. Capacitatea de Produtie Si Evaluarea Resurselor In Depresiunea Titesti

CAPITOLUL I

POZIȚIA ȘI LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ

Depresiunea Titești este situată în compartimentul situat la est de Olt, compartiment situat între Munții Făgăraș la Nord, Valea Topologului la Est, Munții Cozia la Sud și Valea Oltului la Vest.

Monumentul eroilor din depresiunea Titești (1918)

Așezarea geografică

Depresiunea Titești este așezată în depresiunea Loviștei (altitudine 500 – 800 m) depresiune situată transversal față de Olt, pe o dislocație tehtonică, este formată din compartimentele: Brezoi la vest de Olt, pe Valea Lotrului și Perișani, Titești la est de Olt, pe văile Titești și Băiași.

Deci, depresiunea Titești este situată pe Valea Titeștilor în compartimentul situat la est de Olt, compartiment situat între Munții Făgăraș la nord, Valea Topologului la est, Munții Cozia la sud, Valea Oltului la vest.

"Țara Loviștei" se află așezată la distanță egală între Sibiu și Vâlcea, Sibiu și Curtea de Argeș. Pătrunderea în această cetate naturală se face prin trei părți:

a) prin defileul Coziei – Vâlcea;

b) prin Boița – Sibiului;

c) prin Sălătrucul Argeșului.

Depresiunea Titești se află în inima Loviștei din stânga Oltului și anume pe drumul cel vechi Câineni – Titești – Sălătruc, chiar armata română a trecut pe drumul Loviștei, adică ocolind prin actualul județ al Argeșului.

Monumentul eroilor din Câineni (1918)

Așezarea matematică

Depresiunea Titești se află situată din punct de vedere matematic limitată de:

– paralela 45º30' latitudine nordicã în nord;

– meridianul de 24º30' longitudine esticã la est;

– paralela de 45º15' latitudine nordicã la sud;

– meridianul de 24º16' longitudine esticã la vest.

Din așezarea matematică reiese că regiunea se află situată în plină zonă de climă temperată continentală.

CAPITOLUL II

ISTORICUL CERCETĂRILOR

În lucrarea sa “Studiu de Geografie Istorică” – Ion Conea ne arată localizarea Loviștei: “Când apare întâia oară, în documente, numele de Loviștea. Unde au crezut că trebuie căutată în spațiu, Terra Loysta din 1233? Lipsiți de informația geografică necesară, istoricii au localizat și localizează greșit Loviștea – nu pe dreapta Oltului, ci pe stânga lui, în bazinul intracarpatic al Titeștilor, era Loviștea. În acest loc numele de Loviștea trăiește și astăzi.”

Localitatea Titești se încadrează în acest bazin intracarpatic, deci în inima bazinului Titești pe valea râului cu același nume. Mai târziu Loviștea s-a întins ca unitate administrativă și pe Valea Lotrului.

Informația geografică pune astăzi pe istoric în cunoștința de existență, tocmai în fața gurii Lotrului, a celei mai bine individualizate și mai tipice dintre așa-numitele depresiuni intracarpatice ale României. Este așa-numitul bazin Brezoiu – Titești una dintre acele “gropi” ce se lărgește în adevărate bazine vaste chiar în miezul părților celor mai masive carpatice.

Iată cum descrie geograful de Martonne depresiunea care ne interesează: “Nous avons deja signal cette zone deprime qui s'etant a l'est de l'Olt, jusque vers Titești. Ce vraiment, aucun le points de vue, une petit region a part. Le pluies y sont relativement moins abondantes que sur le versant exposi au sud la vegetation y est cele des collines et des pentes inferieures de la montagne; la foret a ete en grand partie defrîchee” (mai bine decât: Brezoiu – Titești, pentru că extensiunea lui e mult mai mare în stânga decât în dreapta Oltului).

“Le bassin de Titești ce n'est plus une depression relativement etraite…c'est une sorte de large cuvette entouree de hauteurs tabuloires en amphiteâtres. Il y a quelque chos de grandiose dans la reguliere ordonnance de ce vaste cirque, d'on l'ou monte comme par trois gradius jusqu'aux plus hautes linies des monts de Fagarach”.

Am citat aceste pasagii din cea mai serioasă și mai completă operă de geografie științifică asupra Carpaților Meridionali – și din ele a reieșit caracterul de netă individualitate geografică a bazinului Titești – Brezoiu. E unul dintre cele mai tipice exemple de ceea ce numesc geografii o regiune naturală: același relief aceeași structură geologică, aceeași geografie, aceeași vegetație, aceeași economie rurală, aceeași populație, aceleași forme de așezări omenești.

Bazinul Titești este, prin urmare, pentru Friederich Schwanz, o mică țară, un mic sat.

Opera geografică al lui Friederich Schwanz acesta a lucrat, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia, o hartă (Tabula Valachiae lis – Alutanae per Prieder) a acestei provincii, o adevărată capodoperă pentru acea vreme, o descriere a Olteniei de o egală valoare.

Pentru cele ce vrem noi să dovedim, această descriere este deosebit de prețioasă: ea ne spune mai întâi că Loviștea are o formă aproape patrulateră, și bazinul Titești are aproape această formă; ne spune după aceea că este o țară de coline.

Schwanz a construit via Carolina, a ridicat fortul Strrasburg – și în anii pecare a trebuit să-i petreacă în această regiune, el s-a familiarizat cu ea și cu locuitorii ei, din a căror limbă, cum am văzut, împrumută chiar cuvinte românești pe care le folosește în textul “Descrieri”. El vorbește deci, de propria visu, din propria lui experiență. și, în general, așa cum arată “Descrierea” pe care o face Olteniei, de el ridicată și desenată ca și construcția vestitei șosele imperiale de pe Olt și a fortului Strassburg – Frederich Schwanz se dovedește a fi un eminent om de știință exactă.

Și acest om de știință ne arată în chipul cel mai lămurit că Loviștea, pe vremea lui, adică acum 210 ani, se numea tocmai Bazinul Titeștilor; că era, deci, în stânga Oltului.

Dar informațiile pe care ni le dă Schwanz privind situația în spațiu a Loviștei de acum 210 ani, se verifică aidoma pe teren astăzi. Într-adevăr, Loviștea nume topic, denumind o regiune cu hotare precise, e vie și astăzi în graiul poporului din satele Bazinului Titești. Informația la fața locului e concludentă :

“Loviște spunem noi la tot plaiu cât se lasă de aici din Câineni și pînă-n pădurea Clocoticiului și din Olt spre răsărit până sus la Golu muntelui.” Pentru locuitorii din Sălătruc “Loviștea de dincolo, adică la nord de Clocoticiu, și tot așa, pentru locuitorii din toate satele Sălătrucului.”

Dar ceea ce este mai important pentru hotarele Loviștei populare, este faptul că ea nu trece la apus de Olt. Poți merge și cerceta sat cu sat, în lungul șoselei Brezoi – Turnu Roșu, și toți locuitorii îți vor spune la fel : la noi (în satele din dreapta râului) nu e Loviște; Loviște e dincolo de Olt, la Titești, Bumbuiești, Boișoara, în toate satele din partea aia, dar la noi nu e.”

De asemenea un răspuns identic primește cercetătorul de la sătenii de pe Lotru :

“Loviștea e departe, în Argeș – pe la Titești, acolo, … nu e la noi. Aici n-a fost Loviște niciodată. Aici e Vâlcea. Dincolo de Olt e Vâlcea, iar dincolo e Loviștea.”

Istoricul Nicolae Iorga vorbește de o țară a Loviștei veche și actuală (în lucrarea sa Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, 1915, vol.I, pag.44 …) care ar fi moștenirea Loviștei din 1233.

Se pune întrebarea: pe unde au venit și au luat ungurii, întâi, cunoștiință și apoi stăpînire, asupra Loviștei. Răspunsul este unul singur pe Valea Oltului, după care a luat contact cu bazinul Titești și numai prin el prin cucerirea lui, s-a mers în jos și s-a dat și de gura Lotrului.

Bazinul Brezoi – Titești e o unitate numai din punct de vedere geologic și geografic, ci și din punct de vedere politic, istoric. Cine stăpânea bazinul Titești ajungea fără să vrea și stapân al văii Lotrului.

Drumul cel vechi, popular istoric, prin care domnia de la Argeș a părăsit totdeauna legătura cu Ardealul, a fost acela care, dinspre Pitești – Curtea de Argeș, venea de la Sălătruc, unde, după ce trecea un prag de munți, cobora drept în Loviștea. Prin Loviște mergea, cum spunea Schwanz și acum constatăm că mergea până la Câineni, aici de abia trecea pe malul drept al Oltului. Valea Oltului numai de aici spre nord, a rămas drum istoric permanent – pentru legătura cu Sibiul și cu întreg Ardealul, în această parte. Defileul Sudic de la Cozia nu a fost folosit, pentru această legătură, decât în timpul stăpânirii romane în Dacia și, tocmai cu 15 veacuri mai târziu, a celei austriece în Oltenia.

După încetarea acestor stăpâniri au încetat și legăturile pe la Cozia, între versantul de nord și cel de sud al Carpaților. Legătura naturală, trece iarăși pe dincolo – pe drumul Curtea de Argeș – Titești.

Istoric și etnograf, putem spune că valea Lotrului a crescut, oarecum, din Loviștea, s-a desprins din aceasta și a continuat-o spre apus dincolo de Olt.

Loviștea propriu-zisă s-a întins totdeauna numai la răsărit de Olt, acoperind cu numele ei exact suprafața bazinului Titești, iar cea de-a doua cuprindea pe lângă Loviștea populară, aproape întreg bazinul Lotrului.

Numele de Loviștea s-a născut la răsărit de Olt și pentru popor, el a rămas totdeauna acolo și numai acolo. Satele considerate de popor ca fiind în inima Loviștei sunt: Titești, -Găujani -Boișoara – Bumbuești.

Hotarele Loviștei argeșene cuprinde nu numai Loviștea icumenică, și restul de suprafață, adică proprietățile din munți sunt acestea.

La apus apa Oltului de la Câineni până în jos de Brezoiu. La miazănoapte valea lui Frate, pe culmea munților prin vârfurile Prislopul, Tătarul, Surul, până spre Budislavul. Din acest munte hotarul se frânge spre miazăzi, mergând pe cumpăna apelor dintre Olt și Topolog și trece prin munții Ciortea, Șerbota, Curelușa, Titescu, Fața lui Sf.Ilie, Leu, Stâna Mare, Călugăru, Zănoagu, Clăbucetul, Mâglele, Sutu. în acest din urmă munte, deasupra Sălătrucului, hotarul se frânge spre vest și prin Mamurile, Omul și Cozia merge la Olt ceva mai jos de Brezoiu. Dacă se urmărește hotarul pe hartă și se compară cu cel trasat pe harta lui Schwanz se vede că e același. În aceste limite Loviștea, are o suprafață de 384 km2. Aceste limite cuprind atât bazinul locuit cât și munții – proprietatea moșnenească a satelor (aproape toate satele Loviștei sunt sate de moșneni).

Partea ei permanent locuită și exploatată are decât circa 150 km2.

Loviștea nu este numai o regiune naturală, un cuib în munți, care a atras și păstrat în el un fragment de popor romănesc, ci ea este și o răscruce de drumuri.și o răscruce nu de drumuri construite, care oricât de vechi ar fi pe pământul românesc.

Drumul cel”vechiu “Câineni – Titești Sălătruc descris de Ion Conea

“Am subliniat înadins cuvintele pe care Sulzer arată cum, pe vremea lui, ca să vii din Transilvania în Oltenia pe la Turnu Roșu, trebuie să ocolești prin Loviștea, să părăsești, adică, Valea Oltului la Câineni și trecând la răsărit pe aceasta, să mergi pe drumul Titești – Perișani și tocmai după ce a trecut, astfel la sud de culmea Coziei, să faci la dreapta spre Râmnic și să treci râul în Oltenia.

“Pe un depărtat drum de ocolișe” prin județul Argeș, spune el trebuia să mergi să ajungi în Oltenia. E, acesta “drumul Loviștei bătrânesc” cum îi spune poporul.

Chiar armata romană nu a trecut Carpații chiar pe valea râului Olt, ci a trecut pe drumul Loviștea, adică ocolind prin actualul județ al Argeșului.

De aceea, dacă o armată romană a pătruns în Transilvania, pe la Olt, ea a pătruns pe dincolo, pe la pasul Perișani, mult mai lung și mai ușor de trecut. Tocmai din pricină că el putea fi ușor de trecut de un dușman venind dinspre sud, au trebuit austriecii să zidească cetatea Strassburg de la Câineni, în gura sudică a defileului Boița.

În manuscrisul nt.5133, a lui Grigore Tocilescu la fila 20, vorbind de “cetatea de la Titești”, Tocilescu scrie “Această cetate trebuie să stee cu cetatea de la Rădăcinești în legătură și au fost o etapă pentru alt drum roman care trece (=trecea) peste Rădăcinești – Titești și ducea la Câineni, la Turnu Roșu.(la fila 21, deasemenea, cetim: “Lagărul de la Rădăcinești … în satul Rădăcinești … se găsește o cetate romană.

Iată, prin urmare, dovedit și faptul că romanii cunoșteau și foloseau nu numai drumul Oltului, ci și pe un fragment de popor romănesc, ci ea este și o răscruce de drumuri.și o răscruce nu de drumuri construite, care oricât de vechi ar fi pe pământul românesc.

Drumul cel”vechiu “Câineni – Titești Sălătruc descris de Ion Conea

“Am subliniat înadins cuvintele pe care Sulzer arată cum, pe vremea lui, ca să vii din Transilvania în Oltenia pe la Turnu Roșu, trebuie să ocolești prin Loviștea, să părăsești, adică, Valea Oltului la Câineni și trecând la răsărit pe aceasta, să mergi pe drumul Titești – Perișani și tocmai după ce a trecut, astfel la sud de culmea Coziei, să faci la dreapta spre Râmnic și să treci râul în Oltenia.

“Pe un depărtat drum de ocolișe” prin județul Argeș, spune el trebuia să mergi să ajungi în Oltenia. E, acesta “drumul Loviștei bătrânesc” cum îi spune poporul.

Chiar armata romană nu a trecut Carpații chiar pe valea râului Olt, ci a trecut pe drumul Loviștea, adică ocolind prin actualul județ al Argeșului.

De aceea, dacă o armată romană a pătruns în Transilvania, pe la Olt, ea a pătruns pe dincolo, pe la pasul Perișani, mult mai lung și mai ușor de trecut. Tocmai din pricină că el putea fi ușor de trecut de un dușman venind dinspre sud, au trebuit austriecii să zidească cetatea Strassburg de la Câineni, în gura sudică a defileului Boița.

În manuscrisul nt.5133, a lui Grigore Tocilescu la fila 20, vorbind de “cetatea de la Titești”, Tocilescu scrie “Această cetate trebuie să stee cu cetatea de la Rădăcinești în legătură și au fost o etapă pentru alt drum roman care trece (=trecea) peste Rădăcinești – Titești și ducea la Câineni, la Turnu Roșu.(la fila 21, deasemenea, cetim: “Lagărul de la Rădăcinești … în satul Rădăcinești … se găsește o cetate romană.

Iată, prin urmare, dovedit și faptul că romanii cunoșteau și foloseau nu numai drumul Oltului, ci și pe acela al Loviștei. În adevăr de la Jiblea – înainte de intrarea în defileu – pornește și astăzi un drum pe sub Cozia și, trecând prin Rădăcinești, ajunge la Sălătruc de unde, trecând culmea Clocoticiului, coboară la Perișani în Loviștea. Din Perișani, apoi trece la Titești – unde era și celălat castru roman și de acolo la Boișoara, Câineni.

Următoarea concluzie se impune: înainte de a construi și de a folosi drumul de pe malul Oltului, romanii au trebuit să folosească drumul Rădăcinești – Titești, pe care-l găsim garnisit din loc loc cu castre întocmai cum, mai târziu, a fost garnisit și celălalt. Romanii au trebuit nu numai să folosească, dar chiar să apere intrarea pe la Sălătruc în inima Loviștei, pentru că pe acolo era poarta de năvălire, pentru orice dușman venit din câmpia munteană, în Transilvania.

Numele roman al castrului zidit de ei, în marginea șoselei de pe Olt, la Câineni: Pretorium. Această numire denotă că aici, la Câineni, era “punte” veche înainte de venirea romanilor. Vom vedea că bazinul Titești era locuit cu cel puțin două milenii înainte de era creștină. Iar acea populație veche a Loviștei trebuie să fi folosit de atunci, vadul de la Câineni (mai târziu puntea) pentru a trece de acolo mai sus în Transilvania.

Ion Conea ne arată că pe acest drum a ieșit și Carol Robert din țară, după înfrângerea din 1330. În lungul lui deci, undeva pe la Perișani, trebuiește căutată și faimoasa Posadă – acea strâmtoare asemeni unei corăbii strâmte, în care luptătorii de la 1330, după mărturisirea martorului ocular, se clătinau ca “pruncii în leagăn” sau ca “papura locului”.

Drumul cel vechi al Loviștei a fost și un vestit drum de oi, și tot la Titești în Loviște și tot în marginea aceluiași drum erau vestitele târguri de fete care se sărbătoreau la 20 iulie de “Sf. Ilie”.

Mărginenii din regiunea Sibiului, pornind din raza acestui oraș mergeau pe valea Oltului și “nu se mai opreau până la Râul Vadului … De aici mergeau până la Câineni …” De la Câineni apucau pe la Sălătruc, deci tot pe vechiul drum.

Cetățile Loviștei

În raza Cozia – se remarcă cea de la Gura Văii: Castra Traiană sau Castra Traiani ca și cetatea de la Rădăcinești.

Pe malul stâng al Oltului, și tot în marginea șoselei, la circa 40 km spre nord de Râmnicu Vâlcea, zidiseră romanii o altă cetate: Pretorium Ea era în marginea actualului sat Racovița, în Gura Mucului râu cu vale largă, coborând din răsărit “apa Titeștilor” sau a “Clocoticiului”. Aproape în același loc, numai cu 500 m spre sud un alt râu, ca vale iarăși largă, răspunde în Olt, venind și el tot din răsărit: râul Băiașului.

În gura lui, în marginea actualului sat Copăceni zidiseră romanii încă un mic castru, ca o capodoperă a celui de la Racovița.

În raza defileului Perișani – vechiul drum Sălătruc titești, despre care am spus că a fost drumul popular de totdeauna , nu numai în timpurile istorice, ci și în cele preistorice al Loviștei, descoperirea unui castru roman la Rădăcinești e o adevărată revelație.

Existența unui castru roman se remarcă și la Titești. De la Perișani (unde drumul a coborât din Clocoticiul, pe o distanță de circa 10 km, aproape 500 m, deci încă o pantă de 50 m la km – el iarăși suie. Și de pe culmea acum urcată, coboară în Titești, satul care împreună cu Boișoara și Găujani, e considerat drept inimă a Loviștei – ca unul care e așezat chiar în inima ei (de altfel, geologii tocmai pentru acest motiv i-au împrumutat numele pentru denumirea bazinului Titești). La Titești în marginea lui sudic, au ridicat romanii încă un castru cu rolul de a apăra nu numai drumul de pe Loviște, ci și valea largă – cu același nume care din Titești răspunde la Racovița, unde păzea castrul Pretorium.

Deci au înălțat fortificații în toate punctele critice, să păzească intrările și ieșirile din văi și să străjuiască drumurile.

CAPITOLUL III

GEOLOGIA

ELEMENTE DE ORDIN GEOLOGIC

Importanța acestui capitol impune abordarea sa prin faptul că oferă o viziune asupra totalității proceselor de formare a rocilor sedimentare alterare, dezagregare transport, acumulare, transformări diagenetice ulterioare asupra modului de organizare a rocilor și straturilor în acest teritoriu a Depresiunii Titești.

De asemenea acest capitol oferă posibilitatea abordării aspectelor generate de tectonică și în mod deosebit influența mișcărilor neotectonice.

STRUCTURA ȘI TECTONICA DEPRESIUNII TITEȘTI

Sub raport structuralo – tectonic în cuprinsul regiunii luată în studiu se pune în evidență unitatea orogenului carpatic.

Orogenul carpatic formează și partea luată în studiu și este alcătuit din cristalin mezometamorfic aparținînd Pânzei Getice (paragnaise, micașisturi filitoase, pegmatite gnaise oculare etc.) ce formează cea mai mare parte a zonei montane; cristalin epimetamorfic aparținând Autohtonului Danubian (cuarțite, amfibolite șisturi cloritoase etc., calcare jurasice în partea de nord și conglomerate și marne cretacice și paleogene în partea dinspre vest pe valea Oltului, toate aceste sunt bine evidențiate pe rama muntoasă.

În Vatra depresiunii Loviștei, respectiv bazinul Titești se remarcă prezența formațiunilor sedimentare paleogene și miocene (conglomerate, gresii, marne, pietrișuri).

Din analiza hărții geologice pe latura de nord unde se află Muntii Făgăraș se pot observa prezența șisturilor cristaline epimetamorfice ce cuprind la rândul lor o serie de roci blastodetritice, calcare și și dolomite cristaline, filite și șisturi sericilocloritoase, cuarțite etc., precum și șisturi amfibiolice.

Atât în partea sudică a munților Făgăraș cât și în zona munților Cozia apar șisturi cristaline mezo și katametamorfice reprezentate prin: migmatite, gnaise oculare, paragnaise, micașisturi, cuartite, calcare, dolomite cristaline și amfibolite, șisturi amfibolice.

În partea de sud a depresiunii Titești apar și falii importante pe direcția SV – NE.

Pe latura de est a depresiunii apar formațiuni Aquitoniene și Aelvețiene reprezentate prin: gresii, șisturi argiloase, sare, gips.

Vatra depresiunii respectiv bazinul Titești se remarcă prezenta eocenului și paleogenului, ce sunt reprezentate prin: gresii și marme.

Munții Făgăraș sunt reprezentați doar prin culmile sale sudice (Bulzu, Zănoaga, Olanu, Fața lui Sf.Ilie – Poiana Lungă) situate între văile Topolog și Olt. Ele se desprind din culmea centrală Ciortea – Chica Fedeleșului și coboară ușor spre sud înregistrând, la Olt de 1800-2200 m, 1300-1700 m și 900-1100 m – cele trei suprafețe de nivelare carpatice: Burăscu, Râul Seș și Gornavița.

Munții Cozia, un horst alcătuit din gnaise oculare și șisturi cristaline formează un masiv impunător (Vf.Ciuha Neamțului sau Cozia 1668 m cu un relief variat și atractiv.

Depresiunea Loviștei (alt.500-800 m) situată transversal față de Olt pe o dislocație tectonică este formată din compartimentele: Brezoi la V de Olt, pe valea Lotrului și Perișani -Titești- la E de Olt pe văile Titești și Băiaș.

Localitatea luată în studiu se încadrează perfect în bazinul Perișani – Titești pe valea Titeștiului așa zis în inima Loviștei.

Elemente structurale

În Munții Făgăraș sectorul sudic predominant a șisturilor cristaline este NE – SV cu înclinări de 60-90ș spre SE.

Formațiunea intens metamorfozată a seriei de Făgăraș este intens cutată: în axele sinclinalelor în partea de sud apar gnaise mixte, iar în sinclinalelor amfibolite, micașisturi și paragnaise.

Munții Cozia – partea nordică, ce delimitează depresiunea – direcția predominantă a șisturilor cristaline este NE – SV – cu înclinări de 30-70 grade spre NV.

În axele sinclinalelor apar gnaise oculare de Cozia, iar în aria anticlinalelor apar anfibolite, micașisturi și paragnaise.

Pentru zona joasă a bazinului Titești este se remarcat interceptarea fundamentului cristalin al Depresiunei Loviștei, acoperit de stivă groasă de formațiuni mezozoice și terțiar care alcătuiesc cuvertura sedimentară.

