Capacitatea de Folosinta a Persoanei Fizice

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

Dacă dreptul este expresia juridică a vieții organizate, dacă oamenii intră între ei în cele mai felurite legături, dacă cele mai importante legături din diferitele domenii ale vieții sunt diriguite de reguli preluate de drept și transformate în norme juridice, dacă normele juridice stabilesc comportamentul oamenilor, se desprinde cu ușurință concluzia că dreptul, în general și dreptul civil, în special au drept destinatar și, deopotrivă, subiect omul privit individual (ca persoană fizică) sau în colectiv (ca persoană juridică).

Capacitatea de folosință îl definește pe individ ca persoană fizică prin putința generală și abstractă de a dobândi drepturi și obligații.

Remarcă preliminară. Doar persoanele pot apărea ca subiecte de drept. Nici o altă entitate, indiferent de natura ei, în afara persoanelor fizice sau juridice, nu poate avea ca atare drepturi.

Nici un grup de persoane, indiferent de importanța sau de coeziunea sa internă sau de elementele distinctive față de alte grupuri, nu poate fi titular de drepturi, ca atare, ci doar dacă dreptul obiectiv îi recunoaște calitatea de persoană în sens juridic. Un grup fără personalitate poate avea interese, nu drepturi.

Este un motiv pentru care o minoritate, de orice natura, nu are, ca minoritate, drepturi; doar persoanele în sens juridic ce constituie minoritatea au drepturi, atâta vreme cât aceasta nu a dobândit personalitate juridică.

Capacitatea de folosință – Expresie ce desemneaza aptitudinea individului de a avea drepturi si obligatii, defineste calitatea persoanei de a fi subiect de drept sau, in alti termeni, aptitudinea sa de a fi titular de drepturi si obligatii.

Latura a capacitatii juridice, capacitatea de folosinta a persoanei fizice este generala, ea referindu-se la toate drepturile si obligatiile care sunt recunoscute in scopul satisfacerii intereselor personale, materiale si culturale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala.

In doctrina, referindu-se la capacitatea de folosință, autorii consideră că trebuie să se țină seama de trei elemente:

capacitatea de folosință a persoanei fizice este o parte a capacității civile a omului;

capacitatea de folosință a persoanei fizice constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și oblogații;

aceste drepturi și obligații sunt civile, deci prin urmare nu sunt drepturi și obligații în general.

Capacitatea de folosinta nu poate constitui obiectul vreunei renuntari, ea nu poate fi instrainata, ci numai restransa in conditiile prevazute de lege. Toti cetatenii Romaniei sunt egali in drepturi in toate domeniile vietii economice, politice, juridice, sociale si culturale, fara nici o deosebire de nationalitate, rasa, sex sau religie, orice asemenea discriminari fiind interzise si pedepsite prin lege.

Capacitatea de folosinta incepe de la nastere cand, prin exceptie copilul dobandeste drepturi , dar nu poate avea obligatii din momentul conceptiunii, cu conditia de a se naste viu, si inceteaza la moarte sau la data declararii mortii prin hotarare judecatoreasca. Restrangerea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este motivata obiectiv, fie de necesitatea aplicarii unor pedepse complementare sau accesorii cum este interzicerea unor drepturi,cum ar fi dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii si decaderea din drepturile parintesti, fie pe necesitatea ocrotirii persoanei cum este interdictia garantarii de catre minor a obligatiilor altor persoane, interzicerea incadrarii in anumite munci a tinerilor si femeilor, fie pe luarea in considerare a cerintelor de aparare a avutului public; interzicerea incadrarii in functia de gestionar sau in alte activitati a unor persoane condamnate pentru anumite infractiuni.

În esență, capacitatea de folosință a persoanei fizice exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept civil, adică particiant la raporturile juridice civile.

În doctrină a fost criticata alegerea expresiei ,, capacitate de folosință’’ pentru a desemna capacitatea ,,de a avea drepturi și obligații”, considerandu-se că termenul ,,folosință” semnifică dreptul de a folosi un bun și trimite la ideea de a-l utiliza, întrebuința sau de a profita de acesta.

S-a criticat, de asemenea, practica utilizării alternative a altor expresii cu aceeași semnificație, precum expresia ,, personalitate juridică”, considerându-se că această inconveniență terminologică este de natură a crea incertitudine în ce privește semnificația acestui concept.

Pornind de la ideea că această capacitate este un element intrinsic, o condiție sine quad non a calității de subiect de drept, se consideră că expresia ,, capacitate subiectivală” este cea mai adecvată pentru a-i reda semnificația și specificitatea, aptă sa exprime conținutul conceptului pe care îl nominalizează.

Trebuie însă să admitem că în legislație, doctrină și jurisprudență s-a impus expresia ,,capacitate de folosință” așa încât folosirea unei alte noțiuni are de învins o ,,tradiție” diferită, cu argumente greu de înlăturat.

Parte a capacității juridice a persoanei fizice, capacitatea de folosință va avea trăsăturile acesteia, așa încât putem spune că întrunește următoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea și universalitatea.

Pornind de la aceste idei, vom analiza capacitatea capacitatea de folosință, văzând care sunt caracteristicile acesteia în cazul persoanelor fizice.

CAPITOLUL II – PERSOANA FIZICA PRIVITA CA SUBIECT DE DREPT

Aspecte generale privind persoana fizica

Persoana fizică este ființa umană privita din unghiul de vedere al aptitudinii sale de a fi subiect de drept. Deși noțiunea nu pare să ridice dificultăți, trebuie totuși făcute unele precizări.

În primul rând, doar ființele umane privite individual sunt persoane fizice.

În al doilea rând, orice ființă umană are personalitate juridică prin simplul fapt de a exista. Cu alte cuvinte, este exclus ca un om să fie lipsit de personalitate, cum era cazul sclavilor; sclavia este prohibită atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional.

În al treilea rând, toate ființele umane au aceeași personalitate. Acest principiu este transpus constituțional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituția română în art. 16. Este vorba de o egalitate juridică abstractă și nu de una concretă. Principiul nu este însă la fel de strict ca cel anterior: există diferențieri în funcție de situația obiectivă a persoanei, dar și voite, cum este cazul apatrizilor.

În al treilea rând, toate ființele umane au aceeași personalitate. Acest principiu este transpus constituțional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituția română în art. 16. Este vorba de o egalitate juridică abstractă și nu de una concretă. Principiul nu este însă la fel de strict ca cel anterior: există diferențieri în funcție de situația obiectivă a persoanei, dar și voite, cum este cazul apatrizilor.

Deci, persoanele sau ființele umane sunt subiecte de drept. Subiectul de drept este persoana care participă individual sau colectiv laraporturile juridice civile; ea este titular de drepturi și obligații civile.Personalitatea juridică este inerentă ființei umane; ea este aptitudinea de a devenisubiect de drept; nu se confound cu capacitatea civilă , care este doar o parte acapacității juridice.

Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi  și obligații.

Clasificarea persoanelor fizice:

 Sub aspectul capacității de exercițiu :

a) persoanele lipsite de capacitatede exercițiu: minorii în vârstă de până la 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească;

b) persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă: minorii între 14 și 18 ani;

c) persoanele cu capacitate deplină de exercițiu: persoanele care auîmplinit vârsta de 18 ani nepuse sub interdicție. Distincția prezintă interes subaspectul posibilității de a încheia acte juridice civile.

 În funcție de cetățenie distingem: cetățeni români ; cetățeni străini și apatrizi. În condițiile legii, cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați cu cetățenii români în ce privește drepturile lor civile.

În funcție de locul domicilierii: persoane cu domiciliu în România și persoane cu domiciliu în străinătate. După acest criteriu se aplică reguli diferite în privința adopției, schimbării numelui pe cale administrativă, etc.

Existenta persoanei fizice

2.2.1. Corpul uman și personalitatea juridică

Corpul uman nu este doar un suport al personalității; el este o componentă a acesteia. Chiar dacă persoana nu se reduce la corp, corpul, ca element al personalității, presupune o protecție particulară, protecție contra atingerilor ce provin de la alții, dar și contra persoanei înseși.

Contra altora corpul uman este protejat prin garantarea dreptului la viață căci viața este legată de corp, acest drept apărând simpla facultate a individului de a trăi în sens fizic. El nu se referă la existența spirituală a individului, lăsând această existență pe seama altor drepturi fundamentale.

Acest drept presupune obligația corelativă a tuturor celorlalți subiecți de drept de a nu aduce atingere existenței fizice a persoanei. Protecția lui este asigurată contra particularilor prin mijloace penale, dar și contra statului, prin interzicerea pedepsei cu moartea.

Corpul, ca element al personalității, este protejat și prin garantarea dreptului la integritate fizică. Prevăzut în art. 22 din Constituție, în același articol cu dreptul la viață, acest drept presupune că nimeni nu poate, în principiu, să facă obiectul unei atingeri în ce privește integritatea sa fizică din partea terților sau a statului, decât dacă această atingere este stabilită de lege în considerarea unui interes colectiv recunoscut ca fiind superior.

Problema atingerilor aduse integrității fizice a persoanei îmbracă deci două aspecte: atingeri, ilegale aduse acestei integrități, sancționate de dreptul penal și transpuse în principiul inviolabilității corpului uman, care implică interzicerea atingerilor aduse corpului uman fără consimțământul victimei, uneori chiar cu consimțământul acesteia, și interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, și problema atingerilor legale aduse integrității fizice a persoanei, care implică derogări de la principiul inviolabilității corpului uman fondate pe interesul general (reprimarea revoltelor, împiedicarea evadării etc.) și derogări fondate pe un interes medical (vaccinări obligatorii, examen medical premarital etc).

Corpul uman este uneori protejat contra persoanei înseși. Dat fiind că dreptul pe care îl are persoana asupra propriului corp este unul destul de greu de calificat, se pune problema de a ști în ce măsură persoana este stăpâna propriului corp și în ce măsură corpul poate fi disponibil.

„Dacă sinuciderea este în principiu permisă, aceasta nu înseamnă că persoana poate dispune fără limite de propriul corp. Eutanasia rămâne prohibită.

Principiul care guvernează acest domeniu este cel al indisponibilității corpului uman: corpul nu poate fi alienat, prelevările de organe urmează reguli stricte, prostituția de asemenea ; corpul uman nu este în comerț, el nu poate fi obiectul unei convenții sau unui alt act juridic, în unele sisteme, chiar tentativa de sinucidere atrage sancțiuni.

2.2.2. Viața umană și personalitatea juridică

Ființa umană este considerată ca fiind o persoană fizică doar dacă este în viață. Două consecințe principale decurg de aici: apariția personalității juridice este legată de nașterea individului și personalitatea juridică încetează la moarte.

1) Apariția personalității juridice. Personalitatea juridică este dobândită la naștere. Trebuie ca cel născut să fie viu. Copilul născut mort nu are personalitate este considerat ca neexistând nicicând.

Mai multe probleme sunt ridicate de acest principiu: viața omului poate fi privită ca începând c presupune că nimeni nu poate, în principiu, să facă obiectul unei atingeri în ce privește integritatea sa fizică din partea terților sau a statului, decât dacă această atingere este stabilită de lege în considerarea unui interes colectiv recunoscut ca fiind superior.

Problema atingerilor aduse integrității fizice a persoanei îmbracă deci două aspecte: atingeri, ilegale aduse acestei integrități, sancționate de dreptul penal și transpuse în principiul inviolabilității corpului uman, care implică interzicerea atingerilor aduse corpului uman fără consimțământul victimei, uneori chiar cu consimțământul acesteia, și interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, și problema atingerilor legale aduse integrității fizice a persoanei, care implică derogări de la principiul inviolabilității corpului uman fondate pe interesul general (reprimarea revoltelor, împiedicarea evadării etc.) și derogări fondate pe un interes medical (vaccinări obligatorii, examen medical premarital etc).

Corpul uman este uneori protejat contra persoanei înseși. Dat fiind că dreptul pe care îl are persoana asupra propriului corp este unul destul de greu de calificat, se pune problema de a ști în ce măsură persoana este stăpâna propriului corp și în ce măsură corpul poate fi disponibil.

„Dacă sinuciderea este în principiu permisă, aceasta nu înseamnă că persoana poate dispune fără limite de propriul corp. Eutanasia rămâne prohibită.

Principiul care guvernează acest domeniu este cel al indisponibilității corpului uman: corpul nu poate fi alienat, prelevările de organe urmează reguli stricte, prostituția de asemenea ; corpul uman nu este în comerț, el nu poate fi obiectul unei convenții sau unui alt act juridic, în unele sisteme, chiar tentativa de sinucidere atrage sancțiuni.

2.2.2. Viața umană și personalitatea juridică

Ființa umană este considerată ca fiind o persoană fizică doar dacă este în viață. Două consecințe principale decurg de aici: apariția personalității juridice este legată de nașterea individului și personalitatea juridică încetează la moarte.

1) Apariția personalității juridice. Personalitatea juridică este dobândită la naștere. Trebuie ca cel născut să fie viu. Copilul născut mort nu are personalitate este considerat ca neexistând nicicând.

Mai multe probleme sunt ridicate de acest principiu: viața omului poate fi privită ca începând cu concepția, ceea ce pune problema drepturilor embrionilor și fetușilor; un eventual drept la viață al acestora intră în contradicție cu dreptul mamei de a dispune de propriul corp etc.

Conform principiului enunțat mai sus, copilul conceput dar nenăscut nu are personalitate juridică. El nu ar trebui să aibă capacitatea de a avea vreun drept. Totuși există derogări de la acest principiu. Fetusul este protejat penal : astfel, întreruperea voluntară a sarcinii nu se poate face dacă aceasta a depășit 14 săptămâni.

Se dă astfel prioritate dreptului femeii de a dispune de propriul corp doar până la un punct, după care dreptul la viață al fetusului prevalează. Pe de altă parte, copilului conceput îi sunt recunoscute drepturile dacă se naște viu. El poate beneficia de liberalități și de drepturile succesorale.

"Totuși, apariția personalității rămâne legată de naștere, aceste excepții fiind doar ficțiuni juridice. Aceste ficțiuni sunt necesare tocmai pentru că fetusul nu are personalitate juridică. Interesele sale viitoare sunt protejate de lege, dar personalitatea nu apare decât la naștere.

2) Încetarea personalității juridice. Încetarea personalității juridice a persoanei fizice intervine în momentul morții. Legea protejează însă și cadavrul, memoria, numele defunctului și, pe de altă parte, voința unei persoane poate produce efecte și după moarte, prin efectul unui testament. Există în astfel de situații o prelungire a personalității după moarte? Nu, personalitatea dispare odată cu decesul. Ceea ce legea protejează sunt interesele descendenților, ale familiei etc.

Problema încetării personalității este legată deci de problema constatării morții, problemă complicată de progresele medicinei, care permite, pe de o parte, o mai bună înțelegere a procesului morții, aceasta nemaifiind concepută ca un eveniment unic, instantaneu, și, pe de altă parte, permite menținerea unei persoane între viață și moarte. Aceste probleme sunt deosebit de interesante în ce privește prelevarea de organe și eutanasia pasivă.

O problemă apare o constituie cea a dementului (adică a celui care a pierdut uzul rațiunii). Acesta nu pierde personalitatea juridică, ci numai capacitatea de a-și exercita sigur drepturile și obligațiile.

3) Incertitudinea cu privire la existența persoanei fizice. Uneori existența persoanei fizice este pusă sub semnul întrebării prin faptul absenței ei. Este vorba de dispariția acesteia, de o stare de absență care ridică dubii asupra faptului dacă persoana este în viață sau nu.

Declararea dispariției unei persoane pe cale judecătorească poate fi făcută dacă persoana lipsește de la domiciliu mai mult de un an și absența sa creează incertitudine cu privire la existența în viață a persoanei. Efectul nu este încetarea personalității juridice, ci doar îndeplinirea unei condiții pentru ca persoana să fie declarată moartă.

Dacă s-a declarat dispariția persoanei, au trecut 6 luni de la data afișării extrasului din hotărâre și cel puțin 4 ani de la data ultimelor știri despre persoană din care rezultă că aceasta era în viață, persoana poate fi declarată moartă.

Uneori declararea dispariției nu mai este necesară datorită împrejurărilor excepționale în care a intervenit dispariția acestuia (război, naufragiu etc.), dacă a trecut un an de la împrejurarea ce a determinat dispariția. Declararea judecătorească a morții produce aceleași efecte ca moartea fizică, adică dispariția personalității juridice.

Idenficarea persoanei fizice

Prin identificarea persoanei fizice se întelege individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viață juridică. Identificarea persoanei fizice constituie o necesitate generală și permanentă.

Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăsi societatea are interesul că fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.

Necesitatea identificării persoanei fizice este și de ordin personal, întrucat fiecare persoană fizică, în calitate de participant la diverse raporturi juridice, este direct interesată să se poată individualiza în aceste raporturi.

