. Capacitatea Testimoniala a Minorului

CAPACITATEA TESTIMONIALĂ A MINORULUI

INTRODUCERE

Deși este o problemă a secolului XXI, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere juridic, tema minorului în postura de martor se regăsește prea puțin dezbătută sau ca subiect principal în lucrările de specialitate. Mai mult, omisiunile de care suferă sistemul juridic prin conținutul Codului Procesual Penal ridică întrebarea de la care am pornit cercetările pentru această lucrare: de la ce vârstă poate un minor să depună mărturie?

Conform Articolului 81 din Codul de procedură penală, minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea se face în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui ori a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare. Observăm din analiza textului că legea nu stabilește o vârstă minimă pentru audierea minorului ca martor.

Nici în alte sisteme legislative lucrurile nu sunt mai clare. Notăm de exemplu, din practica judiciară a Marii Britanii, faptul că nu a fost niciodată fixată o limită de vârstă pentru admiterea minorilor ca martori în curțile de justiție. Codurile de procedură amintesc de cazul unei fetițe de 3 ani, într-o speță referitoare la un furt și care, îngrozită de formalismul cadrului, de robele și perucile judecătorilor, nu a putut scoate nici măcar un cuvânt.

Problema stabilirii unei vârste minime de la care minorul poate fi audiat ca martor depășește emisfera juridică, ajungând să fie dezbătută și de unii psihologi, care însă nu au ajuns la un consens în această privință. Îl amintim aici pe Stern, care propune prohibiția absolută în ceea ce privește audierea minorului până la 4 ani și, de asemenea, pe Schneikert, care propune ca vârstă minimă de audiere a unui minor să fie cea de 7 ani. Trebuie menționat faptul că propunerile din lucrările lor nu au o bază experimentală.

Unul dintre obiectivele lucrării este acela de a determina un prag de vârstă minimă de la care minorul ce a asistat nemijlocit la un eveniment judiciar poate fi audiat în justiție în calitate de martor.

Un al doilea obiectiv este determinarea acelor caracteristici ale proceselor psihice care corelează cel mai înalt cu gradul de fidelitate a mărturiei, constituind astfel premisele a ceea ce am numit capacitate testimonială.

Pentru atingerea obiectivelor și verificarea ipotezelor acestei lucrări, am mers pe linia deschisă de cercetările lui Alexandru Roșca și Tiberiu Bogdan, împrumutând de la aceștia atât modelul experimental, cât și modelul de calcul al coeficientului de fidelitate a mărturiei.

Menționez faptul că termenul de capacitate testimonială nu îmi aparține, acesta fiind introdus de Eduard Claparede, în încercarea de a stabili limitele naturale ale posibilității unui individ de redare cu fidelitate a unui eveniment la care a fost martor.

Îmi veți mai îngădui câteva precizări cu privire la mărturie, proba cu martori sau proba testimonială. Aceasta a apărut într-o epocă de plină evoluție a procesului penal roman, dreptul roman fiind și astăzi sursă de inspirație pentru sistemul nostru de drept.

Astfel, mărturia a fost pentru o lungă perioadă de timp, aproape singurul mijloc de probă, apoi proba cu frecvența cea mai ridicată, ceea ce a făcut să fie denumită ochii și urechile justiției și să îi fie conferit statutul de regină a probelor.

Adulată inițial, mărturiei i-au fost sesizate de-a lungul timpului o serie de imperfecțiuni, ajungându-se la un moment dat chiar la contestarea valorii ei probante.

Existența unor sensibile diferențieri între depozițiile martorilor de bună-credință în fața aceluiași fapt al realității își găsește explicația în aceea că mărturia constituie rezultatul interacțiunii dintre însușirile psihice ale celui ce comunică informația și realitatea faptului perceput, acestea circumscrise condițiilor obiective și subiective, contextuale momentelor pe care le parcurge procesul de formare a mărturiei.

Defalcat pe etape, pornind de la percepția evenimentului, trecând prin faza de atribuire a sensului și apoi memorarea (aceasta presupunând la rându-i o anumită selectivitate, activism, reordonarea elementelor și uitare) și până la faza de redare în fața instanței, procesul de formare a mărturiei suportă influența a numeroși și variați factori de distorsiune care duc la denaturarea a ceea ce a fost original perceput. Acești factori de distorsiune a realității percepute sunt mult mai numeroși în cadrul procesului de formare a mărturiei la minori. Cauza principală a apariției acestor factori este nivelul de dezvoltare psihică și cognitivă care oscilează în funcție de vârsta la care se află minorul.

Toate cele menționate mai sus cu privire la procesul de formare a mărturiei nu trebuie să conducă însă la concluzia defetistă că orice mărturie este compromisă sub aspectul fidelității sale, ci doar la înțelegerea faptului că forța sa probantă este relativă, trebuind să fie coroborată cu alte mijloace de probă.

Au existat și există cazuri în care mărturia unui minor este singura probă pe care o are justiția pentru eludarea unui caz penal. În astfel de cazuri, survine întrebarea: poate justiția să se bazeze în deliberarea unui verdict doar pe proba testimonială a unui minor?

Pornind de la aceste întrebări, pot afirma convingerea că este vitală aprofundarea acestei probleme atât în cadrul sistemului juridic, cât și în cel al psihologiei, toate acestea pentru a veni în ajutorul minorului care poate ajunge oricând în calitate de martor într-un proces penal.

CAPITOLUL I: MARTOR ȘI MĂRTURIE

Importante pentru început sunt stabilirea și prezentarea termenilor-cheie de martor și mărturie, întrucât fără o aprofundată înțelegere a acestor noțiuni studiul cu privire la abilitatea minorului de a fi martor nu poate fi realizat.

1.1. Reglementarea procesual penală cu privire la martor și mărturie

“Mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului, dar și prin cel al organului juduciar care apreciază valoarea probată a declarațiilor martorului”.

Deseori, referindu-se la acest mijloc de probă, atât teoreticienii, cât și practicienii dreptului folosesc diferiți termeni: martori, declarațiile martorilor, mărturii, probă cu martori și proba testimonială.

În denumirile respective sunt incluse atât probă propriu-zisă, elementele ce servesc la aflarea adevărului, cât și izvorul probei, respectiv mijlocul de probă. “Legea procesuală penală folosește expresia declarațiile martorilor pentru denumirea mijlocului de probă, tocmai pentru a evita confuziile cu elementele probatorii, deci cu probele rezultate din acest mijloc de probă”.

Pentru determinarea conceptului exact al acestui mijloc de probă, trebuie să se aibă în vedere noțiunea de martor. Dacă în vorbirea curentă, prin martor se înțelege acea persoană care a fost de față, a perceput cu propriile simțuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoștințe legate de evenimentul în cauză, în accepțiunea C. Pr. Pen. Art. 78, martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal și care este ascultat de organele judiciare în această calitate. “Martorul în sine nu este un mijloc de probă, au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concura la rezolvarea cauzei”.

Mijloacele legale prin care organul judiciar administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă (art. 64 C.pr. pen.). Administrarea probei testimoniale constă în ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea declarațiilor (depozițiilor) și valorificare acestora.

Deci, pentru ca o persoană să dobândească calitatea procesuală de martor, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții :

existenta unui proces penal în curs de desfășurare în fața organelor judiciare ;

existenta unei persoane fizice care are cunoștință despre fapte și împrejurări menite să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv ;

persoana fizică să fie ascultată de către organele judiciare cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște ;

Lipsa oricărei dintre condițiile menționate exclude existența mijlocului de probă al declarațiilor de martor.

Indiferent de natura infracțiunii săvârșite, rolul martorilor în aflarea adevărului este deosebit, tocmai datorită faptelor și împrejurărilor pe care aceștia le pot lămuri prin depozițiile pe care le fac, mai ales dacă cele relatate sunt percepute în mod nemijlocit.

Astfel, cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvârșirii infracțiunii, metodele și mijloacele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori ori care sunt menite să contribuie la indetificarea acestora. După cum, de multe ori, cu ajutorul martorilor pot fi stabilite condițiile și împrejurările care au înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii și măsurile ce se impun pentru prevenirea comiterii unor astfel de fapte în viitor.

Ascultarea martorilor este o activitate complexă, care se desfășoară în conformitate cu prevederile legii și cu regulile de tactică criminalistică și necesită din partea organului judiciar atenție deosebită, calm, perseverență, obiectivitate maximă, atât în verificare, cât și în aprecierea declarațiilor obținute. Dificultatea ascultării martorilor rezidă și în aceea că în fața organelor judiciare se prezintă persoane cu calitățile și defectele lor, cu posibilități mai mari ori mai reduse de a aprecia, memora și reproduce faptele sau fenomenele în legătură cu care sunt chemate să facă declarații, cu niveluri de cunoștinte diferite despre cele petrecute. De aceea, organul judiciar, cunoscând dispozițiile legale și procedeele tactice de ascultare, trebuie să determine, să ajute martorii să declare tot ceea ce cunosc și prezintă importanță pentru cauză, să selecteze din multitudinea de informații numai pe acelea care realmente pot contribui la alfarea adevărului.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Mai mult, pot fi martori anumite persoane cu anumite handicapuri (orbi, surzi) sau de natură psihică, ceea ce impune, cu atât mai mult aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.

De la această regulă există însă și excepții. Astfel, Codul de procedură penală la art. 78- 82 prevede anumite categorii de persoane care nu pot fi ascultate ca martori, decât după îneplinirea unor condiții. Aceste categorii de persoane sunt următoarele :

Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele sau împrejurările de care a luat la cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau organizației față de care este obligată a păstra secretul. Interdicția se referă la persoane ca : avocatul, medicul, lucrătorii sanitari, notarul, funcționarii care dețin anumite secrete de serviciu, etc.

Soțul sau rudele apropiate ale individului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie. Prin rude apropiate se înțelege : ascendenții și descendenții, frații și surorile, copii acestora, precum și persoanele devenite astfel prin înfiere. Interdicția este relativă. Organul judiciar are posibilitatea ascultării ca martor a persoanelor apărate dacă ele acceptă, dar nu le poate obliga să fie audiate.

Nu pot fi ascultați ca martori persoanele care au în cauză penală calitatea de parte. Art.c.pr.pen. prevede că persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată. Pesoanele care au pierdut calitatea anterioară de părți în cauză, pot fi ascultate ca martori.

Minorul până la vârsta de 14 ani. Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani va fi ascultat în prezența unuia din părinți sau a tutorelui (Art. 81 c.pr.pen).

Obligațiile procesuale ale martorilor sunt următoarele( Art. 83 c.pr.pen):

Să se prezinte la locul, ziua și orapen):

Să se prezinte la locul, ziua și ora indicată în citație sau mandatul de aducere ;

Să declare tot ce știu cu privire la faptele cauzei ;

Drepturile procesuale ale martorilor sunt următoarele (Art. 87 c.pr.pen):

Aceștia sunt protejați de lege împotriva oricărei violențe, amenințări ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, chiar așa-zis știintifice, prin care ar fi constrânși să dea declarații.

De a lua la cunoștință de obiectul cauzei și de a i se arăta care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora va fi ascultat.

De a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza.

De a cere să i se consemneze declarația în modul cum o consideră reală.

De a li se restitui cheltuielile de transport, întreținere, cazare și alte cheltuieli prilejuite de chemarea sa ; deasemenea, are dreptul la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu.

1.2. Procesul psihologic de formare a mărturiei

Din perspectivele psihologiei judiciare, mărturia este “rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată”.

Cercetările științifice întreprinse în domeniul psihologiei matorilor au demonstrat că mecanismul de percepere, de fixare, de memorare și redare variază de la o persoană la alta, în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul și condițiile în care a perceput faptele și împrejurările, cu o infinitate de alte elemente ce acționează inițial sau care se suprapun între momentul percepției și acela al redării, astfel încât în orice declarație apare ca inevitabil un coeficient de alterare inițială sau ulterioară. Acest coeficient de alterare constă în următoarele aspecte: fie că martorul adaugă ceva realității, fie că el omite, fie că substituie unele evenimente sau persoane altora, fie transformă informațiile percepute.

Prin urmare, procesul de formare a mărturiei este structurat în patru faze:

Recepția (percepția) informațiilor;

Prelucarea logică;

Memorarea;

Reactualizarea informațiilor prin reproducere și recunoaștere.

“Mărturia – proces sau act de cunoaștere a realității – depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcție de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante, deci, esențialul și, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda”.

1.2.1. Recepția informațiilor

“Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaștere”.

Recepția informațiilor este prima fază de trecere de la eveniment la construirea mărtuiriei care se caracterizează prin obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru aceasta obiect al recepției senzoriale. Aceasta se realizează prin două procese psihice: senzația și percepția.

Noțiunea de percepție este utilizată într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzația, cât și percepția propriu-zisă și astfel este utilizată și în psihologia mărturiei, desemnând primul moment al formării depozițiilor martorilor.

Senzația este o impresie primită de un organ de simț (receptori senzoriali: ochiul, urechea, etc.) în momentul în care este expus influenței directe a unei surse de informație.

Senzațiile reflectă însușirile nesemnificative ale obiectelor și fenomenelor, respectiv contururi, linii și unghiuri ce pot fi dinamice sau statice. Ele constituie izvorul tuturor cunoștințelor omului despre lume și se află la baza tuturor celorlalte procese psihice de cunoaștere.

Funcțiile senzațiilor sunt: “de orientare, adaptare și apărare a subiectului; de a reflecta, semnaliza selective, parțial, separat, izolat însușirile obiectelor și fenomenelor din realitatea materială, precum și stările interne ale organismului, în momentul acțiunii semnalelor asupra receptorilor”.

Senzațiile sunt elementele constructive ale percepției, astfel, dacă senzația este o imagine parțială, percepția este o imagine integrală a obiectului.

Percepția este mecanismul pshihic care prelucrează profund informațiile transmise de senzații prin prelucrarea și integrarea unitară a imaginilor simple, izolate, obținându-se o imagine cu un contur bogat, atât despre totalitatea însușirilor fizico-spațiale ale stimulului, cât și despre contextual în care se afla acesta, realizându-se în final recunoașterea și identificarea stimulului care acționează asupra receptorilor. Așadar, percepția este “mecanismul psihic, care reflectă totalitatea însușirilor obiectelor și fenomenelor, cât și contextual în care se află acestea, în momentul acțiunii lor nemijlocite asupra receptorilor”.

Funcțiile percepției sunt: de reflectare a obiectelor, fenomenelor și contextului în care se află acestea, de informare despre aspectele lumii materiale (detecția, identificarea, interpretarea, etc.), reglatorie a activității și comportamentului.

Apariția senzațiilor și apoi a percepției este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Prin analizator înțelegem sistemul organismului uman alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală. Aprecierea mărturiei se va face în funcție de existența acelor senzația care pot fi cutanate (tactile, termice, etc)

Senzațiile tactile – joacă un rol important, rezultat al simulării receptorilor cutanați, fiind determinate de deformarea, distorsionarea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei întemeiate pe senzațiile tactile, interesează determinarea cât mai exactă a suprafeței corpului care a venit în contact cu diferite obiecte, știindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârfurile degetelor, suprafața limbii, buzele, și cea mai scăzută acuitate fiind în cazul pielii de pe spate.

Un alt rol îl joacă senzațiile termice care pot intervene în formarea mărturiei în cazul infracțiunilor săvârșite și însoțite de stimuli adecvați, adică stimuli termici.

O a treia categorie de senzația sunt cele algice sau de durere, fiind consecința vătămării țesuturilor organismului, a receptorilor algici.

Senzațiile osmice sunt rezultatul stimulării receptorilor olfactivi. Informațiile dobândite prin senzațiile osmice sunt impalpabile, inconsistente și nu oferă posibilitatea localizării în spațiu a stimulilor, nici identificarea persoanelor și obiectelor, pot oferi doar date despre natura obiectului.

Senzațiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, utilizarea acestora se găsește în posibilitatea identificării cazurilor de otrăvire sau intoxicație alimentară intenționată sau din culpă.

Toate aceste senzații (cutanate, olfactive, gustative) oferă avantaje minime datorită relativității mijloacelor obiective de control, adăugându-se și o serie de factori de distorsiune:

“Modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri și configurații permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților componente;

Constanța percepției, fenomen care determină o anumită corectare a imaginii percepute;

Fenomenul de iluzie care conduce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității. Iluzia reprezintă o percepție eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturaă, dar nu integral falsă a realității, care se datorează suprapuneri peste un sistem consolidate de legături noi care au elemente commune cu primul.

Fenomenul de experiență, pregătire la recepționarea unor stimuli, filtrându-i pe alții;

Efectul “halo”, fenomen care ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului”.

O altă sursă a mărturiei o constituie recepția auditivă. Senzațiile auditive sunt rezultatul acțiunii undelor sonore asupra receptorilor auditivi. Omul nu recepționează toate undele sonore, ci numai pe acelea care au cea mai mare valoare adaptativă pentru el, și anume, între 16.000 și 20.000 cicli/secunde. Toate celelalte valori mai mici de 16.000 sau mai mari de 20.000 nu sunt accesibile omului decât cu ajutorul unor aparate speciale, ele reprezentând infrasunetele și respectiv ultrasunetele.