În urma accidentelor tectonice ce au avut loc în zonă s-a declanșat o intensă fază de eroziune care care a creat un relief structural acoperit apoi de sedimentele paleogene, miocene, și în cele din urmă, de sedimentele tartoniene care acoperă complet formațiunile terțiare mai vechi.

Depozitele tortoniene prezintă o structură monoclinală cu căderi de 45 grade la contractul cu șisturile cristaline.

Subsolul – în cea mai mare parte – este format dintr-un strat de argilă, așezat peste un strat de marnă, excepție făcând termenul cuprins între văile satului Titești (Tărure), care se continuă cu Toplița (argilă = rocă sedimentară alcătuită din minerale argiloase, care prin umezire devine plastică; marmură rocă sedimentară constituită în proporții variabile de carbonat de calciu și material argilos, uneori și cu ramuri de organisme calcaroase, de culoare cenușie, verzuie negricioasă etc.; tărure = loc așezat între râuri; toplită = loc călduros (băios).

Stratul de argilă, care are grosimea variabilă, alunecă cu ușurință deasupra stratului de la suprafață , care a dus la dărâmarea multor locuințe, în special în satul Cucoiu, care din acest motiv, atrebuit să-și creeze o nouă vatră. Aici în satul Cucoiu, croiului produs în scoarța pământului, locuitorii îi spun fierul referindu-se la firul (croiul) ce a produs deplasarea terenului.

Terenul despre care au spus că face excepție, este format dintr-o amestecătură de pământ cu multă piatră de toate dimensiunile.

Menționăm faptul că, în jurul anului 1900, locuitorul Nae Mardale, din Titești a predat Muzeului Satului o cochilie de scoică de mărimea unui ou de gâscă, găsită în zona "Oca – Titești". (Oca = scoică slavonă)

De fapt, asemenea cochilii,de dimensiuni mai mici, se găsesc și astăzi în mai multe locuri ce se află în vecinătatea "Ocăi".

CAPITOLUL IV

RELIEFUL. ANALIZA CADRULUI NATURAL STUDIAT

INDICI CANTITATIVI

Relieful Munților Făgăraș este reprezentat prin succesiunea culmilor prelungi, spre S, pe alocuri aproape netede, restul relativ reduse a platformelor de eroziune, pe deoparte și a văilor extrem de numeroase și a căror versanți slab, moderați s-au puternic înclinați ocupă cea mai mare parte, dând notă caracteristică peisajului.

Sistemul cu văi – văile reprezintă formele de relief principale în cadrul depresiuni Titești – sunt foarte numeroase și au o gamă variată de înclinări și expoziții.

În partea de nord și în munții Făgăraș văile glaciare au profil transversal în formă exterioară.

Apar doar în regiunea înaltă, văile în prelungirea circurilor glaciare. Fundul lor relativ plat, iar versanții puternic și moderat înclinați sunt ocupați, în cea mai mare parte cu un covor de jnepeni și bujori de munte, astfel că eroziunea și prăbușirile sunt mult frînate.

Văile, fluviațiile, au profil V mai pronunțat la obârșie apoi în profilul lor alternează sectoarele de defileu cu lărgiri de fund cca niște depresiuni intramontane.

Pe latura de vest se remarcă valea Oltului cu afluenții săi de pe stânga ce străbat aceasta cu direcție de scurgere NV- SV și E-V.

În partea de E depresiunea este delimitată de valea Topologului cu o direcție de scurgere N-S, ce primește și el o serie de afluenți pe dreapta din zona montană, dar și depresionară.

Morfometria

Analiza morfometrică se bazează pe un complex metodic de aprecieri și calcule de ordin cantitativ, care conduc la determinarea anumitor parametri sau coeficienți materializați pe hărți hipsometrice, ale declivității, adâncimii și fragmentării reliefului.

Hipsometria

Utilizând harta hipsometrică am redat într-o manieră generalizată, formele de relief în asambluri de niveluri hipsometrice.

Am ținut cont de specificul genetic și caracterul evoluției de largă cuprindere.

Pe hartă am redat atât areale hipsometrice care au căutat să ilustreze platformele de eroziune din zona montană, areale hipsometrice în zona depresionară, cît și cote altimetrice.

Intervalul hipsometric – 1800-2200 intrat în partea de nord a depresiunii Titești în zona munților Făgăraș – cuprinde vârfurile Pietriceana 2311m, vârful Grohotișului 2366m, vârful Tătaru 1889m, vârful Prislop1819m, vârful Olanu 1944m.

Întrucât este porțiunea din platforma Bărascu cea mai înaltă, (această zonă este mai puțin netedă și mai puțin ondulată) apar fragmente de platformă, culmi largi iar în cercurile glaciare suspendate pe pereții platformelor, grohotișurile și stâncăriile sterpe sunt tot mai rare.

Intervalul următor 1300-1700 conturează în mare suprafață Râu Șes și este și mai redus ca suprafață.

Următorul areal 10-1100m – conturează aproximativ suprafețe ale nivelelor Gornovița este extins ca suprafață cu limite estrem de serioase, cu cîteva intrînduri pe valea Bota Mare, v Satului, v Secul, v Barbului, v Găujanului.

Aici se dezvoltă pădurea de fag și este intercalată cu pășuni și mai des fânețe.

Arealul hipsometric 900-500m măsoară sectorul depresionar, bordura nordică muntelui și bordura sudică, cuprinde coloane de vale, vBăieșul, Băta Mare, Secul etc.

Energia de relief

Adâncimea fragmentării reliefului esprimă în esența sa intensitatea sau profunzimea păna unde a ajuns eroziunea (verticală) generată în mod predominant de apele curgătoare.

Energia de relif determină înpreună cu densitatea fragmentări și părțile (una din trăsăturile morfometrice principale ale relifului) reflectînd un anumit grad de evoluție al acesteia și într-o strânsă corelați cu întensitatea proceselor actuale.

Energia cea mai mare dfe relif scade simțitor, valurile situndu-se între 80-160m.

Energia de relief trebuie bine cunoscută și cartată, întrucât intervine direct în anumite sectoare de activitate agricolă sau industrială, condiționează alături de pănți și litologia, declanșarea și activitatea proceselor actuale.

Densitatea fragmentării

Prin fragmentarea orizontală a reliefului se întelege gradul de discontinuitate generat în planul orizontal al suprafețelor morfologice din cadrul unei regiuni, ca rezultat al modelări acestora prin acțiunea factorilor exogeni.

Aceasta se materializează prin alternanța culoarelor de văi cu spațiile interfluviale.

Astfel valorile cele mai mari ale fragmentării orizontale în cadrul depresiunii Titești se întâlnesc în zonă muntoasă, pe ramura muntoasă unde depășește 3,5km/km2. Valori între 2,0 și 3,0 se întâlnesc în cea mai mare parte a regiunii.

Harta fragmentării orizontale a reliefului are și ea importanță practică.

Activitatea agricolă este pusă să rezolve în cele mai bune condiții conservarea terenurilor față de eroziunea fluvitilă, mai ales când este vorba de cea care își dezvoltă permanent raza lor de recepție deschizînd noi organisme de tipul ravenelor, ogașelor și torenților.

Pentru aceasta trebuie corelate detaliat zonele cu diferite valori ale fragmentări, mai ales cele cu organisme termale.

Pantele

Caracteristicile declivității reliefului sunt date de raporturile dinamice estrem de multiple și variabile care se stabilesc între densitatea și adîncimea fragmentări reliefului pe deoparte și procesul de evoluție al suprafețelor morfologice cu diferite grade de înclinare, pe de altă parte.

Panta constituie o reflectare directă a specificului condițiilor în care se desfășoară modelarea reliefului.

Sectorul studiat îl putem împărți în două părți, o parte montană unde predomină parțile moderate și puternic înclinate. Cea mai mare pondere o au pantele între 7-15ș dar și celelalte categorii sunt bine reprezentate. Există și pante cu înclinare mai mare de 26ș, dar și pante cu înclinare între 0º și 5º, mai ales pe interfluviile netede.

Partea depresionară se caracterizează prin predominarea pantelor între 3-7ș și 7-15º.

Pantele au o mare influență atît asupra modului a terenurilor cît și asupra proceselor geomorfologice actuale.

Dacă corelăm valoarea pantelor cu expoziția versanților, importanța lor devine și mai mare pentru agricultură.

Orientarea suprafețelor morfologice, mai ales a celor în pantă, în solenței condiționează alezarea proceselor morfodinamice, particularitățile solurilor, vegetației, activității umane.

Pantelor între 0-3º, corespunzătoare unor suprafețe orizontale sau foarte ușor înclinate (depresiunea) le corespunde procese de denudare foarte slabe, prezente doar pe frunțile de terase. Acestea sunt terenuri optime pentru extinderea arabilului.

Relieful

Prin particularitățile sale morfometrice și morfografice, constituie unul din factorii naturali cu rol determinant în diferențierea condițiilor de mediu în cadrul depresiunii Titești.

Relieful este suportul pe care se dezvoltă și care determină procesele geomorfologice actuale, el condiționează în mare măsură modul de utilizare a terenului în bazinul Titești.

Din punct de vedere hipsometric se remarcă dispunerea marilor înălțimi în sectorul nordic, nord estic și sud vestic (Munții Cozia) apoi desfășurarea în partea centrală și în partea de vest – spre valea Oltului.

Altitudinea maximă este în partea de nord pe rama muntoasă a Munților Făgăraș iar altitudinea cea mai joasă se încadrează în vatra depresiunii.

Unitățile morfostructurale – ocupă rama depresiunii. Dispunerea reliefului în trepte, ce coboară spre sud (Munții Cozia) și spre nord – Munții Făgăraș, a determinat diversificarea și etajarea celorlalte componente de mediu natural (climă, vegetație, soluri). Aceste trepte sunt formate din două mari unități naturale și anume: munte și depresiune.

Munții Făgăraș sunt reprezentați doar prin culmile sale sudice (Bulzu, Zănoaga, Olanu și Fața Sf.Ilie – Poiana Lungă) situate între văile Topolog și Olt. Ele se desprind din culmea centrală Ciortea – Chica Fedeleșului și coboară ușor spre sud înregistrând, la Olt 1800-2200 m, 1300-1700 m și 900-1100 m cele trei suprafețe de nivelare carpatice : Borăscu, Rîul Șes și Gornavița.

Rîurile principale și afluenții lor formează o rețea hidrografică care fragmentează puternic relieful, încât culmile secundare sub formă de plaiuri înalte și netede par ramificate printre văile afluenților Oltului. Aceste văi sunt totodată și căi de pătrundere în interiorul munților. În peisajul lor cu o largă desfășurare pășunile montane și fânețele naturale.

Platforma superioară sincronă cu platforma Borăscu se păstrează între 1800-1200 m. De-a lungul culmilor principale și mai ales, în jurul vârfurilor ce depășesc 2000 m, se întâlnesc platouri netede și întinse care dovedesc că platforma de eroziune cea mai veche din Carpați, de vârstă eocenă, s-a păstrat foarte bine în acest areal.

Condițiile locale (altitudinea absolută, morfologia reliefului etc.) au fost favorabile dezvoltării unui relief glaciar asemănător celui din Făgărașul de Nord și Parâng.

Munții Făgărașului prezintă o mare varietate de forme glaciare bine conservate, fapt datorat pe de o parte înălțimilor mari pe care le-au atins acești munți în epoca glaciară care a favorizat instalarea ghețarilor, iar pe de altă parte, constituției lor petrografice (roci cristaline dure care au conservat formele glaciare).

Mai toate obârșiile văilor, între Suru și Berivoiu au fost adâncite și lărgite de către ghețari, în mod simetric, de o parte și de alta a crestei principale.

Pretutindeni între aceste limite, din piscurile pe care va poposi drumețul va distinge sub el două sau trei circuri glaciare etajate, continuate în jos cu văi largi, caracteristice, cu profil transversal în formă de "U". Adeseori, în căldările superioare, vârfurile munților se oglindesc în cristalul Țărilor Române după topirea ghețurilor. Din aceste lacuri își trag adeseori viața râurile care pornesc dintr-un început firave prin văile în care se târau odinioară ghețarii, iar apoi cresc văzând cu ochii și, mai întotdeauna, se prăbușesc pe praguri de zeci de metri, în volburile unor cascade impresionante: Cascada Șerbotei, Cascada Bâlei, Cascadele Caprei, ale Văii Rele, Galbenei, Zârnei, Jgheburoasei, Urlei și multe altele.

Din activitatea ghețarilor, conjugată cu efectele repetate ale înghețului și dezghețului, a rezultat și relieful semeț al crestelor ascuțite sau custurilor.

La poalele lor s-au adunat imense grohotișuri și năruituri de stânci, între care unele au dobândit forme ciudate. Este inimaginabilă, pentru cel ce nu a văzut încă grandoarea unui peisaj sterp, cu prăvălișuri, cu blocuri uriașe, cu mări de pietre, cărora lichenii, singurul semn de viață, le dau un colorit galben-verzui.

Platforma mijlocie sincronă cu Râul Șes i se atribuie o vârstă miocenă și ocupă în acești munți platourile cu înălțimi între 1300 – 1700 m. Acest nivel se detașează de platforma superioară printr-o denivelare de 150 – 200 m (pe o distanță de 1 km).

Platforma inferioară sincronă cu Gornovița coboară în continuarea celorlalte în lungul culmilor principale spre marginea munților de la 900 – 1100 m este de vârstă pliocenă și se dezvoltă pe interfluvii vălurite care coboară spre văi cu denivelări mai puțin accentuate (diferență de nivel de 100 – 200 m).

Relieful fluvio-torențial

Desfășurat mai jos, relieful fluvio – torențial apare într-un contrast izbitor cu cel glaciar. Văile se îngustează brusc, devenind uneori adevărate chei, abrupturile lasă locurile unor versanți tot mai puțin stâncoși, custurile dispar, munții continuându-se prin culmi ceva mai largi acoperite cu pajiști întinse sau păduri, ele sunt străbătute de poteci ciobănești sau chiar vechi drumuri largi, cum ar fi, bunăoară, "Drumul Țării" pe Scărișoara și Bârcaciu, sau cel ce dă din Cumpăna în Valea Topologului, traversând Munții Clăbucet și Margina. La limita de sus a pădurilor sunt instalate stânele mari și saivanele pentru mânzării; pe văile mai importante au apărut șoselele forestiere punctate ici-colo cu mici cantoane și barăci.

Munții Cozia, un horst alcătuit din gnaise oculare și șisturi cristaline, formează un masiv impunător (Vârful Ciua Neamțului sau Cozia 1668 m) cu un relief variat și atractiv.

În coborâre, undeva în etajul pădurilor de fag pe o linie imaginară ce ar trece pe la nord de Boișoara, Dragoslavele, Valea cu Pești și Gura Dobrogeanului, văile se lărgesc considerabil, pantele devin mai domoale, iar culmile coboară lin până la 1300 – 1200 m. Deodată relieful se ridică brusc prin horstul Coziei, al Frunților și Ghițului până la 1600 m, în care Topologul, Argeșul și Vâlsanul și-au tăiat chei adânci de o frumusețe rară. De-a lungul cheilor și-au creat oamenii de mult poteci, apoi drumuri largi forestiere, iar pe Argeș șosele asfaltate. În segmentele terminale ale masivului, peisajul se modifică total. Munții, mai domoli, sunt lipsiți de forme glaciare; înălțimile nu ajung nicăieri de 2000 m. Nu lipsesc aici nici abrupturile și porțiunile mai greu accesibile, mai ales în partea dinspre Olt.

Depresiunea Loviștei

Legendarul Olt, acest râu care dă numele unei țări, în lunga sa călătorie întâlnește și pieptul de piatră al Carpaților Meridionali.

Din crâncena încleștare cel care iese învingător este Oltul, de fapt singurul râu care reușește să ție în curmeziș lanțul muntos al Carpaților Meridionari dintr-o parte în alta, formând o vale de o rară frumusețe, cunoscută sub numele de Valea Oltului sau Defileul Oltului.

Aici, unde apele Oltului au săpat cu putere munții, despărțindu-i în două grupe, în stânga grupa Făgărașului iar în drepta grupa munților Parângului, se află trecătoarea Turnu-Roșu – Cozia, vechi pas unde s-a construit o șosea și o cale ferată, ce fac legătura între Ardeal și restul țării. Această trecătoare, cu înălțimea de 309 m, este joasă, îngustă în partea de jos (Turnu-Roșu), se lărgește în defileu (la confluența Lotrului cu Oltul), ceea ce a permis așezarea multor sate, încă din cele mai vechi timpuri. Aceste sate apartin așa numitei "Țară a Loviștei".

Depresiunea Loviștea (cunoscută și sub denumirea de Brezoi Titești) are forma unui bazin alungit în direcția est-vest dominat la sud de culmile Mătău și Cozia iar la nord culmea Suru -Chica Fedeleșului și de Coasta Cîinenilor .

Această depresiune tectonică, așezată pe o cetate bine adăpostită de zidurile ei, a apărat locuitorii de aici de năvălirea populațiilor migratoare. De nu s-ar lua în considerație aceste locuri ferite din Carpați, n-am putea înțelege trecutul glorios al poporului nostru.

Deși este așezată în miezul celui mai mare masiv al Carpaților Meridionali – Munții Făgărașului datorită condițiilor favorabile de climă, și a variatelor resurse de hrană, a fost locuită din timpuri îndepărtate și n-a fost izolată de restul țării. Peste culmi, prin trecători, comunica cu celelalte ținuturi românești din exteriorul Carpaților.

Țara Loviștei este împărțită de râul Olt în două subunități:

a) Brezoi (drenată de râul Lotru și cursul lui inferior), așezată în partea de vest;

b) Titești așezată în partea de est.

Despre mărimea și atestarea documentară a acestei "Țări" ne vorbesc mai mult cercetătorii.

"Țara Loviștei" are o suprafață de circa 200 km2 și se află așezată la distanță egală între Sibiu și Rîmnicu Vâlcea, Sibiu și Curtea de Argeș. Pătrunderea în aceasta cetate naturală se face prin trei părți :

a) defileul Coziei – Vâlcea ;

b) prin Boița Sibiului;

c) prin Sălătrucul – Argeșului.

Atestarea documentară ca "țară", alături de alte "țări " (terrae), dovedește că aici în aceste locuri au existat forme timpurii de organizare paltică. Nicolae Iorga le numea Românii locale, cu rol privat în organizarea țării și a ființei care suntem azi.

Țara Loviștei a intrat mai târziu în voievodatul lui Seneslau.

''În anul 1247, Diploma Cavalerilor Ioaniți menționează statele feudale conduse de Ioan si Fărcași, care se întindeau până la râul Olt. Cnezatul lui Fărcași era așezat în actualul județ Vâlcea, voievodatul lui Seneslau în stânga Oltului, în zona depresiuni Titești.

Geograful cu larg orizont istoric Ion Cuza este de altă părere; ''Cea mai exactă delimitare în spațiu, ca și în timp, cea mai exactă de geografie ca și istorie, ți le spun ei, oamenii Loviștei sau nelovișteni, oameni ai Oltului sau ai Lotrului, copiată după cele străvechi, după cele reale și patentate, fără, aberarea intrisecul uman, ieri ca astăzi'' (la pagina,32).

Cuvântul ''Loviștei'' s-ar părea, după unii că ar fi de provienență slavă și ar însemna ''loc de vânat și cu pește mult''. Dosoftei (1624-1693) – cărturar și mitropolit al Moldovei arată că vrea să însemne groapa, adâncitură, depresiune.

Explicațiile de mai sus sunt date de Ion Conea, care mai adaugă: ''Dosoftei, în lucrarea ''Viețile Sfinților'', descrie că…întinzându-și mâinile, Chinops le lovi spre mare și se face o Loviște mare spărie pe toți și pieri dintre ochi lor. [2;pag16]

Același geograf Ion CONEA mai arată că: ''toponimia Loviștei nu este slavă, în ceea ce privește originea ei în măsura în care este slava haina ei [16;pagina43]. Denumirea de Titești, deocamdată rămasă neconfirmată documentar, ar proveni de la numele unui comandant rămas -Titus- aflat aici cu ocazia construirii castrului. ''În acest sens amintim pe, Titus Flavius Constans, procuratorul Daciei Inferioare, din cel cărui ordin în anii, 137-138, e.n, a refăcut castrul roman de la Arutelo din Poiana Bivolerilor, (Castrul Arutelo face parte ca și castrul de la Titești din Limens Altanus, construcții care au început în vremea lui Traian și continuate până sub Antonius Pius. Adevărat părinte al lor a fost Hadrian) ''. [12;PAG 51]

Depresiunea Titești- relieful- după structură adică după modul de așezare al stratelor pământului, această zonă, cuprinde strate cutate (zone de orogen), relif mai semeț și mai accentuat. Din această cauză relieful este puternic fragmentat, prezentând numeroase dealuri din toate părțile.

În partea de est, domină, pe rând, cu înălțimea lor, împădurită, ce înconjoară frumoasele poieni ale Pleșului și ale Runcului, puțin mai jos, urmând în linie, alte dealuri: Oca, Bucur și Orzea – despărțite între ele de izvoare și pâraie; la nord, dealul Mlăcii, puternicul paravan al satului Titești în calea vântului aspru, ce bate dinspre miazănoapte; la sud, masivul împădurit al Cordoaiei, ce se continuă – înspre răsărit cu dealul Scăuielului, adăpostind între toate aceste culmi, vetrele satelor.

Spre vest se deschide o vale mai largă – (spre comuna Racovița), care permite în zilele senine observarea panglicei unduitoare Oltului. În interiorul acestor dealuri se găsesc alte vâlcele cu denumiri diferite și cu culmi domoale ca Plăișorul, Cazonul, Dealul Cazanului, Țurțuiatului, etc.

O frumoasă descriere a acestor locuri o face Costea Marinoiu: ''De aici, de pe locul unde anual se desfășoară tradiționalul târg al ovinelor, Loviștea îți apare în întreaga sa splendoare. Jos ca într-o călimară, este adăpostit satul Titești. Mai sus în partea stîngă a muntelui, pe colina molcomă începe să se desfășoare lin satul Spin.'' [11;pag53]

Altitudinea zonei este de 560 m – coborând în partea domoală de la est spre vest. Diferența de altitudine față de pasul de la Cornet (Trecătoarea Turnu Roșu – Cozia) este de 251 m, ce se face simțită prin sosirea mai timpurie a iernii și sfârșitul ei mai târziu.

PROCESE GEOMORFOLOGICE ACTUALE

Prin procese geomorfologice actuale se înțelege totalitatea acțiunilor de natură fizică, mecanică, dinamică ce acționează asupra scoarței terestre provocând modificarea ei. Modelarea se face prin intermediul agenților și proceselor de modelare. Agenții de modelare sunt toate mediile mobile care dislocă, transportă și sedimentează particule din suprafața terestră, adică apa curgătoare, aerul (vântul) gheața.

Relieful și procesele geomorfologice actuale

Relieful reprezintă mediul de desfășurare al proceselor actuale. Relieful reprezintă, alături de rocă sau sol, un parametru invariabil ce influențează doar intensitatea și locul de apariție al unor categorii de procese.

Pe lângă rolul de suport material al proceselor actuale, relieful mai este un factor de condiționare al proceselor de modelare pe care le influențează prin trei componente de bază: longitudinea, forma și înclinarea versanților.

Lungimea versanților condiționează intensitatea proceselor de eroziune, ca urmare a concentrării unei cantități de apă din ce în ce mai mare la lungimi corespunzătoare. De asemenea se accelerează viteza de scurgere a apei. La o pantă de 5-10ș și la o lungime a versantului de 20 m, pierderile de sol se ridică la valoare de 5,5 t/ha/an, iar la o lungime de 50 m ele ajung 21 t/ha/an.

La o lungime a versantului de 300 m la 320 t/ha/an.

Forma versantului (drept, concav sau convex) sau superioară (versant concav).

