Capacitatea de Autofinantare a Societatii Comerciale S.c. Ferma Venus S.r.l

INTRODUCERE

Tema lucrării de licență este „Capacitatea de autofinanțare a societății comerciale S.C. FERMA VENUS S.R.L.” și este structurată pe trei capitole, astfel:

– primul capitol este denumit „Delimitări noționale”,

– al doilea capitol se numește „Analiza capacității de autofinanțare a întreprinderii (pe baza contului de profit și pierdere)”

– al treilea capitol se referă la „Studiu de caz – Capacitatea de autofinanțare a societății comerciale S.C. FERMA VENUS S.R.L., Sat Lunca Cetățuii, Județul Iași”

În această lucrare a fost definită capacitatea de autofinanțare, au fost prezentate metodele de calcul ale capacității de autofinanțare, autofinanțarea sau finanțarea internă, politica de autofinanțare, structura, avantajele, dezavantajele autofinanțării, precum și o analiză a situației financiare a întreprinderii.

De asemenea,aam prezentat în lucrareao analiză a consumului intermediar, aa producției, a rezultatului brut deaexploatare, a rezultatului curent, rezultatuluianetași o analiză a capacității de autofinanțare. aÎn finalulalucrării am efectuat corelații întreacapacitatea de autofinanțareași alți indicatori.

Autonomiaafinanciară a unei întreprinderi se defineșteaca fiind aptitudinea acesteiaade a face față angajamentelor saleafinanciare. Finanțarea din resurse proprii presupune că întreprinderea să obțină în primul rândabeneficiile corespunzătoare nevoilor sale, iar în al doilea rând să aibă dreptul de decizie asupra repartizării lor pe destinații cu respectarea înaacelași timp a obligațiilor către bugetulastatului.

Amortizarea și provizioanele suntacheltuieli calculate care se exonereazăade la plata impozitului pe profit. Profitul net rămâne o sursă gratuită de finanțare. Numai după distribuirea acțiunilor gratuite, autofinanțareaadevine generatoare de costuri pentru remunerarea, prinadividende, a capitalului internaconvertit în capital social. Prin urmare, autofinanțareaaeste cea mai eficientă soluție de acoperire aanevoilor permanenteade capitaluri.

Capacitatea deaautofinanțare mai poate fi definită și ca unasurplus monetar care se obține ca rezultat al tuturoraoperațiunilor de încasări și plăți efectuate deaîntreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere incidențaafiscală. Pentru determinareaacapacității de autofinanțare trebuie avute în vedereaatât variabile economice, cât și financiare.

Autofinanțareaaeste cel mai răspândit principiu de finanțare și presupune căaîntreprinderea își asigurăadezvoltarea cu forțe proprii, folosind dreptasurse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat, șiafondul de amortizare, acoperind atât nevoile deaînlocuire a activităților imobilizate cât și creșterea activuluiaeconomic. Autofinanțarea are în structuraasa amortizările, provizioanele și beneficiile nedistribuiteade firmă, și trecute de aceasta laarezerve, și anume:

Autofinanțarea = Amortizărilea+ Provizioanele +aBeneficiile nedistribuite.

Provizioaneleasunt definite ca fiind capitaluriaprelevate de întreprindere înainte de determinarea beneficiuluiacu scopul de a face față unoracheltuieli viitoare. Suntadouă categoriiade provizioane:

provizioaneapentru deprecieri ale elementelor de activ;

provizioaneapentru riscuri șiacheltuieli.

Rezervele suntabeneficii nedistribuite, constituind partea ceaamai puțin discutată a autofinanțării. Ele reprezintăafonduri acumulate de întreprindereaplecând de la beneficiilearealizate. Există mai multeacategorii de rezerve, șiaanume:

rezerve legale: acesteaasunt reglementate prinalegi specifice.

rezerve statuare careasunt constituite pe bazaaprevederilor statutuluiasocietății, în concordanță cu permisibilitateaalegilor în materie.

Dividendulareprezintă remunerația cuvenită uneiaacțiuni în decurs de un an și esteasingura formă de împărțireaa profitului realizat deasocietățile comercialeape acțiuni.

LISTA TABELELOR

Tabelul 2.2.: Structura contului de profit și pierdere____________________________________ 29

Tabelul 3.1.: Bilanțul contabil_____________________________________________________ 38

Tabelul 3.2.: Calculul CAF după metoda deductivă____________________________________ 46

Tabelul 3.3.: Calculul CAF________________________________________________________48

LISTA FIGURILOR

Figura 1: Structura bilanțului contabil_______________________________________________ 27

Figura 2: Structura contului de profit și pierdere_______________________________________ 28

PARTEA I CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1 DELIMITĂRI NOȚIONALE

Problemele finanțării prezintă importanță vitală, pentru ca soluționarea lor condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Într-un mod general, se disting: finanțare prin fonduri proprii, finanțarea prin îndatorare și alte surse de finanțare.

Selectarea mijloacelor, tehnicilor și instrumentelor de finanțare este expresia concretă a punerii în operă a unei politici financiare. În esență, politica financiară consta în determinarea ponderii pe care o au și trebuie să o aibă fondurile proprii și îndatorirea în resursele întreprinderii, ținând contade costul lor reala (remunerația totalăapretinsă deaaportul deafonduri). În procesul de decizie presupus de politica fmanciara a întreprinderii intervin, de asemenea, capacitatea de îndatorare și cea de rambursare.

Capitalul și autofinanțarea constituie capitalurile proprii. Ele sunt opozabile capitalurilor împrumutate. Volumul finanțării exteme și în special cel al finanțării, prin recursul la împrumut depind de necesitățile globale de finanțare, de politica de autofinanțare și de atitudinea întreprinderii cu oprivire la acționariat. Alături de formele clasice de finanțare, întreprinderea poate să recurgă la contractele de locație -finantare (leasingulafinanciar).

Sub aspectateoretic, politicaafinanciară a unei întreprinderi presupune că investițiile și necesarul permanent de finanțare generat de ciclul de exploatare să fieafinanțate prin capitalurile saleapermanente. Altfel spus, acapitalurile permanente trebuie, înaprincipiu, să fie mai mari sau egale cu suma dintreainvestiții și necesarul de fond dearulment. În caz contrar, s-ar instaura o stare de dezechilibru financiar, acontinuitatea activității putând săafie amenințată.

În ceea ce privește calea proprie de finanțare, aceasta se concretizează în fondurile proprii, prin care gestiunea financiară a întreprinderii înțelege sumaadintre capitalulasocial, rezerve, beneficiulaexercițiului. Fondurile propriiareprezintă resursa pe termen lung cea mai sigură, ateoria financiară clasica invitândaîntreprinderile să-și consolideze masa capitaluriloraproprii. Deși justețea acestei măsurianu poate fi pusă la îndoiala, eaase găsește în contradicțieacu dorința naturală a asociaților de a încasa dividende.

Creștereaafondurilor proprii este asigurată, mai ales prin politicaade constituire de rezerve ca urmare a afectării beneficiilor și aamajorării capitalului social prinaaport în numerar.

Nevoileade fonduri aleaîntreprinderilor sunt variate,de la trebuințe dealungă durată și de o valoare ridicată, acum este cazul activelor imobilizate, materiale, apână la trebuințe de scurtă durată, al căror nivel variază frecvent în cursulaanului în funcție de factoriiainterni sau externi, cum este cazul activeloracirculante.

Finanțarea, adică acoperireaafinanciară a acestor nevoi se face, evidentaținând cont de caracterul permanent său temporar al trebuințelor.

Finanțarea peatermen lung a întrepriderilorapresupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mariade timp, operațiune care se poate realiza în diverse forme, funcție de condițiileaconcrete ale întreprinderii respectivagestiunea pe termen lung.

Din punct de vedere alaapartenenței fondurilor, distingem finanțăriadin fonduri proprii și finanțări prin angajamente laatermen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen lung pot fiagrupate în două părți: finanțăriainterne (autofinanțarea) și finanțăriaexterne (creșteri de capital șiaîmprumuturi diverse).

Autofinanțarea sau finanțarea internă

Definiție. Politica deaautofinanțare

Autofinanțareaaeste cel mai răspânditaprincipiu de finanțare și presupune căaîntreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțeaproprii, folosind drept surse de finatareao parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondulade amortizare acoperind atât nevoileade înlocuire a activelor imobilizate, acât și creșterea activuluiaeconomic.

