Capacitatea Juridica A Persoanei Fizice
CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANEI FIZICE
INTRODUCERE
Subiecții dreptului civil se împart în două mari categorii, și anume: persoanele fizice și persoanele juridice. Ambele categorii de persoane participă activ la circuitul civil, precum și la diferite categorii de raporturi juridice. Actualmente, persoana fizică, se consideră unul dintre elementele cheie ale nașterii drepturilor și obligațiilor.
Într-o veche concepție se spunea că jurisprudența nu studiază persoana fizică în toată integritatea sa, aceasta nu-i consideră pe oameni decît din punctul de vedere al rolului pe care îl joacă în societate. Știința dreptului reglementează relațiile dintre persoane numai cu privire la reglementarea raporturilor reciproce infinit de variate ce se nasc între ele.
Orice persoană fizică constituie un subiect de drept. Noțiunea de persoană fizică a suferit pe parcursul evoluției modificări esențiale, începînd de la definiție și terminînd cu cele mai complexe reglementări în vigoare a acestei instituții. Astfel, pentru ca o persoană fizică să poată participa la un raport juridic, acesta trebuia să întrunească condiția capacității juridice, condiție cu care aceasta nu se năștea, ci o dobîndea pe parcursul vieții. Spre exemplu, sclavii nu erau subiecte de drept, fiind socotiți lucruri (res) sau unelte grăitoare (instrumenta vocalia).
Capacitatea juridică a persoanei fizice este o instituție destul de complexă a dreptului civil, ea avînd legături complexe cu celelalte ramuri de drept. Tratată în diferite lucrări de specialitate, aceasta a prezentat mereu un interes pentru studiu, mai ales în cercul doctrinarilor.
Pe cînd capacitatea de folosință civilă reprezintă aptitudinea generală și abstractă a ființei umane, constînd în drepturi și obligații, dobîndindu-se de la data nașterii și uneori încă de la concepțiune, capacitatea de exercițiu se acordă în considerarea discernămîntului care se formează treptat și presupune facultatea persoanei fizice de a-și reliza drepturile și de a îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice prevăzute de legea civilă.
Actualitatea și importanța problemei abordate. Problema capacității juridice a persoanei fizice se pune în discuție mai ales atunci cînd este vorba despre drepturi și obligații. Avînd în vedere că exercitarea drepturilor și obligațiilor presupune o anumită aptitudine a persoanei fizice, ele sunt susceptibile de exercitate doar dacă titularul acestor drepturi și obligații îndeplinește anumite condiții prevăzute de lege, cu privire la capacitatea persoanei fizice.
Actualitatea temei analizată prezintă importanță, în primul rînd, sub aspectul cuantumului de drepturi și obligații pe care persoana fizică le are. Atunci cînd se pune în discuție problema succesiunilor, capacitatea juridică a individului este pusă în prim plan, pentru că doar o persoană fizică cu o capacitate juridică deplină va fi în stare să moștenească atît activul, cît și pasivul succesoral.
De asemenea, atunci cînd vorbim despre emancipare, iarăși facem trimitere la dispozițiile Codului Civil cu privire la capacitatea juridică a persoanei fizice, întrucît vorbim despre atribuirea capacității juridice depline unei persoane ce a atins vîrsta majoratului. O serie de alte instituții ale Codului Civil fac trimitere la capacitatea juridică a persoanei fizice, atunci cînd reglementează o anumită situație, de unde putem deduce actualitatea temei pusă în discuție.
Este destul de important a delimita și stabili caracterul capacității juridice a persoanei fizice, fie că este capacitate de folosință, fie de exercițiu. În dependență de categoria capacității juridice, individul, ca titular de drepturi și obligații, în dependență de situații, fie va putea, fie nu va putea să încheie acte juridice sau să participe la diverse raporturi juridice civile, „fie pot încheia singure doar anumite acte juridice civile, fie pot încheia unele acte juridice cu încuvințarea ocrotitorului legal, iar altele și cu autorizarea anumitor organisme protectoare, fie pot încheia singure orice acte juridice civile permise de legislația în vigoare la un moment dat”.
Scopul și obiectivele tezei. La cercetarea temei respective s-a impus cu imperativitate analizarea mai multor aspecte ale capacității juridice a persoanei fizice, precum și evidențierea lacunelor din Codul Civil al R. M. care reglementează acest aspect, fapt care constituie și principalul scop al lucrării date. Pentru atingerea acestuia se impune o trecere în revistă a următoarelor obiective:
Cercetarea și analiza legislației civile în vigoare care reglementează capacitatea juridică a persoanei fizice;
Scoaterea în evidență a principalelor trăsături definitorii ale capacității juridice a persoanei fizice;
Cercetarea, sub aspect comparat cu alte legislații, a instituției capacității juridice a individului;
Ilustrarea unei opinii proprii, separate, în ceea ce privește aspectele ce țin de capacitatea juridică a persoanei fizice;
Analiza literaturii de specialitate care tratează capacitatea juridică a persoanei fizice;
Trecerea în revistă a reglementărilor lacunare a capacității juridice;
Propuneri de lege ferenda întru armonizarea legislației și evitării aspectelor lacuanare din Codul Civil.
Gradul de investigație al temei. Capacitatea juridică a persoanei fizice este tratată într-o serie de articole științifice, suporturi de curs, cărți și manuale de drept ale diferitor autori din sfera jurisprudenței. Principalii autori în materie care tratează capacitatea juridică a persoanei fizice, îi putem menționa pe Baieș Sergiu și Roșca Nicolae, autorii tratînd pe larg materia capacității juridice, atît a persoanei fizice, cît și a celei juridice. Amintim aici aportul autorilor Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, Vasilescu Paul, Boroi Gabriel, aceștia fiind unii dintre principalii doctrinari ce tratează multiaspectual capacitatea juridică a persoanei fizice.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. În procesul studierii temei alese, au fost aplicate metodele generale științifice, și anume: abordarea dialectică (centrată pe scop), principiile logicii, analiza sistemică, analiza de sinteză, analiză comparată. În studiul temei alese a fost analizată legislația în domeniu care reglementează capacitatea juridică a persoanei fizice, în principal Codul Civil ca sursă fundamentală pentru această instituție. La cercetarea temei au fost studiate lucrările doctrinarilor autohtoni, dar și a celor străini care tratează problema capacității juridice a persoanelor. De asemenea, s-a folosit și o serie de articole juridice ale unor autori care au pus în discuție diferite aspecte ale capacității de folosință sau exercițiu a persoanei fizice. Baza teoretico – științifică a cercetărilor o constituie operele de specialitate ale autorilor Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, Vasilescu Paul, Boroi Gabriel, Rădescu Dumitru, Zlătescu Moroianu Irina, Fărcaș Augustin Vasile, Cornoiu Dănuț, Lupan Ernest, Lupu Gheorghe, Avornic Gheorghe.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Aplicarea corectă a normelor de drept civil în domeniul capacității juridice duce, în mod inevitabil, la nașterea de drepturi și obligații în sarcina persoanei fizice. Tema abordată în contextul lucrării de față, ar putea aduce un aport în clarificarea unor situații de drept reglementate de Codul Civil al R. M. în materia capacității juridice a persoanei fizice, evidențiind principalele aspecte lacunare care, din punctul de vedere al autorului, trebuie omise. De asemenea, trebuie să menționăm că propunerele de lege ferenda sunt și ele o parte componentă care dă valoare și însemnătate în practica aplicării legislației civile atunci cînd se vorbește despre capacitatea juridică a persoanei fizice. Teza dată ar putea fi un punct de reper pentru eventualele modificări ale Codului Civil R. M., dar și pentru elaborarea de noi lucrări științifice ce țin de domeniul dreptului civil.
Sumarul compartimentelor tezei. În capitolul I sunt puse în dezbatere aspecte generale cu privire la capacitatea juridică a persoanei fizice. Sunt date mai multe definiții, atît legale, cît și doctrinare ale acestei instituții, se studiază aspectele comune și generale ale persoanei fizice, precum și se analizează aparte capacitatea juridică de folosință și exercițiu a persoanei fizice, precum și sunt trecute în revistă caracterele juridice ale acestora.
Capitolul II studiază detaliat capacitatea de folosință a persoanei fizice. Se pun în discuție aspecte referitoare la nașterea capacității de folosință, eventuale îngrădiri ale acesteia, se studiază, sub aspect comparat, elementele constitutive ale capacității de folosință a persoanei fizice, stingerea acestui tip de capacitate, precum și sunt trecute în revistă cîteva aspecte din practica instanțelor judecătorești cu privire la capacitea de folosință a persoanei fizice. De asemenea, sunt prezente și proprunerile de lege ferenda.
Capitolul III analizează capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, ca parte integrantă a capacității juridice. Se pun în discuție aspecte referitoare la momentul nașterii capacității de exercițiu a persoanei fizice, se analizează tipuri de capacități de exercițiu. La fel a fost pusă spre studiere și unele aspecte ce țin de declararea incapacității de exercițiu. Nu în ultimul rînd, se analizează încetarea capacității de exercițiu a persoanei fizice, însoțită de unele aspecte din practica judecătorească ce țin de domeniul capacității de exercițiu a persoanei fizice.
CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE PERSOANA FIZICĂ
1.1. Noțiuni generale cu privire la persoana fizică
Una dintre cele mai vaste instituții ale dreptului civil – persoana fizică, a fost îndelung studiată sub toate aspectele, epoca contemporană venind cu îmbunătățiri asupra acesteia, problemele care au fost ridicate asupra persoanei fizice reprezentînd în continuare subiecte pentru dezbateri, atît în literatura jurisprudenței, cît și în actele normative.
Potrivit articolului 17 al Codului Civil R. M., prin noțiunea de persoană fizică se înțelege omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile.
Literatura autohtonă de specialitate, menționează faptul că persoana fizică este subiectul de drept civil, titular al drepturilor și obligațiilor sale, și care este participant la raporturile patrimoniale și personal nepatrimoniale, stabilite de normele legale.
Cu titlu de drept comparat, Codul Civil al României, la articolul 25, alin. 2 menționează exact același lucru la care face trimitere și legislația noastră în materie civilă.
Legislația civilă a Federației Ruse definește persoana fizică ca fiind titularul de drepturi și obligații, iar această condiție se aplică asupra tuturor cetățenilor.
Noțiunea de persoană fizică poate fi interpretată în sens larg și în sens restrîns, în raport cu diferite situații de fapt sau de drept. În sens larg, sintagma dată poate fi definită ca fiind orice persoană fizică, orice cetățean, orice străin sau apatrid, participant la raporturile juridice de zi cu zi. Sensul restrîns ni-l oferă legiuitorul, menționînd în acest sens că persoană fizică poate fi doar omul, avînd drepturi și obligații.
Noțiunea de persoană fizică este asemănător definită în majoritatea doctrinei, astfel că s-a ajuns în cele din urmă la o uniformizare a definiției a sintagmei date. Într-o concepție, persoana fizică este individul uman considerat în mod singular în calitatea de subiect de drept. Într-o altă concepție, se consideră că persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societății, care apar în raporturile juridice ca entități proprii și distincte, indiferent că au calitatea de cetățeni sau străini (persoane cu altă cetățenie sau fără cetățenie). La etapa actuală, orice persoană fizică este considerată subiect de drept civil.
Privind evoluționar, termenul „persoană” provine din cuvântul latin persona, care presupune masca pe care o purtau actorii de la teatru, care arăta rolul acerile juridice de zi cu zi. Sensul restrîns ni-l oferă legiuitorul, menționînd în acest sens că persoană fizică poate fi doar omul, avînd drepturi și obligații.
Noțiunea de persoană fizică este asemănător definită în majoritatea doctrinei, astfel că s-a ajuns în cele din urmă la o uniformizare a definiției a sintagmei date. Într-o concepție, persoana fizică este individul uman considerat în mod singular în calitatea de subiect de drept. Într-o altă concepție, se consideră că persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societății, care apar în raporturile juridice ca entități proprii și distincte, indiferent că au calitatea de cetățeni sau străini (persoane cu altă cetățenie sau fără cetățenie). La etapa actuală, orice persoană fizică este considerată subiect de drept civil.
Privind evoluționar, termenul „persoană” provine din cuvântul latin persona, care presupune masca pe care o purtau actorii de la teatru, care arăta rolul acestuia în piesa pe care o juca. Acest cuvînt a fost împrumutat de jurisprudență, exprimînd rolul persoanei fizice în sfera juridicului.
Dacă este să facem o incursiune în trecutul dreptului roman, putem observa faptul că atunci cînd se apela la sintagma de persona, nu se avea în vedere și persoana juridică, pentru desemnarea acestei din urmă se întrebuințau termeni juridici de genul fiscus, civitates, universitates, personarum sau corpora, universitates rerum sau piae causae.
În vechea Chină, Confucius gîndea că o societate armonioasă nu poate fi posibilă decît dacă oamenii care o compun sunt călăuziți de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decît un efort continuu spre bine. Omul, aflat în centrul sistemului sau filozofic și moral, trebuie să-și iubească semenul și să-l respecte, moralitatea fiind primul principiu al universului. Moderația în toate, dreptatea și mai cu seama umanitatea sunt principalele virtuții pe care filozoful chinez le recomandă.
În limbajul juridic contemporan, atunci cînd vorbim de persoană, se impune necesitatea adăugării unei alte sintagme care ar completa-o pe prima, cum ar fi: persoana fizică sau persoana juridică, pentru a se evita eventualele divergențe și dificultăți. De altfel, termenul de „persoană”, în dreptul civil actual înglobează cele două tipuri: fizică și juridică.
Cu toate că la începuturi, sintagma de persoană fizică se utiliza doar în dreptul civil, în prezent ea este folosită și în alte domenii, precum cel financiar, penal, bancar, fiscal, etc. Sintagma dată este în strînsă legătura cu cea de „subiect de drept civil”.
Nevoia de a crea conceptul de persoană fizică s-a impus, mai cu seamă, în ipoteza în care raporturile juridice s-au stabilit și se stabilesc nu numai între indivizi, dar și între grupuri de indivizi, respectiv între structuri create și organizate de oameni, tocmai cu scopul de a se putea realiza participarea acestora la raporturile juridice, independent de cei care le-au creat și le alcătuiesc.
Clasificarea persoanei fizice
În funcție de capacitatea de exercițiu avem:
Persoane fizice a căror capacitate de exercițiu este deplină;
Persoane fizice a căror capacitate de exercițiu este restrînsă;
Persoane lipsite de capacitate de exercițiu.
Exact după același criteriu, putem clasifica persoana fizică în:
Persoane fizice care nu au împlinit vîrsta de 14 ani;
Persoane fizice care au împlinit vîrsta de 14 ani;
Persoane fizice majore (care au împlinit 18 ani).
Această clasificare prezintă importanță sub aspectul capacității de exercițiu a persoanei fizice, dat fiind faptul că pînă la împlinirea majoratului, capacitatea de exercițiu este restrînsă într-o oarecare măsură, prin prisma prevederilor legale ale Codului Civil.