Înclinarea versantului, asociată cu lungimea lui exprimă cel mai simetric și concret influența reliefului asupra procesului de eroziune.

Se mai adaugă expoziția versantului față de razele soarelui sau față de ploaie, în ambele cazuri eroziunea fiind mai accentuată.

Degradări de teren în dealul “Fața Dealului”

Modelarea reliefului de către agenții proceselor de modelare.

Prin proces de modelare se înțelege totalitatea acțiunilor de transportare mecanică, fizică, chimică, care se produce asupra scoarței terestre prin intermediul agenților.

Clasificarea actuală diferă de la un autor la altul. Noi am adaptat clasificarea lui W. Penek care împarte procesele actuale în procese endogene și exogene.

Procese endogene

Procesele endogene, care acționează pe toată suprafața Pamântului sînt lente și bruște. În cadrul zonei studiate sunt prezente numai procesele endogene lente, sub formă mișcărilor de ridicare ce afectează aria montană (inclusiv depresiunea Loviștei-sectorul luat în studiu).

Procesele exogene

Procesele exogene sunt foarte numeroase, cuprind o gamă variată de procese clasificată după diferite criterii (agent, mărime, intensitate, durată, pagube etc.)

Procesele exogene la rândul lor cuprind:

Procesele de pregătire a scoarței care includ totalitatea acțiunilor de natură fizică și chimică ce contribuie la micșorarea gradului de duritate și coeziune a rocii prin degradare, descompunere și dizolvare (deci alterarea rocii).

Con de dejecție în dealul Cazan

Aceste procese fizico-chimice premergătoare eroziunii transformă roca dintr-o stare stabilă într-una mobilă.

Ele nu creează forme de relief ci numai scoarțe de alterare, uneori microforme.

Asemenea scoarțe de alterare se produc mai ales în zona montană unde condițile de formare sunt favorabile iar covorul vegetal lipsește sau a fost în mare parte distrus.

Procesele de denudație propriu – zise produc dislocarea, transportul, acumularea materialului. Și ele sunt răspândite pe toată suprafața globului terestru, dar se desfășoară în funcție de zonalitatea climatică ce determină modificări în calitatea și intensitatea agenților și proceselor de demolație.

Procesele de denudație se desfășoară în funcție de intensitatea proceselor pregătitoare și de climă.

Procesele gravitaționale sunt prezente în cadrul bazinului Titești sub forma prăbușirilor și alunecărilor.

Eroziunea în dealul Submlacă

Prăbușirile se produc numai acolo unde există pante mari, fără existența apei. Ele se întâlnesc pe ramura munților Fagăraș și munții Cozia, pe pereții acestora neacoperiți cu vegetație, pe versanții foarte drepți și în zona de munte. De asemenea și pe zonele mai joase și în depresiune în albiile râurilor unde malurile sunt abrupte.

PROCESE DETERMINATE DE AGENȚI

Pluviodenudarea

Agentul eroziunii este apa din ploi. Reprezintă procesul de dislocare și transport a particulelor de sol prin intermediul picăturilor de ploaie. Se realizează prin izbire și intensitatea procesului de pluviodenudare, este condiționată de trei factori principali: mărimea picăturilor, viteza de cădere, durata și intensitatea ploii.

Energia cinetică în momentul impactului picăturii de ploaie cu suprafața solului dezvoltă un lucru mecanic ce se consumă în trei direcții: o parte se consumă în îndesarea solului (bătătorirea și deci micșorarea infiltrației), iar o parte se consumă în transportul lor. Mărimea picăturilor de ploaie crește direct proporțional cu intensitatea ploii. Ea ajunge de la 1-2 mm în diametru pînă la 8-9 mm.

Viteza de cădere a picăturii este direct proporțională cu mărimea ei, cu înălțimea de la care cade și cu viteza vântului.

Acumulare de grohotiș la baza versantului

Durata și intensitatea ploii acționează emanarea energiilor degajate de fiecare picătură în parte iar numărul acesta este cu atât mai mare cu cît durata și intensitatea ploii este mai mare.

Pluviodenudarea se realizează prin două faze: desprinderea și distrugerea agregatelor de sol și transportul agregatelor de sol. Pluviodenudarea are astfel ca un proces premergător evaziuni în sol și se realizează cu intensitate maximă pe ogoarele lipsite de protecția vegetației.

Eroziunea în suprafață este o continuare a pluviodenudării. Agentul – apa scursă pe versant – realizează transportul materialelor dislocate de către picăturile de ploaie.

Scurgerea apei pe versanți se realizează în funcție de cantitatea de apă căzută, de rugozitatea suprafeței și de durata scurgerii, în trei feluri: scurgerea în pânză (lovinară) șiroirea și șuvoaiele.

Șiroirea se realizează sub forma unor firicele de apă care curg printre neregularitățile terenului formând un adevărat păienjeniș.

Șuvoaiele rezultă din unitatea firișoarelor de șiroire.

Șiroirea creează forme efemere, șențulețe de șiroire adânci de câțiva ani.

Eroziunea prin șuvoaie creează rigole, adânci de 200 cm, dar care sunt distruse de la un an la altul.

Torențialitatea

Eroziunea torențială este determinată de concentrarea scurgerii pe anumite aliniamente și apariția ca proces predominant a eroziunii liniare.

Degradarea terenurilor în acest proces se face prin fragmentarea suprafețelor de versant, prin dislocarea și transportul solurilor pe aliniamentele de eroziune.

În funcție de cantitatea de apă concentrată în șuvoaie liniare, de gradul de evoluție și de mărimea formațiunilor de eroziune rezultate distingem: rigole, ogoșe, ravene și torenți. Primele trei sunt incluse versanților, ele nedelimitându-și un bazin propriu de colectare a apei.

Rigolele sunt cele mai mici formațiuni torențiale și reprezintă tranziția de la șențulețele de șiroire la ogoșe. Au dimensiuni de 0,3 cm și lungimi de ordinul metrilor.

Ogașele reprezintă o formă stabilă a eroziunii în adâncime ajungând până la 2 m adâncime și sute de metri în lungime. Ogoșele se pot alinia în lungul versantului cu discontinuitate între ele și cu nivele locale de bază unde materialele se împrăștie sub forma conurilor de dejecție.

Ogașul poate evolua către ravenă dacă tronsoanele sale se unesc prin eroziune regresivă.

Torentul este bazinul hidrografic elementar cu scurgere intermitentă care realizează procesul de eroziune, transport și acumulare doar în timpul scurgerii de viitură torențială.

Activitatea morfodinamică a torentului este determinată de mai mulți factori: suprafața bazinului, panta, forma bazinului, debitul de apă scurs (debitul de viitură).

Eroziunea torențială se realizează sub cele trei forme de bază: eroziunea regresivă, laterală și liniară. Activitatea torentului este condiționată de către regimul ploilor torențiale și topirea bruscă a zăpezii. Se poate contura o etajare a captivității torențiale, din zona montană spre depresiune.

Acumularea are loc atât la gura de vărsare a torentului cât și în lungul canalului de scurgere atunci când competiția curentului este depășită de volumul materialului transportat.

La gura torentului acumularea se realizează sub forma conului de dejecție acesta aducând uneori prejudicii suprafețelor pe care se depune în lunci și pe terase.

Procese fluviatile

Sunt procesele determinate de apele curgătoare permanente prin eroziune, transport și acumulare. Ele sunt mai complexe decât cele torențiale deoarece agentul care le provoacă, apa curgătoare, are activitate permanentă iar formele create sunt foarte stabile.

Prin eroziune se creează forme specifice acestui proces. Eroziunea în adâncime care poate fi liniară, regresivă sau de marmitaj, creează talvegul râului și albia minoră a acestuia. În zona de munte talvegul râului are o formă mai adâncită fiind presărat cu bolovani. Albia este rectilinie, impusă de cursul tăiat în roci dure, panta este mai mare.

În zona depresionară, panta de scurgere micșorându-se, dă posibilitatea râurilor să meandreneze.

Eroziunea laterală este cea care duce la crearea malurilor, a meandrelor, a luncii și a teraselor.

Acumularea contribuie și ea la instabilitatea albiilor, prin crearea insulelor și ostroavelor în albia minoră, prin aducerea mâlului în lunci sau prin formarea conurilor și solurilor aluviale la gurile de vărsare.

INFLUENȚA FACTORULUI SOCIAL-ECONOMIC

Factorul social-economic influențează și el într-o oarecare măsură desfășurarea proceselor morfogenetice condiționând temporar modul lor de evoluție sau chiar determinând accelerarea ori diminuarea proceselor respective. Factorii sociali-economici pot fi la fel de dinamici ca și clima, ei putând realiza în cadrul morfodinamicii externe a unui sistem, menținerea sau ruperea stării de echilibru morfodinamică.

Omul poate acționa asupra diferitelor componente ale unui sistem modificându-le.

În cadrul zonei analizate, zonă intrată în circuitul economic de timpuriu, omul a modificat parțial vegetația naturală de păduri sau pajiști fie pentru extinderea arabilului, fie pentru extinderea pășunilor și fânețelor, a terenului de construit, a drumurilor, etc. Acest lucru a dus la modificarea proprietăților solurilor și slăbirea rezistenței lor la eroziune. Intervenția omului a dus la slăbirea unui echilibru morfodinamic secundar, dar de multe ori a dus la adevărate dezechilibre.

Influența factorului social-economic se materializează prin:

– intensificarea activității industriale, care prin extinderea terenului construit a modificat destinația normală a unor terenuri. Deschiderea unor cariere de piatră (la Boița , Titești, etc.);

– defrișările au dus la modificarea regimului de scurgere a apei pe versanți, posibilitatea de concentrare a scurgerii;

– pășunatul excesiv provoacă degradarea solurilor prin posibilitatea de manifestare a eroziunii în suprafață;

– extinderea teritoriilor arabile s-a realizat prin diminuarea suprafețelor cu vegetație naturală, mai bine protectoare. Dacă ele sunt în pantă facilitează eroziunea liniară;

– modificarea structurii, modului de folosință, spre exemplu înlocuirea plantelor perene cu plante prășitoare mai slab protectoare.

CAPITOLUL V

FACTORII GENETICI AI CLIMEI

Aprecierea potențialului climatic al bazinului Titești am realizat-o prin analiza datelor înregistrate la stațiile meteorologice și posturilor pluviometrice situate în unitatea montană și cea depresionară din cadrul bazinului Olt.

Depresiunea Loviștei are un topoclimat caracterizat prin frecvență mare și persistența îndelungată a inversiunilor termice de iarnă.

Depresiunea Loviștei fiind înconjurată de munți, creează medii de viață diferite – munte și câmpie.

Depresiunea intracarpatică face parte din etajul de climă montan, răcoros (6 – 9ș C), de precipitații abundente (800 – 1200 mm) și vânturi mari, distingându-se cele patru anotimpuri.

Coridoarele de vale și depresiunea aduc uneori devieri ale curenților de aer, inversiuni de temperatură: fie că sunt ierni cu geruri puternice, ori dimpotrivă – cu încălziri, ca urmare a efectului de foehn (foehn = cuvânt de origine germană, care înseamnă vânt cald, uscat și puternic, care bate primăvară dinspre crestele munților spre văi, grăbind topirea zăpezilor; este caracteristic regiunilor alpine din Elveția și Austria. Termenul de "fon" a fost preluat și pentru uscătorul electric de păr).

Satele fiind înconjurate de păduri și dealuri, sunt apărate de furia vânturilor (în special cele de iarnă) care, pe culmile munților bat cu putere.

Temperatura medie anuală a aerului este de 6 – 9 ș C. Media maximă anuală este 14 ș C (Temperatura maximă +32,5 ș C, iar cea minimă de -26 ș C).

Vânturile predomină din direcțiile următoare în ordinea frecvenței: Calm 40%; NV 15%; SE 13%; N 11%; NE 0,8%; S 0,7% iar 0,6% bat din celelalte direcții (intermediare).

Ploile cad cu o precipitație anuală de 400 – 800 l/mp. Media lunară maximă a precipitațiilor este de 140 l/mp, iar media minimă a acestora este de 1,5 l/mp. Stratul de zăpadă maxim în vatra depresiunii a fost de 0,8 m.

Stația meteorologică din Titești a fost înființată în anul 1954.

Poziția și condițiile de relief determină un climat destul de plăcut în vatra depresiunii și de aceea nucul, liliacul, prunul, mărul etc. găsesc condiții bune pentru dezvoltare; mai mult decât atât, pomii înfloresc cu cel puțin o săptămână mai devreme decât în Câmpia Română de cele mai multe ori.

Clima Munților Făgărașului are însă și particularități condiționate de masivitatea și orientarea acestor munți. Masivul pune stavilă atât maselor de aer rece și umed ce vin dinspre Atlantic și mările nordului, reținându-le mai îndelung pe povârnișul său nordic, cât și cele mediteraniene și tropicale pe care le oprește pe latura lui sudică.

Iată de ce, în afară de etajarea climatică pe verticală, Munții Făgărașului prezintă și particularități climatice legate de expoziție : pe povârnișul nordic, un climat dinamic, agitat, rece, iar pe versantul sudic, unul mai moderat, mai calm și mai înseninat. Aceste particularități climatice se răsfrâng în etajele de vegetație prin ridicarea sensibilă a limitei pădurilor pe clima sudică argeșeană față de cea transilvană.

Temperatura aerului scade treptat de la poale spre creștetul munților. Media anuală este de 4-6ș C în etajul pădurilor de fag, de 2-4ș C în etajul molidului și în jur de 0º C în zona pajiștilor alpine (pe vârfuri, chiar -2º C). Lunile cele mai călduroase sunt iulie și august, iar cele mai răcoroase, ianuarie și februarie.

Condițiile climatice sunt aspre, mai ales în zona alpină. Rareori lunile de vară au temperaturi medii mai mari de 7 – 8ș C, iar lunile reci au media temperaturilor de – 8º C și chiar de -11º C. Nu sunt rare nici cazurile cu scurte perioade de viscol și frig în iulie și mai ales în cea de-a doua jumătate a lunii august. Drumețul va trebui să aibă întotdeauna o haină călduroasă în rucsac.

Vântul bate aproape permanent pe creastă, adeseori dinspre vest și nord-vest, provocând înnourări. Calmul absolut este o raritate în acești munți. Unde nu se simt vânturile dominante amintite adie brizele de munte și brizele de vale, materializate prin jocul cețurilor din văi.

Primăvara, zidul muntos, interpus în fața maselor de aer cald dinspre sud, creează efecte de foehn pe versantul nordic, provocând topirea bruscă a zăpezilor.

Norii sunt elementul climatic cel mai impresionant, cel mai spectaculos și de cea mai mare importanță în drumeție.

Masivul Făgărașului este cel mai mare generator de nori din țara noastră.

Norii cei mai frecvenți sunt migratori, fiind aduși de vânturile de vest și de nord-vest. Ei rămân îndelung deasupra munților, dând naștere la ploi mari, însoțite de vânturi, în special pe creastă.

Un alt rând de nori migratori se abat asupra munților Făgărașului venind dinspre mările polare de nord. Ei nu zăbovesc mult asupra munților dar atunci când vin, ei acoperă cu totul, începând de la poale.

Dinspre sud, din bazinul Mării Mediterane, norii ajung mai rar în Munții Făgărașului. Unii din aceștia călătoresc la circa 3000 – 6000 m înălțime, dinspre sud-vest înspre nord-est, iar alții, pe la altitudinea de 1000 – 3000 m, dinspre vest către est. Aceștia din urmă generează de obicei ploi îndelungate, de șapte sau chiar zece zile în șir.

Munții Făgărașului își formează însă și nori proprii. În diminețile senine și calde apar nori de convecție, cu aspect de coloane sau saci de vată. Încep a se strânge către orele 9 – 10, iar la amiază sunt deosebit de maiestuoși, având o mare dezvoltare pe verticală. Uneori circulă mai puțin și către seară dispar, fără a fi făcut mai mult decât a se "scutura". Alteori însă ei declanșează furtuni apocaliptice, însoțite de descărcări electrice. Primii care sunt prevestitorii de vreme bună, sunt cumulus humilis și pot fi ușor recunoscuți; ei sunt mici, albi, cu margini argintii, având forme rotunjite și circulă izolat pe albastrul cerului, ca mici corăbioare. Cumulus congestus sunt mari și au tendința de a se grupa, luând forme de munți de zăpadă. Ei au baza de culoare cenușie, vârful argintat și indică vreme instabilă. În sfârșit norii Cumulus nimbus și Nimbus sunt membrii și provoacă furtuni.

În Munții Făgărașului se formează și nori de front, ca efect al încălzirii mai puternice a aerului pe versantul sudic decât pe cel nordic. Între masele de aer diferit încălzite iau naștere, la altitudine mare, formațiuni de nori care pot staționa uneori vreme destul de îndelungată deasupra masivului. Cel mai des întâlniți sunt adesea norii de briză.

Precipitațiile sunt relativ bogate în Munții Făgărașului. Cantitatea lor crește de la poale spre înălțimi, ajungând în medie la 900 – 1000 mm (în etajul fagului) și cresc în zona alpină la 1400 mm.

Sus însă, la altitudinea de 1500 – 1600 m și mai ales la peste 1900 m, ele cad în mare parte sub formă de zăpadă (uneori chiar și vara).

Ploile au cea mai mare frecvență în lunile de la începutul verii și cea mai mică spre toamnă, în septembrie.

Cele mai frecvente sunt în ianuarie, februarie și martie. Practic, zăpezile se instalează pe creste din septembrie-octombrie și durează până la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie.

În zonele joase, ninsorile cele mai abundente se produc la începutul iernii, îngreunând mult accesul spre coastă.

CAPITOLUL VI

RESURSE DE APĂ

Sunt ape (sau pânze de ape) subterane care se afla pe primul strat impermeabil de la suprafața pământului și alimentează frecvent izvoarele, fântânile etc.

Apele freatice aici la munte sunt discontinue și sunt în mare măsură influențate de precipitații.

Ele sunt de adâncimi diferite și provin din infiltrările de foarte multă durată din apele de suprafață.

Amintim de existența unui izvor mineralizat în satul Bratovești netestat încă, apoi de existența nămolului sărat , folosit de localnici, de multă vreme pentru tratarea afecțiunilor reumatice (tot neanalizat și pe cel din valea Barbului renovat de preotul Nicolae Boncea, în amonte de actualul pod).

REȚEAUA HIDROGRAFICĂ

Pentru Țara Loviștei, Oltul constituie o verigă de bază din componentele esențiale ale naturii locurilor. El a izbutit în munca lui milenară, să ferestruiască munți, să-i taie în curmeziș și să formeze frumoasa vale transversală, descătușând țara de legendă Loviștei legând-o cu celelalte regiuni dintr-o parte și alta a Carpaților. Oltul colectează întreaga rețea de ape curgătoare din țara Loviștei.

Apele curgătoare care drenează depresiunea Titești se alimentează din masivele împădurite ce o înconjoară. Proveniența acestor ape este pluvială, dar și nivală și subterană. în timpul verii debitul lor scade (uneori chiar seacă), iar la mari ploi (torențiale) cum s-au înregistrat în anii 1864, 1941, 1970 și 1975, ele au produs inundații au distrus terenuri cultivabile, păduri și imobile.

În urma ploilor mari și de lungă durată, în anul 1864, valea satului Titești a distrus povarna (locul unde se fabrică rachiul) – proprietatea lui Ioniță Răducanu (zis Rouă). Printre buțile și butoaiele luate de ape, se zice că, s-ar fi aflat și un butoi de 15-20 dal, plin cu spirt, în care stăpânul acestuia păstra 600 poli de aur. Mergând la casa veche, înainte de vărsarea Oltului în Dunăre, unde I.Răducanu își avea vitele la iernat, din lipsă de nutreț în localitate, ar fi găsit butoiul înnămolit, cu capul rămas afară, pe care se putea observa și inițialele I.R.. Este de mirare cum a ajuns până acolo intact butoiul și ce noroc a fost pe stăpân să-l găsească din întâmplare preocupat fiind de procurarea celor necesare hranei vitelor.

În anul 1975, valea Bratoveștiului a distrus complet gospodăriile locuitorilor: Ion Ilie Paroș și Ion Gh. Paroș (schimbându-și și matca de scurgere). De fapt vechea albie a acestei văi pe aici era, ea fiind deviată, în trecut de Alexe Dinescu, pentru mărirea propriului teren.

Tot aceste ploi, în anii de mai sus, în furia lor, au rupt porțiuni mari de teren, lărgindu-și și adâncindu-și albia râurilor (văile) au luat cu ele aproape toate podurile și punțile de peste ele. În urma rupturi malurilor, a fost dată la iveală gura unui canal situat în versantul sudic al satului Titești, la capătul S-V al vechiului pod, canal care are direcția castrului roman din Toplița. În același timp, acest canal s-a observat și în dreptul casei preotului Nicolae Boncea.

Valea Boia Mare la Greblești

VALEA BĂRZĂRII

Se formează din masivele împădurite situate în partea de N-E a satului Titești, punctul Gura Plaiului, despărțind în cursul superior, dealul Bucur, de coasta Orzii. Aici și-a săpat o albie adâncă, cu versanți abrupți, dând naștere la noi alunecări de teren. Această porțiune se numește ”VALEA REA”.

Trece apoi și udă platforma “Tărure”, pe care o desparte terenurile acoperite cu fânețe naturale, cartofi și porumb, ale “Plăișorului” și “Sumlăcii”, coborând până în mijlocul satului, la confluența cu cealaltă vale, în amonte s-a realizat alimentarea cu apă a satului Titești (destul de recent).

VALEA SATULUI

Obârșia o are în punctul, Pleșile (“Lu Sipoți”) situat în partea estică a satului Titești adunând pe cursul ei toate izvoarele din această parte.

În amonte, desparte dealurile Bucur și Chicera, iar puțin mai la vale Oca (unde primește ca afluent valea Corbului), dealurile care adăpostesc frumoasa pădure “Cășărie” unde se zice că ar fi fost vatra de odinioară a satului, înmormântat în legendele lui Treee, apoi pe la miazăzi de platforma Tărure (unde se află izvorul de la Pomăreții), prin tradiție aici ar fi viețuit un pustnic.

Albia văii Titești

În continuare traversează satul și în punctul terminal al Tărurii, întâlnește valea Bărzării (în centrul satului) formând o vale mai mare “Valea Satului".

Valea Satului astfel formată mai departe zona de miazănoapte a satului Submlaca de Toplița (unde adună apele “Izvorul lui Iosif” are “Cornorați”, care are un debit constant indiferent de vreme), trece apoi pe teritoriul satului.

Având un debit mai mare, a permis construcția de mori țărănești, de tip ardelenesc, din care astăzi nu mai există nici una.

VALEA BARBULUI

Valea Barbului se formează prin unirea izvorului Tomoneii cu cel al Salelor, situate în partea de S-E a satului Titești.

În cursul inferior desparte DEALUL FRĂSINEIULUI, de cel al Cazanului (unde este localizat castrul roman de la Titești), adunând apele râurilor Vâlcelii, și a izvorului din Vâlcea.(ȘIPOT)

Pe teritoriul satului Bratovești, întâlnește valea Cucoiului, iar puțin mai jos, are loc confluența și cu valea Titeștiului, formând o vale mai mare – valea Bratoveștiului, evident cu un debit sporit.

VALEA CUCOIULUI

Își adună izvoarele din masivul împădurit al Cordoaiei, trece prin mijlocul fostei vetre a satului Cucoiu, unde și-a format o vale largă, cu versanți abrupți, fapt ce a condus la mari alunecări de teren.

La ieșirea din perimetrul satului Cucoiu, își unește apele cu valea Barbului. Având un debit mic nu s-au construit mori pe această apă.

VALEA BRATOVEȘTIULUI

Se formează prin confluența văii satului Titești cu valea Barbului și valea Cucoiului la care se adaugă mai multe pâraie (torenți) ce își au izvoarele în Cordoaia.

