CAP ɻITOLUL 1. VIA ɻȚA ȘI AUTEN ɻTICITATEA OPE ɻRELOR [624664]

1

CAP ɻITOLUL 1. VIA ɻȚA ȘI AUTEN ɻTICITATEA OPE ɻRELOR
LUI MI ɻRCEA EL ɻIADE
1.1.Fam ɻilia, nașter ɻea și debu ɻtul unui g ɻeniu
Ziua de 9 martie a anului 1907 a însemnat pentru literatura română, nașterea unui
om, a cărui personalitate puternică, s -a impus prin intensa și diversa activitate realizată de -a
lungul vieții.
Prin însuși numele sau Mircea <gr.”mir”= pace> și Eliade <gr.”Helios”= soare>, din
care a rezultat pace și lume, adică cosmos, Mircea Eliade reprezi ntă spiritul unui „ cosmos ”,
univers creat prin propria -i personalitate.
Copilăria lui Mircea Eliade s -a desfășurat în localități ca Râmnicul Sărat, Cernavoda și
București, unde, Gheorghe Eliade, tatăl său, era mutat cu garnizoana. După absolvirea școlii
primare din strada Mântuleasa, liceul „Spiru Haret” se înscrie la Facu ltatea de Litere ș i
Filosofie din București .
Mircea Eliade a avut parte de o copilărie plină de întâlniri și descoperiri miraculoase,
pentru care a păstrat, de atunci încolo, o nostalgie p rofundă, ceea ce se pare că a și avut o
oarecare influență, determinând o recurentă a temei paradisului pierdut. Prima experiență
estetică a lui Eliade s -a petrecut, conform memoriilor sale, într -o pădure unde familia îl
adusese la picnic. Acolo, Mircea a întâlnit o „ enormă și splendidă șopîrlă albastră ”, de care
nu-i era frică, dar pe ca re mai târziu o descria ca fiind „de o stranie frumusețe ”. Fascinația
pentru lumea naturală, pentru insecte și chimie, a continuat o vreme și a marcat și primele
încercări literare ale lui Eliade , cum este cazul Minunăției călătorii a celor cinci cărăbuși în
țara furnicilor roșii , o povestire scrisă la 14 ani, care a avut un destin hilar. Compusă la
începutul anilor 20, a fost considerată periculoasă de cenzura comunistă, î ntrucât conținea
expresii ca „ președintele a murit într -un accident în timpul alegerilor din luna mai ” sau „ se
apropiau de frontiera occidentală”.
Celebru î n tinerețe, „ lider de generație ”, așa cum, cu siguranță, și -a dorit, citat, apoi, și
frecventat inte lectual de orice student: [anonimizat], profesorul Eliade nu a
fost părăsit de miopia adolescentină care i -a jucat neplăcuta festa legată de angajamentul
interbelic alături de o cauză grotesc -totalitară. Încercând să treacă sub tăcere epis odul și
evitând explicațiile care se impuneau, a contribuit involuntar la fascinația propriei sale
biografii, din care a sperat să elimine stânjenitoarele continuități.
Pentru un cititor malițios sau animat de o credință în predestinare, viața lui Mircea
Eliade începe cu câteva elemente care i -ar putea prevesti destinul. O primă rescriere a

2
biografiei sale este opera părinților. Acești a au ținut ca fiul lor, al cărui nume nu se regăsea pe
lista sfinților din calendarul ortodox, să se fi născut exact de Muce nici, asa că, deși Mircea
venise pe lume pe 13, data nașterii a fost mutată pe 9 martie. Și numele de familie a suferit
schimbări radicale, aceasta fiind opera tatălui lui Mircea, un militar pentru care a te numi, pur
și simplu, Gheorghe Ieremia trăda în p rea mare măsură originile modeste ale familiei.
Disciplina școlară îi repugna elevului Eliade de la liceul bucureștean „Spiru Haret”:
nimic nu mai mergea, profesorii nu îl apreciau la justa lui valoare, în timp ce colegii îl
poreclesc „ doctoru l”, datorită faptului că, în ciuda interdictiei tatălui, preocupat de problemele
de vedere ale lui Mircea, el continuă să citească, în special Balzac , pentru care, ca și eroul din
Cele 400 de lovituri ale lui Truffaut, dezvoltă o adevărată fascinație.
Deși la liceu fus ese coleg cu frații Acterian, Noica sau Mihail Polihroniade, obsesia
„generație i” și primele semne ale unei orientă ri politice au apărut mai târziu . Capitala a fost,
bineînțeles, întâlnirea cu Nae Ionescu, profesorul religios și desident în raport cu mains tream –
ul respectabil de inspirație maioresciană de la Facultatea de Filosofie din București:
P.P.Negulescu, Ră dulescu -Motru, Tudor Vianu, Dimitrie Gusti. Influența și carisma figurii
faustice a viitorului ideolog legionar au cristalizat, desigur, elemente deja prezente atât în
„spiritul timpului ”, cât și în propria evol uție intelectuală a lui Eliade.
Mircea Eliade și -a făcut debutul li terar cu povestirea fantastică Cum a m descoperit
piatra filosofului , publicată la vârsta de 14 ani în „Ziarul Științelor Populare” din București,
lucrare premiată de comitetul de conducere al ziarului. La vârsta de 16 ani începe să publice
nuvele și eseuri literare la diferite reviste, iar de la 17 ani începe să scrie articole în care
tratează i storia religiilor și cultura Orientului în cadrul revistei „Vlăstarul” – revista liceului
Spiru Haret.
Anul 1928 aduce schimbări importante în viața lui Eliade. Este momentul de început al
carierei sale publicistice, pe care nu a abandonat -o decât odată cu plecarea sa din România, în
1940. Omul de presă Pamfil Șeicaru îi remarcase anumite recenzii incisive apărute în gazete
universitare și îl invită să scrie la „Cuvântul”, un ziar l a care colabora și Nae Ionescu ș i care
practica un limbaj violent în ton cu e poca. În același an se cristalizează în spațiul public ideea
că a apărut o nouă generație de tineri intelectuali români, grupați mai târziu în jurul asociației
culturale „Criterion” și al căror lider este chiar Eliade, autorul manifestului „ itinerariu
spiritual”. În sfârșit, tot în 1928, interesul să u pentru religie, potențat de apetitul pentru
mistică al originalului profesor de logică Nae Ionescu, îl determină să plece în prima
„călătorie inițiatică ” în India.