În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă.

2.3.1. Numele

Numele persoanei fizice este o noțiune complexă a cărei naștere din punct de vedere istoric este în primul rând rezultatul unui uzaj îndelungat ce ține de limbaj.

Numele de familie se dobândește prin efectul filiație (numele părinților va fi dobândit si de copil) . in cazul copiilor născuți din părinți necunoscuți , numele de familie va fi stabilit pe cale administrativa.

Copilul născut din părinți care nu au același nume de familie, va lua numele unuia dintre ei sau al amândoura reunite.

Prenumele persoanei fizice se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere, făcuta de cel care declara nașterea. prenumele poate fi schimbat pe cale administrativa ,la fel ca si numele.

Pseudonimul individualizează persoana fizică intr-un anumit domeniu de activitate, de regula printr-un cuvânt sau un grup de cuvinte. el este lăsat la libera apreciere a persoanei fizice. Simpla lui utilizare este suficienta pentru a se naște dreptul asupra lui. Pseudonimul nu se confunda cu porecla ce constă intr-un cuvânt sau un grup de cuvinte , data de alții unei persoane, pentru a o identifica intr-un mediu social.

Nu există o definiție legală a numelui dar prin reglementarea structurii, dobândirii, modificării și a schimbării acestuia legea oferă elementele necesare definirii sale. Pe baza acestor elemente în literatură juridică au fost propuse mai multe definiții ale numelui, dintre care o reținem pe cea conform căreia numele este „acel atribut al persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și în societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație.”

Numele are o structură și această este stabilită de art. 83 Cod civil.

Conform dispoziției legale citate „Numele cuprinde numele de familie și prenumele”.

În general doctrina evidențiază următoarele caractere juridice ale dreptului la nume:

a. Că și orice alt drept personal nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut. Principală consecință a apartenenței la categoria drepturilor absolute o reprezintă opozabilitatea „erga omnes” a dreptului la nume, ceea ce înseamnă că obligația de a nu-l încalcă revine tuturor celorlalte subiecte de drept;

b. Inaliebilitatea numelui constă în acea că nici unei persoane nu i se poate contesta dreptul la nume, nici o persoană nu poate renunță la nume, după cum nu-l poate nici înstrăina.

c. Dreptul la nume este imprescriptibil atât sub aspect achizitiv cât și extinctiv.

d. Legalitatea numelui exprimă acea trăsătură a numelui de a putea dobândit, modoficat sau schimbat numai în condițiile prevăzute de lege.

e. Personalitatea numelui constă în faptul că acest drept este strâns legat de persoană omului și nu poate fi exercitat decât personal, iar nu și prin reprezentare.

f. Unitatea numelui este caracterul specific al dreptului la nume care constă în aceea că, deși este alcătuit din două elemente, individualizează aceeași persoană.

g. Universalitatea numelui exprimă acel caracter al numelui conform căruia orice persoană fizică are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii. Acest caracter este exprimat și de art. 7 pct.1 din Convenția pivind drepturile copilului care dispune: „copilul este înregistrat imediat după nașterea să și are de la această data dreptul la un nume…”

Stabilirea numelui

Prin stabilirea sau dobândirea numelui se înțelege operațiunea juridică de atribuire a numelui de familie și a prenumelui copilului născut. Rezultă deci că numele i se atribuie persoanei fizice concomitent cu inregistratrea sa în actul de naștere, astfel încât actul de stare civilă este titlul care va îndreptați persoană în cauza să poarte un anumit nume și va face dovada acestuia. În sfârșit, la stabilirea numelui concura părinții copilului și autoritatea publică prevăzută de lege, al cărei rol are un caracter subsidiar în sensul că el asigură respectarea legii în atribuirea numelui și se poate substitui doar în cazurile limitativ reglementate de lege.

Stabilirea numelui de familie

În funcție de modul în care copilul și-a stabilit filiația există trei ipoteze de dobândire a numelui de familie:

A. ipoteza copilului din căsătorie:

Art. 62 din Codul familiei care reglementează această materie distinge două situații: cea în care părinții au nume de familie comun și cea în care aceștia au nume de familie diferite. Astfel, conform primului alineat al dispoziției legale citate „copilul din căsătorie ia numele de familie comun al parintilor”.

Potrivit alineatului (2) art. 449 din Codul civil, „daca părinții nu au nume de familie comun, copilul va luă numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoială părinților și se va declară, o data cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsă unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărâ, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite”.

B. ipoteza copilului din afară căsătorie (art. 450 C.Civil);

Aici sunt posibile două situații:

­ copilul și-a stabilit filiația mai întâi față de un singur părinte, care este, de regulă, mamă. Nimic nu se opune însă că filiația copilului să fie mai întâi stabilită față de tata.

­ Copilul și-a stabilit filiația față de ambii părinți, înainte de sau concomitent cu declararea nașterii sale. Potrivit legii în cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți numele de familie a copilulul va fi stabilit conform învoielii părților, consemnată într-o declarație scrisă și semnată de aceștia.

ipoteza copilului din parinti necunoscuti.

Modificarea numelui de familie

Modificarea numelui de familie nu se confundă cu schimbarea numelui pe cale administrativă, între cele două instituții juridice existând importante deosebiri. Astfel, schimbarea numelui pe cale administrativă poate privi atât numele de famile cât și prenumele, se datorează unor cauze diferite și este supusă unui alt regim juridic.

A. Modificarea numelui de familie determinată de schimbari în filiație

Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație se poate produce în următoarele cazuri:

Copilul născut din părinți necunoscuți își stabilește filiația față de unul sau față de ambii părinți;

Copilul din afară căsătoriei și-a stabilit filiația și față de al doilea părinte;

Paternitatea copilului din căsătorie a fost tăgăduita iar acțiunea a fost admisă;

Ca urmare, în literatură juridică au fost propuse următoarele soluții, în funcție de situațiile în care copilul în cauza se poate află:

1) Copilul s-a născut în timpul căsătoriei iar părinții au numele de familie comun;

2) Copilul s-a născut în timpul căsătoriei iar părinții au nume de familie deosebite. Sunt posibile următoarele cazuri:

­ Copilul a luat la naștere numele mamei sale, nume pe care îl va păstra în continuare;

­ Copilul a dobîndit la naștere numele reunite ale părinților săi, nume pe care îl va păstra că fiind cel avut de mamă la data nașterii lui;

­ Copilului i s-a stabilit la naștere numele soțului mamei.

­ A fost admisă acțiunea în contestație sau în recunoaștere de filiație.

B. Modificarea numelui de familie determinată de adopție

Adopția atrage o modificare a stării civile, a persoanei, care poate avea efecte și asupra numelui sau de familie. Sub acest aspect urmaeaza să analizăm efectele încuviințării, desfacerii și constatării nulității adopției asupra numelui de familei a celui adoptat.

C. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie

Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată conform dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele operative ale legii. Încheierea căsătoriei, desfacerea acesteia, nulitatea căsătoriei și încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți atrag modoficarea stării civile a persoanei. Numai încheierea, desfacerea și nulitatea căsătoriei pot avea însă că efect și modificarea numelui de familie al persoanei fizice.

Schimbarea numelui de familie

Prin schimbarea numelui de familie se înțelege înlocuirea acestuia, la cerere, cu un alt nume de familie, prin decizia administrativă emisă de autoritatea competentă.

Reglementarea schimbării numelui este cuprinsă în Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, modificat prin O.G. nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidența a persoanelor și de Legea nr. 119/1996, modificată și ea prin O.G. nr. 84/2001.

Spre deosebire de modificarea numelui, schimbarea numelui pe cale administrativă nu este determinată de schimbarea stării civile a persoanei fizice ci se realizează, pentru motive temeinice, la cerea acesteia. Că urmare, această procedura este inaplicabilă în cazul cererii prin care o persoană divorțată solicita să i se încuviințeze să revină la numele dobândit prin căsătorie.

Actul care declanșează procedura de schimbare a numelui pe cale administrativă este cererea formulată în acest scop. Pentru copilul aflat sub ocrotirea unui tutore, acesta din urmă, cu încuviințarea autorității tutelare, va face cererea de schimbare a numelui. Dacă minorul va împlinit vârstă de 14 ani el va semna și personal cererea, indiferent dacă se află sub ocrotirea părinților săi sau sub cea a unui tutore. Pentru persoană pusă sub interdicție, cererea de schimbare a numelui se face de către tutore, cu încuviințarea autorității tutelare.

Cererea de schimbare a numelui se publică în extras, prin grijă și pe cheltuiala solicitantului, în Monitorul Oficial al României, partea a treia. Nu este necesară publicarea cererii de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod.

Orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui, în termen de 30 de zile de la publicarea acestuia în M.O. Opoziția se face în scris, trebuie motivată și se depune la primăria unde a fost înregistrată cererea de schimbare a numelui. Termenul de 30 de zile pentru formularea opoziției este un termen de decădere.

2.3.2. Domiciliul

Conform art. 87 C. civil, „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.". Așadar „domiciliul este acel atribut, de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc avand această semnificație juridică”. Acest mod de identificare spațială a persoanei este completat prin noțiunea de reședință, noțiune mai concretă, desemnând locuința temporară a persoanei.

Importanța domiciliului tine atât de dreptul privat intern, determinând în unele cazuri competența instanțelor, sau locul plății, sau locul deschiderii succesiunii sau anumite incapacități (persoanele fizice care nu au cetățenia română și domiciliul stabil în România nu pot dobândi terenuri în proprietate), cât și de dreptul public intern (legarea posibilității de a fi ales de domiciliu), sau de dreptul internațional.

Domiciliul este de regulă voluntar, adică liber ales de persoană, și rezultă din cumularea unui element material (principala reședință) cu un element intențional (voința interesatului de a-și stabili în acel loc principala reședință), dar poate fi și determinat de lege (cazul minorului) sau convențional, adică adresa stabilită prin acordul de voință al părților actului pentru ca acel loc să fie avut în vedere cu prilejul executării, de exemplu.

Caracterele domiciliului atestă coexistența considerațiilor de interes general cu cele de interes privat, ținând de poliție sau politică, dar și de protecția vieții intime. în. primul rând, domiciliul este necesar, în sensul că orice persoană trebuie să aibă un domiciliu, atașarea spațială, ca element de identificare cu efect de centralizare fiind obligatorie.

În al doilea rând, domiciliul este unic, o persoană neputând avea decât un domiciliu. în al treilea rând domiciliul este stabil, schimbarea sa urmând reguli particulare. In fine, domiciliul este inviolabil, el constituind teritoriul propriu persoanei, ferit de imixtiunile terților sau ale autorităților.

Acest caracter al domiciliului este un drept al persoanei, prevăzut de art. 27 din Constituție, și ca atare nu este legat de noțiunea tehnică de domiciliu, referindu-se și la reședință sau la orice spațiu privat în care se desfășoară viața intimă a persoanei.

Principiul inviolabilității domiciliului nu este însă absolut, el comportând o serie de temperări și excepții, care exprimă preponderența unui interes general asupra dreptului la respectul vieții private.

2.3.3. Starea civilă

Starea civilă este un mijloc juridic de identificare a persoanei fizice al cărui specific constă în faptul că individualizarea se realizează prin indicarea calităților personale care au o asemenea semnificație, cum ar fi: din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat; căsătorit-necâsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit; rudă sau afin cu cineva; bărbat sau femeie; minor, major etc.

Starea civilă este o sumă de calități personale prin care individul poate fi determinat ca persoană fizică. Ea implică facultatea persoanei de a pretinde să fie individualizată ca atare de către alții, aceasta putând apela la nevoie la forța de constrângere statală.

Starea civilă este indivizibilă; persoana fizică are una și aceeași stare civilă în raporturile cu toți subiecții de drept.

Starea civilă cuprinde așadar suma consecințelor juridice care determină situația personală a unui individ în raport cu legea. Aceste elemente nu sunt discriminatorii, ci doar individualizante.

Ele se referă la factori de ordin natural: sexul, vârsta, sănătatea și la considerații de ordin social: situația matrimonială și familială, apartenența profesională, nivelul averii sau veniturilor, apartenența la un anumit mediu (importantă în cazul aprecierii diligentei persoanei, de exemplu) etc

Raportul juridic civil – elemente introductive

Sistemul juridic constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care prin specificul, prin esența lor formează o unitate închegată. Unele sunt de natură normativă – normele juridice, altele de natură ideologică și psihologică – conștiința juridică, altele de natură instituțională – organele judecătorești, procuratură, etc., iar altele de natură relațională – relații juridice.

Acestea din urmă, relațiile juridice, presupun și reflectă toate celelalte componente ale sistemului juridic. Astfel pentru ca o relație umană să fie de natură juridică, ea trebuie, în general, să fie reglementată de o normă de drept. De asemenea crearea unui raport juridic presupune conștiința și voința celor ce vor deveni subiecte ale acestuia ceea ce reprezintă conștiința juridică.

Norma de drept nu constituie ea însăși un scop. Pentru realizarea obiectivului urmărit de legiuitor prin reglementare sunt luate măsuri organizatorice de concretizare, de detaliere a unor norme și principii, sunt îndeplinite o serie de fapte materiale necesare punerii în aplicare a legii și, mai ales se constituie o mare varietate de raporturi sociale pe baza normelor în vigoare, raporturi ce apar între persoane fizice, între persoane fizice și persoane juridice, sau între persoane colective și individuale etc. Normele juridice se concretizează deci în raporturi juridice.

Crearea unui raport juridic presupune participarea conștientă a oamenilor, adică realizarea reprezentărilor, ideilor, convingerilor, cât și voința celui ce acceptă să fie parte într-un astfel de raport. Caracterul juridic al acestei relații presupune, întotdeauna, posibilitatea intervenției statului, de regulă a autorității judecătorești, pentru a supraveghea sau sancționa modul în care s-au îndeplinit cerințele normelor juridice.

Orice raport juridic presupune, o conexiune între planul general și impersonal al normei juridice și planul concret al realității, în care subiecții individualizați au drepturi și obligații concrete, personalizate.

Analizând nexusul raporturilor umane, aspectele sociologice ale mecanismului de reglementare juridică nu pot scăpa analizei. Studiul raporturilor juridice subliniază tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de drept fiind, înainte de toate raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea îndestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și coexistență.

Pentru ca un raport juridic să poată apărea și să se desfășoare este nevoie de existența unor premise. Îndeobște se consideră că aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice. Primele două premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premisa specială sau concretă.

Normele de drept definesc domeniul comportării pasibile sau datorate, în cadrul unor raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acționeze într-un anumit fel. Ele reprezintă premisa fundamentală a nașterii unui raport juridic. Într-adevăr, fără norma de drept nu putem vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitatea subiectelor de drept și stabilind, de asemenea, categoriile de fapte juridice ca și efectele lor. Norma juridică își găsește în raportul de drept principalul său mijloc de realizare. Pentru acest motiv, de multe ori, raportul juridic este caracterizat ca o normă juridică în acțiune, principalul, dar nu și unicul mijloc de realizare a dreptului. Influența dreptului asupra relațiilor sociale nu poate fi redusă la o singură modalitate – crearea și desfășurarea raporturilor de drept. Ea este mult mai complexă, în prezent existând păreri în sensul existenței unor norme juridice ce se realizează și în afara producerii unor raporturi juridice (se au în vedere, în special, normele cu caracter și conținut prohibitiv).

În aceste ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influenței dreptului asupra comportamentului uman, trebuie să se recunoască faptul că forma esențială a acestei influențe o constituie crearea și desfășurarea unor raporturi juridice.

Raporturile juridice constituie modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de drept se întrupează în viața socială. Realizarea dreptului prin intermediul raporturilor juridice implică o manifestare explicită a voinței unor subiecte determinate în scopul valorificării prerogativelor legale. Pentru acest motiv se consideră că realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementărilor juridice. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil și injonctiv al normei de drept se particularizează, se individualizează, capătă formă concretă în cadrul raporturilor juridice.

Relația juridică presupune o serie de idei raționale cum ar fi: persoană (subiecte) ; obligație ; act juridic ; fapt juridic ; etc.

Raportul juridic presupune contactul între subiecte a căror acțiune (reglată de norma juridică) are o limită : dreptul și obligația corelativă. Pentru acest motiv, în analiza conceptului raportului juridic va trebui să distingem, accepțiunea sa de fond – raportul juridic, privit ca o formă de realizare a dreptului – de accepțiunea sa în înțelesul dat de tehnica juridică – raportul juridic apare ca o construcție a gândirii teoretice.

În urma tuturor acestor considerații vom defini, într-o formulare simplă raportul juridic civil ca o relație socială reglementată prin norme de drept civil. Relația socială este o relație dintre oameni, iar norma de drept civil este exprimată în acte normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca izvoare ale acesteia.