Având un debit mai mare, pe cursul ei au fost construite, mori, darac de lână și joagăre de tăiat bușteni.

LACURILE

Lacurile ocupă suprafață foarte mică, ele nu prezintă importanță turistică sau piscicolă.

Lacul Mierlei – este situat în partea de S-E a satului Titești, în punctul numit Iazuri. Se zice ca el ar fi fără fund. La suprafața lui s-a format un strat de mâl, provenit din putrezirea plantelor, iar deasupra, au crescut arbuști, în special arini negrii. Ocupă o suprafață de circa 200 – 250 mp.

LACUL SECĂTURII

Are o suprafață de circa 300 mp și se află tot în partea de S-E a satului Titești, puțin mai sus de lacul MIERLEI, în punctul numit SECĂTURA.

Proveniența lui nu se cunoaște dar prin tradiție se spune că aici, în Secătura, ar fi fost mai multe lacuri, dar dându-și drumul (au fost asanate), a rămas doar cel existent astăzi, cu numele de mai sus.

Lacurile rămase în urma desecării sunt bune de fânațe pentru cultura cartofului (care nu s-a mai cultivat din cauza pagubelor aduse de porcii mistreți).

Aceste locuri au fost numite “Secături”, iar lacul “LACUL SECĂTURII”.

Cuvântul Secătura ca și celelalte: curătura, runc, arsura au legătură cu bogata toponimie apărută ca rezultat al înfrângerii pădurii de către om, locuri despărțite în vederea sau pășunatului, cuvântul iazuri înseamnă lac unde altă dată erau bușteni.

Acest loc este acoperit la suprafață cu un strat numit linte, aici sătencele își aduceau la topit mănușile de cânepa și in, principala materie primă din care își confecționau lenjerie de pat și de corp (pentru bărbați și femei) pânza de in se folosea pentru confecționarea maramei mireselor de pe aceste plaiuri (linte denumirea exactă), lintiță din genul Lemna, plantă acvatică cu tulpină mică și lașiță, lipsite de frunze și de rădăcini sau cu rădăcini mici se folosește uneori pentru hrana peștilor.

Existenta boabelor de lintiță, adună atât toamna cît și primăvara, în stuful lacului o mulțime de rațe sălbatice și alte păsări (nedomestice).

Ca mărturie că în trecut acest loc era folosit pentru topitul cânepei și al inului, stă faptul ca locului pe unde se trece spre acest loc, ia rămas denumirea de CALEA LACULUI.

În iazul satului Titești, ce se întinde la poalele dealului "Oca", se află mai multe lacuri, din care cauză acestui loc i se spune "la lace". Întinderea și adâncimea lor este mică și de cele mai multe ori, ele seacă. Se presupune că ele s-au format în urma alunecării terenului, când și cursul Văii Satului s-a schimbat. Albia acestei văi, se zice că ar fi fost pe actuala albie a pârâului Vâlcelii, de unde au rămas bolovanii mari ce se află pe acest pârâu.

OLTUL ȘI AFLUENȚII SĂI DIN DEFILEU

La granița de vest a masivului Făgărăș, la Podul Olt și Boița – Turnu Roșu, Oltul se orientează brusc spre sud și, tăind în curmeziș cutele munților, îi străpunge prin defileul de Turnu Roșu – Câineni. Străpungerea s-a făcut prin trasee preexistente prin antecedență. Între Boița și Câineni, Oltul primește din munții Făgărașului, apele Strâmbei, văile Mărului, Boului, Fratelui, Curpănului și Hoților, venite toate de sub Chica Pietrelor și Strâmbanu.

Confluența văii Titești cu Oltul

Dincolo de defileu la sud de Câineni el culege apele râului Boia Mare, care adună la rândul său toate firele de pe latura sud-vest a masivului, de la Tătaru la Ciortea, pe cele de pe latura vestică a Culmii Mâzgavu – Sf. Ilie și pe acelea din nordul depresiunii Titeștilor. Toți afluenții Oltului din defileu sunt de mică anvergură, modești, fără prea mare importanță economică.

Defileul Oltului la Câineni

Topologul este ultimul afluent făgărășan al Oltului. El adună la obârșie, prin izvorul Scării și izvorul Negoiului, apele din Ciortea și Lespezi, rostogolindu-le spre sud, printre culmile Mâzgavu – Stâna Mare și Podeanu Marginea (din înălțimea muntelui Marginea se deschide una din cele mai surprinzătoare și mai frumoase perspective asupra ținuturilor de obârșie a Topologului).

CAPITOLUL VII

VEGETAȚIA ȘI FLORA

În depresiunea Titești se întâlnesc arbuști de toate din toate etajele de vegetale.

Etajul stejarului (quercus robur) – de proporții mai reduse se întinde în partea de S-V a satelor ( Cordoaia , Frăsinet ). Stejarului i se adaugă și alte specii de foioase cum ar fi: carpenul (Carpinus, Betulus), ulmul (Ulmus montana), jugastrul (Acer plantanoides) etc, care cresc în păduri mici și puține.

Crește doar separat frasinul (FRXINUS EXCELSIO) și paltinul (Acer pseplatonus) atât în zona de sud a satului Titești (La Morii cât și în zona de S-E de Tărure).

În jurul văilor apare o vegetație specifică de luncă cu păduri de sălcii (Salix alba), arinul (Almus Viridis) etc.

De-a lungul șoselei județene, în dealul târgului, pe marginea drumului forestier se găsește plopul alb (Populus albu ) și plopul tremurător (Plopulus tremurla).

Pe terenurile înclinate și slab expuse surpărilor, s-a plantat salcâmul (Rubivia pseudocacia).

Pe plaiurile dinspre păduri crește mesteacănul alb (Botula vericosa) și alunul (Corylus savellana), în partea de N-E (Coasta Orzii ), iar la S-E coasta Berilei și Pleașa.

Cea mai mare parte a zonei vegetariene este ocupată de etajul fagului și coniferelor care alcătuiesc “pădurea bătrână”, lor le urmează zona alpină (cu întinsele pășuni naturale – favorabile păstoritului.).

Etajul fagului, ocupat de pădurea de fag (FAGUS SILVESTRA), care ajunge până la 1200 m altitudine. Aici la noi acest etaj începe de la 2-3 km distanță de sat (așezat în partea răsăriteană), din imediata apropiere a izlazului, până la linia muntelui Clăbuca.

Uneori urcă și mai sus, în amestec cu rășinoasele. Masivul Cordoaia așezat în partea de miazăzi a satelor Bratovești și Cucoiu, este împădurit cu stejar. În amestec cu fagul și alte specii de foioase, a fost plantată și o mică parte de rășinoase .

Mușchi pe stâncărie (muntele Mâzgavu)

Etajul coniferelor începe de la 1200m altitudine, cuprinzând molidul (Picea –escelsa), și bradul (APIE SPECIMATE), până la limita superioară a pădurii.

Pădurea Cordoaia, asociații vegetale

Fiind zonă depresionară, în care pătrund diferiți curenți cele trei etaje se interferează în zonele de tranziție, și uneori chiar se produc inversări între etajele de vegetație (mai ales în urma plantațiilor).

În muntele Scara situat la o altitudine ridicată (vecin cu Negoiul) cresc niște arbori asemănători arinilor, cărora localnicii le spun (lilieci) (ALMUS VIRIDIS), care nu este altceva decât arin de munte, liliac de munte sau arin verde.

În zona alpină a munților noștri, pe cele mai mari înălțimi, datorită condițiilor climatice aspre și vânturilor de mari intensități, molizii nu mai pot crește, locul lor fiind luat de tufișurile de jnepeni (juniperus camrunis), singurii care pot rezista.

Înlăturarea jnepenișurilor (curățirea din golurile alpine) de pe munți, constituie o gravă eroare ecologică; jnepenișurile au un rol hotărâtor în prevenirea eroziunilor și menținerea echilibrului hidrologic al apelor curgătoare.

Mai sus se desfășoară pe plaiuri largi pășunea alpină, pe care crește tot felul de ierburi formând așa – numitele goluri alpine.

Vegetația de pe valea Titești

Printre tufele de jnepeni, crește afinul ( vacinum vitisidaca), a cărui floare roșie sau albă se scutură în luna iulie.

Și mai sus pe scheanțuri crește minunata floare de colț (Lentapodium alpinum).

Atât bujorul cît și catifelata floare de colț (floarea reginei), sunt adevărate monumente ale naturi (ocrotite de lege).

Pădurea de fag Cordoaia

Tot pe sub scheanțuri, se întîlnește ghintura (Gențiana) , întrebuințată ca leac(medicament pentru oameni și pentru vite).

Plante necultivate cresc pe toate terenurile satelor și ele alcătuiesc fâneața naturală, care ocupă un loc mare în întinderea depresiunii oferind furajele necesare creșteri vitelor ocupație de bază a locuitorilor.

În anumite locuri se întâlnesc plante medicinale în cantități abundente, ierburi cu efect tămăduitor, care-și risipesc trăirea pe aceste meleaguri.

Cu puțină străduință putem să curmăm această risipă, să transformăm această pierdere în câștig mare, și păstrarea sănătății, bunul nostru cel mai de preț

Locuitorii satelor noastre au fost buni cunoscători ai practicilor medicinale (tratarea cu buruieni), practici păstrate din bătrâni, iar secretul folosirii lor atât înspre bine cît și al practicilor deșarte generate cu simț al vrăjilor și al altor credințe în legătură cu lumea plantelor.

Primăvara prin poienile din păduri cresc: ghioceii (Galant husmi mivalis), cu floarea lor cristalină ca un clopoțel (ce ne vestește primăvara ), crucea voinicului (Hepatica transilvanica), brebeneii (Coridalis), spînzul (Helleborus) viorelele (Scillabifolia).

În toamnele târzii și fără brumă, te îmbie cu florile ei proaspete brîndușa (colchium autumnale) , pe care cei mai mulți le numesc viorele de toamnă.

Ca o raritate crește dârbovnicul în denumirea lui adevărată dârmaz sau dârmox (Viburnum lantana) un arbust cu frunze opuse și ovale, flori albe și fructe negre, frecvent întâlnite în zonele deluroase mai ales pe soluri calcaroase. Se culege primăvara pentru frunzele lui puternic mirositoare.

Se întâlnește în Coasta Orzii și Coasta Cordoii. Aceste flori de primăvară sunt culese atât pentru frumusețea lor , cît și pentru mirosul plăcut, în special de copii care se întrec în confecționarea de coronițe pe care le duc la biserică de “Denumirea Florilor”.

Pe izlazuri, prin poienițele pădurilor, cresc multe ciuperci comestibile: ca ciuperca de bălegar (Psalliota campestris ), și necomestibile ca:pălăria șarpelui (Armanita- muscaria).

Din ghebe (Armillaria mella), din bureți care cresc pe trunchiurile arborilor denumiți și păstrăvi (Pleuratius asreatus) se prepară acrituri pentru iarnă foarte delicioase.

FAUNA

După cum se cunoaște există o strânsă legătură între zonele de vegetație (care oferă hrană și adăpost) și repartiția faunei. Așa cum se va vedea natura a fost darnică și în ceea ce privește fauna pe aceste locuri.

Pentru pădurile de foioase sunt următoarele animale mistrețul (sus scroafa) și viezurele (meleș meleș) precum și animalele de pradă: lupul (canis lupus), vulpea (vulpes vulpes), mai rar jderul (martes martes ), alături de specii pătrunse din silvostepă ca: iepurele (Lepus europens) fie din etajul coniferelor căprioara (caprealus elaphus).

Tot aici sunt și mamifere mari, de interes cinegetic ca ursul (Ursus arctus) cerbul (cervus elaphus) și râsul ( Lynx lynx) .

Dintre păsări cocoșul de munte ( Tetrao uragellus) al cărui zbor rapid îl deslușești primăvara, în sportul zăpezii, în timpul împerecherii și găinușa de alun, sau iernuca (Tetrastes banaia) al cărui glas îl auzim în diminețile de vară, spre poalele pădurilor muntoase .

Mai sus în zona alpină trăiește capra neagră (Rupicapra – rupicapra), relicvă din glaciarul târziu, care te desfată cu salturile ei amețitoare din scheanț în scheanț, animalele rare care trăiesc în cireadă (cireadă) și sunt ocrotite de lege.

Prin tufele de scai trăiește ariciul (Erimaceus eurapceus ), pe care copii îl pun să joace după bătaia unui metal.

Legenda ne povestește că ar deține iarba fiarelor, cu ajutorul căreia se pot deschide orice încuietori.

Se spune că haiducii aveau iarba fiarelor.

Celor mai de sus li se adaugă o mare varietate de păsări, cu care lovișteanul s-a născut a crescut în ciripitul lor, așa cum le-a pomenit din bătrâni.

Amintim ciocănitoarea mare (Driacapus mortius), cinteza (Frangilla coelebs ), mierla (Turdus merula), pitulicea (Phylascapus colibita), rândunica (riduro rustica) veșnică călătoare, pițigoiul (Porus maior), guguștiucul (Streptapelia decaveto), precum și vrabia (Poser Montanus), care pe timp de iarnă stă nestingherită pe lângă casa omului.

Peste neîntrecutul lor ciripit, predomină cântecul cucului (Cuculus Carnarus) și al privighetorii (Luscinia mergarhychos), așteptate cu mult dor după iarna grea care a trecut, desfătând pe oricine cu glasul lor.

Tot aici în pădure trăiește bătrânul corb (Corvaya crae), uliul (Agepiter Gentilis), cioara neagră (Corvus carane) și bufnița (Buba buba), iar în fânețe cârsteiul de baltâ (Ralus Aguaticus) și prepelița sau pitpalacul (Cartunix Cartunix) cu ouăle lor împestrițate – bucuria copiilor când le găsesc în iarbă.

Păsările sunt prevestitoarele vremurilor rele (ploi, zăpezi etc.).

Astfel atunci când fac gălăgie (ciripesc zgomotos), cu siguranță se schimbă timpul; despre corb se spune că nu trece iarna până nu crapă ouăle lui de gerul iernii (este vorba de luna februarie).

În apele curgătoare descrise putem spune ca fauna lipsește, cu excepția cazului în care din apa Oltului urcă pești, dar micuți.

În apele reci de munte se pot pescui păstrăvi dar aceștia nu constituie o îndeletnicire a localnicilor.

De asemenea, nu există mici iezere (lacuri artificiale) amenajate pentru creșterea peștelui.

Tot din lucrarea lui Ion Conea aflăm că legătura de 25 bucăți de păstrăvi se numește “ortu”. Poate de aici se spune că a dat ortul popii.

Din cele prezentate mai sus reiese că în această zonă se menține o faună și floră bogată și variată, demonstrând încă odată, că Țara Loviștei este într-adevăr un ținut al vânătorii, vânătoarea fiind una din ocupațiile locuitorilor încă din vechime.

REZERVAȚII NATURALE

Comorile naturii sunt ocrotite și conservate în rezervațiile naturale; rezervația complexă Cozia 5547ha, caracterizată prin microrelief structural pe gnoise de Cozia, vegetatia cu numerose plante endemice – trandafirul de Cozia (rossa villosa ssp coziae) măceșul argeșean (Rosa Argesana), pesma Coziei (Centaurea Stoebe), rocațelele Coziei (Achilea Coziana), plante rare garofița de munte (Dianthus spiculifolis), iedera albă (Draphne blagayana), laleaua pestriță (Fritillaria Montana), mixandrele de stânca (Erysimum Saxosum), etc.

ION CONEA susține că “Muntele Cozia nu este decât străvechiul “Kogeonom” al geto – dacilor, căci și denumirea de Cozia sugerează acest nume amintit de Herodot”.

Denumirile formelor antromorfe sau zoomorfe din rezervația Cozia – Henutu amintesc de tradițiile pastorale din acest mediu în care locuitorii depresiunilor din jur găseau un adăpost sigur în timpurile istorice.

Astfel întâlnim aici Sfinxul Coziei, “Ciobănașul“, “Balea Coziei”, “Haiducu”, “Dochia fără cojoace”, “Ursu”, “Capul dintre brazi”, etc.

Datorită importanței sale științifice deosebite reprezentate prin numeroase endemisme și rarități floristice și faunistice pe care le adăpostește, această rezervație complexă a fost propusă să devină din anul 1981 PARCUL NAȚIONAL COZIA cu o suprafață de 21.400 ha.

CAPITOLUL VIII

SOLURILE

Solul ocupă un loc cu totul aparte între componentele mediului geografic, fiind o rezultantă complexă a interferențelor învelișurilor Pământului.

Solul este un rezultat al acțiunii factorilor naturali, relief, climă, rocă, vegetație, apă freatică, timp. Ca atare solul este un corp natural. Una din principalele sale caracteristici, esențială pentru integrarea lui în circuitul productiv, este fertilitatea. Aceasta face din sol un important mijloc.

Condiții de formare

Principalii factori care contribuie la formarea solurilor din arealul studiat sunt relieful, clima, roca mamă, vegetația, apa freatică și factorul timp.

Relieful are o acțiune indirectă prin etajarea altitudinală, înclinarea și expoziția versanților, gradul de fragmentare pe orizontală și verticală, și o acțiune directă asupra solurilor prin prăbușiri, alunecări etc.

Clima influențează formarea solurilor prin regimul precipitaților, al temperaturilor, prin regimul înghețurilor și predominanța vânturilor Roca pe care pe care s-a format solul are mare importanță în impunerea tipului de sol, a orizonturilor sale genetice în fertilitatea și în rezistența la eroziune.

Vegetația furnizează materialul de formare a solurilor, respectiv litiera pădurii sau ierburile pajiștilor. Vegetația are un rol important în protejarea solurilor împotriva eroziunii.

În multe locuri în depresiunea Titești, vegetația naturală a fost transformată de către om, fie prin extinderea pajiștilor pentru păstorit în locul pădurilor, fie prin extinderea terenurilor arabile.

Aceste mutații au dus și la unele schimbări asupra solurilor, determinând o accentuare a eroziunii și instalarea proceselor actuale. De asemenea modul de utilizare s-a schimbat, în favoarea arabilului și mai ales în detrimentul pădurilor.

Apa freatică condiționează formarea solurilor prin adâncimea la care se află și prin conținutul în săruri. Local pânza freatică poate duce la degradarea solurilor prin salinizare, înmlăștinare, alunecări de teren, gleizare.

Factorul timp diferențiază diferitele clase de soluri, după timpul când s-au format acestea, oglindindu-se în succesiunea orizontului genetic. Astfel, clasa solurilor neevoluate cuprinde soluri ce pot avea un singur orizont.

Sistematica solurilor

În cadrul depresiunii Titești s-au identificat următoarele tipuri de soluri: din clasa argiluvisolurilor, solurile argiloiluviale au răspândire mică în partea de SV a depresiunii.

De asemenea se întâlnesc pe suprafețe restrânse în arsenalul solurilor brune cumezobazice.

Solurile brune luvice împreună cu solurile brune luvice erodate au o răspândire mai mare în zona depresionară sub păduri de quercinere, uneori asociate și cu regosoluri.

La aceste soluri este prezent și fenomenul de pseudogleizare ca urmare a unor condiții normale.

Din clasa combisolurilor, solurile brune cumezobazice au un areal mai mare în cadrul depresiunii Titești.

În schimb cea mai mare răspândire din cadrul depresiunii o au solurile brune acide și solurile brune acide asociate cu litosolurile. Ele marchează trecerea de la zona depresionară la zona montană. Au câteva pătrunderi în zona montană înaltă, pe văile râurilor mai mari. Se dezvoltă sub păduri de fagi, quercinee sau amestecate și sub pajiști (pășuni, fânețe).

Clasa spadosolurilor – cuprinde solurile brune feriiluviale și podzolurile dezvoltate în zona montană înaltă, sub pădurile de conifere, sub jnepeni sau sub pășunile alpine.

Solurile și procesele geomorfologice actuale

Solul constituie suportul material asupra căruia se exercită procesele actuale. Ca urmare, el are o influență în condiționarea exercității acestuia, influență manifestată în mod direct și indirect.

În mod direct solul opune prin proprietățile sale fizico-chimice o anumită rezistență la eroziune, ea fiind determinată de mărimea și starea agregațiilor, are stabilitatea lui hidrică de textură și conținutul în humus.

În mod indirect solul intervine în procesul de eroziune prin capacitatea de infiltrare, reținând astfel o cantitate mai mare sau mai mică de apă din totalul precipitațiilor căzute sau a apei provenite din topirea zăpezii și împiedicând astfel concentrarea scurgerii la suprafață sa.

Solurile și modul de utilizare a terenurilor

Prin principala sa însușire, fertilitatea, solul constituie un important mijloc de producție. Această însușire de alți factori de condiționare a reliefului, prin atitudine, înclinarea pantei sau activitatea umană, au impus categoriile de utilizare a terenurilor în depresiunea Titești.

Astfel solurile din zona depresionară sunt cu fertilitate mai mare, dezvoltată pe suprafețe plane sau ușor înclinate, au determinat extinderea terenurilor arabile. Odată cu creșterea altitudinii și mărirea acidității solurilor, fertilitatea lor scade impunând păstrarea vegetației naturale instalate, care protejează solurile de pe părțile înclinate împotriva eroziunii și menține astfel echilibrul natural existent.

CAPITOLUL IX

AȘEZĂRILE OMENEȘTI

Scurt istoric

Până la înjghebarea primelor forme de conducere locală, preoții erau cei care redactau actele de stare civilă.

În satul Titești figura locuitorului Diaconu Duminică a jucat un rol social important, fiind conducătorul “cetei de moșneni” care, împreună cu Andrei Diaconu, au declanșat procesul împotriva boierilor fanarioți, care voiau să pună stăpânire pe hotarul satului. El avea un scris frumos (cu litere chirilice de mână), după cum se observă din multe acte pe care le-a redactat.

Din această cauză comuna Titești, începând cu anul 1830, posedă registru al stării civile, scris foarte îngrijit. Așa se explică faptul că anumite acte se găsesc răspândite în fascicole ale arhivelor bisericilor din Titești și Bratovești.

În anul 1839, în cele trei sate existau următoarele numere de familii:

satul Cucoiu – 31 familiii;

satul Bratovești – 38 familii;

satul Titești – 64 familii.

Total 133 familii [5’; pag. 919].

În anul 1859, găsim o formă de administrație sătească prin trei deputați (sătești) și anume: Simeon Sădeanu, N. Deaconu și Ionescu Chiralete, care semnau diferite acte, întărite cu sigiliul satului Titești, Plasa Loviștei, Județul Argeș, cu efigia vulturului. Actele erau contrasemnate de Ghiță Lungu – scriitor – care le și redacta.

În anul 1866 găsim în actele vechi denumirea de Primăria Titești – Bratovești, cu antetul “Principatele Unite ale României”. Exemplificăm actul cu hotărnicia (învoirea) dintre sătenii din Titești și Cucoiu, cu Dosu' Dealului.

De asemenea, se păstrează delimitarea ce s-a făcut de către locotenent Condeescu, la 15 septembrie 1865, din fosta proprietate a statului, pentru satul Bratovești.

În anul 1870 ia ființă funcția de notar, ocupată mai întâi de Ghiță Lungu, apoi de Gh. Ionescu și Gh. Niculescu (Cafa), fratele lui Tudorică Adrian. Din acest an actele primăriei sunt puse în ordine, păstrându-se și astăzi.

Tot în anul 1870, la comuna Titești erau alipite comunele Racovița și Perișani, unde – deși existau primari I. Paraschivoiu – la Racovița – și I. Frunzescu – la Perișani – aceștia erau neștiutori de carte.

Actele de stare civilă se redactau aici la Titești, primar fiind Nicolae Mărcoiu și ajutor de primar – Niță Boișoreanu din satul Cucoiu.

La 28 octombrie 1902, fosta comună Titești (cu cele trei sate componente) avea un număr de 293 familii și 1254 suflete. Deci într-un interval de 63 ani numărul familiilor s-a dublat [3’].