Mecanismul senzațiilor auditive nu poate fi înțeles fără cunoșterea celor trei însușiri fundamentale ale undelor sonore și anume: înălțimea, intensitatea și timbrul. Frecvența vibrațiilor (numărul de vibrații pe secundă) determină înălțimea sunetului, amplitudinea undei (gradul de deplasare a undei față de poziția de echilibru) va da intensitatea; forma undei (determinată de natura sursei sonore și constând dintr-o undă fundamentală și undă scurtă care se asociază) se va exprima în timbru, după care se poate identifica sursa acestui sunet.

Percepția intensității sonore poate fi influențată de raportul dintre distanță, sursa sonoră și organul receptor, de condițiile atmosferice, de natura mediului în care se propagă undele sonore.

Atât în cazul unui potențial martor care poate să perceapă distanța sursei sonore și a organului receptor, care se află într-un raport direct cu intensitatea sau tăria fenomenului sonor, cât și în cazul perceperii sunetelor de la o anumită distanță, organul judiciar trebuie să țină cont de anumiți factori perturbatori cum ar fi: vântul. Dacă undele sonore sunt perturbate în direcția în care se află cel care aude, intensitatea acestora nu se reduce proporțional cu distanța parcursă, apărând tendința de a le localiza într-un punct mai apropiat în spațiu, deși sursa acestora se situează într-un punct mai îndepărtat.

Un alt factor perturbator este ecoul. Acesta reprezintă obstacolul care se interpune sursei sonore și organului receptor la o distanță de cel puțin 17 metri. Reverberația reprezintă și ea o posibilă cauză a perturbării, sub forma unui fenomen caracteristic spațiilor închise, prin care sunetele sunt prelungite și amplificate imediat după ce au fost emise. Având-se în vedere toți acești factori ce pot perturba senzațiile auditive, organul judiciar poate aprecia corect daca mărturia poate sau nu să fie luată în considerare, doar pe baza informațiilor obținute auditiv.

Mărturia a cărei sursă o constituie senzațiile vizuale reprezintă mărturia tip, mărturia cel mai frecvent întâlnită, deoarece în aproape fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstruirii cât mai fidelă a configurației locului infracțiunii, a localizării spațiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spațiale dintre obiecte, dintre obiecte și persoane de a căror prezență la locul infracțiunii este, într-unfel sau altul legată de săvârșirea acesteia. Superioritatea senzațiilor vizuale față de celelalte senzații constă în aceea că ele dau o imagine exactă și completă a lumii înconjurătoare.

Senzațiile vizuale semnalizează acțiunea undelor electromagnetice asupra analitizatorului vizual. Undele electromagnetice se propagă de la sursele naturale de lumină, îndeosebi de la soare, la sursele artificiale sau de la corpurile luminate, lungimea 390-800 milimicroni. Lumea pe care o percepe ochiul uman se subdivide în cromatic (alb și negru, precum și cele care fac trecerea dintre ele) și restul culorilor.

Orice senzație vizuală se caracterizează prin câteva proprietăți de bază: tonuri cromatice, luminozitatea și saturația. Combinarea acestor trei însușiri duce la un număr mare de nuanțe cromatice. Un om obișnuit reușește să diferențieze circa 500 de nuanțe cromatice, pe când un pictor distinge câteva mii. Omul, ca persoană, ca potențial martor, nu va avea aceste simțuri dispersate, ele se vor interacționa, lucrând în același timp, astfel că imaginea percepută, informația va fi unitară.

Coeficientul de fidelizare a mărturiei în ceea ce privește culorile, precum și însușirile spațiale ale obiectelor, e sensibil diferențiat, în primul rând în funcție de condițiile de iluminare în care are loc recepția. Vederea, în condiții fundamental schimbate de luminozitate, devine eficientă abia în momentul în care intervine adaptarea. Trecând brusc dintr-un mediu luminat la întuneric, ochiul nu percepe nimc pentru câteva momente, ca apoi să aibă loc adaptarea la întuneric ce se petrece într-un ritm foarte rapid în primele zece minute, după care acest ritm înregistrează o încetinire. Adaptarea deplină intervine după o oră de ședere în întuneric. În ceea ce privește adaptarea la lumină, aceasta are loc prin trecerea de la un mediu întunecat la lumină de mare intensitate, când ochii ne dor cu apariția ebulsării, ca apoi să se acomodeze. Acest proces se face într-un ritm mult mai scurt față de adaptarea la întuneric, de aproximativ 3-5 minute, după care ochiul vede normal.

Cunoscând legile care guvernează capaciatea de acomodare la lumină și întuneric, pot fi elaborate anumite reguli:

la evaluarea mărturiilor, formate în condițiile trecerii bruște în medii cu vizibilitate vădit disproporționate, magistrații trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcție de faptele petrecute în condițiile trecerii de la lumină la întuneric și viceversa și, totodată durata șederii în noul mediu, pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul inițial, intermediar sau final al acomodării;

va trebui să se țină seama de diferența de intensitae a luminii celor două medii prin care martorul a trecut brusc, de aceea depinzând durata de timp necesară acomodării;

care au fost preocupările martorului anterioare săvârșirii faptei; astfel, mai repede se va instala acomodarea la martorul care, în momentul săvârșirii faptei, se află în încăpere, cu lumina stinsă, față de cel care a părăsit lectura unui ziar sau a unei cărți, sau care viziona programul de televiziune.

Percepția relațiilor speciale ridică o altă problemă pentru că prin mărturie se urmărește și obținerea de date privind mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spațiu, localizarea auditivă sau vizuală, la acestea adăugându-se și factorii perturbatori, experiența, oboseala, starea de emotivitate, condițiile meteorologice și de vizibilitate.

Pentru o apreciere corecă a mărturiilor, organul de justiție trebuie să țină seama de factorii care pot influența perceperea distanțelor, în cadrul căreia un rol foarte important il joacă experiența, cum este în cazul șoferilor.

Localizarea în timp a infracțiunilor reprezintă o cerință a principiului aflării adevărului. Perceperea timpului reprezintă un proces complex și constă în reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a vitezei și succesiunii sale. Evenimentele percepute sunt păstrate în memorie sub forma reprezentărilor, erorile apărând datorită ștergerii din memorie a anumitor reprezentări. Cantitatea fenomenelor care s-au produs într-un interval de timp și conținutul lor pot influența perceperea timpului, astfel perioadele de timp care sunt aglomerate și pline de evenimente trec foarte repede iar cele libere, lipsite de evenimente importante sunt percepute ca fiind mult mai lungi.

În cadrul aprecierii timpului se pot distinge anumite etape legate de situarea în timp a unor evenimente, fapte, aceste sunt de fapt situații tipice:

“localizarea în timp a faptei săvârșite, a altor acțiuni legate de infracțiuni;

durata în timp a infracțiunii, a altor activități și succesiunea în timp;

raportul de antecedență și de subsecvență a unor fapte, acțiuni, succesiunea în timp a unor împrejurări având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia;

ritmul, viteza de desfășurare a unor fapte”.

Atenția se numără printre factorii de care depinde direct calitatea și realismul informațional al percepției. În primul rănd, trebuie avute în vedere calitățile atenției, cum sunt: stabilitatea, adică menținerea în timp îndelungat a orientării și concentrării asupra aceluiași fapt, dar mai ales asupra acelorași fapte care au o desfășurare pe o perioadă mai îndelungată; mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei, prin care se înțelege posibilitatea efectuării simultane a două activității. În al doilea rând, trebuie ținut seama de tipurile de atenție: voluntară (intenționată) sau involuntară (neintenționată), ultima întâlnită mai des în cazul martorilor, din cauza apariției neașteptate a unui stimul puternic, șocant sau a interesului pe care îl poate atrage o persoană, obiect, discuție, acțiune.

Vigoarea și rigurozitatea atenției pot fi marcate de o serie de factori obiectivi și subiectivi în care s-a format mărturia: starea fizică a marorului, surmenaj, oboseală fizică și psihică, diminuarea funcției psihice ca repercursiuni asupra atenției, implicit mărturiei la care se adaugă trăirile sufletești, sentimentale sau consumul de alcool, droguri.

“Efectele negative ale acestor agenți nu duc întotdeauna la eliminarea atenției deoarece există situații în care, din cauza atracției exercitată de evenimente asupra martorului, acesta va fi atras, concentrându-i atenția, solicitând un efort voluntar mai intens, astfel încât efectele distractive ale atenției vor fi diminuate”.

1.2.2. Prelucrarea informațiilor

„Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical în scoarța cerebrală, vor fi integrate în ansambluri și vor fi prelucrate și decodate”.

Formele cunoașterii senzoriale, reflectând obiectele și fenomenele concrete, așa cum se adesează acestea direct organelor de simț, cu însușirile lor esențiale și neesențiale – deși necesare, singure nu sunt și suficiente pentru a-i permite omului cunoașterea însușirilor esențiale ale obiectelor și fenomenelor realității, precum și a relațiilor dintre acestea, a legilor fenomenelor. De aceea procesul cunoașterii senzoriale se continuă cu cunoașterea logică care are un caracter stabil, generalizat și abstract, reflectând însușirile comune, generale, esențiale dar și neesențiale ale obiectelor și fenomenelor, prin noțiuni, judecăți și raționamente.

În conștiința noastră apar sensuri întregi, logic/semantic, datorită activismului psihic, acestea sunt structurate cu toate că ele nu sunt stocate memorial, ele provin parțial din reconstituiri.

Toate informațiile emise care sunt recepționate parțial sau integral, sunt decodate și astfel se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvînt. Legătura dintre obiecte, fenomene, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt achiziționate postnatal, care facilitează receptarea evenimentelor.

Cunoașterea esenței lucrurilor și fenomenelor, a legilor acestora, asigură omului, martorului, posibilitatea înțelegerii evenimentului ilegal perceput, dar și capacitatea prevederii desfășurării fenomenelor, modificării și transformării relațiilor în conformitate cu trebuințele sale.

„În procesul de decodare se conștientizeaza calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar o serie de distorsinuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor”.

Prin percepția spațiului se înțelege reflectarea senzorial-intuitivă a însușirilor spațiale ale lucrurilor (mărimea, forma), a relațiilor spațiale dintre ele (distanța lor unele față de altele și față de subiectul care percepe, atât în plan, cât și în adâncime-spațiu), a direcției mișcărilor (viteza de deplasare a uneia față de alta și față de subiect), cât și tridimensionalitatea sau relieful în care se află obiectele.

Necesitatea precizării următoarelor reporturi spațiale apare deseori în procesul penal: distanța care separă martorul de locul infracțiunii în momentul percepției, distanța dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre obiecte și persoane. Siguranța percepției scade odată cu distanța, altfel spus, exactitatea acestei însușiri spațiale se află într-un raport invers proporțional cu distanța.

Percepția însușirilor spațiale poate fi influențată de condițiile atmosferice existente în momentul percepției. De exemplu: atmosfera rarefiată, purificată din zonele montane, după ploaie, micșorează distanțele, astfel încât obiectele îndepărtate ni se par mai apropiate. Aceleași obiecte în condițiile unei atmosfere încărcate, cum ar fi pe timp de ceață sau pe timp noros, ne par mai îndepărtate.

În ceea ce privește mărimea dimensiunilor obiectelor, cercetările psihologice experimentale au scos în evidență tendința cu caracter de legitate potrivit căreia dimensiunile mici sunt supraestimate, în vreme ce dimensiunile mari, suntsubestimate. Percepția dimensiunilor obiectelor poate fi influențată de dimensiunile obiectelor aflate în vecinătatea celui a cărui mărime interesează, deoarece, în aceste condiții, se manifestă iluzia optică, cunoscută sub denumirea de contrast simultan. De exemplu, o persoană, un obiect înalt, perceput alături de o persoană scundă sau de un obiect de dimensiuni mai mici, pare și mai înalt. Tot astfel, dimensiunile unuia și aceluiași obiect sunt diferit percepute, în funcție de dimensiunile obiectelor care îl înconjoară: mic, dacă apare în contextul unor obiecte mari, mare – dacă este perceput în contextul unor obiecte mici.

Jocul și efectele culorilor pot influența în sensul sub/supraaprecierii taliei, a constituției fizice a persoanelor. Astfel, persoanele îmbrăcate în haine de culoare albă ne apar mai corpolente și totodată mai înalte, în vreme ce culoarea neagra conferă persoanei o înfățișare mai suplă și mai scundă. Îmbracămintea cu dungi longitudinale face ca persoana care o poartă să ne pară mai înaltă, iar cea cu dungi transversale să ne pară mai corpolentă și mai scundă.

În cazul unor profesii sau meserii, ori chiar preocupări ale persoanei (cei care lucrează în domeniul transporturilor, construcțiilor, anumiți militari, sportivi), aptitudinile de a aprecia dimensiunile pot ajunge la evaluări de o mare exactitate.

Percepția mișcării se referă nu la mișcarea în sine, ci la obiectele în mișcare și la perceperea propriei mișcări, deplasări. Percepția obiectelor în mișcare se poate realiza în două forme: prin urmărirea obiectului și prin fixarea privirii. Percepția mișcării se diferențiază prin elementele sale: direcția mișcării, viteza mișcării și intermitența.

Percepția mișcării intresează în cazul acelor infracțiuni la care precizarea mișcării, dar mai ales, a vitezei mișcării unor obiecte, părți ale corpului, ar putea contribui la cunoașterea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, un interes mare îl prezintă aprecierea uneia dintre însușirile temporare ale mișcării, adică viteza, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.

Inexistența unor criterii sigure, lipsa de experință a martorului, atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în termeni generali viteza vehiculelor. Unii martori manifestă tendința de subevaluare a vitezelor reduse și de supraapreciere a vitezelor mari. De obicei, martorul manifestă tendința de supraevaluare a vitezei, mai ales în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece, dintr-o experință anterioară știe că multe accidente își au cauza în excesul de viteză.

Percepția timpului constă în reflectarea duratei obiective, a vitezei și a sccesiuni evenimentelor realității. Percepția propriu-zisă a timpului se realizează în două forme: percepția succesiunii evenimentelor și perceperea duratei (durata temporală între două evenimente).

Pentru perceperea timpului, martorul se raportează la trei sisteme:

sistemul fizic și cosmic, care cuprinde derularea fenomenelor naturale, cum ar fi: ziua și noaptea, succesiunea anotimpurilor, mișcarea astrelor;

sistemul socio-cultural, care se referă la amplasarea istorică a activității și existenței umane;

sistemul bioligic, format din derularea funcțiilor organismului (stări de somn și veghe, alimentație, cicluri metabolice).

Localizarea în timp a infracțiunii, precum și activităților ce gravitează în jurul ei, presupune încadrarea acestora în unități de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea anului, lunii, zilei, orei și chiar a minutului.

Localizarea în timp a infracțiunii, precum și a celorlalte activități, este dependentă de însușirile subiective ale martorului de a fi reținut astfel de împrejurări, precum și de intervalul de timp ce separă momentul perceptiv de cel al reproducerii.

Principala cauză obiectivă, care explică neputința martorului de a localiza în timp infracțiunea, precum și alte activități, o constituie existența unor intervale mari de timp, ce separă momentul perceptiv și cel al reproducerii. La aceasta se adaugă o seamă de elemente subiective: lipsa de semnificație pentru martor față de o anumită împrejurare legată de infracțiune, lipsa de atenție, de interes, tipul perceptiv și de memorare căruia aparține martorul etc.

La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea unor elemente de referință, a căror localizare în timp e certă, de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spațiale și temporale, care vor permite reamintirea și localizarea corectă în timp și a acestora din urmă.

Drept puncte de reper pot servi fapte, întâmplări, evenimente din viața martorului, care trebuie să aibă semnificația unor împrejurări notabile, remarcabile, care s-au impus atenției sale și de aceea sunt bine localizate în timp. Faptele ce urmează a fi localizate temporal pot fi influențate de particularitățile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupările profesionale, de pasiuni, de deprinderi, etc. De asemenea, pot fi avute în vedere date impotante de stare civilă, date memorabile din activitatea socială, sărbători naționale, religioase, evenimente familiale, aniversări, evenimente în cadrul unei localități etc.

Necesitatea precizării duratei în timp se impune în cazul acelor infracțiuni a căror săvârșire presupune o activitate de durată și nu una de moment (infracțiunile continue) și tot atât de frecvent se ivește necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activități, acțiuni, legate fie de infracțiune, fie de făptuitorul acesteia.

Fie că se referă asupra unor durate scurte de timp, fie asupra unor durate lungi, estimările martorilor se caracterizează prin mari fluctuații și imprecizii.

Cercetările experimentale au evidențiat tendința generală de supraapreciere a duratelor scurte de timp și de subevaluare a duratelor lungi. Tot experimental s-a stabilit că, cel ce apreciază corect duratele scurte de timp, tot astfel va aprecia și pe cele lungi și viceversa. Pot exista persoane ce subestimează mărimi care, în general, sunt supraevaluate.

Criteriile de apreciere a timpului suferă importante distorsionări, datorită unor multiple cauze, între care trebuie amintită neconcordanța dintre timpul obiectiv (timpul real de desfășurare a unui anumit fenomen, măsurabil prin cronometru) și timpul subiectiv (timpul așa cum este el evaluat de subiect, care se “prelungește” când participă la fapte, întâmplări neplăcute și “fuge” în momentele de fericire), rezultat al trăirilor afective (iluzii de timp), factori care pot acționa fie în sensul supraaprecierii, fie în sensul subaprecierii.