Deși definiția este formulată într-un mod foarte simplu, se poate reține esența, și anume că este vorba de acele relații sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil. Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o realizare a normelor juridice.

Într-o definiție mai elaborată, prin raport juridic civil se înțelege relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil. Reținem deci că raportul juridic civil este o specie de raport juridic. Două aspecte trebuie relevate în definiția de mai sus:

– condiția sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relații sociale prin norme ce intră în conținutul dreptului civil. Așadar, dacă orice raport juridic civil este o relație socială, nu orice relație socială, prin ea însăși, este raport

juridic civil.

– fiind reglementată prin norma de drept civil, relația socială nu își pierde calitatea sa primordială – aceea de a fi un raport social – adică o legătură între oameni.

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizați în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, aceasta desemnând aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi și obligații în cadrul raportului juridic.

Drepturile și obligațiile subiectelor între care se desfășoară o relație socială formează conținutul raportului juridic. Aceste drepturi și obligații sunt prevăzute în norma juridică. Trebuie făcută distincția între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme și dreptul subiectiv ca îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a acționa în temeiul dreptului obiectiv, care se poate apăra apelând la justiție.

În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilități fiind garantată de forța de constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului în caz de nevoie. Obligația juridică, ca element corelativ al raportului juridic, poate fi definită ca fiind o îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă în caz de necesitate, prin forța coercitivă a statului.

Caracterizând succint obligația juridică se poate reține că :

ea constă într-o îndatorire în antiteză cu caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ ;

îndatorirea subiectului pasiv rezidă într-o conduită pretinsă de subiectul activ ;

conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestație pozitivă ( dare, facere ) sau o abstențiune ( non facere ) ;

Așadar, reprezintă o caracteristică definitorie a conținutului raportului juridic faptul că drepturile și obligațiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun și se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile și obligațiile în cadrul raportului juridic sunt corelative.

În ceea ce privește obiectul raportului juridic, acesta se concretizează în conduita umană ce se realizează de către subiecții raportului juridic civil ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirea obligațiilor.

Între regulile de drept și faptele sociale există relații complexe. Dreptul se naște, cel puțin în parte, din fapte și, totodată, se aplică acestora. Vom defini faptele juridice ca fiind acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine apariția, modificarea sau stingerea de raporturi juridice și provoacă prin acestea anumite consecințe juridice.

Literatura juridică, având în vedere criteriul volițional clasifică faptele juridice în evenimente și acțiuni .

Evenimentele sunt fapte juridice ce se petrec independent de voința oamenilor, iar acțiunile umane sunt manifestări de voință ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Acestea din urmă pot fi licite, cînd se conformează normelor juridice sau ilicite când le încalcă.

Pentru a circumstanția noțiunile abordate mai sus, la tema lucrării noastre, vom face o scurtă expunere a diviziunii dreptului în drept public și drept privat, cu accentuarea celui din urmă.

Astfel, deosebirea între dreptul public și cel privat este foarte veche, ea găsindu-se formulată chiar în dreptul roman, regăsindu-se la baza distincției criteriul utilității. După cum interesul normei privește un particular sau statul, după cum scopul urmărit de o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în fața unei norme de drept privat sau în fața unei norme de drept public. Dar, încă de pe pozițiile clasice ale acestei distincții nu s-au putut ignora interdependențele existente între cele două domenii, apreciindu-se că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat.

Ramurile dreptului nu se influențează numai reciproc, dar atârnă juridicește unele de altele, ajungîndu-se ca în teoriile recente să se atenueze diviziunea clasică public – privat, ba chiar să nu fie recunoscută. Pentru ca raportul juridic sa se nască (existe) și să se desfășoare trebuie să aibă anumite condiții obligatorii, acestea fiind: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice.

Norma juridică reprezintă condiția fundamentală a nașterii unui raport juridic, este cea care determină apariția acestuia. Norma juridică are o contribuție decisivă la prefigurarea raportului juridic, întrucât ea este cea care determină conținutul acestuia. Norma juridică nu poate fi aplicată decât în și prin raporturi juridice, motiv pentru care, de cele mai multe ori, raporturile juridice sau fost calificate ca norme juridice în acțiune. În mod normal, norma precede raportul juridic.

Cum bine s-a remarcat în literatura juridică există norme juridice a căror realizare nu implică apariția de raporturi juridice, cum este cazul normelor prohibitive. Acestea generează raporturi juridice doar atunci când sunt încălcate prescripțiile lor. Respectarea normelor privitoare la libertatea de asociere, a dreptului la viața intimă, familiară și privată, a libertății de exprimare, a dreptului la informație, la învățătură etc. – se realizează fără producerea unor raporturi juridice.

Raporturile juridice iau însă naștere atunci când normele juridice sunt încălcate.

Aspecte generale privind subiectele raportului juridic civil

Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau împrejurarea pe temeiul căreia se naște, orice raport juridic se leagă între subiectele de drept (care sunt cel puțin două) care nu pot fi decât oameni – fie priviți individual fie organizați în colectivități corespunzătoare. Are un anumit conținut ce reprezintă legătura propriu – zisă dintre subiecte și care constă în drepturile și obligațiile reciproce ale acestora. În sfârșit, orice raport juridic are un obiect care nu este altceva decât acțiunea sau conduita asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile participanților la raportul juridic. În cadrul unui raport juridic civil pot participa două categorii de subiecte de drept: persoanele fizice și persoanele juridice.

Calitatea de persoană fizică o are orice ființă umană. Pe lângă acestea, subiecte ale raportului juridic civil pot fi și colectivitățile de indivizi, adică persoanele juridice (persoanele morale). Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de persoană juridică, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele trei condiții:

a. să aibă o organizare proprie, adică să i se precizeze structura internă, modul de alcătuire a organelor de conducere, de administrare și de control, precum și atribuțiile acestora, modul în care ia ființă și în care poate fi desființată ca subiect de drept;

b. să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor fizice ce compun persoana juridică. Patrimoniul persoanei juridice este folosit în vederea realizării scopului ei (obiectului ei de activitate), astfel încât aceasta să poată participa la raporturile juridice civile ca subiect distinct, titular de drepturi și obligații civile.

c. să aibă un scop determinat, în acord cu interesul general, care corespunde obiectului de activitate al persoanei juridice.

Dacă unul dintre aceste trei elemente lipsește, colectivitatea respectivă nu are calitatea de persoană juridică. De exemplu, studenții unei facultăți, deși au o organizare proprie, un scop determinat și au, fiecare dintre ei, un patrimoniu propriu, nu au un patrimoniu comun al colectivității, motiv pentru care nu constituie o persoană juridică. Această calitate o au, de exemplu, societățile comerciale cu capital de stat sau privat, instituțiile de stat din domeniul învățământului sau al culturii, partidele politice, sindicatele.

Astfel, structura raportului juridic privește subiectele între care el se stabilește (participanții la raport), conținutul, legătura dintre subiectele participante (drepturile și obligațiile lor reciproce) și obiectul la care se referă conținutul (conduita umană).

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual ca persoane fizice, fie organizați în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. Statul recunoaște oamenilor o atare calitate și apără, la nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor în cadrul variatelor raporturi juridice.

Orice raport juridic are întotdeauna cel puțin două subiecte, unul activ și unul pasiv. Persoana care este titulară de drepturi se numește subiect activ al raportului juridic iar persoana căreia îi incumbă obligația corelativă se numește subiect pasiv al raportului juridic. Nu puține sunt cazurile în care, fiecare parte a raportului juridic este atât subiect activ, cât și subiect pasiv, având atât drepturi cât și obligații. Aceste cazuri sunt cele născute din contractele sinalagmatice, de exemplu vânzarea -cumpărarea, contractului de antrepriză și contractul de închiriere.

În literatura juridică, din punct de vedere terminologic, se folosesc ca sinonime sintagmele ”subiect al raportului juridic” și cea de ”subiect de drept” fără ca unii autori să aibă în vedere deosebiri calitative între cele două noțiuni. Orice participant la un raport juridic este obligatoriu subiect de drept. În schimb, nu este obligatoriu ca orice ”subiect de drept” să fie în același timp și ”subiect al raportului juridic”. În acest caz se găsește un celibatar care, fără să fie oprit de vreun impediment la căsătorie nu o încheie niciodată. Celibatarul este ”subiect de drept” dar nu este ”subiect al raportului juridic” ce decurge din căsătorie.

Subiectul de drept este un fenomen social real și poartă amprenta tipului formelor de organizare economico – sociale în care oamenii își duc existența. De aceea, nu se poate judeca participarea la raporturile juridice, volumul drepturilor subiective, întinderea capacității juridice, decât raportându-se de fiecare dată la conținutul acestor forme precum și, în general, la contextul social – istoric în care oamenii participă la viața socială.

Persoana fizica – subiect de drept civil

Înainte de a începe o analiză a problemei titularilor drepturilor subiective, trebuie atrasă atenția asupra faptului că, de multe ori, utilizarea noțiunilor de persoană în sens juridic, de subiect de drept și personalitate este confuză.

Prin subiect de drept înțelegem titularul unui drept. Prin personalitate juridică înțelegem aptitudinea de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective, aptitudine recunoscută de dreptul obiectiv fiecărei persoane. Prin persoană în sens juridic desemnăm orice entitate aptă să fie subiect de drepturi și obligații sau, într-un sens mai larg, de funcțiuni juridice.

Mai multe distincții trebuie stabilite între aceste noțiuni, deși de multe ori practica și chiar teoria le utilizează ca sinonime. în primul rând, noțiunea de subiect de drept se distinge de noțiunea de persoană în sens juridic. Noțiunea de subiect de drept se raportează la un singur drept, fiecărui drept corespunzându-i deci un subiect.

Noțiunea de persoană în sens juridic se raportează la o multitudine de drepturi, persoana este în mod normal titulara mai multor drepturi. Spre deosebire de noțiunea de subiect de drept, noțiunea de persoană este polivalentă.

Pe de altă parte, noțiunea de subiect de drept este actuală; ea desemnează pe titularul actual al unui drept. Noțiunea de persoană este potențială; ea desemnează posibilitatea de a fi subiect de drept.

O a doua distincție ce trebuie făcută este între persoană în sens juridic și persoana umană. Persoana în sens juridic este o ființă umană dotată cu personalitate juridică. Drepturile aparțin persoanei, adică omului privit de dreptul obiectiv în dimensiunea lui socială, fie individual, fie în diverse structuri.

«Persona» înseamnă în latină «mască», «rol». Persoana este rolul social al unui om. Ea este o noțiune abstractă, neconfundabilă cu omul concret, este o esențializare, de cele mai multe ori simplificatoare, care operează trecerea de la ființa umană la ființa socială.

Persoanele în sens juridic sunt de două feluri: persoane fizice, adică ființe umane în calitatea lor de subiecte de drepturi și obligații, și persoane juridice, adică orice entități sociale apte ca atare să fie subiecte de drepturi și obligații.

CAPITOLUL III – NOTIUNI SI EXPLICATII INTRODUCTIVE PRIVIND CAPACITATEA CIVILA A PERSOANEI FIZICE

3.1. Notiunea capacitatii civile

Potrivit unei definiții în general împărtășită de literatura de specialitate3, prin capacitate civilă se înțelege aptitudinea – recunoscută de lege – ele a fi titular de drepturi și obligații civile. în accepția arătată calitatea de persoană aparține nu numai oricărui individ, ci poate reveni, deopotrivă colectivelor de oameni care acționează reuniți în grupuri structurate, dacă întrunesc cerințele necesare în acest scop.4 într-adevăr, nu orice formațiune colectivă este totodată o persoană juridică. Spre a se constitui ca subiect de drept, trebuie înmănuncheate anumite însușiri esențiale, și anume:

structură organizatorică adecvată care să facă cu putință formarea și exteriorizarea unei voințe proprii;

un patrimoniu de sine stătător, care să-i dea posibilitatea să-și desfășoare activitatea specifică și să suporte consecințele acestei activități;

– o finalitate (scop) determinată, concordantă cu interesul societății.

Capacitatea civilă se recunoaște acestor subiecte de drept tocmai pentru a putea avea drepturi și obligații, dobândite, respectiv asumate în nume propriu în cadru) diverselor raporturi juridice (civile, comerciale, administrative, financiar – fiscale ș.a.), pentru a putea sta în instanță fie ca reclamant, fie ca pârât.

În privința capacității, între persoanele juridice și cele fizice există multe asemănări (ce vor fi analizate ulterior), dar cu toate acestea ea nu se identifică; persoana juridică are o capacitate juridică mai restrânsă, însă nu sub aspect cantitativ, ci calitativ, decât persoana fizică. Altfel spus, subiectelor colective de drept le este aplicabil regimul drepturilor private aproape în totalitate, fiind excluse doar raporturile juridice a căror premisă o face personalitatea individuală și anumite calității naturale omenești legate organic de calitatea de persoană fizică a celeilalte mari categorii de subiecte de drept civil.

Unele categorii de persoane juridice, cu predilecție cele de drept public, nu pot încheia orice acte juridice, cum ar fi cele de drept privat, întrucât sunt limitate în această privință prin obiectul de activitate pentru realizarea căruia ele au fost create. în mod asemănător se poate afirma și în privința persoanelor juridice de drept privat, care nu pot face acte de drept public, dar nu pot încheia nici în domeniul dreptului privat orice act juridic. Aceasta nu înseamnă că au o capacitate limitată, ci demonstrează doar faptul că actele acestor persoane juridice trebuie să fie concordante cu scopul pe care și l-au propus în actul de înființare. Cu alte cuvinte, în cazul persoanelor juridice nu este vorba de limitarea capacității, ci de adaptarea acesteia la categoria din care face parte un astfel de subiect de drept.

Încă de la începutul secolului XX, în literatura de specialitate s-a arătat: „Persoanele morale, neavând existență de drept, decât în virtutea ficțiunii create prin lege, ele nu pot face orice fel de acte, ci numai pe acelea pe care le-a avut în vedere legiuitorul, când le-a hărăzit personalitatea

Într-adevăr, este o chestiune de ordine publică, care cere ca aptitudinea juridică a acestor subiecte de drept să fie raportată la anumite obiecte limitativ determinate. O astfel de concepție trebuie considerată valabilă în privința oricărei, categorii de persoane juridice.

Realitatea este că persoana juridică nu încheie, de obicei, numai acte juridice indispensabile pentru a-și atinge scopul propus. De aceea, considerăm, cel puțin în prezent, nu s-ar mai putea susține ideea că, dacă în cu totul excepțional o anumită per-soană juridică ar încheia acte juridice ce depășesc scopul legal sau statutar, ele nu ar fi valabile, afară de cazul, când actul respectiv ar fi interzis expres.

În consecință, putem afirma că în cazul persoanei juridice, capacitatea sa este limitată de scopul stabilit prin lege sau statut. în această situație, calitatea sa de subiect de drept nu este legată de organismul biologic al ființei umane. Individul nu poate alege, în plan juridic, între a fi persoană fizică sau nu. în schimb, persoana sau persoanele fizice (ca, de altfel și persoana sau persoanele juridice) pot alege – dacă satisfac anumite cerințe impuse de lege – între a se constitui sau nu ca persoană juridică. Putem spune că, în mod subiectiv, capacitatea are un caracter facultativ pentru persoana sau persoanele ce o creează. în temeiul dreptului la asociere, persoana sau persoanele fizice sau juridice pot crea (înființa) prin act juridic, persoane juridice, ca subiect de drept distincte. Această limitare a câmpului în care se poate mișca persoana juridică își găsește exprimarea în principiul specialității capacității de folosință, ca element de structură al capacității, proprie acestui subiect de drept civil.

Nu încape nici o îndoială că de persoana juridică sunt străine acele drepturi și obligații, care sunt legate de natura fizică a omului. Persoana fizică poate constitui persoane juridice, dar persoana juridică nu poate niciodată constitui o persoană fizică. Acest primat, însă, nu aduce atingere autonomiei juridice în planul existenței juridice. Persoanele juridice sunt create și există întrucât persoanele fizice sunt interesate în vederea atingerii anumitor scopuri pe care în mod individual nu le pot satisface.

Persoanele fizice care dau naștere persoanelor juridice au tot interesul ca acestea din urmă sa aibă o existență autonomă în raport cu alte subiecte de drept, dar întotdeauna în vederea realizării unui anumit scop, corespunzător cu interesele lor.

