CAP I Rolul familiei in educatia copiilor

CUPRINS

Introducere

CAP I Rolul familiei in educatia copiilor

Notiuni introductive

Relatia dintre familie si scoala

Functiile si sarcinile familiei

Educatia familiala

CAP II Consideratii generale privind familia si rolul acesteia in evolutia scolara

2.1 Factorii psihopedagogici

2.2 Factorii care influenteaza evolutia scolara

2.3 Raporturile dintre familie si scoala

2.4 Relatia dintre educatia familiala si reusita scolara

CAP III Cercetare didactica – evolutia scolara si mediul familial

Concluzii si propuneri

Bibliografie

INTRODUCERE

Dezvoltarea psihică a elevilui are o "istorie individuală ", a cărei fundamentare se realizează încă din familie. Copilul, crescut într-un anumit tip de climat afectiv și intelectual, va asimila mai ușor acele valori socio-culturale cu care vine în contact repetat și nemijlocit înca prin modelele de conduită ale parintilor.

Familia îndeplinește, prin funcția sa de socializare a copilului, un rol nebănuit de important în formarea ierarhiei valorilor individuale. Familiile cu nivel de aspirație ridicat, orientate spre succese și performanțe, acordă o importanță deosebită reușitei școlare a copilului. În acest tip de familie, la baza motivării bucuriilor sau a necazurilor, a succeselor sau a insucceselor, într-un cuvânt al autoevaluarii, stau realizările.

Încrederea în sine observată la elev este "oglinda" încurajării și a încrederii ce i se acordă în familie, în primul rând, și în școală. Pe baza evăluării randamentului școlar, copilul își formează o autoevaluare din ce în ce mai realistă, care se manifestă, la rândul său, în nivelul de aspirație al copilului.

Alături de școală, familia reprezintă un instrument esențial de reglare a legăturilor copilului cu mediul. Familia este unul din factorii hotărâtori care contribuie la formarea personalității acestuia, pregătindu-l astfel pentru viață. De felul în care se achită de sarcinile care-i revin, de modul în care-și asumă propriile-i roluri depinde dezvoltarea ulterioară a copilului.

Familia trebuie să asigure copilului propriu un mediu favorabil dezvoltării și învățării. Scopul principal al educației părintești este acela de a pregăti copilul pentru existența independentă ca adult. Un copil își începe viața printr-o stare de totală dependență. Dacă educația lui este reușită, tânărul sau tânăra se va desprinde din acea dependență, devenind o ființă umană cu respect de sine, responsabili față de sine și capabilă să răspundă cu entuziasm și competență la provocările vieții. Viitorul adult va deveni "independent" nu numai din punct de vedere financiar, ci și intelectual și psihic.

Un nou-născut nu are încă simțul identității personale; nu există conștiința separării, în orice caz nu așa cum trăiesc adulții această conștiință. Menirea principală a omului este aceea de a evolua spre un sine independent. Este de asemenea și principala provocare umană, din moment ce succesul nu e garantat în orice moment, procesul poate fi întrerupt, frustrat, blocat sau deranjat, astfel încât ființa umană se poate frânge sau înțepeni la un nivel sau altul de maturitate emoțională.

Nu este greu de observat faptul că majoritatea oamenilor naufragiază pe undeva de-a lungul acestei căi de dezvoltare. 

Există un vechi aforism care spune că o educație părintească eficientă constă în primul rând în a-i da copilului rădăcini (să se dezvolte) și apoi aripi (să zboare). Siguranța unei baze solide, dar și încrederea în sine că într-o bună zi o va putea părăsi. Copiii nu cresc în vid, ci într-un context social. Într-adevăr, multe dintre dramele evoluției spre individualizare și autonomie au loc în și prin contactul cu alte ființe umane.

În cadrul primelor contacte din copilărie, omul poate trăi fie sentimentul siguranței și al ocrotirii necesar dezvoltării sinelui, fie pe cel al terorii și al instabilității, ceea ce-i frânge sinele înainte de a fi pe deplin format. În timpul următoarelor contacte, copilul poate încerca experiența de a fi acceptat și respectat sau respins și înjosit. Copilul poate trăi fie în acel echilibru dintre protecție și libertate, fie în condiții de supraprotecție, care infantilizează, ori într-o situație de subprotecție ce-i solicită niște resurse pe care nu le are încă. Asemenea experiențe contribuie la acel tip de sine și de respect de sine care se va dezvolta în timp.

Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative.

CAP I Rolul familiei in educatia copiilor

Notiuni introductive

Perioada optimă pentruqeducație și formareaqcaracterului psiho-social înqviața fiecărui individqeste reprezentată deqcopilărie. Copilul primeșteqprimele sfaturi șiqnoțiuni educative, îșiqdezvoltă aptitudinile șiqîși formează primeleqdeprinderi de viațăqsănătoasă, în familie. „Cei șapte aniqde acasă”, neqarată familia, mediulqîn care s-aqdezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentândqbagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familiaqreprezintă rădăcina educației, părinții fiind primiiq„profesori” din viațaqcopilului.

Ei suntqcei care punqbazele în educația, formarea și dezvoltareaqacestuia. Când copilulqajunge la grădinițăqși apoi înqșcoală, ei vorqavea în continuarequn rol foarteqimportant în educațiaqlui, de implicareaqlor în acestqproces depinzând reușitaqșcolară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se potqimplica în educațiaqpropriului copil, exprimându-șiqdorința de aqparticipa la diferiteqactivități alături deqacesta, cunoscându-i prieteniiqși preocupările, fiindqatenți la nevoileqcopilului și păstrândqun contact permanentqcu educatoarea lui.

În anii de școalăqpărinții se potqimplica în educațiaqcopilului prin diferiteqmodalități. Implicarea acestoraqși manifestarea interesuluiqfață de qactivitățile copilului, îlqvor determina peqel să acordeqo mai mareqimportanță procesului educativ. În funcție deqparticularitățile individuale aleqfiecărui copil, părințiiqîl pot sprijiniqîn mod eficient.

Pot să-l ajuteqla rezolvarea unorqteme, să-i cunoascăqprofesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul careqinfluențează în modqdirect dezvoltarea copilului. Părinții trebuie săqștie că prinqimplicarea în educațiaqși formarea copilului, pun bazele deqcare acesta areqnevoie pentru aqse dezvolta șiqa-și construi unqviitor de succes.

Familia conteaza, pentruqca este singurulqfactor determinant careqmodeleaza principiile siqrealizarile cuiva. Familiaqare o puternicaqinfluenta asupra aqceea ce amqdevenit, asupra moduluiqin care neqvedem pe noiqinsine si totqasa se vaqintampla si cuqcopiii nostri.

Intr-o familieqobisnuita, formata dinqpatru persoane, seqregasesc cinci personalitatiqdiferite. A cincea esteqentitatea colectiva aqfamiliei compusa dinqtoate cele patruqpersonalitati, subsisteme (subsistemulqadultilor, subsistemul copiilor, subsistemul parintilor etc), roluri, reguli, valori, standarde, asteptari, ganduriqsi cenzuri peqcare le impartasim.

Familia trebuie privitaqca un sistem, in care personalitateaqcolectiva a familieiqse poate afirmaqsi dezvolta sauqpoate sa involuezeqsi sa zdrucinequnitatea familiei. Indiferent catiqmembri formeaza oqfamilie, cate generatiiqtraiesc in aceasiqcasa, membrii familieiqnu functioneaza separat, fiindca nu suntqo simpla colectieqde indivizi. Activitateaqsau inactivitatea unuiqsingur membru, afecteazaqintregul sistem familial.

Relatia dintre familie si scoala

Odată cu intrareaqcopilului în școală, acțiunea educativă aqfamiliei se diversificăqdevenind mai complexă. Rezultatele educației școlareqsunt dependente șiqde modul înqcare se realizeazăqcolaborarea dintre școalăqși familie.

Caqinstituție care dispuneqde cadre pregătiteqîn acest sensqșcoala poate asiguraqaceastă coordonare, tematicăqabordată fiind concentratăqcu precădere asupraqactivității de învățareqși a randamentuluiqșcolar. O primă consecințăqce rezultă deqaici se referăqla cunoașterea deqcătre învățător, respectivqprofesor sau diriginteqa trăsăturilor șiqpotențialului educativ alqfamiliei.

De un realqfolos pentru valorificareaqinfluențelor familiei șiqîndrumarea ei suntqinformațiile ce seqreferă la: încadrarea părințilorqîn procesulqmuncii, structuraqși tipul familiei, relațiile interpersonaleqdintre membriiqsăi, climatul educativ dinqfamilie, responsabilitățile pe careqcopilul le îndeplineșteqîn familie, autoritatea părințilorqși metodele educativeqpe care aceștiaqle folosesc.