În anii 1908 – 1909, comuna Titești este reședință de plasă, cu denumirea “Plasa Oltului de Sus”.

În anii 1930 – 1931, a fost reședința marii comune cu denumirea de Titești, care avea în subordine toate unitățile administrative din întreaga Loviște, având cca. 10000 suflete.

În perioada 1942 – 1946, Comuna Titești a fost, iarăși, reședință de plasă cu denumirea “Plasa Loviștei”.

În anul 1950, a fost anexată comunei Titești, comuna Boișoara, până în septembrie 1956 [4’].

Înmulțirea comunelor din Loviște, în subordinea comunei rurale Titești, avea un substrat politic, ele fiind obligate de a veni cu tot atâtea voturi la alegerea autorităților județene.

Numai în actuala comună Boișoara existau trei comune: Boișoara propriu-zisă, Găujani și Bumbuiești.

Alegerile din Loviștea se desfășurau aici în Titești, în localul școlii vechi (din Dealul Gruiului). Alegerile, au început să aibă loc după primul război mondial (în anii 1920-1922), desfășurându-și disputa pentru putere cele două partide istorice: liberalii și țărăniștii.

Alegerile erau prezidate de un magistrat, iar ordinea era asigurată de un pluton de ostași înarmați, comandați de un ofițer.

Pînă la construcția localului propriu de primărie, în anul 1910, primăria a funcționat în casele din centrul satului (astăzi proprietatea locuitorilor Gh. Vlădescu și Gh.N. Popa).

În timpul ocupației germane (1916-1918), a fost primar Din M. Rouă, care a salvat atât arhiva primăriei, cât și clopotele bisericii din sat, garantând comandantului german de la Curtea de Argeș că dacă se va dovedi că el cunoaște ceva despre cele ascunse, întreaga familie să-i fie omorâtă.

Înainte, toate comunele din Loviște aflate pe partea stângă a Oltului aparțineau fostului județ Argeș, unde, ca să ajungi, era destul de dificil.

În anul 1942, inspectorul administrativ Joie Gherman, a propus ca toate aceste comune, precum și cele din apropiere de Rm. Vâlcea (dar aparținătoare județului Argeș), să treacă la județul Vâlcea, idee care a fost împărtășită de conducerile comunelor de atunci. Drept urmare, toți notarii care au cerut alipirea la județul Vâlcea, au fost sancționați prin transferuri disciplinare propunerea fiind abandonată. Ulterior acest deziderat a fost împlinit. [10]

Satul, formațiune socio-geografică complexă, face parte din rândul așezărilor rurale permanente. El își are geneza în obștile constituite în procesul destrămării comunei primitive.

Ion Conea, remarcabilul specialist în geografia istorică, arată că: “… termenul de “sat” derivă de la latinescul satus, adică ceea ce se chema odinioară moșia agricolă din jurul șezutului de acum, locul unde se seamănă, se cultivă ceva. Tot pentru sat se atribuie termenul de vatră, care este autohton tracico-dacic” [2:pag.17].

Cea mai veche formă de proprietate în satul românesc cunoscută și la noi, a fost stăpânirea în devălmășie (în comun) a pământului de către obștea sătească, fiecărei familii revenindu-i perfect echitabil, un lot de folosință numit delniță. În schimb, pădurile, pășunile și apele erau folosite în comun. [10]

În zona de munte și de deal, cu toate că au apărut diferențieri în cadrul obștii (formarea unei pături mai avute), totuși s-au păstrat până în capitalism satele libere, stăpânite de obștii (satele de moșteni sau moșneni), lucru adeverit și aici la noi.

SATUL TITEȘTI

Este așezat pe șoseaua Curtea de Argeș – Câineni pe o lungime de 3 km și are forma unei cruci, la care latura a doua se întretaie cu șoseaua județeană în centrul satului, la monument, coborând dinspre est spre vest din punctul Tărure, spre satul Bratovești și, apoi, spre Racovița.

Din cauza acestei forme pe care o are, terenul situat în afara laturilor care formează crucea, este numit “Peste Cruce”.

Cel mai vechi document găsit până acum, care atestă ca dată certă vechimea satului Titești, este hristovul domnesc de la 1 ianuarie 1526, dat de către domnitorul Radu de la Afumați, pe care-l redăm în copie, la Capitolul “Anexe”.

După cum reiese din acest hrisov, jumătate din moșiile Titești și Bumbuiești “sunt vechi și drepte averi și vecine cumpărate cu dreaptă slujbă de moșii și strămoșii lor”. Deci, vechimea satului ar fi cu cel puțin un secol înaintea datării hrisovului, jumătate din cele două sate fiind stăpânite de mai multe generații precedente lui Neagoe, boierul de încredere al lui Radu de la Afumați, care a purtat 19 bătălii cu turcii, scăpând țara de a nu fi transformată în pașalâc, fiind – în cele din urmă – omorât în biserica “Cetățuia” din Rm. Vâlcea. Radu de la Afumați, domn al Țării Românești (1522 – 1523; 1524; 1524 – 1525; 1525 – 1529) a dus o politică anti-otomană și a luptat împotriva lui Mehmed-bey, Vladislav III și Radu Bădică, pretendenți la scaunul domnesc, care i-au întrerupt domnia. La îndemnul boierilor craiovești, s-a supus Porții. Încercând să reia politica anti-otomană, a fost ucis de boieri. [29, pag.1362]

Pe locul unde se află astăzi satul Titești, la începutul secolului al XVII-lea, erau stăpâni ai delnițelor de moșii și pe veniturilor din piatră, apă, munte, pădure, câmpie (drepturile din obște), anumiți boieri din Rudeni, Sălătruc, Rm. Vâlcea, precum și egumeni și monahii de la Mănăstirea Cozia și de la Schitul cernet, iar alții chiar de aici din Titești, precum Chisar Paharnicul și alții.

Sătenii noștri se aflau în stare rumânie (vecinie), pe moșiile celor de mai sus, de la care s-au răscumpărat prin comportare frumoasă, îndelungată, precum și în schimbul unor anumite sume de bani date, obținând, astfel, libertatea din starea de rumânie de mai înainte, cum și dreptul de proprietate pe moșiile pe care lucrau.

Numai pe aceste căi scăpat de starea socială și economică anterioară. Afirmația făcută în “Registrul monografic al comunei Titești”, că aceste moșii ar fi fost donate de voievozi (gratuit) este inexactă. Ne sprijinăm părerea pe cele reieșite din hrisoavele slavonești, pa care le prezentăm, în copii, la “Anexe”, după originalele depuse în 1911 la Arhivele Statului.

În anaforaua (cartea de judecată) din anul 1826, înaltul divan al țării împreună cu domnitorul confirmă că “… văzând la mâinile moșnenilor atâtea hrisoave Domnești și zapise, nu se cuvine a se bântui din liniștita stăpânire ce au avut-o până acum”.

Dintre aceste hrisoave scrise în slavonă și tălmăcite cu ocazia dezbaterii procesului cu Bucșăneștii de Chiriță Dascălul, menționăm pe cel din anul 7148 (1460), august, 20, dat lui Șerban și feciorilor lui din satul Titești, că s-au desromânit de la jupâneasa Despina “ cu toată delnița lui, din câmp, din apă, din păduri și de peste tot hotarul”, dat de către Matei Basarab.

Voievozii și în special blajinul și înțeleptul Matei Basarab, întărea cu sigiliul statului în ultimă instanță actele de vânzare – cumpărare, zapise, tranzacții intervenite între săteni și boieri – foștii stăpâni ai averilor și ai oamenilor aflați pe moșiile lor, așa cum se consfințise în “legătura de glie”, dată de marele voievod Mihai Viteazul, prin care se înfeudează sătenii cu întreg avutul lor, unor boieri de încredere de la curtea domnească.

Încetul cu încetul, începe o luptă antifeudală latentă și sătenii reușesc să pună mâna pe întreg hectarul, inclusiv pe drepturile din obști. Acest hectar a apaținut următoarelor 12 neamuri, denumite “moși”: Bolovănești, Cizmari, Gurbățești, Vârvorești, Popești, Cârstoi, Mardalești, Vătășești, Râgați, Lungești. Stăncioi și Hodorogești.

Trebuie să apreciem meritele bătrânilor de pe atunci, care au reușit să se elibereze dintr-o stare de înapoiere, în aceea de libertate și de stăpâni pe deplin ai locurilor pe care se aflau, înfăptuind astfel adevărata revoluție, fără arme, schimbând fundamental modalitatea și relațiile de producție.

Bătrânii noștrii au dat dovadă de unire la fapte bune, la acțiuni importante; au urmat întocmai pilda din fabula antică conform căreia doi câini care se încăieraseră pe un os au lăsat și cearta și osul pentru a se uni contra lupului care-și făcuse apariția. Ei nu au uitat nici odată că trebuie să fie uniți contra dușmanului secular al țărănimii – boieria – așa cum au dovedit-o și în procesul cu boierii fanarioți Bucșănești.

Mărul discordiei între jeluitori (reclamanți) – Bucșăneștii – și pârâții – moșnenii Titești, era pretenția boierilor de a împărți hotarul satului pe șase moșii din care jumătate li s-ar conveni Bucșăneștilor. Până în final n-au convins cu dovezi în fața divanului țării.

Domnitorul dăduse ordin isprăvnicatului de Argeș ca Bucșăneștii să aibă în sat drept la cârciumă, o moară, jumătate din hotar și jumătate din recolta muncită în dijmă.

Andrei Diaconu și Diaconu Duminică împreună cu cercetașii lor din sat, aveau aceleași drepturi.

Moșnenii Titești s-au prezentat la judecată în număr de 24 moși (neamuri) în loc de 12 câți erau de fapt. La judecată au dovedit cu hrisoave, acte, zapise etc. precum și cu referatul lui Ene Brăteanul – logofăt, ce a venit la fața locului aici în Titești, în noiembrie 1797, la plângerea Ilincăi Bucșăneasca, stabilind că întreaga avere a Bucșăneștilor se compune din două cămine de casă – unul cu cârciumă boierească din vechime, alte trei cămine de case în Tărure, două locuri de arătură și teren de 75 de oameni de coasă, în diferite părți ale hotarului satului. Din partea sătenilor au fost prezenți la cercetare: Popa Tudose ot Titești, Diaconu Duminică, Stanciu Gurbăț, Ion Râget, Tudose Lungu, Tudor sân Ieghe, Marcu Gurbăț, Dumitru Vârvoră, Enache Bolovan, Coman Tureanu. Au mai fost de față și Ion Unchiașul din Titești, ce se trăgea din rumâni boierești, care și el avea cunoștință de locurile din sat, ce le-au avut boierii sub stăpânire de la români.

Pentru destoinicile cuvinte aduse de moșnenii din Titești, s-a dat câștig de cauză acestora, stabilindu-se că Bucșăneștii au dreptul la a 24-a parte din întreg hotarul satului, inclusiv din drepturile obștilor și nu din jumătate așa cum pretindeau.

Jurământul oferit de moșneni (cartea de blestem ce urma a se efectua la Sf. Episcopie a Argeșului, cu deosebită solemnitate), nu a fost acceptată de boieri.

Ultima pretenție a fanarioților de a li se comasa averea ce o posedau în satul Titești le-a fost respinsă.” [10; pag.48]

Considerăm că și de această dată în Registrul monografic al comunei s-a făcut o confuzie și anume: “Procesul a fost între săteni și satul Bucșănescu, care a ctitorit bisericile din Berislăvești și Corbeni” (Acesta poate a fost rudă cu Bucșăneștii de aici).

După pierderea procesului de Gheorghe Bucșănescu, averea lor este cumpărată de săteni.

Ca să ne putem da seama de eroică rezistență pe care o opun strămoșii noștrii contra hrăpăreților boieri fanarioți, precizăm că drumul de la divan (București) se făcea pe jos, iar o asemenea călătorie – dus și întors – dura o lună de zile.

Procesul a durat din anul 1754, în timpul domniei lui Constantin Racoviță – Voievod și s-a terminat la 1 februarie 1826, când le apusese steaua boierilor fanarioți – la cârma țării venind domni pământeni. Procesul a durat deci 72 de ani – aproape cât Domniile fanariote – întinzându-se pe o perioadă de trei generații (Mincu, Iliuca – fiică lui George Bucșănescu – nepotul lui Mincu), lupta fiind inegală între justițiabili, deoarece Bucșăneștii aveau funcții importante In timpul domniilor fanariote (Mincu fiind clucer, adică păstrătorul cheilor magaziilor domnești, Gheorghe Bucșănescu fiind medelnicer, adică îngrijitorul lenjeriei și veselei domnești. Erau, așadar, destul de apropiați domnitorului.). [4; pag.28-60]

SATUL BRATOVEȘTI

Este așezat la apus de satul Titești, pe șoseaua forestieră Cornet – Terure. În preajma întemeierii statelor feudale (sec. al- XIV-lea) a fost sat de clăcași ai mănăstirii Cozia. Totuși în Bratovești, “țăranii liberi” își păstrau organizația de obște, cu dreptul de folosință al loturilor și a terenurilor comune, dar erau obligați a plătii dijma (a zecea parte din produse – în natură) și a executa claca pentru stăpân (mănăstirea Cozia). [4; pag.72-80]

Satul Bratovești

Țăranii liberi dețineau cea mai mare parte de pământ situat peste Valea Satului, adică terenurile cuprinse pe “Ulița Popii” și “Ulița Priporului”, cu locurile din jur, izlazul și pădurea, iar proprietatea Mănăstirii Cozia era în partea cealaltă a văii (spre Bumbuiești). De fapt, acest lucru va reieși din prezentarea planului întocmit de locotenentul Condeescu în anul 1865.

Nu cunoaștem împrejurările în care aceste terenuri au devenit proprietatea Mănăstirii Cozia. Prin tradiție, se zice că mănăstirii i-a fost dăruit un clopot care se auzea de al mari depărtări. Vodă ar fi poruncit ca întreg ținutul în care se aude sunetul acestui clopot, să fie al acestei mănăstiri.

Prezentăm și noi această legendă :

LEGENDA PRIMULUI CLOPOT AL MĂNĂSTIRII COZIA

“Era în toamna anului în care Mircea Voievod terminase de clădit mănăstirea Cozia. Călugării primiră din partea bunului domn moșii pentru frumoasa mănăstire. Dar ei se rugară, lingușitori, pentru mărirea moșiei încât, domnul, fiind un bun credincios și văzând cum se tânguiau, le spusese că moșia lor să se întindă atât cât se va auzi clopotul ce urma să fie turnat și așezat în clopotnița mănăstirii.

Călugării comandară un clopot uriaș. Turnat gata, acesta cu greu a fost adus Intr-un car tras de șase perechi de boi voinici. Ultimul popas pe care l-au făcut căruțașii, venind dinspre Țara Ardealului, a fost nu departe de Cozia, la vărsarea Lotrului în Olt. Moșnenii de prin aceste locuri, aflând vestea, au venit să-l vadă.

Spre un grup de oameni mai în vârstă, un unchi pirpiriu se apropie tăcut și îngândurat.

– Fraților, acest clopot nu-i făcut pentru ca la bătăile lui să ne închinăm ă Toți se uitară nedumeriți la el.

– Da, da – continuă el – când va bate ăsta, sunetul lui ne va lovi ca un bici. Dacă vântul nu va bate dinspre izvoarele Lotrului, ca să ne apere de vuietul lui, apoi, vă spun eu că vom pupa tălpile călugărilor și nu ne vom mai chema moșneni. Oamenii tresăriră. Abia acum își dădeau seama că moșul are dreptate.

– Ăsta-i clopotul lăcomiei, zise cineva.

– De făcut nu mai e nimic, continuă moșneagul, decât să facem o jalbă la Domnie și să spunem că neam de neamul nostru de moșneni am fost și nu vom intra în moșia Coziei orice s-ar întâmpla ă

– Credeți că jalba ne va scăpa de belea? – întrebă un altul.

Oamenii se uitară la unchiaș, unchiașul se uită la clopot, apoi la tovarășii săi.

– Numai o minune ne mai poate scăpa, mai adăugă moșul, plecând încet, la fel de tăcut și îngândurat cum venise.

În fața mănăstirii, toți călugării îmbrăcați cu sutane lungi și potcapetele pe cap, ieșiră în frunte cu starețul, să vadă clopotul mult așteptat.

Conducătorul convoiului îmbrăcat cu o haină de pănură, încălțat cu opinci, iar după gât atârnându-i o traistă cu baieră se apropie de stareț, îi sărută mâna și îi zise smerit:

– Sfinția ta, clopotul este adus fără stricăciuni. Aș ruga pe sfinția-voastră să-mi ierte îndrăzneala, dar oamenii se grăbeau să plece și m-au trimis pe mine să cer plata.

Starețul îl privi cu ochii săi lucii și îl măsură din cap până în picioare:

– Cum crezi că mănăstirea care abia s-a zămislit poate plăti atâta bănet? oamenii să fie mulțumiți că vor fi amintiți în slujbe pentru ajutorul lor.

– Da, sfinția ta, oamenii au fost tocmiți cu bani, nu cu vorbe și …

– Nu ți-e rușine să vorbești așa cu un trimis al Domnului care se chinuiește pentru ticăloșiile voastre? De unde ești de fel de vorbești cu asemenea îndrăzneală?

Căruțașii se apropiară la sfada și strigătele starețului. Văzând că nu le dă nimic pentru munca lor, se uitară întrebători la șeful convoiului. Acesta privi la tovarășii lui, făcu un pas către stareț și-i zise apăsat:

– Mă numesc Ion Ciurea și sunt moșnean din Brezoi. Nu am nevoie de banii tăi pentru mine, ci pentru oamenii aceștia care s-au trudit alături de boi ca să scoată clopotul la deal. Fie ca el să nu dăinuiască mult atârnat în clopotniță.

Starețul rămase înmărmurit de îndrăzneala lotreanului. Acesta se suci pe călcâie și dintr-o săritură sprintenă fu călare. Se îndreptă, apoi, în pas ușor pe firul Oltului în sus.

Târziu se dezmeticiră și călugării și izbucniseră în blesteme și amenințări. Ion Ciurea însă nu mai auzea. Clopotul rămase în căruță, oamenii dejugară boii și plecară și ei necăjiți de răspunsul starețului.

În zilele ce urmară, dulgherii lucrară clopotnița. După o săptămână ea fu gata urma să fie ridicat clopotul, lucru greu, la care călugării chemară multe brațe în sprijin. Era o zi însorită. Oltul curgea domol nu departe de locul lucrării. După o zi de muncă încordată, clopotul nu putu fi pus decât pe butucii aflați dedesubtul locului unde urma să fie agățat. A doua zi dimineața, oamenii veniră fără tragere de inimă. Știau că lucrează degeaba, ba urma să fie și sub stăpânirea călugărilor. După opinteli zdravene, spre amiază, clopotul fu ridicat până la grindă. Urma să se bată pana groasă de fier și să fie stricată schela de butuci de dedesubtul ei, să-l lase atârnat.

După odihnă oamenii se apucară iar de lucru. Veni și starețul cu toți călugării. Meșterul dulgher se apropie de el și-i zise:

– Sfinția ta, clopotul e prea mare, și după ce-i vom scoate schela, mi-e frică să rupă clopotnița.

– Nu se vor rupe, prostiile, căci îl ridicăm pentru slava lui Dumnezeu. Hai dați-i zoră

Meșterul își trase oamenii și le spuse:

– Oameni buni, clopotul e greu, și, dacă veți vedea că nu ține clopotnița, lăsați orice și fugiți. Dacă va cădea, face prăpăd mare în calea lui.

Un murmur de aprobare se ivi printre oameni.

– Nu vi frică de Dumnezeu, ticăloșilor, să-l lăsați să cadă? Să-l sprijiniți cu spinarea voastră. Să cadă pe voi, dar să nu-l lăsați. Cum credeți voi că vom fixa hotarele mănăstirii dacă va cădea ?, zise starețul îndreptându-se spre oameni, strigând și dând din mâini.

– Apucați-vă de lucru și nu uitați ce v-am spus, zise meșterul oamenilor săi. Aceștia se apucară de treabă. Prinseră toarta clopotului de grinzile groase de stejar, apoi începură să strice schela. Se apropiară cu teamă de clopotniță. Meșterul se dădu lângă punctul slab al schelei și toporul începu s-o strice. După multe bocănituri, aceasta se prăbuși. Clopotnița se clătină și pârâi.

Oamenii lăsară schelele și fugiră. Starețul privea cu pumnii la gură și se ruga să nu cadă.

– Să vină meșterul la mine! strigă starețul.

Meșterul veni și zise:

– Sfinția ta, clopotnița nu va ține mult…

– Taci și nu vorbi cu păcat – se răsti la el starețul. Azi e sâmbătă și mâine vom trage clopotul. Voi trimite în toate satele din împrejurimi un călugăr. Dacă se vor auzi bătăile clopotului în acel sat, apoi acela va intra în stăpânirea mea și a moșiei mănăstirii cu toate pământurile lui.

Veni și seara. Călugării intraseră deja în satele vecine. Odată cu ivirea zorilor, oamenii din satele Loviștei se sculară și așteptau acum să audă clopotul. Știau că de sunetul lui atârnă libertatea lor.

După slujbă, starețul veni cu tot alaiul de călugări și slugi lângă clopot. Îl stropiră cu agheasmă, îl ocoliră cântând, cu praporele în frunte. Cu ochii lucioși și mâinile tremurânde, starețul apucă frânghia clopotului și trase. Clopotul nici nu se clinti. Strigă atunci la călugări:

– Veniți fraților și trageți și voi. Nu vă e rușine să mă lăsați singur, bătrân cum sunt?

Vreo zece-cincisprezece călugări se repeziră și traseră de frânghii. Clopotul se mișcă, dar se mișcă și schelăria. Pârâi îndelung. Călugării fugiră care încotro.

– Trageți, trageți, … zicea starețul, privind cu ochii holbați, dând din mâini și strigând. Călugării se opintiră iar tare. Un dangăt puternic ce-i asurzi pe toți, izbucni de sub pălăria clopotului. Urmă o a doua bătaie și mai puternică, după care un pârâit și trosnituri grozave îi puse pe toți pe fugă. Clopotul și clopotnița se prăbușiră vuind. Săreau țăndări și scânduri. Uriașul clopot se rostogoli, lovindu-se de toți bolovanii.

– Se duce în Olt…Se duce în Olt…

Clopotul se izbi de un bolovan și, după un salt înalt se prăbuși în apele tulburi ale Oltului. Stropi mari săriră în lături, apoi apa acoperi totul. Oltul își urma nepăsător drumul lui de veacuri. Călugării și starețul se văicăreau pe mal, cu mâinile pe cap. Mormăiau în neștire.

– Clopotul … Clopotul nostru!

De atunci, primul clopot al Coziei n-a putut fi scos din Olt pierzândui-se urma pentru totdeauna.” [3; pag.100]

“Mănăstirea Cozia – unul din cele mai vechi monumente arhitectonice românești care s-au păstrat în întregime. Este situată pe Valea Oltului, în apropiere de stațiunea balneară Călimănești. A fost construită, în parte, de Radu Basarab și terminată, către anul 1386, de Mircea cel Bătrân.” [11;pag. 124]

Sâmburele de adevăr desprins din legendă este că Mănăstirea Cozia, ca de altfel și schitul Cornet, au avut întinse suprafețe (proprietăți) și în ținutul Loviștei, nu datorită dangătului clopotelor acestor mănăstiri, ci diferitelor danii făcute de voievozii timpurilor trecute. În “Anexe” vom prezenta unele documente care confirmă afirmația.