3.2. Caracterele juridice generale ale capacitatii civile

Analiza dispozițiilor legale incidente în materia capacității civile permite desprinderea atât a unor trăsături generale ce pun în evidență specificitatea acesteia ca instituție juridică distinctă, cât și a unor caractere proprii numai uneia sau alteia dintre componentele ce intră în structura sa. în prezentul paragraf, avem în vedere caracterele juridice generale ale capacității civile, făcând abstracție de categoria de subiecte de drept civil căreia îi aparține această capacitate. Caracterele juridice pe care le avem în vedere sunt generale în dublu sens: pe de o parte, în înțelesul că privesc ambele categorii de subiecte – persoane fizice și persoane juridice – și, pe de altă parte, în sensul că privesc ambele elemente ale capacității civile – capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

În afară de aceste caractere generale vor fi posibil de desprins și unele caracterespecifice, proprii. După cum este vorba de capacitatea civilă a persoanei fizice ori capacitatea civilă a persoanei juridice; aceste caractere specifice le vom trata ulterior,

În literatura de specialitate” au fost reținute următoarele asemenea caractere: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea și intangibilitatea.

Conținutul acestor caractere

a) Legalitatea capacității civile. Potrivit legislației noastre, sursa capacității civile
este prin excelență legea, care reglementează toate aspectele sale, voința individuală
neputând juca nici un rol în determinarea începutului, conținutului sau încetării acestei
capacități. Dovada cea mai concludentă a legalității capacității civile o constituie
ansamblul dispozițiilor legale care, împreună, alcătuiesc ceea ce putem numi instituția
capacității civile a persoanelor. Legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice
este fundamentată pe prevederile ari 15 alin. 1 din Constituția României în care se sta
bilește: „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și
prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea „.

Acest articol exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăți și îndatoriri, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituțional sau prin alte legi. În același sens cităm art.28 alin.1 C.civil, potrivit căruia: „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. Și alte prevederi legale din materia capacității, în totalitatea lor, exprimă și ele această idee, nelăsând vreo îndoială asupra caracterului legal al capacității civile.

b) Generalitatea capacității civile. Indiferent de unghiul sub care este privită, capacitatea civilă exprimă aptitudinea generală și abstractă a subiectului de drept de a
avea drepturi și obligații, ca și aceea de a dobândi drepturi și asuma obligații prin acte
juridice. Ideea este valabilă în egală măsură pentru toate subiectele de drept civil. Astfel, în cazul persoanei fizice capacitatea de folosință este aptitudinea acesteia, generală
și abstractă, de a avea toate drepturile și obligațiile civile patrimoniale și personal
nepatrimoniale, iar în cazul persoanelor juridice, ea se caracterizează în vocația
subiectului colectiv de drept de a avea toate drepturile și obligațiile civile care, potrivit
principiului specialității, se circumscriu scopului pentru, care a fost creată.

Cât privește capacitatea de exercițiu, caracterul general și abstract al acesteia rezultă din faptul că la persoana fizică ea exprimă aptitudinea de a exercita drepturi și de a asuma obligații civile încheind acte juridice de orice fel. Mai puțin cele care-i sunt interzise prin lege: la subiectul colectiv de drept, o atare aptitudine se pune în valoare de organul de conducere, căruia îi este îngăduit să încheie orice acte juridice care sunt în concordanță cu scopul pentru care a fost înființată. Desigur, caracterul de generalitate al capacității civile a persoanei juridice nu este de același grad cu generalitatea

capacității civile a subiectului individual, întrucât limitele capacității, în cele două situații, sunt diferite, impuse de rațiuni diferite.

c) Inalienabilitatea capacității civile. Potrivit art. 29 alin. 2 C.civil.

d) Intangibilitatea capacității civile. Acest caracter este prevăzut expres tot pentru
persoana fizică de art. 29 alin. 1 din C.civil.

3.3. Structura capacitatii civile.

Pe baza dispozițiilor art. 28 C. civil , este unanim admis în literatura de specialitate, că în structura capacității civile intră două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Art. 34 din C.civil definește capacitatea de folosință ca fiind „capacitatea de a avea drepturi și obligații”.

Capacitatea de folosință exprimă calitatea de subiect de drept civil, adică aptitudinea acesteia de a fi titular de drepturi și obligații.

Din punct de vedere terminologic, legislația, doctrina și jurisprudența utilizează, frecvent, expresia „capacitatea de folosință” pentru persoana fizică: pentru persoana juridică legislația folosește expresiile: „personalitate juridică” și „capacitatea de a avea drepturi și obligații” (art. 34 din Codul civil).

În privința capacității de exercițiu este de reținut baza definiției legale a capacității de exercițiu a persoanei fizice prevăzută de art. 37 din Cod civil; „capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice„.

Fără ca această structură să fie reglementată expres de legea civilă, fiecare dintre elementele componente apare, totuși, – după cum vom vedea – definit și, până la un anumit nivel, reglementat de lege. Tocmai datorită acestui mod de reglementare legală, adică datorită nedefmirii legale a capacității civile, dar distingerii – am putea spune -categorice a capacității de folosință și capacității de exercițiu, apar unele greutăți în abordarea acestor noțiuni. La aceasta se mai adaugă și faptul că dreptul obiectiv recunoaște, alături de persoana fizică cu capacitate de exercițiu, ca subiecte de drept, și persoana fizică fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, precum și persoană juridică; aceasta din urmă este, în mod natural, tot atât lipsită de capacitate de exercițiu ca și minorii sub paisprezece ani și interzișii. Dacă dreptul subiectiv – care poate aparține, în principiu, oricărui subiect de drept – reprezintă o putere de a acționa, o voință de dominare („facultas agengi”), adică o aptitudine sau posibilitate de a acționa, atunci cum poate dreptul să înzestreze cu o astfel de facultate sau posibilitate persoane pe care le-a privat de posibilitatea de a acționa, declarându-le fără capacitate de exercițiu?

În cazul persoanelor juridice aparenta contradicție sau dificultate este soluționată, depășită prin recunoașterea inevitabilă a necesității ca în numele și pe seama acestor subiecte de drept să acționeze organele lor. Acest lucru este prevăzut expres chiar de către normele dreptului obiectiv civil: „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale „.

Capacitatea de folosință care se deosebește de capacitatea de exercițiu și invers, capacitatea de exercițiu care se deosebește de capacitatea de folosință, precum și persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu și persoana juridică sunt fenomene de drept care au fost create exclusiv de normele dreptului obiectiv cu un conținut convențional formulat și care nu rezultă din însăși noțiunea dreptului obiectiv. Aceasta, deoarece dreptul obiectiv presupune numai persoane fizice cu capacitate atât de folosință cât și de exercițiu. Dreptul obiectiv, ca totalitatea regulilor de conduită formulate conștient, nu ar avea sens și nu ar putea exista fără oameni cu judecată, care au voință și pot acționa. Dreptul obiectiv n-ar putea exista fără persoane fizice cu capacitate de exercițiu.

Cu toate acestea fără distingerea (chiar artificială) a capacității de folosință de capacitatea de exercițiu, fără admiterea existenței unor persoane fizice lipsite de capacitatea de exercițiu, ca și fără acordarea calității de persoană juridică unor subiecte de drept nu ar putea exista decât – eventual – un sistem de drept „primitiv”.

Că distingerea capacității de folosință și capacității de exercițiu se fundamentează, în concepția noastră, nu pe cerințe doctrinare, ci pe textele dreptului obiectiv (interpretate apoi în doctrină), duce la concluzia că aceste două instituții juridice nu sunt, totuși totodată, două noțiuni totalmente opuse și independente, iar uneori, cel puțin parțial, se și suprapun.

Cele două elemente componente ale capacității civile a subiectelor de drept civil, care se exprimă în conceptul dreptului și obligației subiective și care sunt reglementate în norme permisive sau prohibitive ale dreptului obiectiv ca rezultat al realizării capacității de exercițiu a omului, există, totuși, ca o consecință a exprimării lor în dreptul obiectiv.

Acțiunile omenești apar ca cerințe ale exercitării drepturilor subiective și executării obligațiilor civile; capacitatea de exercițiu le privește ca și cauze, capacitatea de folosință, ca și consecințe. De aceea, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu – chiar dacă normele dreptului obiectiv le disting categoric – nu pot fi privite ca două noțiuni care se exclud. Se poate chiar afirma că, în esență, și capacitatea de folosință este, uneori, un fel de capacitate de exercițiu; capacitatea de exercițiu constituie (în sens tehnico-juridic) un grad superior al capacității de folosință. Mai precis, numai capacitatea de folosință însoțită de capacitatea de exercițiu poate însemna o adevărată și totală capacitate de folosință, o deplină capacitate civilă Capacitatea de folosință privită – sub aspect tehnico-juridic – izolat, așa cum o face legiuitorul, nu reprezintă altceva decât o formă simplă a capacității de folosință însoțită organic de capacitatea de exercițiu. O astfel de capacitate de folosință, existența și examinarea căreia-se justifică din plin sub aspect practic, este rezultatul unei abstractizări de înalt grad.

Făcând abstracție de unitatea teoretică a celor două elemente componente ale capacității civile a subiectelor de drept civil, în cele ce urmează, pornind de la reglementările legale în vigoare, vom examina distinct aspectele teoretice și practice ale capacității de folosință, respectiv ale capacității de exercițiu pentru fiecare categorie de subiecte.

CAPITOLUL IV – CAPACITATEA DE FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE

4.1. Notiune si definitii

O parte componentă a capacității civile este capacitatea de folosință.

Codul civil definește în art. 34 capacitatea de folosință ca fiind „capacitatea de a avea drepturi și obligații". Capacitatea de folosință, astfel definită, coincide cu ceea ce noi am" numit personalitate în sens juridic.

De altfel art. 35 Codul civil arată că această capacitate „începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia", ceea ce coincide cu durata existenței persoanei fizice.

Definițiile date capacității de folosință în doctrină nu diferă în fond, ci doar în formă, și nu diferă în general de cea legală, decât prin faptul că elimină tautologia înlocuind termenul «capacitate» utilizat de lege cu cel de «aptitudine».

Noțiunea de capacitate de folosință desemnează tocmai conținutul și întinderea personalității juridice. O ființă umană, o grupare organizată de persoane are personalitate în sens juridic în măsura exactă a capacității sale de a fi titulară de drepturi și obligații.

Terminologia utilizată în această materie, preluată din franceză, este oarecum derutantă pentru începător. Capacitatea aceasta fiind numită de „folosință” duce în primul moment cu gândul la „exercițiul” drepturilor, decât la „a avea drepturi”. Doar prin opoziție cu cealaltă latură a capacității juridice, cea de exercițiu, noțiunea devine mai lămurită.

4.2. Caracterele juridice ale capacitatii de folosinta:

Capacitatea de folosință a persoanei fizice are următoarele caractere juridice: legalitatea; generalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea; egalitatea; universalitatea.

Conținutul caracterelor juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice:

a) Un prim caracter juridic al capacității de folosință a persoanei fizice este lega
litatea. Acest caracter constă în însușirea acestei capacități de a nu putea fi reglemen
tată decât prin lege ; ea nu este lăsată pe seama voinței individuale.

Recunoașterea capacității de folosință a persoanei fizice este consacrată și de Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului în art. 16: „Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică”.

b) Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice este un alt caracter care
constă în faptul că, prin capacitatea de folosință a persoanei fizice se exprimă aptitudi
nea generală și abstractă a individului de a avea toate drepturile și obligațiile civile.
După cum s-a precizat anterior, capacitatea de folosință prefigurează potențial toate
drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu
aceste drepturi, ci exprimă numai aptitudinea generală și abstractă de a le dobândi.

Acest caracter rezultă din definiția legală a capacității de folosință dată de art. 34 din C.civil: „Capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații”.

c) Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice. Capacitatea de
folosință a persoanei fizice este inalienabilă pentru că această calitate nu poate forma
obiect de renunțare totală sau parțială și nici obiect de înstrăinare.

Acest caracter juridic al capacității de folosință a persoanei fizice este expres consacrat în art. 29 alin. 2 din C.civil, astfel: „Nimeni nu poate renunța, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosință”. Așadar, capacitatea de folosință nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renunțare din partea subiectului de drept căruia ea aparține.

Vor fi așadar lovite de nulitate absolută acele acte juridice prin care un subiect de drept renunță parțial sau total, temporar sau definitiv, la capacitatea sa de folosință.

Nu trebuie să confundăm însă renunțarea la un anume drept subiectiv concret sau înstrăinarea unui astfel de drept, operații pe deplin posibile, cu renunțarea la însăși aptitudinea generală de a dobândi acel drept sau de a-și asuma o obligație, această din urmă renunțare fiind de natură a aduce atingeri însăși calității de subiect de drept, fiind, deci, interzisă de lege”.

Este posibil, de exemplu, ca o persoană să renunțe la o anumită moștenire ce s-a deschis și la care ea este chemată – această renunțare având ca obiect, un anumit drept subiectiv, determinat. Nu este însă posibil ca, prin act unilateral sau prin convenție, o anumită persoană să-și restrângă capacitatea de folosință, renunțând la aptitudinea de a dobândi în general calitatea de moștenitor. Adică abdicarea de la o fracțiune din calitatea sa de subiect de drept. Dacă renunțarea parțială la capacitatea de folosință nu este posibilă, afortiori, nu este cu putință o renunțare la capacitatea de folosință în întregul ei, deoarece aceasta ar echivala cu o adevărată „moarte civilă” a ființei umane.

d) Intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice. Prin intangibilitatea
capacității de folosință a persoanei fizice se înțelege caracteristica acesteia de a nu i se
putea aduce limitări sau îngrădiri decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Consacrând acest caracter, art. 29 alin. 1 din C. civil dispune: „Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosință, decât în cazurile și condițiile prevăzute de
lege”.

Din dispozițiile articolului mai sus menționat, distingem două remarci. O primă remarcă ce se impune, este aceea că legea interzice îngrădirea capacității de folosință pe care, în mod excepțional, o admite numai în cazuri și condiții prevăzute de lege.

O a doua remarcă este aceea că nu în mod fortuit legea vorbește de îngrădirea capacității de folosință și mî se referă la lipsirea de capacitatea de folosință, legiuitorul excluzând implicit, dar categoric, posibilitatea lipsirii în totalitate de capacitatea de folosință a unei persoane.

Caracterul cu totul excepțional al îngrădirii capacității de folosință, îngrădire care, de regulă, are un caracter temporar, rezultă printre altele, și din sancțiunea penală pe care legea o instituie pentru acel funcționar de stat care încalcă principiul intangibilității capacității de folosință a persoanei fizice.

e) Egalitatea. Se cunoaște că un principiu fundamental al dreptului civil este acela
al egalității în fața legii civile. Codul civil consacră, expres, acest caracter în
art. 30 astfel: „Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile.”.

În mod asemănător, art. 3 și 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului consacră, expres, acest caracter:

art. 3 prevede că: „Statele părți ale prezentului pact se angajează să asigure dreptul egal al bărbaților și al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile și politice „/

art. 26 prevede: „Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. în această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare. „

Respectarea acestui caracter este asigurata atât prin mijloace de drept civil, cât și de drept penal.

În Convenția cu privire la drepturile copilului se prevede, în art. 2 pct. 1, că: „Statele părți se angajează să respecte drepturile care sunt enunțate în prezenta convenție și să le garanteze tuturor copiilor care țin de jurisdicția lor fără nici o distincție, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau părinților sau reprezentanților săi legali, de originea lor națională, etnică sau a reprezentanților săi legali, de originea lor națională, etnică sau socială, de situația materială, de incapacitatea lor, de nașterea lor sau de altă situație „.

Și art. 4 alin. 2 din Constituția României dispune: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială „.

În sfârșit, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră acest caracter în art. 14 astfel: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. „

f) Universalitatea. Acest caracter constă în însușirea capacității de folosință de o fi recunoscută, atribuită tuturor oamenilor.

Universalitatea este expres consacrată atât în reglementarea națională, cât și în cea internațională. Pe plan național, Codul civil prin art. 28, dispune: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 29 alin. 1, că: „Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosință”.

Normele juridice internaționale care conțin caracterul universal al capacității de folosință a persoanei fizice, ratificate și de țara noastră sunt: Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 6) și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ale omului, care în art. 16 prevede: „Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică „.

De aici rezultă că, dacă persoanei fizice i se pot stabili anumite limite sau îngrădiri ale capacității de folosință, prin dispoziții legale exprese, ea nu poate fi lipsită total de această capacitate, care exprimă, în esență, calitatea de subiect de drept civil.

4.3. Durata capacitatii de folosinta a persoanei fizice

4.3.1. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

Capacitatea de folosință fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații și aparținând fiecărui om indiferent dacă are sau nu voință conștientă sau suficient de matură este strâns legată de viața omului. Rezultă că, încă din momentul nașterii unei persoane fizice, aceasta dobândește capacitatea de folosință, capacitate care durează atâta timp cât durează viața acesteia, adică până la moarte.

În legătură cu începutul capacității de folosință, regula este că aceasta se dobândește la naștere. Consacrarea legală a acestei reguli este stabilită de dispozițiile art. 35 C. civil astfel: „Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”.