În procesul penal interesează restabilirea succesiunii în timp a activității materiale prin care s-a săvârșit infracțiunea, sau a altor activități legate de aceasta. Relatarea liberă a martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost percepute. De regulă, relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează printr-o mare exactitate.

Uneori, succesiunea reproducerii faptelor poate fi intervertită, situație ce se poate datora pierderii de memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Alteori, relatarea faptelor într-o ordine schimbată se întâlnește în cadrul acelor infarcțiuni care au provocat puternice stări afective și ale căror persoane, mai ales la copii, au produs o puternică impresie, fiind relatate mai întâi. Dar, intervertirea cronologiei faptelor importante, semnificative, tind a fi identificate cu faptele interioare.

Însă, alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om participă orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.

Gândirea este mecanismul psihic cu o însemnătate centrală, care reflectă logico-abstract (prin acțiunea și interacțiunea operațiilor sale) însușirile comune, generale, esențiale ale obiectelor și fenomenelor, cât și a relațiilor dintre ele (clasa, categoria din care fac parte), elaborându-se astfel noțiuni, judecăți, raționamente cu scopul înțelegerii (evenimentului ilegal perceput, la care subiectul a fost martor) și alegerii alternativei (soluției) optime, din mulțimea celor posibile (adaptarea subiectului la mediu).

Funcțiile gândirii sunt:

de reflectare logico-abstractă a realității (înțelegere);

antrenează, orientează, conduce și valorifică toate procesele psihice;

rezolvarea de probleme;

transformarea realității conform trebuințelor subiectului, cu scopul adaptării la mediu.

În cadrul depozițiilor martorilor, aprecierea corectă a timpului, a distanțelor, a vitezei este decisivă pentru că, în funcție de asemenea aprecieri depinde încadrarea juridică a actului infracțional. Orice suprapareciere sau subapreciere poate schimba esențial situația creată.

1.2.3. Memorarea evenimentului judiciar

Prin procesele senzoriale primare și secundare de cunoaștere, martorul are posibilitatea să trăiască în special în prezent, să reflecte acele însușiri ale obiectelor, evenimentelor care acționează nemijlocit “aici” și “acum”, asupra organelor de simț.

Impresiile, imaginile, gândurile, emoțiile, mișcările prezente, actuale nu se pierd însă, nu se volatizează fără a lăsa nici o urmă în creier. Dimpotrivă se sedimentează, se cristalizează, pentru ca mai apoi să fie retrăite, scoase la lumină și refolosite, contribuind astfel la amplificarea conținutului vieții psihice, la desfășurarea normală și în special eficiența a activității umane.

Memoria este funcția psihică absolut necesară, fără de care viața ar fi practic imposibilă. Este un mecanism psihic complex de memorare (întipărire), păstrare (stocare) și reactualizare (reproducere și recunoaștere) a experienței cognitive, afective și volitive a omului cu scopul utilizarii și valorificării.

Memorarea este a treia fază din procesul de cunoaștere a realității obiective, adică a treia fază din formarea mărturiei.

Prin procesele de memorare și păstrarea elementelor de informatie referitoare la continutul actiunii la care a participat martorul, se realizeaza stocarea informatiilor decodate.

A. Chircev arata ca informatiile stocate anterior sufera numeroase modificari pe măsura ce sunt acumulate noi date, informații.

Memorarea nu este o acțiune mecanică, ci este un proces activ de organizare și reorganizare a materialului. Si procesul de stocare a informațiilor este unul dinamic, care nu se reduce la “conservarea” pasivă a informațiilor. “Dovada concludentă a caracterului dinamic al păstrării îl constituie fenomenul reminescenței (restabilirea în memorie a faptelor uitate). În unele cazuri, reproducerea ulterioară este cu mult mai precisă și mai completă decât reproducerea anterioară, cu toate că, între timp, nu au survenit repetiții suplimentare”.

“Pentru organul judiciar, un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei care poate fi apreciată prin cunoașterea mecanismelor fiziologice și legităților generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară”.

Procesul de memorare se caracterizează prin :

selectivitate – adică ceea ce o persoană umană memorează mai repede, va fi durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au o anumită semnificație ;

caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conținut și condițiile activităților omului și mijloacele utilizate pentru realizarea finalității dorite ;

caracter inteligibil – evidențiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare și gândire.

Procesul de memorare diferă, în funcție de viteza desfășurării informațiilor, de la o persoană la alta. Astfel, putem întâlni persoane care își fixează în mod lent informațiile, mai ales în cazul unor informații complexe cu o succesiune rapidă și într-un interval scurt de timp, aceștia vor percepe lacunar, iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare.

Sunt persoane care percep și memorează cu ușurință informațiile, iar dacă faptele percepute și memorate se consumă într-un interval scurt de timp, și dacă vor fi ascultate imediat, acestea vor fi capabile să depună o mărturie exactă; în schimb, după un interval mai lung de timp, mărturia lor va deveni lacunară și inexactă.

“În funcție de tipul de memorie a martorului se întâlnesc martori cu o memorie dominant vizuală, auditivă, afectivă sau având o memorie mecanică sau logică după cum este prezentă sau absentă înțelegerea materialului informativ receptat”.

Astfel, unii martori rețin cu o mai mare usurință informațiile vizuale, cum ar fi: figurile persoanelor, îmbrăcămintea lor, pe când alții sunt mai receptivi la informațiile care le-au parvenit pe cale auditivă. În psihologie, se cunoaște faptul că unele informații sunt stocate doar câteva secunde, altele câteva ore, zile sau vreme mai îndelungată. Astfel, în funcție de durata stocării, putem vorbi de memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată. Totodată, memoria poate fi voluntară sau involuntară și neintenționată.

“Memorarea voluntară presupune prelucrarea și ordonarea informațiilor, martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alții fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date, și toate acestea pentru a face o mărturie cât mai exactă și mai completă”.

Cel mai adesea, oamenii rețin faptele și informațiile în mare măsură involuntar și neintenționat, astfel, caracteristică pentru mărturie este memorarea involuntară.

“Memorarea involuntară nu presupune existența scopului, ci intenția de a memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă, mecanică a informațiilor dobândite. Ea atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat și imprecis, iar eficiența acesteia este dată de două legități, și anume :

semnificația pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experiența anterioară a subiectului;

eficiența mărturiei involuntare este condiționată de factorii emoționali ce stau la baza ei, intrese, aptitudini, stări emoționale”.

“La început se șterg din memorie detaliile neesențiale, apoi vor fi vizate aspectele esențiale, pentru ca în final, să intervină procesul uitării, motiv pentru care trebuie avut în vedere factorul timp, mai ales atunci când se procedează la ascultarea martorului”.

Între memorare și uitare există relații dinamice, de interacțiune, fiecare acționând asupra celeilalte, facilitându-se sau dezavantajându-se reciproc. Uitarea este reversul păstrării. Ea se manifestă la martor prin imposibilitatea de amintire sau amintire deformată a informațiilor memorate, ori de recunoaștere a evenimentelor trăite, la o nouă confruntare cu acestea sau cu recunoașterea sau reproducerea confuză, eronată. Uitarea constă deci, fie într-o pierdere a cunoștințelor memorate, fie într-o deformare a lor. Ea intervine ca o supapă care lasă să se scurgă, să se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitări.

Uitarea este un fenomen natural, necesar (îndeplinește importante funcții de reglare și autoreglare a sistemului amnezic, cât și a sistemului cognitiv), pozitiv (pentru că uitarea treptată, graduală a anumitor cunoștințe, contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al subiectului), negativ (în raport cu procesele memoriei, cu memoria care duce la fixarea și păstrarea informațiilor), selectiv (pentru că face posibil să nu se păstreze și să nu se reactualizeze absolut totul, ci doar ceea ce ne interesează).

Mecanismul uitării îl constituie: neechilibrul dintre excitație și inhibiție în momentul memorării sau reactualizării ; semnificația scăzută a informațiilor; formarea de asociații insuficiente ; starea psihofizică negativă (oboseală, stres, etc.) ; prezența factorilor perturbatori.

Uitarea poate fi:

momentană ;

totală ;

parțială ;

eronată.

Procesele inhibitorii de la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării, sunt determinate atât de timp, cât și de unii factori de natură afectivă. Astfel de factori pot fi :

Timpul scurs din momentul fixării informațiilor constituie o cauză firească a uitării, cu cât acesta este mai mare, cu atât erodarea informațiilor percepute este mai evidentă;

Interesul pentru memorarea celor percepute, sau impresia produsă de evenimentul la care persoana a fost martoră ;

Temperamentul martorului, ca și posibila involuție a plasticității masei cerebrale, întâlnită frecvent la persoanele în vârstă, care își amintesc mai ușor aspecte percepute cu mulți ani în urmă spre deosebire de cele recente ;

Afecțiunile și incidența asupra memoriei, cum sunt cele de natură psihofiziologică, ca sistările diverse de intoxicație, de stres prelungit, etc. ;

Starea afectivă a martorului, în momentul ascultării, stări negative stresante, inhibând procesele de întipărire și conservare a informației.

1.2.4. Reactualizarea

Ultima etapă a procesului de memorare este reactualizarea sau reactivarea informațiilor. Aceasta constă în scoaterea la iveală a informațiilor memorate și păstrate, cu scopul utilizării și valorificării acestora.

Reactivarea se realizează prin recunoaștere și reproducere. Diferența dintre ele constă în faptul că recunoașterea se realizează în prezența obiectului, iar reproducerea în absența lui. Prima este relativ mai simplă presupunând în special procese de percepție, cealaltă este mai complexă, implicând în principal intervenția unor procese de gândire.

Recunoașterea presupune suprapunerea modelului actual peste copia aflată în mintea martorului, pe când reproducerea constă în confruntarea și compararea mintală a cunoștințelor, în vederea extragerii celor reale.

În funcție de gradul de precizie, recunoașterea poate fi:

Precisă – când martorul identifică exact acele obiecte sau fenomene care au acționat cândva asupra organelor de simț ;

Imprecisă – când martorul identifică parțial obiectul sau fenomenul, datorită detectării incomplete a semnalelor, a elementelor obiectului ;

Eronata – când martorul indentifică în mod greșit obiectele sau fenomenele, pe care în realitate nu le-a perceput niciodată, datorită asemănării însușirilor neesențiale dintre obiectele percepute anterior și cele din prezent – fenomenul de deja vu;

Între procesele memoriei există o strânsă interacțiune și interdependență.

Reproducerea este influențată de mai mulți factori: imaginația ca formă de reproducere a celor petrecute, trebuie avută în vedere în procesul ascultării martorilor. Omul este capabil să reproducă nu numai experiența prezentă și anterioară, dar și lucruri nepercepute sau inexistente în realitate. Imaginația joacă un rol deosebit în activitatea creativă a oamenilor, iar înclinarea spre imaginație se întâlnește destul de frecvent în activitatea de ascultare, uneori, fiind foarte greu de făcut o delimitare exactă între aceasta și realitatea percepută anterior cu toate consecințele negative ce decurg de aici. Cu ocazia ascultării, unii martori refac adesea involuntar anumite momente ale evenimentului cu ajutorul reprezentărilor, rod al fanteziei.

Senzatiile și percepțiile reprezintă prima etapă a cunoașterii realităților înconjurătoare, iar prin reprezentări, procesul cunoașterii se apropie de gândire.

Gândirea, spre deosebire de senzații și percepții, descoperă raporturile și legăturile, trăsăturile și esența fenomenelor ori obiectelor sau anumitor părti din acestea, fiind strâns legată de evenimentul trăit de martor (activitatea omului în general). Operațiile gândirii sunt analiza și sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea și concretizarea. Analiza și sinteza sunt inseparabile, ele formând un proces unic de gândire. Prin analiză, omul descompune mintal realitatea percepută, pentru ca pe calea sintezei să o recompună.

Aspectul subliniat trebuie avut în vedere pe parcursul ascultării, în sensul că martorul să fie lăsat să relateze liber, “nealterat” evenimentul pe care l-a perceput, deci nu cum l-ar aprecia după trecerea prin operațiile gândirii care, de regulă, “completează” perceperea inițială. În mod similar, se pune problema și în cazul generalizării sau abstractizării. De aceea, se recomandă ca martorul să fie prevenit să declare numai ceea ce a perceput, nu și ceea ce crede despre evenimentul respectiv.

“Un element perturbator al depozițiilor martorilor, fie că este obținută sub forma relatării libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia, de această dată venită din partea organului judiciar. Influența ei este puternic resimțită dacă percepția evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influențe exterioare.”

“ Organul judiciar trebuie să evite pe cât posibil folosirea unor întrebări tendențios sugestive deoarece, prin adresarea lor se urmărește obținerea unor anumite răspunsuri despre care se știe că nu reflectă realitatea. ”

Un rol important în ceea ce privește rezistența la sugestie, la vârstă, copii și tinerii sunt mult mai ușor influențabili decât vârstnicii.

Prin comparație, sunt stabilite asemănările și deosebirile dintre fenomenele ori obiectele lumii materiale. Comparația, în procesul formării declarațiilor martorilor, are un rol deosebit de important, datorită ei declarațiile putând suferi, uneori, modificări esențiale.

Acest lucru poate avea loc atunci când martorul a perceput un alt fenomen sau obiect – asemănător celor în legătură cu care este chemat să facă declarații – și există posibilitatea ca, în relatarea sa, să se refere și la elemente ce nu au intrat în desfășurarea evenimentului, ori nu caracterizează obiectul care interesează organul judiciar. Astfel de situații cere o atenție cu totul aparte, iar practica pozitivă a organelor judiciare recomandă ca în asemenea împrejurări, anterior ascultării propriu-zise, să se atragă atenția martorului asupra posibilității de confruntare a anumitor aspecte ale evenimentului în cauză cu părți componente asemănătoare altor evenimente.

Gândirea nu este posibilă fără limbaj, ambele apărând în același timp pe scala evoluției speciei umane. Gândirea și limbajul se intercondiționează – nu pot gândi fără a vorbi și invers, nu pot gândi decât cu ajutorul limbajului.

În procesul ascultării o mare importanță prezintă formele de limbaj – scris și oral – între care există o strânsă legătură dar, în același timp, pot fi reținute și deosebiri.

Având în vedere că în cazul martorilor se pune problema redării unor trăiri nemijlocite și nu a unor aspecte abstracte, este indicat ca în cursul ascultării acestora, cea mai adecvată formă de comunicare să fie cea orală. Aceasta cu atât mai mult cu cât limbajul oral ofera posibilitatea organului judiciar să-și formeze o imagine cât mai reprezentativă despre personalitatea martorului, să constate nemijlocit anumite valențe sau carențe de ordin cultural, etic, etc. și în consecintță să aleagă tactica de ascultare cea mai corespunzătoare.

Spre deosebire de limbajul oral, forma scrisă implică anumite greutăți și cerințe speciale de exprimare a gândurilor, un anume grad de instrucție, un anumit mod logic de expunere și o planificare după diferite criterii a faptelor și împrejurărilor ce fac obiectul declarației.

De aici, regula că declarațiile martorilor să fie consemnate de organul judiciar și excepția să o constituie cazurile când aceștia își consemnează în scris propriile declarații. Chiar și în acest al doilea caz, organul judiciar trebuie să-și manifeste rolul său activ pe baza dialogului purtat, martorul fiind dirijat să consemneze complet faptele și împrejurările necesare justiției soluționării cauzei.

Orice proces psihic reprezintă un anumit raport între om și realitatea obiectivă, având un conținut specific.

Atenția, care are rol de prim ordin în formarea declarațiilor martorilor, nu este un proces psihic de sine stătător, ci se relevă ca o caracteristică a altor procese psihice. Fiind un proces psihofiziologic în orientarea selectivă a activității de cunoaștere, atenția este strâns legată de interesele și activitățile omului. Între persoana care realizează cunoașterea și un anumit fenomen sau obiect se stabilește o interacțiune. Ca atare, orientarea atenției depinde atât de subiect, cât și de obiect. Privită dintr-un asemenea unghi, declarația martorului din care rezultă că nu a observat fenomenul pe lângă care a trecut poate fi sinceră și veridică. Ceea ce pentru o persoană poate prezenta un interes deosebit, pentru o alta poate trece total neobservat.

Atenția este strâns legată și de activitatea desfășurată de persoana care realizează perceperea. În acest context realitățile conexe cu domeniul de activitate familiar vor reține atenția cu prioritate, comparativ cu altele. Atenția mai este reținută și de ceea ce depășește limitele obișnuitului. Un rol deosebit în orientarea atenției – pe lângă intensitatea evenimentului perceput – îl are importanța relativă acordată acestuia.

Abordând rolul interesului în orientarea atenției, trebuie evaluate la justa lor valoare și momentele emoționale și intelectuale. Ceea ce este legat de interes, capătă o anumită nuanță emoțională și, reciproc, tot ce are legătură cu sentimentele și emoțiile capătă un interes deosebit.

Atenția poate fi voluntară ori involuntară și se caracterizează prin anumite calități : stabilitate, mobilitate, grad de concentrare, distribuție și volum.

Psihologic, persoanele sunt recunoscute pe baza imaginilor vizuale și auditive, suprapunându-se atenției martorului trăsăturile statice (sexul, vârsta, înălțimea, constituția fizică, forma capului, fața, părul, fruntea, ochii, nasul, gura și buzele, bărbia, urechea, ridurile, culoarea pielii, semnele particulare, tatuajul), trăsăturile dinamice (mersul, gesticulația, vocea și vorbirea, mimica, etc.).