În funcție de cetățenia pe care o are persoana fizică, distingem:
Persoane fizice, cetățeni ai R. M.;
Persoane fizice străine;
Persoane fizice apatride.
Respectiva clasificare prezintă importanță sub aspectul delimitării spectrului de drepturi și obligații pe care persoana fizică le are. De exemplu, o persoană străină este lipsită de drepturile politice, ea neavînd dreptul de a alege și de a fi ales, articolul 38 al Constituției R. M. făcînd trimitere expresă la acest fapt.
După criteriul domiciliului, putem clasifica persoanele fizice în:
Persoane fizice cu domiciliul în R. M.;
Persoane fizice cu domiciliul în străinătate.
Acest criteriu se folosește la identificarea persoanei fizice, și prezintă importanță în ceea ce privește regimul juridic al adopției, schimbarea numelui, etc.
Opinînd la cele spuse mai sus, putem adăuga și faptul că sintagma de persoana fizică este o denumire convențională dată omului ca entitate juridică, ca participant individual la raporturile juridice civile. Este, prin urmare, o creație a legiuitorului, pentru a-l delimita de alți subiecți participanți la raportul juridic civil. Este o vocație atribuită individului, care și-a găsit însă denumirea sub alt concept, și anume acel de „capacitate juridică”, care desemnează îndeptățirea persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile juridice civile și de a dobîndi drepturi și obligații.
Dispozițiile legii civile fac distincție între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a persoanei fizice. Doctrinar, la acestea a fost adăugată și capacitatea delictuală, adică aptitudinea persoanei de a răspunde pentru faptele ei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Rezumînd cele spuse de mai sus, putem afirma că persoana fizică este un subiect de drept civil activ, în ceea ce privește participarea acestuia la raportul juridic civil.
Susțin ideea că persoana fizică este una dintre cele mai importante instituții de drept civil și totodată participantul cu o calitate destul de importantă la raportul juridic de drept civil. În fine, încheiem cu opinia autorilor Fărcaș Nicoleta, Căpușan Sebastian și Pop Claudia, care menționează faptul că la temelia dreptului privat a rămas și trebuie sa rămînă individul și acel drept individual care, de obicei, izvorăște din exercițiul liberei voințe, dar care este țărmuit de drepturile firești ale colectivității. Individul este omul, iar omul pentru stiința dreptului înseamnă persoană.
1.2. Noțiunea de capacitate de folosință. Caractere juridice
Capacitate de folosință reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații civile, legiuitorul încheind cu mențiunea că ea se recunoaște în mod egal tuturor persoanelor fizice. Comentariul Codului Civil al R. M. evidențiază espres faptul că recunoașterea capacității de folosință are loc în mod egal pentru toate persoanele și se bazează pe principiul egalității în fața legii. Atribuirea capacității de folosință în mod egal nu înseamnă că ea persoana fizică nu poate fi îlimitată în capacitatea sa de folosință.
Cu titlu de drept comparat, vechiul cod civil al R. M. din 1964, înlocuia sintagma de „persoană fizică” cu cea de „cetățean”.
Capacitatea de folosință este o parte componentă a capacității civile, care, la rîndul său, este una din elementele capacității juridice.
Capacitatea juridică presupune vocația persoanei fizice de a fi titulară de drepturi și obligații.
Capacitatea juridică civilă reprezintă o latură a capacității juridice a persoanei fizice, constînd în însușirea acestuia de a avea drepturi și executa obligații, prin încheierea diferitor acte juridice.
Cu titlu de drept comparat, legislația României prevedea, prin prisma prevederilor legale ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice capacitatea de folosință a acestora, definind-o ca fiind capacitatea de a avea drepturi și obligații. Exact același lucru îl menționează și actualul Cod Civil al României, la articolul 34.
Gabriel Boroi menționează despre capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice ca fiind una din elementele capacității civile, care presupune vocația persoanei fizice de a avea drepturi și obligații civile.
O definiție a capacității de folosință o regăsim și în Dicționarul juridic, care scrie următoarele: „capacitatea de folosință reprezintă capacitatea de a avea drepturi si obligații”. Importanța capacității de folosință constă în faptul că doar persoana poate dobîndi drepturi și asuma obligații concrete. Capacitatea de folosință nu este o stare naturală a omului, așa precum afirmă autorii autohtoni Baieș Sergiu și Roșca Nicolae.
Literatura de specialitate prevede următoarele caracterele juridice pentru capacitatea de folosință:
Caracterul de legalitate;
Caracterul de generalitate;
Caracterul de egalitatea și universalitate;
Caracterul de inalienabilitate;
Caracterul de intangibilitate.
Legalitatea reprezintă ideea conform căreia aceasta ține de domeniul legii, este creația legiuitorului și recunoscută de legea civilă. Începutul, conținutul și încetarea capacității de folosință sînt guvernate de lege. Legalitatea este caracterul ce denotă ideea că legea prevede aspectele (naștere, conținut, încetare) ce se referă la capacitatea civilă de folosință, aceasta ținînd de domeniul legii, excluzînd voința personală.
Caracterul de legalitate poate fi privit și prin prisma actelor juridice care guvernează capacitatea de folosință. Bunăoară, conform opiniei doctrinarilor Baieș și Roșca, caracterul de legalitate este expres stipulat și în Constituția R. M., articolul 15, care menționează că cetățenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.
Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice se exprimă prin caracterul abstract și cuprinzător la care se face trimitere și care se materializează prin posibilitatea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea de folosință predomină, în principiu, toate drepturile subiective pe care le poate dobîndi o persoană fizică.
Egalitatea presupune faptul că toate persoanele fizice au o capacitate egală de folosință. Caracterul dat este guvernat de principiul egalității în fața legii civile. Acesta este consacrat expres de articolul 3 și articolul 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului; articolul 2, pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului; articolul 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Acest caracter reiese și din prevederile legale ale articolul 18, alin. 1 Cod Civil R. M., care menționează faptul că tuturor persoanelor fizice le este recunoscută în egală măsură, capacitatea de folosință. Din aceste prevederi legale putem desprinde cu ușurință și principiul non-discriminării în fața legii a persoanelor fizice, indiferent de variile motive care pot exista.
Universalitatea capacității de folosință se materializează în recunoașterea acestei capacități tuturor persoanelor fizice, în condițiile expuse mai sus.
Inalienabilitatea este caracterul, potrivit căruia capacitatea de folosință nu poate forma obiect de renunțare totală, și nici măcar parțială. Același lucru îl menționează și normele juridice ale Codului Civil R. M., la articolul 23, alin. 2. În conformitate cu alin. 3 al aceluiași articol: „nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosință și în capacitate de exercițiu, cu excepția unor situații reglementate de lege”.
Prin intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice se desemnează acea caracteristică potrivit căreia nu se pot aduce limitări (îngrădiri) decît prin texte exprese de lege. Intangibilitatea, din punctul meu de vedere este într-o strînsă legătură cu caracterul inalienabil. Astfel, conform celor spuse, se impune necesitatea unor texte de lege care să confirme limitările capacității de folosință.
Literatura românească îi recunoaște capacității de filosință și caracterul abstract. Acest caracter ne apare ca fiind prioritar, deoarece el subliniază faptul că, potențial, de la naștere, orice persoană are acces la toate drepturile și obligațiile pe care legea le recunoaște persoanei fizice. Altfel spus, nici o persoană nu se naște fără perspectiva de a avea pe parcursul vieții anumite drepturi și obligații, chiar dacă, datorită specificului lor, anumite drepturi se recunosc persoanei fizice numai de la o anumită vârstă.
Prin urmare, tocmai fiindcă are un caracter abstract capacitatea de folosință nu trebuie în nici un caz înțeleasă ca fiind suma drepturilor și obligațiilor pe care o persoană le are la un moment dat. De aceea persoana are capacitate de folosință și atunci când, pentru moment ea nu are, prin absurd, nici un drept și nici o obligație ori are, în concret, doar câteva drepturi.
1.3. Noțiunea de capacitate de exercițiu. Caractere juridice
Articolul 19 al Codul Civil R. M. definește capacitatea de exercițiu ca fiind aptitudinea persoanei de a dobîndi prin propriile acțiuni și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma singur obligații civile și de a le executa. Prin urmare, conform definției date de legea civilă, putem desprinde următoarele condiții, inerente de altfel, pentru capacitatea de exercițiu:
Persoana fizică să dobîndească în mod individual drepturi civile;
Persoana fizică să fie răspunzătoare pentru obligațiile sale la care s-a angajat;
Persoana fizică să fie aptă pentru a-și executa obligațiile asumate.
Această noțiunea legală a capacității de exercițiu, este criticată prin aceea că scapă din vedere alte două aspecte esențiale.
În primul rînd, faptul că acte juridice civile încheie nu numai persoanele cu capacitate de exercițiu, dar și acelea care nu au capacitate de exercițiu, cu deosebirea că, acestea din urmă, nu încheie acte juridice personal, ci prin intermediul reprezentantului legal.
În al doilea rând, faptul că, prin intermediul actelor juridice, persoana nu se limitează la a-și exercita drepturile pe care le are și la a-și asuma obligații noi, întrucît, la fel de frecvent, prin acte juridice, persoana dobîndește drepturi noi ori își execută obligațiile asumate anterior.
De aceea, doctrinar, capacității de exercițiu i s-a dat o definiție mai cuprinzătoare, arătându-se că ea este „acea parte a capacității civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile”. Astfel formulată, definiția capacității de exercițiu înlătură cea de-a doua observație ce s-a putut face în legătură cu definiția legală, fără să dea însă un răspuns celei dintîi.
Din acest motiv, autorii români au opinat în favoarea ideii precum că trebuie definită capacitatea de exercițiu ca fiind aptitudinea persoanei de a dobândi și exercita drepturi și de a-și asuma și executa obligații, încheind singură și personal acte juridice.
Conform dicționarului de termeni juridici autohtoni, capacitatea de exercițiu este definită ca fiind capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile, savîrșind acte juridice, personal sau prin reprezentantul legal – părinte sau tutore.
Referitor la cele spuse mai sus, prevederile Codului Civil menționează expres despre încheirea actelor juridice prin reprezentantul legal, la articolul 22, alin. 1, care menționează că „toate actele juridice pentru și în numele minorului pînă la atingerea vîrstei de 14 ani, pot fi încheiate doar de părinți, adoptatori sau tutore”, articol care, în viziunea mea, ilustrează cel mai bine cele expuse anterior.
Se consideră că premisele capacității civile de exercițiu a persoanei fizice sunt:
Existența capacității civile de folosință;
Existența discernămîntului, adică existența puterii individului de a-și reprezenta corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință (această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum și cu starea sănătății minții).
Regulile referitoare la capacitatea civilă de exercițiu vizează numai încheierea actelor juridice civile, însă, în materie delictuală, prezintă relevanță numai existența discernămîntului (lipsa acestuia antrenînd lipsa vinovăției), cu precizarea că, în unele sisteme de drept, răspunderea civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se angajează chiar și în cazul lipsei de discernămînt.
În raport cu Codul Civil al R. M. privind capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice, trebuie să deosebim trei situații:
Lipsa capacității civile de exercițiu (articolul 24);
Capacitatea civilă de exercițiu restrînsă (articolul 25);
Capacitatea civilă de exercițiu deplină (articolul 20).
Făcînd unele analize comparative, articolul 40 al Codului Civil român, recunoaște și capacitatea de exercițiu anticipată, unde se menționează: „Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie”.
În legislația civilă a R. M. acest caracter este deja recunoscut. Chiar dacă nu se menționează expres, aceasta se poate deduce din prevederile articolului 20, alin. 2 și 3, în condițiile impuse de Codul Civil al R. M.
Capacitătea de exercițiu are următoarele caractere juridice:
Legalitatea;
Generalitatea;
Inalienabilitatea;
Intangibilitatea.
Legalitatea este caracterul ce denotă implicarea legiuitorului la reglementarea tuturor ipostazelor referitoare la: instituirea, stabilirea conținutului și încetarea capacității civile de exercițiu, deci această capacitate ține de latitudinea legiuitorului, ea nefiind de domeniul voinței individuale.
Pe lîngă dobîndirea capacității de exercițiu depline la atingerea majoratului, tot legiuitorul este cel care reglementează și alte moduri de dobîndire, aici menționînd emanciparea, căsătoria, voința persoanei neavînd nici o relevanță asupra capacității de exercițiu.
Generalitatea este caracterul care exprimă aptitudinea persoanei fizice de a dobîndi și exercita drepturile subiective civile și de a executa obligațiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepția celor oprite de lege. Cel mai înalt grad de generalitate îl are capacitatea deplină de exercițiu, un grad mai redus – capacitatea de exercițiu restrînsă.
Inalienabilitatea este caracterul conform căruia nici o persoană fizică nu poate să se lipsească în tot sau în parte, prin înstrăinare, de capacitatea de exercițiu. Prin urmare, nici un act nu va fi valabil care are ca obiect transmiterea capacității de exercițiu.
Intangibilitatea presupune acel caracter, potrivit căruia lipsirea, totală sau parțială, de capacitate de exercițiu intervine numai în cazurile și în condițiile expres stabilite de lege.
Doctrina română recunoaște și caracterul egalitar al capacității de exercițiu, lucru care nu este prezent la autorii autohtoni din sfera jurisprudenței. Deducem astfel, că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor fizice, în mod egal, discriminarea acestora în baza oricărui criteriu fiind interzisă.
Spre deosebire de capacitatea de folosință (care se dobîndește, instantaneu și complet, din momentul nașterii și, limitat, chiar din momentul concepției), capacitatea de exercițiu a persoanei fizice se dobîndește numai în măsura împlinirii unei anumite vîrste, a existenței unui discernămînt suficient format și o dată cu acumularea unei experiențe corespunzătoare de viață.
Stabilirea existenței acestor premise ale capacității de exercițiu, de la caz la caz, de la persoană la persoană, ar fi însă cu neputință de realizat și, ca urmare, legiuitorul a recurs la generalizări, stabilind anumite praguri de vîrstă până la care capacitatea de exercițiu nu există, de la care ea începe să existe, dar este restrînsă și de la care ea devine deplină.
Rezumînd cele spuse anterior, cu titlu de lege ferenda, propun revizuirea și schimbarea definiției capacității de exercițiu, pentru o mai facilă interpretare și o mai clară viziune a legiuitorului asupra capacității puse în discuție. Astfel, capacitatea de exercițiu este vocația persoanei fizice de a-și exercita toate drepturile și executa toate obligațiile recunoscute de lege, personal, iar după caz prin reprezentant.
CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI FIZICE
2.1. Nașterea capacității de folosință a persoanei fizice. Posibile îngrădiri ale capacității de folosință
Capacitate de folosință presupune aptitudinea care, în cele din urmă, pare că se contopește cu însăși calitatea de subiect a persoanei. În literatura de specialitate s-a apreciat că acest concept (capacitatea de folosință) a fost rău ales de legiuitor și, ca urmare, s-a sugerat înlocuirea sa cu acela de capacitate subiectivală.