Cu alte cuvinte, data nașterii este data începutului capacității de folosință a persoanei fizice. După cum știm, nașterea unei persoane are loc fie într-o unitate sanitară, fie în afara acesteia.

În prima situație, când nașterea are loc într-o unitate sanitară, pe baza concluziilor medicului se întocmește un „certificat constatator al nașterii”, ca act medical. Data nașterii trecută în acest certificat (an, lună, zi) este trecută, apoi, pe baza declarării nașterii la starea civilă, în „actul de naștere „.

0 altă situație este cea în care nașterea copilului nu are loc într-o unitate sanitară
și când nu se întocmește certificatul constatator al nașterii. într-o astfel de situație, data
nașterii se va stabili pe baza declarării nașterii, de persoana obligată să facă acest lucru.

Data declarată (an, lună, zi) și pe baza certificatului constatator întocmit ulterior, se va
face înregistrarea la starea civilă.

In cele două situații de mai sus, declararea nașterii s-a făcut în termen. Dacă înregistrarea nașterii nu s-a făcut în termen, ci după expirarea termenului stipulat de lege, spunem că aceasta s-a făcut tardiv”-, situație când distingem două ipoteze:

prima este cea în care înregistrarea este tardivă, dar nu depășește un an de zile de la naștere, ipoteză în care înregistrarea nașterii se face pe baza aprobării date de primarul localității unde a fost înregistrată cererea;

a doua ipoteză este cea a înregistrării tardive, ce are loc la mai mult de un an de la data nașterii.

înregistrarea unei astfel de nașteri nu se poate face decât pe baza unei hotărâri judecătorești. Acțiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul instituția de ocrotire a copilului. în vederea soluționării, instanța solicită poliției verificări pentru stabilirea identității, precum și avizul medicului legist cu privire la vârsta, sexul persoanei al cărei act de naștere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.

4.3.2. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice

a) Data încetării capacității de folosință a persoanei fizice

Data morții este data la care se consideră că încetează capacitatea de folosință a persoanei fizice.

Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice rezultă din disp. art.35 C. civil, care stabilesc că această calitate încetează o dată cu moartea.

Osebit de acest moment, legea prevede ca moment al încetării capacității de folosință a persoanei, data stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morții.

Legiuitorul a avut în vedere următoarele două cazuri:

a) cazul morții constatate fizic, direct, pe baza examinării cadavrului și,

b) cazul dispărutului. În acest caz moartea nu poate fi constatată direct, motiv pentru care legiuitorul a creat instituția declarării judecătorești a morții.

Comună pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de folosință: data morții.

Data morții este completată la rubricile "anul", "luna" și "ziua" după cum urmează:

în primul caz (moartea fizică constatată) se înregistrează data prevăzută în actul medical constatator al morții, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunță acest eveniment juridic;

în cel de al doilea caz (declararea judecătorească a morții), completarea rubricilor, referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, rămasă definitivă, în concret, data când prin hotărâre se stabilește că a avut loc evenimentul.

b) Declararea judecătorească a morții

Formula "declararea judecătorească a morții" are două accepțiuni (înțelesuri):

expresia desemnează instituția juridică, adică normele juridice care formează sediul materiei; și,

un al doilea înțeles, al expresiei "declararea judecătorească a morții" îl constituie "mijlocul juridic" de stabilire a capacității de folosință, pentru ipoteza în care constatarea fizică a morții nu este posibilă.

Instituția "declararea judecătorească a morții" este reglementată atât de norme de drept substanțial, cât și de norme de drept procesual.

Nevoia social-juridică de clarificare a situației persoanei dispărute, despre care nu se știe dacă este în viață sau nu, justifică pe deplin instituția declarării judecătorești a morții. Nevoia social-juridică respectivă obligă la ieșirea din starea de incertitudine în legătură cu dispărutul.

În funcție de disp.art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem două feluri de declarare judecătorească a morții:

a) declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției;

b) declararea judecătorească a morții neprecedată de alegerea dispariției.

Prima ipoteză constituie regula; cea de a doua – excepția.

4.4. Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice

Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice este exprimat, sintetic, atât în definiție, cât și în caracterul de generalitate al capacității de folosință a persoanei fizice. Este unanim admis că, conținutul capacității de folosință a persoanei fizice constă în aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile. Numai din punct de vedere metodologic, drepturile civile și obligațiile civile sunt înfățișate separat; astfel, din punct de vedere al existenței lor, ele sunt inseparabile: fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă și invers.

Conținutul capacității de folosință, după cum se poate observa, se obține prin îmbinarea a două laturi:

latura activă, care exprimă aptitudinea individului de a avea drepturi subiective civile;

latura pasivă, care exprimă aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile.

Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice îl găsim în toate cazurile, cu excepția capacități de folosință anticipată, caz în care este avută în vedere doar aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, iar nu și obligații.

Reguli de determinare

In stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie să se țină seama de anumite reguli:

a. In primul rând, conținutul capacității de folosință a persoanei fizice se stabi
lește prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, înțelegând prin sistemul legis
lativ al unui stat atât reglementările naționale, cât și reglementările internaționale cu
prinse în izvoarele ratificate de acel stat;

b. In al doilea rând, întinderea reală a conținutului capacității de folosință rezultă
din cunoașterea sistemului de îngrădiri ce se aduc acestei capacități, așa cum acestea
sunt stabilite de legislația unui stat, la un moment dat.

Adevăratul conținut al capacității de folosință a persoanei fizice se exprimă astfel: capacitatea de folosință a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile, dar cu îngrădirile prevăzute de lege. în reținerea acestor îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizice trebuie luate în considerare atât îngrădirile care sunt măsuri de protecție a unor interese individuale ori generale, cât și acelea care au caracter de sancțiune;

c. pentru stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, trebuie
avute în vedere atât izvoarele specifice ale dreptului civil, cât și cele specifice altor
ramuri de drept, în măsura în care acestea se referă la elemente ale conținutului acestor capacități (Codul penal, Legea nr. 554/2004);

d. stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se face cu luarea în considerare numai a aptitudinii omului de a fi titular de drepturi și obligații civile, nu și drepturile și obligațiile ce țin de alte ramuri de drept

Criterii de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice. Pentru determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se poate apela la anumite criterii, și anume:

criteriul naturii drepturilor civile, când trebuie stabilit dacă este vorba de drepturi patrimoniale sau drepturi personale nepatrimoniale;

criteriul sursei lor legislative, în acest caz fiind vorba de acte normative prin. care se asigură consacrarea internă, sau de norme juridice internaționale.

„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau Legile interne conțin dispoziții mai favorabile „.

In determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, trebuie avute în vedere și îngrădirile aduse acestei capacități prin prevederile legale exprese.

Din caracterul intangibil al capacității de folosință rezultă consecința juridică că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacități decât în cazurile și condițiile prevăzute expres de lege3.

4.5. Îngrădirile capacității de folosința a persoanei fizice

Derogările de la principiul pe care l-am enunțat sunt numite generic «incapacități de folosință». Motivele pentru care dreptul obiectiv instituie astfel de restricții sunt diverse și nu întotdeauna justificate.

a) Restricții bazate pe vârstă. În general, vârsta nu are nici o influență asupra capacității de folosință, afectând doar capacitatea de exercițiu. Totuși, deși adevărată în dreptul privat, această afirmație nu mai este adevărată și în dreptul public.

Minorul suferă importante restricții în ce privește capacitatea sa de folosință în dreptul public: el nu este apt să fie titular al drepturilor politice sau al funcțiilor publice. Pentru a avea dreptul de a fi ales ca deputat, trebuie să fi împlinit vârsta de 23 de ani, și ca senator, vârsta de 35 de ani.

b) Restricții bazate pe starea psihică. Conform art. 34 din Constituție nu au drept de vot debilii și alienații mintal, puși sub interdicție. Interdicția funcționează și în ce privește aptitudinea de a ocupa funcții publice.

c) Incapacități sancțiune. Aceste incapacități sunt fie îngrădiri ale capacității de folosință cu caracter de pedeapsă penală, fie îngrădiri cu caracter de sancțiune civilă.

În materie penală, poate fi aplicată cu titlu de pedeapsă complementară sau accesorie, pedeapsa interzicerii unor drepturi: dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii de stat și în funcții elective de stat sau obștești, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat sau obștești, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, drepturile părintești și dreptul de a fi tutore și curator. Îngrădirile cu caracter de pedeapsă civilă privesc decăderea din drepturile părintești și îngrădirile în materie succesorală (nedemnitatea succesorală etc.).

d) Restricții fondate pe extraneitate. În principiu, faptul de a nu fi cetățean (a fi străin sau apatrid) nu are nici o influență asupra capacității de folosință în materie civilă.

Astfel, art. 18 din Constituția din 1991 arată că „cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi”. Dimpotrivă, ei nu au, în principiu, nici un fel de capacitate de folosință în materia drepturilor politice (art. 34, art. 16 din Constituție).

Incapacitatea de a ocupa funcții și demnități publice lovește și pe cetățenii români care au domiciliul în străinătate. Dacă în cazul cetățeanului străin această incapacitate este doar o aparență, căci el se bucură de drepturile politice în statul al cărui cetățean este, în cazul apatrizilor, persoane fără cetățenie, restricția creează o ființă juridic diminuată. Dacă la noi se recunoaște apatridului în materie civilă capacitatea de folosință, în alte state legea tace asupra acestor probleme, ceea ce creează grave probleme umanitare, fapt ce a determinat un efort al organismelor internaționale pentru a elabora și promova reglementări privind statutul apatrizilor

4.6. Excepția dobândirii capacității de folosința a persoanei fizice

De la această regulă avem și o excepție consacrată de art. 36 din Codul civil și anume: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile.„.

Legea prevede că nașterea trebuie declarată în termen de 15 zile (art. 17 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în M, Of. nr. 282/1996).

Când declarația de naștere a fost făcută după expirarea termenelor prevăzute de art. 17 alin. 3, înăuntrul termenului de un an de la naștere, întocmirea actului de naștere se face cu aprobarea primarului, respectiv a șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră.”. Pentru amănunte suplimentare, a se vedea art. 17-26 din Legea nr. 119/1996.

Dispoziția potrivit cu care capacitatea de folosință este recunoscută din timpul concepției, evocă un vechi adagiu conform căruia infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se socotește născut atunci când este vorba de drepturile sale). În afara textului mai sus amintit (art. 36) în legislația noastră mai există și un al doilea text, cel al art. 957 C.civ. în conformitate cu care „Pentru a succede (adică a moșteni) trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii”, iar în alin. 2 și 3 se dispune: „Copilul conceput este considerat că există „. „Copilul născut mort este considerat că nu există „.

În privința corelației dintre art. 36 din C.civil și art. 957 C.civ., în literatura de specialitate s-a precizat că: „Dacă examinăm dispozițiile art. 957 C.civ., va trebui să observăm că, în realitate, ele nu fac decât să aplice, în domeniul special al succesiunilor, regula generală după care, în mod excepțional, calitatea de subiect de drept, se dobândește chiar anterior nașterii, dacă sunt întrunite anumite condiții”.

Condițiile aplicării excepției

Excepția pe care o analizăm, în doctrină, se mai numește și capacitatea de folosință anticipată. Domeniul de aplicare al art. 36 nu poate fi precizat decât dacă sunt delimitate foarte bine condițiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru a fi posibil să facem apel la dispozițiunile legale.

Din parcurgerea actuală a acestui text sunt puse în evidență două condiții, care trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru a se putea considera că un copil conceput dobândește capacitatea de folosință, chiar anterior nașterii sale.

Aceste condiții sunt:

să fie vorba de dobândirea de drepturi de către copilul conceput, nu și de asumarea de obligații;

copilul să se nască viu,

În legătură cu aceste două condiții sunt necesare unele precizări.

a) Prima condiție – să fie vorba de drepturi în favoarea copilului, iar nu de obligații în sarcina acestuia, decurge din însăși natura excepției, de a fi o măsură de protecție pentru copilul conceput, dar nenăscut încă. în explicarea acestui aspect, în doctrină s-a precizat că: „Prevederea legală la care ne referim (art. 36) prezintă un netăgăduit interes. Astfel, de exemplu, dacă în timpul sarcinii mamei, soțul acesteia decedează, în lipsa prevederii care ia în considerare, ca subiect de drept, și pe copilul nenăscut, dar conceput, acesta ar ti'ebui să fie exclus de la moștenirea tatălui său, ceea ce ar crea o gravă injustiție'„.

„Din această primă condiție a aplicării excepției rezultă că, regula instituită privește aptitudinea de a avea atât drepturi, cât și obligații, dar capacitatea de folosință anticipată are un conținut mai restrâns el referindu-se doar la drepturi civile”. Așadar nu ar fi posibilă asumarea unei obligații pe seama copilului conceput, pentru că acest copil nu are din capacitatea de folosință decât aptitudinea de a dobândi drepturi, iar nu și pe aceea de a-și asuma obligații.

Se poate pune întrebarea dacă dispozițiile art. 957 din Codul civil nu ar contrazice această condiție, atunci când dispune că un copil conceput poate să primească o succesiune, iar, după cum se știe, succesiunea constituie o universalitate, ce cuprinde drepturile ce au aparținut defunctului (activul succesoral), cât și obligațiile defunctului (pasivul succesoral), astfel încât, copilul conceput va primi o succesiune întreagă sau o fracțiune din această universalitate, adică atât activ, cât și pasiv.

Această soluție se întemeiază pe două considerente de drept:

copilul dobândește dreptul, iar nu obligația de a moșteni;

copilul dobânditor al succesiunii va răspunde întotdeauna pentru pasiv numai în limitele activului moștenirii.

Privitor la persoanele fizice și persoanele juridice „Acceptarea moștenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar „. Efectul esențial al beneficiului de inventar este acela că beneficiarul succesiunii va plăti „datoriile succesiunii numai până în concurența valorii bunurilor ce el a primit” (art. 975 din C. civil).

Acceptarea sub beneficiu de inventar exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului: răspunderea este intra vires hereditatis, iar nu ultra vires hereditates.

b) Cea de-a doua condiție – copilul să se nască viu – se poate reține că legea română nu cere ca alte legislații, și condiția ca acesta să fie și viabil. Aceasta înseamnă că este suficient să se fi născut viu.

Pentru a fi considerat că s-a născut viu este suficient ca acesta să fi respirat măcar o dată. Dovada că s-a născut viu se face prin existența aerului în plămâni, iar știința medicală numind această probă docimazie.

Dacă copilul s-a născut viu și a trăit numai câteva clipe, după care a decedat, se va întocmi actul de naștere, cât și de deces și implicit certificatele de naștere și deces.

Pentru copilul născut mort se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, deci nu a putut dobândi drepturi. Această a doua condiție trebuie înțeleasă și în sensul că un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosință anticipată: această împrejurare are semnificația unei condiții rezolutorii. Prin urmare, pe când capacitatea de folosință anticipată este condiționată, cea dobândită potrivit regulii – de la naștere – este pură și simplă, neafectată de modalitatea condiției.

Timpul legal al concepțiunii

Din însăși formularea excepției rezultă că, pentru a cunoaște care este momentul de la care este recunoscută cu anticipație, capacitatea de folosință a copilului, este necesar a fi determinată data concepțiunii Știința medicală nu oferă posibilitatea stabilirii cu precizie a momentului concepției copilului și, cum nașterea copilului poate fi: „prematură”, „la termen”, sau peste acest termen, legiuitorul a căutat să înlăture incertitudinea, stabilind o prezumție legală cu privire la perioada concepției.

Această prezumție o găsim în dispozițiile art. 61 din Codul familiei în conformitate cu care „timpul cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se socotește de la zi la zi „.

Pentru cunoașterea acestei prezumții, legiuitorul a luat în calcul două termene:

un termen maxim al duratei gestației, considerat cu o foarte largă aproximație ca fiind de 300 de zile, și

un termen minim, care să facă totuși posibil ca un copil să se nască viu de 180 de zile.

între aceste două termene se află intervalul de 121 de zile, care este tocmai timpul legal al concepțiunii copilului; deci, ziua cea mai îndepărtată în care copilul ar fi putut să fi fost conceput este cea de a 300-a zi dinaintea nașterii sale, iar cea mai apropiată concepției sale ar fi putut să fie cea de a 180-a zi inclusiv, dinaintea nașterii.

Rezultă așadar că perioada de concepție a unui copil se situează într-una din cele 121 de zile care reprezintă diferența dintre durata maximă a gestației (300 zile) și durata minimă a acesteia (180 zile)'.

In legătură cu aceste prezumții s-a pus problema naturii prezumției stabilită de art. 61 din C. fam.: este aceasta o prezumție absolută, irefragabilă (juris et de jure) sau este o prezumție relativă (juris tantum)?

În continuare ne vom referi la soluțiile date în doctrină și practică celor două probleme.

