. Capacitatea de Folosinta Si Capacitatea de Exercitiu a Persoanei Fizice

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Dacă dreptul este expresia juridică a vieții organizate, dacă oamenii intră între ei în cele mai felurite legături, dacă cele mai importante legături din diferitele domenii ale vieții sunt diriguite de reguli preluate de drept și transformate în norme juridice, dacă normele juridice stabilesc comportamentul oamenilor, se desprinde cu ușurință concluzia că dreptul, în general și dreptul civil, în special au drept destinatar și, deopotrivă, subiect omul privit individual (ca persoană fizică) sau în colectiv (ca persoană juridică).

Capacitatea de folosință îl definește pe individ ca persoană fizică prin putința generală și abstractă de a dobândi drepturi și obligații, iar capacitatea de exercițiu îl prezintă în ipostaza în care acționează singur și neîngrădit prin încheierea de acte juridice proprii, ori în ipoteza în dare acționează singur prin acte juridice proprii dar care, în privința celor mai importante dintre ele, sunt supuse încuviințării prealabile din partea reprezentantului legal, sau, într-o ultimă ipoteză când dobândește drepturi și își asumă obligații – nu singur – ci prin reprezentantul legal.

Remarcă preliminară. Doar persoanele pot apărea ca subiecte de drept. Nici o altă entitate, indiferent de natura ei, în afara persoanelor fizice sau juridice, nu poate avea ca atare drepturi.

Nici un grup de persoane, indiferent de importanța sau de coeziunea sa internă sau de elementele distinctive față de alte grupuri, nu poate fi titular de drepturi, ca atare, ci doar dacă dreptul obiectiv îi recunoaște calitatea de persoană în sens juridic. Un grup fără personalitate poate avea interese, nu drepturi.

Este un motiv pentru care o minoritate, de orice natura, nu are, ca minoritate, drepturi; doar persoanele în sens juridic ce constituie minoritatea au drepturi, atâta vreme cât aceasta nu a dobândit personalitate juridică.

Pornind de la aceste idei, vom analiza capacitatea de a avea drepturi și, corelativ, obligații (capacitatea de folosință), văzând care sunt caracteristicile acesteia în cazul persoanelor fizice și capacitatea de a exercita aceste drepturi și de a-și asuma obligații (capacitate de exercițiu).

CAPITOLUL I

PERSOANA FIZICĂ

Secțiunea 1

Noțiunea de persoană fizică

Persoana fizică este ființa umană privita din unghiul de vedere al aptitudinii sale de a fi subiect de drept. Deși noțiunea nu pare să ridice dificultăți, trebuie totuși făcute unele precizări.

În primul rând, doar ființele umane privite individual sunt persoane fizice. Este exclus așadar ca animalele să se bucure de personalitate juridică; ele nu au capacitatea de a fi subiecți de drept. Există, cu toate acestea, mai ales în perioadele de decadență, tendința de a acorda personalitate juridică animalelor, mai ales celor de companie. Vedem câini primind liberalități, vedem chiar organizații internaționale ocupându-se de drepturile animalelor.

Neexcluzând existența unor reguli de protecție a acestora, trebuie arătat că doar oamenii pot fi subiecți de drepturi, personificarea animalelor fiind o tendință ce trebuie respinsă. Faptul că se pun limite drepturilor oamenilor de a dispune de animale nu înseamnă că animalele dobândesc personalitate.

În al doilea rând, orice ființă umană are personalitate juridică prin simplul fapt de a exista. Cu alte cuvinte, este exclus ca un om să fie lipsit de personalitate, cum era cazul sclavilor; sclavia este prohibită atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional.

În al treilea rând, toate ființele umane au aceeași personalitate. Acest principiu este transpus constituțional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituția română în art. 16. Este vorba de o egalitate juridică abstractă și nu de una concretă. Principiul nu este însă la fel de strict ca cel anterior: există diferențieri în funcție de situația obiectivă a persoanei, dar și voite, cum este cazul apatrizilor.

Secțiunea 2

Existența persoanei fizice

2.1. Corpul uman și personalitatea juridică

Corpul uman nu este doar un suport al personalității; el este o componentă a acesteia. Chiar dacă persoana nu se reduce la corp, corpul, ca element al personalității, presupune o protecție particulară, protecție contra atingerilor ce provin de la alții, dar și contra persoanei înseși.

Contra altora corpul uman este protejat prin garantarea dreptului la viață căci viața este legată de corp, acest drept apărând simpla facultate a individului de a trăi în sens fizic. El nu se referă la existența spirituală a individului, lăsând această existență pe seama altor drepturi fundamentale.

Acest drept presupune obligația corelativă a tuturor celorlalți subiecți de drept de a nu aduce atingere existenței fizice a persoanei. Protecția lui este asigurată contra particularilor prin mijloace penale, dar și contra statului, prin interzicerea pedepsei cu moartea.

Corpul, ca element al personalității, este protejat și prin garantarea dreptului la integritate fizică. Prevăzut în art. 22 din Constituție, în același articol cu dreptul la viață, acest drept presupune că nimeni nu poate, în principiu, să facă obiectul unei atingeri în ce privește integritatea sa fizică din partea terților sau a statului, decât dacă această atingere este stabilită de lege în considerarea unui interes colectiv recunoscut ca fiind superior.

Problema atingerilor aduse integrității fizice a persoanei îmbracă deci două aspecte: atingeri, ilegale aduse acestei integrități, sancționate de dreptul penal și transpuse în principiul inviolabilității corpului uman, care implică interzicerea atingerilor aduse corpului uman fără consimțământul victimei, uneori chiar cu consimțământul acesteia, și interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, și problema atingerilor legale aduse integrității fizice a persoanei, care implică derogări de la principiul inviolabilității corpului uman fondate pe interesul general (reprimarea revoltelor, împiedicarea evadării etc.) și derogări fondate pe un interes medical (vaccinări obligatorii, examen medical premarital etc).

Corpul uman este uneori protejat contra persoanei înseși. Dat fiind că dreptul pe care îl are persoana asupra propriului corp este unul destul de greu de calificat, se pune problema de a ști în ce măsură persoana este stăpâna propriului corp și în ce măsură corpul poate fi disponibil.

„Dacă sinuciderea este în principiu permisă, aceasta nu înseamnă că persoana poate dispune fără limite de propriul corp. Eutanasia rămâne prohibită.

Principiul care guvernează acest domeniu este cel al indisponibilității corpului uman: corpul nu poate fi alienat, prelevările de organe urmează reguli stricte, prostituția de asemenea ; corpul uman nu este în comerț, el nu poate fi obiectul unei convenții sau unui alt act juridic.34 în unele sisteme, chiar tentativa de sinucidere atrage sancțiuni.

2.2. Viața umană și personalitatea juridică

Ființa umană este considerată ca fiind o persoană fizică doar dacă este în viață. Două consecințe principale decurg de aici: apariția personalității juridice este legată de nașterea individului și personalitatea juridică încetează la moarte.

1) Apariția personalității juridice. Personalitatea juridică este dobândită la naștere. Trebuie ca cel născut să fie viu. Copilul născut mort nu are personalitate este considerat ca neexistând nicicând.