Locul însemnatape care îl ocupa autofinanțarea printreacelelalte cai de finanțare decurgeadin faptul că creeazăaavantaje atât pentru acționari, cât și pentruasocietatea comercială caapersoana juridică. Acționariiasunt avantajați întrucât, capitalizândao parte a profitului, creșteavaloarea bursieră a întreprinderii, creșteacursul acțiunilor deținute de ei, prinaurmare, crește avuția lor. În afară deaaceasta, profitul reinvestitaeste exonerat de la plata impozituluiape profit sau se aplică reduceriasubstanțiale de impozit, ceea ce creeazăaposibilități mai mari de reinvestire. aÎntreprinderea ca persoana juridică, aeste avantajată întrucât nu maiaeste nevoită să apeleze nici la acționari, niciala piața financiară pentru a obține fondurileade care are nevoie pentruadezvoltare. Totodată crește autonomia financiară a întrepriderii fata de bănci.

Sursele destinateaautofinanțării se formeazăaîn cadrul întreprinderii și se numesc surse interne. În general, aceste surse provin din surplusul monetar obținutadin diferența dintre fluxurile financiare pozitive și fluxurileafinanciare negative, respectiv din diferența dintre încasări și plăți.

Politica de autofinanțare a unei întreprinderiaeste sinteza cailor de producție, comerciale și financiare, care orienteza activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanțare rezulta din performantele economice și financiare, fiindagrupate însa în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.

Acoperindu-și integral nevoile de creștere economică din surse proprii, întreprizătorul poate scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului împrumutat, creându-se o aparență înșelătoare că primul ar fi egal cu zero. Realitatea economică și financiară arată că, indiferent de proveniență, costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind mai mare decât costul capitalului împrumutat.

Orice politică de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea profitului reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere.

Autofinanțarea contribuie la creșterea mijloacelor financiare ale întreprinderii, dar nu permite creșterea beneficiilor decât dacă rata rentabilității noilor proiecte crește peste pretențiile de remunerație ale acționarilor.

Structura autofinanțării

Autofinanțarea are în structura sa amortizările, provizioanele și beneficiile nedistribuite de firmă și trecute de aceasta la rezerve. Astfel, avem:

Autofinanțarea = Amortizarea + Provizioanele + Beneficiile nedistribuite

Amortizarea

Amortizarea este o compotentă a autofinanțării foarte importantă pentru viața și dezvoltarea întreprinderii pentru că participă la:

rambursarea creditelor pe termen mediu și lung;

finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;

susținerea fondului de rulment.

Dacă nivelul cheltuielilor pentru investiții este inferior finanțării proprii, amortizarea contribuie la surplusul ce se acumulează pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții viitoare ale întreprinderii sau pentru realizarea unor investițiiafinanciare pe termen scurt.

Provizioanele

Provizioanele reprezintă capitaluri preluate de întreprindere înainte de determinarea beneficiului cu scopul de a face față unor cheltuieli viitoare.

Există două categorii de provizioane:

provizioane pentru deprecieri ale elementelor de activ;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

Rezervele

Rezervele reprezintă beneficii nedistribuite, alcătuind partea cea mai puțin discutată a autofinanțării. Rezervele sunt fonduri acumulate de întreprindere pornind de la beneficiile realizate. Există mai multe categorii de rezerve, și anume:

rezerve legale: acestea sunt reglementate prin legi specifice.

rezerve statuare care sunt constituite pe baza prevederilor statutului societății, în concordanță cu permisibilitatea legilor în materie.

Autofinanțarea reprezintă partea care rămâne din capacitatea de autofinanțare după ce întreprinderea a participat la distribuirea unei părți din profitul obținut în cursul unui exercițiu financiar sub formă de dividende.

Autofinanțarea = Capacitatea de autofinanțare – Dividendele vărsate

Dividendul este remunerația ce i se cuvine unei acțiuni pe parcursul unui an și este singura formă de împărțire a profitului realizat de societățile comerciale pe acțiuni.

În principiu orice deținător de acțiuni are dreptul să primească dividende din partea societății. O întreprindere este autorizată să repartizeze dividende cu două condiții:

să dispună de suficient profit astfel încât distribuirea de dividende să nu micșoreze capitalizarea bursieră permanentă a societății.

suma dividendelor nu trebuie să depășească profitul total de care dispune societatea cu această destinație;

distribuirea de dividende nu trebuie să afecteze lichiditatea financiară a societății comerciale pentru a nu pune în pericol siguranța creditorilor săi.

După modul de repartizare a profitului sub formă de dividende, se conturează două curente:

1. acționari care preferă dividendele sporite pentru consum imediat și care nu sunt de acord cu politica conducerii a societății comerciale;

2. acționari care preferă plasarea dividendelor în acțiuni noi, cu speranța obținerii unor profituri viitoare considerabile, fără a pierde posibilitatea obținerii de lichidități imediate, putând vinde acțiunile pe care le deține.

În funcție de mărimea dividendului, întreprinderile pot adera într-unul din cele trei tipuri de dividende, și anume:

politica de participare directă la profit => mărimea dividendului distribuit este în funcție de mărimea profitului obținut.

2. politica de stabilitate sau precedență reprezintă politica în care întreprinderea își propune să asigure un dividend constant => mărimea dividendului este în funcție de dividendul distribuit în anul anterior.

3. politica reziduală => repartizarea sub formă de dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea altor nevoi.

Între toate aceste politici de dividende, preferată este politica de participare deoarece aceasta oferă posibilitatea societății comerciale să repartizeze dividendele acționarilor săi în funcție de mărimea profitului obținut.

1.1.3 Avantajele și dezavantajele autofinanțării

Autofinanțarea prezintă avantaje reale atât pentru întreprindere, cât și pentru acționari reprezintă prin faptul că întreprinderea trebuie să-și asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obținute în exercițiul anterior.

Întreprinderea este avantajată deoarece pentru realizarea creșterii economice nu recurge la surse de finanțare externă, nici la acționari pentru a-i convinge să cumpere acțiuni și nici nu sporește valoarea nominală a acțiunilor existente. Folosind beneficiul propriu pentru dezvoltare, se realizează o independență sporită față de bănci.

Acționarii sunt avantajați pentru că fără un efort financiar din partea lor crește valoarea bursieră a acțiunilor pe care ei le dețin, așadar crește bogăția acestora. Profitul total obținut de întreprindere este mai slab impozitat, deoarece partea utilizată pentru dezvoltare este exceptată de la impunere sau se impune cu o cotă mai redusă.

Aceste avantaje ale autofinanțării au și un efect negativ. Volumul autofinanțării, este insuficient pentru a acoperi toate nevoile. Dacă întreprinderea nu apelează la economiile externe, ea va trebui să aleagă investiții modeste. În acest caz, investiția poate pierde o mai mare parte a eficienței sale.

Capacitatea de autofinanțare

Definire

Capacitatea de autofinanțare (CAF) reprezintă capacitatea firmei de a-și putea asigura dezvoltarea prin mijloace financiare proprii, în termeni monetari (de încasări și de plăți).

Capacitatea de autofinanțare (CAF) înseamnă ansamblul resurselor financiare obținute din operațiile diverse din care întreprinderea ar putea dispune pentru a acoperi nevoile financiare pentru continuitatea activității pentru dezvoltare ca mărime. Capacitatea de autofinanțare se apropie de un alt indicator, marja brută de autofinanțare (MBA), cu diferența că: capacitatea de autofinanțare păstrează toate provizioanele, nu numai cele care au caracter de rezerve.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăti efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidenta fiscală.

Pentru determinarea capacității de autofinanțare, trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât și financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantități x prețuri) și previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), în timp ce variabilele financiare au în vedere politică de împrumut, promovată de întreprindere, care ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor, al participațiilor la beneficii sau al majorării fondurilor de rezervă.

De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinatare. Nu totalitatea capacității de autofinanțare rămâne la dispoziția întrepriderii pentru necesitați de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub formă de dividende și participațiile la beneficii ale salariaților.

Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând forță financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independenta acesteia. Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanțare își micșorează riscul financiar, fiind în măsură să surmonteze greutățile în perioadele de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor înalte.

Aspectele pozitive incontestabile ale autofinanțării nu exclud însa anumite inconveniente ale acestei metode de finanțare, în sensul că autofinanțarea constituie un obstacol în calea mobilității capitalului și că sursele aferente comporta un cost relativ ridicat.