Prima prezumție este juris et de jure. Este unanim admis că prezumția instituită de art. 61 este o prezumție legală irefragabilă (juris et de jure), întrucât nu poate fi răsturnată prin probă contrarie, astfel încât este inadmisibilă proba care ar tinde la asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre judecătorească, să se modifice legea, ceea ce este de nepermis3.

Cea de a doua prezumție formează obiect de controversă, sub aspectul naturii sale4.

Soluția dominantă, la care ne alăturăm, constă în calificarea acestei prezumții ca prezumție juris tantum. în consecință, este admisibilă proba prin care se tinde a se dovedi că era posibilă concepțiunea într-o anumită parte a intervalului de 121 de zile, cu excluderea celeilalte părți a acestui interval legal.

CAPITOLUL V – ÎNCETAREA CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚA A PERSOANEI FIZICE

5.1. Considerații generale

Textul legal care reglementează începutul capacitații de folosința a persoanei fizice – art. 35 din Codul Civil – stabilește și sfârșitul acesteia, in termenii următori: „Capacitatea de folosința începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”.

Pentru declararea judecătoreasca a morții persoanei fizice, art. 49 din același Codul Civil prevede: „De îndată ce hotărârea declarativa de moarte a rămas definitiva, cel dispărut este socotit ca a murit la data stabilita in hotărâre, ca fiind aceea a morții.

Data morții dispărutului se stabilește potrivit cu împrejurările. În lipsa de indicii îndestulătoare, se va stabili ca data a morții ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătoreasca a morții.

Instanța judecătoreasca va putea rectifica data morții stabilita potrivit dispozițiilor prezentului articol, daca se va dovedi ca adevărata o alta data”.

Ipoteze privind stabilirea datei morții:

Din chiar enunțarea, de mai sus, a dispozițiilor legale referitoare la data morții persoanei fizice rezulta ca legiuitorul a avut in vedere, conform realităților, doua ipoteze, și anume:

ipoteza morții constatate fizic, direct (prin examinarea cadavrului)

ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatata direct, fiind necesara declararea judecătoreasca a morții; este ipoteza morții declarate pe cale judecătoreasca.

Esențial de reținut este ca, in ambele ipoteze, data încetării capacitații de folosința a persoanei fizice este aceeași, și anume data morții. Aceasta data este înscrisa in actul de stare civila care este actul de deces, pe baza și in conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civila, o rubrica speciala este destinata tocmai datei morții: an, luna, zi.

Ceea ce diferă, in cele doua ipoteze de mai sus, este modul in care se ajunge la completarea rubricii menționate, și anume:

in ipoteza morții fizice constatate, completarea datei morții se face fie pe baza datei trecute in actul medical constatator al morții (când un asemenea act a fost întocmit de personalul medical), fie pe baza declarației făcute de persoana care anunța, la starea civila, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un certificat constatator al morții de către medici);

in ipoteza morții declarate judecatoreste, completarea datei morții, in actul de stare civila – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, ramase definitive și irevocabile, in sensul ca data morții, din aceasta hotărâre, este trecuta in rubrica corespunzătoare din actul de stare civila.

5.2. Declararea judecătoreasca a morții

Codul civil român de la 1864 a preluat în cea mai mare parte sistemul francez al absenței, în care ideea de bază era aceea că oricât de mult ar dura absența, aceasta nu dă niciodată certitudinea decesului, în acest fel absentul era considerat "nici mort, nici viu", iar măsurile ce se luau în privința patrimoniului acestuia erau considerate provizorii, de simplă administrare și conservare.

Pentru a se înlătura neajunsurile acestui sistem și a se pune capat incertitudinii existenței persoanei dispărute, Codul civil român de la 6 septembrie 1840 a abrogat instituția absenței și a înlocuit-o cu sistemul declarației de moarte. Punerea în aplicare a acestui sistem s-a făcut însă în baza unor legi speciale, deoarece aplicarea Codului civil român de la 1940 a fost amânată "sine die".

În vechea reglementare, declararea judecătorească a morții este conturata de norme de drept material în Decretul nr.31/1954 și prin normele de drept procesual în Decretul nr. 32/1954.

Din conținutul acestora rezultau existența a două situații: declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției, caz ce constituie regula generală; declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea judecătorească a dispariției, caz ce constituie situația de excepție.

Prin noul codului civil se elimina dublul control judecătoresc atunci când existența unei persoane a devenit nesigură, instituindu-se declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea judecătorească a dispariției. Reglementarea o găsim în proiect în Cartea 1 – “Despre persoane”, Titlul 2 – “Persoana fizică”, Capitolul I., Secțiunea a 3-a – “Declararea judecătorească a morții, articolul 49- 57.

5.2.1. Noțiunea, justificarea și reglementarea declarației judecătorești a morții

Ca noțiune, „declararea judecătorească a morții” este instituția juridică și, în timp, mijlocul juridic prin care se determină sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice atunci când moartea acesteia nu poate fi constatată în mod direct având la bază examinarea medicală a persoanei.

Expresia „declararea judecătorească a morții” este folosită în două înțelesuri: într-un prim sens, expresia desemnează instituția juridică, adică normele care formează sediul materiei (art. 49-57 din Codul Civil și art. 36 – 43 din Codul de Procedura Civila, ca norme de drept procesual).

Un al doilea înțeles, al expresiei „declararea judecătorească a morții”, îl constituie mijlocul juridic de stabilire a încetării capacității de folosință, pentru ipoteza în care constatarea fizică, directă, a morții nu este posibilă.

Existența acestei instituții juridice se întemeiază pe necesitatea social – juridică, a clarificării situației persoanei dispărute, despre care nu se mai știe dacă este sau nu în viață.

În clarificarea situației persoanei dispărute este interesată atât societatea, cât și persoanele cu care cel dispărut se găsește în raporturi civile (creditorii și debitorii dispărutului: moștenitorii prezumtivi).

Ieșirea din starea de incertitudine în care se află persoana dispărutului presupune declanșarea mecanismului juridic al declarării judecătorești amorții.

Instituția „declararea judecătorească a morții” este reglementată atât de norme de drept material sau substanțial, cât și de norme de drept procesual.

5.2.2. Felurile declarării judecătorești a morții.

Din conținutul dispozițiilor art. 49 din Codul Civil, distingem două feluri de declarare judecătorească a morții;

– declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției, ipoteză ce constituie regula;

– declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea dispariției; ipoteză ce constituie excepția.

Sintetizând dispozițiile art. 49, ca și celelalte dispoziții ce formează „sediul materiei” vom analiza, mai întâi, declararea judecătorească a dispariției, după care urmează aspectele specifice ale fiecărui fel de declarare a morții, pentru a încheia cu analiza aspectelor comune.

5.3. Declararea judecătoreasca a dispariției

Analiza sumară a declarării judecătorești a dispariției, scoate în evidență condiția de fond necesară pentru declararea dispariției, procedura declarării dispariției și efectul hotărârii de declarare a dispariției.

Condiția de fond necesară pentru declararea dispariției, rezultă din dispozițiile art. 50 alin. 1 din Codul Civil: „Cel care lipsește de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață”.

Din textul articolului rezultă că nu toate situațiile de lipsă de la domiciliu și nu orice fel de lipsă de știri din partea unei persoane pot duce la declararea dispariției acesteia, ci numai acea lipsă nejustificată, care face să se presupună că acea persoană s-ar putea să nu fie în viață.

Această condiție poate fi privită sub două aspecte: pe de o parte, dispariția să aibă o durată minimă de un an și, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudine asupra existenței în viață a celui în cauză.

Termenul de un an se calculează de la data ultimelor știri din care rezultă că persoana era. În viață, dată care se stabilește, în realitate, cu ajutorul – probelor (înscrisuri, martori), care este „ziua ultimelor știri”. Numai dacă, cu ajutorul probelor administrate în cauză, data lățimilor știri nu poate fi precizată, legiuitorul a prevăzut modul de determinare a datei ultimelor știri, în art. 50, alin. 2 din Codul Civil, astfel: „Dacă ziua ultimelor știri despre cel care lipsește de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 50 alin. 1 și 2, se vor socoti de la sfârșitul lunii ultimelor știri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic”.

Prin urmare, termenul de un an se calculează, după caz, de la: a) data stabilită prin probe concrete ca fiind ziua ultimelor știri din care să rezulte că persoana era în viață; b) ultima zi a lunii și c) ultima zi a anului calendaristic.

În doctrină, condiția trecerii a cel puțin un an de la data ultimelor știri trebuie îndeplinită nu numai pentru pronunțarea hotărârii de declarare a dispariției, ci și pentru introducerea acțiunii.

Procedura declarării dispariției se declanșează prin formularea unei „cereri de declarare a dispariției”, care se adresează instanței judecătorești. Din dispozițiile legale, ce reglementează această procedură, rezultă că procedura declarării dispariției presupune următoarele faze:

– formularea cererii de declarare a dispariție;

– faza prealabilă a judecății;

– faza judecății propriu-zise.

– faza ulterioară judecății.

Formularea cererii de declarare a dispariției. În lipsa unui text legal expres care să prevadă cine se poate adresa instanței cu o asemenea cerere, în doctrină s-a apelat la aplicația dreptului comun în această privință, și anume, oricine are interes, în afara celor interesați (soțul, copiii, rudele persoanei dispărute, precum și creditorii și debitorii acesteia), cererea poate fi formulată și de procuror, ca reprezentant al statului, în temeiul art. 47 din Codul de Procedura Civila și art. 45 C.pr.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 36 din Codul de Procedura Civila, „Cererea de declarare a dispariției unei persoane se introduce la instanța judecătorească în circumscripția căreia această persoană și-a avut ultimul domiciliu”.

Faza prealabilă a judecății este reglementată în art. 37 și art. 38 alin. 1 din Codul de Procedura Civila și cuprinde mai multe cerințe de îndeplinit.

Primind cererea, președintele instanței dispune ca, prin organele primăriei și poliției, să se culeagă cât mai multe informații cu privire la persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată.

Totodată, el va dispune să se facă, la ultimul domiciliu a! acesteia, la sediul primăriei și prin presă, afișarea cererii, cu invitația ca orice persoană, care ar putea da informații cu privire la cel dispărut, să le comunice instanței. Dacă este cazul, președintele instanței poate sesiza autoritatea tutelară, spre a se face aplicația art.145 Cod Civil, în sensul numirii curatorului dispărutului.

După trecerea a 45 de zile de la afișarea prevăzută de art. 50 alin. 2 din Codul de Procedura Civila, președintele instanței va fixa termen de judecată, cu citarea părților1. Legea precizează că persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată (care apare pe poziție de pârât) se va cita la ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar general, persoana dispărută va fi citată și la domiciliul acestuia.

Faza judecății propriu-zise se desfășoară după regulile comune ale judecății la prima instanță: cu participarea părților interesate, cu administrarea probelor necesare în cauză, cu deliberarea și apoi, pronunțarea hotărârii. Art. 38 din Codul de Procedura Civila dispune: „După trecerea a 45 de zile de la afișarea prevăzută de art., 37 alin. 2 din prezentul decret, președintele va fixa termen de judecată, cu citarea părților. Persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar în general, va fii citat și acesta.

Judecata se va face ascultând concluziile procurorului. Participarea procurorului la un asemenea proces este, deci, obligatorie.

Faza ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de declarare a dispariției, reglementată de art. 39 din. Codul de Procedura Civila, este, în esență, o fază de publicitate.

După cum dispune art. 39 „Prin îngrijirea instanței, hotărârea de declarare a dispariției, rămasă definitivă, se va afișa timp de 30 de zile la ușa instanței de fond și a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut” și se va publica în extras în presă. În mod asemănător, hotărârea va putea fi comunicată autorității tutelare, spre a se face, dacă va fi cazul, instituirea curatelei celui declarat dispărut (art. 49, alin. 1 din Codul Civil).

Efectul hotărârii de declarare a dispariției. Hotărârea judecătorească de declarare a dispariției, rămasă definitivă, are un singur efect: constată îndeplinirea unei condiții, de fond, necesară declarării judecătorești a morții, în ipoteza art. 49 alin. 2 din Codul Civil.

Din acest efect este dedusă și natura juridică a declarării dispariției, aceea de a fi o condiție de fond, necesară și prealabilă declarării judecătorești a morții.

După cum știm, capacitatea de folosință, încetează o dată cu moartea persoanei fizice, deci, odată cu moartea constatată fizic, direct, sau prin declararea judecătorească a morții persoanei dispărute.

Deci, hotărârea de declarare a dispariției nu produce nici un efect asupra capacității de folosință a persoanei dispărute, întrucât, potrivit art. 53 din Codul Civil: „Cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.

În această situație, instituirea curatelei dispărutului ori instituirea tutelei minorului dispărut nu sunt condiționate de existența unei hotărâri de declarare a dispariției.

5.4. Declararea morții precedata sau nu de declararea dispariției

5.4.1. Declararea morții precedată de declararea dispariției.

Această ipoteză este reglementată de Codul Civil: „Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață, au trecut patru ani. Declararea morții nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de șase luni de la data afișărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariția”.

Din textul de mai sus rezultă că, pentru a putea fi pronunțată declararea morții, legea impune îndeplinirea mai multor condiții de fond. Acestea sunt:

– existența unei hotărâri de declarare a dispariției rămasă definitivă, care să fi fost afișată în extras, la ușa instanței și a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut timp de 30 de zile, potrivit art.: 39 alin. 1 din Codul de Procedura Civila;

– de la data ultimelor știri din care rezultă că persoana era în viață să fi trecut cel puțin 4 ani;

– de la data afișării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariția să fi trecut cel puțin 6 luni.

Prima condiție nu comportă dificultăți, dar trebuie adăugată cerința de afișare a hotărârii definitive timp de 30 de zile, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. 1 din Codul de Procedura Civila.

În privința celei de a doua condiții, termenul de patru ani se calculează ca și termenul de un an, prevăzut de textul art. 49 alin. 1, pentru declararea dispariției, de la data ultimelor știri, din care rezultă că dispărutul era în viață. Ca și în cazul termenului de un an, și acest termen de patru ani se verifică, dacă este îndeplinit sau nu, pe baza probelor existente în cauză.

Dacă lipsesc probele necesare judecătorul va apela la dispozițiile art. 17 alin. 1 din Codul Civil, care stabilește modul cum trebuie calculat termenul de patru ani.

Pentru a treia condiție, nu trebuie confundat termenul de 30 de zile, cât trebuie să dureze afișarea extrasului de pe hotărârea declarativă de dispariție, cu acest termen, de 6 luni, de care este condiționată trecerea la declararea morții.

În lipsa unei precizări în text, cu privire la corelația dintre ele, în literatura de specialitate se apreciază că primul termen se impută asupra celui de-al doilea (adică 6 luni se calculează de la afișare, iar nu de la sfârșitul afișării).

În doctrină și jurisprudență s-a subliniat că procedura declarării judecătorești a morții, la care se referă art. 50 alin. 2 din Codul Civil nu este aplicabilă în ipoteza în care, deși moartea a fost constatată direct, s-a omis înregistrarea ori aceasta a fost făcută cu întârziere. Ea este, însă, aplicabilă dacă neînregistrarea în registrele de deces s-a datorat împrejurării că nu a existat certitudine cu privire la moartea persoanei.

Îndeplinirea celor trei condiții poate declanșa procedura declarării judecătorești a morții.

5.4.2. Declararea morții neprecedată de declararea dispariției.

Această ipoteză este reglementată de dispozițiile art.. 50 din Codul Civil.

Așa cum rezultă din textul art. 50 pentru declararea judecătorească a morții persoanelor dispărute se cer îndeplinite cumulativ, două condiții și anume:

– persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepțională (război, accident de cale ferată, naufragiu și altele asemănătoare) de natură a presupune decesul, care justifică declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea judecătorească a dispariției;

– dacă a trecut cel puțin sase luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.

Fiind o chestiune de fapt, data împrejurării excepționale poate fi stabilită prin orice mijloc de probă.

Atunci cand este sigur ca decesul s-a produs, desi cadavrul nu poate fi gasit sau identificat, moartea poate fi declarata prin hotarare judecatoreasca, fara a se astepta implinirea vreunui termen de la disparitie.

Atât jurisprudență, cât și doctrina, admit că declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției constituie regula, iar declararea morții neprecedată de declararea dispariției (situații speciale) constituie excepția.

5.5. Procedura declarării judecătorești a morții

Potrivit dispozițiilor art. 40 din Codul de Procedura Civila „Pentru declararea morții prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit dispozițiilor art. 36 – 38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător”: Deci textul citat trimite la dispozițiile care reglementează procedura declarării judecătorești a dispariției, dispoziții care sunt aplicabile și-declarării morții.