Mai multe probleme sunt ridicate de acest principiu: viața omului poate fi privită ca începând cu concepția, ceea ce pune problema drepturilor embrionilor și fetușilor; un eventual drept la viață al acestora intră în contradicție cu dreptul mamei de a dispune de propriul corp etc.

Conform principiului enunțat mai sus, copilul conceput dar nenăscut nu are personalitate juridică. El nu ar trebui să aibă capacitatea de a avea vreun drept. Totuși există derogări de la acest principiu. Fetusul este protejat penal : astfel, întreruperea voluntară a sarcinii nu se poate face dacă aceasta a depășit 14 săptămâni.

Se dă astfel prioritate dreptului femeii de a dispune de propriul corp doar până la un punct, după care dreptul la viață al fetusului prevalează. Pe de altă parte, copilului conceput îi sunt recunoscute drepturile dacă se naște viu. El poate beneficia de liberalități și de drepturile succesorale.

"Totuși, apariția personalității rămâne legată de naștere, aceste excepții fiind doar ficțiuni juridice. Aceste ficțiuni sunt necesare tocmai pentru că fetusul nu are personalitate juridică. Interesele sale viitoare sunt protejate de lege, dar personalitatea nu apare decât la naștere.

2) Încetarea personalității juridice. Încetarea personalității juridice a persoanei fizice intervine în momentul morții. Legea protejează însă și cadavrul, memoria, numele defunctului și, pe de altă parte, voința unei persoane poate produce efecte și după moarte, prin efectul unui testament. Există în astfel de situații o prelungire a personalității după moarte? Nu, personalitatea dispare odată cu decesul. Ceea ce legea protejează sunt interesele descendenților, ale familiei etc.

Problema încetării personalității este legată deci de problema constatării morții, problemă complicată de progresele medicinei, care permite, pe de o parte, o mai bună înțelegere a procesului morții, aceasta nemaifiind concepută ca un eveniment unic, instantaneu, și, pe de altă parte, permite menținerea unei persoane între viață și moarte. Aceste probleme sunt deosebit de interesante în ce privește prelevarea de organe și eutanasia pasivă.

O problemă apare o constituie cea a dementului (adică a celui care a pierdut uzul rațiunii). Acesta nu pierde personalitatea juridică, ci numai capacitatea de a-și exercita sigur drepturile și obligațiile.

3) Incertitudinea cu privire la existența persoanei fizice. Uneori existența persoanei fizice este pusă sub semnul întrebării prin faptul absenței ei. Este vorba de dispariția acesteia, de o stare de absență care ridică dubii asupra faptului dacă persoana este în viață sau nu.

Declararea dispariției unei persoane pe cale judecătorească poate fi făcută dacă persoana lipsește de la domiciliu mai mult de un an și absența sa creează incertitudine cu privire la existența în viață a persoanei. Efectul nu este încetarea personalității juridice, ci doar îndeplinirea unei condiții pentru ca persoana să fie declarată moartă.

Dacă s-a declarat dispariția persoanei, au trecut 6 luni de la data afișării extrasului din hotărâre și cel puțin 4 ani de la data ultimelor știri despre persoană din care rezultă că aceasta era în viață, persoana poate fi declarată moartă.

Uneori declararea dispariției nu mai este necesară datorită împrejurărilor excepționale în care a intervenit dispariția acestuia (război, naufragiu etc.), dacă a trecut un an de la împrejurarea ce a determinat dispariția. Declararea judecătorească a morții produce aceleași efecte ca moartea fizică, adică dispariția personalității juridice.

Secțiunea 3

Idenficarea persoanei fizice

3.1. Necesitate și elemente

Am arătat că trecerea de la ființa umană în sine la dimensiunea socială a acesteia este realizată prin recunoașterea ei ca persoană în sens juridic. Această persoană trebuie identificată în cadrul societății, doar această identificare permițându-i să intre în raporturi- juridice concrete. Identificarea persoanei fizice este așadar o operație necesară, generală și' permanentă.39

Identificarea persoanei se face în diferite sfere particulare ale societății globale. Există o identificare politică, prin intermediul cetățeniei, pentru a determina apartenența și exercițiul drepturilor politice.

Există, de asemenea, o identificare administrativă, prin nume, care poate fi considerat într-o anumită măsură o instituție de poliție civilă, și prin domiciliu, căci acesta determină uneori competența teritorială a administrațiilor sau justiției. Există, de asemenea, o identificare în cadrul familiei, prin prenume etc.

Identificarea persoanei fizice este așadar necesară în primul rând statului, administrațiilor, justiției, tatului, administrațiilor, justiției, colectivităților locale, care au nevoie să cunoască cetățenii, alegătorii, contribuabilii, justițiabilii etc. Atributele de identificare ale persoanei fizice sunt, pe de altă parte, obiect al unor drepturi subiective, protejate de dreptul obiectiv.

Necesară în mod evident, identificarea persoanei poate deveni abuzivă datorită apariției și dezvoltării tehnicilor moderne de stocare și prelucrare automată a datelor. Tratamentul automat al informațiilor nominative, adică al celor care permit în orice mod identificarea persoanelor fizice, poate să se constituie uneori într-un atentat la viața privată a acestora.

Nevoia de a limita această tendință, pentru a proteja anumite secrete legitime ale persoanei, a dus la semnarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unei Convenții pentru protecția persoanelor față de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal.39

Identificarea persoanei fizice se face prin următoarele elemente: cetățenie, nume, domiciliu și stare civilă. Vom trata pe scurt aceste atribute de identificare, studiul lor amănunțit aparținând științelor juridice de ramură.

3.2. Numele

Numele este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și societate, prin cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație”.

Termenul are două sensuri : stricto sensu prin «nume» se înțelege numele de familie, care mai este deesemnat și prin expresia «nume patronimic»; lato sensu prin «nume» se desemnează numele de familie și prenumele.

Numele de familie este dobândit de persoana fizică ca rezultat al relațiilor de familie, în considerarea legăturii de filiație sau de căsătorie. în anumite cazuri numele de familie al persoanei poate fi stabilit de autoritatea administrativă (numele copilului găsit, de exemplu).

Dreptul subiectiv la nume presupune dreptul de a folosi numele, dreptul de a cere îndreptarea greșelilor de scriere a numelui în orice acte de stare civilă sau de identitate, și dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană fără îndreptățire.

Dar numele nu este doar un drept subiectiv, ci și o instituție de politie civilă. Cu alte cuvinte, fiecare persoană trebuie să fie identificată prin nume și trebuie să-1 folosească în cadrul vieții juridice. Pe de altă parte, schimbarea numelui urmează reguli stricte, tocmai pentru că identificarea persoanei de către stat trebuie să fie certa.

3.3. Domiciliul

Conform art. 13 din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală". Așadar „domiciliul este acel atribut, de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică”.

Acest mod de identificare spațială a persoanei este completat prin noțiunea de reședință, noțiune mai concretă, desemnând locuința temporară a persoanei.

Importanța domiciliului tine atât de dreptul privat intern, determinând în unele cazuri competența instanțelor, sau locul plății, sau locul deschiderii succesiunii sau anumite incapacități (persoanele fizice care nu au cetățenia română și domiciliul stabil în România nu pot dobândi terenuri în proprietate), cât și de dreptul public intern (legarea posibilității de a fi ales de domiciliu), sau de dreptul internațional.