De regulă, practica impune nevoia de a fi recunoscut infractorul în general și, de câte ori este cazul, victima (cadavrul), iar uneori chiar și alți martori.

Nu toți martorii memorează, păstrează și reactualizează evenimentele percepute la fel, aceasta pentru că în cursul vieții și existenței, memoria se organizează și se specializează, ceea ce face ca la un moment dat martorii (oamenii) să se diferențieze între ei, să apară, deci, o serie de diferențe individuale.

Specializarea poate fi întâlnită, la următoarele niveluri :

La nivelul proceselor memoriei – unii întipăresc informațiile mai ușor , alții mai greu; unii păstrează informațiile un timp mai îndelungat, alții un timp mai scurt ; la unii reactualizarea se produce aproape imediat, la alții cu mari dificultăți ;

La nivelul organelor de simț – se poate vorbi despre o memorie vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă, etc.;

La nivelul conținutului memoriei – unii dispun de o memorie predominant verbal-logică – rețin imagini, la unii ea este afectivă, pentru că rețin în special trăiri afective ; la alții este motorie pentru că rețin cu ușurință mișcările.

Asemenea diferențieri se datorează existenței unor predispoziții înnăscute ale organelor de simț, ale diferitelor particularități de personalitate (îndeosebi ale celor temporale și caracteriale), dar și experienței de viață concretă a martorului, activității și profesiei pe care o exercită.

Martorii se diferențiază nu numai din punct de vedere al specializării memoriei, dar și a calităților acesteia. Aceste calități sau instruiri ale memoriei vizează atât memoria în ansamblul ei, luat deci ca întreg, ca totalitate, cât și diversele ei procese particulare (întipărirea, păstrarea și reactualizarea).

Cele mai importante dintre calitățile memoriei sunt următoarele :

Volumul memoriei – cantitatea de informații pe care martorul o poate reține, păstra și reactualiza ;

Rapiditatea întipăririi, exprimă faptul că fixarea informațiilor se realizează repede, în timp scurt și cu efort minim ;

Trăinicia păstrării constă în aceea că cele memorate sunt conservate corect, într-o formă aceptabilă pentru o perioadă mai îndelungată de timp, ele încădrându-se în depozitul memoriei de lungă durată ;

Exactitatea sau fidelitatea reactualizării celor memorate indică corectitudinea, gradul de precizie al recunoașterii ;

Promptitudinea reactualizării, adică realizarea rapidă, promptă a recunoașterii și reproducerii, imediat după ce magistratul a solicitat aceasta.

Este greu de presupus existența unui martor la care toate aceste calități să fie dezvoltate în aceeași măsură. De regulă, calitățile au o dezvoltare particulară valorificată diferit.

1.3. Martorul de bună-credință

“Buna-credință înseamnă onestitate în raporturile sociale, cu valorile sale morale : loialitate (probitate), prudență, ordine și temperanță.”

Aceste valori traduse în plan juridic, înseamnă :

Intenția dreaptă, contrară doliului, fraudei și violenței;

Diligența;

Liceitate (săvârșirea unor acte cu conținut licit);

Abținerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia.

Deci, buna-credință este acea atitudine psihică a individului ce constă în convingerea justificată a acestuia că actele și faptele sale sunt conform cu dreptul și morala societății la un moment dat, precum și în voința sa de a acționa cu onestitate și loialitate în raporturile juridice, fără intenția de a abuza de drepturile sale subiective și cu intenția de a respecta drepturile celorlalți.

Martorul de bună-credință este persoana care a observat și memorat involuntar un eveniment (accident, săvârșirea unei infracțiuni, etc.), care constituie obiectul unei cercetări judiciare sau obiectul unui proces penal, impunându-se pentru aflarea adevărului reproducerea în scris sau oral a evenimentului trăit, în fața anchetatorului sau magistratului.

Buna-credință a martorului constă în :

Sinceritate în evocarea actului trăit;

Dorința de aflare a adevărului și de pedepsire legală a făptuitorului/ faptuitorilor;

Deminitate și existența unui ansamblu de trăsături pozitive de personalitate;

Curaj pentru asumarea acestei responsabilități, chiar risc în unele cazuri;

Încredere în organele juridice și în justiție, că se va face dreptate în cauza penală respectivă și că el va fi apărat de eventualele consecințe negative, plănuite de persoane rău intenționate.

Chiar și în cazul prezumției bunei-credințe, în cadrul mărturiei pot apărea greșeli dintr-o serie întreagă de motive.

Stern susține că în cadrul mărturiei pot apărea două tipuri de erori:

substanțiale – omisiuni sau negări ale unor elemente, ori adăugări de elemente;

accidentale – atunci când apar modificări ale calităților (culoare, forme, etc.), a cantităților și a relațiilor.

“În ceea ce privește identificarea de persoane sau obiecte se recomandă prezentarea simultană electivă care este mai puțin sugestivă. Relatările privind exteriorul persoanelor, în special culoarea părului, forma bărbiei, felul de îmbrăcăminte, dacă în momentul perceperii lor nu au fost urmărite cu atenție conștientă, nu prezintă nici un fel de garanție de fidelitate. Aprecierea timpului în care a decurs o acțiune, de obicei tinde să fie denaturată.”

Și la nivel senzorial apar distorsiuni cum ar fi : iluziile, constanța percepției, gestaltul, obiectul și fondul percepției, experiența anterioară și afectivitatea.

Tiberiu Bogdan include în categoria cauzelor alterării mărturiilor un alt criteriu, cel al “unghiului de deviere” – “înțelegând prin aceasta, în mod explicativ, că mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului, iar între relitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere.”

Deși mărturia de bună-credință am putea spune că nu ridică probleme, ea poate fi la fel de nocivă ca și mărturia mincinoasă.

Cel care a fundamentat psihologia judiciară, A.Binet, după o serie de cercetări dezvoltă două teorii aparent paradoxale: (1) « o mărturie poate fi precisă și totodată completamente falsă » și (2) « exactitatea unei amintiri nu este proporțională cu forța de revenire ».

După cercetările lui Binet, Stern realizează o serie de investigații asupra mărturiei, concluzionând:

« exactitatea amintirilor nu este o regulă, ci o excepție" ;

« uitarea la bărbați este mai accentuată decât la femei » ;

« amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte ». (Tudorel Butoi, « Tratat universitar de psihologie judiciară », Editura Phobos, București, 2003, 97)

Aurel Ciopraga concluzionează : « Declarațiile martorilor au un caracter relativ, iar proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu valoare destul de aleatoare. »

CAPITOLUL II: CARACTERUL DE MARTOR AL MINORULUI

În primul capitol am încercat să clarific concepte precum: martor și mărturie, evidențiind procesul de formare a mărturiei și limitele psihicului uman în procesul de formare a unei mărturii fidele.

În acest capitol, dată fiind tema acestei lucrări, consider ca fiind necesară clarificarea caracterului de martor al minorului. Voi începe cu prezentarea considerațiilor juridice, în cadrul sistemului legislativ din România și din alte țări.

Considerații juridice cu privire la martorul minor

Conform articolului 81 din codul procesual penal, "minorul nu poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezența unuia dintre parinți, ori a tutorelui sau a persoanei căreia este încredințat minorul spre creștere și educare". Din analiza textului se observă că legea nu stabilește o vârstă minimă pt audierea minorului ca martor.

Nici în alte sisteme legislative lucrurile nu sunt mai clare. De exemplu, în practica judiciară a Marii Britanii, nu a fost niciodată fixată o limită de varstă pentru admiterea unor copii ca martori în curțile de justiție.

În Scoția, copiii au fost întotdeauna acceptați ca martori în instanță, erau supuși audierii la fel ca și adulții, fiind considerați "martori competenți".

Codurile de procedură amintesc de cazul unei fetițe de 3 ani, într-o speță referitoare la un furt care, îngrozită de formalismul cadrului, de robele și perucile judecătorilor, nu a putut scoate nici o vorbă. Aceste experiențe, mai ales în cazurile de abuz sexual, erau extrem de dificile și stresante. Cu privire la această situație, un avocat nota: " numai avocatul, dar și ceilalți care au legatură cu cazul sunt afectați de această situație. Este ca și cum ar conspira Curtea, pentru a traumatiza copilul din nou". Această opinie nu a fost luată în considerare, organele juridice apreciind necesară chemarea în instanță a martorilor copii, victime ale abuzurilor sexuale, considerând că: "nu există o altă alternativă procedurală acceptabilă, care să satisfacă interesele justiției"

În Anglia și Țara Galilor, unele cazuri de abuzuri erau imposil de urmărit penal, pentru că instanțele nu erau pregătite să audieze ca martori copii, dacă aceaștia nu aveau cel puțin 7 -8 ani, erau chemați ca"martori incompetenți ".

Cu timpul, aceste prevederi legale au suferit mici modificări. Copiii sub 14 ani sunt considerați prea tineri pentru a depune mărturie, excepție de la regulă făcând copiii, care erau considerați de judecător capabili să depună mărturie, adică aceia care înțelegeau natura noțiunii de adevăr sau minciună și își asumau obligația de a spune doar adevărul despre ceea ce sunt întrebați. Copii nu sunt audiați direct în instanțe, fiind preluați de un organism special, " children’s hearing", care se ocupă de marturia lor.

În Scoția, în anul 1990, Lord Justice General Hope propune o serie de măsuri practice, menite să reducă formalitățile în cazurile în care copii sunt audiați ca martori, cum ar fi: "renunțare la robe și peruci, așezarea copilului în banca și nu în boxa martorilor, permiterea prezenței în apropierea copilului a unei rude sau chiar evacuarea sălii. Copilul căruia îi este teamă să depună mărturie în prezența celui acuzat de abuz poate fi separat de acesta printr-un ecran ".

Articolul 71 din Codul procesual penal prevedea că: asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor.

2.1. Mărturia și minciuna la copii

De-a lungul timpului s-a observat că pretinsa inocență a copiilor în afirmarea adevărului este aproape un mit.

Unii autori consideră că este posibil ca încă de la naștere copilul să ducă germenul minciunii, dar este sigur că el învață să mintă prin contact social, realizând de timpuriu că viața în societate implică disimulări și simulări variate. Un exemplu elocvent ar putea fi sugarul, care simulează durerea și ale cărui țipete încetează de îndată ce obține ceea ce dorește. Aceste comportamente sunt numite de stern "pre-minciuni", care răspund unui proces instinctiv de creștere și adaptare, care împinge copilul spre asimilarea și utilizarea mediului înconjurător.

În cartea sa, Maurice de Besse, consideră că "primele alterări ale adevărului par legate de satisfacerea trebuințelor. De fiecare dată când una dintre nevoile esențiale de securitate, de tandrețe, de activitate este contrariată, copilul reacționează spontan, pentru a restabili situația". De aici am putea trage concluzia că uneori, alterarea unor adevăruri, sunt urmarea unor reflexe de apărare sau adaptare ale copilului pentru restabilirea unui echilibru cu mediul, astfel copilul încearcă să ocolească sau să compenseze slăbiciunile și temerile sale.

La copii, putem spune că minciuna apare odată cu structurarea planului rațional. Primele neconcordanțe între fapte și relatarea lor pot fi considerate pseudo-minciuni, deoarece copilul "brodează" asupra realității, materializează ideile și cuvintele, animă sau personifică lucrurile, mișcânduse într-o lume plină de creații imaginare.

Există o imensă asemănare între joc și anumite minciuni, jocul ca activitate impregnată de fantezia copilului, arată cât de încărcat este planul real de fabulație, de asocieri imprevizibile și incapacitatea deosebirii realului de posibil. Ca și jocul cu care are anumite elemente comune, minciuna este un fapt de imaginație. Ceea ce diferențiază mai bine pe copil de adult, pe plan psihologic, este poate imaginația, nu pentru că ar avea copilul mai multă imaginație ca adultul, ci pentru că la copil imaginația nu este ținută sub control, acesta trăind sub dominația imaginației și astfel apărând frecvent alterări involuntare și inconștiente ale adevărului.

Gorphe considera că noțiunea de adevăr este dobândită târziu și într-un mod treptat, de aceea, din punctul lui de vedere, este absurd să cerem unui copil o mărturie adevarată în condițiile în care el este incapabil să spună adevărul pentru că este incapabil să-l discearnă. Din acest motiv, nu pot fi considerate ca minciuni, în sensul propriu al cuvântului, minciunile infantile, pe care Gorphe le numește «ludice ». Numai după o anumită etate, spune Gorphe, aproximativ după vârsta de 8 ani, minciunile copilului încep să ia caracterul minciunilor pe care le întâlnim la omul adult.

Cam de aceeași părere este și Norbert Sillamy, care spunea: "copilul mic care cu greu face distincție între real și imaginar alterează adevărul, dar nu minte; Când el fabulează sau înfrumusețează realitatea, nu face decât să cedeze unei tendințe normale care nu merită severitatea educatorilor; Copilul își transformă trecutul în sensul trebuințelor sale. Adevărata minciună apare la vârsta de 6-7 ani, constituind aproape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare. La unii subiecți dezechilibrați minciuna poate avea un caracter malițios – denaturare calomnioasă, abuz de încredere, mărturie mincinoasă."

Știm că minciuna copilului apare în mod mai mult sau mai puțin natural, exceptând orice imitație, prin însuși jocul tendințelor sale: în timpul primei copilării, pentru că imaginația sa, logica și teama de pedepse îl împinge la aceasta în mod spontan; în timpul perioadei școlare, când minciuna apare ca mijloc eficace de apărare, de satisfacție a vanității și de diverse disimulări; în timpul pubertății, când nevoia de independență, trezirea sexualității, anumite afecțiuni elective sau dorința inconștientă de a înlătura realități penibile împingând adolescentul să-și ascundă peronalitatea născândă.

Forma cea mai benignă prin consecințele sale este mitomania. Din punct de vedere al medicinii legale mitomania reprezintă o tendință psihopatologică de a denatura lucrurile. Ea se prezintă, de regulă, prin exagerare, subiectul înflorind discursul cu imagini, scene pe care le descrie pe viu ca și cum ar rememora întâmplări trăite în realitate. Mitomania poate fi inconștientă, când are un rol compensator și nu urmăreste un scop utilitar, sau conștientă, când este pusă sub slujba unui scop bine precizat. Uneori, mitomania, ca simptom patologic, la personalitățile dizamornice duce la falsa recunoaștere a unor infracțiuni, în scopul afișării unui eroism. Eroare judiciară datorată mitomaniei este evitată prin faptul că proba testimonială trebuie dublată de probe științifice.

2.2. Mărturia și sugestibilitatea la copii

Predispus spre eroare sau uitare, înclinat să altereze adevărul din cauza motivelor menționate mai sus, copilul nu ar putea fi considerat un martor sigur. Totuși este necesar uneori, să se recurgă la mărturia lor, pentru că în anumite cazuri mărturiile copiilor constituie singurele informații care aduc lumina asupra materialității infracțiunii. De altfel, copiii, chiar foarte mici, se dovedesc uneori capabili să facă depoziții mai precise și mai puțin contestabile decât adultul, de exemplu, referitor la diferite fapte.

Informațiile date de ei au putut, în anumite cazuri, să permită legarea între ele a diferitelor circumstanțe, astfel încât acestea să devină dovezi judiciare. Totuși, pe temeiul că a auzit sau a văzut, afirmațiile sau negațiile copilului, oricare ar fi buna sa credință, nu pot fi acceptate fără rezerve, iar siguranța lor, accentul de sinceritate, ca și precizia anumitor detalii pot exprima tot atât de bine adevărul ca și minciuna.

Minorul este caracterizat, în primul rând, de inclinația sa spre fantezie și sugestibilitate. În psihicul său incomplet dezvoltat, realitatea și ficțiunea se împletesc, uneori ajungându-se să se confunde în așa fel încât nu mai pot fi separate. Noțiunile sale sunt vagi, neprecizate, iar lipsa de experiență, gândirea nematurizată și neînțelegerea justă a lucrurilor și evenimentelor sunt factori care afectează perceperea, memorarea și redarea evenimentelor.

O caracteristică esențială a copilului este sugestibilitatea. În psihicul copilului întâmplările altor persoane, care i-au atras atenția, pot deveni cu ușurință întâmplările sale, pe care le va relata ca făcând parte din realitatea sa. Întrebări ca : “așa e că… ?”, va atrage foarte ușor după sine răspunsuri afirmative din partea copilului, chiar dacă realitatea este cu totul alta.

Un caz interesant de sugestie colectivă, pe care îl găsim relatat în cartea lui Alexandru Roșca – Psihologia martorului, este povestit de o învățătoare, care întârziind, într-o zi, cinci minute la ore găsește toată clasa pregătită de plecare, iar pe fețele copiilor se putea citi frică. Întrebați de ce voiau să plece, copii răspund că le era frică de un om mic, negru, care este ascuns după sobă. După ce și-a liniștit elevii, învățătoare află adevărul ; o fetiță, încercând să-și sperie colegii, a strigat că omul negru s-a ascuns după sobă, acest lucru a fost suficient pentru ca în curând să se convingă toți că l-au văzut.

Plecând de la concluzia lui Gorphe cum că :  «mărturiile copiilor constituie date fragile, pe care nu ne putem bizui decât ca circumspecție», o serie de cercetători au realizat un experiment menit să evidențieze fragilitatea mărturiei copilului, dar și gradul mare de sugestibilitate al acestora.