După derularea procedurii, art. 41 din același act normativ, dispune că: „Hotărârea de declarare a morții, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă”. Această înscriere se face prin întocmirea actului de deces. La rubrica „data morții” din registrul de deces se va trece data stabilită în hotărâre ca fiind data morții.

5.6. Stabilirea datei morții in hotărârea declarativa de moarte și rectificarea ei

5.6.1. Stabilirea datei morții in hotărârea declarativa de moarte

Data morții este un element esențial și obligatoriu al hotărârii declarative de moarte. Procedura declarării judecătorești a morții se desfășoară în scopul de a se ajunge, în final la stabilirea datei morții, în cuprinsul hotărârii, dată ce marchează sfârșitul capacității de folosință a persoanei dispărute.

Regulile de stabilire a datei morții, în hotărâre, sunt reglementate în art. 49 și 50 din Codul Civil și sunt următoarele:

– se stabilește data morții în ziua ce rezultă din probele administrate ca fiind ziua probabilă a evenimentului juridic;

– când, din probele administrate, nu se poate stabili o asemenea zi, dată a morții va fi, după caz: 1) ultima zi a termenului de 4 ani, în cazul declarării morții precedată de declararea dispariției; 2) ultima zi a termenului de 1 an, dacă declararea morții n-a fost precedată de declararea dispariției.

Din dispozițiile art. 50se desprind următoarele:

a. data morții nu se confundă cu data ultimelor știri;

b. data morții nu se confundă cu data împrejurării care îndreptățește a se presupune decesul;

c. data morții nu se confundă cu data pronunțării hotărârii judecătorești de declarare a morții;

d. data morții nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că cel dispărut este considerat că a murit pe data stabilită prin hotărâre ca fiind a morții, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunțării hotărârii. Hotărârea declarativă de moarte, se comunică, după ce a rămas definitivă, serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă.

5.6.2. Rectificarea datei morții.

Legiuitorul, ținând cont de faptul că data morții stabilită în hotărârea judecătorească nu este, în fond, decât o probabilitate, cum probabilă este însăși moartea celui declarat mort, a legiferat și rectificarea datei morții. Potrivit art. 55 din Codul Civil: Instanța judecătorească va putea rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor prezentului articol, dacă se va (stabili) dovedi cu adevărat o altă dată.

Având în vedere că ne aflăm pe terenul morții prezumate, rectificarea datei morții poate interveni atunci când se constată că acea dată este neadevărată, și există motive întemeiate pentru o altă dată mai apropiată de adevăr.

De menționat că „rectificarea datei morții”, prevăzută de art. 55 din Codul Civil nu trebuie confundată cu „îndreptarea hotărârii judecătorești”, „rectificarea actului de stare civilă” ori cu „revizuirea”. În caz de rectificare a datei morții, efectele care sunt legate de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morții.

5.7. Efectele hotărârii declarative de moarte

În privința efectelor, regula este că hotărârea judecătorească de declarare a morții produce aceleași efecte juridice, în principiu, ca și moartea fizică constatată, materializate în încetarea capacității de folosință a persoanei fizice.

Principalul efect al hotărârii de declarare amorții este prevăzut de dispozițiile art. 49 alin. 1 din Codul Civil: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind, aceea a morții.”

Din conținutul art. 18, rezultă că hotărârea judecătorească declarativă are efect retroactiv (ex tunc), în sensul că data morții stabilită prin hotărâre este anterioară datei când hotărârea rămâne definitivă.

În domeniul dreptului civil, de data morții sunt legate efecte importante ca:

– încetarea calității de subiect de drept;

– deschiderea succesiunii;

– stingerea drepturilor viagere.

5.7.1. Efectele dispariției ca stare de fapt.

Instituirea curatelei dispărutului. Potrivit art. 182 lit. d din proiectul Codului civil, dacă o persoană a dispărut fără a se avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general, instanța tutelară poate institui curatela. Instituirea curatelei ține de ocrotirea intereselor patrimoniale ale persoanei fizice dispărute și, potrivit art. 179 alin. 1 din proiect, în cazul ei se aplică regulile de la mandat.

În prezent, în baza principiilor generale cu privire la mandat, puterea de reprezentare a dispărutului de către curator este limitată la actele de conservare și administrare generală a averii acestuia.

Potrivit Cod Civil : "mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai acte de administrație, iar actele de înstrăinare, de ipotecare, depășind sfera actelor de administrare nu pot fi făcute de curator decât în baza unui mandat special". Prin proiectul Codului civil potrivit art.179 alin. 2, instanța tutelară poate stabili limitele mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă. Apreciem că reglementarea din proiect este benefică, superioară actualei reglementări și apără într-o măsură mai mare interesele patrimoniale ale dispărutului.

Instituirea tutelei minorului dispărutului. Potrivit art. 108 din proiectul Codului civil, tutela minorului se instituie printre altele și atunci când ambii părinți sunt dispăruți. În principiu, exercitarea responsabilităților părintești revin în comun ambilor soți, iar atunci când minorul este ocrotit numai de unul din părinți se impune instituirea tutelei.

Tutela se exercită în interesul minorului, atât în ceea ce privește persoana minorului, cât și bunurile acestuia, potrivit art. 152 din proiect.

Potrivit art. 110 din proiect, au obligația cad în termen de cel mult cinci zile de la data când se află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească persoanele enumerate la lit. a-d, să înștiințeze autoritatea tutelară. Instituirea curatelei dispărutului necesită și instituirea tutelei minorului dispărutului, deoarece curatela nu poate suplini tutela, mai ales că instituirea curatelei este lăsată la aprecierea instanței tutelare și este condiționată de lipsa unui mandatar general al dispărutului.

Prezumția de paternitate în cazul dispariției. Potrivit art. 414 alin. 1 din proiect : "intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii". Copii concepuți în timpul căsătoriei după dispariția tatălui se bucura de prezumția de paternitate potrivit.

Prezumția de paternitate nu are caracter absolut, ea putând fi contestată atunci când este cu neputință că soțul mamei să fie tatăl copilului potrivit art. 425 alin. 2 din proiect. Prin art. 425 alin. 2 din proiect se elimină controversa ce s-a iscat în literatura juridică privind caracterul absolut al prezumției referitor la timpul legal al concepției copilului, deoarece "…se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din timpul legal al concepțiunii".

Acțiunea în tăgada paternității datorită caracterului său personal nu poate fi pornită decât de soț, de mamă și de copil, putând fi continuată de moștenitorii acestora potrivit art. 429 alin. 1 din proiect. De aici rezultă că în lipsa unor dispoziții legale exprese, dreptul la exercitarea acțiunii în cazul dispariției nu poate fi recunoscut curatorului, mandatarului general împuternicit de dispărut sau de creditorii personali ai dispărutului.

Noul proiect nu elimină controversa din literatura juridică și practica juridiciară privind caracterul exclusiv al dreptului la acțiune în tăgăduirea paternității în situația în care simplul fapt al stabilirii timpului legal al concepției arată că dispărutul nu poate fi tatăl copilului.

Desfacerea căsătoriei prin divorț și dispariția. Potrivit art. 373 din proiect, divorțul poate fi pronunțat, printre altele, la cererea unuia dintre soți care nu mai dorește, indiferent de motive, continuarea căsătoriei și atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Rezultă de aici că nici în prezentul proiect dispariția nu constituie, pe deplin drept, motiv temeinic care să impună întotdeauna desfacerea căsătoriei, ea nefiind considerată o cauză peremtorie de divorț.

Obligația legală de întreținere în cazul dispariției. Potrivit art. 110 din proiect, există obligația de întreținere a minorului de o alta persoană decât părinții firești, dacă ambii părinți sunt dispăruți.

De asemenea, potrivit art. 398 din proiect, soțul care a contribuit la întreținerea copilului, celălalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului cât timp acesta este minor, dacă părinții săi firești au dispărut. În legătură cu situația reglementată de art. 398 din proiect, se pune de asemenea problema dacă soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are acțiune în regres împotriva soțului dispărut și reapărut, atunci când divorțează de acesta. Rezolvarea dată de jurisprudență în reglementarea actuală a acestei situații își găsește și acum aplicabilitatea, astfel că persoana care a prestat întreținerea poate pretinde despăgubiri, fie în virtutea mandatului expres sau tacit, fie a gestiunii de afaceri.

În această situație, părintele firesc dispărut și reapărut al minorului este dator să restituie cheltuielile de întreținere, dacă nu se dovedește că cel care a prestat-o a avut în vedere o liberalitate.

Declararea judecătorească a morții. Potrivit art. 52 din proiect, cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă irevocabilă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Hotărârea declarativă de moarte, deși constitutivă, produce efecte retroactive "ex tunc", având în vedere că persoana dispărută este socotită că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind a morții. Această dată este anterioară datei pronunțării hotărârii, ea presupunând cu necesitate că moartea pe care o declară a avut loc anterior.

Data morții determină numeroase consecințe juridice de ordin patrimonial sau personal-nepatrimonial în dreptul civil.

Efectele hotărârii declarative de moarte cu privire la căsătorie.

Căsătoria încetează prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia din viitori soți, constituie un impediment la încheierea căsătoriei în dreptul nostru, care consacră principiul monogamiei prin art. 273 din proiect.

În cazul în care soțul de bună-credință al unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă. În acest caz prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noi căsătorii. Observăm că în această privință nu avem deosebiri față de actuala reglementare.

Efectele hotărârii declarative de moarte cu privire la succesiune.

Potrivit art. 954 din proiect, succesiunea se deschide prin moarte, astfel că data stabilită prin hotărârea judecătorească ca fiind aceea a morții va fi și data deschiderii succesiunii celui declarat mort. Deoarece data stabilita prin hotărâre ca fiind acea a morții este întotdeauna anterioară hotărârii, aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în prezent a dus la o serie de controverse în privința prescripției dreptului de a accepta succesiunea, în cazurile în care data morții este stabilită cu mai mult de șase luni înainte de data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte.

Prin proiectul Codului civil, asemenea consecințe au fost înlăturate deoarece, potrivit art. 1124, "termenul de prescripție curge de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărârii judecătorești de declarare a morții celui care lasă moștenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții la o dată anterioară, când va curge termenul de la acesta din urma dată".

De asemenea, prescripția nu poate să curgă înainte de data când se naște dreptul la acțiune, iar în cazul nostru dreptul de a moșteni se naște nu de la data morții constatată prin hotărârea declarativă de moarte, ci de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă care este ulterioară datei hotărârii declarative de moarte.

De aici rezultă, sub acest aspect, că proiectul Codului civil conține o reglementare superioară față de cea în vigoare și elimină controversele iscate în privința prescripției dreptului de a accepta succesiunea în cazul declarării judecătorești a morții.

În final, putem concluziona că proiectul Codului civil în privința declarării judecătorești a morții, constituie o reglementare modernă, actuală, în concordanță cu realitățile prezente, dar în același timp vine în întâmpinarea controverselor iscate de actuala reglementare pe care în bună parte le elimină. De asemenea, proiectul Codului civil conține și dispoziții noi inexistente în prezent, cu privire la efectele anulării hotărârii declarative a morții în privința înapoierii bunurilor celui declarat mort, plata făcută moștenitorilor aparenți, precum și drepturile moștenitorului aparent.

5.8. Anularea hotărârii declarative de moarte

Potrivit dispozițiilor art. 54 din Codul Civil „Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.”

Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii știa că persoana declarată moartă este în viață.

Singura cauză a anulării hotărârii declarative de moarte rezultă din dispozițiile art. 54 alin. 2 și anume: „persoana declarată moartă este în viața”.

Procedura anulării hotărârii declarative de moarte poate fi intentată de oricine are interes și cum este și firesc, chiar de cel declarat mort, la instanța care a pronunțat hotărârea. Prin prezența sa în viață se înlătură incertitudinea cu privire la prezumția stabilită prin hotărârea declarativă de moarte.

Cererea de anulare a hotărârii care declară moartea unei persoane se face la instanța care a pronunțat hotărârea, potrivit dispozițiilor art. 42 din Codul de Procedura Civila.

Judecarea se face de urgență, cu citarea persoanelor care au fost părți la procedura declarativă de moarte și cu ascultarea concluziilor procurorului.

După ce se constată că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea, dispunând să fie comunicată aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Efectul nepatrimonial al hotărârii declarative de moarte (din punct de vedere al dreptului civil) este acela că se înlătură cu efect retroactiv, încetarea capacității de folosință a persoanei în cauză.

Efectele patrimoniale ale hotărârii declarative de moarte sunt prevăzute de art.54 din Codul Civil astfel: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii știa că persoana declarată moartă este în viață.”

Din acest text legal rezultă două categorii de raporturi: între cel care a fost declarat mort (apărut ulterior) și moștenitorii prezumtivi, care au primit bunurile succesiunii; între cel declarat mort și subdobânditorii bunurilor sale (respectiv, persoanele ce au dobândit bunuri, care au făcut parte din succesiune, de la moștenitorii aparenți, prezumtivi).

Raportul juridic dintre cel declarat mort (reapărut ulterior) și moștenitorul prezumtiv este un raport de tipul: proprietar -posesor. În acest caz, vor deveni aplicabile regulile generale care cârmuiesc acest raport.

Întinderea obligației de restituire pe care o are moștenitorul prezumtiv față de cel care fusese declarat mort este diferită, după cum a fost de bună sau de rea credință.

Moștenitorul prezumtiv de bună credință (respectiv acel moștenitor care nu știa că cel declarat mort este în viață) îi revin următoarele obligații: 1) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta e posibil de făcut, respectiv să plătească o sumă de lei egală cu contravaloarea bunurilor a căror restituire în natură nu mai este posibilă; 2) să restituie prețul primit pentru bunurile înstrăinate cu titlu oneros către terții de bună credință. Însă moștenitorul aparent de bună credință păstrează în proprietate, fructele produse de aceste bunuri (neavând obligația restituirii lor). Moștenitorul prezumtiv de rea credință (cel care avea cunoștință că persoana declarată moartă este în viață – ceea ce trebuie dovedit) îi revin următoarele obligații:

1) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori acest lucru este posibil, respectiv valoarea acestora, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă;

2) să restituie, la alegerea proprietarului (cel reapărut), fie prețul primit pentru bunurile înstrăinate cu titlu oneros către terții de bună credință, fie valoarea acestor bunuri din momentul revendicării;

3) să restituie toate fructele produse de bunurile din succesiune (naturale, industriale, civile) sau, după caz, valoarea acestora, atât cele culese efectiv, cât și cele pe care a neglijat să le culeagă. În ce privește raportul dintre cel care a fost declarat mort și a reapărut și subdobânditorii de bunuri, care au intrat în masa succesorală, prin intermediul unor acte juridice încheiate cu moștenitorii prezumtivi este de reținut că, dacă am face aplicația principiului resoluto jure dantis, resolvitur ius accipientis (anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial), ar trebui ca, în toate cazurile, acești subdobânditori să restituie aceste bunuri.

Art. 54 alin. 2 (partea a doua a textului), suscitat, consacră o excepție de la acest principiu, în sensul că, dacă în intervalul de timp cuprins între momentul rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte și momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat hotărârea declarativă de moarte, moștenitorul (prezumtiv) a înstrăinat cu titlu oneros un bun din succesiune către un terț de bună-credință, atunci cel declarat mort prin hotărâre judecătorească ulterior anulată nu va mai putea cere și obține obligarea terțului la restituirea acelui bun, urmând a exercita o acțiune personală (în despăgubire) împotriva moștenitorului care a contractat cu terțul de bună credință. Excepția în discuție nu se aplică în cazul terțului dobânditor cu titlu gratuit (spre exemplu, cel căruia moștenitorul aparent I-a donat un imobil din succesiune), indiferent de buna credință sau reaua credință a terțului, și nici terțul dobânditor cu titlu oneros dar de rea credință (dovedită), astfel încât, asemenea terți vor fi ținuți să restituie bunul către adevăratul proprietar, urmând ca terțul dobânditor cu titlu oneros și de rea credință să exercite o acțiune în despăgubire împotriva moștenitorului (prezumtiv) pentru a primi prețul plătit.

CAPITOLUL VI – PRACTICA JURIDICA IN MATERIA CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE.

Speta 1 – Respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de 25.01.2007 reclamantul Primarul Comunei xxx, în calitate de reprezentant al Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr.18/1991, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtii B.V.C. si Comisia judeteana xxx de Aplicare a Legii nr.18/1991, constatarea nulitatii absolute atitlului de proprietate nr.28770/1996, în ceea ce priveste urmatoarele suprafete de teren înintravilanul satului xx: tarlaua 27, parcela 1731 pentru suprafata de 952 mp, tarlaua 27parcela 1732 pentru suprafata de 953 mp si tarlaua 27 parcela 1734 pentru suprafata de 121mp.