Domiciliul este de regulă voluntar, adică liber ales de persoană, și rezultă din cumularea unui element material (principala reședință) cu un element intențional (voința interesatului de a-și stabili în acel loc principala reședință), dar poate fi și determinat de lege (cazul minorului) sau convențional, adică adresa stabilită prin acordul de voință al părților actului pentru ca acel loc să fie avut în vedere cu prilejul executării, de exemplu.

Caracterele domiciliului atestă coexistența considerațiilor de interes general cu cele de interes privat, ținând de poliție sau politică, dar și de protecția vieții intime. în. primul rând, domiciliul este necesar, în sensul că orice persoană trebuie să aibă un domiciliu, atașarea spațială, ca element de identificare cu efect de centralizare fiind obligatorie.

În al doilea rând, domiciliul este unic, o persoană neputând avea decât un domiciliu. în al treilea rând domiciliul este stabil, schimbarea sa urmând reguli particulare. In fine, domiciliul este inviolabil, el constituind teritoriul propriu persoanei, ferit de imixtiunile terților sau ale autorităților.

Acest caracter al domiciliului este un drept al persoanei, prevăzut de art. 27 din Constituție, și ca atare nu este legat de noțiunea tehnică de domiciliu, referindu-se și la reședință sau la orice spațiu privat în care se desfășoară viața intimă a persoanei.

Principiul inviolabilității domiciliului nu este însă absolut, el comportând o serie de temperări și excepții, care exprimă preponderența unui interes general asupra dreptului la respectul vieții private.

3.4. Cetățenia

Cetățenia a fost definită ca „apartenența juridică și politică a unei persoane la populația constitutivă a unui stat"40, definiție prea largă însă, căci din populație fac parte și străinii și apatrizii.

Ea a mai fost definită ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente social-economice, politice și juridice dintre persoana fizică și statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituția și legile României”.

Cetățenia este folosită așadar pentru a caracteriza condiția juridică a persoanelor. Doar cetățenii au toate drepturile și toate îndatoririle rezultate din dreptul obiectiv al unui stat. Astfel, doar cetățenii au drept de vot și se bucură de dreptul de a fi aleși. Doar cetățenii au obligația de a satisface stagiul militar etc.

3.5. Starea civilă

Starea civilă este un mijloc juridic de identificare a persoanei fizice al cărui specific constă în faptul că individualizarea se realizează prin indicarea calităților personale care au o asemenea semnificație, cum ar fi: din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat; căsătorit-necâsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit; rudă sau afin cu cineva; bărbat sau femeie; minor, major etc.

Starea civilă este o sumă de calități personale prin care individul poate fi determinat ca persoană fizică. Ea implică facultatea persoanei de a pretinde să fie individualizată ca atare de către alții, aceasta putând apela la nevoie la forța de constrângere statală.

Starea civilă este indivizibilă; persoana fizică are una și aceeași stare civilă în raporturile cu toți subiecții de drept.

Starea civilă cuprinde așadar suma consecințelor juridice care determină situația personală a unui individ în raport cu legea. Aceste elemente nu sunt discriminatorii, ci doar individualizante.

Ele se referă la factori de ordin natural: sexul, vârsta, sănătatea și la considerații de ordin social: situația matrimonială și familială, apartenența profesională, nivelul averii sau veniturilor, apartenența la un anumit mediu (importantă în cazul aprecierii diligentei persoanei, de exemplu) etc.

CAPITOLUL II

PERSOANA FIZICĂ PRIVITĂ CA SUBIECT DE DREPT

Secțiunea 1

Noțiuni preliminare

Înainte de a începe o analiză a problemei titularilor drepturilor subiective, trebuie atrasă atenția asupra faptului că, de multe ori, utilizarea noțiunilor de persoană în sens juridic, de subiect de drept și personalitate este confuză.

Prin subiect de drept înțelegem titularul unui drept. Prin personalitate juridică înțelegem aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective, aptitudine recunoscută de dreptul obiectiv fiecărei persoane. Prin persoană în sens juridic desemnăm orice entitate aptă să fie subiect de drepturi și obligații sau, într-un sens mai larg, de funcțiuni juridice.

Mai multe distincții trebuie stabilite între aceste noțiuni, deși de multe ori practica și chiar teoria le utilizează ca sinonime. în primul rând, noțiunea de subiect de drept se distinge de noțiunea de persoană în sens juridic. Noțiunea de subiect de drept se raportează la un singur drept, fiecărui drept corespunzându-i deci un subiect.

Noțiunea de persoană în sens juridic se raportează la o multitudine de drepturi, persoana este în mod normal titulara mai multor drepturi. Spre deosebire de noțiunea de subiect de drept, noțiunea de persoană este polivalentă.26

Pe de altă parte, noțiunea de subiect de drept este actuală; ea desemnează pe titularul actual al unui drept. Noțiunea de persoană este potențială; ea desemnează posibilitatea de a fi subiect de drept.27

O a doua distincție ce trebuie făcută este între persoană în sens juridic și persoana umană. Persoana în sens juridic este o ființă umană dotată cu personalitate juridică. Drepturile aparțin persoanei, adică omului privit de dreptul obiectiv în dimensiunea lui socială, fie individual, fie în diverse structuri.

«Persona» înseamnă în latină «mască», «rol». Persoana este rolul social al unui om. Ea este o noțiune abstractă, neconfundabilă cu omul concret, este o esențializare, de cele mai multe ori simplificatoare, care operează trecerea de la ființa umană la ființa socială.

Persoanele în sens juridic sunt de două feluri: persoane fizice, adică ființe umane în calitatea lor de subiecte de drepturi și obligații, și persoane juridice, adică orice entități sociale apte ca atare să fie subiecte de drepturi și obligații.

Secțiunea 2

Elementele dreptului subiectiv

Noțiunea de drept subiectiv. Noțiunea de «drept subiectiv» a fost și este una dintre cele mai discutate noțiuni în teoria dreptului. S-a mers de la afirmarea existenței unor drepturi subiective independent de dreptul obiectiv1 până la a nega existența acestora și utilitatea conceptului însuși2.

Nu vom intra aici în mijlocul acestui război doctrinar, mulțumindu-ne să afirmăm că aceste poziții extreme rezultă dintr-o înțelegere rigidă a raporturilor dintre dreptul obiectiv și drepturile subiective, dintr-o presupusă contradicție ireconciliabilă între acestea.

Pentru a defini dreptul subiectiv, vom porni de la elementele sale. Acestea sunt în număr de patru: subiectul dreptului, obiectul dreptului, relația juridică și protecția juridică.

1) Subiectul dreptului. Subiectul dreptului este titularul acestuia, cel care «are» un drept. Când este vorba de persoane private (fizice sau juridice) avem în vedere drepturi subiective (de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de creanță), în timp ce atunci când titularul este o autoritate publică, vorbim de competență, prin aceasta desemnându-se o prerogativă inerentă autorității (de exemplu, competența unui funcționar sau competența judiciară).