Experimentul s-a realizat astfel: în curtea unei școli a fost expusă o marionetă mare, viu colorată pentru a fi observată de elevii școlii. După o săptămână, elevii școlii au fost puși să descrie marioneta; din 402 copii doar 10, adică mai puțin de 3%, au răspuns exact sau n-au comis decât greșeli neînsemnate.

Pentru a controla sensibiliatatea copiilor la sugestie, cercetătorii au revenit la o parte din clase, declarand că erau puțini cei care indicaseră culoarea exactă a marionetei și de asemenea erau foarte puțini cei care răspunseseră dacă marioneta ținea ceva în mână și dacă avea sau nu mustață (marioneta nu avea nimic în mână și nu avea mustață). Din 175 de copii chestionați, doar 25 au rezistat sugestiei referitoare la mâini, 6 la ceea ce privește fața și 24 la cea care se referă la culoare.

Cea de a doua parte a experimentului a dovedit faptul că gradul de capacitate al sugestiei la copii este foarte mare, dat fiind faptul că de multe ori copii sunt mai preocupați să-și asigure propria securitate de cât să spună adevărul, evident fiind faptul că majoritatea copiilor au răspuns la întâmplare de teama unori reproșuri, ori pentru a face plăcere adultului, reprezentant al autorității.

Toți acești factori influențează declarațiile minorilor, deși sunt situații în care copiii memorează și redau exact evenimentele la care au asistat, s-a constatat că aceste cazuri formează excepții și că este necesară examinarea cu multă atenție a declarațiilor lor.

2.3. Ascultarea martorilor minori

Pentru obținerea unei mărturii cât mai fidele a minorului este necesară aplicarea unor tactici particulare de ascultare.

Ascultarea martorului minor, ca și cazul majorului, parcurge aceleași etape principale: pregătirea ascultării, ascultarea propriu-zisă, consemnarea declarației, verificarea și aprecierea declarației. Însă, cu prilejul desfășurării acestor etape, în cazul martorului minor, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de vârsta și gradul de dezvoltare psiho-intelectuală ale acestora, de ele depinzând posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și fenomenelor la care au asistat. De asemenea, nu trebuie omisă înclinația acestora spre fantezie, concretizată în tendința de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute și memorate.

După cum am menționat, în prima parte a acestui capitol, Codul de Procedură Penală nu prevede o vârstă limită de la care un minor poate fi ascultat în caliate de martor, făcându-se doar precizarea că până la vârsta de 14 ani ascultarea se va face în prezența tutorelui.

O altă prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă datoria să-i atragă atenția să spună adevărul.(art.85 C. pr.pen.-alin.4).

O problemă deosebit de importantă care apare cu ocazia ascultării minorilor o constituie modul în care trebuie să se poarte discuțiile, în sensul că vocabularul folosit trebuie să se situeze la nivelul de înțelegere al acestora. Dat fiind pericolul mare al sugestionării minorilor, în cursul ascultării trebuie manifestată maximă atenție la modul în care sunt formulate întrebările. Consemnarea declarațiilor trebuie să se facă la nivelul de înțelegere al minorilor folosindu-se, pe cât posibil, expresiile, termenii specifici folosiți de către aceștia.

« Dezvoltarea psihicului ființei umane este condiționată și de vârsta sa, astfel că nu ar trebui să se vorbească de psihologia minorului, adică a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorității, cunoscute fiind desigur, diferențele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente între un minor de 4 – 5 ani și un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui să se comporte față de minori și să le aprecieze declarațiile ținând seama de toți factorii care influențează psihicul lor și, în special, de vârsta pe care o au.

Cu cât minorul va avea o vârstă mai apropiată de vârsta majorului, cu atât vor fi mai mici deosebirile datorate acestor particularități și invers.»

În privința regulilor tactice de ascultare a minorilor, trebuie precizat că ele nu au caracter de generalitate, întrucât diferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați, de stadiul dezvoltării psihosomatice și de particularitățile fiecarei cauze.

Conform psihologiei copilului există 5 stadii de dezvoltare ale acestuia:

A) Perioada de la 1 – 3 ani, care, în cazul anchetei judiciare, nu prezintă interes

B) Perioada preșcolară de la 3 – 6 ani, care este caracterizată prin instabilitate, percepția inegală a însușirilor obiectelor, a spațiului și timpului, diferită de la un copil la altul. Totodată, le este propriu un grad mare de sugestibilitate, iar categoriile de adevăr și minciună nu le sunt clare. De aici și rezerva firească cu care trebuie apreciate afirmațiile lor, ca și necesitatea de a fi bine verificate și apreciate cu mult spirit critic.

Martorul preșcolar trebuie audiat numai dacă situația o impune în mod deosebit, iar tactica de ascultare va fi adecvată posibilităților psihice amintite mai sus. Este indicat ca ascultarea să fie efectuată cu ajutorul unui specialist în psihologia copilului, în locuri cu care acesta este familiarizat. Accentul se va pune pe relatarea spontană a minorului, iar întrebările trebuie să fie precis formulate, într-un limbaj accesibil copilului și evident, cu multă blândețe.

C) Perioada de la 6 la 10 – 11 ani, denumită și perioada școlară, constă într-o dezvoltare psihică mai accentuată, caracterizată prin echilibru, ceea ce favorizează, creșterea funcțiilor cognitive. Percepția spațiului și timpului se îmbunătățește sensibil. Totodată, se dezvoltă mult capacitatea de redare și memorare, își fac apariția primele trăsături de caracter. Atitudinea morală a copilului devine mai complexă și începe să facă distincție între adevăr și minciună.

La începutul audierii propriu-zise, anchetatorul trebuie să-i atragă atenția copilului să nu mintă sau să ascundă adevărul și să spună fără teamă ceea ce știe despre faptă. Procedeul tactic al relatării libere rămâne, și în această fază, de preferat. Pe cât posibil, minorul nu va fi întrerupt, evitându-se unele aprecieri în legătură cu ascociațiile pe care copilul le poate face datorită imaginației specifice vârstei, asociază, de exemplu, omul urât cu omul rău.

Întrebările se vor formula în mod clar, precis, fiindu-i adresate în așa fel, încât copilul să aibă sentimentul că este luat în serios și tratat de la egal la egal. La această vârstă, și chiar în continuare, aproximativ până la 14 – 15 ani, copilul poate fi ușor sugestionat. De aceea, se va acorda atenție cuvintelor persoanelor care îl ajută, pentru a nu-l influența. Dacă îi este teamă să spună ce cunoaște, va fi stabilită și înlăturată cauza fricii.

În ipostaza în care persistă în eroare sau se constată că minte, organul judiciar trebuie să știe că minciuna este determinată, la această vârstă, de incapacitatea de a discerne adevărul, de dorința de a se apăra, de a-și da importanță, dar și de influența exercitată de părinți, rude, alte persoane interesate.

D) Perioada școlară, mijlocie, de la aproximativ 10 ani până la 14 ani, este determinată de parcurgerea pubertății, cu numeroase modificări biologice, reflectate și în plan psihic.

Activitatea senzorială cunoaște o intensificare evidentă, posibilitățile de orientare spațială și temporară se lărgesc, iar memoria cunoaște un salt cantitativ și calitativ, prin apariția componentelor logice și a tendințelor de interpretare.

Afectivitatea și excitabilitatea conosc, de asemenea, o dezvoltare specifică pubertății. Paralel cu dezvoltarea discernământului și sentimentelor morale, pot să își facă apariția unele defecte de voință, de educație. Cu toată dezvoltarea sa, minorul este caracterizat de o conduită contradictorie, uneori de tendință spre minciună (determinată de cauzele amintite mai sus). Adesea se întălnesc și comportamente agresive în accepția lor psiho-socială.

Atracția spre faptele senzoriale îl fac să exagereze, să-și dea importanță, să comenteze cu oricine cele petrecute sau auzite, astfel putând fi ușor influențabil. De aceea, se impune ascultarea lui imediată, chiar pe neașteptate.

Dacă se consideră necesar, minorul va fi ascultat mai întâi singur și apoi în prezența persoanei desemnate să-l asiste. Pentru obținerea unor declarații complete și sincere, va fi solicitată, în funcție de caz, participarea activă a celui care îl însoțește. Pe fondul aceleiași atitudini calme, înțelegătoare, organul judiciar poate fi, totuși, ceva mai ferm, dacă constat că minorul este obraznic sau are tendința de a minți.

E) Perioada adolescenței, de la 14 – 18 ani, este marcată de începerea intrării minorului în viața socială, cu toate caracteristicile acestui proces. Devine pregnantă dezvoltarea sensibilității, caracterizată și de erotizarea acesteia.

Spiritul de observație se dezvoltă mult, iar potențialul de percepție, fixare și redare este foarte ridicat. Este de subliniat faptul că reproducerea celor percepute începe să se realizeze prin filtrul propriei personalități, influența, sugestia având o pondere mai redusă, aceasta ca urmare a faptului că memorarea logică devine forma centrală de reținere.

Adolescentului i se poate aplica aceleași reguli tactice de ascultare, ca și în cazul majorului, dar de care îl deosebește, în primul rând, lipsa experienței de viață. Atitudinea organului judiciar va rămâne și acum în limitele coraspunzătoare vârstei adolescentului.

Declarația se citește minorului, se semnează pe fieacare pagină și la sfarșitul ei de către acesta, de către persoana care a asistat la ascultare și de către organul de urmărire penală.

CAPITOLUL III : DEZVOLTAREA PROCESELOR COGNITIVE LA COPIII CU VÂSTĂ CUPRINSĂ ÎNTRE 9-11 ANI

În capitolul antrerior am abordat într-un mod succint etapele de dezvoltare psihică a copilului. Consider necesară aprofundarea acestui aspect într-un mod mai detaliat, deoarece, pentru a evidenția capacitatea testimonială a minorului, trebuie urmărit, în primul rând, gradul de dezvoltare cognitivă a acestuia. Vom vedea astfel în ce măsură minorul are capacitatea de a relata cât mai fidel și obiectiv faptele ale căror martor a fost.

În literatura de specialitate există o serie de controverse pe marginea perioadelor, etapelor, stadiilor ce caracterizează ciclurile vieții umane. Aceste controverse provin din diferențele conceperii “omului concret”, cu existență temporară și “omului în situație”, cu un anumit potențial psihic raportat la vârstă. În ciuda acestor dispute, autorii de specialitate, au ajuns la un consens, acceptând faptul că omul traversează trei cicluri mari în decursul vieții sale : cel al copilăriei, cel al tinereții și, nu în ultimul rând, cel al adultului. În cadrul fiecărui ciclu se desprind perioade, stadii sau substadii și subperioade relativ distincte.

După Jean Piaget, structurile, relațiile cu mediul se construiesc în mod dinamic sub formă de acțiuni, operații și grupări de operații. Astfel, în lucrările sale, Piaget stabilește patru etape (stadii) principale de dezvoltare cognitivă la copii :

stadiul senzorio- motor : de la naștere, la doi ani ;

stadiul preoperator : de la 2, la 7-8 ani ;

stadiul operațiilor concrete : de la 7-8 ani, la 11-12 ani ;

stadiul operațiilor formale : de la 11-12 ani, la 15-16 ani.

Principala critică ce i-a fost adusă lui Piaget, în ceea ce privește principalele etape de dezvoltare, a fost această încheiere a ciclului de dezvoltare psihică intelectuală odată cu adolescența, făcând o diferențiere exagerată între copil și adult, ca și faptul că sistemul său psihologic este accentuat inidividualist și ignoră factorul social în devenirea umană.

Referindu-se la evoluția individuală, Claparêde a arătat că sunt parcurse trei stadii principale :

stadiul de achiziționare și experimentare, în interiorul căruia se pot distinge câteva etape cum ar fi : cea de formare a intereselor perceptive din primul an ; cea de interese glosice, formate în al doilea și al treilea an ; cea de interese generale, când se activează intelectul și este specifică pentru vârsta de la trei la șapte ani și, în final, o etapă de interese speciale și obiective, care se definitivează între șapte și doisprezece ani.

stadiul de organizare și evaluare, în care se elaborează și se cristalizează o perioadă sentimentală la intersecția intereselor etice și sociale, interese specializate și interese raportate la sex, ce domină între doisprezeci și optsprezece ani și ulterior ;

stadiul de producție, specific vâstei adulte, atunci când diferitele interese se subordonează unui interes superior, legat de ideal sau de conservarea personală, ca urmare a achiziției curente desfășurată de om.

O altă perspectivă este cea a lui A. N. Leontiev, care apreciază dezvoltarea psihică prin prisma modificării de la comportamente simple primare, cu o motivație redusă, la comportamente complexe întreținute de o motivație coerentă socializată. În acest sens, Leontiev formulează ideea că, influența condițiilor sociale externe se realizează prin intermediul condițiilor interne (subiective) și desemnează cinci perioade de dezvoltare :

perioada copilului mic, până la trei ani, perioadă de însușire a deprinderilor elementare de autoservire și a instrumentelor independenței, mersul și vorbirea.

perioada preșcolară, de la trei la șase- șapte ani, adică intrarea copilui la școală și se caracterizează prin punerea bazelor personalității.

perioada școlară mică, de la șase- șapte ani până la zece ani, ce echivalează cu formarea strategiei de învățare organizată.

perioada școlară mijlocie, de la zece la paisprezece ani, ce este considerată ca o perioadă de accelerare a dezvoltării și maturizării în toate sferele activității psihice.

ultima perioadă, cea a adolescenței, se caracterizează prin dezvoltarea psihică și orientarea socio- profesională.

Acestea sunt doar câteva dintre teoriile dezvoltării existente în psihologie. Având în vedere tema lucrării și lotul de subiecți care mă interesează în mod direct pentru realizarea părții practice din această lucrare, voi aborda mai amănunțit dezvoltarea la copiii cu vârsta cuprinsă între șapte și zece- unsprezece ani.

3.1. Dezvoltarea psihică

Odată cu dezvoltarea fizică, ce are loc în această etapă de viață a copilului, se dezvoltă și organele de simț, iar implicit, modalitățile senzoriale, posibilitățile de a reflecta în mod complex obiectele și fenomenele cu care vine în contact. Regiunile senzoriale ce se dezvoltă și se maturizează sunt : cea care controlează sensibilitatea tactilă, urmată de vedere și apoi zona senzorială primară auditivă. Gustul și olfacția, dar mai ales văzul, auzul și tactilul fac posibilă o mai bună orientare și adaptare la mediu, extinderea camoului de acțiune și dezvoltarea unor noi abilități.

În această perioadă au loc ample procese de maturizare, la care se adaugă premise psihice interne : dezvoltarea motivelor și intereselor de cunoaștere, posibilitatea de acțiuni diversificate nu numai în plan material, ci și mental, crește ponderea momentelor verbale în analiza reprezentărilor sub impactul descrierilor și povestirilor celor din jur, care devine o premisă a dezvoltării memoriei logice și a gândirii abstracte, crește indicele independenței proceselor intelectuale care iau forma raționamentelor și care mediază demersurile cognitive solicitate de procesul de învățare.

În această etapă de viață copilul are primul contact cu școala. Mica școlaritate se caracterizează printr-o activitate intelectuală a copilului, puternic influențată de activitatea școlară. “Cunoașterea directă presupune în primul rând percepție, în care uzează de indicatorii verbali, auditivi, olfactivi pentru interpretarea lor. Datorită antrenării și exersării permanente capacitățile senzorial-perceptive și interpretative devin mai eficiente.”

În baza dezvoltării sitemului nervos, dezvoltarea și maturizarea senzațiilor și percepțiilor continuă. La 6-7 ani, are loc lărgirea câmpului vizual central și periferic, crește diferențierea nuanțelor cromatice. La nivelul auzului crește capacitatea de recepționare a sunetelor înalte și autocontrolul emisiunilor verbale, având loc perfecționarea și nuanțarea intonației. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanța dintre obiecte, după sunetele pe care le produc. Cunoscând oamenii din mediu apropiat, va reuși să distingă după indicii vizuale sau auditive, dacă este bărbat sau femeie, dacă este o persoană cunoscută sau nu.

Senzațiile și percepțiile se dezvoltă atât pe linie cantitativă, cât și pe cea calitativă, devenind mai complexe, mai precise și mai corect orientate pe obiect sau pe situație, astfel copilul reușește să diferențieze mai precis însușirile obiectelor sau fenomenelor, depășind stadiul perceperii sincretice și ajungând să-și îmbogățească experiența de viață.

Se dezvoltă forme noi de percepție legate de percepția spațiului și a timpului. “orientarea copilului în spațiul mic dobândește noi dimensiuni, datorită utilizării paginii pentru scris, a ordonării, diferențierii și decodificării grafemelor.” Se produc, de asemenea, generalizări ale direcției spațiale – dreapta, stânga, sus, jos – și se formează simțul orientării.

Percepția timpului se dezvoltă considerabil în primii ani de școala, datorită unor activități școlare, a duratei orelor și a pauzelor, ce contribuie la creșterea posibilităților de apreciere și percepere a duratei reale a acestora.

“Termeni ca: “acum”, “ieri”, “mâine”, au un conținut precis diferențiat în ceea ce privește coordonatele timpului, ele încep să fie folosite din ce în ce mai corect la elevul mic.

Trezirea la ore fixe pentru a nu întârzia la școala, orarul școlar conform căruia ziua este împărțită în intervale determinate cu forme de activități specifice contribuie la înțelegerea faptului că există timpul obiectiv cronometrabil, diferit de timpul subiectiv.”