Atestarea documentară a satului Bratovești reiese din următorul fragment: “… 1519 (7027) (ianuarie – august) 10, Pitești – Neagoe Basarab V.V., fiul lui Basarab V.V., întărește slugerului Dragomir și fetei sale Neacșa, stăpânirea asupra părțile din Suici, cu vie la Sălătruc, Podeni, Pleșești, Voicești, Măldărești, Găujani, Gura Dângeștilor, Suica cu munții, Capari, Neagra, Seliștea Mare, Seliștea Mică, Seliștea Todireștilor, Munții Olanu și Petriceaua, Bumbuiești jumătate, Brativoiești cu muntele Dosul Mogăi,…”. [20; pag.41]

Desigur că vechimea acestui sat este cu mult mai mare decât această așezare. Din hrisovul datat iulie, 13, anul 1689 (7197), aflăm că satul Bratovești a aparținut Mănăstirii Cozia:

“… Constantin Brâncoveanu V.V. poruncește căpitanului Alexandru din Loviște să dea înapoi Mănăstirii Cozia niște bucate luate din satul Bratovești, care aparțineau Mănăstirii Cozia și să nu se mai atingă în viitor de ceea ce aparținea mănăstirii, altfel vor fi pedepsiți de domnitor”. [2’; pag.291]

Am menționat mai sus că – până la înjghebarea primelor forme de conducere locale – preoții redactau actele de orice fel. Așa se explică existența în arhiva bisericii din Titești a unor acte importante, cusute în dosare, puse la dispoziție de Pr. Nicolae Boncea, în care se află și actul de împroprietărire a clăcașilor din satul Bratovești (pe atunci comună), din 15 septembrie 1865.

Delimitarea s-a efectuat de către locotenentul Condeescu din fosta proprietate a statului de la munte, pe care o dăm în copie:

“Conform contractului Domnului Ministru de Finanțe Nr. 23, prin care m-am însărcinat a delimita moșiile satului, viind astăzi 15 septembrie 1865, la comuna Bratovoieșci din Argeș, plasa Loviștea, proprietatea statului de munte, ca să delimitez dreptul foștilor clăcași potrivit legii rurale din 14 august 1864, subsemnatul am procedat cerând mai întâi de la domnul primar al acestei comune atât procesul Comisiei Ad-hoc, cât și lista constatatoare de numărul clăcașilor și categoriile lor care făcând socoteala s-a constatat precum urmează:

9 Fruntași câte 11 pogoane = 99 pogoane

13 Mijlocași câte 7 pogoane și 19 prăjini = 101 pogoane și 7 prăjini

14 Toporași câte 4 pogoane și 15 prăjini = 64 pogoane și 18 prăjini

36 Vatra satului = 11 pogoane și 8 prăjini

Biserica = 17 pogoane

Această sumă de pogoane, am delimitat-o conform procesului verbal compus de comisia Ad-hoc…”. [3’, pag.86]

Prin tradiție se reține ideea că proveniența terenului pe care-l dețin cetățenii este din: delimitare, moștenire și cumpărătoare.

Cel din delimitare este cel obținut prin împroprietărire; cel moștenit este terenul aflat în afara planului delimitat de locotenentul Condeescu, iar cel din cumpărătoare – luat cu bani de la cei care l-au vândut.

După cum se știe, prin legea rurală a lui Alexandru Ioan Cuza, țăranii au primit pământ, nu gratuit, ci prin cumpărare.

Mulți oameni din Bratovești, pentru a putea beneficia de această lege, neavând banii necesari, au fost nevoiți să se împrumute de la diferiți deținători de capital din Sărăcinești, Câineni, etc.,după cum reiese din polițele pe care le păstrăm în arhivă. [22; pag.103]

SATUL CUCOIU

Atestarea documentară a acestui sat apare pentru prima oară într-un hrisov domnesc din 1626 (7134), prezentat de către moșnenii din Titești, cu ocazia procesului cu boierii fanarioți (datat greșit 6134, în loc de 7134): “7134 (1626) – Hrisovul Măriei Sale Matei Vodă datu lui Boloban pentru partea lui Ioanu din Cucoiu în a patra parte”. [3’; pag.76]

Satul Cucoiu și-a derulat întreaga viață (deci și istorie) alături de satele frățești: Titești și Bratovești – existența lui fiind una și aceeași cu a celor două.

La începutul acestei lucrări am menționat că, prin tradiție, denumirea lui ar proveni de la “Cucu”. Adevărul este că aici la Cucoiu a existat neamul lui Cucu. Astfel, Mitu Cucu, dăruiește bisericii Cucoiu un teren de 904 m2, pe care s-au amplasat biserica veche, școala veche, căminul cultural și magazinul sătesc (de construcție mai recentă). [2’; pag.16]

La fel ca în Titești, hotarul celorlalte două sate (Bratovești și Cucoiu) a fost împărțit tot pe 12 moși (neamuri).

Cu toate că au fost sate frățești, între ele au existat hotare delimitate prin acte.

BÂLCIUL LUI SFÂNTUL ILIE

Acest bâlci se ține anual la data de 20 iulie (de Sf. Ilie), la Titești.

După unii cercetători are o vechime de mai multe secole, avându-și obârșia într-un “fabulos târg nedeie” ce se ținea în “creierul unui munte numit Fața lui Sfântu' Ilie” (Sântilie), sau pe scurt, “Fața”, munte ce aparține moșnenilor boișoreni. Aici se putea ajunge pe drumul descris de noi, cel care lega Sălătrucul Argeșului de Ardeal, trecând prin munții Sutu, Pojorâtul, Posada etc.

Muntele fața este situat cale de 15 – 20 km N.E. de satul Titești. Desfășurarea târgului considerăm că era asemănătoare celui de pe muntele Găina din Apuseni.

Adăpostirea târgului aici, între codrii, a avut motive bine întemeiate, dacă ținem cont de invaziile popoarelor migratoare și nu numai de aceasta.

Vinderea și cumpărarea mărfurilor se făcea prin schimburi în natură, după procedeul “troc” (schimb direct de produse fără mijlocirea banilor), ca în toate târgurile acelor vremuri.

Strămutarea târgurilor aici, devale, potrivit legendelor care circulă prin partea locului, se datorează fie unor zmei, fie unui leu, care ar fi răpit niște fete frumoase. Prezentăm și noi aceste legende:

Legenda târgului de la Titești (I).

“De mult, de mult se făcea târg sus pe muntele Fața lui Sf. Ilie, unde veneau oameni cu mărfuri de la Sibiu și Avrig, de la Aref și Curtea de Argeș. Într-un an, au venit doi zmei din vârful Negoiului. Ei erau îmbrăcați la fel ca și oamenii. În mâini aveau bice, cum aveau chirigiii. Numai la picioare se deosebeau. Le aveau în formă de copită de cal. Zmeii au răpit două fete din târg și au zburat cu ele în vârful Negoiului, la Poiana Zmeilor.

Nimeni nu le-a mai putut scăpa. Acolo ei le-au omorât. De-atunci s-a desființat târgul din acel loc și s-au mutat în Dealul Mlăcii, la Titești.” [3; pag.33]

Legenda târgului de la Titești (II).

“Povestesc bătrânii că vechiul bâlci care avea loc pe muntele Fața lui Sf. Ilie s-a mutat jos în Titești, fiindcă a venit odată un leu și a furat o fată din horă, speriind lumea de a fugit care încotro. De atunci nu s-a mai făcut bâlci în Față…A fost un bâlci mare, bâlci de două țări. Mai înainte se cunoștea bine drumul pe unde veneau ungurenii de dincolo, pe muntele Călugăru' și pe Vemeșoaia. Ținea o săptămână acolo sus, în răcoare. Juca lumea și petrecea în voie. Era și bâlci adevărat, bâlci de mărfuri, da' mai cu seamă bâlci cu petrecere și veselie multă, bâlci de tineret.” [3; pag.42]

Lângă acest platou frumos “Fața lui Sf. Ilie”, se află un munte “Leul”, munți ce se hotărăsc, trecerea lor fiind făcută de muntele “Prislopu” (munte uitat).

Despre muntele Leu' amintește și Ion Conea: “În apropierea muntelui Fața lui Sf. Ilie există un munte numit Leu.” [2; pag.151]

Bătrânul Gh. Văcăruș (Geacarel), care s-a născut în anul 1884, ne-a mărturisit că mutarea târgului aici în sat, ar fi avut loc cu cca. 130 de ani în urmă, după cum i-a povestit bunica lui, Ilinca Cojocărița, născută înainte de “Zaveră” (revoluția lui Tudor Vladimirescu); în 1970, bătrânul avea 86 ani. [10’; pag.63]

Găsim interesantă legenda târgului cu leul, deoarece data mutării sale corespunde cu data introducerii “leului” ca unitate monetară oficială în România, în jurul anului 1867, care a tras după sine efectuarea unui schimb mai ușor și mai rapid de mărfuri, ducând la dezvoltarea comerțului.

De fapt, începând din acest timp, în actele încheiate între moșnenii din Titești, apar mai des veniturile târgului care se împărțeau în mod egal între aceștia.

(Leul = unitate bănească oficială a României, începând cu 1867. Denumirea provine de la Löventaler – talerul cu figura unui leu pe revers – monedă de argint bătută în Țările de Jos începând din sec. al XIV-lea, ajunsă în țările române și folosită intens în circulație până în sec. al XVII-lea, devenită, apoi, monedă de calcul.” [29;pag.349])

Drept urmare, locul situat “în creerul muntelui” Fața nu mai corespundea, deoarece schimbul prin bani este mai ușor decât cel prin marfă și, mai ales, datorită drumului greu. De fapt, apariția leului în legenda târgului nu este întâmplătoare (se știe că în pădurile noastre nu trăiește acest animal).

La început târgul a fost instalat la marginea de sud a satului, la Gura Dosului, fiind mutat în spatele școlii vechi din Grui, pe locul fostului cimitir, mutându-se definitiv pe dealul ce domină satul Titești, în partea de nord, denumit Dealul Mlăcii.

În fiecare an, la 20 iulie, pe lângă faptul că se adună o sumedenie de vite și mărfuri aduse spre vânzare – cumpărare, participantul are prilejul de a găsi mulți oameni din comunele apropiate sau mai îndepărtate, să admire varietatea costumelor cu care aceștia se înveșmântează.

În trecut, venitul realizat din încasarea taxelor de la bâlci, se împărțea, anual, fiecărui moșnean, în raport cu drepturile pe care le poseda în obștea islazului satului.

În Dealul Mlăcii, pe locul unde se ține bâlciul, locuitorii satului Titești construiseră șetre (șopuri), unde negustorii își instalau mărfurile (astăzi, aceste “șopuri” nu mai există).

CAPITOLUL X

MODUL DE UTILIZARE AL TERENURILOR

Fondul Funciar, diferitele categorii de utilizare agricolă a terenurilor și creșterii animalelor reflectă în mod concret amprenta activității umane în teritoriu și influența condițiilor naturale de relief, climă, sol și hidrografie.

Diversitatea acestor condiții naturale în cadrul zonei analizate, zonă intens valorificată din timpuri străvechi, se reflectă și pe repartiția geografică a categoriilor de folosință a terenurilor.

Putem împărți sectorul analizat în două trepte de relief: depresiunea (vatra depresiunii) și muntele (rama muntoasă).

În zona montană predomină pădurile, pășunile și fânețele, iar ca și creșterea animalelor, ovinele.

Vatra depresiunii este caracterizată de predominarea arabilului.

Între aceste două categorii de suprafețe se înșiruie satele depresiunii Titești, sate cu vechi tradiții în care locuitorii au știut să se folosească de avantajele muntelui și ale șesului, dezvoltându-și economia pastorală dar și forestieră sau a culturilor de câmp.

Pădurile urmăresc cursul râurilor si versanții mai înclinați, unde menținerea pădurilor a fost necesară.

Pădurile au fost tăiate mai ales pe spinarea interfluvilor, iar încetul cu încetul ciobanii și-au extins pășunile.

În vatra depresiunii pădurile au extindere mai mică, datorită defrișării intense și instalării terenurilor agricole.

Lemnul pădurilor – importantă bogație a zonei – este prelucrat în întreprinderile de la Racovița, Boișoara, Perișani.

Pășunile sunt extinse atât în sectorul montan cât și în cel depresionar.

În zona montană pășunile ocupă suprafețe agricole și au fost valorificate din vremuri străvechi de localnici.

Creșterea numărului oilor a necesitat mărirea terenurilor de pășunat care s-au extins neîncetat în dauna pădurii.

În depresiune, pășunile se întâlnesc insular pe suprafețe restrânse în jurul localităților: Titești, Cucoiu, Boișoara, Găujani, etc.

Fânețele au și ele o mare extindere în raza comunei Perișani, Boișoara, Titești.

Din ierburile cosite se asigură baza furajeră pe timp de iarnă.

Livezile au extindere destul de mică în vatra depresiunii în jurul localitățile: Racovița, Titești, Boișoara, Găujani, mai mult pentru aprovizionarea cu fructe a populației din depresiune.

Viile au extindere foarte redusă.

Terenul arabil ocupă un teritoriu mai extins în vatra depresiunii în jurul satelor: Titești, Cucoiu, Boișoara, Perișani, unde se practică cultura: cartofului, inului, cânepii, sfeclei, plante ce necesită un climat mai umed. Celelalte suprafețe sunt ocupate de terenul construit (sate comune) la care se adaugă cabanele, stânele, sălașele, grajdurile. Alte suprafețe sunt deținute de drumuri și căi ferate, de apa din lacuri și râuri.

Creșterea animalelor

Este o ramură principală a economiei agricole a sectorului analizat, având în vedere tradiția locuitorilor în această ramură. Baza furajeră este formată din pășuni, fânețe naturale și plante de nutreț cultivate. Baza furajeră în special pentru bovine și porcine este ineficientă, asigurarea ei făcându-se și din afara depresiunii Titești.

Ponderea cea mai mare o dețin ovinele mai ales în Racovița, Titești, Perișani, Cucoiu etc.

Majoritatea ovinelor sunt de rasa țurcană cu lâna grosieră folosită la confecționarea covoarelor.

Ovinele cu lână fină și semifină se găsesc în vatra depresiunii.

Tot în această parte se cresc și bovinele, aici existând resursele furajere corespunzătoare.

Creșterea porcinelor se practică în toate gospodăriile oamenilor.

CAPITOLUL XI

TURISMUL

Cadrul natural, cu o mare varietate de peisaje, mulțimea obiectivelor istorice și social-culturale conferă depresiunii un patrimoniu turistic renumit, încadrat în zona turistică nord-olteană.

– Subzona turistică Cozia – Loviștea are caracter complex și include forme de relief variate în Munții Cozia, rezervație naturală complexă: defileul Băiașului, culmile prelungi și domoale din Țara Loviștei; Mănăstirea Stânișoara, ridicată la 1830 pe locul unui schit din sec.17, și satele păstrătoare de tradiții folclorice, cu un bogat fond etnografic, ce au fost prezentate în capitolele anterioare.

– Subzona turistică Făgăraș prezintă: forme glaciare și periglaciare din jurul vf.Suru, culmi prelungi cu pășuni ce coboară spre Olt.

– Subzona turistică Olt se înscrie în sudul văii, în amonte de Râmnicu Vâlcea; la Dăiești, lac de acumulare; la Călimănești – Căciulata, oraș stațiune balneoclimaterică, numeroase izvoare minerale și termale, unele cunoscute de pe vremea romanilor (ape minerale sulfuroase, clorurate, bromurate, sodice, calcice, magneziene, în majoritate hipotone. Mănăstirea Cozia unul dintre cele mai importante complexe de arhitectură și artă medievală românească (ctitorie a lui Mircea cel Bătrân 1378-1388).

Mănăstirea Cozia datează din anul 1388, când domnitor al Țării Românești era Mircea cel Bătrân al cărui mormânt îl adăpostește 1418. Pictura din pronaos este realizat în secolul XIV, iar cea din naos și altar la 1704. Are o rezonanță mai aparte, cu efect promoțional benefic datorită proiecției sale în literatura romantică ("Umbra lui Mircea la Cozia" – Grigore Alexandrescu).

În 1706-1707 întregită cu pridvor de Constantin Brâncoveanu.

Biserica bolniței cu valoare fresce 1543, Fântâna lui Neagoe Basarab, Fântâna Mare (sec.16) "Cerdacul lui Mircea" – muzeu cu manuscrise, icoane, tipărituri, broderii, etc.: la Bivolari Arutela, unde de ridică barajul hidroenergetic Călimănești; Defileul Oltului între Munții Cozia și Munții Căpățânii ; stânca numită "masca lui Traian", izvorul lui Cuza Vodă (1866); schitul Turnu (sec. XVI – XVII), cele două meandre încătușate ale Oltului de la Cârligu Mare și Cârligu Mic, Schitul Cornetu (1666) – pictură în stil bizantin în frescă; castrul roman de la Copăceni (com. Racovița) construit în timpul împăratului Adrian, castrul roman Pares Vetus, identificat în apropiere de com. Câineni; la Câineni, monumentul eroilor și două biserici vechi, spre N – Defileul Oltului de la Turnu Roșu; cimitirul eroilor de la Râul Vadului.

VIAȚA SPIRITUALĂ DIN DEPRESIUNEA TITEȘTI

Biserica satului Titești, cu hramul “Sf. Voievozi”

Înaintea acestui local de biserică, au mai existat și altele, după mărturiile preotului Nicolae Boncea. Unul dintre ele a fost construit pe terenul unde astăzi sunt casele locuitorilor I. Negrea și Petre Rouă (unde se mai observă și astăzi cruci vechi).

O altă biserică a fost construită pe terenul unde astăzi este localul primăriei. Materialul din care a fost construită această biserică a fost donat de satul Câinenii de Argeș (de la demontarea bisericii acestora), fiind transportat pe Olt, până la Cornet, de unde a fost adus și a fost reclădită biserica aici la noi.

Actuala biserică din satul Titești, este zidită în anul 1761 de Ierom. Dumitru, Diaconu Dumitru, jupânii Pană, Iseru, Deicu. Zugravi: Ierodiacon Rafael, Diacon Dragomir.

S-a terminat în anul 1769. Este clădită din piatră și cărămidă. Bătrânii povesteau că cei mai mulți bani au fost dați de Diaconu Roșca (bani găsiți la demolarea bisericii de lemn).

Este construită cu pridvor pe patru coloane cu arcade.

Podgradia este refăcută de Ioniță Răducanu, Ghiță și Ioniță Lungu, în anul 1862, după cum rezultă din înscrisul de pe lespedea din zidul împrejmuitor al cimitirului: “Podgradia aceasta este preînnoită de Ioniță, de Ghiță Lungu și Ioniță Răducanu în anul 1862).

La intrarea în Naos se află inscripția: “Întărirea celor ce nădăjduiesc întru Tine, întărește Doamne biserica Ta, pe care ai câștigat-o cu scump sângele Tău – să fie Dumnezeu ochii Tăi deschiși ziua și noaptea către locașul Tău cel sfânt întru toți vecii amin (7277) 1769, și făcui zugrav Ierodiacon Rafael, Monah Diaconu Dragomir – zugrav”.

Biserica “Sf. Voievozi” din depresiunea Titești

Inscripția (Pisania)

”Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu plinirea Sfântului Duh, urzitu-s-au această sfântă biserică din temelia ei, întru cinstirea sfinților și mai marilor voievozi Mihail și Gavril, dintre osteneala robilor lui Dumnezeu Ierodiacon Dumitru (Safta), Duminică Diaconu (Ruxandra), Jupân Pană, Iscru, Marta, Deica, Dobra, Voica, Vadeu I.O. Scarlat Ghica Voievod leat 7269 (1761). Și cine s-ar mai milostivi a mai ajuta să fie ctitori ca și cei ce-au făcut-o dintru temelie.

Erei Martin, Stanca (Săftica) Gis Preda (a) Diacon.”

Ctitorii bisericii sunt zugrăviți în costumele vremii:

1) Jupâneasa Dobra poartă haină albă, pieptul este înflorat, cingătoare cu paftale late, iar pe cap maramă albă.

2) Marta are haina lungă, cu mâneci cu blană și paftale bogate.

3) Căpitan Necula Grecu', în costumul timpului, spre sud de tabloul votiv, unde stă scris: “Tercor Titeștilor” (adică Biserica Titeștilor).

4) Spre N.E. Erem. Diaconu Dumitru cu plete și mustăți blonde, îmbrăcând o haină lungă, cu blană pe margini, poartă evanghelia.

5) Diaconița Safta, în costum de țară, cu scurteica pe umeri.

6) Pe peretele de nord – Ana – slujnică, în veștmânt alb, lung.

7) Lângă prag, Dumitru, în costum ca și al Anei.

Biserica este zugrăvită și pe dinafară, având pe lângă sfinți și unele personagii necanonice (persoane profane – lumești).

La nord: rândul de sus este rezervat personajelor biblice (prooroci și mucenici). Pe latura de Nord, începând de la altar, se află Maica Domnului, chiar în mijloc.

Pe rândul de sus găsim pe Sf. Hristofor, ținând pe Iisus în față. În dreapta, având toiagul înverzit, are și următoarea inscripție: “Mă (mir) de prunc mic și greu” – “ Te miri de mine, nu te minuna că ți-a înfrunzit toiagul în mână”.

Zaharia prooroc, Ilie Prooroc, Sf. Mucenic Trifon, Sf. Spiridon, Sf. Muceniță Eftimia, Sf. Muceniță Varvara, Sf. vechi Mucenic Theodor călare, Sf. Mucenic Dumitru călare, Sf…(șters), Aaron Proorocul, Moise Proorocul, David Proorocul.

În rândul II, sub cei de mai sus un personaj călare (șters).

Por împărat, Alexandru Macedon și alte 5 chipuri șterse.

La vest: Apostolul Petru, Arhanghelul Mihail (bust), foarte bine executați și conservați, Arhanghelul Rafaill, Apostolul Pavel.

La sud: începând de la pridvor (amvon).

Ion Apostol, Ion Prooroc, Iosif cel cu chip bun, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Mucenic Haralambie Prooroc (foarte frumos), Sf. Apostol…(șters), Ieremie Proorocul, Ezechil Prooroc (Glodeon), Ilisei, Daniel Prooroc, Moise Proorocul.

Rândul de jos: sub Sf. Ioan Botezătorul, Alexe feciorul Grecului (șters), călare, cu cușmă și suliță.

Dedesubt: Sf. Haralambie – Tucidide. Urmează un personaj călare și, mai mic, în față un altul călare (acesta voinic) – Dumitru Bolovan (este probabil vorba de vreo faptă de vitejie a lui Dumitru față de cel din fața sa).

Între cele două rânduri de sfinți este un brâu de cărămidă care încinge biserica pe mijloc. Fiecare sfânt este încadrat în dublu cadru de cărămidă. Cadrele de sus, având partea superioară curbă, trei rânduri de sfinți (oltomați) în trei rânduri de cărămizi de sub streșină, împodobesc partea de sus.

Turla imită pe cea de la Cozia. Cadrele ferestrelor sunt de piatră, două dintre ele având partea superioară boltită.

Biserica satului Cucoiu

Biserica filială “Sf. Nicolae și Sf. Ioan Botezătorul” a fost construită din lemn de brad, terminată în anul 1869. Construcția ei a început în anul 1865, fiind mutată de la Boișoara (dăruită de moșnenii boișoreni, care și-au construit pe cea existentă între anii 1853-1857).

A fost amplasată pe o mică bucată de săliște de aproximativ 1/8 ha, dăruită de Mitu Cucu. [21;preot I. Iliescu, 1902]

Această biserică este demontată în anul 1968 și o bună parte din lemnul ei este întrebuințat la construirea bisericii noi.

Avea amvon (pridvor), pronaos (spațiu destinat femeilor), naos cu boltă (pentru bărbați) și altar.

Turla era construită din scândură, în care era montat clopotul. Nu se cunoaște dacă a fost pictată. Era zugrăvită în alb, iar pereții erau împodobiți cu icoane pictate pe lemn (scândură). La demolarea bisericii aceste icoane au fost pierdute.