3
Se poate vorbi despre o „ experiență a Indiei ” în viața lui Eliade deoarece acesta, în
India, trăiește sentimentul parcurgerii unei experiențe existențiale de excepție, și i se
conturează intrarea într -o alta vârsta artistică.
Mircea Eliade pleacă în India să întâlnească realul , să trăiască experiența indiană a unui
tânăr însetat de viață. Descoperă aici pofta de viață transigurată într -o experiență
sacramentală, descoperă importanța simbolismului religios în culturile tradiționale, dar și o
civilizație întemeiată pe agricultură.
Întors din India, scri itorul este plin de viața, de idei, de energie „ Mircea Eliade n -a fost
doar in Indii, el a calătorit prin Infern. India poate purta acest nume: lumea de dincolo ”1.
În anul 19 33 este premiat pentru romanul Maitreyi , devine un scriitor cunoscut în epocă,
și tot atunci obține doctoratul în filozofie la Universitatea București, cu teza „ Psihologia
meditației indiene – studii despre yoga ”, tipărită sub un titlu modificat,” Yoga, Essai sur les
origines de la mistique indienne ”, închinată lui Nanin dra Chandra Naudi, Nae Ionescu ș i
Dasgupta; lucrare considerată a fi o contribuție importantă la înțelegerea tehnicilor mistice
indiene, dar care în România nu a fost bine primită. În aceste conditii, Constantin Noica a
intervenit pentru a -l apăra în articolul „Yoga și auto rul ei”, semnalizând valoarea lucrării și
acuzând de superficialitate pe criticii acesteia.
Astfel, Mircea Eliade poate fi numit „homo universalis”, pentru că după cum spune
Eugen Simion, „ Mircea Eliade este un spirit al amplitudinii, al totalității, nu al
fragmentului ”2, „el este un om al procesului ” spune Emil Cioran, „ care merge până la
rădăcinile fenomenului și prezinta fazele devenirii lui, căutându -i protoistoria”3.
Tot Eugen Simion spunea: „ În el se unesc trei blesteme: al spiritului și al singurătăț ii,
blestemul muncii si blestemele si paradoxurile condiției”4.
În Memorii savantul mărturisește: „ Faptul că mă vedeau mai urât decât în realitate îmi
întăreau anumite convingeri de pe vremea aceea și chiar felul de a fi. Nu aveam altă ieșire
decât să mă singularizez, să fiu „le veuf l’inconsole”, să mă refugiez în sine, într -o solitudine
mândră”5.
Criza de pubertate este accentuată de primele insu ccese erotice, și îi provoacă accese de
melancolie:” Aveam impresia că pierdusem ceva esențial, de neînlocuit și că viața mea nu mai
avea nici un rost”6.

1 Lotreanu,Ion – Introducere în opera l ui Mircea Eliade ,Editura Dacia,Cluj -Napoca,1980 , p.p.105 -108
2 Simion, Eugen – Mircea Eliade,spirit al amplitudinii ,Editura D emiurg, București, 1995 , p. 96
3 Ibidem , p. 115
4 Ibidem , p. 164
5 Eliade, Mircea -Memori i,vol 1, Editura Humanitas, București, 1997 , p.p. 295 -296
6 Ibidem , p. 309

4
Astfel, pub ertatea lui Eliade este dominată de o inferioritate fizică dată de vederea slabă,
miopia, și altă dată de o inferioritate psihologică, venită dintr -o înfățișare fizică considerată de
el respingătoare. Însă, pe parcurs, el își va învinge aceste complexe naive mărturisind: „ Anii
tinereții lui Papini părea u copiați după ai mei și ma reg ăseam în ei aproape cu totul. Ca și
el, eram timid, îmi plăcea singurătatea și nu mă înțelegeam bine decât cu acei dintre
camarazii mei care erau mai inteligenți și mai învățați decât mine”7.
„A fi român este, pentru mine, a trăi, a exprima și a valoriza această lume între lumi”
mărturisește Mircea Eliade lui Rocquet, in 1978. Eliade a trecut prin exil și a murit în exil;
exilul a fost pentru el ca o „practică inițiatică”.
Despre exil Mircea Eliade spune: „ Din când în când sințeam nevoia să îmi regăsesc
izvoarele, pământul natal. În exil, pamântul natal e limba, e visul.. .”8. În exil, scriitorul tră ia o
ruptură cu trecutul, i ar acestei rupturi a căutat să îi dea un sens, transf ormând -o experiență a
unei „morți” inițiatice, a unei renaș teri, și într -un izvor de inspirație pentru că: „ oriunde există
un Centru al lumii”9.
1.2.Coordonatele operei lui Mircea Eliade
Prin opera sa, Eliade vrea să refacă unitatea sp irituală a omului, redându -i acestuia
dimensiunea cosmică, „vrea să redescopere plenitudinea ascunsă, pierdută de conștiința
modernă” , pentru că, spune Eliade: „ omul nu este singur în univers, el este purtător de
mituri. Prin felul de său de a fi – modest , cordial, spirit nenconformist, decis să dezlege
misterele vieții, punându -și problemele și alcătuind întrebări despre tot ce îl înconjoară, am
putea spune că Mircea Eliade își „construiește meticulos un destin” , dorește să -și depășească
condiția.
Eliade propune o formulă de existență contruită din asceza spirituală și trăirea plenară în plan
existețial, pentru că el vrea să cunoască lucruri uitate de lumea modernă -modelele,
experiențele primordiale. Ceea ce l -a preocupat pe el a fost lumea occidentală, s punând
că”Europa nu este centrul spiritual al lumii, ci doar o provincie a spiritului universal” .
Scopul lui Eliade este de a pune ordine în multe domenii haotice ale vieții spirituale în
civilizațiile ne -europene.
Referitor la unitatea operei sale, Mirce a Eliade mărturisește în Jurnal că:”pentru a judeca ceea
ce am scris, cărțile mele trebuie judecate în totalitatea lor”. Majoritatea ideilor fundamentale
din opera stiințifică se regăsesc în creația artistică: raportul dintre sacru și profan, mitul
eternei reîntoarceri, mitul coborârii în infern, motivul labirintului.