Datorită structurii activității școlare în timp – minute, ore, zile, săptămâni – timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului și îl obligă la orientarea din ce în ce mai precisă.

Mai mulți psihologi au realizat o serie de studii cu privire la caracteristicile de apreciere a timpului, iar la aprecierea timpului de către copil, s-au observat numeroase erori.

Tot la nivel perceptiv, se conturează evaluări fine legate de mulțimi, de multiplii și submultiplii kilogramului, ai metrului, ai diverselor unități de măsurare, raporturile de mărime – proporțiile jumătate, sfert, indentificarea liniilor verticale și orizontale. Copilul învață să facă diferența între diverse materiale – lemn, sticlă, etc., între diverse coordonate – sus-jos, deasupra-dedesubt, aproape-departe, nord-sud-est-vest. Totuși, se observă că la evaluarea mărimilor, la copii de 6-7 ani se supraestimeaza mărimile, iar la 8-9 ani se subestimează mărimile și distanțele.

La dezvoltarea senzorio-perceptivă, contribuie, în această perioadă, și formarea capacităților de apreciere a mărimilor, greutăților, proporțiilor, a resurselor convenționale, prin predarea cunoștințelor de matematică, geografie, etc. De asemenea, are loc și organizarea spațială.

Organizarea spațiului se realizează și ca distanța psiho-afectivă, iar din acest punct de vedere putem vorbi despre: spațiul intim, în care sunt admise doar persoanele foarte apropiate, membrii familiei; spațiul personal, caracterizat de interrelațiile de cooperare și competiție, de obicei cu colegii, dar și de informație; și, în fine, se poate vorbi de un spațiu oficial, un spațiu al ierarhiilor, cum ar fi relația profesor-elev.

Școlarul mic dispune de numeroase reprezentări, cu toate acestea ele sunt slab sistematizate și confuze.

“Sub influența învățării, reprezentările devin tot mai variate și pot fi desprinse de obiect, ceea ce îi dă independența copilului să opereze cu noi imagini. Pe baza acestor imagini, copilul va putea să-și reprezinte situații și elemente evocate cu ajutorul limbajului în afara experienței sale proprii și totodată să-și proiecteze, în viitor, caracteristici ale unor elemente cu care va opera. Datorită cuvântului și a comunicării de cunoștințe din partea învățătorului, reprezentările se organizează și devin mai clare, mai sistematice și mai generale.”

Reprezentările geometrice se stabilizează și sunt incluse în numeroase activități, gândirea copiilor operează de acum nu numai cu imagini reproductive statice, ci și cinetice și de transformare, fiind capabili să reconstituie mișcări ale corpului în diferite activități sportive, de dans etc. se constituie și imagini anticipative ce vor sprijini imaginația și înțelegerea relațiilor noi și complexe.

“Ca urmare a decentrării progresive și a coordonării din ce în ce mai accentuate a diferitelor puncte de vedere, intuiția preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă și reversibilă,”

3.2. Dezvoltarea gândirii

“Considerat un proces secundar, în sensul că apare pe baza proceselor senzoriale-primare, gândirea are un rol și o însemnătate centrate pe om, întrucât reflectă realitatea nemijlocită, generalizat și abstractizat, operează cu simboluri, cu legături logice și îi este specifică.”

În procesul învățării, copilul operează, frecvent, cu scheme și imagini ce facilitează manipularea de informații în care un rol important îl joacă reprezentările pe baza cărora se dezvoltă simbolurile și conceptele. Copilul își însușește o serie de simboluri încă din joc, ca apoi să realizeze că literele, cuvintele, numerele, diferite semne, conservă cantități și relații semnificative.

Perioada de 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă, în imagini, de la 7/8 ani la 10/11 ani, gândirea copilului trece în stadiul operațiilor concrete. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acțiuni, dar acest tip de acțiune nu este operație până nu are caracteristica reversibilității.

Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeași acțiune în două sensuri de parcurs. Copilul trebuie să fie conștient că este vorba de aceeași acțiune, dacă nu este conștient de identitatea acțiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziționat încă reversibilitatea operatorie, ci doar inversarea. Plecând de la acest moment, când copilul recunoaște existența unei inversări care permite realizarea aceleiași acțiuni în cele două sensuri, reversibilitatea este posibilă iar gândirea poate realiza această operație. Aceste operații sunt mai întâi concrete, pentru că ele acționează asupra obiectelor concrete, reale și manipulabile.

Reversibilitatea este achiziționată mai întâi prin inversiune, unde se înlocuiește adunarea cu scăderea, îmulțirea cu împărțirea, analiza cu sinteza, în mod simultan, aceasta făcând posibilă înțelegerea conservării sau a invariației cantității, materiei sau masei; iar mai târziu, se achiziționează reversibilitatea prin reciprocitate, unde A este egal cu B, precum B este egal cu A. La nivelul gândirii operatorii, adică după vârsta de 7 ani, reversibilitatea devine completă sub ambele forme.

La nivelul gândirii, construcțiile logice joacă un rol din ce în ce mai important, iar prin intermediul judecăților și raționamentelor, copilul are posibilitatea să opereze cu elemente desprinse din contextul dat intuitiv, să depășească realitatea nemijlocită și apoi să se apropie de abstract și general. Copilul admite reversibilitatea și poate formula variante diferite pentru acțiunile viitoare. Dar, pentru începutul perioadei, câmpul perceptiv rămâne încă dominant pentru care copilul face unele erori de generalizare și întâmpină dificultăți în vehicularea mintală a unor acțiuni viitoare.

“Prin decoperirea cauzalității și a însușirilor definitorii se îmbogățesc cunoștințele copilului, ceea ce îi permite realizarea operațiilor de grupare cu ajutorul conceptelor din care transpare corelația dintre real, posibil și imposibil. Aceasta se realizează atât prin cunoașterea directă, conștientizată, cât și prin învățarea indirectă, dedusă. Ca urmare a acestei corelații, copilul capătă capacitatea de a distinge între lumea fictivă și cea reală, determinând grade de acceptanță față de fenomenele cu care vine în contact. În aceste condiții, devine tot mai evidentă formarea concepției realist naturalistă.”

În cursul acestui stadiu se dezvoltă operațiile logico-matematice,care devin posibile în urma achiziției reversibilității. Ele se pot constitui în structuri de ansamblu, care sunt sisteme de operații coordonate. În această perioadă se elaborează trei structuri logico-matematice și anume: clasificarea, copii reușesc să facă diferite grupări după criterii precum formă, culoare, mărime; serierea, ordonarea în șir crescător și descrescător; și numărul, ca element articulat al seriei, neexistand o construcție a numărului cardinal și ordinal, adică 2 și cel de-al doilea sunt același lucru.

Stadiul operator marchează preponderența aspectului operativ al gândirii asupra aspectului figurativ, decentrarea gândirii copilului permițând coordonarea reversibilă a acțiunii interiorizate și constituirea sistemelor operatorii de transformări cu invariant. Se poate remarca, de asemenea, unitatea funcțională a tuturor acestor aspecte în elaborarea concomitentă a diferitelor operații logice. La sfarșitul acestui stadiu, inteligența ajunge la un palier de echilibru, unde raporturile între asimilarea și acomodarea s-au echilibrat. Copilul a trecut de la absența logicii la logică, prin intermediul unei prelogici.

3.3. Limbajul și achiziția scris-cititului

Intrarea copilului în școală facilitează, în cadrul procesului instructiv educativ, dezvoltarea operațiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziții intelectuale: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea, clasificarea și concretizarea logică. Cresc flexibilitatea gândirii și mobilitatea ei.

Până la intrarea în școală, copilul învață vorbirea într-un mod mai mult spontan, de la această vârstă începând să capete o serie de caracteristici noi, datorită procesului de instruire verbală și formării culturii verbale. Experiența verbală a copilului în primii 6 ani de viață influențează întreaga dezvoltare psihică.

Se pare că limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferențiază pe copii la intrarea în școală. Mediul din care provine copilul și capacitățile sale intelective imprimă un anumit nivel al dezvoltării limbajului. Diferențele apar mai evident pe latura exprimării, a foneticii, a structurii lexicale, a nivelului exprimării.

La intrarea în școală copilul are deja o anumită experiență intelectuală și verbală. În general, el înțelege bine vorbirea celor din jur și se poate face înțeles prin exprimarea gândurilor în propoziții și fraze alcătuite corect. Exprimă bine diferențele dintre obiecte și fenomene, este capabil de a face ironii și discuții contradictorii, iar dorințele, preferințele, politețea sunt tot mai clar exprimate.

Exprimarea clară este facilitată și de volumul relativ mare al vocabularului sau, deoarece vocabularul copilului la intrarea în școală este de aproximativ 2.500 de cuvinte din care circa 700-800 fac parte din vocabularul activ. La sfârșitul micii școlarizări, vocabularul său însumează aproximativ 4000-5000 de cuvinte din care circa 1500-1600 fac parte din vocabularul activ.

Mulți școlari mici au neînțelegeri totale sau parțiale ale sensului cuvintelor sau expresiilor, nu sesizează sensurile figurate ale cuvintelor, nu cunosc termeni tehnici și științifici, confundă cuvintele, creează cuvinte noi. Odată cu intrarea în școală, crește volumul cuvintelor tehnice, elementele de pronunție dialectice diminuează prin dezvoltarea capacității de a citi. La început, elevul nu poate distinge bine câte cuvinte sunt într-o propoziție, dar treptat el începe să desprindă unitatea fonetică și grafică a cuvântului și elementele propoziției simple și dezvoltate. Însușirea ortogramelor nu are la bază cunoștințe gramaticale precise, la început, dar treptat școlarul își va da seama de diferențele gramaticale existente.

“Dezvoltarea cunoștințelor de limbaj se realizează și prin extinderea cunoștințelor despre rădăcinile cuvintelor, a prefixelor și sufixelor, și aplicării unor reguli gramaticale și a folosirii limbajului abstract independent de context. În înțelegerea conexiunilor dintre cuvinte se bazează pe stăpânirea sintaxei și în genere, a construcțiilor gramaticale ce se îmbogățesc în toți anii de școală elementară. Astfel, cuvintele și gramatica devin instrumente de comunicație ce facilitează adaptarea copilului la situații diverse.”

Utilizând limbajul, copilul se adaptează la grupa lui de vârstă, devine membru activ al micului colectiv de clasă școlară din care face parte. Elevii care au succes la învățătură și pe plan social, copiii care ajung să fie conducători se caracterizează prin mânuirea abilă a cunoștințelor, prin puterea lor de convingere și comandă, toate acestea având la bază resursele pe care le oferă limbajul.

Deprinderile de vorbire sunt bine consolidate pentru comunicarea obișnuită și, astfel, debitul verbal este crescut, iar mesajul are coerență și expresivitate. În decodarea mesajelor mai complexe, nivelul gândirii și înțelegerii are contribuții semnificative. Particularitățile dificultăților întâmpinate de copil în vorbire se datorează faptului că, pe de o parte, înca nu sunt suficient automatizate mecanismele trecerii din limbajul interior în cel exterior și, pe de altă parte, că însuși stereotipul dinamic gramatical nu este elaborat.

“Învățarea limbii constă în însușirea de formule corecte de exprimare. Activitatea orală și vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin scris și citit. Ordinea prezentă în procesul isntructiv-educativ a celor patru deprinderi fundamentale este: ascultarea (înțelegerea), exprimarea, citirea și scrierea. Pentru copilul în primul an de școală, textul scris se asociază cu exersarea orală. Exersarea extensivă a citirii este premisa însușirii reale a cititului.”

Învățarea scris-cititului creează un câmp larg de dezvoltare și organizare a intereselor intelectuale, apare astfel un stil personal de exprimare a ideilor și chiar dacă limbajul nu este suficient automatizat, vorbirea școlarului devine un element al exprimării gândirii cu pronunțate note personale. Însușirea cititului permite îmbogățirea vocabularului și, ca urmare, exprimarea orală va căpăta un caracter din ce în ce mai elevat.

Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea, citirea textelor simple, automatizarea citirii, creșterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil și înțelegerea celor citite.O altă etapă este citirea curentă și corectă, iar în ultima fază citirea devine expresivă și ar putea fi numită citire afectivă. Timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la un copil la altul.

“Perioada micii școlarități este perioada în care scrierea devine un nou potențial al sistemului verbal, cu foarte multe diferențe individuale. Se manifestă unele dificultăți temporare de vorbire, ele trebuie puse pe seama dentiției, dar se datorează și unor particularități trecătoare ale dezvoltării. O problemă deosebită privind caracteristicile pronunției o constituie pronunția sunetelor parazitare în vorbirea orală a școlarului mic; ele apar mai puțin în dialoguri decât în relațiile de tip monolog (când copii expun lecția).

Cea mai mare frecvență ca sunete parazitare, o au sunetele î și ă la sfârșitul și începutul propozițiilor. În povestirea orală se fac neglijențe de pronunție, disimulări în articularea diferitelor cuvinte: “lu” (în loc de lui), “tocma”, “aia”, “ț-a dat o carte”. Apar uneori și sunete mai multe decât trebuie în cuvânt: este vorba de un fenomen de încărcare fonetică a cuvântului. De pildă, școlarul de 8 ani mai spune “iera” în loc de era sau “ieu” în loc de eu.”

Formarea abilităților de scris-citit sunt parcurse în școală în trei mari etape: preabecedară, este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate; cea abecedară, în care se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului și de a-l folosi în grafierea cuvintelor și propozițiilor; și perioada postabecedară ce corespunde celei în care sunt atinși toți parametrii scrierii, conform modelelor, se obține o anumită viteză și se deslușesc câteva reguli ortografice.

În dezvoltarea scrierii corecte, se manifesta la început greutăți de diferențiere a sunetelor, mai ales în cazul scrierii diftongilor și triftongilor, precum și a silabelor “che”, “ce”, “ci”, “ge”, “ghe”, etc. Exprimarea în scris operează de la început cu un vocabular mai critic și cu rigori de topică. Exprimarea în scris este relativ simplă și economicoasă până în clasele a III-a și a IV-a, când devine mai activă și mai personală.

De-a lungul anilor de școală, debitul verbal crește; debitul scris crește mult mai lent, dar se constată numeroase progrese calitative datorate contactului cu vorbirea literară și cu rigorile impuse de școală în legătură cu exprimarea verbală. În această perioadă scrierea devine un nou potențial al sistemului verbal, cu foarte multe diferențieri individuale.

Așadar, în perioada școlară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze și să le dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se înregistrează în limbajul oral, contribuie nu numai la însușirea celor comunicate, dar și la disciplinarea mintală a copilului.

3.4. Procesul de memorare la școlarul mic

Nivelul dezvoltării gândirii și limbajului condiționează evoluția memoriei. Memorarea voluntară se dezvoltă cu precădere în activitățile de joc, pentru că jocul favorizează o motivație specifică. Se impune crearea unor situații speciale de învățare care să-i intereseze și să-i motiveze pe copii.

“Prin evoluția strategiilor de învățare, se acumulează intens informații și se stimulează calitățile gândirii divergente făcându-se progrese în toate palierele cogniției. Paralel cu dezvoltarea psihică se remarcă și o evoluție a învățării pe parcursul perioadei școlare mici. Astfel, în prima clasă, copii utilizează forme de învățare simple bazate, în special, pe solicitările memoriei. Sunt mai active formele legate de impresionabilitate și atractivitae (culori, imagini). Recunoașterea capătă și ea tot mai multă importanță, deoarece permite dese raportări la asemănări și deosebiri între obiecte și fenomene. Un salt calitativ, pe linia învățării și a memoriei, se realizează odată cu devenirea tot mai activă a reproducerii. Reproducerile amnezice sunt nu numai verbale, ci și de actiuni, chiar afective. La începutul perioadei (6-8 ani), reproducerile nu sunt fidele, dar spre vârsta de 10 ani ele devin tot mai exacte.”

La copii din stadiul operațiilor concrete se dezvoltă semnificativ abilitățile memoriei. Capacitatea de a reproduce diverși itemi se îmbunătățește semnificativ între 6 și 7 ani, când memorarea se realizează conștient. Folosirea deliberată a strategiilor de memorare, cum ar fi repetiția, face ca reactualizarea informațiilor la copilul de 9-10 ani să fie mai eficientă și mai curată.

Școlarul mic, în vârstă de 6-7 ani păstrează încă trăsăturile memoriei centrate pe detaliu și concret, pe influența trăirilor afective, caracterul fragmentar și involuntar, păstrarea condiționată de nivelul participării afective din momentul întipăririi.

Recunoașterea predomină ca formă de reactualizare. Includerea copilului într-o activitate de învațare organizată și sistematică produce schimbări calitative ample în memoria copilului.

Spre sfârșitul acestei etape se accentuează legătura memoriei cu gândirea, dezvoltându-se astfel memorarea logică. Memorarea voluntară domină procesul de învățare a copilului pe măsură ce înțelege relația dintre rezultatele obținute și efortul depus.

Pe parcursul dezvoltării sale, odată cu vârsta, copilul are o capacitate crescută de procesare a informației, ceea ce desemnează o îmbunătățire a memoriei de lucru și sprijinirea celorlalte procese cognitive.