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul întreprinderii, reprezentând, deci, surse interne. În principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare adică din diferența dintre fluxurile financiare pozitive și negative, respectiv dintre încasări și plăti. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum și din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat în două feluri: fie că diferența dintre totalul încasărilor din activitatea economico-finaciara și totalul cheltuielor efectuate, ținând cont că amortizarea este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu ocazionează fluxuri de ieșire; fie ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.

Pentru a determina capacitatea de autofinanțare trebuie luate în considerare două variabile: variabile economice și variabile financiare. Variabilele economice se referă la previziunile de vânzare (produsul dintre cantitate și preț) și previziunile asupra conturilor (materii prime, combustibil, salarii, materiale etc.). Variabilele financiare reprezintă politica de împrumut promovată de întreprindere, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează: volumul dividendelor distribuite acționarilor.

, în care:

– veniturile totale obținute din activitatea economică și financiară;

Ch – cheltuielile de exploatare;

– cheltuieli financiare;

A – amortizarea;

I – impozit p

1.2.2. Procedee de calcul

Capacitatea de autofinanțare reprezintă diferența dintre veniturile monetare și cheltuielile monetare ale exercițiului. Capacitatea de autofinanțare se poate determina cu ajutorul elementelor din contulade profit și pierdere cu ajutorul a două metode:

Metoda deductivă

Metoda adițională

Metoda deductivă

Acestă metoda presupune deducerea succesivă a cheltuielilor întreprinderii (financiare, excepționale, etc.) pornind de la excedentul brutade exploatare (EBE), care semnificăarezultatul brut al activității comerciale și industriale.

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

Sau,

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare+ Venituri excepționale- Cheltuieli excepționale– Impozit pe profit

Venituri financiare: cu excenția veniturilor din provizioane

Cheltuieli financiare: cu excepția cheltuielilor financiare de natura amortizărilor și provizioanelor

Venituri excepționale: cu excepția: veniturilor excepționale din vânzarea imobilizărilor; cotei-părți a subvențiilor pentru investiții virate la venituri; venituri excepționale din provizioane

Cheltuieli excepționale: cu excepția: valorii nete contabile a imobilizărilor cedate; cheltuieli excepționale privind amortizările și provizioanele

Metoda adițională

Pentru determinarea capacității de autofinanțare prin această metodă se pleacă de la rezultatul net al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (dotări cu amortizări și provizioane), după ce s-au scăzut din acestea, veniturile calculate.

CAF = Profit net – Venituri calculate + Cheltuieli calculate

sau

CAF = Rezultatul exercițiului + Cheltuielile cu amortizările + Cheltuielile cu provizioanele (din exploatare, financiare și excepționale) – Venituri din provizioane (din exploatare, financiare și excepționale) + Valoarea netă contabilă a imobilizărilor cedate – Venituri excepționale din vânzarea imobilizărilor – Cota-parte a subvențiilor pentru investiții virate la venituri

Corelațiile dintre autofinanțare cu alți indicatori

Procesul de finanțare internă (autofinanțare) nu ține neapărat de voința întreprinderii, a acționarilor ci și de anumite condiții interne și externe: de fiscalitate și de alte reglementări juridice, de politica adusă de bănci fata de creditarea agenților economici, de costul creditelor și desigur de gradul de rentabilitate ce se obține și intențiile de creștere economică ale întreprinderii.

Corelații dintre autofinanțare și împrumut

Obligațiile societăților decurgând din politica lor de îndatorare se traduc în plăți regulate de dobânzi care, împreuna cu rambusarile anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât structura financiară este mai îndatorata cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul și, prin urmare, posibilitățile de autofinanțare.

Sub aspect financiar legătura între autofinatare și îndatorare este mai complexă. Autofinanțarea este aproape întotdeauna o condiție necesară în vederea obținerii unui împrumut; ea constituie, în același timp, o garanție și un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate, băncile cer întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare.

Cu cât crește capacitatea de autofinanțare, crește și posibilitatea apelării la credite. Întreprinderile care folosesc credite spera să obțină efecte de îndatorare pozitive, astfel încât să permită nu numai plăti de principal și dobânda , dar să rămână și un profit care să poată fi utilizat, eventual, pentru finanțarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilităților de autofinanțare. O asemenea perspectivă este realizată în cazul în care rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii. Sub acest aspect împrumutul apare ca o autofinanțare anticipată.

Corelațiile dintre autofinanțare și amortizare

Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micșorează beneficial și, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Ținând seama că cheltuielile cu amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezulta că fondurile de amortizare obținute prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire și, alături de economia de impozit pe profit ca urmare a micșorări bazei impozabile, să mărească gradul de autofinanțare.

În realitate, amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării: mărind costurile cu amortizarea, se micșorează profitul și invers, așa încât nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinanțare decât acela pe care-l poate genera exploatarea.

În schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinanțare, crescător sau descrescător, în funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca și posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic.În cazul creșterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând impozit pe profit și, prin urmare, cresc fluxurile de autofinanțare.

Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descreșterea de la un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, în primii ani fluxurile de autofinanțare vor fi mai mari – întemeiat atât de volumul fondului de amortizare, cât și de economia de impozit pe profit – în timp ce, către sfârșitul duratei de funcționare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinanțare vor fi mai mici, ca urmare a scăderii fondului anual de amortizare și, totodată, a creșterilor vărsămintelor în contul impozitului pe profit.

1.3.3. Corelațiile dintre autofinanțare și repartizarea profitului

Între politica de autofinanțare și politica de repartizare a profitului exista o strânsă legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de rezervă și, prin urmare, asupra autofinanțării. Acordarea de dividende mari acționarilor are drept efect pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de societate, însă micșorează posibilitățile de autofinanțare.

Beneficiul unei societăți comerciale pe acțiuni, fie că se distribuie sub formă de dividende, fie că se constituie fond de rezervă (posibilități de autofinanțare) este proprietatea acționarilor. De aceea, politica fata de repartizarea profiturilor este, în ultimă instanță, o politică de lichiditate: dacă se constituie fond de rezervă, cresc lichiditățile întreprinderii și deci posibilitățile de autofinanțare; repartizări de dividende mai mari conduc la micșorarea lichidităților și deci a posibilităților de autofinanțare.

Din punct de vedere al repartizării profiturilor sub forma dividendelor, se conturează doua curente: acționari care prefera dividendele sporite pentru consum imediat și care, practic, sunt în dezacord cu politica conducerii societății comerciale de autofinanțare ca mijloc de creștere economică; în speranța unor profituri viitoare consistente, fără a pierde, totodată, posibilitatea obținerii unor lichidități imediate, putând vinde la bursa acțiunile pe care le dețin.

În situația nerepartizarii de dividende, într-un an sau altul, pot apărea nemulțumiri în masa acționarilor și care se pot concretiza în tendința de vânzări la bursa a acționarilor. Dacă procesul de vânzare capăta amploare sau se generalizează, consecința este scăderea cursului acțiunilor la bursă. În această situație se creează două aspecte neplăcute:

a)     imposibilitatea pentru societatea comercială de a efectua creșteri de capital prin emisiune de noi acțiuni din cauza cursului bursier scăzut. Cum prețul de emisiuni al acțiunilor trebuie să se situeaze intre valoarea nominală și cursul zilei, un curs scăzut ar determina și un preț de emisiune scăzut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cât un curs este mai scăzut, cu atât mai multe acțiuni trebuie emise în vederea cifrei propuse de creștere a capitalului social, însă numărul crescut al acționarilor atrage remunerație în viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, dacă admitem că nivelul scăzut al cursului este o consecință a politicii de autofinanțare, se poate spune că aceasta face creștere de capital mai costisitoare;

b)     cursul scăzut al acțiunilor, determinat de politica de autofinanțare și de dividende, atrage atenția investitorilor străini care, prin cumpărări masive la bursă în perioade optime, pot prelua controlul asupra societății comerciale.

CAPITOLUL 2 ANALIZA CAPACITĂȚII DE AUTOFINANȚARE A ÎNTREPRINDERII (PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE)

2.1. Contul de profit și pierdere

Sintetizând, pentru o perioadă de activitate dată (de obicei un exercițiu financiar), ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de îmbogățire) și cheltuieli (ca surse de sărăcire), contul de profit și pierdere arată cum s-a ajuns de la starea patrimonială inițială la cea finală, reflectate în bilanțurile de la începutul și sfârșitul exercițiului (realizează legătura dintre bilanțul inițial și cel final).

Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor de costuri, suportate de întreprindere în cursul exercițiului, sub forma sumelor sau valorilor plătite sau de plătit pentru:

– consumurile, lucrările executate și serviciile prestate de care beneficiază întreprinderea;

– cheltuielile cu personalul (salarii, asigurări și protecție socială);

– executarea unor obligații contractuale sau legale de către întreprindere;

– cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune (despăgubiri, amenzi, perisabilități și lipsuri la inventar, donații și subvenții acordate, inclusiv prelevările și donațiile în scopuri umanitare, precum și pentru sprijinirea activităților sociale, culturale și sportive, pierderi din debitori diverși), sau cele privind operațiile de capital (valoarea contabilă neamortizată a imobilizărilor necorporale, corporale sau financiare cedate, distruse sau dispărute, denumită și sau valoarea net contabilă a cesiunilor).

În cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exercițiului, se cuprind de asemenea amortizările și provizioanele constituite (calculate), grupate în funcție de natura cheltuielilor (exploatare, financiare și excepționale). Cheltuielile cu amortizările cuprind deprecierea imobilizărilor necorporale și corporale. Cheltuielile cu provizioanele includ: provizioanele pentru riscuri și cheltuieli; provizioanele privind deprecierea imobilizărilor; provizioanele pentru deprecierea stocurilor și producției în curs de execuție; provizioanele pentru deprecierea creanțelor și provizioanele pentru deprecierea titlurilor de plasament; amortizarea primelor de rambursare a obligațiunilor; provizioanele reglementate.

Principalele elemente care formează veniturile unității patrimoniale sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat, din:

– livrările de bunuri, executarea de lucrări, prestările de servicii și din avantajele pe care unitatea a consimțit să le primească;

– executarea unor obligații legale sau contractuale din partea terților;

– venituri excepționale, care nu sunt legate de activitatea curentă și se referă, fie la operații de gestiune (despăgubiri și amenzi încasate, donații, salarii neridicate prescrise și alte venituri), fie la operații de capital (cotele-părți din subvențiile pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului, prețul de vânzare sau cesiune al activelor imobilizate cedate, exclusiv TVA etc.).

În cadrul veniturilor pentru determinarea rezultatului exercițiului se mai cuprind:

– producția stocată, reprezentând variația în plus (creștere) sau minus (reducere) între valoarea la cost de producție a stocurilor de produse și producției în curs la finele perioadei (Sf) și valoarea inițială (Si) a acestora, neluând în calcul provizioanele pentru depreciere constituite;

– producția imobilizată, reprezentând veniturile din producția de imobilizări, respectiv costul lucrărilor și cheltuielilor efectuate de unitatea patrimonială pentru ea însăși, care se înregistrează ca active imobilizate corporale și necorporale;

– diminuarea sau anularea provizioanelor constituite care se înregistrează, după caz, la venituri din exploatare, financiare sau excepționale, în situația în care nu mai este justificată menținerea provizioanelor constituite, respectiv are loc realizarea riscului sau cheltuiala devine exigibilă (reluări asupra provizioanelor).

În tabelul 2.1 se prezintă succint situația contului de profit și pierdere, pentru a crea o imagine generală asupra structurii veniturilor și cheltuielilor precum și a rezultatelor întreprinderii.

Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) se determină că diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora. Acest aspect conduce la diferențierea fluxurilor de venituri și cheltuieli din cadrul contului de profit și pierdere în două categorii:

– fluxuri de venituri încasabile /cheltuieli plătibile;

– fluxuri calculate.

Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului și veniturile de încasat în exercițiul următor (livrările de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii ca și produsele, lucrările, serviciile în stoc, executarea unor obligații din partea terților, venituri excepționale din operații de gestiune, din cesiunea imobilizărilor etc.).

Cheltuieli plătibile cuprind valorile plătibile în cursul exercițiului și de plătit în exercițiul următor (cheltuieli cu materialele și serviciile procurate din afară și consumate, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligații de către întreprindere, cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune, impozitul pe profit).

Veniturile încasabile/cheltuielile plătibile, majorează și respectiv diminuează rezultatul net și trezoreria, în timp ce veniturile și cheltuielile calculate nu au influență decât asupra rezultatului fără a afecta direct trezoreria întreprinderii (reluări asupra provizioanelor, cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului, amortizări și provizioane calculate, valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate). Veniturile și cheltuielile calculate pot influența trezoreria întreprinderii numai sub incidența unor aspecte fiscale. Profitul net al exercițiului, ca reflectare a rentabilității întregii activități desfășurată de întreprindere în cursul exercițiului financiar, urmează a fi repartizat conform reglementărilor în vigoare.

Conținutul informațional al contului de profit și pierdere permite aprecierea performanțelor întreprinderii, evaluate prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanțare și riscul economic.

2.2. Măsurarea autofinanțării

Autofinanțarea corespunde nevoilor noi obținute din activitatea întreprinderii și destinate să finanțeze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Aceasta formulare pune mai întâi probleme termonologice și poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noțiuni ale rezultatului și pentru ca epitetul “brut” are semnificații precise.

Este fără îndoiala mai clar dacă spunem că autofinanțarea corespunde unui surplus monetar degajat de întreprindere din activitatea sa și folosit pentru finanțarea dezvoltării viitoare.

O definire mai tehnică a autofinanțării cere să fie precizate componentele sale și modul său de calcul. În această privință două puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezintă autofinanțarea că diferența între fluxul încasărilor și al platilor determinate de activitatea întreprinderii. Al doilea prezintă autofinanțarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de autofinanțare) obținut de întreprindere.

Mărimea autofinanțării este determinată de factori a căror influență poate fi pusă în evidență în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

La nivelul (1) se compara mărimea activității comerciale cu mărimea aprovizionărilor, determinându-se mărimea valorii adăugate. Aceasta din urmă suporta astfel, influenta politicii și a condițiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare și de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile și serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii și consumate în cadrul activității curente.

La nivelul (2) formarea autofinanțării e determinată de condițiile de activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influența exercitată de relația salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamisrnul comercial, politica prețurilor, evoluția productivității, evoluția diferitelor costuri, influențează favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare și, în consecință, asupra autofinanțării.

La nivelul (3) intervin factorii financiari și alte elemente excepționale care afectează excedentul degajat de operațiunile curente. Pe de o parte, suma prelevărilor asupra acestui excedent va fi conditionta de nivelul îndatorării și rata dobânzii, precum și de alte aspecte (incendii, penalități etc.). Pe de altă parte, câștigurile speculative (plus valoare asupra cesiunilor de exemplu) determina o creștere a excedentului.

Luarea în calcul a cheltuielilor și veniturilor financiare și a pierderilor și profiturilor excepționale permite să se determine excedentul asupra ansamblului operațiunilor efectuate în cursul perioadei.

La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura surplusul monetar obținut și pus la dispoziția întreprinderii și a proprietarilor, adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofinanțare, sau capacitatea de autofinanțare. Suma prelevărilor fiscale e determinată de politica de amortizare și de provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil și conditioneazs împărțirea între impozit și beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinații.

La nivelul (5), o parte va fi prelevata pentru plata dividentelor și eventual pentru participarea salariaților la profit, iar altă parte rămâne la dispoziția întreprinderii și va permite să se finanțeze activități viitoare, această parte reprezentând mărimea autofinanțării.

Autofinanțarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obține din propria activitate și este o consecință sintetică a diferitelor aspecte ale politicii sale.

2.3. Calculul capacității de autofinanțare pe baza soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Starea structurii economice prezintă un deosebit interes pentru proiectarea de natura financiară. cvvv

Starea inițiala (So) se poate determina printr-o analiză informaționala complexă. Pentru o parte din elementele structurii, starea la un moment dat se va înregistra în documentele contabilității (Bilanțul contabil și anexele sale). Esteacazul activeloracorporale, al activelor circulante și parțial, al fonduluiade informații. Personalulași mediul înconjurător nu apar decâtaîn mod tangențial. Pentru acesteaelemente va trebui săaconsultăm alte documente, săafacem apel la aspecte de ordinatehnic, social, ecologic, biologic pentru a constata starea valorică curentă și necesarulade "reîncărcare" printr-un viitor procesade consum.

Starea inițială (Si) ne interesează și în privințaaobligațiilor financiare ale întreprinderiiafață de proprietari și alți furnizoriade fonduri pentru valoareaaaflată în elementele materialeaconsemnate în activul bilanțuluia(fig. 1).

Fig. 1 Structuraabilanțului contabil

Dateleacuprinse în cele două părți ale bilanțului ne ajuta săacaracterizăm și capacitatea întreprinderii de a face față viitoarelor activități de producție privind indicatori cum ar fi capacitateaade plată, solvabilitatea, gradulade îndatorare.