7 Ibidem , p. 348
8 Eliade, Mircea – Încercarea labirintului , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1990 , p. 156
9 Ibidem , p. 114

5
În lucrările sale, Mircea Eliade a operat cu noțiuni și concepte profund originale, din care ar
putea fi menționate: mitul, care constituie o manifestare a sacrului, exprimând un fapt de
exite nță total și originar. Un mit fundamental este cel al „eternei reîntoarceri” vazută ca
permanentă repetare a actului creator divin; în această lumină orice creație umană devine o
reiterare a creației lumii, și orice jertfă rituală repetă sacrificiul despre care vorbesc miturile
cosmogonice.
Conceptul de simbol apare și în literatură; Mircea Eliade îi oferă o altă semnificație, tinzând
spre sacru. Astfel, în accepție eliadească, simbolul este semnul obscur al unei realități
transcendente, iar „cheia” lui est e originară.
Opera literară a lui Mircea Eliade este fascinantă și valoroasă înscriindu -l în seria scriitorilor
reprezentativi ai acestui secol, alături de A.Gide, A.Malraux, A.Camus, E.Ionesco.
Caracterizat drept „cea mai integrală și servilă întrupare a gidismului în literatura noastră” ,
Mircea Eliade este un prozator modern, astfel, atât în nuvele căt și în romane, autorul a
abordat o problematică de tip existențialist.
Deși opuse automat celor fantastice ―în virtutea unui manicheism critic ritual―
marg inalizate, când nu de -a dreptul recuzate de autorul însuși, prozele „autenticiste”
interbelice poartă și ele, la vedere, marca brevetată a forului producător. Critica a remarcat, de
timpuriu, că există în ele o eroare abia camuflată de banal, de tot ce est e previzibil și comun.
Câteodată, aventurile personajelor lui Eliade sunt plasate într -un cadru nefamiliar, în spații
exotice, ca în Isabel și apele diavolului sau Maitreyi; altă dată, într -un București cosmopolit,
lipsit de personalitate și de cromatică l ocală..
În Huliganii, Întoarcerea din rai, Lumina ce se stinge și celelalte, digresiunile
(auto)interpretative angajează interlocutori numeroși, mai mult sau mai puțin diferiți între ei.
Nuntă în cer e structurată după tiparul dialogului. În Maitreyi sau Isabel și apele diavolului,
comentariul evoluează către înfruntarea insului cu sine, luând eventual înfățișarea unei lecturi
a propriului jurnal. De fiecare dată, însă, povestirea este concurată de un discurs cu o numită
amploare hermeneutică.
În Maitreyi și Nuntă în cer, între fabulație și excursul hermeneutic se păstrează un anumit
echilibru. Casa fictiunii e mai gălăgioasă, cu încăperi care răsună de galsuri în Huliganii,
Lumina ce se stinge sau Întoarcerea din rai. Pe când în Isabel și apele diavolului , discursul
bruiază autoritar și uneori contra -productiv povestirea. Personajele prozei realiste a lui Eliade
suferă de boala problematizării, acuză un sindrom logoreic, cu simptome care diferă în funcție
de profesie, instrucție sau înzestrare. Cercetători i, tehnicienii, artiștii, bibliotecarii sau literații
de profesie, hermeneuții aceștia ilustrează, în ultimă instanță, două categorii antinomice, cu

6
rol determinat asupra scrisului lui Eliade și a receptării lui: insul „pozitiv” și, respectiv, insul
„creat or” și imaginativ.
Dincolo de toate acestea, mocnește însă un pathos demostrativ și polemic, care întreține riscul
glisajului în didacticism sau, mult mai rău, într -un discurs normativ. În Isabel și apele
diavolului procesul didacticismului a devenit aproa pe agresiv. Un nedorit efect secundar al
tensiunii de care vorbeam pare a fi și înclinarea reducționistă a criticilor lui Mircea Eliade,
gata să coteze „în bloc” proze neomogene valoric. Onorabile sunt Nuntă în cer sau Maitreyi.
Slabe și de un intens conj unctural – Lumina ce se stinge sau Întoarcerea din rai, în timp ce
Huliganii s -a dovedit mai rezistent la timp.
Dacă nu în plan valoric, atunci în cel denomenal, proza realistă a lui Eliade trădează o serie de
note comune ce se regăsesc și în registrul fantastic, dar nu numai. Ar fi, în primul rând,
„impuritatea formală”. Materia cu care lucrează Eliade este, de pre ferință, aliajul de „fabulație
și de comentariu interpretativ”. Un aliaj ce se obține prin tratarea critică, uneori la „rece”
alteori la „cald” a povestirii.
Programatică și atitudinală, proza lui Mircea Eliade trădează o oroare genuină de enunțiativ,
poartă o încărcătură ofensivă, pentru mulți dintre contemporanii săi insuportabilă.
În La țigănci, scriitorul lucrează cu o anumită economie de uanțe. O confruntare se produce,
totuși, între unghiul frust de percepție al celor „din afară” – din stradă – și cel mai rafinat care
funcționează „în interior”. Competiția rămâne nedecisă: stă dovadă buimaceala intratabilă a
lui Gavrilescu (a cărui iluminare reprezintă miza jocului).
Nuvela Pe strada Mântuleasa e dominată de un pluralism hermeneutic fertil. Cam câte
personaje, atâtea versiuni de lectură. O parte dintre cititorii lui Fărâmă dau tuturor faptelor o
tentă politică. Economul are simț practic și trage concluzii profitabile într -un plan mai
concret. Nedecisă rămâne Anca Vogel. Ea subscrie parțial la varianta Ec onomu, dar este mai
puțin pedestră urmându -l fascinată, în direcția fabulosului oniric și a unor scheme livrești
consacrate, pe inventivul Fărâmă. Acesta încearcă, de fapt să -i fenteze pe toți, creând
diversiune interpretativă în direcții opuse.
O analiză de detaliu a masivului roman Noaptea de Sânziene ar demostra, punct cu punct,
cum funcționează, la Mircea Eliade, dispozitivul hermeneutic cu alternative multiple și, mai
cu seamă, care sunt riscurile lui. Există înscrise în roman versiuni înclinând spre realismul
plat, spre kitsch -ul monden sau spre senzațional. Alte sugestii deviază spre cultural și au un
aspect auoreferențial și creator, aparținând unor scriitori prefesioniști sau oameni de carte,
critici cu brevet sau regizori. Au acces la grila ezoter ică asceți ca Anisin sau aspiranți la
inițiere ca Viziru și Ileana. În mare parte livrescul și speculația eschatologică au lunecat în
banal, în vulgată. Obsesia variantelor este atât de puternică încât scriitorul își ordonează