Icoanele reprezentau: în fața stânga – Împăratul Constantin și cu Elena; la mijloc – Mântuitorul și Maica Sa, la dreapta – Sf. Nicolae și Sf. Paraschiva.

Pe pereți erau icoanele: Sf. Dumitru și Sf. Gheorghe precum și unele citate din Evanghelie.

Până în anul 1940, biserica Cucoiu a făcut parte din parohia Titești. Începând cu acest an, ea s-a scindat: Biserica Titești – alcătuind o singură parohie, iar cele din satele Cucoiu și Bratovești o altă parohie.

Actuala biserică a fost terminată în anul 1973, ctitori fiind Pr. Popescu I. Gheorghe, Albușel Miron, Barbu Ion și Ciopei Florea.

Biserica satului Bratovești

Biserica filială cu hramul “Sf. Niculae”, a fost construită din lemn, în anul 1808.

În anul 1985, s-a adăugat pridvorul – din cărămidă.

Clopotnița – construită din scândură – în care este montat clopotul – după mărturia lui Vasile Dorobanțu, din Găujani, a fost dăruit (donat) de el.

Nu se cunoaște dacă a fost zugrăvită. Este complet văruită, iar pe pereți sunt așezate icoane (care au fost reconstituite de pictorul autohton Nicul Dinescu).

Biserica veche din lemn a satului Bratovești,

cu hramul “Sf. Nicolae” (1808)

Interiorul bisericii din lemn a satului Bratovești,

cu hramul “Sf. Nicolae” (1808)

Până-n anul 1940, biserica Bratovești a făcut parte din parohia Titești, hramul “Sfinții Îngeri”. Începând cu acest an, ea face parte din parohia satului Bratovești și Cucoiu.

După decembrie 1989, locuitorii satului Bratovești au început construcția unui nou lăcaș de biserică, care, actualmente, se află în stadiu avansat.

Biserica nouă a satului Bratovești, cu hramul “Sf. Gheorghe” (1992)

Școlile din cele trei sate

Grație lui Petrache Poenaru, cel care a pus bazele învățământului sătesc de stat, în Țara Românească, și în satul Titești, începând cu anul 1839, funcționează prima școală din această comună. Învățător era Ghiță Mitu Lungu. Numărul familiilor din cel trei sate, în anul 1839, era: Bratovești = 38; Cucoiu = 31 și Titești = 64 familii. Numărul de copii școlari din cele trei sate era de 21.

Învățătorul Ghiță Lungu, fiu al satului, îndeplinește, pe rând, funcțiile de dascăl al școlii, primar al comunei Titești și logofăt al tuturor comunelor din Loviște. Pune la punct tabelele din Obște al comunelor Boișoara și Titești, introducând ca unitate de măsură “dramul”, pornind de la ideea că un “moș” ar valora o “oca”.

Valoarea unei ocale este de 400 dramuri (submultiplu al ocalei), iar 1/4 din oca este o litră – echivalentă cu 100 de dramuri. De fapt ocaua a fost folosită până târziu, cu ocazia împărțirii brânzei la stână. [10; pag.78]

(Oca = unitate de măsură pentru masă, folosită în trecut, egală cu 1,291 kg în Moldova; se folosea și ca unitate de măsură a volumului, egală cu 1,288 l în Țara Românească și cu 1,520 l în Moldova). [11; pag.463]

Școala satului Titești

Școala a început să funcționeze de la 6 decembrie 1839. Se foloseau table și semicercuri. Învățătura consta în carte și cântări.

Așezarea în bănci se făcea astfel: în prima bancă începătorii, în a doua cei avansați, etc. Cei din ultima bancă (a cincea) terminau clasa. Acest aranjament nu dura decât o lună (cel mult).

În prima bancă era nisip pe care se scriau literele și cifrele. Monitorul corecta scrisul fiecărui elev. Tema de clasă: elevii să scrie literele pe chidă (bucată de lemn – tăbliță).

Programa școlară aprobată de Oficiu, apare începând cu 1847. Perioada obligatorie de școlarizare era cuprinsă între 01 octombrie și 23 aprilie.

Se foloseau tablele lancasteriene (model englez). Metoda de învățământ era cea monitorială.

Examenele se țineau în aprilie, după care copiii erau lăsați să-și ajute părinții la muncă. Acestea se țineau întâi în fața învățătorului, iar în al doilea rând, în fața autorităților sătești și a părinților, sub umbrar. Examinarea consta din: citire la catehism, istoria sfântă, geografie și cântări. [23; fila 919]

Primul local de școală era o casă cu o singură încăpere, proprietatea lui Gh. Ionescu (fost notar) și era amplasată pe locul unde se află povarna lui Nic. I. Vlădescu.

Când numărul copiilor a crescut și localul a devenit neîncăpător, școala s-a mutat în Ulița Săracă, în fața școlii de astăzi (cea de sus), în casa unde a locuit învățătorul Mihai Popescu (până și-a construit-o pe cea actuală).

După mezatul lui Gurbăț, casa lui a fost cumpărată de săteni și destinată școlii și primăriei. (În timpul renovării acestei case, școala a funcționat și în casa lui I.F.Vlădescu)

La școala din satul Titești au învățat o bună bucată de vreme și copiii din satele Bratovești și Cucoiu, dar și din comunele învecinate. [10; pag.67]

Primul local destinat pentru școală, model “Spiru Haret”, s-a construit în anul 1904, în Dealul Graiului. pe un teren care a fost proprietatea lui Mihail I. Rouă, cumpărat de săteni prin Ioniță Lungu, care a achitat contravaloarea terenului din venitul târgului de la Sf. Ilie pe timp de trei ani.

Construită din lemn de brad, avea două săli mari de clasă, o cancelarie și un antreu de 3mx3m. Pe frontispiciu, străjuit de 2 stâlpi era inscripția: “Mihail Manoilescu – 1904” (Mihail Manoilescu fiind, pe atunci, prefectul județului Argeș). Temelia era zidită din piatră de gresie, frumos cioplită de meșteri italieni, adusă din Valea Cacovei, Comuna Racovița, iar acoperișul era din șindrilă. În acest local a funcționat școala până în anul 1952.

După Ghiță Mitu Lungu, au mai funcționat ca învățători: preotul Gh. Popescu-Vladu, Alex. Georgescu, Gh. Popescu (Cucoianu), N. Gh. Popescu, Costică Gh. Popescu, C.C. Popescu, toți aceștia fiind locatari.

În primul război mondial, localul a fost deteriorat de către trupele de ocupație germană, iar în cel de-al doilea de către cale rusești, școala fiind folosită ca grajd pentru cai. De asemenea, a fost distrusă cea mai mare parte a arhivei școlii. După terminarea primului război mondial, reparațiile au durat până în anul 1920. În acest timp, școala a funcționat în localul fostei primării a satului (de fapt a comunei) Titești.

Din anul 1952 până în anul 1966, acest local a servit drept Cămin Cultural, după care a fost lăsat în părăginire. Din anul școlar 1952/1953, școala se mută în noul local, construit prin contribuția locuitorilor din cele trei sate (componente ale comunei Titești).

Construcția noului local a început în anul 1950 și s-a terminat în anul 1952, fiind amplasată pe terenul donat, cu mult înainte, de învățătorul Alexandru Georgescu și pe cel expropriat de la moștenitorii Vârvorești.

Clădirea este construită din cărămidă (lucrată pe plan local), fiind zidită pe soclu de piatră și acoperită cu țiglă. Are forma literei “L” și se compune din 4 săli de clasă, un laborator, o sală pentru bibliotecă, o cancelarie și un coridor foarte încăpător.

Are două intrări: una orientată spre apus, alcătuită dintr-un pridvor impozant, iar alta la miazăzi, intrarea elevilor. În prezent (1998) starea localului este bună, necesitând unele reparații numai la acoperiș.

Datorită creșterii populației școlare din cele sate – Titești, Cucoiu și Bratovești – prin anii '60, s-a trecut la construirea unui alt local de școală, în apropierea primului (construcția a durat din 1962 până în 1966). Are tot forma literei “L”, este construită din cărămidă, pe soclu de piatră și are subsol. Acoperișul este din țiglă. Subsolul, care – inițial fusese destinat pentru sala de sport și de festivități – este folosită acum drept Cămin Cultural. Acest local are 5 săli de clasă, 2 cabinete mici (pentru director și secretar), cancelarie și coridor (informații culese de la învățătorul pensionar N.Gh.Popescu, 87 de ani).

Școala satului Cucoiu

În satul Cucoiu școala a funcționat începând cu anul școlar 1925/26, în casa locuitorului Nae Călinoiu. În același an școlar s-a construit și localul de școală, care dispune de o sală mare de clasă, o cancelarie și un mic antreu. Construită din lemn, pe soclu de piatră, acoperită cu șindrilă, iar peretele despărțitor dintre cancelarie și sala de clasă este de cărămidă.

Pe parcursul anului școlar 1925/26, școala este dotată (după multe insistențe ale învățătorului Toma Iliescu) cu un dulap servind drept bibliotecă. Pe data de 2 mai 1926 a primit primele cărți, 6 bănci școlare și o tablă.

Numărul elevilor este de 15, împărțiți pe clase astfel: clasa I = 2, clasa a II-a = 3, clasa a III-a = 2, clasa a IV-a = 4, clasa a V-a = 3, clasa a VI-a = 1. Ulterior, școala a funcționat numai cu clasele I-IV, elevii urmând clasele gimnaziale la Titești.

Datorită instabilității terenului pe care fusese amplasată școala, a fost necesar să se construiască alt local în noua vatră construibilă a satului (în 1974).

Localul este construit din cărămidă (prefabricate), pe soclu de piatră și acoperit cu țiglă; are două săli de clasă, cancelarie și coridor. A fost construit prin contribuția bănească a cetățenilor comunei.

În cancelaria școlii funcționează grădinița de copii, înființată în anul 1974, cu unele întreruperi (datorate numărului insuficient de copii). Populația școlară fiind, în prezent, redusă, școala funcționează cu un singur post de învățător.

În sala de clasă rămasă disponibilă, a fost mutat Magazinul sătesc (1986), până se va construi un local destinat comerțului. Din această cauză coridorul a fost despărțit printr-un zid de cărămidă, pentru ca școala să aibă intrare separată [6’].

Școala satului Bratovești

A luat ființă tot în anul școlar 1925/26, ca și cea din satul Cucoiu, din aceleași motive: distanța destul de mare (cca 3km), pentru copiii de vârstă școlară mică, față de școala de la Titești.

Până în 1928, când s-a construit localul de școală, s-a funcționat în case particulare. Începând cu anul școlar 1928/29, școala funcționează în localul propriu, construit cu contribuția cetățenilor din sat, pe terenul unde se află astăzi Căminul Cultural. Construcția este din cărămidă, pe soclu de piatră; acoperișul este din țiglă (în formă de solz). O bună parte din material a fost recuperat și întrebuințat la construcția Căminului Cultural. Localul avea o sală mare de clasă, un antreu și o cancelarie. Școala a funcționat aici până în anul 1955.

Începând cu anul școlar 1955/56, s-a mutat în noul local, construit pe un teren care a fost proprietate a lui Alexe Dinescu, prin contribuția bănească a locuitorilor comunei Titești. Acest local este orientat cu fața spre miază-zi, are un antreu, două săli de clasă și o cancelarie (în care, în prezent, funcționează grădinița). [7’]

Învățătorii de la școlile celor trei sate, au depus întotdeauna suflet în pregătirea tineretului școlar în condiții cât mai bune, deși posibilitățile de învățare erau foarte grele.

Din raportul înaintat de directorul școlii Titești, Județul Argeș, către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, Direcțiunea Învățământului Primar, cu ordinul No. 103825 din 1931, aflăm următoarele: “Satul Titești la cea dată avea 200 de familii; satul Bratovești – 77 familii; satul Cucoiu – 75 familii. În comună existau 352 familii, cu 1533 suflete, iar în această circumscripție școlară sunt 75 de familii cu 535 suflete.

Posibilități de transport ale elevilor comunei, până la școală, sunt călătorii cu piciorul pe drumuri, care, de cele mai multe ori, devin impracticabile.

Ocupațiile principale și mijloacele traiului sătenilor sunt muncile agricole, muncile la construcția podurilor și creșterea vitelor.

În comună nu sunt oameni cu stare materială care ar putea ajuta școala.

Felul îmbrăcămintei și încălțămintei folosite de localnici și de școlarii din comună este: portul Țărănesc (vara este compus din cămeși, izmene și pălărie; iarna – cămăși, nădragi de lână, căciuli, zeghii din lână), iar încălțămintea din opinci.

Elevii își procură cărțile necesare astfel: învățătorul, la începutul anului, ia pe credit de la librării din orașul mai apropiat, le dă tot pe credit școlarilor și, când părinții le pot plăti costul lor, se achită librarului creditor.

Cărțile ce le stau la îndemâna locuitorilor sunt: în școală cărțile de citire ale copiilor lor, cele din biblioteca școlară care au înțeles potrivit gradului de pricepere, iar la biserică – Psaltirea, cărțile pentru rugăciuni și predica sau Cazania.

În localitate se practică de către femei industria casnică: hainele pentru îmbrăcămintea caselor și a membrilor familiei.

S-ar putea folosi: olăria, țigla pentru învelitul imobilelor, lucruri care s-au încerca cu elevii cursului superior și a dat bune rezultate. S-ar mai putea folosi și împletitul frânghiilor, rotăria, dogăria, tâmplăria, pentru care zona noastră oferă materiale prime.

Copiii cu aplicații ar putea fi trimiși la forme speciale pentru pomărit, albinărit, creșterea de gândaci de mătase, cu obligația de a se înapoia în localitate să-și practice meseria învățată, primând copiii din cursul superior al școlii primare. [6’; dosar 16]

FOLCLORUL (poezia obiceiurilor tradiționale)

“Satele și cătunele actualei comune Perișani, sub aspectul folcloric-etnografic, pot fi împărțite în două grupuri mari: primul grup format din: Perișani, Mlăceni, Podeni, Spinu, Pripoare, Surdoiu, Poiana și Băiașu, care formau până în anul 1968 comuna Perișani și cel de-al doilea, vechea comună Titești, cu satele: Titești, Bratovești și Cucoiu. Satele din primul grup nu se diferențiază aproape cu nimic unele de altele. Din grupul al doilea însă se desprinde satul Bratovești care, mai ales, în ceea ce privește poezia obiceiurilor are și mai multe similitudini ca satul vecin Bumbuiești, aparținând comunei Boișoara, precum și cu alt sat vecin Bradu-Clocotici. Faptul este explicabil datorită înrudirilor prin căsătorii mai frecvente între locuitorii acestor sate.

Trebuie menționat că satele din fosta comună Titești se apropie, sub aspect folcloric, mai mult de cele din jurul Perișanilor decât de altă comună vecină, Boișoara. [14; pag.31]

Asemănarea obiceiurilor din fosta comună Titești cu cele ale satelor din fosta comună Perișani, se datorează și faptului că cele două comune au mai fost unificate, dar cu reședința în satul Titești.

Cu comuna Boișoara, fosta comună Titești, a fost unificată doar pentru o perioadă scurtă de timp (5-6 ani), când o bună parte din colinde erau interzise a fi cântate, din care cauză nu au putut să se influențeze.

Colindătorii (Colindatul băieților)

Colindele care au o rezonanță adâncă din timpurile trecute, urmează un ritual bine determinat: colindele de la fereastră, colindele de intrare în casă, colindele de masă (cântece de masă), colindele pentru gazde (pentru cei căsătoriți), colinde pentru băiat, colinde pentru fată, colinde de plecare (de încheiere) și ziorele.

Colindătorii, în funcție de situația creată, aleg colindul preferat pentru fiecare “colindat” (gazdă).

Colindatul băieților are loc în seara de “Ajun” (în noaptea de 24 spre 25 decembrie, de Crăciun).

Băieții colindă numai în satul lor și acestui eveniment i se acordă o atenție deosebită de către toți locuitorii. În acest scop băieții se pregătesc cu seriozitate, prin multe repetiții, în cadrul șezătorilor, începând încă de la “lăsatul secului” (luna noiembrie).

În timpul repetițiilor se alege “capul de strană”, un fel de dirijor (bun cunăscător atât al textului cât și al melodiei). De asemenea, tot acum se împart pe preuci (strane), după preferințe.

Repetițiile se desfășoară în prezența unor bătrâni și a altor cunoscători în ale colindatului, pentru ca colindele să fie învățate corect. Fetele – deși le cunosc – nu le cântă niciodată. Colindele sunt cântate numai la repetiții și în noaptea de Crăciun (numai de către băieți). În satul Titești, în ultima perioadă, merg și cei căsătoriți, dar numai pe la neamuri și prieteni (după ce la respectivele case au urat deja colindătorii adevărați). Cei căsătoriți o fac mai mult pentru petrecere și pentru a-și aduce aminte de când erau și ei “juni colindători”.

Cu colindătorii merg băieții începând de la vârsta de 15-16 ani, până la însurătoare (merg chiar și cei “tomnatici”). Cei care nu cunosc colindele nu sunt primiți în “preuca colindătorilor”. Dintre cei care le știu mai puțin sunt aleși cei ce cară bagajele (darurile) ce se obțin – desagii pentru colaci (mai demult), sau damigeana pentru țuică (mai recent). La Bratovești acesta este numit “iapă”, la Cucoiu “măgar”, iar la Titești “disăgar”.

Repetițiile sunt făcute împreună de către toți băieții. În Titești, unde satul este mai mare, o singură ceată n-ar reuși până la ziuă să colinde toate gospodăriile. De aceea ei se împart în două preuci: a Sulăncii și a Tărurii. În celelalte sate (Cucoiu și Bratovești) colindă o singură ceată (preucă).

Ceata de colindători se desăvârșește cu câteva zile înainte de Ajun, când în sat se strâng și ceilalți tineri plecați.

În satul Titești, de cu seară (când înmurgește), ambele cete colindă casele din centrul satului (o ceată o casă, altă ceată altă casă), apoi pornesc fiecare în sectorul stabilit mai dinainte.

Componența preucilor (cetelor) se schimbă de la un an la altul și criteriul de formare al ei este cel al prieteniei sau al rudeniei. Fiecare preucă este împărțită în două strane, formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de băieți, după cum se adună în preucă. Fiecare strană are un conducător (cap) de strană, care are responsabilitatea de a asigura perfecțiunea interpretării colindatului.

Capul de strană începe primul grup de versuri ce revine stranei. Peste toată preuca se alege un casier, cel care primește banii. El se numește “vătaf” sau “primarul”. Textul se învață cântând; astfel, dacă este pus să recite, cei mai mulți nu reușesc.

Colindele trebuiesc învățate toate, fiecare cu melodia și conținutul ei, pentru că nu știi pe care-l cere gazda să-l cânți.

Colinde noi nu există, decât dacă se împrumută de la alt sat (caz foarte rar). În fiecare sat se cântă cele care s-au transmis din generație în generație.

La Cucoiu și Bratovești conducătorul stranei se numește “șef de strană”, respectiv “străuaș”, iar la Titești “cap de strană”.

La majoritatea colindelor o strană cântă două versuri și refrenul respectiv, iar cealaltă – alte două versuri și refrenul. Excepție fac anumite cântece în care refrenul urmează imediat după primul vers, iar la “ziori”, strana a doua cântă numai refrenul sau repetă ultimul vers cântat de strana precedentă.

Se obișnuiește ca strana a doua să “intre” peste prima strană, producând o polifonie rudimentară, din cauză că refrenul se repetă (deci este cunoscut de toată lumea), să nu se piardă “timpii morți”.

Urarea de încheiere a fiecărui colind se cântă de ambele strane.

Casele se colindă la rând, fără să se acorde priorități, în fiecare an urmând același traseu așa cum s-a moștenit. Colindătorii, cu toate că trebuie să se achite de obligație la fiecare gazdă, trebuie totuși să se încadreze în timp, astfel că până la ziuă să termine cu toate gospodăriile, deoarece la ziuă trebuie cântate “ziorile” de către toți colindătorii.

Fiecare gospodar se pregătește pentru primirea colindătorilor și, mai ales, cei care au fete și băieți. Împodobesc masa cu cea mai frumoasă “față de masă” și cele mai alese șervete, pe care așează darurile și banii ce li se vor da colindătorilor..

De fapt, atât unele dintre colindele de la fereastră, cât mai ales, cele care se intră în momentul intrării în casă, impun o pregătire prealabilă a gazdei:

”Ia scoală domnului bun,

Și-ți fă focul cel mai bun,

Că nu-ți vine fite-cine….”

Sau

”Ce te domn bun veselește,

Frumos casa-mpodobește.”

Colindatul cântat “la fereastră” , “la ușă”, “afară”, se face pentru a trezi gazdele, din care cauză colindătorii păstrează liniște pe ulițe, pentru a surprinde pe acestea în somn.

Preucile se așează una la ușă, iar cealaltă la fereastră. Colindul se cântă în întregime dacă colindătorii nu sunt băgați în casă, iar dacă sunt invitați înăuntru, se cântă numai până în acel moment.

Nu se urează la casele unde a murit cineva sau este cineva bolnav. Sunt foarte rare cazurile când gazda refuză primirea colindătorilor.

Se intră în casele unde gazdele au plăcerea să-i invite pe colindători, mai ales unde sunt fete sau băieți pentru colindat. Dacă nu sunt invitați în casă, gazda poate cere colindătorilor să cânte unul din colindele preferate de ea.

În cele trei sate ale noastre colindatul se desfășoară respectând întreg ceremonialul, de când colindătorii apar la fereastră până pleacă la o altă casă.

Colindatul de intrare în casă are rolul de a înveseli gazda, începe la ușă și se termină de către colindători stând roată în jurul mesei. După ce s-au așezat pe scaune în jurul mesei, obligatoriu se cântă un cântec de “masă”. Cei din casă ascultă cu mare atenție cântecul, urmărind gesturile colindătorilor; cei vârstnici urmăresc corectitudinea textului și executarea corespunzătoare a melodiei, întorcându-i când se întâmplă să greșească sau să sară anumite versuri.

După colindele de masă urmează cele pentru gazdă, fie pentru stăpân sau stăpână, pentru băiat sau pentru fată. În aceste colinde se scoate în relief bunătatea, hărnicia, ospitalitatea gazdei, transpusă în păstor sau vânător.

Cuvintele de “domn” sau “doamnă” aici au sensul de stăpâni (dominus).

În colind se pomenesc numele băieților sau fetelor, chiar dacă aceștia lipsesc, fiind plecați din localitate, dar cu condiția să fie necăsătoriți.

În satul Titești există colind special pentru fata logodită. În toate colindele de fată, tema împețitului este dezvăluită în mod deosebit, unde concomitent se cântă ocupațiile zilnice ale fetei harnice de la sat: coase și tinghisește, aduce apă de la fântână cu vedrița, îngrijește de vite, tocmai când este surprinsă de pețitori, denumiți în cântec “porumbei” sau “grângurei”.

Un rol deosebit îl au refrenele cântecelor “de fată” în care apare “cununa” (coronița de mireasă) și “cetina” (frunza bradului – simbolul vieții și al veșniciei), ca în colindele “Cunună de vinețele”, “Cunună de gălbenea”, “Cetină cetioară” sau “Obrândușița fetelor”.

Specificăm faptul că în timpul colindatului, colindătorii nu sunt însoțiți de instrumente muzicale.

După terminatul colindelor, colindătorii se ridică, iar gazda îi invită să primească darurile de pe masă. Bani sunt luați de “casier”, iar darurile de către “disăgar” sau “iapă”. În Bratovești, singurul din cele trei sate, în timpul primirii darurilor “casierul” face urarea darurilor, sub formă de recitare, în care se evocă “banii” sau “ciotul de porc”.

În tot acest timp “iapa” este lovită cu făcălețul peste picioare, ca să nu se îmbolnăvească vitele (obiceiul acesta este consemnat de C. Mohanu [14], dar se pare că în ultimul timp s-a pierdut).