În viziunea autorilor Reghini, Diaconescu și Vasilescu, sintagma capacitate subiectivală este mult mai sugestivă decît aceea de capacitate de folosință, întrucît evocă vădit aptitudinea persoanei de a fi subiect de drepturi și obligații. Cu toate acestea, se pare că, nici doctrinar și nici legislativ, ea nu s-a bucurat de consacrare.
Nașterea capacității de folosință reprezintă termenul de la care persoana fizică devine aptă de a avea drepturi și obligații civile. De asemenea, putem defini sintagma de „naștere a capacității de folosință” ca fiind aptitudinea generală și abstractă a persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi și obligații de natură civilă.
Conform Codului Civil al R. M., articolul 18, alin. 2, capacitatea de folosință a persoanei fizice capătă aspect din momentul nașterii și încetează o dată cu moartea. Prin urmare, în mod expres și direct, legiuitorul nostru stabilește, ceea ce în literatura de specialitate s-a conturat sub denumirea de „durată a capacității de folosință”.
Codul Civil al României la articolul 35, menționează, prin intermediul normelor legale că această capacitate „începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”.
Potrivit lui Boroi Gabriel: „capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice se manifestă, în principiu, de la data nașterii”. Se menționează că „în principiu”, pentru că Noul Cod Civil al României, spre deosebire de cel al R. M., recunoaște capacitatea de folosință anticipată. Totodată prevederile Noului Cod Civil român, se menționează că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Este o capacitate anticipată, deoarece ea se dobîndește înainte de naștere, respectiv de la concepție. Este o capacitate condiționată, fiindcă ea se pune în discuție doar atunci când copilul se naște viu, și este limitată, fiindcă ea privește doar drepturile copilului, nu și obligațiile acestuia.
Pentru a fi recunoscută capacitatea de folosință anticipată, se impun 2 condiții, care trebuie întrunite cumulativ. Astfel:
Să fie vorba doar de drepturile copilului, și nu de obligații civile pentru acesta;
Condiția dată este aplicabilă atît în cazul dobîndirii unui drept subiectiv civil, cît și în situația cînd copilul urmează a moșteni un patrimoniu întreg sau o fracțiune din el. În cazul moștenirii, el va dobîndi nu numai activul, ci și pasivul, răspunzînd pentru acesta din urmă doar în limita activului succesoral.
Copilul să se nască în viață (nu însă neapărat și viabil), fiind deci suficient ca acest copil să fi respirat cel puțin o dată.
Cu titlu de drept comparat, legislația franceză prevede cerința viabilității noului născut. Această cerință impune ca la naștere copilul să aibă toate organele și acestea să fie suficient constituite pentru a-i permite să trăiască. Jurisprudenta a apreciat că un copil nu este viabil atunci când din punct de vedere fiziologic el nu este în măsură să supraviețuiască, ca de exemplu atunci când copilul este exagerat de prematur sau monstruos. Problema stabilirii viabilității copilului se ridică doar atunci cînd copilul moare la scurtă vreme după naștere, iar dovada neviabilității se poate face, în principal, prin expertiză medicală.
Pentru a constata dacă copilul s-a născut sau nu viu, este destul să apelăm la metodele moderne ale medicinii, care vor constata prezența aerului în plămîni.
Posibile îngrădiri ale capacității de folosință. Regula generală instituită de Codul Civil a R. M., la articolul 23, alin. 2, arată că persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosință. Normele legale sunt destul de imperative la acest sens, protejînd astfel, persoana fizică, instituind totodată și un instrument legal de protecție împotriva lezării drepturilor acesteia.
Limitarea capacității de folosință, doctrinarii o definesc a fi „incapacități de folosință”. Alții critică ambele sintagme, aducînd un nou concept în acest sens, și anume cel de „incapacități speciale de exercițiu”.
Aliniatul 3 al articolului 23 Codul Civil R. M., ilustrează că „nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosință și în capacitate de exercițiu decît în cazul și în modul prevăzut de lege”.
Au fost aduse critici la capitolul îngrădiri ale capacității de folosință. Potrivit doctrinei românești, diferitele prohibiții legale de a contracta nu sunt niște incapacități de folosință, așa cum se apreciază, ci sunt, în realitate, incapacități speciale de exercițiu. În sprijinul acestei opinii se pot invoca, cu precădere, prevederile articolului 950 Cod Civil român (vechi), prin care se dispunea că sunt incapabili de a contracta minorii, interzișii și „toți acei cărora legea le-a profihibit oarecare contracte”. Or, capacitatea de a contracta este parte a capacității de exercițiu, adică parte a aptitudinii persoanei de a-și exercita drepturile și obligațiile prin încheierea de acte juridice și în special prin încheierea de contracte.
Nu suntem în prezența unor incapacități de folosință în situația în care este vorba despre drepturi ce se recunosc persoanei numai atunci când a împlinit o anumită vîrstă, a îmbrățișat o anumită profesie ori a dobîndit o calitate specială de care legea condiționează recunoașterea acestor drepturi. În aceste cazuri este vorba, de un specific al regimului respectivelor drepturi, și nu de o incapacitate a persoanei.
Putem vorbi despre posibile îngrădiri ale capacității de folosință numai atunci cînd, cu titlu de sancțiune, o anumită persoană este lipsită de unele drepturi pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Așa fiind, pot fi privite, eventual, ca îngrădiri ale capacității de folosință (incapacități de folosință), cele ce rezultă, spre pildă, din sancțiunea civilă a decăderii din drepturile părintești sau din pedeapsa penală. Îngrădirile cu perioadă de timp determinată sunt stabilite pe un termen anumit, spre deosebire de cele cu perioadă nedeterminată. Un exemplu de îngrădire pe perioadă determinată ar fi privarea de libertate pe un termen de 7 ani, iar dintre cele cu perioadă nedeterminată putem evidenția decăderea din drepturile părintești, interdicția de a putea fi adoptator, curator etc.
Incapacitățile de folosință pot fi divizate în:
Incapacități absolute – nu sunt neapărat generatoare de nulitate absolută;
Incapacități relative – nu sunt generatoare de nulitate relativă.
Felul nulității urmează să fie determinat de interesul ocrotit prin norma juridică ce instituie o anumită incapacitate.
La capitolul îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizice, doctrina juridică autohtonă menționează că prin reglementarea unor îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizice, legiuitorul stabilește incapacități de drept civil.
Autorii Baieș Sergiu și Roșca Nicolae, enumeră două tipuri de îngrădiri a capacității de folosință a persoanei fizice:
Îngrădiri care au drept scop sancționarea persoanei fizice;
Îngrădiri cu scop de protecție sau de ocrotire a persoanei fizice.
După izvorul acestora, incapacitățile pot fi:
Stabilite de legea penală;
Stabilite de legea civilă.
Îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală sunt prevăzute de legislația penală. Conform Codului Penal R. M., persoana care a săvîrșit o io faptă ilicită, poate fi pedepsită cu privarea de libertate și poate fi lipsită de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. Aceste măsuri, îl limitează pe cel care a săvîrșit infracțiunea în posibilitatea de a-și alege singur locul de trai (domiciliul), drept ce decurge din prevederile articolului 27 din Constituție, precum și de a-și alege ocupația, drept consfințit în Constituție la articolele 39 și 43.
Îngrădirile cu caracter de sancțiune civilă. Autorii autohtoni se pronunță, amintind articolul 67 din Codul familiei, care reglementează decăderea din drepturile părintești. Articolul menționat scoate în evidență cazurile în care neexecutarea unor obligații față de copiii lor, au drept consecință decăderea din drepturile părintești. Aici evidențiem:
eschivarea de la exercitarea obligațiilor părintești, inclusiv de la plata pensiei de întreținere;
refuzul de a lua copilul din maternitate sau dintr-o altă instituție curativă, educativă, dintr-o instituție de asistență socială sau alta similară;
abuzul de drepturi părintești;
manifestarea unui comportament cu cruzime față de copil, aplicînd violența fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului;
comportamentul amoral, care influențează negativ asupra copilului;
alcoolismul cronic sau narcomania;
săvîrșirea de infracțiuni premeditate contra vieții și sănătății copiilor sau a soțului;
alte cazuri cînd aceasta o cer interesele copilului.
Acest articol stipulează că părinții pot fi decăzuți din drepturile părintești dacă se constată că se eschivează de la executarea obligațiilor părintești, inclusiv de la plata pensiei de întreținere, că refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituție curativă, educativă sau că abuzează de drepturile lor părintești, etc.
Decăderea din drepturile părintești și, ca o consecință, privarea lui de dreptul de a-1 reprezenta pe minorul în vârstă de la 7 la 14 ani (Codul civil, articolul 22) și de a încuviința actele minorului între 14 și 18 ani este o formă specială a răspunderii în dreptul familiei. Dar, tocmai sub aspectul arătat are relevanță și în dreptul civil, când se atestă capacitatea de folosință a persoanei fizice care are calitatea de părinte.
Legiuitorul nu menționează în Codul Civil posibile tipuri de îngrădiri ale capacității de folosință (temporară sau permanentă) acestea însă, putînd fi deduse.
Alte îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizice le regăsim și la articolul 38 din Codul civil, care stabilește persoanele care nu pot fi numite tutori sau curatori. Aliniatul 4 al acestei norme prevede că nu poate fi tutore sau curator:
Minorul;
Persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exercițiu;
Cel decăzut din drepturile părintești;
Cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate, etc.
O altă categorie de îngrădiri civile care are drept scop sancționarea persoanei fizice este prevăzută la articolul 1434 din Codul civil care reglementează situația succesorului nedemn. Potrivit articolului 1434, alin. 1 Cod Civil R.M., succesorul nedemn este persoana care:
Persoana care a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moștenirea dacă aceste circumstanțe sînt constatate de instanța de judecată;
A pus intenționat piedici în calea realizării ultimei voințe a celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
Potrivit alin. 2, nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinții decăzuți din drepturile părintești care, la data deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliți în aceste drepturi și nici părinții (adoptatorii) și copiii maturi (inclusiv cei adoptați) care s-au eschivat cu rea-credință de la executarea obligației de întreținere a celui ce a lăsat moștenirea dacă această circumstanță este constatată de instanța de judecată.
Din lucrările care abordează incapacitățile, aflăm că cele care au scop de protecție, sunt numite speciale, și constau în imposibilitatea de a consimți la încheierea actelor juridice, fie de a obține anumite drepturi și obligații. Aceste îngrădiri sunt stabilite de lege pentru a ocroti interesele unor anumite categorii de persoane, avîndu-se în vedere situația în care aceasta se află.
Îngrădiri cu scop de protecție se prevăd la articolul 43, alin. 3 din Codul Civil R. M., care arată expres că tutorele și curatorul, soțul și rudele acestora de până la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să încheie convenții cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepția transmiterii către aceasta a averii prin donație sau în folosință gratuită.
O altă îngrădire a capacității de folosință a persoanei fizice o consider a fi menționată la articolul 801, Cod Civil R. M., care stipulează interdicții de a dobîndi drepturi litigioase pentru judecători, avocați, notari, procurori și executori judecătorești, sub sancțiunea nulității absolute. Într-adevăr, dat fiind faptul că aceste grupuri de persoane au tangență directă cu justiția, probabil legiuitorul a dispus protejarea circuitului civil prin impunerea unor astfel de interdicții din care rezultă caracterul de protecție pentru persoanele menționate.
Supunem însă criticii acest text de lege, opinînd în sprijinul ideii că legiuitorul pur și simplu exclude din start participarea acestor persoane la circuitul civil, lucru care vine în contradicție cu principiul egalității (Articolul 16, alin. 2 din Constituția R.M.).
Cu titlu de lege ferenda, propun spre modificare dispozițiile articolului 801. Drept urmare a modificărilor aduse, „judecătorii, avocații, notarii, procurorii și executorii judecătorești nu vor putea dobîndi drepturi litigioase în circumscripția instanței judiciare la care e limitată activitatea profesională a dobînditorului”. Astfel, s-ar evita și conflictele de interese pe care legiuitorul le-ar preveni, și totodată nu ar restrînge într-o manieră atît de dură cercul de participanți la circuitul civil.
O altă îngrădire capacității de folosință o sesizăm în cazul persoanei fizice străine sau apatride. Articolul 1588 arată că cetățenilor străini și apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim național, cu excepția cazurilor prevăzute de Constituție, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.
Prin aceste prevederi legale instituite la articolul sus-menționat, legiuitorul îmbină capacitatea de folosință cu cea de exercițiu pentru persoanele fizice străine și apatride, menționînd totodată că în materia capacității, acestora li se acordă regim juridic național.
Prin urmare, persoanele fizice străine și cele apatride dispun de acceași capacitate de folosință ca și cetățenii Republicii Moldova, cu anumite rezerve impuse de lege. Ei, la fel ca și în cazul cetățenilor R. M., pot beneficia de dreptul de folosință, de proprietate (cu excepția terenurilor agricole), dispun de capacitatea de a testa, de a fi moștenitori, etc.
Legiuitorul însă, reglementează aparte capacitatea de exercițiu a persoanelor străine și apatride, lăsînd loc pentru intepretare, ceea ce nu ar fi tocmai potrivit pentru o lege civilă supremă. Dubiile provin din însăși denumirea articolului 1588 Cod Civil R. M., intitulat „capacitatea juridică…”, urmînd ca la articolul 1590 să menționeze chiar în denumirea articolului „capacitatea de exercițiu a cetățenilor străini și a apatrizilor”.
Din start, legiuitorul comite lacuna de a numi „capacitatea de folosință” prin sintagma de „capacitate juridică”, termen care, după părerea mea, înglobează atît capacitatea de folosință, cît și cea de exercițiu. Potrivit acestei lacune, mai putem deduce și ideea conform căreia, legiuitorul reglementează dublu capacitatea de exercițiu a cetățenilor străini și apatrizilor, amintind aici cele expuse anterior cu privire la înțelesul sintagmei de „capacitate juridică”.
Propunerea mea pentru lege ferenda este ca legiuitorul să reglementeze aparte și capacitatea de folosință a persoanei fizice străine și apatride, evident, după regimul juridic național, redenumind titlul articolului 1588 din „capacitatea juridică a cetățenilor străini și a apatrizilor” în „capacitatea de folosință a cetățenilor străini și a apatrizilor”, evitîndu-se astfel dubiile la interpretare și lacunele despre care menționam anterior.
O altă îngrădire, de data aceasta adusă doar persoanelor fizice străine, o putem deduce din prevederile articolului 1584 al Codului Civil R.M., (retorsiunea), ceea ce înseamnă că Republica Moldova poate stabili restricții similare drepturilor patrimoniale și personale nepatrimoniale ale cetățenilor statelor în care există restricții speciale ale drepturilor patrimoniale și personale nepatrimoniale ale cetățenilor Republicii Moldova. De exemplu, dacă un stat interzice ca cetățenii Republicii Moldova să dețină drept de proprietate asupra locuințelor de pe teritoriul acestui stat, și Republica Moldova poate interzice cetățenilor acelui stat să dețină pe teritoriul său drept de proprietate asupra locuințelor.