7
personajele în dublete, despi când polar o serie de prototipuri ideale ca să creeze simetrii ușor
reperabile.
Dacă există anumite proze în care un bun reglaj tehnic nu permite diversități sonore să se
degradeze în zgomot de fond, în altele, anemice precum Dayan sau domnișoara Christin a,
regia de emisie rămâne deficitară, interpretările trădează un sindrom logoreic și au un efect de
bruiaj.
Tot o cale de dominare a presiunii centrifuge este privilegierea uneia din variante. Investită cu
un patos demonstrativ special, aceasta dobândește autoritate. Astfel stau lucrurile cu
Nouăsprezece trandafiri, Incognito la Buchenwald, Uniforme de general, În curte la Dionis.
Intră aici în joc onoarea scriitorului de enunțiativ, înclinarea spre performativ, bine marcată și
în proza realistă. În conseci nță, o serie de personaje, a căror versiune este privilegiată, au
tangențe vagi cu performanța artistică. Pentru a -și propaga mesajul sibilinic, poetul și inițiatul
Adrian recurge la arta interpretativă a Leanei, speculându -i fibra misionară. Generăleasa
Calomfir își traduce de asemeni lecția în spectacol, cu ajutorul fragedului Ioronim Thanase,
copil cu o înzestrare scenică precoce. Personajul revine într -o serie de proze care formează o
unitate distinctă, tocmai prin doza serioasă de didacticism. Între el e, „Nouăsprezece
trandafiri” se remarcă prin aceea că lecția spectacolului eșuează în dăscăleala plicticoasă.
Presiunea centrifugă a fost ce -i drept, anihilată: efectul centripet capătă însă aspectul unui
sindrom normativ.
Prozele realiste ca și cele fanta stice au fost supuse atât tratamentului reducționist cât și, în
compensație, aceluia care complică fastidios. Între războaie, literatura lui Mircea Eliade a fost
prizată de o serie de cititori pe lumea comercială și pe aceea a senzaționalului ieftin. Alții s-au
lăsat atrași mai curând de aspectul ei doctrinar și de inserțiile masive de eseism.
1.3.Experiența lui Mircea Eliade în Himalaya
Odată cu mutarea lui în Bhowanipore a avut prilejul de a cunoaște cu adevărat India.
A trebuit să se adapteze la obiceiurile lor, de exmplu mâncatul cu mâna (folosind doar
degetele) pe jos. Vizitele l a temple, monumente, orașe, l -au făcut să se simtă ca la el acasă. Îi
plăcea totul: peisajele, mâncarea si îmbrăcămintea. Romanul Lumina ce se stinge a fost
redactat în India de către el. Aici a început să se împrietenească cu Maitreyi, fiica lui
Dasgupta. Traduceau poemele lui Tagore împreună. Făcea deja parte din familia lui, de parcă
era copilul lui adoptiv.
Într-o zi ” mâinile noastre s -au întâlnit…și nu le – am mai putut decleșta ” – a fost
prima atingere dintre cei doi, îndrăgostindu -se unul de altul. Dar, pe dat a de 18 Septembrie,
Maitreyi i -a trimis un bilet în care l -a anunțat că părinții ei aflaseră tot și a fost obligată să
spună t otul. Ch iar în ziua aceea, Dasgupta l -a informat că din cauza problemelor de sănătate

8
nu-l mai poate găzdui la el. A trebuit să plece î n ziua aceea. De atunci, nu i -a mai v ăzut pe
nici unul. Maitreyi l -a mai telefonat, dar și conversația a fost întreruptă…
La familia Perris toată lumea se prefăcea că nu înțelegeau ce se petrece. Mircea Eliade
trebuia să ” mă facă să uit Bhowanipore ”. (Eliade, 2004 , 180 )
Chiar el mărturisește: ”Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât întelese m
că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. Tot ce mi se întâmplase pornise din dorința
mea de a mă identifica cu India, de a deveni un adevărat indian”. (Eliade, 2004 , 180 )
Neputând să -și găsească locul, a vizitat Delhi (Hardwar), K ankh al și Rishikesh. Aici,
l-a cunos cut pe Swami Shivananda, ce i -a dat dreptul de a sta în ashram, cunoscând regulile
lui. În aceste săptămâni, autorul a înțeles cauza rupturii relației lui cu Dasgupta. Totul i se
părea un labirint și trebuia să se regăsească, treptat, cu ajutorul meditațiilor și al practicelor
yoga iar acum cu ajutorul lui Shivananda. De Crăciun , era total schimba t, trecut peste
întâmplari. S -a concentrat mult asupra doctoratului , yoga și învăța despre India. Dar
”Mai târziu s au mai curând, m -aș fi tr ezit din ”experiența mea indiană ”, și mi -ar fi fost greu să
mă reîntorc, pentru că n -aș mai fi avut douăzeci și trei de ani ”. (Eliade, 2004 , 181 )
Voia să -și caute o casă, o lume unde limba română era dom inantă pentru cr eația lui.
Și-a luat hainele europenești și a luat primul tren spre Delhi și în trei zile a ajuns în Calcutta
pe strada 82 , Ripon Street.
”De data aceasta, nu mai încercam să devin un altul, imitând un model indian, ci mă lăsasem
atras de misterul atâtor a specte abscure sau neglijente ale culturii indiene ” (Eliade, 2004 , 181 ).
Voia să cunoască partea pe care a neglijat -o până acuma, așa că a încercat să scrie o
istorie comparativă cu yoga, dar pentru asta trebuia să învețe puțin chineza, tibetan a, deoarece
bengaleza nu era de ajuns. Cu acestea, el
”regăsea pretutindeni religiozitatea cosmică al simbolului și al icoanei, respectul religios al
pământului și al vieții, credința că sacrul se manifestă direct prin misterul fecundității și
reînnoirii c osmice”. (Eliade, 2004 , 182 )
A început să înțeleagă rolul icoan elor, ce simbolizau ele, lumea bună care nu era
pierdută. Așa a înțeles și structura culturii românești.
Ultimele luni petrecute la Calcutta au fost cele mai frumoase, dar și triste. Autorul
simțea că nu o să se mai reîntoarcă…Ajuns acasă, totul i se părea străin, rece . A trebuit să se
reîntoarcă la limba română și să trăiască cu amintirile lui din India magică.
1.4.”Cele trei lecții ale Indiei”
La vârsta de două zeci și doi de ani Mircea Eliade a ajuns în India. El este de părere că
India l -a format din trei puncte de vedere :
1) Descoperirea unei existențe filosofice, spiritul ind ian. Yoga ca și spirit, precum ș i
gândirea ca filosofie. A descoperit ac eastă lume a necunoscutului, unde puteai să te bucuri de
viață.