“Conținutul de învățat va fi organizat treptat după criterii logice. Copilul observă importanța repetării celor învățate pentru a împiedica uitarea. La începutul acestei perioade, repetițiile sunt organizate și eșalonate de către învățătoare. Apar diferențe individuale în ceea ce privește calitățile proceselor memoriei. Unii elevi învată repede și păstrează mult timp informații, reușind să o reactualizeze cât mai complet. Alții învață foarte greu, dar pastrează și actualizează informația bine. A treia categorie îi cuprinde pe cei care învață ușor, dar uită repede, iar cea de-a patra categorie îi cuprinde pe elevii cu dificultăți de învățare.”

În raport cu utilizarea procedeelor logice de grupare a informațiilor în structuri cu sens, se poate instala memoria conștientă. Acest lucru este dificil de realizat în clasele I-II, pentru că memorarea este mecanică, dar în mare parte conștientă. Elevii din clasele III-IV vor utiliza grupări ale informațiilor pentru a aprofunda înțelegerea.

3.5. Imaginația școlarului mic

Considerat a fi un proces complex, asemenea gândirii, imaginația constă în combinarea și recombinarea datelor experienței anterioare în scopul creării unor imagini sau produse noi.

În școală, copilul este pus, deseori, în situația de a evoca evenimente la care nu a asistat și despre care aude pentru prima data. Pentru înțelegerea lor, copilul este nevoit să facă apel la imaginație.

Apariția imaginației este dependentă de celelalte structuri ale personalității, mai ales cele cognitive și afective. Dacă la vârsta preșcolară se manifestă forme elementare ale imaginației reproductive implicate în ascultarea povestirilor, descoperirea treptată a lumii grație pe de o parte a mersului, iar pe de altă parte apariției funcțiilor semiotice contribuie la lărgirea universului copilului, la modificarea relației subiectiv-obiectiv.

Treptat, dezvoltarea gândirii și a memoriei duce la expansiunea imaginației în perioada preșcolară care se manifestă în mod deosebit prin joc dar și în ascultarea povestirilor.

Premisele necesare pentru dezvoltarea capacităților imaginative ale copiilor, se creează odată cu intrarea în școală. Prin diversificarea cunoștințelor, îmbogățirea experiențelor personale, se furnizează imaginației meterialul necesar pentru diverse combinări. Dezvoltarea gândirii , a limbajului și sub forma lui scrisă constituie suport pentru motivație, afectivitate care vor deveni factori facilitatori pentru creațiile imaginative ale copilului.

“Toate acestea constituie deopotrivă premise pentru dezvoltarea îndeosebi a imaginației reproductive antrenată în desfășurarea tuturor lecțiilor și cu deosebire la cele de istorie, geografie, mediul înconjurător. Copilul va putea să înțeleagă mai ușor timpul istoric, chiar dacă uneori acesta va fi populat cu elemente fantastice, fabulatorii care evocă nu numai fragilitatea experienței sale de viață, ci și capacitatea de a evoca din contingent. Aceste lucruri sunt posibile datorită faptului că produsele imaginației copilului nu sunt suficient controlate de operațiile gândirii care se manifestă încă în planul concretului.”

Imaginația reproductivă înlesnește copilului accesul la evenimente necunoscute, la posibilitatea de a crea imagini ce nu își găsesc corespondent în realitatea imediată.

Cu timpul, se dezvoltă și imaginația creatoare ce reprezintă un nou stadiu în creșterea capacităților copilului de a transforma și modifica unele date, de a elabora altele pe baza celor existente sau cunoscute, de a crea o lume voit fantastică sau dimpotrivă, reală- fundamentată logic.

CAPITOLUL IV: OBIECTIVE, IPOTEZE, METODOLOGIE

4.1. Obiective

Obiectivele acestei lucrări sunt următoarele:

Determinarea unui prag al unei vârste minime de la care minorul ce a asistat nemijlocit la un eveniment judiciar poate fi audiat în justiție, în calitate de martor.

Determinarea acelor caracteristici ale proceselor psihice care corelează cel mai înalt cu gradul de fidelitate al mărturiei, constituind astfel premisele a ceea ce am numit capacitate testimonială.

4.2. Ipoteze

Am formulat următoarele ipoteze de lucru:

Pe baza cecetărilor existente până acum în domeniul psihologiei dezvoltării, privitor la nivelul atins de diverse procese cognitive, presupunem că minorul nu poate avea calitate procesuală de martor, până la împlinirea vârstei de 7 ani, vârstă de la care începe ceea ce psihologii numesc "a treia copilărie” (stadiul operațiilor concrete, a socializării secundare, al modelării proceselor psihice sub acțiunea învățării).

Presupunem că vom obține o corelație semnificativă între nivelul de dezvoltare al proceselor psihice de cunoaștere (atenție, memorie, gândire,etc.) și capacitatea testimonală a individului în cauză.

4.3. Metodologie

Pentru atingerea obiectivelor propuse, am folosit următoarele metode:

experimentul natural – experimentul a fost realizat în mediul familiar subiectului (sala de clasa), în cadrul acestui experiment noi am participat în calitate de intervievatori, copii au fost martori ai unui eveniment simulat, iar persoana care a servit ca stimul a fost complicele nostru;

ancheta pe bază de interviu (cu învățătoarele);

observația participativă – minorii au primit o serie de sarcini spre rezolvare, urmând că noi, prin intermediul observației, să surprindem nivelul de dezvoltare al diverselor procese psihice de cunoaștere.

Menționez faptul că cercetarea este încă în faza în care metodele de investigare trebuie rafinate, căutându-le pe acelea care să corespundă cel mai bine obiectivelor pe care mi le-am propus.

Astfel, am realizat experimentul în cadrul a trei școli. Pe parcursul dezvoltării experimentului am făcut unele modificări în cadrul metodelor de investigare. Dacă experimentul natural și ancheta pe bază de interviu au rămas neschimbate, în cadrul observației participative am înlocuit o parte din probele pe care le-am utilizat pentru primele două loturi experimentale. Motivul principal este cel menționat mai sus – faptul că probele pe care le-am eliminat nu corespundeau cu obiectivele cercetării. În continuare, această parte a experimentului rămâne deschisă pentru modificări ulterioare.

Concluziile cercetării sunt, deci, parțiale și nu ne putem permite extrapolarea lor abuzivă. Loturile experimentale sunt, deocamdată reduse numeric – trei clase a I-a, trei clase a II-a, trei clase a III-a și trei clase a IV-a (aproximativ 220 de minori cu vârste cuprinse între șapte și zece ani).

4.4. Descrierea experimentului

Experimentul s-a desfășurat în doi timpi. Mai întâi, am simulat o situație căreia minorii i-au fost martori: în timpul orei de curs, o persoană complice a intrat în clasă, pretinzând că este trimisă de doamna\domnul director și cerând învățătoarei un obiect din clasă, acesta urmând a fi înapoiat la sfârșitul orei. Are loc o conversație pentru câteva momente, timp în care complicele nostru vorbește, se prezintă ca fiind Ana, gesticulează, se lasă observată de copii, fără a exista vreun consemn în acest sens.

La sfârșitul orei, învățătoarea spune că a fost victima unui furt întrucât cea care pretindea că a fost trimisă de domnul\doamna director a dispărut cu obiectul.

Copii sunt rugați să dea declarații, cu privire atât la felul cum arăta infractoarea, cât și la discuția care a avut loc între învățătoare și complicele nostru. Precizăm că toate declarațiile au fost consemnate cu ajutorul reportofonului. În calitate de anchetatori, ținând cont de particularitățile de vârstă a celor intervievați, am fost atenți la modul de formulare al întrebărilor, pentru a nu sugera răspunsurile, la adecvarea întrebărilor posibilităților de înțelegere ale copiilor, cerând întotdeauna precizări prin raportare la un reper (exemplu: „era mai înaltă sau mai scundă decât doamna?”). Am discutat cu fiecare minor în parte, într-un loc mai îndepărtat de restul colectivului (de obicei în spatele clasei sau în cazul claselor foarte mici conversația a avut loc pe hol), încercând să evităm astfel ca mărturia unui copil să influențeze mărturiile celorlalți.

Consider că situația creată se apropie destul de mult de modul în care este perceput natural un eveniment judiciar. Astfel, este vorba despre atenția involuntară și de memorarea neintenționată a evenimentului. Redarea se face oral în fața unei persoane investite cu autoritate. Doar absența cadrului formal ar putea eventual să vicieze rezultatele. După consemnarea declarațiilor tuturor minorilor care au luat parte la experiment , o a doua etapă a constituit-o folosirea

unei grile de observație, a interviului luat învățătoarei cu privire la caracteristicile psihocomportamentale ale minorilor care au format lotul investigat și observația participativă.

Prin intermediul interviului, am încercat să aflăm de la învățătoare caracteristici psihocomportamentale ale minorilor, urmărind în mod special: gradul de comunicare, calificativele obținute la învățătură , activitatea lor la ore, cadrul familiar din care provin, gradul de sociabilitate al minorilor.

Pentru observația participativă am folosi o serie de probe și jocuri menite a ne permite să observăm nivelul diverselor funcții psihice, pe care le bănuiesc a avea o corelație semnificativă cu gradul de fidelitate al mărturiei.

După cum am menționat mai sus în cadrul acestei probe, pe parcursul perfecționării experimentului, am realizat o serie de modificări.

Astfel, pentru primele doua loturi de subiecți ce au format experimentul pilot am folosit: o probă de memorie auditivă, o poveste, cu mai multe personaje și acțiuni, rugându-i apoi să reproducă, în scris, ceea ce li s-a povestit, o probă de memorie vizuală – zece imagini cu animale, copii fiind rugați apoi să le reproducă în scris; o probă de logică – câteva exerciții adecvate nivelului lor de vârstă, o probă de imaginație – rugându-i să redacteze niște povestioare pornind de la imagini date și, în final, a avut loc un joc care le-a solicitat atenția.

Pentru al treilea lot de subiecți din cadrul experimentului propriu-zis am folosit: tot o probă de memorie auditivă, dar de data aceasta formată din cincisprezece cuvinte, care le-au fost citite copiilor, aceștia fiind rugați apoi să reproducă în scris cuvintele pe care și le amintesc. Am făcut această schimbare din cauza problemelor întâmpinate la clasele a I-a și a II-a în ceea ce privește scrisul și din cauza timpului scurt pe care l-am avut la dispoziție pentru fiecare clasă în parte.

A doua probă de memorie vizuală – o imagine frumos colorată, le-a fost prezentată copiilor timp de un minut-două, fiind apoi rugați să enumere în scris personajele din imagine. Copii au fost rugați doar să enumere personajele tocmai pentru a evita problemele întâmpinate anterior.

A treia probă, care ne-a ajutat să surprindem spiritul de observație, a fost alcătuită din două imagini asemănătoare, între ele existând doar șapte diferențele, copii fiind rugați să identifice diferențele .

Am calculat pentru fiecare copil coeficientul de fidelitate a mărturiei, după formula lui Tiberiu Bogdan și l-am comparat cu rezultatele obținute la fiecare probă în parte și cu ceea ce ne-au relatat învățătoarele despre fiecare copil.

Pentru calcularea probei de memorie vizuală am folosit următoarea scală : în imaginea care le-a fost prezentată copiilor existau 11 personaje; pentru enumerarea de la 1 la 3 personaje, copilul a primit calificativul „slab „; pentru 4-6  personaje enumerate, copiii au primit calificativul „mediu”; pentru 7-9 personaje enumerate – calificativul „bine”; iar pentru enumerarea a 10-11 diferențe au fost notați cu ”foarte bine”.

4.5. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

Ținând cont de faptul că, în cazul primelor două loturi de subiecți experimentul se află în curs de dezvoltare și perfecționare, voi prezenta pe larg doar rezultatele obținute la testarea celui de al III-lea lot de subiecți, fără a ignora însă, complet, rezultatele obținute în cazul celorlalte două loturi.

La clasa întâi, am avut 25 de subiecți, am calculat coeficientul de fidelitate a mărturiei pentru fiecare dintre ei și am obținut următoarele rezultate (tabelul nr.1, colona2) :

3 dintre copii nu au putut să ne dea nici un fel de informație despre infractor sau infracțiunea care a avut loc la ei în clasă ;

7 dintre copii au obținut un coeficient de fidelitate a mărturiei cuprins între 5% și 25%;

10 copii au avut coeficientul de fidelitate a mărturiei cuprins între 26% și 45% ;

4 copii au obținut un coeficient de fidelitate a mărturiei cu valori cuprinse între 46% și 50% ;

un singur copil a reușit să depășească pragul de 50% al coeficientului de fidelitate a mărturiei, obținând un coeficient de fidelitate a mărturiei de 56%, cea mai mare valoare din clasa lui.

Rezulatele probei prin care am testat spiritul de observație sunt următoarele :

3 copii nu au reușit să descopere decât trei diferențe;

minorii au descoperit câte 4 diferențe;

iar restul copiilor, în număr de 17, au descoperit câte 5 diferențe.

Nici unul nu a reușit să descopere toate diferențele, fiind omise, cu desăvârșire, diferențele de culoare. Menționez faptul că 50% dintre minori, văzându-se în imposibilitatea de a sesiza alte diferențe și neștiind numărul diferențelor dintre imaginii, au început să inventeze anumite diferențe legate de mărimea personajelor.

Discutând cu învățătoarea, am obținut situația la învățătură a elevilor și câteva elemente legate de comportamentul social al acestora :

în cadrul colectivului sunt 4 copii care au calificativul „slab” la învățătură, aceștia fiind caracterizați, de către învățătoare ca fiind timizi, puțin comunicativi, unul dintre ei fiind foarte retras, nu are prieteni și este ignorat, marginalizat de restul colectivului, provine dintr-o familie de etnie rromă, cu slabe posibilități financiare ;

6 copii au obținut calificativul „suficient”, aflându-se la un nivel mediu în ceea ce privește activitatea școlară, învățătoarea a menționat faptul că unii dintre aceștia au întâmpinat greutăți foarte mari în adaptarea la mediul școlar ;

9 copii au obținut calificativul „foarte bine” la învățătură ; majoritatea sunt considerați de învățătoare ca fiind comunicativi și activi.

Ținând cont de faptul că memoria auditivă la copiii de 7 ani este în curs de dezvoltare, scorurile obținute de minori la această probă sunt relativ mici :

9 copii au enumerat doar câte 4 cuvinte ;

10 dintre copii au reușit să rețină și să redea în scris câte 5 cuvinte

copii au reușit să redea 6 cuvinte ;

doar un singur copil a enumerat 7 cuvinte, acesta făcând parte dintre copiii foarte buni ai clasei.

Cu toate că numărul cel mai mare de cuvinte a fost redat de un copil foarte bun la învățătură, nu putem spune că memoria auditivă este mai dezvoltată la copiii cu rezultate foarte bune la învățătură, deoarece alți doi copii care fac parte dintre copiii foarte buni ai clasei nu au reușit să enumere decât 4 cuvinte, mai puțin decât unii copiii care au obținut calificativul de slab sau suficient, dar care au reușit să enumere 5-6 cuvinte.

La proba de memorie vizuală un minor a confundat imaginea prezentată pentru această probă, cu imaginile prezentate la începutul testării, cu scopul de a determina spiritul de observație. În afară de acesta, rezultatele obținute de către ceilalți copii sunt următoarele :

4 copii au obținut coeficientul „slab”, reușind să enumere doar 1-3  personaje ;

majoritatea copiilor, 14 la număr, au enumerat între 4-6 elemente, obținând calificativul „mediu” ;

5 copii au enumerat între 7-9 elemente, obținând astfel calificativul „bine”.

În ceea ce privește coeficientul de fidelitate a mărturiei, rezultatele obținute la primele două loturi experimentale nu diferă foarte mult de rezultatele obținute la acest lot.

Comparând rezultatele obținute de copii la învățătură cu rezultatele coeficientului de fidelitate a mărturiei, am observat că scorurile înalte de fidelitate a mărturiei au fost obținute atât de copii foarte buni la învățătură, cât și de către cei mai puțini buni sau chiar slabi, astfel, putem spune că nu există o corelație semnificativă între aceste două elemente.

Spiritul de observație nu contribuie nici el foarte mult la gradul de fidelitate al mărturiei, întrucât copiii cu un coeficient de fidelitate a mărturiei situat sub 25% au descoperit tot atâtea diferențe cât și copiii cu un coeficient de fidelitate a mărturiei mai ridicat, care se apropia de pragul de 50%. Au existat și cazuri în care minorii care au indentificat doar 4 diferențe au obținut un coeficient al fidelității mărturei apropiat de 50%.

Ponderea calificativelor de fidelitate a mărturiei

La clasa a II-a, rezultatele la probele aplicate, cât și fidelitatea mărturiei nu diferă foarte mult de rezultatele obținute de către copiii din clasa întâi.

Rezultatele coeficientului de fidelitate a mărturiei obținute de către copiii din clasa a II-a sunt :

3 copii nu au văzut, nu au auzit nimic din ce s-a întâmplat în clasă ;

7 subiecți au obținut un coeficient de fidelitate a mărturiei cuprins între 10% și 25% ;

10 subiecți au avut coeficientul de fidelitate a mărturiei cuprins între 26% și 45% ;

5 copii au obținut un coeficient de fidelitate a mărturiei situat între 46% și 50% ;

2 minori au reușit să obțină un coeficient de fidelitate a mărturiei de 58%.