Fundamentareaaproiecției financiare nu poate fiadeplină dacă nu cunoaștem și capacitateaade care a dat dovadă întreprindereaarespectivă în precedentul an. Aceste informații ni leafurnizează, în mare parte, Contul de profit șiapierderi sau, în practică vest-europeana, aContul de rezultate.

În acest document, coloana saade Cheltuieli și rezultate financiare redă valoarea adusă în procesul deaproducție de către cele cinci elementeainterne ale structurii de producție, precum și deacătre mediu și societate pe perioadaaunui an. Coloana de încasări (venituri) aredă valoarea anuală conservată în produse șiarecunoscută de piața, plus alte încasări (subvenții, adividende de la alte societăți comerciale etc.) (fig. 2).

Fig. 2 StructuraaContului de profit și pierdere

Dateleadin Contul de rezultate (sau Contul de profit și pierderi) se supun unei prelucrări de tipafinanciar, obținându-se indicatori deaapreciere a calității procesuluiade transformare a valoriiaspecific producției care a avut loc în structuraaanalizată în anul care s-a încheiat. Comparând acesteaposibilități din trecut cu ce dorește piața în perioadaaviitoare se poate contura mărimeaacreșterii (sau descreșterii) ce trebuie proiectatăadin punct de vedere financiar și introdusăaîn decizia financiară privind viitorulaproces de producție.

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune.

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, paliere succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar, reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

2.3.1. Marja comercială

Marja comercială (MC – adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale, sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială și comercială). Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeași stare.

Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activității, suma marjei comerciale, generată de cifră de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica demonstrează că, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeași cifră de afaceri, marje comerciale diferite.

Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De pildă, marjele comerciale ridicate corespund în general, întreprinderilor specializate în comerț de lux sau comerț tradițional care asigură și service după vânzare. Din contră, întreprinderile care dispun de suprafețe comerciale mari și practică metode de vânzare prin autoservire, vor înregistra marje comerciale mai reduse.

Pentru aprecierea oportunității politicii comerciale promovată de întreprindere, marja comercială trebuie descompusă pe produse sau evidențiată pe ramuri de activitate. De asemenea, variația marjei trebuie explicată în funcție de rotația stocurilor, știut fiind faptul că reducerea marjei ar trebui, în mod normal, să fie compensată printr-o creștere a vânzărilor, care conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.

Marja comercială, se constituie ca indicator de bază, pentru studiile previzionale, permițând determinarea pragului de rentabilitate sau punctului critic al unei activități comerciale (cheltuieli fixe/marja comercială unitară).

2.3.2. Producția exercițiului

Producția exercitului (Qe), în cadrul activității industriale, include valoarea bunurilor și serviciilor "fabricate" de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată.

Producția exercițiului fiind conceptul central în calculul soldurilor intermediare de gestiune, alături de marjă comercială, merită diferențiat de indicatorul cifră de afaceri. La întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidențiază vânzările de mărfuri și producția vândută, în timp ce la întreprinderile industriale aceasta reflectă doar producția vândută. Ignorând anumite aspecte esențiale privind activitatea întreprinderii, cum sunt decalajele între momentul fabricării și cel al facturării antrenând variația stocurilor ca și producția imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra activității întreprinderii. Dimpotrivă, producția exercițiului oferă o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune.

Producția exercițiului este un indicator inevitabil, dar ambiguu, întrucât este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare (producția vândută), iar altele, la cost de producție (producția stocată și producția imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară.

2.3.3. Valoarea adăugată

Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marjă comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.

Valoarea adăugată = Producția exercițiului + Marja comercială – Consumuri de la terți

în care:

Consumuri de la terți = Cumpărări de materii prime și materiale ±

Variația stocurilor de materii prime și materiale + Alte cheltuieli și cumpărări externe

Valoarea adăugată nu este evidențiată în contul de profit și pierdere, dar acesta, din urmă, conține elemente necesare pentru determinarea să, în special, pentru stabilirea consumurilor provenind de la terți. Aceste consumuri includ două categorii esențiale: aprovizionări consumate (cumpărări de materii prime și alte aprovizionări + variația stocurilor (stocinițial – stocfinal) + cumpărări nestocate) și alte cheltuieli externe consumate (lucrări și servicii executate de terți).

Sub aspect financiar, noțiunea de valoare adăugată brută nu prezintă interes deosebit, analiza financiară preocupându-se în special, de fluxurile monetare corespunzătoare valorii adăugate vândute, sub rezerva luării în seamă a decalajelor privind creanțele și datoriile aferente operațiilor care au generat această valoare adăugată vândută.

2.3.4. Excedentulabrut din exploatare (EBE)

Rolul excedentului brut al exploatării, în analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte:

a) Excedentul brut al exploatării este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reținut în calculul rentabilității economice (EBE/capital economic), sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/CA).

b) Excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a întreprinderii (nu este influențat de veniturile și cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii), de politica de investiții (nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul a amortizării), de politica de dividend (deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală și de elementele excepționale (nu ia în calcul impozitul pe profit, și rezultatul excepțional).

c) Excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere. Sub rezerva producției imobilizate și a decalajelor generatoare de creanțe stocuri și datorii cu consecințe asupra trezoreriei, excedentul brut de exploatare constituie resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

EBE = Venituri din exploatare (încasabile) – Cheltuieli pentru exploatare (plătibile)

2.3.5. Rezultatul exploatării

Rezultatul exploatării (RE) privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările (doar amortizările economice justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat, la cheltuielile excepționale) și provizioanele din excedentul brut al exploatării acesta devine un rezultat net al exploatării:

RE = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare + Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările și provizioanele pentru exploatare + Alte cheltuieli pentru exploatare)

Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate). Exprimarea sub formă relativă (Rezultatul exploatării/Active de exploatare) a rentabilității activității de exploatare servește la realizarea unor comparații între diverse întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

2.3.6 Rezultatul curent

Rezultatul curent (RC) este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cât și de cel al activității financiare. Este, deci, rezultatul tuturor operațiilor curente ale întreprinderii.

RC = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Nefiind perturbat de elemente excepționale, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive.

2.3.7 Rezultatul net al exercițiului

Rezultatul net al exercițiului (Rn) exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor sau/și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat, constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare (CAF) reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) și să finanțeze investițiile de expansiune (partea din profit repartizată pentru constituirea rezervelor și a fondului de dezvoltare) și de menținere sau reînnoire (prin amortizări ca veritabilă rezervă care permite reînnoirea imobilizărilor) din exercițiile viitoare.

Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanțare este calculată că diferență între veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) și cheltuieli plătibile (corespunzătoare unor plăți efective sau viitoare). Se reține ca punct de pornire excedentul brut al exploatării (excedent potențial de trezorerie) la care se adaugă toate veniturile susceptibile de a fi încasate (de exploatare, financiare, excepționale) și se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi plătite.

CAF = (Venituri încasabile – Venituri din cesiuni) – Cheltuieli plătibile

CAF = EBE + Alte venituri încasabile fără venituri din cesiuni – Alte cheltuieli plătibile

sau: Excedentul brut al exploatării

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli pentru exploatare

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

+ Venituri excepționale

– Cheltuieli excepționale

– Impozit pe profit

= Capacitatea de autofinanțare a exercițiului (CAF)

Dacă excedentul brut al exploatării reprezintă un cash-flow potențial brut de exploatare, atunci capacitatea de autofinanțare este echivalentă unui cash-flow potențial net global. Comparativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinanțare prezintă inconvenientul de a fi mai sensibilă decât primul, fiind influențată de amortizări, provizioane și impozit pe profit. În compensare însă, prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash-flow-ul întreprinderii. Prin limitele și avantajele lor, aceste două noțiuni (EBE și CAF) devin complementare și nicidecum exclusive.

Metoda adițională are meritul de a pune în evidență elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacității de autofinanțare, în procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului, la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări și provizioane) neplătibile la o anumită scadență și se scad veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor), în măsura în care capacitatea de autofinanțare nu ține cont decât de operațiile de gestiune curentă, operațiile excepționale de capital (veniturile din cedarea activelor) vor fi excluse din calcul:

CAF = Rezultatul net al exercițiului (Rezultatul net contabil)

+ Cheltuieli calculate

– Venituri calculate

– Venituri din cesiuni

sau: Rezultatul net al exercițiului

+ Amortizări și provizioane (de exploatare, financiare, excepționale) calculate

– Cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului

– Reluări asupra amortismentelor și provizioanelor

– Venituri din cesiunea elementelor de activ

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

= Capacitatea de autofinanțare a exercițiului

Surplusul financiar degajat în cursul exercițiului de ansamblul operațiilor de gestiune (CAF) nu va avea decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variația trezoreriei nete (CF) rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului sau pe baza fluxurilor financiare.