9
2) A doua descoperire este importanța simbolului Lingam. Lingamul este un falus de
piatră care era simbolul vieții și al creativității. Mircea Eliade a început să pună valoare pe
viața spirituală, religioasă a unei culture tradiționale.
3) Ultima descoperire este descoperirea omului neolitic . (Eliade, 1990 , 38)
Aici descoperă rădăcinile profunde ale civilizației neolitice, având ca bază agricultura,
ciclul de viață, moartea si învierea. În India, el a descoperit religiozitatea cosmică , adică
prezența sacrului în obiecte sau lucrui din natu ră. Această religie, numită și păgânism este
destul de cr iticată. Dar el a trăit aceste experiențe, a fost înconjurat de oameni care se bazau
pe religia lor. Pentru prima dată, viața unui om a fost comparată cu viața unei plante,
pământul era asociat cu femeia, omu l a priceput ideea de naștere -moarte -renaștere. La ei
agricultura era asociată cu sacralitatea. Toate ființele n aturii sunt importante, fiecare îșiare
rostul ei.
1.5. Arta poetică indiană
Experiența lui Mircea Eliade se găseste atât în texte, dar și în romanele Nopți la
Serampore , Maitreyi , și Isabel ș i apele Diavolului atât în limba română cât și în limba
franceză. Aceste cărți au fost scrise în timpul sanscrite i lui. Mircea Eliade spune că v oia să
pătrundă în lumea magică, a viselor și de aceea a scris romanul autobiografic.
În Nopți la Serampore , avem niște oameni care trăiesc o experiență neobișnuită,
retrăiesc un timp care a trecut. Eliade mărturisește că el crede în aceste ieșiri din timp și ieșiri
din spațiu . Toate acestea au legătură cu yoga și că nu totul este fantastic, există și adevărul
camuflat de autor. Este de părere că se poate întâmpla și chiar noi să credem că a fost reală.
Autorul nu ne dă totul din prima, pierzându -ne puțin, neștiind dacă ceea ce povestește este
adevărat sau nu.
În schimb, în Maitreyi nu există fantasticul, fiind un roman autobiografic. Interesul
pentru ta ntrism și arta indiană face ca Maitreyi să fie și mai complexă. Arta indiană, una
tradițională are niște semnificații simbolice. La ei, artistul nu exprima lucrurile din punct de
vede re personal, ci împărțea cu toată lumea valoarea artistică ce exprima lucrul acela. Chiar și
Mircea Eliade era fascinat de muzică, pictură, templele acelei culturi, da r și de literatura
indiană. I -a plăcut foarte mult scriitorul R abindranath Tagore, cu car e s-a și întâln it de câteva
ori (Dasgupta le -a făcut cunoștință).
Mircea Eliade lua notițe după fiecare întâlnire cu el, nota tot ce se spunea de spre el.
Admira la el faptul că reu șea să combine calități, virtuți și toate posibilitățile umane e xistente.
Între Tagore și cultura bengaleză exista o legătură foarte strânsă , observând u-se acest lucru
chiar și în operele sale.

10
Sentimentul de jenă din ” Maitreyi ” este adevărat, acest fapt este justificat deoarece el
era alb și se rușina de ac asta. Mircea Eliade a fost cucerit de India, atât cu inima cât și cu
spiritul.
Operele lui Mircea Eliade sunt opere a le autencitit ății numindu -le chiar el: ”O mare
creație epică reflectează în bună parte și mijloacele de cunoaștere ale epocii, sensul vieții și
valoarea omului, cunoștințele științifice și filosofice.” Literatura eliadescă se împarte în trei
părți: epicul pur , proza fantastică (cea mai dezvoltată) , fantasticul în lumea cotidiană
Epicul pur este partea care ne interes ează pe noi. Aceasta pune în centru un personaj
care vrea cu orice preț să se cunoasă pe sine prin experiețele trăite. (Maitreyi , Nuntă în cer . )
1.5. Romanul Maitreyi
Critica literară a considerat Maitreyi drept cea mai bună scriere în proză a lui Mircea
Eliade. Romanul, redactat în ianuarie -februarie 1933, este redus ca dimensiune. Dacă ne
gândim că autorul pledase în favoarea epicei pure, am fi tentați să credem că forța lui vine din
farmecul și fluența povestirii. Maitreyi este în tr-adevăr o poveste de dragoste, relatată cursiv
cu o dezvoltare firească, dar mijloacele scriitorului sunt departe de ceea ce se numește de
obicei narațiune pură.
O operă literară, nu numai din genul prozei are ca mișcare primă un sentiment sa u un
complex de trăiri. În orice caz opera poate fi redusă la un sentiment. La începutul povestirii
sale Eliade scrie:
“și dacă sufăr oarecum începând această povestire, e tocmai pentru că nu știu cum să evoc
figura ei (a Maitreyiei), de atunci și nu pot t răi aievea mirarea mea, nesiguranța și tulburarea
celor dintâi întâlniri”.
Autorul își pune prin urmare probleme de tehnică: cum sunt învinse dificultățile și
cum se constituie această monografie a mirării, a “turburării”?
Deci Mir cea Eliade face arheologie sentimentală, dar ce mijloace are la dispoziție?
Allan, “continentalul” aflat la Calcutta, locuise un timp în casa inginerului Narendra Sen, tatăl
ciudatei tinere. Tot ce gândise tânărul în legătură cu Maitreyi nu putuse fi trecu t în jurnalul pe
care îl ținuse. Însemnările din carnete erau în orice caz departe de adevărul acelor clipe unice.
Tulburarea trebuia căutată și dezgropată din memorie. Literar vorbind, procedeul cercetării
straturilor amintirii este productive. În memoria eroului cel mai mult decât în pagina de jurnal,
chipul fetei e atras în tușe puternice:
“Maitreyi mi s -a părut atunci mult mai frumosasă în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci
albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, cu buclele e i prea negre, cu ochii ei
prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și
totuși transparent, care trăie, s -ar fi spus prin miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare
curiozitate, căci nu izbuteam să înț eleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de