După primirea darurilor, în satele Bratovești și Cucoiu, se cântă “colindul de plecare” care începe din jurul mesei și se termină la ușă, unde se stă până ce colindul se sfârșește.

În satul Titești nu există un colind anume de plecare, dar în anumite colinde există o formulă prin care colindătorii își iau la revedere de la gazdă: “Găzdiță frumoasă, rămâi sănătoasă”. În acest sat se pare că colindul de plecare s-a pierdut mai ales că – în ultimul timp, se cântă afară.

Dacă se întreabă de când este obiceiul de a se colinda, răspunsul este același: “că așa s-a pomenit din moși strămoși; Așa-i legea din bătrâni”.

După terminarea colindatului, în satul Titești, unde sunt două preuci, ele se întâlnesc într-un punct anume, dinainte stabilit, unde formează un singur grup și într-un adevărat marș triumfal, străbat satul de la un capăt la celălalt, cântând “ziorile”. Aici, la cântatul “ziorilor” colindătorii se așează în două rânduri, cei din față fiind băieții cu armata făcută care intonează versurile din cântec, iar în rândul al doilea merg cei mai tineri care cântă numai refrenul. “Ziorile” sunt repetate de câte ori este nevoie, pe tot parcursul drumului, anunțând în acest fel că colindatul în acel an s-a terminat.

În satul Bratovești, în textul “ziorilor” este înglobat și motivul “Maica își caută fiul”, asemănător conținutului baladei “Miorița”.

În satul Cucoiu “ziorile” se cântă la fiecare gazdă, în locul cântecului de la fereastră, urmat de alte colinde cerute de gazdă.

Deci se observă că, deși cele trei sate au dus viața împreună, obiceiul colindatului, cât și cântecele (conținutul și melodia acestora), diferă “Câte sate și bordeie atâtea obiceie”.

După terminarea “ziorilor” (uneori și mai înainte), colindătorii merg într-o casă unde numără banii. Tot acum se face o mică petrecere din darurile adunate, când se discută felul cum se va organiza “masa băieților”.

În satul Titești masa băieților se organizează în ziua de Bobotează (6 ianuarie), iar în celelalte sate de Anul Nou (1 ianuarie). În această zi lăutarul care cântă la hora satului este plătit atât pe ziuă, cât și seara, de către colindători. Uneori colindătorii plătesc lăutarul pentru toate sărbătorile de iarnă.

La masa băieților, cu permisiunea părinților, sunt invitate și fete; ele ajută la organizarea mesei festive; fiecare se așează lângă băiatul care a invitat-o.

De asemenea, la această masă sunt invitați și băieții care își satisfac stagiul militar și în acest timp se nimeresc în concediu.

După terminarea mesei fiecare băiat își joacă fata, iar înainte de lăsarea nopții, fetele sunt conduse acasă și se mulțumește părinților pentru învoire.

Pentru seara următoare, sau chiar pentru aceeași seară, sunt invitați la masa colindătorilor (băieților) atât părinții colindătorilor, cât și ai fetelor, dar acest lucru nu este obligatoriu. În satul Bratovești nu se păstrează această datină de a invita și părinții.

În timpul mesei nu se mai cântă colindele, ci se încinge o petrecere asemănătoare celei de la nuntă, cu cântece de voie bună și cu lăutari.

Colindeții

”Colindeții” sunt darurile oferite copiilor în dimineața Ajunului (24 decembrie).

În trecut colindeții erau niște covrigi (colăcei) făcuți special pentru copii. Astăzi acești colindeți pot fi: covrigi, bucăți de pâine, biscuiți, turte dulci, fructe bomboane, etc., dar niciodată bani.

Înainte vreme colindeții se împărțeau în noaptea de 23 spre 24 decembrie, când copiii veneau la poarta gospodarului, unde-și primeau darul. La grupul copiilor, adesea se adăugau și vârstnici.

Acest obicei de a umbla copiii prin sat, s-a păstrat în Titești, Bratovești și Cucoiu până-n anul 1931; de la această dată colindeții se împart în curtea școlii, a bisericii, sau pe o uliță mai largă. Copiii sunt așezați în șir câte unul și prin fața lor trec gospodarii care le împart darurile.

Obiceiul de a nu mai umbla copiii prin sat a fost introdus de fostul primar Gh. Pănescu, originar din Ciofrângenii Argeșului, modalitate mult mai convenabilă atât pentru cei care primesc darurile, cât și pentru cei ce le împart.

Cu ocazia împărțirii colindeților (mai ales când copiii umblau prin sat), se făceau unele urări:

”Bună dimineața, la Moș Ajun!

Ne dați, ori nu ne dați!”

sau unele strigături cu efect umoristic:

”Dă-mi un covrig, că îngheț de frig,

Să nu fie ars, că ți-l dau în nas!”

Sau

”Dă-mi o nucă, că mă dau cu capul de ulucă!”

Sau

”Colindeț că-ngheț!”

Oamenii locului justifică împărțirea colindeților afirmând că: “Așa-i legea din bătrâni”, sau “Așa am moștenit și am apucat din bătrâni”.

Cei care împart colindeții consideră că făcând acest lucru: ”Au noroc și spor în toate”.

Cântecele de “Stea” și “Irodul”

Frumoasele obiceiuri strămoșești se pierd din an în an. Avem o datorie sfântă de a le păstra pe cât se poate, așa cum le-am apucat din trecut. Obiceiuri destul de frumoase, cu o semnificație aparte, care vestesc “Nașterea Domnului” (Crăciunul), sunt: “Cântecele de stea” și “Irodul”. Acestea sunt obiceiuri din zilele Crăciunului (în cele trei sate numai în primele două zile ale Crăciunului se colindă).

Pentru cei ce colindă (umblă) cu steaua, costumația este cea a timpului. CU steaua merg copii între 10-15 ani. Stelarii au steaua cu cinci coarne, frumos împodobită, cu hârtie creponată, în diferite culori. La mijlocul stelei se află o iconiță cu Maica Domnului cu Pruncul. În spate se află un mâner de care se ține steaua. Merg de obicei câte trei copii, uneori și câte doi. Primirea stelei nu este obligatorie, din care cauză se întreabă la poartă: “Primiți Steaua?”.

În casă se așează cu fața spre răsărit (unde se află icoana), cel din mijloc ține steaua și toți trei cântă. Primul cântec este cântecul “stelei” după care, gazda, dacă dorește, mai solicită și alte cântece.

Pentru cei ce umblă cu Irodul există o costumație specifică și anume: toți sunt îmbrăcați în haine populare (costumul tradițional). Sunt cinci personaje: Irodul, Ofițerul și Craii (Baltazar, Gașpar și Melfior). Pe cap poartă căciuli înalte confecționate din carton, împodobite cu hârtie creponată și polei (staniol). Craii pun o cruciuliță în corzile căciulii (unde se încrucișează), iar Irodul și Ofițerul în loc de cruce poleită pun un cocoș, care înfățișează pajura.

Din betele de legat, Irodul și Ofițerul fac o diagonală, de care prind sabia în șold. Craii fac din betele diagonale încrucișate atât pe piept cât și pe spate. Craii nu poartă săbii ci paloșe confecționate din lemn. Paloșul lui Gașpar (craiul cu rolul cel mai mare), are la cap cruce, iar la ceilalți crai paloșul are capătul sub formă de suliță. Sabia purtată de ofițer este mai mică.

În casă se așează lângă icoană. Irodul și ofițerul cu spatele către icoană, iar craii cu fața.

În afară de Irod, după anul 1928, cu unele întreruperi, s-a jucat “Vicleanul”, care are șase personaje. Personajele sunt cele cinci de la “Irod”, la care se adaugă al șaselea – pruncul. Vicleanul se deosebește de “Irod” atât prin mărimea textului, cât și prin costumația personajelor.

Irod este îmbrăcat în mantie roșie, la gât și pe margini cu blană albă, încins cu sabie, pieptar de alamă, sub care se vede o tunică lungă, încrețită peste genunche; poartă pe cap o coroană cu colțuri; deși bătrân vorbește răstit, cu fruntea încrețită și adesea pe gânduri. Ofițerul – ostașul cel mai de încredere al lui Irod – poartă costumul obișnuit al soldaților romani, din epoca lui Augustus.

Cei trei Crai (Magii), înveșmântați cu mantii lungi orientale, de culori diferite, cu săbii la coapsă și purtând pe cap coroane poleite la patru sau șase colțuri, sun însoțiți de “Pruncul” – copil între 12-14 ani, îmbrăcat cu mantie orientală și cu capul gol. Primirea Irodului și a Vicleanului nu este obligatorie.

Obiceiuri de Anul Nou.

Aceste obiceiuri au un larg caracter agrar și sunt moștenite de la strămoșii noștri latini (saturnaliile romane) – Saturn fiind, la origine, zeul semănăturilor.

Unele din aceste obiceiuri se desfășoară în seara Ajunului Anului Nou, iar altele în dimineața zilei de 1 ianuarie.

Gazdele (fiecare gospodărie), în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – sărbătoresc “Revelionul” – festivitate ce se pregătește cu multă grijă. Această noapte este petrecută fără somn, tot gospodarul chefuind, considerând că pe tot parcursul anului vor rămâne fericiți și veseli.

Noaptea de Anul Nou se mai numește și noaptea Sfântului Vasile (despre care se zice că era vesel și-i plăcea să chefuiască).

La sărbătorirea Anului Nou participă mai multe familii, invitate fie pe baza legăturilor de rudenie, fie a celor de prietenie. Sărbătoarea aceasta se mai numește și “îngroparea anului”.

Cu acest prilej, alături de veselie și voie bună, au loc o serie de practici vechi, bazate pe superstiții și anume:

– fetele care vor să afle câți ani mai au până se vor mărita, la miezul acestei nopți (începutul noului an), merg în grajdul vitelor și lovesc cu piciorul vaca care doarme, zicând: “He!, anul ăsta; He!, la anu'” etc., până când vaca se scoală. Numărul loviturilor date (cu aceeași intensitate), corespund cu numărul anilor pe care îi are de așteptat.

– alt obicei aplicat de fete în același scop (măritișul), mai este: la ora începerii anului nou, sparg un ou într-un pahar cu apă. Fata care observă chipul unei mirese sau al unui băiat (în acest amestec rezultat), înseamnă că în acel an – cu siguranță se căsătorește.(Fiecare fată își sparge oul său în paharul ei cu apă). Fata care nu observă nimic mai are de așteptat.

– pentru băieți – în special cei tomnatici – există următorul obicei în legătură cu însurătoarea:

În această noapte petrece revelionul numai cu familia. Înainte de sosirea anului nou servesc masa. Resturile de mâncare și eventualele fărămituri sunt măturate și duse în foișor. Băiatul se așează cu picioarele peste mătura pusă deasupra fărașului cu gunoi și ascultă cu atenție. Dacă primul lătrat de câine e auzit se află în apropiere, înseamnă că nunta e aproape și mireasa va fi luată din direcția din care s-a auzit lătratul. Dacă lătratul se aude departe, nu se căsătorește repede, dar mireasa va fi luată din acea direcție.

Plugușorul (buhaiul)

Acest obicei este împlinit de copii (între 10 și 16 ani). Copiii pornesc asupra serii (31 decembrie), din casă-n casă și urează de anul Nou ce va sosi în această noapte. Ei merg în grupuri separate, patru cinci băieți, având câte un bici, mai multe clopote purtate fie în mâini, fie legate la brâu; unele cete au și “buhai”.

Buhaiul este format dintr-un lemn scobit special în acest scop având unul din capete acoperit cu piele de capră găurită la mijloc, pe unde se introduce o viță de păr da cal. Un băiat ține buhaiul, iar altul cu mâinile ude (fie de zăpadă, fie de apă purtată în sticlă), trage – prin alunecare – de vița de păr, care scoate un sunet specific buhaiului, sunet neîntrerupt de când începe urarea până se termină în timp ce alt băiat spune plugușorul, cu o intonație ce amintește de un descântec. La urarea “ia sunați din zurgălăi și pocniți din bice măi!”, se întrebuințează și clopotele și bicele însoțite de urările: “hăi! hăi!”.

Din această cauză aici, la noi, plugușorul este plugușor, iar buhaiul (care de fapt conține tot textul plugușorului) se numește buhai.

Recitatorii se schimbă la fiecare casă, pentru a nu obosi. Plugușorul se spune într-un mod ritmat, cu modulații ale vocii, care trebuiesc să scoată în evidența acțiunile gospodărești, în special aratul și semănatul, dar și cu un puternic substrat istoric.

Uratul trebuie să se facă în tot satul, pe la toate casele gospodarilor, la unele făcându-se de mai multe cete, pe rând. Colindatul trebuie să se termine înainte de ora 12 noaptea, astfel încât să nu-i apuce Anul Nou.

Cântecele.

Tot în seara de 31 decembrie, alături de grupurile băieților ce merg cu plugușorul, fetițe între 9 și 15 ani merg cu “Cântecele”. Ele urează tot din casă în casă, în grupuri de două, trei sau patru fete. Conținutul cântecelor este religios, cu melodii plăcute, fiind o completare a cântecelor de Stea de Crăciun.

Capra.

Este un joc cu mască, practicat în seara Anului Nou, care, aici la noi, se mai confundă și cu “Brezaia”.

Cu capra merg 4 – 5 băieți de 10 – 16 ani. Unul este mascat în capră, altul îndeplinește rolul de unchiaș, iar restul cântă din gură. Băiatul mascat în capră trebuie să știe să joace capra. Așa cum este acoperit cu pătura din care se observă botul caprei, ce se sprijină pe o bâtă, el se întoarce când la stânga când la dreapta, sărind înainte și înapoi, ritmând dansul după cântec. În acest timp, clămpăne mereu din botul de lemn, manevrat de o sforicică. Botul caprei este frumos ornamentat, iar la cap sunt fixate și două cornițe de care sunt prinse batiste cusute. În timpul jocului se apropie amenințător sau mângâietor de gazde, stârnind hazul celor mari și frica celor mici.

”Unchiașul” sau “Moșul” se poartă de asemenea mascat. Masca este confecționată din piele de oaie, cu dinți de fasole sau semințe de dovleac. El poartă o bâtă, de capătul căreia se leagă un săculeț cu cenușă, cu sarcina de a păzi capra. El trebuie să fie cât mai bine mascat (adică să fie cât mai urât), de unde și zicala “urât ca unchiașul brezăii”.

În lipsă de mască, unchiașul umblă mânjit cu cărbuni pe față, cu căciula și cojocul (pieptarul) întoarse pe dos.

În timp ce capra dansează, “moșul” o îndeamnă cu săculețul, zicând, la diferite intervale: “Ha! Ha! ța, căpriță ța!” (silabisind).

Tot unchiașul mai are și misiunea de stârni râsul făcând tot felul de ghidușii bine meșteșugite, lovind ușor cu săculețul pe cei ce se apropie de căprița lui.

Melodia cântată de restul trupei este asemănătoare în cele trei sate ale noastre.

Capra se joacă fie afară, fie înăuntru, după un text al cărui conținut, se pot adăuga versuri noi, sau se pot înlătura cele care par că nu s-ar potrivi.

În text, la început, se descrie peisajul montan, de unde urcă și coboară (vine) capra. Apoi gazda este invitată să iasă afară să vadă cum “plouă, varsă”, din care cauză trebuie să nu iasă “cu mâna goală” și, mai ales, să le dea drumul în casă. La mijlocul cântecului capra trebuie potcovită cu două potcoave de colaci și cu cuie de cârnați, timp în care capra se trântește jos, ridică pe rând picioarele și mugește (zbiară încet – me-e-e!), iar unchiașul simulează potcovitul cu săculețul .

După potcovit, se cântă tot în același ritm calitățile caprei; cum omoară lupii în coarne, cum ne dă lapte, telemea și brânză bună. În încheiere, pentru calitățile ei deosebite, trebuie trecută la “brezaia”, ea fiind tocmai din Strehaia.

Odată cu terminarea textului, se sfârșește și jocul caprei și a unchiașului. Unchiașul și cântăreții stau deoparte și numai capra cere banii gazdei (prețul reprezentației). Ea clămpăne scurt, apoi cască botul în care sunt introduși banii care sunt predați casierului, apoi clămpăne rar din bot și se înclină în semn de mulțumire.

Jocul “Brezaia”

Este specific satelor din jur, în special Podeni. Brezaia este o capră mai mare și mult mai împodobită decât “capra”. Cu Brezaia merg băieții mai mari, sau chiar oamenii căsătoriți. Împodobirea brezăii se face cu multă grijă, fiind “împopoțonată” cu șervete și batiste înflorate diferit și țipător (de unde și zicătoarea: “s-a împopoțonat ca o brezae”).

Brezaia nu colindă numai noaptea, ci și ziua, și nu numai în satul respectiv. Ea merge și în alte sate, în mai multe zile, până la Bobotează (6 ianuarie).

Cei ce însoțesc brezaia sunt: “unchiașul brezăii”, care are aceeași misiune ca și “unchiașul caprei' și un cântăreț din fluier după a cărui melodie ritmată joacă brezaia.

Vasâlca.

Cel ce este mascat în “vasâlcă” are costumația asemănătoare “caprei”, în schimb nu are “unchiaș”. O parte din însoțitori cântă din diferite instrumente după a căror melodie joacă “vasâlca”, iar o altă parte poartă păsări și animale vii, ca: gâscă, câine, cocoș, iar alții căpățâni de porc. În timp ce “vasâlca“ joacă, însoțitorii animalelor imită sunetele pe care le scot animalele ce le au și, dacă pot, chiar le forțează pe acestea să găgăe, să latre, să cânte etc.

Prin tradiție, jocul “Vasâlca” s-a practicat o singură dată în Titești, în seara Anului Nou din 1946, cu oarecare succes, fiind un obicei împrumutat, care n-a găsit rezonanță în satele noastre. La jocul “Vasâlcăi” iau parte băieți de 18-20 ani.

Sorcova.

În dimineața zilei de Anul Nou, copiii între 3-10 ani, merg cu sorcova. urările legate de sorcovit sunt specifice Munteniei ceea ce dovedește că Țara Loviștei cuprinde influențe din zonele imediat învecinate ale Ardealului, Olteniei și Munteniei. Înainte vreme, când sorcova nu se cumpăra de la oraș, ea se confecționa dintr-un bastonaș înfășurat cu “bete” frumos colorate, iar la capătul de sus se lega un mănunchi de busuioc. Mai târziu se împodobea cu polei și hârtie colorată, sorcova având înfățișarea unei ramuri.

Prin tradiție, se zice că sorcova adevărată era făcută din ramuri de măr, prun și trandafir, care, pentru înflorire, erau tăiate din pomii respectivi mai înainte de Anul Nou și erau puse într-un vas cu apă, la căldură și lumină, unde înfloreau.

În satul Bratovești se merge cu sorcova în sera zilei din Ajunul Anului Nou.

Băieții și fetele, în grupuri, sau separat, merg din casă-n casă și sorcovesc pe unul din membrii familiei sau pe toți. De multe ori, se sorcovesc chiar șî cei întâlniți pe drum, lovind ușor pe spate pe cel sorcovit, odată cu adresarea urării.

Copiii, în urma colindatului în care se urează sănătate și mulți ani (în partea de încheiere), primesc – în dar – bani.

Formula de încheiere stârnește veselie: “La anul și la mulți ani, să ne dați și nouă bani!”.

BIBLIOGRAFIE

Airinei Șt. (1979) – Teritoriul României și tectonica plăcilor. Editura Ceres, București

Badea L.; Rusănescu Constanța (1970) – Județul Vâlcea, Edit. Academiei, București

Bălăceanu V., Cioctii M., Cristea Em., (1975) – Munții Făgărașului, Editura Sport – Turism, București

Bleahu M. (1983) – Tectonica globală, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Conea I. (1935) – Țara Loviștei, Geografie istorică, B. SRG LIII, București

Conea I., Velcea I. (1957) – Scurtă prezentare geografică a României, Editura Științifică, București

Coteț P. (1973) – Geomorfologia României, Editura Tehnică, București

Florea M. (1986) – Particularități ale reliefului glaciar din Munții Făgărașului, SCGGG – Geogr., XXXIII București

Florea N (1968) și colab. – Geografia solurilor României, Editura Științifică, București

Gâștescu P. (1971) – Lacurile din România (Limnologie regională), Editura Academiei, București

Grigore M. (1979) – Reprezentare grafică și cartografică a formelor de relief, Editura Academiei, București

Maratonne Emm. de (1931) – L’Europe centrale, Generalite; Roumanie in Geographie universelle II, Paris

Manițu O. (1963) – Făgărașul, Editura UCFS, București

Micalevich – Velcea Valeria (1963) – Studiu fizico – geografic al alunecărilor de teren, Revista Natura nr. 1

Mihăilescu V. (1932) – Marile regiuni morfologice ale României BSRGL (1931)

Mihăilescu V. (1963) – Carpații Sud – estici, Editura Științifică București

Mihăilescu V. (1969) – România. Geografia Fizică, Rditura Științifică, București

Mihăilescu V. (1977) – Elemente de morfogeohrafie (Geografia reliefului) teoretică, regională, Editura Academiei, București

Orghidan N. (1969) – Văile transversale din România, Editura Academiei R.S.România, București

Petrescu I. (1990) – Perioadele glaciare ale Pământului, București

Pișotă I. (1971) – Lacurile glaciare din Carpații Meridionali, Editura Academiei, București

Popescu M. (1973) – Depresiunile din România. Realizări în geografia României, Editura Științifică, București

Posea Gh., Popescu N., Ielenicz M. (1974) – Relieful României, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Savu Al. (1963) – Unele trăsături ale reliefului din Masivul Cozia. Probleme de Geografie, vol. X, Editura Academiei, București

Ujwani I. (1972) – Geografia apelor României, Editura Științifică, București

Velcea I. (1996) – Geografia rurală, ediția a doua, Sibiu

Velcea V. (1973) – Modelarea ternețială a Carpaților Românești, Terra, V (XXV) martie – aprilie

Velcea V. (1977) – Probleme noi privind geografia Carpaților Românești, Terra, IX(XIX), ianuarie – februarie

Velcea V., Savu Al. (1982) – Geografia Carpaților și a Subcarpaților Românești, Editura Didactică și Pedagogică, București

Velcea V. (1993) – Geografia Fizică a României, Sibiu, Facultatea de Geografia Turismului

Velcea V. (1996) – Riscuri naturale și tehnogene, Sibiu

Velcea V. (1992) – Geomorfologie Generală, Sibiu

xxx (1960) – Atlasul climatologic al României, I.M. București

xxx (1970) – Istoria poprului romăn (sub redacția lui A. Oțetea), Editura Științifică, București

xxx (1971) – Râurile României. Monografie hidrologică, I.M.H., București

xxx (1974) – Valorificarea economică și turistică a Carpaților Meridionali, Râmnicul Vâlcea

xxx (1974 –1979) – Atlas, Republica Socialistă România,editura Academiei R.S.R., București

xxx (1982) – Harta geologică a României, scara 1:50000, foaia Titești, Institutul Geologic București

xxx (1983) – Geografia României I. Geografia Fizică, Editura Academiei, București

xxx (1994) – Geografia României II, Editura Academiei, București

xxx (1994) – Geografia României III. Carpații Românești și Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, București

Altă documentație

Arhiva Stației Meteorologice Titești

Arhivele Statului Rm. Vâlcea, Tezaur medieval vâlcean, catalogul documentelor 1338 – 1715, vol I, București

Arhiva Bisericii cu hramul “Sfinții Îngeri” Titești

Arhiva Primăriei Titești. Dosarul nr. 20, din anul 1909, relativ la ordine, circulare și legea higienică pe 1909

Arhiva școlii cu clasele I – IV Bratovești, Comuna Perișani, jud. Vâlcea

Documente privind istoria României – Războiul pentru independență

Nicolae Vlădescu (1982) – Monografie. Spicuiri din analele satului Titești