Capacitatea de autofinanțare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanțarea globală (totală). Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanța.

Autofinanțarea globală = Capacitatea de autofinanțare – Dividende distribuite

Această relație este valabilă pentru țările apusene unde repartizarea profitului îmbracă numai forma rezervelor și dividendelor, participarea salariaților la profit fiind considerată ca o cheltuială deductibilă fiscal și nu ca o destinație de repartizare a profitului, așa cum este reglementată în țara noastră. De aceea, pentru determinarea autofinanțării globale se va avea în vedere alături de dividendele distribuite și partea din profitul net repartizată pentru participarea angajaților la profit (salariați și manageri).

Autofinanțarea reflectă bogăția reținută de întreprinderea însăși și constituie o resursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor. Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din propria activitate și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea activității viitoare. Autofinanțarea globală are două componente: autofinanțare de menținere și autofinanțarea netă.

Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuieli pentru menținerea potențialului productiv, deci a nivelului atins de patrimoniu, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producție și acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare a autofinanțării de menținere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele.

Autofinanțarea netă este partea din autofinanțarea brută din care se formează sursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o îmbogățire, o creștere a patrimoniului. Autofinanțarea netă asigură, în definitiv, finanțarea proprie a întreprinderii, care constituie gajul posibilităților sale de dezvoltare în viitor.

Autofinanțarea netă = Autofinanțarea brută – Cheltuieli pentru menținerea potențialului productiv.

Autofinanțarea netă se constituie, în principal, din profitul net repartizat pentru fondurile proprii, adică din profitul care rămâne după participarea angajaților la profit precum și remunerarea asociaților sau acționarilor. Partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a imobilizărilor, poate constitui de asemenea o resursă a acestei autofinanțări.

Importanța autofinanțării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii, principalele fiind:

– constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă și stabilă, având în vedere că în anumite situații conjuncturale întreprinderea întâmpină greutăți în colectarea capitalurilor de pe piața financiară sau monetară;

– apară libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin autofinanțare permite o independență de gestionare față de organismele financiare și de credit;

– conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea investițiilor (de exploatare, imobilizări de expansiune, de înlocuire), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;

– permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare. În fapt, nivelul autofinanțării depinde de arbitrajul realizat de întreprindere între recurgerea la capitaluri proprii sau la îndatorare. Cu toate acestea, importanța autofinanțării condiționează recurgerea la noi capitaluri împrumutate. Indicatorul care furnizează informații, în acest sens, este capacitatea de îndatorare (stabilită ca raport între autofinanțare și îndatorarea medie).

PARTEA a II-a CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 3 STUDIU DE CAZ – CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE A SOCIETĂȚII COMERCIALE S.C. FERMA VENUS S.R.L., SAT LUNCA CETĂȚUII, JUDEȚUL IAȘI

3.1. Prezentarea societății

Societatea comercială SC Ferma Venus SRL, cu domiciliul în localitatea Lunca Cetățuii, jud. Iași înscris la Oficiul Registrului Comerțului Iași cu nr. 22/915/2010, Cod unic de înregistrare RO27108986, este autorizată să funcționeze în baza Legii 440/2001 cu activitatea: Fabricarea produselor de morărit având Codul CAEN 1061.

La începutul desfășurării activității sale, societatea era specializată în comercializarea produselor de morărit (porumb și derivate ale acestuia). Din anul 2011 societatea S.C. FERMA VENUS S.R.L. s-a extins, construindu-și o secție de morărit (moară de porumb) prin achiziționarea unei mori de porumb tip MP51 destinată măcinării boabelor de porumb în scopul transformării acestora în diferite sorturi de mălai pentru consumul alimentar uman.

Ca și element al strategiei de obținere a producției moară poate fi de asemeni utilizată și pentru obținerea de uruială din porumb, grâu, orz, soia sau alte cereale pentru hrănirea animalelor. Datorită capacității de măcinare care depășește nevoile unei gospodării individuale, moară poate fi utilizată în cadrul inițiativelor particulare pentru deservirea unei zone mai întinse cuprinzând un sat, o comună sau un grup de comune după caz.

Pe lângă activitatea de morărit, societatea desfășoară o activitate comercială, cumpărând porumb pe care ulterior îl vinde în magazinele proprii. Aprovizionarea cu porumb se face de pe piața internă, cumpărând de la fermierii din zonă.

Personalul societății este formată din trei persoane:

administrator

muncitor calificat pentru morărit

lucrător comercial în magazinul propriu

Acest personal este stabilit, nu ridică probleme particulare, rămânând constant de la o perioadă la alta.

Analiza situației financiare a societății are ca obiect studierea modului de realizare a autofinanțării, asigurarea integrității patrimoniului acesteia și a unui raport optim între mijloacele economice ale acesteia.

În toate acestea se reflectă relațiile dintre rezultatele economice și cele financiare. Analiza situației financiare se bazează pe bilanțul contabil și anexele sale.

Bilanțul contabil este cel mai important instrument de prezentare a patrimoniului acumulat de întreprindere de la înființare până în prezent și se prezintă sub forma unui tablou al elementelor de activ și pasiv.

Tabelul 3.1. Bilanțul contabil

“Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii, la încheierea exercițiului, de reflectare materială (prin active) a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate. Bilanțul oferă, deci, criterii de apreciere a echilibrului financiar, la un moment dat și baza de calcul pentru eleborarea bugetelor întreprinderii.”

3.2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune (SIG) pe baza contului de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere regrupează, pentru o perioadă de activitate dată, ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de îmbogățire) și cheltuieli (ca resurse de sărăcire).

Soldurile intermediare de gestiune:

Cifra de afaceri (CA)

ˮNivelul acestui indicator este determinat de volumul afacerilor realizate de întreprindere cu terții ca urmare a activității profesionale normale și curente a întreprinderii.

Cifră de afaceri este mai întâi o valoare netă, rabatul, remiza și reducerile acordate fiind eliminate.ˮ

Cifră de afaceri este reprezentată financiar de o cantitate de marfă, de producție, de lucrări sau de servicii vândute. Variațiile sale nu sunt în mod automat proporționale cu volumul vânzărilor, atât timp cât factorul preț intervine în mod egal asupra mărimii sale. Rezultă că nu se poate stabili un paralelism între variația cifrei de afaceri și stocuri, în plus comparațiile trebuiesc legate de sectorul de activitate al întreprinderii. În legătură cu cifra de afaceri este foarte util să cunoaștem activitatea națională și internațională a întreprinderii.

CA = Vânzări de mărfuri + Producția vândută

= Venituri din vânzarea mărfurilor + Venituri din lucrări executate și servicii + Venturi din active diverse + Venituri din producția vândută

CA= 206.646 + 2.665 = 209.311

CA= 97.476 + 702 = 98.178

Marja comercială (MC)

ˮMarja comercială privește acțiunea desfășurată de întreprinderea de distribuție sau partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Ea se constituie că diferența între mărimea vânzărilor nete de mărfuri și costul de cumpărare a mărfurilor, cu alte cuvinte ea reprezintă chiar adausul comercial.

Marja comercială este primul indicator pentru aprecierea performantelor activității de negoț. Astfel deca cifra de afaceri este un indicator al volumului de activitate valoarea marjei comerciale este indispensabilă pentru aprecierea gestiunii; cu aceeași cifră de afaceri doua societăți pot dispune fiecare de o valoare a marjei diferite.

Analizarea tendințelor în timp a ratei marjei comerciale în cifar de afaceri și compararea acestei rate cu cea realizată de alte întreprinderi constituie elemente de bază în analiza financiară. Toate variațiile marjei comerciale trebuie analizate și explicate în funcție de rotația stocurilor sau de politica cumpărărilor și vânzărilor urmată de întreprindere. Orice scădere a marjei comerciale trebuie, în mod normal, compensata printr-o creștere a vânzărilor și corespunde în principiu, schimbărilor de orientare în politică comercială a firmei.ˮ

MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Cheltuieli cu mărfurile vândute

MC= 206.646 – 173.744 = 32.902

MC= 97.476 – 82.939 = 14.537

Producția exercițiului (Prod. Ex.)