11
mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică și mai ales în glasul ei atât de schimbat în
fiecare clipă, cu glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete.”
Romanul este î ncă din start plin de “capcane” tehnice, însă marea reușită a scriitorului
vine de acolo că, în ciuda analizei eseistice, “învingătoare” este în fiecare capitol povestirea.
Primele elemente de atmosferă: Lucian Metz, “ziarist incult și impertinent”, însă c u “mult
talent și multă perspicacitate”, vrea să scrie o carte despre India. La demersurile reportericești
ale ziaristului asistă Allan, aflând astfel obiceiuri din casa inginerului, aspect în legătură cu
vestimentația indiană, dar firește că cel mai mult îl interesează eroina, plasată din primele
pagini din zona emoției, spaimei și “turburării”. Tânărul european dimpotrivă duce o viață
lejeră, merge la dancinguri, se sărută cu toate fetele și are ambiția să le iubească, o dragoste de
retina, făcută fără ni ci o tresărire, ca un sport….Maitreyi are, de la început, datele unei finite
de excepție, imaginea ei nu e înfățișată prin acumulare; tânăra brună e fascinantă din capul
locului și tot cortegiul de “tertipuri” literare are în speță funcțiunea dezvoltării m isterului și
mai puțin a constituirii lui. Mici întâmplări punctează apropierea eroului de incomparabilul
mister: mutarea lui Allan de la Tamluk pe linia Lumding -Sadya, un schimd de priviri prin
parbriz către tânărul ce ținea o fată pe genunchi și “mica ba rbară” transfigurată….
Povestea este elaborată treptat și, am spune democratic, cu cărțile pe masă: autorul își
mărturisește intențiile, ezitările. Ambiția lui Eliade, în Maitreyi , e aceea de a oferi asupra
Indiei o imagine de adâncime, o Indi e cu morala ei statornică și cu ideile ei ferme despre
frumos. În imaginile de “pregătire” se simte în ciuda procedeelor eseistice, că autorul a găsit
“tonul” potrivit, căci stăpânește la perfecție materialul. Autoportretizarea e firească în notarea
reacț iilor oamenilor slujește acea suită de nuanțe menită să realizeze un crescendo pe care -l
putem compara cu dezvoltarea unei teme musicale.
Întreaga narațiune are structură de “sonată”. În suma de elemente adiționale intră mai
întâi: îmbolnăvirea de malaria a tânărului, internarea în spitalul de medicină tropicală, teama
că nu se va mai face bine, vizitele la spital ale inginerului Narandra Sen, însoțit de Maitreyi.
Povestea alunecă printer “pericole”(îmbolnăvirea), situații jenante (vizitat de in giner și fiică,
Allan își face probleme: e slăbit, nebărbierit).
Timpul povestirii este alternat din loc în loc, ceea ce asigură construcției un firesc
aparte, o notă de realitate. Prozatorul se “războiește” cu carnetul, cu însemnările mereu
nesatisfăcătoare și apelul la memorie apare ca singura soluție salvatoare.
Tempo -ul narațiunii se precipită odată cu mutarea lui Allan în casa inginerului, la
Bhowanipore. Europeanul poartă cască colonial și se salută cu indienii ducând palm ele la
frunte. Proza aceasta a lui Eliade este departe de comportamentism, deși firul narativ este
foarte ductil. În analiză stă interesul artistic major: în autoscrutarea eroului și în încercarea lui