Asupra capacității de folosință țin să menționez că aceasta nu trebuie privită ca pe o aptitudine care poate fi restrînsă. Atunci cînd legiuitorul îngrădește, prin norme legale instituite în acest sens, de fapt ne referim la îngrădirea capacității de exercițiu. Capacitatea de folosință trebuie privită și înțeleasă ca ceva ce aparține persoanei, acea aptitudine a fiecărui individ de a avea drepturi și obligații. Este o aptitudine la nivel de psihic, cu care persoana fizică, titular de drepturi și obligații se naște. Putem menționa doar că în unele cazuri, atunci cînd consideră necesar, persoana fizică poate renunța la un drept civil, sau la mai multe, nu și la aptitudinea generală de a avea drepturi și obligații, și nici la capacitatea de folosință.
Spre exemplu, nu putem vorbi despre o restrîngere a capacității de folosință în cadrul căsătoriei, persoana dispunînd de acest drept încă din primele zile de viață, însă aceasta nu și-l poate exercita pînă nu atinge vîrsta legală dispusă de legiuitor. Prin urmare, suntem în prezența unei restrîngeri a capacității de exercițiu și nu de folosință.
2.2. Elementele constitutive ale capacității de folosință a persoanei fizice
Prin elemente constitutive ale capacității de folosință a persoanei fizice, se înțelege ansamblul de drepturi și obligații de care persoana fizică dispune prin încheirea diferitor acte juridice civile.
Elementele constitutive, la rîndul lor, formează conținutul capacității de folosință a persoanei fizice.
Există și critici asupra expresiei de „conținut al capacității de folosință”. Numeroase lucrări de specialitate tratează pagini despre instituția conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, apreciindu-se că aceasta cuprinde toate sau oricare dintre drepturile și obligațiile civile pe care le poate avea o persoană fizică.
Conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice se referă la aptitudinea persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective și obligațiile civile. În componența acestui conținut intră două laturi:
Prima latură – este latura activă, care indică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile;
A doua latură – este latura pasivă, cea care constă în capacitatea persoanei fizice de a avea obligații civile.
Capacitatea de folosință este tratată ca fiind o aptitudine abstractă a persoanei de a dobîndi drepturi și obligații. Or, pare absurd să determini conținutul unei abstracțiuni.
Făcînd totuși trimitere la ideea că prin capacitatea de folosință se desemnează o capacitate a ramurii dreptului civil, se încearcă atît o precizare a unor reguli în raport de care se poate determina conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, cît și a unor criterii în funcție de care se poate face această determinare.
Astfel, într-o continuare a celor spuse mai sus, putem menționa și expune aceste reguli, după care se poate determina conținutul capacității de folosință, care ar fi:
Raportarea sistemului legislativ la normelor cuprinse în tratatele internaționale ratificate de către organul legislativ;
Luarea în considerare a îngrădirilor legale ale capacității de folosință;
Luarea în considerare a actelor normative din alte ramuri de drept, dar care reglementează drepturi civile;
Luarea în considerare doar a aptitudinii persoanei de a fi titulară de drepturi și obligații civile, deci nu și a unor drepturi și obligații de altă natură.
Criteriul cel mai semnificativ pentru determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice ar fi: natura (patrimonială sau nepatrimonială) a drepturilor civile, la care s-ar adăuga și sursa acestora.
Regulile și criteriile prezentate sunt mai degrabă reguli precum și criterii de determinare și clasificare a drepturilor civile, privite ca entități distincte de calitatea de subiect de drept a unei anumite persoane. Într-o altă idee, capacitatea de folosință este privită ca o aptitudine a persoanei fizice de a fi subiect de drept în general, și nu numai aptitudinea de a fi subiect de drepturi și obligații civile.
Noțiunea de capacitate de folosință a persoanei fizice este o noțiune socială și nu naturală, volumul drepturilor și al obligațiilor fiind diferit în diferite perioade de dezvoltare a statului.
Drept exemplu poate servi elucidarea următorului fapt: articolul 10 al Codului civil din 1964 prevedea că „în conformitate cu legea, cetățenii pot avea bunuri în proprietate personală, pot avea dreptul de folosință asupra locuințelor și altor bunuri, pot moșteni și testa bunuri, își pot alege ocupația și domiciliul, pot avea drepturi de autor asupra operelor științifice, literare și de artă, etc”.
Drepturile civile nu sunt stabilite limitativ, în legislație fiind enumerate de regulă, drepturile și obligațiile principale, specificîndu-se totodată că persoanele pot avea și alte drepturi patrimoniale și personale nepatrimoniale.
Necătînd la faptul că prin deducția din normele legale ale Codului Civil R.M. putem demonstra existența conținutului capacității de folosință a persoanei fizice (articolul 18, alin. 1), propun cu titlu de lege ferenda, introducerea unui articol în Codul Civil R. M. , care ar reglementa clar situația conținutului capacității de folosință. Intitulat „Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice”, instituția în cauză ar trebui să menționeze: „Persoana fizică are orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, potrivit legii, sunt interzise”. Totodată această modificare ar constitui o novație pentru legislația țării.
Amintind opinia de mai sus a doctrinarilor Reghini, Diaconescu și Vasilescu, țin să opinez că abstractul conținutului capacității de folosință a persoanei fizice s-ar referi la un cuantum prea general de drepturi și obligații civile, din care cauză ar fi imposibilă o determinare fixă a acestora de către lege.
Cu toate că s-au adus critici conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, sunt totuși de părerea că reuniunea tuturor drepturilor și obligațiilor civile neinterzise de lege însumează și determină în sine conținutul capacității de folosință.
2.3. Moduri de încetare a capacității de folosință a persoanei fizice
Un mod de stingere a capacității de folosință a persoanei fizice, își găsește reglementare la articolul 18 alin. 2 din Codul Civil R. M., unde se prevede că această capacitate încetează odată cu decesul titularului. Totodată, cu stingerea din viață a persoanei fizice încetează și calitatea de subiect de drept. Vorbim aici de două forme ale decesului: moartea fizică sau decesul declarat pe cale judecătorească.
Decesul persoanei fizice poate fi constatat și prin intermediul instanței de judecată. Ca suport la cele declarate, ne servesc prevederile legale ale Codului Civil R. M., articolului 52, care reglementează instituția legală a declarării persoanei decedate.
Stabilirea exactă a decesului persoanei fizice este relativ simplă, dacă este să ne referim la moartea fizică constatată. Aceasta este stabilită printr-un act constatator, numit și certificat, care este întocmit de un medic specializat în acest sens, dîndu-i forță probantă prin aplicarea semnăturii.
Data decesului persoanei fizice se fixează în actele de deces. Acestă dată reprezintă data de la care capacitatea de folosință a persoanei fizice a încetat. Regulile de eliberare a actului de deces sunt expuse la articolele 54 – 58 din Legea privind actele de stare civilă.
Potrivit articolului 54 din Legea nr. 100 din 26.04.2001 cu privire la actele de stare civilă, decesul se înregistrează în temeiul:
Certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară;
Actului, eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul persoanei supuse represiunilor și ulterior reabilitate conform legislației respective;
Hotărîrii instanței judecătorești privind constatarea decesului sau privind declararea persoanei ca fiind decedată.
Comorienții și codecedații. Se întâmplă uneori ca mai multe persoane să moară ori să dispară în aceeași împrejurare fără să se poată stabili dacă vreuna dintre ele a supraviețuit alteia. Este cazul catastrofelor aeriene, maritime sau de altă natură.
Doctrinar s-a apreciat că suntem în prezența unor comorienți și atunci când mai multe persoane au murit ori dispărut în „două-trei împrejurări, produse în același timp, și fără a se putea stabili care a murit mai înainte (ex. un triplu accident aviatic, feroviar și rutier).
Potrivit articolului 1441 alin.1, Cod Civil R. M., persoanele cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit fără a se putea stabili dacă una a supraviețuit alteia se prezumă că au murit concomitent (comorienții și codecedații).
Comorienți sunt persoanele care au murit în aceeași împrejurare, fără a se putea stabili că una a supraviețuit alteia.
Codecedați sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care asupraviețuit celeilalte.
Declararea judecătorească a morții. Constatarea fizică a decesului persoanei fizice presupune implicit și existența cadavrului respectivei persoane, identificat, precum și constatarea medicală a morții, lucru la care derivă și din lege.
Există însă și cazuri în care existența cadavrului este imposibilă, din varii motive, însă există motive destule și suficient de probante care fac trimitere la decesul persoanei fizice.
Aici putem evidenția: acțiunile militare într-o zonă de conflict armat, cataclismele naturale, catastrofe aeriene, maritime, incendii, etc., soldate într-un mod aproape inevitabil cu dispariția unor persoane, despre care se bănuiește și se poate bănui că sunt moarte dar al căror cadavru nu poate fi găsit și identificat. Alteori, este cu putință ca o persoană să dispară pur și simplu de la locuința sa și să lipsească vreme îndelungată, fără să se știe unde ea se află și fără să se știe dacă este sau nu este în viață.
Elementul comun al celor două situații enunțate este legat de dispariția persoanei fizice, punctul care le diferențiază fiind împrejurările care determină dispariția.
Starea de incertitudine cu privire la aflarea în viață sau nu a persoanei fizice nu poate fi lăsată de izbeliște. Singurul mod în care ea se poate curma este ca, după trecerea unei anumite perioade de timp de la data dispariției – suficient de lungă pentru a fi concludentă – acea persoană să fie considerată moartă. Iată de ce, în acest sens, legiuitorul R. M. a impus, în virtutea normelor imperative ale Codului Civil, anumite termene, care, în urma expirării acestora, vor servi la baza declarării pe cale judecătorească a persoanei fizice decedate.
Prin urmare, ca o persoană fizică să fie declarată decedată pe cale judecătorească dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc știri despre locul unde se află.
Această varietate de declarare a morții nu poate fi pornită fără ca, în prealabil, să se parcurgă o altă procedură judecătorească, aceea a declarării dispariției.
Mai mult ca atît, persoana fizică poate fi declarată decedată după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări care sunt periculoase pentru viața omului, sau care dau de înțeles că a decedat în urma unui anumit accident.
Așa cum accentuam anterior, declararea decesului persoanei fizice este indisolubil legat de procedura declarării dispariției persoanei fizice „fără veste”. Din start, legiuitorul comite lacuna de a numi titlul textului de lege, intitulînd articolul 49 Cod Civil R. M. „declararea persoanei dispărută fără veste”, ori dacă o persoană se consideră a fi dispărută, atunci devine clar faptul că despre aceasta nu se știe nici o veste.
Cu titlu de lege ferenda, propun înlocuire sintagmei de „dispărut fără veste” cu cea de „dispărut”. Din punctul meu de vedere, sintagma „dispărut” înglobează în sine ceea ce legiuitorul numește „fără veste”.
Astfel, potrivit articolului 49, alin.1 Cod Civil R. M., persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipsește de la domiciliu și a trecut cel puțin un an din ziua primirii ultimelor știri despre locul aflării ei. Din cele menționate, desprindem următoarele condiții:
Persoana să lipsească de la domiciliu;
Să fi trecut cel puțin un an din ziua primirii ultimelor știri despre locul aflării ei.
În opinia autorilor Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, Vasilescu Paul, această dispoziție nu trebuie înțeleasă în sensul că cererea de declarare a dispariției este necesar de a fi formulată de îndată ce s-a împlinit un an de la data ultimelor știri. Dimpotrivă, acțiunea fiind imprescriptibilă, ea poate fi introdusă oricând după trecerea unui an de la data ultimelor știri.
În cazul imposibilității de a stabili ziua primirii ultimelor informații despre dispărut, termenul pentru declararea dispariției fără urmă sau decesului va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informații despre dispărut, iar în cazul imposibilității de a determina această lună, de la întîi ianuarie al următorului an.
Concomitent, conform art. 52 Cod Civil, instanța judecătorească este în drept să recunoască data decesului persoanei ca fiind data morții ei prezumate în cazurile în care ea a dispărut fără urmă în legătură cu circumstanțele care amenințau cu moartea sau care dau temei de a presupune că decesul putea avea loc în urma unui accident.
În unele cazuri, potrivit concepției autorilor Reghini, Diaconescu și Vasilescu, data ultimelor știri coincide cu data dispariției, alteori însă este cu putință ca și după dispariția persoanei să se mai primească știri. În general, „momentul în funcție de care se socotește termenul de un an este data ultimelor știri din care rezultă că persoana este în viață. Iar această dată trebuie înțeleasă ca fiind aceea în care au fost emise ultimele știri, și nu aceea când ele au fost recepționate. Prin urmare, dacă ultimele știri de la persoana dispărută sunt cuprinse într-o scrisoare, data acestor știri va fi data scrierii ori, eventual, a expedierii scrisorii și nu data când aceasta a fost primită”.
Legea a stabilit și procedura judiciară specială pentru declararea decesului persoanei fizice, procedură care de altfel, are un caracter de prezumție, doctrinarii echivalînd „declararea judecătorească a morții” cu „declararea morții prezumate”, întrucît instanța judecătorească, prezumînd decesul persoanei fizice, emite o hotărîre în acest sens. Prin urmare, se subînțelege că această procedură nu poate fi pornită atunci când moartea s-a constatat fizic, existînd un certificat medical constatator al morții și un număr de înregistrare corespunzător în actele de stare civilă.
Potrivit Codului de Procedură Civilă a R. M., instanța de judecată cercetează în procedură specială, cauze care privesc:
Constatarea faptelor care au valoare juridică;
Încuviințarea adopției;
Declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea);
Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată;
Limitarea în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacității etc.
Reglementînd procedura declarării morții, legiuitorul a ținut seama de faptul că împrejurările care ocazionează dispariția persoanei sunt diferite și că, prin specificul lor, ele impun un tratament juridic diferit. Cel puțin, am putea privi cele enunțate sub aspectul termenului care trebuie să treacă pentru ca persoana fizică să fie declarată decedat, în primul caz 3 ani, iar cel de-al doilea – 6 luni.
Putem trata cele spuse și din punct de vedere al dispariției persoanei fizice: primul caz se referă la domiciliul persoanei fizice, al doilea caz se referă la împrejurările ce prezentau pericol pentru viața persoanei sau care dau temei a estima că a murit în urma unui accident.
Primul caz se referă la o regulă generală, al doilea referindu-se la o împrejurare excepțională.
Prevederile Codului Civil al R. M. de la articolul 52, alin. 2 reglementează situația persoanei fizice militar, participînd la acțiuni militare într-o zonă conflictuală. În acest sens, legea civilă spune că „un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acțiuni militare, poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acțiunilor militare”. Prin urmare, putem desprinde doi subiecți în legătură cu care legiuitorul reglementează declararea decesului acestora:
Militarul;
Persoana fizică, alta decît militarul, care poate fi orice altă persoană fizică ce nu este înrolată în corpul de militari.