Cele două noțiuni sunt distinse în raport de titular, ambele desemnând însă o putere de drept, adică o prerogativă concedată persoanei de ordinea juridică.

2) Obiectul dreptului. Noțiunea de obiect al dreptului subiectiv a stârnit vii dezbateri. Excesiv de relaționistă, teoria socialistă a dreptului, urmată și astăzi de mulți teoreticieni, a tratat, în general, obiectul raportului juridic și nu al dreptului subiectiv.

Acest obiect este constituit din acțiunea sau abținerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv. în această concepție, bunurile sunt fie obiect derivat al raportului juridic, fie nu sunt considerate ca atare. Cum arătam și cu un alt prilej, credem că lucrurile constituie obiect derivat al raportului juridic civil pentru că acțiunea, abstențiunea se referă la ele, deci tocmai pentru că ele constituie obiect al obiectului raportului juridic civil.

Cu alte cuvinte, conduita subiectului dreptului în raport vizează valoarea care formează substanța dreptului subiectiv. Obiectul dreptului subiectiv nu este totuna cu obiectul relației juridice.

Acțiunea la care este îndrituit subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv privește deja relația juridică dintre ei și nu ca atare de dreptul subiectiv, în timp ce obiectul dreptului subiectiv trebuie să fie inerent acestuia ca atare. Acest obiect îl reprezintă valoarea care formează miza dreptului.4

Nu este vorba propriu-zis de lucruri în „sens” material, «bunuri», adică de valori deja sociale. Acest obiect poate să fie corporal, dar nu trebuie să ne facem despre el o reprezentare pur materială. Obiectul poate fi un bun incorporai la fel de bine ca un bun corporal. Dar valoarea care formează obiectul dreptului poate fi de ordin intelectual, moral sau pur și simplu uman, după cum urmează:

valori inerente persoanei umane: drepturi ale personalității (viață, libertate, onoare) sau ale relațiilor cu alte persoane (relații de căsătorie, relații de familie);

bunuri corporale, mobile sau imobile;

bunuri necorporale, creații intelectuale, cum ar fi o operă literară sau invenție;

prestații ale altei persoane, pozitive sau negative, pecuniare sau extrapatrimoniale: prestații în bani, în muncă; o obligație de neconcurență; executarea unei opere de artă, prestarea serviciilor medicale;

statute și funcții, aparținând vieții civile sau comerciale sau vieții publice: statutul de tutore, funcția administratorului unei societăți comerciale, funcția publică etc.5

3) Relația juridică. Relația juridică este un element esențial al dreptului subiectiv. Dreptul nemanifestându-se decât în raport, acest lucru este inevitabil. Dar această relație juridică poate fi privită din două unghiuri de vedere:

Din unghiul de vedere al obiectului dreptului, dreptul subiectiv apare ca o legătură exclusivă de apartenență și de stăpânire. Cu, alte cuvinte, dreptul subiectiv semnifică dispoziția exclusivă, rezervată titularului, asupra valorii care formează obiectul dreptului.

În lipsa acestei raportări la valoarea ce formează obiectul dreptului subiectiv, nu ar fi de înțeles raportarea persoanelor una la alta. Astfel, în cazul dreptului de proprietate, ceilalți trebuie să se abțină de la orice acțiune de natură să împiedice sau să stânjenească relația de apartenență și stăpânire exclusivă a lucrului. Dar acest raport negativ cu ceilalți există doar datorită raportării proprietarului la obiectul proprietății.

De altfel această raportare la lucru este baza definiției proprietății dată de art. 480 C. civ., care arată că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege".

Din unghiul de vedere al relației cu ceilalți subiecți de drtpi:, dreptul subiectiv apare ca o legătură de obligație față de celălalt. Orice alt subiect este ținut să respecte stăpânirea exercitată de titular asupra obiectului dreptului sau să se conformeze exigențelor conținute în dreptul altuia.

Astfel, potrivit expresiei lui Dabin, dreptul meu este în același timp exigibil și inviolabil în raport cu celălalt. în această relație juridică persoanele se raportează mai întâi la valoarea care formează obiectul dreptului și mai apoi, în mod derivat, una la alta, căci această raportare intersubiectivă privește valoarea avută în vedere ca obiect.

4) Protecția juridică. Dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică. Nu există drept în afara, în lipsa acestei protecții. Titularul dreptului trebuie, să aibă posibilitatea de a-și face dreptul respectat sau de a-1 realiza prin intermediul acțiunii injustiție.

Având în vedere cele arătate mai sus și dublul sens al noțiunii de putere de drept, cel de drept subiectiv și cel de competență, putem să definim astfel cele două noțiunii:

Dreptul subiectiv este prerogativa, concedată unei persoane de către ordinea juridică și garantată pe căi de drept, de a dispune de o valoare care îi este recunoscută ca aparținându-i, fie ca a sa, fia ca datorată.

Competența este prerogativa, concedată unei. persoane de ordinea juridică și garantată pe căi de drept, de a exercita o funcție sau o putere care îi este recunoscută ca aparținându-i.

Pe baza celor arătate, putem schematiza dreptul subiectiv, pornind de la schema lui Picard, astfel:

unde S este subiectul dreptului, O este obiectul dreptului, C. S. îi reprezintă pe ceilalți subiecți.

Secțiunea 3

Elementele obligației juridice

Dreptului subiectiv îi corespunde întotdeauna o obligație juridică. Ea constă în a respecta sau a îndeplini prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv sau competența altuia, sub amenințarea unei constrângeri juridice.

Obligația juridică are realitate doar în corelație cu dreptul subiectiv sau competența altuia, deci doar în cadrul unei relații juridice, al unui raport juridic.

Fiind contraponderea dreptului subiectiv sau competenței, a puterii de drept deci, obligația juridică va reflecta fidel în structura șa structura dreptului Elementele sale constitutive sunt: subiectul obligației, conținutul obligației, relația juridică și constrângerea juridică.

1) Subiectul obligației. Subiectul obligației, numit și subiect pasiv al raportului juridic, este cel care este ținut sâ respecte sau să îndeplinească prerogativele cuprinse în dreptul sau competența altuia.

El poate fi o persoană determinată, caz în care dreptul corespunzător obligației este relativ, sau poate fi indeterminat, obligația adresându-se de data aceasta tuturor, ca o obligație generala negativă de a respecta prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane, caz în care dreptul acesta devine absolut O astfel de obligație generală de non-interferențâ este corelativă, de exemplu, dreptului de proprietate.

2) Conținutul obligației. Obligația poate consta într-o acțiune pozitivă sau într-o abținere. Ea poate să fie determinată sau să constea într-o atitudine indeterminată de respect față de dreptul altuia.

Obligația pozitivă poate să constă în a da sau a face ceva (de exemplu, plata unei sume, restituirea unui lucru, satisfacerea serviciului militar, executarea unei lucrări etc), în timp ce obligația negativă constă într-o atitudine pasivă de a nu face ceva (de exemplu, a nu aduce atingere proprietății altuia).

Obligația de a nu face poate să fie corelativă și unui drept subiectiv relativ, caz în care constă în abținerea de a face ceva ce, în lipsa acestei obligații, ar fi putut face.