Indicatorul are un cararcter eterogen deoarece producția vândută este exprimată la nivelul prețurilor de vânzare, în timp ce producția de imobilizări la cost de producție. Producția exercițiului da o imagine mai fidelă asupra activității reale a întreprinderii pe timpul exercițiului.

Prod. Ex. = Producția vândută + Producția stocată

= Producția vândută + Variația stocurilor + Producția imobilizată

Prod. Ex. = 2.665 + 0 + 0 = 2.665

Prod. Ex. = 702 + 0 + 0 = 702

Consumul extern (C ex.)

Este un indicator care cuprinde totalitatea cheltuielilor necesare pentru activitatea de producție a întreprinderii (cheltuielile cu aprovizionările, serviciile executate de către terți).

C ex. = Cheltuieli cu aprovizionarea stocurilor + Cheltuieli cu închirierile de la terți + Cheltuieli cu materialele consumabile + Cheltuielile cu serviciile exterioare

C ex. = 173.744 + 10.728 + 1.444 = 185.916

C ex. = 82.939 + 15.733 + 3.238 = 101.910

Valoarea adăugată (VA)

ˮExprima crearea sau creșterea de valoare adusă de întreprindere bunurilor și serviciilor provenite de la terți. Acest sold relizeaza legătura în micro și macroeconomie deoarece introducerea sa în contabilitatea întreprinderilor ușurează calculul unor indicatori de contabilitate națională; prin însumarea valorii adăugate la nivel microeconomic se obține PIB și mai departe PNB și conduce la ameliorarea calității informaticii contabile în general.ˮ

VA = (Producția totală + Marja comercială) – Consumul intermediar

VA= (168.704 + 32.902) – 185.916 = 17.609

VA= (103.468 + 14.537) – 101.910 = 16.095

Excedentul brut de exploatare (EBE)

ˮOcupa locul central în cadrul tabloului SIG, reprezentând o adevărată răscruce în analiză.ˮ Plecând de la el fie se poate continua studierea formarii rezultatului contabil, calculându-se celelalte solduri, fie se poate calcula capacitatea de autofinanțare a firmei.

ˮInteresul analizei financiare pentru excedentul brut de exploatare se manifesta în trei direcții:

EBE măsoară performantele economice ale întreprinderii, constituind deci un indicator ce permite comparațiile în timp, precum și între întreprinderi diferite. El va fi reținut în calculul rentabilității economice – EBE*100/Capitalul de exploatare sau în calculul marjei brute – EBE*100/ CA

EBE este independent de deciziile financiare de politica fiscală sau de politica de dividende a întreprinderii. El este în indicator „pur” al activității economice deoarece: este calculat înainte de a se adăuga cheltuielile financiare și prin urmare este independent ded compoziția pasivului, în particular de valoarea îndatorării intrepinderii; este independent de deciziile reletive le calculul amortizării; este independent de deciziile privind distribuirea dividendelor

EBE este o resursă fundamentală pentru întreprindere, care va fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitelor pe profit și pe dividende, rambursarea împrumuturilor anterioare.ˮ

EBE = Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare – Impozite pe taxe, vărsăminte asimilate – Cheltuieli cu personalul

EBE= 17.609 + 0 – 450 – 10.927 = 6.232

EBE= 16.095 + 0 – 281 – 14.250 = 1.564

Rezultatul din exploatare (Rez. Expl.)

Evaluează rentabilitatea economică a întreprinderii și corespunde activității normale și curente a întreprinderii inclusiv operațiile efectuate în exercițiile anterioare dar aferente exercițiului curent. Acest sold permite compararea performantelor întreprinderii ce au politici financiare diferite. Se poate considera că un venit (înainte de impozitare) lăsat de exploatarea curentă a aprobărilor de capital fie că este vorba de bancheri sau acționari.

Rez. Expl. = Venituri din exloatare – Cheltuieli din exploatare

Rez. Expl. = 209.405 – 233.175 = – 23.770

Rez. Expl. = 129.345 – 130.031 = – 685

Rezultatul financiar (Rez. Fin.)

ˮRezultatul financiar apare ca expresie a politicii de finanțare adoptată de unitate, fiind în majoritatea cazurilor negativ. Totuși, anumite întreprinderi în special cele mari obțin adesea un rezultat financiar pozitiv, a cărui mărime nu este neglijabilă.ˮ

Rez. Fin. = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rez. Fin. = 0 – 1.075 = – 1.075

Rez. Fin. = 3.988 – 368 = 3.620

Rezultatul curent (Rez.C)

ˮRezultatul curent este rezultatul tuturor operațiunilor curente ale întreprinderii. El este un sold intermediar de gestiune care exprima sintetic performantele economice și financiare ale întreprinderii, obținute ca urmare a desfășurării de operațiuni curente, cu caracter normal. Decurge din activitatea curentă a întreprinderii excluzând operațiunile excepționale.ˮ

Rez.C= Rezultatul din exploatare+ Rezultatul financiar

Rez.C= – 23.770 – 1.075 = – 24.845

Rez.C= – 685 + 3.620 = 2.935

Rezultatul extraordinar (Rez. Extr.)

ˮSintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere degajat de activitatea cu caracter de excepție a întreprinderii.ˮ

Rez. Extr. = Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare

Rez. Extr. = 0 – 0 = 0

Rez. Extr. = 0 – 0 = 0

Rezultatul brut al exercițiului (Rez. Br.)

Rezultatul brut al exercițiului este un sold intermediar care reflectă sintetic eficienta întregii activități desfășurate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată.

Rez. Br. = Venituri totale – Cheltuieli totale

Rez. Br. = 209.405 – 234.250 = – 24.845

Rez. Br. = 133.334 – 130.399 = 2.935

Rezultatul net al exercițiului (Rez. net)

Rezultatul net al exercițiului exprima mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități reale, astfel el va armane doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub formă de dividende sau/și să se reinvestească în întreprindere.

Datorită perturbațiilor aduse de inflație și a reglementărilor finale cu privire la amortizare acest sold prezintă un interes reletiv pentru analiza financiară.

Rez.net = Rezultatul brut al exercițiului – Impozitul pe profit

Rez.net= – 24.845

Rez.net= 2.935 – 705 = 2.230

3.3. Determinarea capacității de autofinanțare cu ajutorul metodei deductive

ˮCapacitatea de autofinanțare exprima, deci, un surplus fianciar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial dacă nu este sustunut de mijloace financiare efective. Ori, surplusul monetar degajat, prin creșterea trezoreriei nete, adică cash-flow-ul , dovedește că cea mai mare parte a acestei capacități de autofinanțare este susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.ˮ

ˮReflecta potențialul fianciar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenta.ˮ

Conform acestei metode, CAF se calculează plecând de la excedentul brut din exploatare(EBE), indicator stabilit în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune:

Acest cont de venituri nu a fost asimilat cu noul sistem contabil românesc, dar valentele sale operaționale ai fost semnalate, în literatura româneasca de specialitate.

Calculul CAF, după metoda deductivă, scoate în evidență faptul că la originea indicatorului stau producția și activitatea de comercializare, motiv pentru care valoarea sa informativa este de neînlocuit.

CAF = Excedentul brut de exploatare + Alte venituri de exploatare – Alte cheltuieli de exploatare + Venituri financiare – Cheltuili financiare + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozit pe profit

CAF= 6.232 + 0 – 27.664 +0 – 1.075 + 0 – 0 – 0 = – 22.507

CAF= 1.564 + 29.000 – 9.342 + 3.988 – 368 + 0 – 705 = 24.137

Tabelul 3.2 Calculul CAF după metoda deductivă

Se observa o dependență evidentă a capacității de autofinanțare de profitul net. Este reținut faptul că CAF ia valori mai mari decât profitul net atunci când acesta a fost pozitiv , iar când profitul net a fost negativ CAF a înregistrat valori foarte diferite de-a lungul anilor ceea ce face practic imposinil de efectuat o analiză a evoluției.

Capacitatea de autofinanțare exprima deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii. Ea nu are de cât uncaracter potențial dacă nu este susținută de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar dovedește că cea mai mare parte a acestei capacități de autofinanțare este susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.

3.4. Determinarea capacității de autofinanțare cu ajutorul metodei adiționale

Metoda adițională permite să se calculeze capacitatea de autofinanțare (CAF), plecând de la rezultatul exercițiului, corectat cu cheltuielile și cu veniturile care nu au incidenta asupra trezoreriei:

Relația de calcul a metodei aditive releva anihilarea influentei plusurilor și minusurilor de valoare rezultate din cesiunile de elemente de activ. Scopul anihilării este evitarea includerii de două ori a acestor valori în resursele stabile.