Lacuna articolului 52, alin. 2, este că legiuitorul nu se expune asupra a ceea ce el numește „acțiuni militare”, și nici comentariul oficial al legii civile nu „aduce lumină” în acest sens. Am putea interpreta această sintagmă ca o stare de conflict armat, dar am putea interpreta și ca o stare în care forțele militare participă la diferite exerciții militare de pregătire.
Cu titlu de lege ferenda, optez pentru modificarea articolului 52, alin. 2, unde sintagma „acțiuni militare” să fie substituită cu sintagma de „conflict militar”, cea din urmă neprezentînd dubii la interpretare și care ar avea un înțeles mai logic și mai structurat, mai bine conturat, încadrîndu-se cu ușurință în ceea ce a vrut să reglementeze legiuitorul la articolul respectiv. „Acțiunile militare” au un conținut mult prea larg de intepretare, ori, din punctul meu de vedere, legiuitorul a vrut să reglementeze situația dispariției unui militar sau a altei persoane fizice.
Legea prevede un termen după care acțiunea pentru declararea decesului persoanei fizice poate fi introdusă, dar nu prevede un termen pînă la care ea poate fi introdusă. Așa fiind, deoarece acțiunea în declararea morții este una nepatrimonială și deoarece legea nu prevede expres pentru această acțiune un termen de prescripție, înseamnă că ea este imprescriptibilă. Prin urmare, declararea judecătorească a morții se poate cere și se poate pronunța după timpul stabilit de lege.
De altfel, instituirea unui termen de prescripție în privința acestei acțiuni ar fi absurd, fiindcă moartea nefiind fizic constatată, iar acțiunea în declarare judecătorească a morții nefiind primită, cel dispărut nu ar mai putea fi considerat mort, niciodată și în nici un fel.
Procedura de judecată este, în principiu, aceeași pentru ambele varietăți de declarare morții, ea fiind practic cea pe care legea o instituie pentru declararea judecătorească a dispariției. De asemenea, în ambele cazuri, se poate deduce faptul că modul de stabilire și rectificare a datei morții este identic, la fel de identice fiind și efectele hotărârii judecătorești de declarare a morții.
Conform Codului Civil, articolul 52, alin. 3, ziua morții persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o amenințate de moarte sau care dau motiv de a presupune că a decedat în urma unui accident, este declarată decedată, instanța de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morții ei prezumate.
Articolul 52, alin. 4 menționează că declararea decesului produce aceleași efecte juridice ca și decesul fizic constatat, și aici menționăm cazul succesiunii, căsătoriei, partajării bunurilor, etc.
2.4. Aspecte practice
Limitarea capacității de folosință prin prisma decăderii din drepturile părintești, ca modalitate de restrîngere a a cesteia.
Prin decizia CSJ se constată:
La 02 decembrie 2013,cetățeanca XXX s-a adresat în instanță cu cerere de chemare în judecată împotriva lui XXX, intervenient accesoriu Direcția pentru protecția drepturilor copilului or. Ialoveni cu privire la decăderea din drepturile părintești. În comun, aceștea au un copil minor. Datorită comportamentului agresiv al soțului, întrebuințării băuturilor alcoolice, soții au divorțat. După divorț, tatăl copilului nu mai intervine material pentru educarea și întreținerea fiicei lor. Indică că, prin hotărîrea Judecătoriei Ialoveni din 10 august 2012, cetățeanul XXX a fost obligat la plata pensiei alimentare pentru întreținerea fiicei – XXX în mărime de ¼ din toate felurile de venit, lunar, începînd cu 12 iulie 2012 și pînă la atingerea majoratului de către copil.
În prima instanță s-a hotărît că cererea depusă este neîntemeiată, respingîndu-se acțiunea. Hotărîrea a fost atacată cu apel, unde instanța a fost admis apelul declarat de către XXX și a casat hotărîrea primei instanțe, emițînd o nouă hotărîre, prin care tatăl copilului a fost decăzut din drepturile pîrintești. La 30 ianuarie 2015, XXX a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitînd admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel cu menținerea în vigoare a hotărîrii primei instanțe.
CSJ a decis:
Se admite recursul declarat de cătrecetățeanul XXX;
Se casează decizia Curții de Apel Chișinău din 02 decembrie 2014, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a cetățencei XXX împotriva lui XXX, intervenient accesoriu Direcția pentru protecția drepturilor copilului or. Ialoveni cu privire la decăderea din drepturile părintești.
Hotărârea Judecătoriei Ialoveni din 29 aprilie 2014 se menține.
CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI FIZICE
3.1. Nașterea și dobîndirea capacității de exercițiu a persoanei fizice
Nașterea capacității de exercițiu presupune apariția aptitudinii persoanei fizice, datorită căreia ea poate dobîndi și exercita drepturi, asuma și executa obligații prin încheierea diferitor acte juridice, personal, fie prin intermediul reprezentantului.
Premisele nașterii capacității civile de exercițiu a persoanei fizice sunt:
Existența capacității civile de folosință;
Existența discernămîntului, adică facultatea persoanei fizice de a înțelege corect acțiunile realizate cît și consecințele acestora (această premisă se apreciază în raport cu vîrsta, precum și cu starea sănătății minții).
Conform legii, capacitatea deplină de exercițiu ia amploare la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la atingerea vîrstei de 18 ani.
Cu titlu de drept comparat, legislația română stabilește și ea începutul capacității de exercițiu. Astfel, articolul 38, alin. 1, menționează: „capacitatea de exercițiu deplină începe la data cînd persoana devine majoră”. Aliniatul 2 al aceluiași text de lege spune că persoana devine majoră la împlinirea vîrstei de 18 ani.
Pe lîngă condiția de bază pe care o impune legiuitorul R. M. la dobîndirea capacității de exercițiu depline, acesta omite, din punctul meu de vedere, să vorbească și despre discernămînt, ori aceasta este de fapt, o condiție accesorie care nu poate fi tratată aparte atunci cînd vorbim despre capacitatea de exercițiu deplină.
Tocmai discernămîntul presupune aptitudinea de a gîndi și judeca, de a aprecia lucrurile la justa lor valoare, de a avea o reprezentare clară și logică asupra situației de fapt. Nu vorbesc aici despre o reglementare expresă și directă a discernămîntului, pentru că deja cînd vorbim despre majoratul persoanei fizice, discernămîntul se prezumă, însă consider necesar ca legiuitorul să intabuleze și acest element în articolul 20, alin. 1.
Discernămîntul este o premisă a capacității de exercițiu, fără a se confunda însă cu acesta din urmă. Capacitatea de exercițiu este concluzia care se desprinde mai întîi din împrejurarea că existența discernămîntului și respectiv lipsa de discernămînt sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană indiferent de vîrsta acesteia, în timp ce capacitatea de exercițiu este o stare de drept care se dobîndește numai de la împlinirea unei anumite vîrste.
În ceea ce ține de încheierea actelor juridice, capacitatea părților este o condiție generală și distinctă de valabilitate a acestor acte, în vreme ce discernămîntul este doar o cerință de valabilitate a consimțămîntului, care, la rîndul său, este o condiție generală de valabilitate a actelor juridice. Ca urmare, actele juridice încheiate de o persoană lipsită de capacitate sunt anulabile pentru motivul lipsei de capacitate, fără a mai interesa dacă acea persoană a avut sau nu discernămînt în momentul încheierii lor și fără să se facă vreo altă dovadă decît cea a minorității ori a punerii sub interdicție a persoanei care le-a încheiat.
Actele juridice încheiate de o persoană capabilă pot fi anulate dacă se va dovedi – de către acea persoană ori de către cei îndreptățiți să invoce nulitatea actului – faptul că cel care a consimțit la încheierea lor era lipsit de discernămînt în momentul exprimării consimțămîntului.
Cu titlu de lege ferenda, optez pentru modificarea textului de lege din Codul Civil R. M. Astfel, în urma modificărilor, articolul 20, alin. 1 al Codului Civil R. M. ar trebui să aibă următoarea formulare: „capacitatea deplină de exercițiu ia naștere la data cînd persoana fizică atinge vîrsta de 18 ani și dispune de discernămînt”. Astfel, ar ieși în evidență condiția accesorie despre care am amintit mai sus, viziunea legiuitorului ar fi mai clară apropo de nașterea deplină a capacității de exercițiu și s-ar aduce o mai bună securizare a instituției persoanei fizice în circuitul civil.
Autorii Reghini Ionel, Diaconescu Șerban și Vasilescu Paul declară că și capacitatea de exercițiu, la fel ca și cea de folosință, ține de nivelul abstractului. Ea este un conținut care nu poate fi determinat cu exactitate, mai ales dacă ținem seama și de faptul că există o serie de incapacități speciale care afectează doar anumite categorii de persoane. În schimb, atributele pe care capacitatea de exercițiu le conferă persoanei pot fi determinate și exprimate sintetic.
Rezumînd cele spuse, capacitatea deplină de exercițiu conferă persoanei următoarele beneficii:
Posibilitatea de a încheia singură și personal orice acte juridice, pentru a-și exercita astfel drepturi noi, sau pentru a-și exercita drepturile pe care le are și de a-și asuma obligații noi, ori de a le executa pe acelea pe care le are. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că persoana capabilă poate să încheie acte juridice de conservare, de administrare și de dispoziție, fără a fi silită să recurgă la un reprezentant și fără a avea nevoie de vreo încuviințare prealabilă din partea altei persoane ori a unei autorități. Pe de altă parte, aceasta nu înseamnă că persoanei capabile nu îi poate fi interzisă expres încheierea anumitor acte determinate, atât personal, cît și prin reprezentant.
Dreptul de a-și stabili, în mod liber, pe cale contractuală, un reprezentant convențional (mandatar), prin intermediul căruia să încheie acte juridice, atunci cînd nu poate ori nu dorește să le încheie personal.
Oferă persoanei fizice, libertate de manevră în domeniul încheierii actelor juridice în numele și pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal al acesteia (părinte sau tutore), fie în calitate de reprezentant convențional (mandatar). Concomitent, persoana fizică poate dispune de toate drepturile care i se conferă prin puterea legii, dar să nu uităm și de executarea obligațiilor la care aceasta este ținută în temeiul unui act juridic.
Categorii ale capacității juridice de exercițiu. Capacitatea de exercițiu nu poate fi egală pentru toate persoanele fizice. Eaeste diversă, în funcție de nivelul de discernămînt al persoanei, cu atît mai mult că și Codul Civil face, în mod indirect, o anumită clasificare în acest sens.
Existența capacității de folosință este un fundament al capacității de exercițiu, dar insuficientă. Capacitatea de exercițiu presupune discernământul în virtutea căruia omul își poate reprezenta consecințele juridice civile ale manifestării sale de voință.
Vorbind despre clasificarea în categorii a capacității de exercițiu, de fapt vorbim și despre modurile și temeiurile de naștere a acesteia din urmă. Astfel, potrivit articolelor 20 – 25 ale Codului Civil R. M., avem:
Capacitatea de exercițiu deplină:
Capacitatea de exercițiu a persoanelor care au atins vîrsta majoratului, adică 18 ani;
Capacitatea de exercițiu a persoanelor care au încheiat căsătoria înaintea majoratului;
Potrivit Codului Familiei al R. M., articolul 14, alin.1, vîrsta minimă matrimonială pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani. Aliniatul 2 al aceluiași articol, menționează și o excepție potrivit căreia, pentru motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei cu reducerea vîrstei matrimoniale, dar nu mai mult decît cu doi ani. Reducerea vîrstei matrimoniale va fi încuviințată de autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială își au domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora și acordului părinților minorului.
Capacitatea de exercițiu a persoanelor emancipate.
Potrivit legii, minorul care a atins vîrsta de 16 ani, poate fi declarat ca persoană care are capacitate de exercițiu deplină dacă lucrează pe bază de contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, desfășoară activitate de întreprinzător. Recunoașterea capacității depline de exercițiu în astfel de cazuri, se realizează prin hotărîrea autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa acestui acord, prin hotărîre judecătorească.
Capacitatea de exercițiu restrînsă:
Capacitatea de exercițiu a minorilor cu vîrstă între 7 și 14 ani;
Capacitatea de exercițiu a minorilor cu vîrstă între 14 și 18 ani;
Capacitatea de exercițiu a persoanelor limitate din cauza abuzului de alcool sau substanțelor narcotice.
Persoane lipsite de capacitatea de exercițiu:
Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficiențe mintale) nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale poate fi declarată de către instanța de judecată ca incapabilă.
Așa cum am putut observa din cele clasificate, capacitatea de exercițiu se dobîndește în temeiul a mai multor situații de fapt: împlinirea vîrstei de 18 ani, căsătorie, emancipare. Clasificarea capacității de exercițiu presupune de altfel și o trecere în revistă a principalelor instrumente pe care legea civilă le pune la dispoziția persoanei, pentru ca aceasta să beneficieze de toate drepturile garantate, dar și pentru posibilitatea asumării de către aceasta a unui cuantum de obligații, atribut inerent circuitului civil.
3.2. Capacitatea deplină și restrînsă de exercițiu. Declararea incapacității de exercițiu
Capacitatea de exercițiu deplină este aptitudinea omului de a dobîndi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și exercita obligațiile civile prin încheierea, personal și singur, a tuturor actelor juridice civile.
Codul Civil „impune” capacitatea juridică de exercițiu deplină persoanelor:
Majore (care au împlinit vîrsta de 18 ani);
Căsătorite înainte de majorat;
Emancipate.
După regula generală, capacitatea de exercițiu deplină apare odată cu împlinirea unei anumite vîrste, stabilite expres de lege. Conform articolului 20, alin. 1 din Codul civil, capacitatea de exercițiu deplină ia naștere în momentul majoratului, adică al împlinirii vârstei de 18 ani. Deși nu este argumentată nicăieri rațiunea instituirii vîrstei de 18 ani ca premisă a majoratului, țin să cred că legiuitorul își argumentează poziția sa luînd în cont factorul psihologic care condiționează, la o anumită vîrstă, maturitatea psihică a persoanei fizice. De fapt, aceasta din urmă o putem atribui în categoria accesorie a majoratului, fiind totodată și o condiție pentru ca persoana fizică să-și poată da seama de actele și faptele sale.
Necesitatea recunoașterii capacității depline de exercițiu persoanelor care s-au căsătorit înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani, este dictată și de principiul egalității în drepturi a soților în relațiile de familie.
Dacă se constată nulitatea căsătoriei, atunci aceasta este supusă desfacerii, iar potrivit Codului Civil R. M., desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exercițiu a minorului.
În cazul declarării nulității căsătoriei, instanța de judecată îl poate lipsi pe soțul minor de capacitatea deplină de exercițiu din momentul stabilit de ea. Prin sintagma „poate”, Codul Civil al R. M. oferă dreptul instanțelor de judecată de a decide în privința lipsirii sau nu a minorului de capacitate de exercițiu deplină.