3) Relația juridică. Obligația juridică apare pentru persoana obligată ca o legătură, mai mult său mai puțin directă, de supunere față de puterea unei alte persoane. Această caracteristică apare net în cazul competenței publice, puterii părintești sau obligației la muncă.

Dar această relație de supunere este strict limitată la obiectul dreptului. Este de altfel unul dintre elementele ce disting dreptul modern de cel antic, care lăsa cetățeanul la bunul plac al statului, familia la bunul plac al șefului ei, debitorul la bunul plac al creditorului. în cazul celorlalte drepturi, relația de subordonare apare mediată, dar ea este încă prezentă.

4) Constrângerea juridică. Am văzut că unul dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv este protecția juridică. Privită din punctul de vedere al celui obligat, această protecție a dreptului altuia se transformă în constrângere juridică. Titularul dreptului poate să ceară concursul puterii publice pentru a face respectate sau îndeplinite, prin constrângere, prerogativele dreptului său.

5) Sensurile termenului «obligație». Termenul «obligație» este folosit într-un sens larg pentru a desemna însuși raportul juridic obligațional. În acest sens, obligația este legătura de drept între două persoane în virtutea căreia una dintre ele, creditorul, poate cere celeilalte, debitorul, o prestație sau o abținere.

Prin obligație se desemnează astfel ambele componente ale raportului juridic: drepturile pe care părțile le dobândesc și obligațiile corelative pe care părțile și le asumă.

Termenul poate fi utilizat într-un sens și mai larg: acela ce desemnează tot ceea ce legea sau chiar și morala cere unei persoane să facă, fără ca aceasta să fie ținută față de o altă persoană.

În sens restrâns, obligația juridică desemnează obligația concretă a debitorului privită prin opoziție față de dreptul creditorului.

În fine, termenul poate fi utilizat într-un sens și mai restrâns: acela de titlu negociabil (nominativ sau la purtător) sau de titlu prin care se constată existența unei datorii.

CAPITOLUL III

CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI FIZICE

Secțiunea 1

Noțiune și caractere

1.1. Noțiunea de capacitate de folosință

Decretul nr. 31/1954 definește în art. 5 capacitatea de folosință ca fiind „capacitatea de a avea drepturi și obligații". Capacitatea de folosință, astfel definită, coincide cu ceea ce noi am" numit personalitate în sens juridic.

De altfel art. 7 din Decretul nr. 31/1954 arată că această capacitate „începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia", ceea ce coincide cu durata existenței persoanei fizice.

Definițiile date capacității de folosință în doctrină nu diferă în fond, ci doar în formă, și nu diferă în general de cea legală, decât prin faptul că elimină tautologia înlocuind termenul «capacitate» utilizat de lege cu cel de «aptitudine».

Noțiunea de capacitate de folosință desemnează tocmai conținutul și întinderea personalității juridice. O ființă umană, o grupare organizată de persoane are personalitate în sens juridic în măsura exactă a capacității sale de a fi titulară de drepturi și obligații.

Terminologia utilizată îri această materie, preluată din franceză, este oarecum derutantă pentru începător. Capacitatea aceasta fiind numită de «folosință» duce în primul moment cu gândul la «exercițiul» drepturilor, decât la «a avea drepturi. Doar prin opoziție cu cealaltă latură a capacității juridice, cea de exercițiu, noțiunea devine mai lămurită.

1.2. Caracterele juridice ale capacității de folosință

Capacitatea de folosință are următoarele caractere juridice:

Legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice. Conținutul acestui caracter este dat de împrejurarea că, în condițiile reglementărilor în vigoare, capacitatea de folosință a persoanei fizice nu poate fi reglementată decât prin lege; ea nu este lăsată pe seama voinței individuale.

Capacitatea de folosință este generală. Generalitatea capacității de folosință rezultă din faptul că ea exprimă aptitudinea generală și abstractă a omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este inalienabilă pentru că această calitate nu poate face obiect de renunțare totală sau parțială ori de înstrăinare. Evident, nu trebuie să se confunde renunțarea la unul sau mai multe drepturi subiective concrete cu renunțarea la capacitatea de folosință care este generală și abstractă și care exprimă putința de a avea asemenea drepturi;

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este intangibilă, în afara cazurilor reglementate expres de lege;

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este egală pentru toți. Acest caracter este consecința unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului civil: egalitatea în fața legii civile.

Principiul își găsește consacrarea în dispozițiile Decretului nr.31/1954, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului și în Convenția cu privire la drepturile copilului, iar respectarea lui este asigurată prin mijloace de drept civil și de drept penal; și,

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este universală, în sensul că această calitate este recunoscută tuturor oamenilor.

Secțiunea 2

Durata capacității de folosință a persoanei fizice

2.1. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

În legătură cu începutul capacității de folosință, regula este că aceasta se dobândește la naștere. Consacrarea legală a acestei reguli se află în disp. art.7 alin.l din Decretul nr.31/1954. Dovada momentului nașterii, în principiu, se face cu certificatul de naștere.

Excepția este reglementată de disp.art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, dispoziții care prevăd că: "Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu". Excepția mai este întâlnită și sub denumirea de "capacitate de folosință anticipată".

În materia capacității succesorale se cere ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii, cu precizarea că se află în această situație și copilul conceput deja.

Timpul legal al concepțiunii se calculează potrivit disp.art.61 C.familiei și este timpul cuprins între a 180-a zi și a 300-a zi "urcând" în trecut din momentul nașterii.

În materia donației și testamentului se admite ca donatarul sau, după caz, legatarul să fie conceput.

Această excepție (infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis qjus agitur) se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) să fie numai de drepturile copilului, nu și de obligațiile lui. Condiția este îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut singuli), fie că este vorba de o întreagă succesiune, dar în acest din urmă caz, succesiunea se primește sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului: răspunderea este intra vires hereditatis, ci nu ultra vires hereditates; și,

b) copilul să se nască viu, nu și viabil. Aceasta înseamnă că este suficient ca să se fi născut viu, chiar dacă imediat după naștere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu prezența aerului în plămâni prin proba numită docimazie.

Dacă s-a născut viu și a trăit numai câteva clipe, după care a decedat, se va elibera atât certificatul de naștere, cât și certificatul de deces, pe aceeași dată, iar dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces.

În legătură cu această excepție art.61 din Codul familei instituie două prezumții:

prezumția celei mai lungi gestații (de 300 de zile); și, a celei mai scurte gestații (180 zile);

prezumția potrivit căreia concepțiunea copilului era posibilă în oricare din zilele cuprinse între a 180-a zi și a 300-a zi socotite "urcând" în trecut din ziua nașterii.

Prima prezumție este o prezumție legală absolută (juris et de jitile) și, deci, nu poate fi răsturnată prin proba contrară; cea de a doua prezumție însă, într-o părere susținută de dominanta doctrinei, este o prezumție legală relativă (juris tantum) și, prin consecință, este admisibilă proba spre a se dovedi că numai într-o anumită porțiune din intervalul de 120 zile putea avea loc concepțiunea.

2.2. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice

a) Data încetării capacității de folosință a persoanei fizice

Data morții este data la care se consideră că încetează capacitatea de folosință a persoanei fizice.

Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice rezultă din disp. art.7 alin.l din Decretul nr.31/1954, care stabilesc că această calitate încetează o dată cu moartea.

Osebit de acest moment, legea prevede ca moment al încetării capacității de folosință a persoanei, data stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morții.

Legiuitorul a avut în vedere următoarele două cazuri:

a) cazul morții constatate fizic, direct, pe baza examinării cadavrului; și,

b) cazul dispărutului. În acest caz moartea nu poate fi constatată direct, motiv pentru care legiuitorul a creat instituția declarării judecătorești a morții.

Comună pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de folosință: data morții.

Data morții este completată la rubricile "anul", "luna" și "ziua" după cum urmează:

în primul caz (moartea fizică constatată) se înregistrează data prevăzută în actul medical constatator al morții, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunță acest eveniment juridic;

în cel de al doilea caz (declararea judecătorească a morții), completarea rubricilor, referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, rămasă definitivă, în concret, data când prin hotărâre se stabilește că a avut loc evenimentul.

b) Declararea judecătorească a morții

Formula "declararea judecătorească a morții" are două accepțiuni (înțelesuri):

expresia desemnează instituția juridică, adică normele juridice care formează sediul materiei; și,

un al doilea înțeles, al expresiei "declararea judecătorească a morții" îl constituie "mijlocul juridic" de stabilire a capacității de folosință, pentru ipoteza în care constatarea fizică a morții nu este posibilă.

Instituția "declararea judecătorească a morții" este reglementată atât de norme de drept substanțial, cât și de norme de drept procesual.

Nevoia social-juridică de clarificare a situației persoanei dispărute, despre care nu se știe dacă este în viață sau nu, justifică pe deplin instituția declarării judecătorești a morții. Nevoia social-juridică respectivă obligă la ieșirea din starea de incertitudine în legătură cu dispărutul.

În funcție de disp.art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem două feluri de declarare judecătorească a morții:

a) declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției;

b) declararea judecătorească a morții neprecedată de alegerea dispariției.

Prima ipoteză constituie regula; cea de a doua – excepția.

Secțiunea 3

Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice

3.1. Noțiune, reguli și criterii de determinare a conținutului

Prin conținutul capacității de folosință a persoanei fizice se înțelege însăși aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații.

Conținutul capacității de folosință se clădește pe două componente:

componenta activă, constând în aptitudinea omului de a avea drepturi subiective; și, .

componenta pasivă, constând în aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile.

Înainte de a preciza regulile (principiile) în raport de care se determină conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, se impun următoarele precizări:

acest conținut rezidă în aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile; și,

în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale dreptului.

În raport de definiția dată conținutului capacității de folosință a persoanei fizice și de cele două precizări, se poate concluziona că acest conținut poate fi determinat cu ajutorul următoarelor reguli (principii):

determinarea conținutului-capacității de folosință a persoanei fizice se face prin raportarea acestuia la sistemul legislativ în vigoare la un moment dat, al statului dat, înțelegând prin sistemul legislativ al unui stat atât reglementările naționale, cât și reglementările internaționale cuprinse în izvoarele ratificate de acel stat;

sfera (întinderea) reală a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice rezultă din cunoașterea și evaluarea sistemului de îngrădiri ce i se adus;

în determinarea acestui conținut se au în vedere atât izvoarele specifice dreptului civil, cât și specifice altor ramuri de drept, în măsura în care se referă la acest element; și,

d) primesc considerare pentru determinarea acestui element numai drepturile și obligațiile civile, nu și drepturile și obligațiile ce țin de alte ramuri ale dreptului.

Precizărilor și regulilor de mai sus li se adaugă următoarele două criterii care, împreună, contribuie la determinarea conținutului capacității de folosință;

primului criteriu: sursa legislativă (este vorba de acte normative prin care se asigură consacrarea internă, sau de norme juridice internaționale ale căror izvoare au fost ratificate de statul respectiv); și,

criteriul naturii juridice: este vorba de drepturi subiective civile, sau de drepturi care cad sub incidența reglementativă a altor ramuri.Dacă este vorba de drepturi civile, trebuie stabilit dacă este vorba de drepturi patrimoniale sau de drepturi personale nepatrimoniale.

3.3. Restrângerile capacității de folosință a persoanei fizice

Derogările de la principiul pe care l-am enunțat sunt numite generic «incapacități de folosință». Motivele pentru care dreptul obiectiv instituie astfel de restricții sunt diverse și nu întotdeauna justificate.

a) Restricții bazate pe vârstă. În general, vârsta nu are nici o influență asupra capacității de folosință, afectând doar capacitatea de exercițiu. Totuși, deși adevărată în dreptul privat, această afirmație nu mai este adevărată și în dreptul public.

Minorul suferă importante restricții în ce privește capacitatea sa de folosință în dreptul public: el nu este apt să fie titular al drepturilor politice sau al funcțiilor publice. Pentru a avea dreptul de a fi ales ca deputat, trebuie să fi împlinit vârsta de 23 de ani, și ca senator, vârsta de 35 de ani.

b) Restricții bazate pe starea psihică. Conform art. 34 din Constituție nu au drept de vot debilii și alienații mintal, puși sub interdicție. Interdicția funcționează și în ce privește aptitudinea de a ocupa funcții publice.

c) Incapacități sancțiune. Aceste incapacități sunt fie îngrădiri ale capacității de folosință cu caracter de pedeapsă penală, fie îngrădiri cu caracter de sancțiune civilă.

În materie penală, poate fi aplicată cu titlu de pedeapsă complementară sau accesorie, pedeapsa interzicerii unor drepturi: dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii de stat și în funcții elective de stat sau obștești, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat sau obștești, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, drepturile părintești și dreptul de a fi tutore și curator.Îngrădirile cu caracter de pedeapsă civilă privesc decăderea din drepturile părintești și îngrădirile în materie succesorală (nedemnitatea succesorală etc.).

d) Restricții fondate pe extraneitate. În principiu, faptul de a nu fi cetățean (a fi străin sau apatrid) nu are nici o influență asupra capacității de folosință în materie civilă.

Astfel, art. 18 din Constituția din 1991 arată că „cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi”. Dimpotrivă, ei nu au, în principiu, nici un fel de capacitate de folosință în materia drepturilor politice (art. 34, art. 16 din Constituție).

Incapacitatea de a ocupa funcții și demnități publice lovește și pe cetățenii români care au domiciliul în străinătate. Dacă în cazul cetățeanului străin această incapacitate este doar o aparență, căci el se bucură de drepturile politice în statul al cărui cetățean este, în cazul apatrizilor, persoane fără cetățenie, restricția creează o ființă juridic diminuată. Dacă la noi se recunoaște apatridului în materie civilă capacitatea de folosință, în alte state legea tace asupra acestor probleme, ceea ce creează grave probleme umanitare, fapt ce a determinat un efort al organismelor internaționale pentru a elabora și promova reglementări privind statutul apatrizilor

CAPITOLUL IV

CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI FIZICE

Secțiunea 1

Noțiune și caractere juridice

1.1. Noțiune

Noțiunea de capacitate de exercițiu. în general, capacitatea de exercițiu este. definită ca fiind capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații săvârșind personal și singură acte juridice.81

Această definiție este totuși prea restrânsă. În fapt, este vorba nu doar de puterea de a exercita drepturi existente și de a executa obligații existente; este vorba înainte de toate de aptitudinea de a face singur acte juridice creatoare de drepturi și situații juridice noi.