12
de a se lămuri în privința sufletului Maitreyei. Toată emoția vine dinspre “barbara” de
șaisprezece ani care se poartă ca o eroină dostoievskiană. Instabilitatea de comportament a
fetei naște un mister deosebit, volatil, temător, pe care literatura noastră nu -l mai cunoscuse,
cel puțin în această formula.
Maitreyi trece de la o impresie la alta, este incoerentă, de o ciudățenie surprinsă în
rânduri de mâna prozatorului. Îl întreabă pe erou:
“ De ce mai e poștă dacă nu primesc scrisori de la oamenii pe care nu -i văd?”
Fata este de o sinceritate deza rmantă iar afirmația: “Sunteți atât de frumoși voi. Și eu
aș vrea să fiu alba, nu se poate, nu -i așa?” sugerează instabilitatea vârstei fetei,
imposibilitatea de a se fixa în atitudini.
Allan încearcă să cunoască sufletul fetei și a lui Chabu, sora ei, fa ce însemnări în
jurnal, discută cu Sen despre obiceiurile fetelor indiene iar purtarea lui nu se desfășoară pe
linie dreaptă. Are și el ezitări și este contradictoriu ca de exemplu când află că Maitreyi scrie
versuri se simte ușor dezgustat (mentalitate de European). Fata îi spune că gândește că are
gândire filosofică și că versurile ei sunt appreciate de însuși Robi Thakkur (Tagore). Faptul că
ea este socotită în families au chiar dincolo de cercul familiei a fi genială, îl scârbește pe
tânăr. Rezultă de a ici că eroina nu este idealizată, strălucirea ei fiind ușor umbrită de autor.
Întreaga miză de emoție o dă, în plan artistic, posibilitatea declanșării unui amor
puternic între cei doi eroi, între un alb plin de foc și o barbară de un farmec st raniu iar
apropierea dintre cei doi planează ca un pericol. Gradarea emoției este realizată cu o tehnică
excelentă, surprinzătoare pentru tânărul scriitor care avea doar 26 de ani.
Allan începe să învețe bengaleza cu Maitreyi, dându -I la rândul său lecții de limbă
franceză. Au discuții prețioase despre poezie ( Swinburne, Valery), își compun dedicații pe
cartea lui Lucien Metz (“Prietenei mele Maitreyi Devi, de la un elev și profe sor”). Sunt
pagini și scurte capitol de tatonare, în care, paralel cu apropierea tinerilor, Allan se
autoanalizează, încearcă să înțeleagă se se întâmplă cu el, retrăiește momente trecute. Se
gândește la posibilitatea căsătoriei, deși fetei îi dă de înțeles că nu are această intenție. Jocurile
din bibliotecă, discuțiile despre religii, îmbrățișările, dau de înțeles că fata pune preț pe
prietenie în tot acest ceremonial. Forța emoționantă o dă orice atingere carnală, eterică,
arzătoare. Din simpla, rituala atingere a pulpelor, sunt scoase efecte nebănuite iar răceala fetei
la sărutul lui înfocat sunt redate foarte sugestiv de autor alături de febra iubirii surprinsă în
cele mai bune pagini ale romanului. Nimic nu este impur, nimic nu este lubric iar eroii se
comport în suferințele iubirii ca umiliții lui Dostoievski: striv esc lacrimi în ochi, tremură și își
mușcă pumnii, pronunță jurăminte sfâșietoare, simt răcoare pe șira spinării. Asemenea prozei
scriitorului rus, scenele tragice se desfășoară într -un spațiu relative mic: se trece dintr -o

13
camera în alta, se fac legăminte pe o scară interioară, tinerii îndrăgostiți sunt spionați prin
geam. Micile evenimente ( strângerea pulpelor, atingerea sânilor, mângâierea brațului) sunt
interpretate la nivel de traumatisme. Prozatorul pregătește totul cu grijă iar senzația de
authentic este atât de puternică încât se poate interpreta că este vorba de relatarea unei
întâmplări curente învăluită în subtilitate.
Finalul romanului, preaparat cu mult ă finețe, amplifică tensiunea: totul este cuprins
parcă de o ciudată prevestire, r ece ca un frig. Părinții fetei, care la început încurajau cu
însuflețire idila, fac acum totul pentru a -i pune capăt. Iubirea se apără în aceste condiții, cu o
forță pe care numai pasiunea tinereții o poate propulsa. Sufletul Maitreyei se dezvăluie cu
sinceritate iar tânărul este pus în fața unor sentimente nebănuite.
Scrierea romanului Maitreyi a început din conștiinț a autorului care se confesează,
pornind de la conștiința lui. Această scriere are un caracter indirect al relatării faptelor,
deoarece el este cel care decide dacă păstrează sau nu unele elemente, întâmplări sau
personaje. Și prin faptul că el a adăugat unele comentarii, precizări, demonstrează
autencititatea romanului lui. ” Și este cu atât mai sigur roman, cu cât ecel care își înse amnă
întâmplarile ”.(Glodeanu, 1996 , 131 )
Prin intermediul jurnalului, personajele și întâmplările sunt elementele ce transformă o
simplă povestire într – un roman.
Mircea Eliade introduce unele teme și motive noi pe care romanul rom ânesc nu le -a
avut până acum. El este de părere că : ” Orice întâmplare în viață, poate constitui un roman ”,
nu numai o carte unde se descrie o meserie ci și o carte în care sunt descrise găndurile sau
viața unui om. Deci : ” Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit, sau ar putea
fi trăit ”. (Glodeanu, 1996 , 135 )
Jurnalul intim va intra în moda literaturii abia în secolul XX. Se poate chiar spune că
este un fel de roman. Aici nu contează așa de mult adăugarea unor elemente fict ive sau
invenția lor, ci mai degrabă experiența personală, așa cum spune Gheorghe Glodeanu: dicteul
automat al gândirii, ceea ce este mult mai autentic.
Inevitabil și romanul Maitreyi are această formă. Poetul porn ește de la datele lui
persona le, alegând lucrurile cele mai autentice și veridice. Experiența această indiană,
folosindu -se de jurnalul lui, transformă narațiunea într -un roman indirect . Deoarece
autencititatea este pentru Mircea Eliade ceva foarte important, nu schimbă doar câteva nu me
sau profesii ale lui Marendra Sen, pe când numele Maitreyi și Chabu sunt adevărate. Chiar el
dezvăluie : ” Adesea transcriam pagini întregi din Jurnal ”.(Glodeanu, 1996 , 135 )
Iubirea dintre Maitreyi și Allan, este ca un pretext pentru a pătru nde în lumea exotică,
Allan încearcând să descifreze spiritualitatea indiană. Dragostea absolută pe care și -o dorește