Chiar dacă s-ar admite pierderea retroactivă a capacității de exercițiu a femeii care a fost căsătorită, soluțiile care s-ar adopta cu privire la actele încheiate de către aceasta ar putea fi nuanțate ținând seama de principiul validității aparenței în drept, de buna sau reaua credință a terțului și de caracterul oneros sau gratuit al actelor încheiate.
S-ar putea ivi și situații în care încheierea căsătoriei de către femeia minoră să se facă cu scopul exclusiv de a dobîndi capacitatea deplină de exercițiu, pentru a putea încheia astfel anumite acte juridice pe care altfel nu le-ar fi putut încheia. Aceste acte ar putea fi însă anulate, dacă este cazul, pe motiv de fraudă la lege.
Oferind posibilitatea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea majoratului, legiuitorul, în mod indirect, stabilește și recunoaște totodată și capacitatea de exercițiu anticipată, lucru care poate fi dedus cu ușurință din prevederile articolului 20, alin. 2, Cod Civil R.M.
Autorii Baieș Sergiu și Roșca Nicolae fac o remarcă în legătură cu dobîndirea capacității depline de exercițiu. Spre deosebire de Codul civil din 1964, care reglementa doar împlinirea vîstei majoratului și căsătoria, Codul Civil în vigoare vine cu o novație, stabilind un al treilea mod de dobîndire a capacității de exercițiu depline, și anume emanciparea (articolul 20, alin.3), recunoscînd prin acest mod și capacitatea de exercițiu anticipată, despre care vorbeam anterior.
Conform articolului 20, alin. 3, Cod Civil R. M., „minorul care a împlinit 16 ani, poate fi declarat ca persoană care are capacitate de exercițiu deplină, dacă lucrează pe bază de contract de muncă sau, cu consimțămîntul părinților, adoptatorilor sau curatorului, desfășoară activitate de întreprinzător. Conferirea capacității depline de exercițiu în astfel de cazuri, se realizează prin hotărîrea autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa acestui acord, prin hotărîre judecătorească”.
Prin urmare, emanciparea este un act prin care minorul dobîndește, înainte de majorat, dreptul de a se cîrmui el însuși și de a-și administra bunurile sale, prin eliberarea sa de sub puterea părintească sau de sub tutelă.
Potrivit altei concepții, emanciparea este un act solemn sau un beneficiu legal, care are ca efect desființarea puterii părintești sau a tutelei, conferind minorului dreptul de a se conduce singur în ce privește actele personale și de a-și administra patrimoniul în limitele unei capacități restrînse.
Emanciparea, își are originea în venia aetatis (privilegii de vîrstă) din dreptul roman. Emanciparea rezulta din declarația părinților făcută înaintea instanței tutelare sau era dată de către consiliul de familie. Emanciparea făcea să înceteze toate atributele puterii părintești atît în privința persoanei minorului, cît și în privința bunurilor sale. Reprezentarea minorului înceta și minorul avea posibilitatea să-și manifeste voința cu privire la toate drepturile sale. În privința unor acte juridice, voința minorului era supusă asistenței unui curator, iar pentru alte acte juridice, pe lîngă asistența curatorului, erau necesare și alte forme de abilitare.
Legea mai stabilește și procedura specială în cazul emancipării. Astfel instanța judecătorească examinează în procedură specială cauza cu privire la declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea).
Autorii Crăciunescu Cristiana Mihaela și Lupașcu Dan, scot la iveală o lacună a reglementării emancipării, acesta fiind lipsa prevederii unei proceduri de publicitate, prin care terțele persoane să ia cunoștință de schimbarea intervenită în capacitatea de exercițiu a minorului emancipat. Este un aspect care va crea dificultăți majore terților contractanți, care, pentru a contracta cu minorul emancipat, vor fi nevoiți să solicite acestuia dovada emancipării sale și nu se vor simți întotdeauna în deplină siguranță în acest sens.
Pentru emanciparea minorului, trebuie întrunite următoarele condiții:
Acesta să aibă cel puțin 16 ani;
Să lucreze în baza unui contract de muncă, sau;
Să desfășoare activitate de întreprinzător cu încuviințarea părinților, adoptatorilor sau curatorului, după caz.
Minorul fiind emancipat, devine persoană fizică cu capacitate de exercițiu deplină și poate săvârși orice acțiune ce nu contravine legii. Determinarea conținutului capacității de exercițiu depline se face numai generic, deoarece este imposibilă prezentarea exhaustivă a drepturilor și obligațiilor civile pe care persoana fizică le-ar putea dobândi prin acte juridice civile încheiate personal.
Capacitatea de exercițiu restrînsă este aptitudinea omului de a dobîndi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și exercita obligații civile prin încheierea, fie prin personal, fie prin reprezentantul legal, de acte juridice civile.
În acest context, capacitatea de exercițiu restrînsă este delimitată, conform Codului Civil al R. M. în următoarele categorii:
Capacitatea de exercițiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani (articolul 21);
Capacitatea de exercițiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani (articolul 22);
Capacitatea de exercițiu limitată a persoanelor fizice majore (articolul 23, alin. 3).
Din start supunem criticii modul în care legiuitorul a decis să clasifice aceste subcategorii ale capacității de exercițiu restrînse, argumentînd faptul că era mult mai logic dacă pe prima poziție se afla capacitatea de exercițiu a minorului sub vîrsta de 14 ani, pe poziția secundă aflîndu-se capacitatea de exercițiu a minorului care a împlinit 14 ani, aranjament care se impune cel puțin prin prisma unei ordini cronologice, dar și așa cum opinam anterior, pentru a conferi o putere mai logică normelor juridice.
Conform literaturii de specialitate, capacitatea de exercițiu a minorului care a atins vîrsta de 14 ani este definită ca fiind acea capacitate a minorului, cu vîrsta cuprinsă între 14 și 18 ani, de a dobîndi și exercita drepturi, precum și asumarea de obligații civile, prin încheierea personală de acte juridice civile, cu acordul prealabil al reprezentantului legal.
Consider, cu titlu de lege ferenda că modificarea titlului articolului 21 se impune, în condițiile în care legiuitorul R. M. nu se face explicit apropo de intervalul de timp în care această categorie a capacității de exercițiu operează de jure. În sprijinul acestei afirmații, putem invoca prevederile aceluiași articol 21, alin. 4, care menționează că minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă. Prin urmare, contrar celor afirmate de literatura de specialitate, legiuitorul instituie o altă subcategorie a capacității de exercițiu restrînse, fapt din care se poate deduce că, capacitatea de exercițiu a minorului care a împlinit 14 ani operează și este valabilă nu pînă la 18 ani, așa precum afirmă doctrina, ci pînă la 16, articolul 21, alin. 4, lărgind în acest sens cuantumul de drepturi și obligații ale minorului.
Astfel, legiuitorul ar reglementa două intervale de timp care ar reglementa capacitatea de exercițiu restrînsă:
Prima ar cuprinde vîrsta de 14 pînă la 16 ani – unde minorul este în drept să încheie diferite acte juridice cu acordul părinților, adoptatorilor sau a curatorului, ori cu încuviințarea autorității tutelare;
Cea de-a doua ar cuprinde vîrsta de la 16 pînă la 18 ani, perioadă în care sfera încheierii de acte juridice ar fi mai mare și nu ar fi necesar, într-o oarecare măsură, acordul autorității tutelare sau a reprezentanților legali ai săi, cu atît mai mult că articolul 20, alin. 3, Cod Civil R. M. reglementează situația în care minorul practică activitatea de întreprinzător.
Prin urmare, putem lesne observa faptul că atît articolul 20, alin. 3, cît și articolul 21, alin. 4 instituie în mod direct o altă subcategorie a capacității de exercițiu restrînse.
Potrivit autorilor Baieș Sergiu și Roșca Nicolae, volumul capacității de exercițiu a minorului cu vîrsta între 14 și 18 ani este destul de larg. În conformitate cu articolul 21, alin. 2, Cod Civil R. M., minorul care are deja 14 ani are dreptul, fără acordul părinților, adoptatorilor sau al curatorului:
Să folosească salariul, bursa sau de alte venituri obținute din activități proprii;
Să exercite dreptul de autor asupra diferitor lucrări, invenții sau unui alt rezultat al activității intelectuale apărate de lege;
Să facă depuneri în instituțiile financiare și să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
Să încheie actele juridice prevăzute la articolul 22, alin. 2, Cod Civil R. M.
Actele juridice prevăzute la articolul 22, alin. 2, sunt:
Acte juridice care au ca obiect bunuri de mică valoare și care se execută pe moment;
Acte juridice de obținere gratuită a unui profit care nu cer autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
Acte de conservare.
Stabilind regula că minorul poate încheia convenții și cu consimțămîntul părinților, legea nu evidențiază consimțămîntul ambilor părinți. E suficient doar consimțămîntul unui singur părinte, fiindcă legislația în vigoare stabilește principiul egalității în drepturi a părinților față de copilul lor.
Legislația, de asemenea, nu cere o formă specială a consimțămîntului părinților, adoptatorilor sau curatorului, ceea ce înseamnă că acesta poate fi dat verbal sau scris.
La capitolul drepturilor minorului, criticăm prevederile articolului 21, alin. 2, lit. a), care menționează faptul că minorul are dreptul, fără aprobarea părinților, adoptatorilor sau al curatorului să dispună de salariu. Conform legislației muncii, salariul se referă doar la salariat, adică persoana fizică (bărbat sau femeie) care prestează o muncă conform unei anumite specialități, calificări sau într-o anumită funcție, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă.
De asemenea, contractul individual de muncă este înțelegerea dintre salariat și angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcție, să respecte regulamentul intern al unității, iar angajatorul se obligă să-i asigure condițiile de muncă prevăzute de prezentul cod, de alte acte normative ce conțin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv de muncă, precum și să achite la timp și integral salariul. Părțile contractului individual de muncă sînt salariatul și angajatorul.
Prin prisma celor expuse mai sus, suntem în prezența instituției emancipării, cea pe care Codul Civil al R. M. o reglementează la articolul 20, alin. 3 și care spune că „minorul care a atins vîrsta de 16 ani, poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exercițiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă”. Evidențiind faptul că „minorul care a atins vîrsta de 14 ani are dreptul, fără consimțămîntul părinților, adoptatorilor sau curatorului să dispună de salariu”, legiuitorul de fapt recunoaște indirect, emanciparea minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani, recunoscîndu-i totodată și posibilitatea capacității depline de exercițiu care poate fi exercitată în mod absolut liber, fără consimțămîntul reprezentanților legali. Aceste prevederi vin în contradicție cu articolul 46, alin. 4 al Codului Muncii care prevede: „se interzice încadrarea în muncă a persoanelor de pîna la 15 ani”.
O altă propunere de lege ferenda spre modificarea legislației civile, ar fi să se excludă din articolul 21, alin. 2 lit. a), dreptul de a dispune de salariu de la 14 ani, pentru că de aici deducem că minorul de 14 ani poate fi încadrat în cîmpul muncii, fapt pe care legea muncii îl interzice, și de asemenea să se indice într-un alt aliniat, că minorul poate dispune de salariu de la vîrsta 15 ani.
La fel, conform articolului 21, alin. 2: „minorii au dreptul să exercite de sine stătător drepturile de autor și de inventator asupra operelor, invențiilor, propunerilor de raționalizare, prototipurilor industriale și a descoperirilor lor, precum și să dispună de onorariul primit, de a face depuneri la o instituție financiară și de a dispune de ele”, fapt prevăzut expres la articolul 21, alin. 2, lit. c) din Codul civil. Minorul care a împlinit 14 ani poate depune de sine stătător și dispune de banii depuși dacă i-a depus personal pe numele său. De banii depuși de o altă persoană pe numele minorului, acesta poate dispune numai cu consimțământul părinților (adoptatorilor, tutorelui).
Minorul poate încheia de sine stătător și mici convenții, de o mică valoare, ce țin de viața de toate zilele, pe seama părinților (înfietorilor, curatorului sau a altor persoane), deosebite de convențiile încheiate din contul salariului său. Salariul (bursa) el o poate cheltui de sine stătător, încheind orice convenție, nu numai convenții mici ce țin de viața de toate zilele. Micile convenții îndreptate spre satisfacerea necesităților minorului, sunt: cumpărarea de produse alimentare, de cărți și caiete, repararea îmbrăcămintei și a încălțămintei etc. După caracter, astfel de convenții trebuie să corespundă vîrstei.
Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani are dreptul de a fi membru de cooperativă, în acest caz el posedă orice drept, inclusiv patrimonial, ca un astfel de membru (articolul 21, alin. 4, Cod Civil R. M.).
Pentru categoria minorilor cuprinși cu vîrsta între 14 și 18 ani, legea reglementează și capacitatea delictuală, adică aptitudinea minorului de a răspunde pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Conform articolului 1407, alin. 1, Cod Civil R. M., minorul între 14 și 18 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor generale. Conform aceluiași articol, alin. 2 menționează că „în cazul în care minorul între 14 și 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinți (adoptatori) sau curator dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor”, iar alin. 3 face trimitere la stingerea acestei obligații în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum și în cazul cînd, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobîndește bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.
În doctrină, s-a pus problema dreptului minorului care a împlinit vîrsta de 14 de a întocmi un testament. Răspunsul la această problemă ar fi dedus din articolul 21, alin. 2, precum și din articolul 1449, alin. 2, care prevede „că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exercițiu”.
Prin urmare, așa cum putem deduce, pentru a întocmi un testament se impune condiția capacității de exercițiu deplină. Bunurile de care poate dispune doar cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului minorului nu le poate testa, fiindcă de ele nu poate dispune de sine stătător, iar testamentul este un act juridic personal care nu se întocmește prin reprezentare.
Capacitatea de exercițiu a minorului care nu a atins vîrsta de 14 ani. Această subcategorie a capacității de exercițiu restrînse, este reglementată la articolul 22, Cod Civil R. M. Conform articolului 22, alin. 2, „toate actele juridice pentru și în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de părinți, adoptatori sau tutore, în condițiile prevăzute de lege”.
Codul civil al R. M. din 1964 atribuia capacitate de exercițiu restrînsă minorului de la naștere și până la împlinirea vârstei de 15 ani (articolul 14).
Din start, legiuitorul impune, sub imperiul unor norme civile imperative, o anumită conduită pentru minorul sub vîrsta de 14 ani, instituind și obligația reprezentanților legali ai acestora de încheiere a actelor juridice „pentru” și „în numele acestuia”, de unde putem deduce faptul că dacă la încheierea unui act juridic a participat direct un minor sub vîrsta de 14 ani, poate fi lovit de nulitate, la cererea părții interesate. Vorbim aici de o nulitate absolută, aceasta sancționînd nerespectarea la încheierea actului juridic, aunei norme care ocrotește un interes general, obștesc.
O condiție de validitate a actului juridic civil (în cazul nostru, pentru ca actul să fie considerat valabil, trebuie încheiat între terța parte și reprezentantul legal al minorului). De asemenea, legiuitorul impune și condiția „ambilor” reprezentanți legali la încheierea actului juridic, condiție ce poate fi dedusă din prevederile articolului 22, alin. 1.