Capacitatea de exercițiu înseamnă deci, în primul rând, capacitatea de a face acte juridice. De aceea capacitatea de exercițiu, ca parte a capacității civile, este aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi și de a-și asuma și executa obligații prin săvârșirea de acte juridice.

1.2. Caractere

Capacitatea deplină de exercițiu și capacitatea de exercițiu restrânsă prezintă următoarele caractere juridice:

principiul legalității capacității de exercițiu a persoanei fizice, principiu potrivit căruia instituirea, stabilirea conținutului și încetarea acesteia țin de lege, ci nu de voința individuală;

principiul generalității capacității de exercițiu a persoanei fizice, potrivit cu care aceasta constă în aptitudinea omului de a dobândi drepturile civile, asuma obligații civile, exercita drepturile și executa obligațiile civile, gradul de generalitate diferind însă de la capacitatea de exercițiu deplină, la capacitatea de exercițiu restrânsă;

principiul inalienabilității capacității de exercițiu potrivit căruia nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de exercițiu;

principiul intangibilității capacității de exercițiu, potrivit căruia, nimeni nu poate fi lipsit, total sau parțial, de capacitatea de exercițiu, afară de cazurile și condițiile stabilite de lege; și,

principiul egalității capacității de exercițiu a persoanei fizice, în raport cu care egalitatea se înfăptuiește indiferent de o serie de criterii precum: rasa, sexul, naționalitatea, religia, opinia politică, ori altă opinie sau altă împrejurare, potrivit cu legea, bineînțeles, în raport de conținutul stabilit pentru capacitatea de exercițiu deplină și cea restrânsă. Evident egalitatea operează și în privința lipsei capacității de exercițiu pentru persoanele determinate de lege a se afla în această situație.

Secțiunea 2

Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice

2.1. Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu

Potrivit textului art.11, alin.1 din Decretul nr. 31/1954: „Nu au capacitatea de exercițiu:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;

b) persoana pusă sub interdicție”

De reținut că această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu există, potrivit dreptului civil român, și alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exercițiu.

Mai precizăm că, în materie testamentară, limita este de 16 ani, iar nu de 14 ani, deoarece art. 806 Cod civil dispune: „Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel…”.

În materie contractuală civilă, lipsa capacității de exercițiu este consacrată și de pct. 1 și 2 art. 950 Cod civil: „Necapabil de a contracta, sunt:

minorii;

interzișii”.

2.2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exercițiu

Potrivit textului: „Pentru cei ce nu au capacitățile de exercițiu actele juridice se fac de reprezentanții lor legali”.

Art. 11 alin. (2) trebuie coroborat cu:

art. 105 alin (1) Codul familiei: „Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor și de a-l reprezenta în actele juridice civile până la data la care el împlinește vârsta de paisprezece ani”;

art. 124 alin. (1) Codul familiei: „Tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlinește vârsta de paisprezece ani”;

art. 147 Codul familiei: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție, în măsura în care legea nu dispune altfel” – s.n. deci, interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore.

După cum vom arăta în capitolul următor, în anumite cazuri, reprezentarea legală este realizată de curatorul celui lipsit de capacitatea de exercițiu.

2.3. Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exercițiu

Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacității de exercițiu datorată lipsei de discernământ nu trebuie să funcționeze împotriva acestei finalități, ci numai atât cât e necesar.

Aceasta explică de ce, deși lipsit de capacitate de exercițiu minorul sub 14 ani ori pusul sub interdicție judecătorească poate, totuși, face valabil – anumite acte juridice civile.

Cu toate că legea nu prevede, expres, asemenea acte – permise celui lipsit de capacitatea de exercițiu –, totuși, doctrina și jurisprudența admit, constant, soluția valabilității actelor încheiate de o asemenea persoană, dacă e vorba despre:

acte de conservare, care prin definiție, nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le face (majorul, minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: somația, puterea peceților, înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripții (prin cererea de chemare în judecată, nu și prin recunoaștere);

acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obișnuite ale traiului (cumpărare de rechizite școlare, dulciuri și altele asemenea).

Exacta înțelegere a noțiunii de lipsă nu este veritabilă și totală lipsă de capacitate de exercițiu; există un minimum de conținut chiar pentru această „lipsă a capacității de exercițiu a persoanei fizice”, exprimat tocmai în cele două categorii de acte juridice civile arătate.

Apoi, alin (2) al art. 25 din Decretul nr. 32/1954: „Actele juridice ce se încheie de minorii ce nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune” trebuie interpretate restrictiv, în sensul că privește doar actele civile patrimoniale, iar nu și alte acte, cum sunt cele de dreptul familiei, spre exemplu (unde, de la 10 ani, minorul are o anumită capacitate).

2.4. Încetarea stării juridice a lipsei capacității de exercițiu

Pentru minor, lipsa capacității de exercițiu încetează fie prin împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândește capacitatea de exercițiu restrânsă), fie prin moarte.

Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacității sale de exercițiu încetează fie prin ridicarea interdicției, fie prin moarte.

Secțiunea 3

Capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei fizice

Textul, de principiu, care reglementează capacitatea de exercițiu restrânsă este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1954: „Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.

Actele juridice ale minorului cu capacitatea restrânsă se încheie de către acesta cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui”

Acest text trebuie coroborat cu:

art. 105 alin. 2 Codul familiei: "După împlinirea vârstei de paisprezece ani, minorul își exercită singur drepturile tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea";

art. 133 alin.1 C. fam.: "Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea prealabilă a părinților spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea";

art. 133 alin.2 C. fam.: "Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 și art.152 lit. c, cu incuviintarea prealabilă a curatorului";

art. 10, alin.4, din Decretul nr. 31/1954: "Minorul cu capacitate restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviințarea părinților sau a tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat și să dispună de aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de păstrare".

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobândi și exercita drepturi civile și a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea , personal, a anumitor acte juridice civile.

Prin urmare, caracteristicile definitorii ale capacității de exercițiu restrânsă sunt următoarele:

aparține numai minorilor cuprinși între 14 și 18 ani;

constă în aptitudinea unui astfel de minor de a-și exercita drepturile civile și a-și asuma obligații civile prin încheierea, personal, a unor acte juridice civile;

realizarea ei presupune încheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile.

Începutul capacității de exercițiu restrânsă este marcat de data împlinirii vârstei de 14 ani. Nu este suficientă intrarea în anul în care se împlinește vârsta, ci trebuie ca această vârstă să fie împlinită efectiv.

Trebuie precizat că, pentru a funcționa regula dobândirii capacității de exercițiu restrânsă la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu fi fost pus sub interdicție judecătorească.

În conținutul capacității de exercițiu restrânsă, nu intră:

acele acte juridice civile care se încheie, valabil, de minorul sub 14 ani, acte care, a fortiori, pot fi încheiate de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani;

actele care sunt interzise minorului între 14-18 ani, dar pe care le poate încheia valabil, majorul.