Totodată, relația dintre CAF și rezultatul exercițiului exprima, prin elementele sale de calcul, utilizarea din punct de vedere teoretic, a surplusului monetar potențial. Astfel, CAF, în calitatea sa de indicator al finanțării inteme, poate asigura:

– înnoirea echipamentelor (ca o consecință a amortizărilor );

– acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor la care este expusă întreprinderea ( ca o consecință a constituirii sau majorării provizioanelor pentru depreciere și a celor pentru riscuri și cheltuieli );

– dezvoltarea potențialului de producție și creșterea exteme (prin capitalizarea unei părți din rezultat);

–     remunerarea acționarilor ( partea distribuitatdin rezultat).

Metoda adițională pornește de la rezultatul exercițiului, corectat cu soldul obținut în urma compensării cheltuielilor calculate cu veniturile calculate.

CAF = Rezult. net al exercițiului + Cheltuieli privind cedarea activelor – Venituri din cedarea activelor + Cheltuieli cu amortizări și provizioane – Venituri din provizioane

Tabelul 3.3. Calculul capacității de autofinanțare

Se constată o reducere a ponderii capacității de autofinanțare în cifra de afaceri. Înseamnă că cifra de afaceri contribuie într-o mai mică măsură prin producția vândută la formarea valorii adăugate, și de aici mai departe la formarea capacității de autofinanțare.

Corelația dintre capacitatea de autofinanșare și rezultatul financiar arată măsura în care întreprinderea își acoperă pierderile realizate în activitatea financiară pe seama capacității de autofinanțare. Astfel, cu cât pierderile de acoperire sunt mai mari, cu atât CAF se diminuează mai mult, ceea ce face ca această corelație care există între CAF și rezultatul aferent activității financiare să fie una inversă.

CONCLUZII

Analiza capacității de autofinanțare presupune determinarea posibilităților întreprinderii de a realiza în cursul desfășurării activității numeroase resurse necesare acesteia pentru continuarea activității și pentru dezvoltare.

Societatea S.C. FERMA VENUS S.R.L. are activitatea de comerț producerea și comercializarea produselor de morărit. Situația financiar – economică a societății nu este tocmai favorabilă, fapt ce rezulta din cifra de afaceri, CA = 98.178 lei , valoarea adăugatǎ, VA = 16.095 lei, rezultatul exercițiului curent = 2.935 lei. CA a scăzut cu 53% în anul 2013 față de anul 2012, ceea ce are ca efect scăderea eficienței utilizării resurselor umane, tehnologice și materiale, scăderea rentabilității firmei.

Capacitatea de autofinanțare este pozitivă în anul 2013 și poate finanța nevoile financiare ale firme. Capacitatea de autofinanțare este pozitivă datorită rezultatului excedentului brut de exploatare, care sintetizează și reflectă activitatea de exploatare.

Pentru a determina riscul de faliment al firmei folosim model CONAN-HODELER:

Z = -0,16 * – 0,22 * + 0,87 * + 0,10 * – 0.24 *

Z = – 0,16 * – 0,22 * + 0,87 * + 0,10 * – 0.24 *

Z = – 0,02 – 2,61 + 0,03 + 8,85 – 0,02

Z = 6,23

Firma are o posibilitate de faliment de 6,23%.

În consecință, acțiunea conjugată a acestor factori influențează mărimea CAF, în sensul diminuării ei, fiecare din acești factori având o influență diferită. Întreprinderea poate avea în vedere pentru a ameliora aceste consecințe ale factorilor menționați următoarele aspecte:

– raționalizarea consumului intermediar, prin îmbunătățirea aprovizionării respectiv reducerea duratelor de aprovizionare cu materii prime și materiale necesare procesului de producție care ar avea ca și consecință reducerea imobilizărilor de fonduri și o accelerare a rotației lor. De asemenea, consumația la nivel de întreprindere trebuie să reflecte necesitățile reale ale acesteia;

– optimizarea stocurilor, identificarea acelora care au o utilizare lentă, a celor neutilizabile în producția firmei, a celor declasate astfel încât mărimea acestora să fie la nivelul necesităților;

– optimizarea transporturilor atât în activitatea de aprovizionare cât și în cazul desfacerii prin evitarea cheltuielilor nejustificabile cu transportul materiilor prime de la furnizori la depozitul firmei și respectiv a produselor finite către diverși clienți interni sau externi;

– diversificarea producției, înlocuirea unor sortimente de fabricație și cucerire în același timp a unor piețe de desfacere;

– repartizarea pe viitor a unor sume cât mai mari din CAF pentru dezvoltarea, respectiv extinderea și modernizarea firmei prin resurse proprii și renunțarea pe cât posibil la credite, având în vedere costurile ridicate ale acestora și repercusiunile pe care le are asupra activității întreprinderii.

În urma realizării studiului de caz se poate spune că nevoile de finanțare ale Societății Comerciale S.C. FERMA VENUS S.R.L.. pot fi satisfăcute prin autofinanțare.

Autofinanțarea este folosită pentru înnoirea echipamentelor, pentru acoperirea pierderilor probabile. Bineînțeles că autofinanțarea depinde de profitul net și, când acesta este mai mic de 0, capacitatea de autofinanțare este mai mică decât profitul și invers.

Autofinanțarea este susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.

BIBLIOGRAFIE

Ariton Doinita, Gestiune financiară a întreprinderii, Editura „Pax Aura Mundi” Galați, 2001;

Bistriceanu Gh. D., Demetrescu C. G., Macovei E.I.- Lexocon de finante-credit, contabilitate și informatica financiar contabila Vol I Editura Didactică și Pedagogică București, 1981 ;

Ciucur, D., Popescu, C., Popescu, I., Popescu Fudulea, A.M., Fundamente ale planificării strategice, Editura Economică, București, 2003;

Ileana Nisulescu- Finanțele și reorganizarea întreprinderilor, Editura Info Medica 2000;

Ilie V. , Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și pedagogică R.A., București, 1997 ;

Mihai Ristea- Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, București, 2004 ;

Radu, V., Avrigeanu, A., Zirra, D., Planul de afaceri, Editura Mărgăritar, București, 2004 ;

Robu V., Georgescu N. Analiză economico financiară, Editura OMNIA UNI S.A.S.T., Brașov, 2000 ;

Sava Sorica- Dicționar Macmillan de economie mondială, Editura Condecs 1999;

Stancu I., Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 2004;

Stancu, I. , Finanțe, Editura Economică, București, 1996;

Stănescu C., Ișfănescu A., Băicuși A. Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 1996;

Văduva, F., Managementul strategic al firmei, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2005;

Vintila Georgeta, Vuta Mariana, Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Rolcris, București, 2001;

Violeta Isai, Teoria și practica bilanțului contabil , Editura Valinex , Chișinău, 2002;

BIBLIOGRAFIE

Ariton Doinita, Gestiune financiară a întreprinderii, Editura „Pax Aura Mundi” Galați, 2001;

Bistriceanu Gh. D., Demetrescu C. G., Macovei E.I.- Lexocon de finante-credit, contabilitate și informatica financiar contabila Vol I Editura Didactică și Pedagogică București, 1981 ;

Ciucur, D., Popescu, C., Popescu, I., Popescu Fudulea, A.M., Fundamente ale planificării strategice, Editura Economică, București, 2003;

Ileana Nisulescu- Finanțele și reorganizarea întreprinderilor, Editura Info Medica 2000;

Ilie V. , Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și pedagogică R.A., București, 1997 ;

Mihai Ristea- Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, București, 2004 ;

Radu, V., Avrigeanu, A., Zirra, D., Planul de afaceri, Editura Mărgăritar, București, 2004 ;

Robu V., Georgescu N. Analiză economico financiară, Editura OMNIA UNI S.A.S.T., Brașov, 2000 ;

Sava Sorica- Dicționar Macmillan de economie mondială, Editura Condecs 1999;

Stancu I., Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 2004;

Stancu, I. , Finanțe, Editura Economică, București, 1996;

Stănescu C., Ișfănescu A., Băicuși A. Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 1996;

Văduva, F., Managementul strategic al firmei, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2005;

Vintila Georgeta, Vuta Mariana, Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Rolcris, București, 2001;

Violeta Isai, Teoria și practica bilanțului contabil , Editura Valinex , Chișinău, 2002;