Prevederile articolului 22 arată și „perioada legală” în care capacitatea minorului sub 14 ani își produce efectele juridice. Astfel, legiuitorul se referă la perioada dintre 7 – 14 ani a minorului. În mod absolut firesc, apare întrebarea dacă intervalul de timp de pînă la 7 ani se consideră o perioadă în care minorul dispune de capacitate de exercițiu? Conform literaturii de specialitate autohtonă, minorul în vîrstă de pînă la 7 ani nu poate avea capacitate de exercițiu, lucru care poate fi dedus și din prevederile legii.
Conform alin. 2, al articolului 22 Cod Civil R. M., minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
Acte juridice curente de mică valoare care se executăpe moment;
Acte juridice de obținere gratuită a unui profit care nu cer autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
Acte de conservare.
Instituind aceste drepturi pentru minorul cu vîrsta între 7 – 14 ani, putem menționa faptul că legiuitorul restrînge într-un anumit mod aria drepturilor acestora, fapt pe care îl considerăm a fi o lacună. Bunăoară, anumite drepturi se pot distinge clar din legi speciale, cuantumul drepturilor acestora mărindu-se. De exemplu, la încuviințarea adopției, ca o condiție imperativă, se cere consimțămîntul copilului adoptabil care a împlinit vîrsta de 10 ani, fapt pe care Codul Civil omite să-l amintească. De asemenea, în temeiul articolului 26, alin. 2 al Legii R. M. privind regimul juridic al adopției, copilul care a împlinit vîrsta de 10 ani, la solicitarea autorității teritoriale de la domiciliul său, își exprimă obligatoriu consimțămîntul în scris.
De asemenea, potrivit aceluiași act normativ, la cererea copilului adoptat care a împlinit vîrsta de 10 ani, instanța de judecată păstrează datele despre părinții biologici ai copilului adoptat, fapt consemnat în hotărîrea judecătorească de încuviințare a adopției, iar pentru schimbarea numelui și/sau a prenumelui copilului adoptat care a împlinit vîrsta de 10 ani se cere și acordul lui.
Încă un drept pe care-l putem deduce, ar fi prevederile legale ale articolul 70, alin. 3 din Codul Familiei, care spune că restabilirea în drepturile părintești față de copilul care a atins vîrsta de 10 ani se admite ținîndu-se cont de opinia copilului. Prin urmare, copilul are dreptul să-și expună opinia apropo de situația restabilirii sau nu a drepturilor părinților (părintelui) săi (său).
Incapacitatea de exercițiu a minorilor care nu au împlinit 14 ani derivă din Declarația Drepturilor Copilului, care își motivează ideea prin lipsa acestuia de maturitate fizică și intelectuală, copilul avînd nevoie de protecție și îngrijire specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atît înainte cît și după nașterea sa.
Actele juridice de mică valoare pe care minorul le poate încheia pot consta, de exemplu, în cumpărarea unor produse alimentare. Alte acte care pot fi încheiate de minorul cu vîrsta între 7 și 14 ani, sunt cele de obținere gratuită a unor beneficii ce nu impun o autentificare notarială sau o înregistrare a drepturilor apărute în baza lor. În acest context, un exemplu ar fi că minorul poate încheia un contract de donație prin care primește în dar bunuri materiale.
Legiuitorul nu a stabilit însă valoarea bunurilor pe care minorul le poate primi în dar. În schimb a instituit o regulă, conform căreia: nu se pot obține gratuit bunuri dacă înstrăinarea lor „necesită autentificare notarială sau drepturile apărute în temeiul lor necesită înregistrare de stat”, imperativ care se deduce din prevederile articolului 22, alin. 2, lit. b), Cod Civil R. M. Prin urmare, minorul cu vîrsta între 7 – 14 ani, nu poate dobîndi prin donație, spre exemplu, un bun imobil.
Altă categorie de acte juridice, prevăzută de legiuitor, pe care minorul cu vîrsta între 7 și 14 ani o poate încheia sunt actele de conservare. Actul de conservare este o măsură care are ca scop ocrotirea și păstrarea unui drept patrimonial sau preîntîmpinarea pierderii lui, ca de exemplu întocmirea unui inventar. Potrivit Codului Civil R. M., articolul 198, alin. 1, menționează că „actul juridic de conservare este actul prin care se urmărește preîntîmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil”.
Actele de conservare sunt necesare și urgente. De regulă, asemenea acte presupun cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se tinde; ele oferă numai utilități și presupun o minimă vigilență.
Trebuie reținut că actul conservatoriu se întinde asupra conservării drepturilor și nu a conservării bunurilor în materialitatea lor (de pildă, repararea unui imobil). De aceea actul conservatoriu constă în îndeplinirea unei formalități fără de care conservarea unui drept ar fi compromisă sau existența unui drept ar fi amenințată de stingere. Datorită caracterului lor aceste acte pot fi îndeplinite și de incapabili fără o autorizare prealabilă.
Limitarea în capacitatea de exercițiu este posibilă numai în cazurile prevăzute de lege (articolul 23, alin. 3, Cod Civil R. M.). Pot fi limitați în capacitatea de exercițiu atît minorii care au capacitate de exercițiu restrînsă (minorii între 14 și 18 ani), cît și cei cu capacitate de exercițiu deplină.
Pot fi limitate în capacitatea de exercițiu, persoanele care întrebuințează în mod exagerat băuturi alcoolice sau folosește droguri și alte substanțe psihotrope. Articolul 25, alin. 1 din Codul civil prevede: „persoana care în urma unei tulburări psihice nu-și poate da seama sau controla acțiunile sale, instanța de judecată o poate declara ca fiind incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.” Această normă se referă numai la persoanele care posedă capacitatea de exercițiu deplină.
Limitarea în capacitatea de exercițiu poate avea loc, conform articolului 25, numai în cazul abuzului de băuturi alcoolice sau consumului de droguri și de alte substanțe psihotrope. Alte abuzuri, cum ar fi jocurile de noroc, nu pot servi temei pentru limitarea în capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice. În al doilea rînd, temei pentru limitarea în capacitatea de exercițiu este folosirea drogurilor și a altor substanțe psihotrope și a alcoolului în măsură să pună familia într-o stare materială grea.
Potrivit articolului 307, alin. 2, hotărîrea judecătorească prin care o persoană este limitată în capacitatea de exercițiu, constituie un temei pentru ca organul de tutelă și curatelă să-i numească un curator. În hotărîre se va menționa activitățile și actele juridice în a căror efectuare persoana este limitată în capacitatea de exercițiu.
Declararea incapacității persoanei fizice. Conform articolului 24, alin. 1, Cod Civil R. M., persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficiențe mintale) nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale poate fi declarată de către instanța de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela. Conform Codului de Procedură Civilă a R. M., articolul 279, alin. 1, lit. e), „instanța judecătorească examinează în procedură specială limitarea în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacității persoanei fizice”. Conform Codului Civil al R. M., articolul 24, alin. 2, „cel care încheie actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile este tutorele, iar în cazul dispariției temeiurilor potrivit cărora persoana fizică a fost declarată incapabilă, instanța de judecată o v-a declara ca fiind capabilă”. În baza hotărîrii judecătorești, tutela asupra persoanei se anulează (articolul 24, alin. 3).
În conformitate cu articolul 302, alin. 2 al Codului de Procedură Civilă R. M., procesul privind declararea incapacității persoanei din cauza unei tulburări psihice (boli mintale sau deficiențe mintale) poate fi inițiat la cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinți, copii, frați, surori, bunei), indiferent de faptul că locuiesc ori nu în comun cu aceasta, sau la solicitarea organului de tutelă și curatelă, a instituției de psihiatrie (psihoneurologie), a procurorului. În cererea de declarare a incapacității persoanei se relatează circumstanțele care confirmă că aceasta suferă de o tulburare psihică în urma căreia nu-și poate da seama ori controla acțiunile sale.
Potrivit articolului 305, alin. 1, Cod de Procedură Civilă R. M., în cazul în care există probe destule prin care se identifică tulburări psihice (persoana este retardată, a suferit traumatisme care ar provoca tulburări psihice, se află în evidență la medicul psihiatru, a urmat tratamente în spitalul de psihiatrie, în privința ei a fost pronunțată o sentință de absolvire de răspundere penală și de internare forțată în spitalul de psihiatrie, există alte date ce confirmă o conduită neadecvată), judecătorul, în pregătirea pricinii către dezbateri judiciare, ordonă efectuarea unei expertize psihiatrice.
Dacă persoana în a cărei privință este pornit un proces de declarare a incapacității de exercițiu se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanța poate pronunța, în ședință de judecată, cu participarea medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forțată a persoanei la expertiză psihiatrică (articolul 305, alin. 2, Cod de Procedură Civilă R. M.). Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, încheierea instanței privind trimiterea forțată la expertiză psihiatrică nu poate fi atacată cu recurs.
Codul de Procedură Civilă, la articolul 307, alin. 3, stabilește că hotărîrea judecătorească prin care persoana este declarată incapabilă servește temei pentru ca organul de tutelă și curatelă să-i numească un tutore.
3.3. Încetarea capacității de exercițiu
Codul Civil al R. M. nu menționează expres cazurile cînd capacitatea de exercițiu a persoanei fizice încetează, fapt pe care îl consider o lacună destul de mare pe care a omis-o legiuitorul. Nu voi analiza aici intenția legiuitorului, cu toate că în mod normal, dacă legea civilă reglementează încetarea capacității de folosință, ar fi trebuit să reglementeze și încetarea celei de exercițiu.
Încetarea capacității de exercițiu a persoanei fizice are loc în următoarele cazuri:
La decesul constatat al persoanei fizice;
La declararea decesului persoanei fizice prin hotărîre judecătorească, în condițiile articolului 52 Cod Civil R. M. și capitolului XXVII Cod de Procedură Civilă R. M.;
La declararea, prin hotărîre judecătorească a incapacității persoanei fizice, în condițiile articolului 24 Cod Civil R. M., 279 Cod de Procedură Civilă R. M.
Este însă de la sine înțeles că, o dată cu moartea persoanei, încetează și capacitatea ei de exercițiu. Aceasta pentru simplul motiv că, asemeni capacității de folosință, și capacitatea de exercițiu nu poate supraviețui suportului ei material, care este persoana umană în viață. Prin urmare, pare de prisos să menționăm că cel decedat nu mai poate încheia personal acte juridice, dar pare necesară precizarea că și reprezentanții legali sau convenționali ai celui decedat nu vor mai putea încheia acte juridice în numele și pe seama acestuia.
Atunci cînd ne referim la declararea morții prin intermediul instanței judecătorești, suntem în prezența unei situații mult mai delicate pentru că hotărîrea judecătorească poate fi supusă condițiilor de anulare a ei, dacă se dovedește că persoana se află în viață. Ca urmare, încetarea capacității de exercițiu a celui declarat mort va fi doar prezumată și condiționată de neadmiterea unei acțiuni în anularea hotărîrii judecătorești declarative de moarte.
Cu titlu de drept comparat, legislația civilă a României prevede, prin prisma articolului 1557 următoarele: „e valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului atîta timp cît nu cunoaște moartea lui, sau existența uneia dintre cauzele ce desființează mandatul”, iar articolul 1558 menționează că „sunt valide contractările mandatarului cu al treilea persoane care sunt de bună credință”.
Referindu-ne la articolul 1051, alin. 1, Cod Civil R. M., acesta menționează faptul că „raporturile contractuale nu încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului dacă nu s-a convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din conținutul obligației contractuale”.
Similitudini cu cele reglementate de legislația civilă a României (articolele 1557 și 1558) găsim și în prevederile articolului 1051, alin. 2, Cod Civil R. M., unde se menționează că „dacă raporturile contractuale încetează prin decesul ori prin incapacitatea mandantului, mandatarul trebuie să continue executarea obligațiilor contractuale în cazul în care amînarea ar fi legată de pericolul unor pierderi pentru mandant sau pentru succesorii lui. Executarea mandatului continuă pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare. Raporturile contractuale sînt considerate în această privință ca fiind valabile”.
Dacă raporturile contractuale încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului, față de mandatar contractul se consideră valabil pînă în momentul în care acesta ia cunoștință ori trebuie să cunoască motivul încetării.
În legătură cu încetarea capacității de exercițiu a persoanei fizice, se menționează și punerea sub interdicție judecătorească, aceasta fiind un instrument pus la dispoziția instanței de judecată, prin care aceasta are posibilitatea, printr-o hotărîre, să ocrotească persoanele fizice lipsite de discernămînt. Cauza lipsei de discernămînt poate fi doar alienația mintală sau debilitatea mintală. Fiind o măsură ocrotitoare de drept civil, asupra persoanei puse sub interdicție judecătorească se instituie tutela. Interdicția judecătorească a fost numită de către doctrină și „interzis judecătoresc”.
Codul Civil al R. M. nu reglementează instituția punerii sub interdicție judecătorească a persoanei fizice, însă cele expuse mai sus pot fi deduse din prevederile articolului 24.
Punerea sub interdicție se efectuează doar de către instanța de judecată, pe cînd tutela se declară de către autoritățile administrației publice locale, fapt pentru care aceste două instituții nu trebuie confundate.
Cu titlu de lege ferenda, propun aducerea anumitor modificări în Codul Civil R. M. Una dintre ele ar fi reglementarea expresă a condițiilor de încetare a capacității de exercițiu pentru persoana fizică. Fiind o instituție de drept civil, încetarea capacității de exercițiu este determinată de anumite condiții, fapt pentru care se impune o enumerare completă și totală a cazurilor în care capacitatea de exercițiu încetează.
3.4. Aspecte practice
În dosarul nr. 2-1028/2013, judecătoria Ungheni, a judecat în ședință publică pricina civilă intentată la cererea lui XXX privind declararea persoanei incapabile.
În conformitate cu articolele 236-241 Cod de Procedură Civilă R. M., instanța de judecată a hotărît:
se admite acțiunea petiționarului XXX;
Se declară XXX ca fiind persoană incapabilă.
Hotărîrea poate fi atacată cu apel, în termen de 30 zile de la data pronunțării dispozitivului hotărîrii, la Curtea de Apel Bălți prin intermediul judecătoriei Ungheni.
Concluzii și recomandări
Așa cum am enunțat mai sus, persoana fizică este titularul de drepturi și obligații, care reies din temeiul legii sau în urma unor înțelegeri de natură contractuală. Așadar, pentru a încheierea valabilă a unui act juridic, este nevoie de capacitate juridică deplină a părților contractante. Capacitatea deplină presupune de asemenea și prezența discernămîntului, adică acea aptitudine a individului de a judeca și de a aprecia în mod corect o situație sau alta. Codul Civil al R. M. înglobează de fapt această aptitudine, capacitatea juridică deplină absorbind discernămîntul, care de fapt, este un element cheie într-un raport juridic civil. Cu alte cuvinte, capacitatea juridică deplină a persoanei fizice reprezintă fundamentul și una din premisele nașterii unui asemea raport.