În motivare reclamantul a aratat ca din evidentele Registrului agricol al ComuneiComarna rezulta ca beneficiarul titlului figureaza cu suprafata de 900 mp, în timp ce titlul deproprietate este emis pe suprafata de 2566 mp. Arata reclamantul ca din eroare s-a eliberatpârâtului titlul de proprietate pentru o suprafata de teren mai mare decât cea la care eraîndreptatit, eroarea fiind constata odata cu analizarea cererii unui alt petent îndreptatit lareconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafetele ce se regasesc în titlul pârâtului.

În drept au fost invocate dispozitiile art.3 alin.2 din Legea nr.169/1997, art.52 alin.2din Legea nr.18/1991.

În dovedire, reclamantul a depus la dosar copia titlului de proprietatenr.28770/17.06.1996 si referatul Primariei Comunei xxx nr.255/17.01.2007.

La termenul de judecata din 06.03.2007, reclamantul si-a precizat actiunea în sensul casolicita nulitatea absoluta a titlului de proprietate pentru suprafata din tarlaua 27, parcela 1732de 947 mp, în loc de 953 mp cum din eroare s-a trecut în actiunea introductiva. La acelasitermen s-a prezentat în instanta, sotia pârâtului B. C., care a învederat ca acesta este decedat,depunând la dosar certificatul de deces.

La termenul din 17.04.2007, instanta a invocat din oficiu exceptia lipsei capacitatii defolosinta a pârâtului B. C..

Analizând cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod proc.civ, exceptia invocata,instanta retine ca potrivit art.41 alin.1 Cod proc. civ., orice persoana care are folosintadrepturilor civile poate sa fie parte în judecata, iar potrivit art.7 si 33 din Decretul nr.31/1954,în cazul persoanei fizice capacitatea de folosinta începe de la nasterea persoanei si înceteazacu moartea acesteia.

Capacitatea de folosinta consta în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi siobligatii, presupunând cu necesitate existenta din punct de vedere legal a acelei persoane.

Din certificatul de deces depus la dosar, instanta retine ca pârâtul B. C. a decedat ladata de 11.07.1994, prezenta actiune fiind introdusa la data de 25.01.2007.

De asemenea, instanta retine ca potrivit art.243 alin.1 pct. Cod proc civ., parteainteresata poate solicita un termen pentru introducerea în cauza a mostenitorilor, numai încazul în care partea decedeaza în cursul procesului, nu si atunci când aceasta murise anteriorintroducerii actiunii.

Fata de aceste considerente, având în vedere ca din actele dosarului rezulta ca pârâtulB. C. este decedat din anul 1994 si ca, în cazul persoanelor fizice capacitatea de folosintaîncepe la nasterea lor si înceteaza la moartea acestora, instanta urmeaza sa admita exceptia sisa respinga actiunea ca fiind introdusa împotriva unei persoane fara capacitate de folosinta.

Speta 2 – Capacitatea de folosință. Acțiune introdusă împotriva  unor persoane decedate.

Cauzele nu pot fi judecate în contradictoriu cu persoane fizice decedate.

Secția civilă, decizia nr.1056 din 18 martie 2003

Reclamanții M.C., M.V. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții S.E. și S.S. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

să se constate că au devenit proprietarii terenului în suprafață de 176 m.p. situat în str.Moldovei nr.62 sectorul 1, prin uzucapiunea de 30 ani;

să constate că au devenit proprietarii construcției ridicată pe acest teren prin accesiune.  

Prin sentința civilă nr.1310 din 3 septembrie 2001 Tribunalul București – secția a IV a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâților și, în consecință, a respins acțiunea. 

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, având în vedere adresa Ministerului de Interne – Direcția Generală de Evidență Informativă a persoanei, că pârâții au decedat la date anterioare cererii de chemare în judecată și, în raport de această împrejurare, a invocat excepția lipsei capacității de folosință a pârâților.

A mai reținut că cererile reclamanților pot fi valorificate, eventual, printr-o altă acțiune îndreptată împotriva moștenitorilor pârâților, iar dacă aceștia nu există, împotriva Statului, după eliberarea certificatului de vacanță succesorală.

Curtea de Apel București – secția a III a civilă, prin decizia nr.107A din 27 februarie 2002, a respins apelul declarat de reclamanți. 

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții,  susținând că la dosarul cauzei există dovezi că nu s-a solicitat de nimeni deschiderea procedurilor sauccesorale ca urmare a decesului pârâților și, în aceste condiții, instanța de judecată ar fi putut să admită cererea de introducere în cauză a Municipiului București prin primar general, să constate existența succesiunii vacante și să se pronunțe pe fond în acțiunea în constatare.

Recursul este nefondat. 

Reclamanții, prin cererea înregistrată la data de 20 mai 1999, au chemat în judecată în calitate de pârâți două persoane decedate. 

Este de stabilit dacă cei doi pârâți – decedați înaintea momentului înregistrării cererii de chemare în judecată – puteau fi “părți” în proces în contradictoriu cu care reclamanții urmau să-și constate drepturile.

C.proc.civ. – Cartea II procedura contencioasă – Titlul I – Părțile – art.41 prevede că “orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată”.

Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art.7 Decretul nr.31/1954). În consecință, ca urmare a decesului, pârâții din această cauză și-au pierdut capacitatea de folosință, deci nu sunt părți în proces.

Astfel fiind, în mod temeinic instanța de fond a formulat din oficiu excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților, care este o excepție de fond peremptorie, absolută, pe care a admis-o, respingând  acțiunea, soluție menținută corect și de către instanța de apel.

Susținerile recurenților în legătură cu existența sau nu a moștenitorilor pârâților, cu modalitatea de emitere a certificatului de vacanță succesorală sau cu introducerea în cauză a Municipiului București prin primar general, sunt nefondate pentru că în cazul în speță nu este vorba de  pârâți care ar fi decedat pe parcursul judecării cauzei, pentru a se aplica prevederile art.243 pct.1 Cod procedură civilă și, eventual, în ipoteza când nu există moștenitor să se constate dacă a  fost sau nu emis certificatul de vacanță succesorală, în speță fiind vorba de pârâții decedați înainte de înregistrarea cauzei.

Astfel fiind,  urmează a respinge recursul ca nefondat.

Speta 3 – Excepția lipsei capacității de folosință a recurentei, ca urmare a decesului acesteia pe parcursul soluționării apelului, fapt neadus la cunoștința instanței și excepția nulității recursului

Excepția lipsei capacității de folosință a recurentei, ca urmare a decesului acesteia pe parcursul soluționării apelului, fapt neadus la cunoștința instanței și excepția nulității recursului declarat de avocat în numele acestei persoane

Constată că prin sentința civilă nr. 1906/20.02.2003 Judecătoria Brașov a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu intimații, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 și radierea din CF a dreptului de proprietate întabulat pe numele primilor doi pârâți. De asemenea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 1122/7.11.2003 Tribunalul Brașov a respins apelul declarat de reclamantă, păstrând sentința atacată.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta.

Prin întâmpinarea depusă de pârâții intimați. S-a ridicat excepția lipsei capacității de folosință a recurentei reclamante – care la data declarării recursului era decedată. Invocând prevederile art. 7 alin. 1 și art. 5 din Decretul nr. 31/1954, intimații pârâți consideră că odată cu încetarea capacității de folosință a încetat și dreptul acestei persoane de a declara recursul, calea de atac promovată fiind lovită de nulitate. De asemenea, se invocă faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 67 alin. 2 Cod procedură civilă, mandatul dat de apelanta – recurentă mandatarului fiind unul general și nu speciale pentru proces, iar în aceste condiții nu se poate acoperi lipsa capacității de folosință a decedatei.

Aceeași excepție a lipsei capacității de folosință a recurentei reclamante a fost ridicată și prin motivul suplimentar de recurs, de ordine publică, depus de moștenitorii defunctei.

De această dată se invocă însă nulitatea hotărârii pronunțate în apel, față de faptul că la data pronunțării apelanta era deja decedată, fapt necunoscut de către instanță.

În consecință, în cauză sunt incidente prevederile art. 41 Cod procedură civilă și art. 7 din Decretul nr. 31/1954.

În baza art. 137 Cod procedură civilă, instanța va analiza cu prioritate excepția invocată.

Conform certificatului de deces, reclamanta recurentă a decedat la data de 14 septembrie 2003 în Germania.

Decizia civilă nr. 112/A/2003 a fost pronunțată de Tribunalul Brașov în data de 7 noiembrie 2003, după decesul apelantei recurente, iar recursul a fost declarat de avocatul părții la data de 6 ianuarie 2004.

Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosință a persoanei fizice începe de la naștere și încetează la moartea acesteia, iar potrivit art. 5 alin.2 din același act normativ, capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații.

Pentru a fi parte în proces este necesar, potrivit art. 41 Cod procedură civilă, să ai folosința drepturilor civile, deci să ai capacitate de folosință.

Sancțiunea lipsei capacității de folosință este nulitatea absolută a actului îndeplinit de o astfel de persoană, sau a actului îndeplinit față de o astfel de persoană.

În consedință, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în contradicotriu cu o persoană decedată este lovită de nulitate absolută. Deși nu există o astfel de formulare expresă a legii ea se deduce din prevederile art. 243 Cod procedură civilă ce impuneau suspendarea de drept a judecății, conform pct. 1 al alin. 1, în cazul morții uneia dintre părți, în afara cazurilor în care decesul s-a ivit după închiderea dezbaterilor. Or, în speța de față decesul s-a produs cu mult înaintea dezbaterilor, imediat după primul termen de judecată.

În consecință, decizia civilă nr. 1122/2003 a Tribunalului Brașov este lovită de nulitate absolută, devenind aplicabile în speță prevederile art. 304 punctul 5 Cod procedură civilă, motiv pentru care în baza art. 312 Cod procedură civilă, hotărârea – ca urmare a admiterii excepției și a recursului – va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare tribunalului, care va dezbate apelul cu citarea în cauză a moștenitorilor recurentei reclamante.

În ceea ce privește sancțiunea referitoare la nulitatea cererii de recurs bazată pe faptul că a fost declarat în numele unei persoane decedate, deci lipsite de capacitate de folosință, instanța urmează să o înlăture.

Declararea și motivarea recursului au fost făcute de mandatarul avocat, care și-a exercitat astfel dreptul și, totodată, obligația înscrisă în art. 69 alin. 2 Cod procedură civilă, prevederi ce trebuiesc coroborate și cu cele ale art. 71 Cod procedură civilă, ce stipulează prin excepție de la regula generală, că mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat dăinuind până la retragerea lui de către moștenitori.

Nici susținerea referitoare la neregularitatea mandatului, bazată pe faptul că mandatarul cu procură generală poate reprezenta partea în judecată numai dacă acest drept i-a fost dat anume, nu are sprijin în actele dosarului.

Acțiunea formulată în numele reclamantei de către avocat a avut la bază contractul de asistență juridică nr. 247 din 11 aprilie 2002, încheiat între cabinetul individual de avocatură și mandatarul reclamantei. Mandatarul a acționat în baza unei procuri ce i-a fost dată de curatoarea reclamantei, respectiv fiica acesteia, iar curatoarea a acționat în baza certificatului de curator.

Prin certificatul de curator s-au stabilit domeniile de competență al curatoarei printre care figurează îngrijirea averii mamei sale și reprezentarea față de terți din punct de vedere juridic și extrajudiciar. În baza acestei împuterniciri legale, curatoarea a dat procură înnumele mamei sale mandatarului de a o reprezenta în fața organelor de justiție din România pentru repunerea sa în dretruile de proprietar privind imobilele descrise în acel act.

Faptul că în acea procură nu sunt indicate explicit actele pe care trebuia să le îndeplinească mandatarul nu conduce la imposibilitatea reprzentării mandatului în instanță atâta timp cât alin. 3 al art. 67 Cod procedură civilă stipulează că procura generală dată de o persoană care nu are domiciliul și nici reședința în țară valoarează drept de reprezentare în judecată.

Cum reclamanta – recurentă avea domiciliul în Germania îi sunt aplicabile procurii prevederile acestui text de lege și nu cele ale alin. 2 al art. 67 Cod procedură civilă, invocate cu prilejul ridicării excepției.

Așadar, curtea a respins consecințele excepției lipsei capacității de folosință referitoare la nulitatea declarării recursului și lipsa reprezentării și a admis însă excepția pentru motivele arătate anterior.

CONCLUZII

De obicei, în literatura noastră juridică problema drepturilor subiective este tratată în cadrul problemei raportului juridic. Conștient sau nu se acordă astfel prioritate relației asupra persoanei.

Persoana poate să obțină avantajele din funcționarea anumitor reguli juridice fără să se constituie în favoarea sa drepturi subiective.

În mod normal apartenența și exercițiul drepturilor coincid: dreptul este exercitat de titularul său. Dar această coincidență nu este necesară. Este posibil ca o persoană să poată avea drepturi fără a fi în măsură să le exercite (minorul, dementul pus sub interdicție) sau invers: o persoană să poată exercita drepturile alteia (reprezentarea).

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este latura capacitatii juridice, care consta in aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii.

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice este generala, ea referindu-se la toate drepturile si obligatiile care sunt recunoscute in scopul satisfacerii intereselor personale, materiale si culturale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala. Nu poate constitui obiectul vreunei renuntari, ea nu poate fi instrainata, ci numai restransa in conditiile prevazute de lege.

Toti cetatenii Romaniei sunt egali in drepturi in toate domeniile vietii economice, politice, juridice, sociale si culturale, fara nici o deosebire de nationalitate, rasa, sex sau religie, orice asemenea discriminari fiind interzise si pedepsite prin lege.

Capacitatea de folosinta incepe de la nastere cand, prin exceptie copilul dobandeste drepturi , dar nu poate avea obligatii din momentul conceptiunii, cu conditia de a se naste viu, si inceteaza la moarte sau la data declararii mortii prin hotarare judecatoreasca.

Restrangerea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este motivata obiectiv, fie de necesitatea aplicarii unor pedepse complementare sau accesorii cum este interzicerea unor drepturi,cum ar fi dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii si decaderea din drepturile parintesti, fie pe necesitatea ocrotirii persoanei cum este interdictia garantarii de catre minor a obligatiilor altor persoane, interzicerea incadrarii in anumite munci a tinerilor si femeilor, fie pe luarea in considerare a cerintelor de aparare a avutului public; interzicerea incadrarii in functia de gestionar sau in alte activitati a unor persoane condamnate pentru anumite infractiuni.

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice incepe la data infiintarii valabile a acesteia si ia sfarsit o data cu incetarea ei pentru motivele prevazute de lege.

Persoanele juridice nu au o capacitate de folosinta generala, ci ele pot dobandi numai acele drepturi si obligatii care corespund scopului stabilit prin lege si statut la infiintarea lor.

Orice act juridic ce nu ar fi conform acestui scop este nul.

BIBLIOGRAFIE

C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;

D. Mazilu, Drepturile Omului, Editura Satiricus, București, 2000;

Dogaru, D.C. Dănișor – „Drepturile omului și libertățile publice”, Editura Zamolxe, Chișinău, 1998;

Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor – „Teoria generală a dreptului”, Ed. Științifică, București, 1999;

Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București 2002;

Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Șansa, București, 1994;

Gh. Beleiu, Drept civil român, introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, ed. rev. și ad. de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Ed. Universul Juridic, București 2007;

Ion Craiovan, Tratat de teoria generala a dreptului – Editia a II-a, revazuta si adaugita, EDITURA Universul Juridic, București, 2009;

Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Editura All Beck, București 2002;

M.N. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

M.N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil roman, vol II, Persoana fizică și persoana juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984;

Palade, Constanti Actul juridic civil , Editura Universitaria, București, 2008;

Petrică Trușcă, Capacitatea civilă a persoanei juridice, Teză de doctorat, Universitatea București 1999;

Petrică Trușcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică persoana juridică, Ed. Universul Juridic, București 2007;

Vasile Val Popa, Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ed. C.H. Beck, București 2006;

Doctrina straina:

Edmond Picard – Le droit pur, Editura Ernest Flammarion, Paris, 1920

Gérard Cornu, Droit civil, Introduction, Les personnes, les biens, Montchrestien, Paris, 1991;

Legislatie:

Codul civil

Codul de Procedura Civila.

Convenția europeană a drepturilor omului

Declarația universală a drepturilor omului,

Legea nr. 119/1996.

Jurisprudenta:

C.S.J., s. Civ., dec. nr. 1474/1992, în Dreptul nr. 7/1993

Decizia nr. 1947/1975 a Secției civile a fostului T. S., în R. R. D. nr. 3/1976, p. 62.

Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 781/1966 în CD/1966

P. Anca, Note în Justiția Nouă nr. 10/1963

Tribunalul Suprem, d.ecciv. nr. 1711/1971 în RRD nr. 9/1971

Tribunalul Suprem, d.ecciv. nr. 1711/1971 în RRD nr. 9/1971,

Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 781/1966 în CD/1966