14
Allan, seamănă foarte mult cu protagoniștii lui Camil Petrescu. Dar, aici avem și altă
perspctivă, cea a lui Maitreyi Devi care a scris și ea romanul Dragostea nu moare , oferindu –
ne și versiunea ei.
Maitreyi nu este doar un roman aflat între două culturi: cea europeană și cea indiană.
El oferă romanul scrierii unui roman, jurnalul lui fiind ca un proces -verbal ” dacă n – aș avea
jurnalul, nu mi -aș aminti nimic din acea vreme ”.(Glodeanu, 1996 ,136)
Nicolae Mano lescu observă că Allan are o perspectivă contemporană și una ulterioară,
ceva nou în literatura romană. Cea din perioada când era cu Maitreyi, încă neștiind sfârș itul,
dar când rescrie acesta prin forma unui roman, cunoaște deja sfârșitul.
Eugen Simion consideră : ”un roman viu, substanțial , cu o deschidere nouă spre
problematica omului modern ”, ”un spirit nou de a gândi destinul omului în secolul al X X –
lea ”. (Simion, 2001 , 48)
Alexandru Piru consideră că Maitreyi este ” cel mai izbutit roman de dragostea exotic
românesc ”. După cum ș tim, naratorul, Allan are un jurnal î n care își face însemnările sau
descrierile lui pe care mai târziu le recitește, spunând că : ” Maitreyi n -a fost o clipă excitată,
cum credeam eu; o tulbura numai atitidinea mea; ea voia să se joace ”. (Simion, 2001 , 48)
Eugen Simion identifică trei n ivele temporale ale romanului: p rimul este jurnalul
naratorului care trece printr -o experi ență unică ; scrierile lui după aceste întâmplări cu mici
completări sau chiar înlocuiri ; confesiunile naratorului după încheierea acestei povești de
iubire . Nu este o tehnică amplă, acesta conferind și un sentiment al autencitității. Putem să
spunem că este o biografie a autorului din care nu lipsește fantezia. Romanul începe cu
propoziț ia: ”Am șovăit atâta în faț a acestui caiet, pentru că n -am izbutit ” arătând i nstabilitatea
lui față de aceste însemnări, dar, așa va fi totul mult mai misterios. (Simion, 2001 , 50)
Tânărul european este vrăjit de fiica inginerului Narendra Sen, o fată exotică, o
adolescentă care va provoca toată tragedia. Pe lângă poves tea de dragoste a celor doi, avem un
roman care ne reprezintă niște tradiții specifice, într -o anumită atmosferă.
La C alcutta trăiesc trei comunități : cea autohtonă unde tradiția domină, comunitatea
albă care imită civilizația engleză și comun itatea eurasiatică care imită civilizația europeană.
Harold, partenerul sau este cel care reprezintă în roman, lumea cea modernă, pe când Allan
cea hinduisă. Chiar dacă gândește așa, nu prea este acceptat de Narendra Sen când dorește să
se convertească la hinduism.
Personajul feminin, Maitrey i, are 17 ani și, în ciuda vârstei fragede, trezește o pasiune
și senzualitate impresionantă în Allan. Ea a mai fost îndrăgostită, de un pom, lucru pe care
Allan nu înțelege, spunând că : ” Asta nu e dragost e”. (Eliade, 1986 , p.16 )

15
Maitreyi îl contrazice, explicându -i : ”Ba da, e dragoste – explică Maitrey i – și
Chabu iubește acum pomul ei”. ”Și când mă mânâia el, cu frunzele pe obraz… ”, ”Și nu
puteam sta în pat dacă nu mi se aduceau în fiecar e zi ramuri proaspete din pomul meu Șapte
Frunze ”.(Eliade, 1986 , p.80 )
Descrierea ei detaliată dovedește spiritl ei asiatic ș i legătura ei cu natura. Maitrey i
după, a fost îndrăgostită de Tag ore (modelu ei poetic) căruia i -a jurat iubire eternă , de aceea îl
refuză la început pe Allan, deschizându – se tot mai mult cu trecerea timpului.
Dragostea celor doi este plină de semne și s imboluri ale lumii lui Maitreyi : atingerea
piciorului înseamnă o promisiune, coronița de iasomie înseamnă logodnă, care va înconjura
întregul cosmos, luând parte întreaga natură la jurământul celor doi :
”Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca
iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta e u venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi
trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mie drag cu voia mea, și tot răul, dacă
va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră -mi, căci eu l -am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minț i,
maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește -mă să -l
iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să -i aduc, viață de rod și de joc să -i dau. Să fie viața noastră
ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon -ului.
Ploaie să fie sărutul nostru.Și cum tu niciodată nu obosești maica mea, tot astfel să nu obosească inima
mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l -a născut departe, și tu, maică, mi l -ai adus
aproa pe”.(Eliade, 1986 , p.82 )

Toate detaliile despre lumea misterioasă sunt descrise foarte precis și senzațional.
Evident că cea mai bine reprezentată temă este cea a incompatibiliății dintre sentiment
și datorie. Sentimentul ne este bine cunoscut, pe când datoria are legătură cu tradiția din
Calcutta și mentalitatea oamenilor de acolo.
Iubirea magică se termină din cauza neatenției lui Chabu , Allan fiind alungat și
Maitrey i este aspru pedepsită. Cei doi nu mai au nici o legătură, lui Allan fiindu -i foarte greu
să se întoarcă la viața anterioară. Chiar dacă ea îi dă semne, el nu mai dorește să aibă legătur ă
cu ei. Află mai târziu că s -a dat unui vânzător de fructe, romanul având un final deschis.
Romanul ne pre zintă și un nou mod de a gândi , al omului din secolul al XX -lea pe
lângă elementele exotice. Allan, fiind un intelectual, are multe idei, el trăiește aces te
experiențe descoperind pe cont propriu o altă lume în afara Europei.
Senz ualitatea ori entală este ceva nou în roman, oferind o notă diferită . Mentalitatea,
misticul, atingerea lor , discuțiile despre Shakespeare , James Joyce dezvăluie o senzualitate
rafinată dar și nouă pentru romanul de dr agoste.
Această experiență era necunosc ută lui Allan și de aceea probabil este o capodoperă,
cum formulează Bachelard : ” O mitologie a seducției ”.

16

Bibliografie

1. Eliade Mircea, Amintiri, I, Mansarda , Madrid, Colecția Destin, 1966
2. Eliade Mircea, Memorii (1907 -1960) , Editura Humanitas, Bucure ști, 2004
3. Eliade Mircea, Maitreyi, Editura Minerva, Bucure ști, 1986
4. Eliade Mircea, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1990
5. Glodeanu Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mirrcea Eliade,
Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1996
6. Simion Eugen, Spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, 2001
7. Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Editura Amaltea, București, 1999