Această lucrare urmărește, printre altele, de a prezenta o opinie separată asupra capacității juridice a persoanei fizice, dar totodată este și un bun început pentru o cercetare ulteriorară, mai minuțioasă și un studiu asupra reglementărilor acestei instituții.
Pe marginea celor expuse, sintetizez în cele ce urmează concluziile pe marginea lucrării.
Cele analizate în contextul operei date ne permit a opina faptul că individul uman este purtător, chiar de la nașterea sa, de anumite drepturi și obligații, care sunt instituite în temeiul legii.
Capacitatea juridică a persoanei fizice este divizată în două mari categorii, și anume: capacitatea de folosință și capacitatea de folosință. Deși se prezintă sub categorii aparte, capacitatea de folosință nu poate exista fără de cea de folosință, și viceversa.
Se impune, cu titlu de lege ferenda, o nouă definire a capacității de exercițiu, avînd în vedere că noțiunea dată de legiuitor nu înglobează în totalitate toate aspectele legate de capacitatea juridică a persoanei fizice, și implicit, de cea de exercițiu. Astfel, vom defini capacitatea de exercițiu ca fiind vocația persoanei fizice de a-și exercita toate drepturile și obligațiile recunoscute de lege, atît personal, cît și și prin reprezentanții acesteia. De asemenea, abordarea unei noi definiții a capacității de exercițiu rămîne a fi o potențială temă de cercetare de viitor, întru elucidarea reglementărilor lacunare din domeniu.
Avînd în vedere că discernămîntul este elementul cheie pentru capacitatea juridică deplină a persoanei fizice, evidențiind totodată rolul acestuia pentru raportul juridic, consider legiferarea acestuia ca fiind oportună pentru capacitatea juridică civilă a individului. În aceste condiții, Codul Civil ar exprima o poziție clară vis-a-vis de discernămînt, și anume că acesta constituie premisa necesară și obligatorie pentru nașterea capacității de exercițiu. În acest mod, legiuitorul ar lega încheierea actelor juridice de către persoanele fizice nu numai de capacitatea juridică de folosință și exercițiu, ci și de discernămînt.
Lipsa capacității juridice a persoanei duce, în mod inevitabil, la o regulă destul de importantă în materie de drept civil, care se cere a fi respectată, și anume că această lipsă impune cu imperativitate, reprezentarea legală a celui incapabil. Vorbim aici mai degrabă despre lipsa capacității de exercițiu, pentru că așa acum am arătat în contextul lucrării, capacitatea de folosință este o aptitudine a persoanei fizice care nu poate fi restrînsă ea fiind mai degrabă o vocație de a avea drepturi și obligații, vocație care decurge din calitatea de persoană fizică.
În urma celor analizate, sintetizez următoarele propuneri de lege ferenda:
Modificare dispozițiilor articolului 801, Cod Civil R. M. Drept urmare a modificărilor aduse, „judecătorii, avocații, notarii, procurorii și executorii judecătorești nu vor putea dobîndi drepturi litigioase în circumscripția instanței judiciare la care e limitată activitatea profesională a dobînditorului”.
Reglementarea expresă a capacității de folosință a persoanei fizice străine și apatride, redenumind titlul articolului 1588 din „capacitatea juridică a cetățenilor străini și a apatrizilor” în „capacitatea de folosință a cetățenilor străini și a apatrizilor”.
Introducerea unui articol în Codul Civil R. M. , care ar reglementa clar situația conținutului capacității de folosință. Intitulat „Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice”, instituția în cauză ar trebui să menționeze: „Persoana fizică are orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, potrivit legii, sunt interzise”. Totodată această modificare ar constitui o novație pentru legislația țării.
Înlocuire sintagmei de „dispărut fără veste” cu cea de „dispărut”. Din punctul meu de vedere, sintagma „dispărut” înglobează în sine ceea ce legiuitorul numește „fără veste”.
Modificarea articolului 52, alin. 2, unde sintagma „acțiuni militare” să fie substituită cu sintagma de „conflict militar”. „Acțiunile militare” au un conținut mult prea larg de intepretare, ori, din punctul meu de vedere, legiuitorul a vrut să reglementeze situația dispariției unui militar sau a altei persoane fizice.
Modificarea textuliu de lege de la articolu 20, alin. 1 al Codului Civil R. M., care ar trebui să aibă următoarea formulare: „capacitatea deplină de exercițiu începe la data cînd persoana fizică atinge vîrsta de 18 ani și dispune de discernămînt”.
Stabilirea unei noi categorii a capacității de exercițiu, prin prisma articolului 21, Cod Civil R. M., și anume perioada cuprinsă între 14 – 16 ani a minorului.
Excluderea din articolul 21, alin. 2 lit. a), dreptul de a dispune de salariu de la 14 ani, pentru că de aici deducem că minorul de 14 ani poate fi încadrat în cîmpul muncii, fapt pe care legea muncii îl interzice, și de asemenea să se indice într-un alt aliniat, că minorul poate dispune de salariu de la vîrsta 15 ani.
Reglementarea condițiilor de încetarea a capacității de exercițiu a persoanei fizice.
Bibliografie
Referințe bibliografice în limba română
Alexandresco Dimitrie. Explicațiunea teoretică și practică o dreptului civil român. Tom II. București, 1907.
Apetrei Irina, Andone Raluca-Oana. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Iași, Casa de Editură Venus, 2005.
Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chișinău, 2004.
Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Ediția III. Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept. Chișinău, 2007.
Beleiu Gheorghe. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de editură și presă „Șansa”. Ediția a Vl-a revăzută și adăugită de Nicolae Marian și Trușcă Petrică. București, 2000.
Bojincă Moise. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice în concepția Codului Civil asumat. În: Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 4/2010.
Boroi Gabriel, Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, București, 2002.
Cantacuzino Matei. Elementele dreptului civil. Editura All, București, 1998.
Cerere privind declararea persoanei incapabile // [On-line]: http://instante.justice.md/apps/hotariri_judecata/inst/jun/get_decision_doc.php?decision_key=6679F632-F2E9-E211-9CAD-005056A5FB1A&case_title=Dosar-51-2-900-08042013-4455 (accesat pe 12.05.2015).
Ciucă Valeriu. Drept roman. Editura Ankarom, Iași, 1996.
Codul Civil al Federației Ruse. Cartea I. În vigoare de la 30.10.1994.
Codul Civil al R. M. nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.
Codul de Procedură Civilă al R. M., nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. Data intrării în vigoare: 12.06.2003.
Codul Muncii al R. M. nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 159-162 din 29.07.2003.
Convenția Internațională cu privire la drepturile copilului. Data adoptării: 20.11.1989 la New York. În vigoare pentru Republica Moldova: 25.02.1993 // [On-line]: http://www.unicef.org/moldova/CRC_RO.pdf, (accesat pe 30.03.2015).
Cornoiu Dănuț. Drept civil. Partea generală. Ediția a III-a revăzută și adăugită. București. Editura Fundației România de Mâine, 2006.
Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție, cu privire la decăderea din drepturile părintești, din 01.04.2015, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 02.12.2014 // [On-line]: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=18177 (accesat: 12.05.2015).
Decizia nr. 45 din 03.03.2009 a Tribunalului Brăila, secția civilă // [On-line]: http://legeaz.net/spete-civil-2/procura-autentica-revocare-mandat-45-2009, (accesat pe 03.04.2015).
Dicționar de termeni juridici // [On-line]: http://justice.md/md/dic/, (accesat pe 05.03.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-de-conservare, (accesat pe 30.03.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitate-procesuala-de-folosinta, (accesat pe 15.03.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitatea-civila-a-persoanei-fizice, (accesat pe 03.04.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=4445, (accesat pe 03.03.2015).
Fărcaș Augustin Vasile. Teoria generala a dreptului, Editura Universul Juridic. Bucuresti, 2011.
Fărcaș Nicoleta, Sebastian Căpușan, Claudia Pop. Unele considerente referitoare la persoana fizică și capacitatea civilă de exercițiu. În: Revista Academica Science Journal Studia Series, nr. 2, 2013.
Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru. Tratat de drept civil român. Vol. I. Editura All, București, 1996.
Hanga Vladimir. Drept privat roman. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996.
Interdicția judecătorească // [On-line]: http://ro.wikipedia.org/wiki/Interdicție_judecătorească. (accesat pe 25.04.2015).
Legea privind actele de stare civilă nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97-99 din 17.08.2001.
Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat nr.105 din 22.09.1992. În: Monitorul Oficial al României nr. 245 din 01.10.1992.
Legea privind regimul juridic al adopției nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-134 din 30.07.2010. Data intrării în vigoare : 30.01.2011.
Lupan Ernest. Drept civil. Persoana fizică. Editura Lumina Lex. București, 1999.
Lupu Gheorghe, Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Editura Lumina. Chișinău, 1997.
Mureșan Mircea, Boar Ana, Diaconescu Șerban. Drept civil. Persoanele. Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat la New York la 16 decembrie 1966, în vigoare de la 26 aprilie 1993. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90. În: „Tratate internaționale”, 1998, volumul 1, pag. 30.
Rădescu Dumitru. Dicționar de drept privat. Editura Mondan'94, București, 1997.
Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediția II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008.
Suport de curs: Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Partea I // [On-line]: http://ru.scribd.com/doc/32785103/Drept-Civil-Partea-Generala-Persoana-Fizica-Persoana-Juridica#scribd, (accesat pe 10.03.2015).
Universitatea Babeș-Bolyai. Suporturi de curs pentru învățămînt la distanță, An. I. Vol. II, Cuj-Napoca, 2005/2006.
Zlătescu Moroianu Irina. Drepturile omului – un sistem în evoluție. Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului. Bucuresti, 2008.
Referințe bibliografice în limba franceză
Fenouillet Dominique. Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités. Ediția VI. În: Revue internationale de droit comparé, 1996, vol. 48, nr. 3.
Terre François, Fenouillet Dominique. Droit civil Ies personnes. La familie. Les incapacites. Editura Dalloz, Paris, 1996.
Bibliografie
Referințe bibliografice în limba română
Alexandresco Dimitrie. Explicațiunea teoretică și practică o dreptului civil român. Tom II. București, 1907.
Apetrei Irina, Andone Raluca-Oana. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Iași, Casa de Editură Venus, 2005.
Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chișinău, 2004.
Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Ediția III. Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept. Chișinău, 2007.
Beleiu Gheorghe. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de editură și presă „Șansa”. Ediția a Vl-a revăzută și adăugită de Nicolae Marian și Trușcă Petrică. București, 2000.
Bojincă Moise. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice în concepția Codului Civil asumat. În: Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 4/2010.
Boroi Gabriel, Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, București, 2002.
Cantacuzino Matei. Elementele dreptului civil. Editura All, București, 1998.
Cerere privind declararea persoanei incapabile // [On-line]: http://instante.justice.md/apps/hotariri_judecata/inst/jun/get_decision_doc.php?decision_key=6679F632-F2E9-E211-9CAD-005056A5FB1A&case_title=Dosar-51-2-900-08042013-4455 (accesat pe 12.05.2015).
Ciucă Valeriu. Drept roman. Editura Ankarom, Iași, 1996.
Codul Civil al Federației Ruse. Cartea I. În vigoare de la 30.10.1994.
Codul Civil al R. M. nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.
Codul de Procedură Civilă al R. M., nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. Data intrării în vigoare: 12.06.2003.
Codul Muncii al R. M. nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 159-162 din 29.07.2003.
Convenția Internațională cu privire la drepturile copilului. Data adoptării: 20.11.1989 la New York. În vigoare pentru Republica Moldova: 25.02.1993 // [On-line]: http://www.unicef.org/moldova/CRC_RO.pdf, (accesat pe 30.03.2015).
Cornoiu Dănuț. Drept civil. Partea generală. Ediția a III-a revăzută și adăugită. București. Editura Fundației România de Mâine, 2006.
Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție, cu privire la decăderea din drepturile părintești, din 01.04.2015, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 02.12.2014 // [On-line]: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=18177 (accesat: 12.05.2015).
Decizia nr. 45 din 03.03.2009 a Tribunalului Brăila, secția civilă // [On-line]: http://legeaz.net/spete-civil-2/procura-autentica-revocare-mandat-45-2009, (accesat pe 03.04.2015).
Dicționar de termeni juridici // [On-line]: http://justice.md/md/dic/, (accesat pe 05.03.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-de-conservare, (accesat pe 30.03.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitate-procesuala-de-folosinta, (accesat pe 15.03.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitatea-civila-a-persoanei-fizice, (accesat pe 03.04.2015).
Dicționar juridic // [On-line]: http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=4445, (accesat pe 03.03.2015).
Fărcaș Augustin Vasile. Teoria generala a dreptului, Editura Universul Juridic. Bucuresti, 2011.
Fărcaș Nicoleta, Sebastian Căpușan, Claudia Pop. Unele considerente referitoare la persoana fizică și capacitatea civilă de exercițiu. În: Revista Academica Science Journal Studia Series, nr. 2, 2013.
Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru. Tratat de drept civil român. Vol. I. Editura All, București, 1996.
Hanga Vladimir. Drept privat roman. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996.
Interdicția judecătorească // [On-line]: http://ro.wikipedia.org/wiki/Interdicție_judecătorească. (accesat pe 25.04.2015).
Legea privind actele de stare civilă nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97-99 din 17.08.2001.
Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat nr.105 din 22.09.1992. În: Monitorul Oficial al României nr. 245 din 01.10.1992.
Legea privind regimul juridic al adopției nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-134 din 30.07.2010. Data intrării în vigoare : 30.01.2011.
Lupan Ernest. Drept civil. Persoana fizică. Editura Lumina Lex. București, 1999.
Lupu Gheorghe, Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Editura Lumina. Chișinău, 1997.
Mureșan Mircea, Boar Ana, Diaconescu Șerban. Drept civil. Persoanele. Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat la New York la 16 decembrie 1966, în vigoare de la 26 aprilie 1993. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90. În: „Tratate internaționale”, 1998, volumul 1, pag. 30.
Rădescu Dumitru. Dicționar de drept privat. Editura Mondan'94, București, 1997.
Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediția II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008.
Suport de curs: Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Partea I // [On-line]: http://ru.scribd.com/doc/32785103/Drept-Civil-Partea-Generala-Persoana-Fizica-Persoana-Juridica#scribd, (accesat pe 10.03.2015).
Universitatea Babeș-Bolyai. Suporturi de curs pentru învățămînt la distanță, An. I. Vol. II, Cuj-Napoca, 2005/2006.
Zlătescu Moroianu Irina. Drepturile omului – un sistem în evoluție. Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului. Bucuresti, 2008.
Referințe bibliografice în limba franceză
Fenouillet Dominique. Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités. Ediția VI. În: Revue internationale de droit comparé, 1996, vol. 48, nr. 3.
Terre François, Fenouillet Dominique. Droit civil Ies personnes. La familie. Les incapacites. Editura Dalloz, Paris, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capacitatea Juridica A Persoanei Fizice (ID: 126628)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.