Pentru determinarea conținutului capacității de exercițiu restrânsă apare ca utilă clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani.

O asemenea clasificare cuprinde următoarele categorii:

a) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal și singur.

Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are nevoie de încuviințarea prealabilă, încheindu-le personal și singur, actele civile următoare:

actele pe care le putea încheia până la împlinirea vârstei de 14 ani;

depozitul special la CEC;

actele de administrare, dacă nu sunt lezionare;

dacă a împlinit 16 ani, poate dispune, prin testament, de jumătate de ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 Cod civil).

b) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal.

Din această categorie fac parte actele de administrare, atât cele privitoare la un bun (ut singuli), cât și cele care privesc patrimoniul minorului.

Sunt asemenea acte: închirierea unui bun, contractul de antrepriză pentru repararea unui bun etc.

Actele de administrare a patrimoniului sunt acte care, în raport cu un anumit bun sunt de dispoziție, dar privite în raport cu întregul patrimoniu au ca finalitate o judicioasă utilizare a patrimoniului; un indiciu, în această privință, ne oferă art. 129 alin. final din Codul familiei, care se referă la „înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciuni” și la înstrăinarea bunurilor „devenite nefolositoare pentru minor” dacă valoarea acestora nu depășește 250 lei.

Precizăm că, între „actul de administrare” menționat la lit. a de mai sus, și „actul de administrare” menționat în cadrul acestei categorii (lit. b) nu există nici o contradicție reală, ci poate una aparentă, deoarece: regula este că minorul de 14-18 ani trebuie să încheie actul de administrare cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal; dacă îl încheie fără această încuviințare și actul este lezionar, el este anulabil pentru leziune; dar dacă îl încheie singur, fără încuviințare, însă actul nu este lezionar, el va fi perfect valabil.

c) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia, personal, dar cu dublă încuviințare (la ocrotitorul legal și a autorității tutelare).

Din această categorie fac parte actele de dispoziție, precum înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă), renunțarea la un drept sau tranzacție. Și acceptarea unei succesiuni este calificată, de doctrina și jurisprudență, ca un act de dispoziție.

d) Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului.

Aceste acte sunt prevăzute de art. 133 alin. (3) și art. 128 Codul familiei.

Potrivit art. 133 alin. (3): „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviințare, donații și nici să garanteze obligația altuia”.

Iar potrivit art. 128: „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, de o parte și minor de alta”.

Capacitatea de exercițiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

la împlinirea vârstei de 18 ani când se dobândește deplina capacitate de exercițiu;

dacă femeia se căsătorește înainte de 18 ani (de la 16 ani, iar în anumite condiții, chiar de la 15 ani), când, de asemenea, ea dobândește deplina capacitate de exercițiu;

dacă minorul este pus sub interdicție judecătorească (ceea ce îl face să devină lipsit de capacitatea de exercițiu, total);

prin moarte (când încetează și capacitatea de folosință).

Secțiunea 4

Capacitatea de exercițiu deplină a persoanei fizice

Capacitatea de exercițiu deplină își găsește reglementarea în disp. art. 8 din Decretul nr. 31/1954, art. 23 din Codul familiei și art. din acest ultim act normativ.

Formând regula în materie, capacitatea de exercițiu deplină este „…aptitudinea omului de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea – personal și sigur – a tuturor actelor civile”.

Capacitatea de exercițiu deplină, așa cum rezultă din definiție, prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a) persoana fizică încheie personal actele juridice, nu prin reprezentant93;

b) cel cu capacitate de exercițiu deplină încheie singur actele juridice civile, fără vreo încuviințare prealabilă; și,

c) titularul capacității de exercițiu depline poate încheia orice act juridic civil, deci, toate actele juridice civile .

Capacitatea de exercițiu deplină, începe:

– regula: la împlinirea vârstei de 18 ani (majoratul);

– excepția: la căsătorie, în cazul femeii căsătorite înainte de 18 ard, cu precizarea că femeia se poate căsători la vârsta de 16 ani (regula) și, uneori, chiar la vârsta de 15 ani, în condițiile textului citat (excepția).

Capacitatea de exercițiu deplină încetează:

a) deodată cu încetarea capacității de folosință;

b) prin punerea sub interdicție judecătorească;

c) prin anularea căsătoriei, mai înainte ca femeia să fi împlinit vârsta majoratului (18 ani); și,

d) prin anularea căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credință la încheierea acesteia și dacă a avut loc mai înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 18 ani.

Secțiunea 5

Sancțiunea nerespectării regulilor capacității de exercițiu

Caracterizare generală

Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, în funcție de circumstanțe, se poate solda cu:

consecințe penale, dacă s-a nerespectat intangibilitatea ori egalitatea capacității de exercițiu (potrivit art. 247 Cod penal);

consecința aplicabilă încălcării unei incapacități de folosință, dacă a fost nesocotită o asemenea limită;

nulitatea relativă a actului juridic; aceasta este sancțiunea specifică în materia capacității de exercițiu.

Nulitatea

Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispozițiilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este, în același timp:

a) relativă (numită și „de protecție”);

b) de fond;

c) expresă, deoarece este consacrată de art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, art. 133 alin. final și art. 147 din Codul familiei.

CONCLUZII

De obicei, în literatura noastră juridică problema drepturilor subiective este tratată în cadrul problemei raportului juridic. Conștient sau nu se acordă astfel prioritate relației asupra persoanei.

Persoana poate să obțină avantajele din funcționarea anumitor reguli juridice fără să se constituie în favoarea sa drepturi subiective.

În mod normal apartenența și exercițiul drepturilor coincid: dreptul este exercitat de titularul său. Dar această coincidență nu este necesară. Este posibil ca o persoană să poată avea drepturi fără a fi în măsură să le exercite (minorul, dementul pus sub interdicție) sau invers: o persoană să poată exercita drepturile alteia (reprezentarea).

Astfel, reținem că o persoană, fie ea fizică sau juridică, are capacitatea de folosință (capacitatea de a avea drepturi și, corelativ, obligații) și capacitate de exercițiu (capacitatea de a exercita aceste drepturi și de a-și asuma obligații).

BIBLIOGRAFIE

Gheorghe Beleiu – „Drept civil român”, Editura „Șansa”, București, 1995;

Roberta Nițoiu – „Teoria generală a dreptului”, Editura Craiova

O. Calmuschi – „Subiectele colective de drept în România”, Editura Academiei, 1981

C. Stănescu – „Dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale”, E.D.P., București, 1970

Ion Dogaru – „Drept civil român. Tratat”, vol. I, Editura „Europa”, Craiova, 1996

I. Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor – „Teoria generală a dreptului”, Ed. Științifică, București, 1999

I. Dogaru – „Elementele dreptului civil”, vol. I, Editura Șansa, București, 1993

I. Dogaru, D.C. Dănișor – „Drepturile omului și libertățile publice”, Editura Zamolxe, Chișinău, 1998

I. Muraru – ”Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Editura Actami, București, 1995

Edmond Picard – Le droit pur, Editura Ernest Flammarion, Paris, 1920

Decretul nr. 31/1954

Decretul nr. 32/1954

Decretul nr. 31/1992

Declarația universală a drepturilor omului

CUPRINS