Situția la învățătură, conform calificativelor obținute de către copii este următoarea : în cadrul colectivului, doi copii au obținut calificativul „slab”. Unul dintre acesti copiii fiind un caz mai special. Familia lui s-a stabilit în România când copilul avea 6 ani, ei provenind din Sudan. Copilul are probleme la scris și la citit și este foarte retras. 

8 copii au obținut calificativul „suficient”;

10 dintre copii au obținut calificativul „bine”;

iar 7 copii au calificativul „foarte bine”.

Nu există diferențe considerabile între rezultatele obținute de către copiii din clasa a II-a și cele obținute de copiii din clasa întâi, la proba spiritului de observație :

2 copii au observat trei diferențe ;

6 copii au găsit 4 diferențe ;

majoritatea copiilor, 15 la număr, au descoperit câte 5 diferențe ;

5 copii au descoperit 6 diferențe.

La proba memoriei auditive, rezultatele copiilor din clasa a II-a diferă, într-un grad relativ mic de rezultatele copiilor din clasa întâi :

4 subiecți au enumerat câte 4 cuvinte ;

7 au enumerat 5 cuvinte ;

6 copii au enumerat câte 6 cuvinte ;

7 copii au enumerat câte 7 cuvinte ;

4 au enumerat câte 8 cuvinte ;

2 dintre copii au reușit să enumere câte 9 cuvinte.

Putem observa că, odată cu accentuarea procesului de învățare și creșterea în vârstă, capacitatea de memorare se dezvoltă. Putem observa acest lucru comparând rezulatele obținute la acest test de către copiii din clasa întâi cu cele obținute de elevii din clasa a II-a.

Și la proba de memorie vizuală putem observa diferențe, copiii din clasa a II-a obtinând scoruri mai ridicate decât copiii din clasa întâi :

un singur copil obținând coeficientul „slab”, enumerând doar 3 personaje ;

9 copii au atins un nivel mediu al memoriei vizuale, enumerând între 4 și 6 personaje ;

15 copii au obținut calificativul „bine”, scriind între 7 și 9 personaje;

2 copii au reușit să enumere între 10 și 11 personaje, obținând calificativul „foarte bine”, unul dintre ei reușind să descrie și acțiunea personajelor din desen.

Nu există diferențe semnificative între coeficientul de fidelitate a mărturiei, obținut de copiii din primele clase și coeficientul de fidelitate a mărturiei obținut de copiii din clasa a III-a, dar există diferențe considerabile între aceștia, la probele de memorie auditiva și vizuală.

Ponderea calificativelor de fidelitate a mărturiei

Rezultatele obținute la clasa a III-a, în ceea ce privește coeficientul de fidelitate a mărturiei, sunt :

3 dintre copii nu au știut să relateze nimic despre furt și nici despre complicele nostru;

la 10 dintre copii, coeficientul de fidelitate a mărturiei s-a situat între 10% și 25%;

5 copii au avut coeficientul de fidelitate situat între valorile de 26% și 45%;

4 copii au obținut un coeficient de fidelitate cuprins între 46% și 50%;

un singur copil a depasit pragul de 50% al fidelitatii mărturiei, obținând cel mai înalt grad de fidelitate de pe tot parcursul experimentului, 78%. Învățătoarea ne-a prezentat-o pe fetită ca fiind foarte curioasă. Menționez faptul că acest copil nu face parte dintre cei foarte buni la învățătură.

Învățătoarea ne-a descris situația la învățătură a elevilor săi în felul următor :

1 copil foarte slab la învățătură, provenind dintr-o familie cu probleme grave de sănătate (nu am primit alte detalii);

4 copii slabi la învățătură, doi dintre ei fiind destul de timizi, socializând destul de greu cu restul colectivului;

copii care au calificativul „suficient”;

copii care au calificativul „bine”, unul dintre ei fiind descris de învățătoare ca fiind foarte obraznic și destul de violent;

copii foarte buni la învățătură.

În total, 23 de copii prezenți în clasă, colectivul fiind format din 25 de elevi, doi fiind absenți. 

La fel ca și în cazul coeficientului de fidelitate a mărturiei, nici în cazul probei de spiritului de observație, nu s-au înregistrat diferențe considerabile. Menționez faptul că fetița care a atins coeficientul de fidelitate cel mai ridicat a mărturiei a reușit să identifice toate diferențele.

Rezultatele copiilor la această probă sunt următoarele :

3 copii au identificat câte 4 diferențe;

14 au identificat 5 diferențe;

5 dintre copii au identificat câte 6 din cele 7 diferențe existente;

un singur copil a reușit să identifice toate diferențele.

În cadrul memoriei auditive s-a înregistrat un mic progres, spre deosebire de primele două clase. Astfel, rezultatele obținute la această probă sunt :

copilul cu probleme foarte mari la învățătură a enumerat doar 4 cuvinte;

3 copii au scris câte 6 cuvinte;

4 dintre copii au enumerat 7 cuvinte;

5 copii au enumerat 8 cuvinte;

spre deosebire de primele două clase, la clasa a III-a au existat 5 copii care au scris câte 9 cuvinte;

4 au scris câte 10 cuvinte;

un copil a reușit să enumere 11 cuvinte din 15.

După cum putem observa, capacitatea de memorare auditivă și vizuală crește de la un nivel la altul și, totuși, gradul de fidelitate a mărturiei nu înregistrează diferențe semnificative.

La proba de memorie vizuală, elevii clase a III-a, au obținut următoarele rezultate :

8 copii au obținut calificativul „mediu”, enumerând între 4-7 personaje;

10 copii au reținut între 7-9 personaje, obținând calificativul „bine”;

4 copii au reușit să enumere 10 sau chiar toate cele 11 personaje, făcând și o descriere minuțioasă a acțiunii din imagine;

Foarte mulți copii din clasa a III-a, pe lângă enumerarea personajelor, au realizat și o descriere a acțiunii din imaginea prezentată, chiar dacă o parte dintre ei nu au reușit să surprindă toate personajele. 

Ponderea calificativelor de fidelitate a mărturiei

Deși în clasa a IV-a nu există nici un copil care să nu fi observat evenimentul care a avut loc în clasă, nici un copil nu a reușit să depășească pragul de 50% al fidelității mărturiei. Nici la această clasă nu s-au înregistrat diferențe considerabile, comparativ cu clasele anterioare, în ceea ce privește fidelitatea mărturiei, rezulatele fiind următoarele :

dintr-un efectiv de 26 de copii, 10 au obținut un coeficient al fidelității mărturiei cuprins între 10% și 25%;

10 copii au obținut un coeficient al fidelității mărturiei situat între 26% și 45%;

doar 6 copii au obținut un coeficient al fidelității mărturiei cuprins între 46% și 50%, doar unul atingând efectiv pragul de 50% al coeficientului de fidelitate al mărturiei.

Situația elevilor din calsa a IV-a la învățătură este următoarea :

4 elevi sunt slabi, conform rezultatelor școlare, considerați de învățătoare ca fiind prea lenți pentru ritmul clasei;

6 elevi au obținut calificativul „suficient”;

10 sunt buni, doi dintre ei fiind foarte inteligenți, dar greșesc din cauza faptului că sunt foarte repeziți și impulsivi;

6 elevi sunt foarte buni la învățătură;

La proba spiritului de observație nu s-au observat modificări semnificative, dimpotrivă, la clasa a III-a, spre deosebire de clasa a IV-a, un copil a indentificat toate diferențele. La această probă, elevii clasei a IV-a au obținut următoarele rezultate :

2 copii au identificat doar 4 diferențe, unul dintre ei fiind descris de învățătoare ca impulsiv și repezit;

majoritatea copiilor, în număr de 15, au descoperit câte 5 diferențe;

iar restul, adică 6 copii, au observat și identificat câte 6 diferențe;

Capacitatea memoriei auditive continuă să se dezvolte, copiii fiind capabili să memoreze și să redea în scris tot mai multe cuvinte :

dintr-un colectiv de 26 de copii, 6 elevi au redat în scris câte 8 cuvinte;

7 dintre ei au reușit să enumere 9 cuvinte din 15;

tot un număr de 7 copii au redat în scris câte 10 cuvinte;

3 copii au reușit să memoreze și să redea câte 11 cuvinte;

iar alți 3 au enumerat câte 12 cuvinte.

Deși nici un elev nu a reușit să redea toate cele 15 cuvinte, se pot observa diferențe semnificative între capacitatea de memorare auditivă a copiilor din clasa a IV-a și a celor din primele două clase, diferențele nefiind foarte mari între clasa a IV-a și clasa a III-a.

Capacitatea memoriei vizuale înregistrează și ea o creștere, tot mai mulți copii fiind capabili să redea cadrul complet al acțiunii și al personajelor din imagine.

Menționez faptul că la clasa a IV-a nu a existat nici un copil care să redea mai puțin de 6 personaje. Rezultatele sunt următoarele :

copii au redat câte 6 personaje, obținând astfel calificativul „mediu”;

15 copii au redat între 7 și 9 personaje, obținând calificativul „bine”;

copii au redat cadrul complet al imaginii, obținând calificativul „foarte bine”;

Ponderea calificativelor de fidelitate a mărturiei

Privind rezultatele tuturor probelor, putem spune că s-au înregistrat diferențe semnificative între cele patru clase doar la nivelul memoriei auditive și vizuale, la nivelul gradului de fidelitate a memoriei și a spiritului de observație, neobservându-se schimbări semnificative.

Ponderea calificativelor de fidelitate a mărturiei

4.6. Observații

Pe parcursul desfășurării experimentului am întâmpinat diferite probleme, dificultăți și diferiți factori disturbatori iminenți experimentului natural.

Prima problemă pe care aș vrea s-o abordez este cea a colaborării cu învățătorii, cadrele didactice care nu au fost tocmai cum ne așteptăm. O parte dintre ei au fost foarte rigizi și neimplicați, fiind destul de reținuți în ceea ce privește detaliile psihocomportamentale ale copiilor. M-aș fi așteptat, poate, ca acest lucru să vină din parte învățătoarelor mai în vârstă, dar, uimitor sau nu, învățătoarele mai tinere au ridicat aceste probleme.

Un adevărat factor disturbator a fost timpul destul de scurt pe care l-am avut la dispoziție pentru realizarea experimentului, astfel probele și experimentul natural s-au desfășurat într-un ritm mai alert decât cel pe care mi l-aș fi dorit și de care aș fi avut nevoie pentru a-mi atinge obiectivele, din toate punctele de vedere.

Un alt factor disturbator a fost diferita poziționare a claselor, adică : unele clase aveau intrarea pe laterală (dreapta sau stânga) astfel, copiii așezati în partea opusă intrării au întâmpinat dificultăți în a observa elemente precum încăltămintea sau îmbrăcămintea (din partea inferioară ) complicelui nostru. Am avut și clase a căror intrare era în partea din spate a încăperii, copiii fiind așezați cu spatele la ea, astfel că în momentul când infractorul a intrat în clasă, copiii au fost nevoiți să se întoarcă pentru a saluta, însă unii dintre ei nici măcar nu s-au obosit să se întoarcă, continuând conștiincioși să copieze exercițiile de pe tablă (aceștia au fost cei care au obținut 0 la coeficientul de fidelitate a memoriei). Unii au întors doar capul, nereușind să vadă foarte bine infractorul.

La clasa a II-a, imediat după ieșirea complicelui nostru, a intrat în clasă o altă persoană, un copil făcând confuzie între cele două persoane, descriind îmbrăcămintea și fizionomia persoanei care a intrat în clasă după ieșirea complicelui nostru.

Hoțul a intrat în clase chiar în timpul orelor și am avut surpriza, ca în momentul intervievării să aud răspunsuri precum: “Nu îmi amintesc nimic, rămăsesem în urmă și mă chinuiam să scriu tot de pe tablă”. Per total, au fost 9 copii care, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să relatez nimic din cele întâmplate în sala de clasă. Unul dintre acești copii de la clasa a III-a, deși era evident că nu observase infractorul care a intrat în clasă, a început să inventeze detalii despre acesta. Au mai fost copii (aproape 1%) care, pentru a completa lacunele memoriei sau pentru a ieși în evidență, au facut apel la imaginație. Despre aceată fetiță am reușit să aflăm de la învățătoare faptul că este un copil foarte bun la învățătură, dar care nu acceptă ideea ca un alt coleg să fie mai buna decât ea, fiind foarte ambițioasă.

În afara cazurilor în care copiii nu au putut să dea nici un detaliu despre complicele nostru, deși incompletă, mărturia copiilor a fost destul de corectă, au existat foarte puține cazuri (în proporție de 1%) în care datele date de copii au fost în mare parte eronate, puținele detalii pe care ni le-au relatat fiind în perfectă concordanță cu realitatea.

Elementele care au lipsit cel mai frecvent din cadrul mărturiei (cam în 90% dintre mărturii), au fost cele legate de accesorii, iar numeroase confuzii s-au înregistrat în legătură cu încălțămintea infractorului. Însăși poziționarea copiilor în bănci dezavantajează surprinderea acestui detaliu, doar copiii așezați în primele rânduri ar fi putut observa acest detaliu, dar au fost foarte mulți cei care l-au omis. Doar 5 copii au surprins acest detaliu în mărturiile lor.

Cele mai observate elemente au fost : părul și hainele din partea superioară a corpului.

Un alt factor disturbator a fost faptul că necunoscând clasele, complicele nostru nu a știut ce obiecte ar putea fi furate din clase, fiind nevoit să se orienteze la fața locului, dezavantajul fiind timpul mai îndelugat petrecut în unele clase , față de celelalte.

4.7. Concluzii

Pentru a ne face o idee despre capacitatea testimonială a minorului cu vârsta cuprinsă între 7-10 ani, am realizat mai întâi calculul coeficientului de fidelitate a mărturiei. Astfel, fiecare detaliu din ținuta infractorului a contat ca un item, rezultând 30 de itemi. Formula de calcul a coeficientului de fidelitate este următoarea : diferența itemilor reținuți – itemilor greșiți per numărul total de itemi x 100.

Calculând coeficientul de fidelitate pentru fiecare mărturie în parte și comparând rezultatele obținute, am ajuns la următoarele concluzii :

Nu există o diferență sensibilă între coeficientul de fidelitate a mărturiei pentru monori cu vârsta cuprinsă între 7–10 ani.

Acest coeficient se situează între 3% și 50% la majortiatea copiilor, înregistrându-se un coeficient de 25%, rezultând ca aproximativ un sfert din ceea ce reține și redă un copil este conform adevărului.

Lucrând interviul cu grijă, fără a adresa întrebări care să sugereze răspunsul și oferind copilului repere în funcție de care să descrie un lucru (înălțimea, greutatea, vârsta) – copilul poate da relații importante în legătura cu un eveniment la care a asistat.

Cel mai mare pericol la această vârstă pare a fi acela al fabulării, unii copii încercând, pe această cale să umple lacunele memoriei sau să impresioneze.

Deși nu se poate încă generaliza, consider că prima ipoteză se validează, în sensul că începând cu vârsta de 7 ani, minorul poate fi audiat ca martor (cu precizările pe care le-am facut și ținând cont de faptul că ascultarea se va petrece într-un cadru formal, putând apărea blocaje emoționale pe care noi, în situația experimentului, nu le-am avut de îinfruntat).

A doua ipoteză însă, pare să se infirme, cele mai bune mărturii neprovenind în mod obligatoriu de la copiii care, conform probelor, a rezultatelor școlare sau spuselor învățătoarei sunt cei mai bine dotați intelectual. Oricum nu se realizează nici o corelație între procesele de cunoaștere pe care le-am avut în vedere și capacitatea testimonială la minor, existând chiar cazuri în care cele mai fidele mărturii au fost obținute de la copii cu scoruri mai mici la probe și cu rezultate mai slabe la învățătură.

Atât din timpul experimentului pilot, cât și cel al experimentului propriu-zis am remarcat faptul că mărturiile foarte bune sunt obținute de la copiii descriși de ceilalți și de către învățătoare ca fiind curioși, dornici de nou, cu o adevatată apetență pentru stimul.

În aceste condiții, această temă rămâne deschisă, doar propunând o reformulare a celei de-a doua ipoteze și continuând testarea capacităților psihice ale minorilor, sub mai multe aspecte, vom putea răspunde la întrebarea : care dintre procesele psihice corelează semnificativ cu validitatea mărturiei minorului ?

ANEXE

ANEXA 1

Clasa I

ANEXA 2

Clasa a II-a

ANEXA 3

Clasa a III-a

ANEXA 4

Clasa a IV-a

BIBLIOGRAFIE

Bogdan, Tibeiru, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică , București, 1973

Bonchis, Elena și Monica Secui, Psihologia vârstelor, Editura Universității din Oradea, 2004

Butoi, Tudorel, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, București, 2003

Ciopraga, Al., Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979

Colectiv, Tactică criminalistică, Editura Ministerul de Interne, București, 1989

Dongoroz, V. și colectiv 1996

Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, vol I, Ed. Fundația România de Mâine, 2002

Maurice de Besse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și pedagogică, București, 1970

Mitrofan, Nicolae, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă ”Șansa”-S.R.L., București, 1997

Neveanu, Paul Popescu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978

Roșca, Alexandru, Psihologie generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1975

Șchiopu,Ursula, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, 1966

Sion, Grațiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundația România de Mâine, 2002

Stancu, E. Criminalistică, Editura Acatami, 1995

Verza, Emil, “Psihologia vârstelor”, ed. Pro Humanitate, București, 1994