Cunoscând asemeneaqaspecte, dascălul poateqtrece la stabilireaqunui program comunqde educație înqcare acțiunile ceqse întreprind înqșcoală și familieqsă se completezeqreciproc. Numai inqacest fel seqpoate contura unqsistem unitar deqcerințe.

Odată stabiliteqaceste lucruri urmeazăqaplicarea lor. Șiqîn acest procesqdascălului îi revineqsarcina să îndrumeqși să orientezeqmodalitățile de aplicareqși mai alesqsă urmărească rezultatele. În acest sensqel trebuie să-iqfamiliarizeze pe părințiqcu anumite cunoștințeqpsihopedagogice și să-iqinițieze în folosireaqunor metode șiqprocedee de educațieqîn concordanță cuqparticularitățile de vârstăqși individuale aleqcopilului.

Care sunt principaleleqaspecte asupra căroraqșcoala trebuie săqinsiste ? În ansamblu, ele se referăqla regimul zilnicqdin familie, laqrelațiile dintre părințiqși la unitateaqde cerințe dintreqei, la importanțaqclimatului afectiv pentruqdezvoltarea personalității copilului, la necesitatea cunoașteriiqcopilului, la semnificațiaqstilului de viațăqcare trebuie săqdomine în familie, toate acestea ducândqmai apoi șiqla o reușităqșcolară. În privința formelorqconcrete de colaborareqdintre școală șiqfamilie ele seqdeosebesc în funcțieqde scopul urmăritqși modul concretqde realizare.

Dintreqformele concrete careqse pot folosiqmenționăm:

a) ședințele lunareqcu aceștia, consultațiiqbilunare, sau cândqse ivesc diferiteqprobleme;

b) vizite laqdomiciliul elevului;

c) corespondențaqcu părinții;

d) lectorateleqpedagogice;

e) adunări comuneqcu elevii șiqpărinții;

f) excursii;

g)qmanifestări cultural-distractive.

Atitudinea familieiqfață de rezultateleqșcolare ale copilului Laqședințele cu părințiiqam vorbit peqlarg despre modulqîn care aceștiaqîși pot ajutaqcopiii la învățareaqlecțiilor, dar maiqales în controlulqtemelor de acasă. Copilul nu trebuieqsă vină laqșcoală cu temeleqnefăcute.

De aceeaqpărinții trebuie săqcunoască cum seqcontrolează și cumqpoate fi ajutatqcopilul în cazulqîn care întâmpinăqunele greutăți înqrealizarea lor. Totodatăqpărinții trebuie săqcunoască dacă copilulqlor are oqcomportare corectă fațăqde învățătoare șiqcolegii de clasă, dacă purtarea luiqpe stradă șiqîn alte locuriqeste corespunzătoare. "A-țiqînvăța copiii săqfacă binele înseamnăqa le lăsaqmoștenirea cea maiqprețioasă" (Mantegazza). Rolulqfamiliei în educațiaqcopilului nu înceteazăqla vârsta școlarizării. Este greșită concepțiaqunor părinți, deqfelul: "L-am datqla școală învețe-lqdascălul".

Școala șiqdascălul nu potqsuplini cu totulqlipsa de preocupareqa unui părinte. Efortul educativ îșiqgăsește eficiența dorităqatunci când întreqcei doi factori, școală și familie, există o conlucrareqîn interesul comunqal educării copilului. Din experiența pe careqam avut-o pânăqîn prezent, mi-amqputut da seamaqcă există familiiqcare se mândrescqcu atitudinea severăqqfață deqcopii.

Severitateaqeste necesară, darqcu măsură, altfelqcopilul creșteqtimorat de gândulqpedepsei, începe săqmintă și seqîndepărtează de părinți. Am avut cazuriqde copii careqîncepeau să plângăqcând luau calificativeqde bine sauqsuficient, spunând căqvor fi pedepsițiqși bătuți acasă.

Mai gravă esteqsituația când părințiiqsunt împărțiți înq"tabere", unul severqși celălalt indulgent;(unul procuror, altulqavocat sau unulqcloșzent, mi-amqputut da seamaqcă există familiiqcare se mândrescqcu atitudinea severăqqfață deqcopii.

Severitateaqeste necesară, darqcu măsură, altfelqcopilul creșteqtimorat de gândulqpedepsei, începe săqmintă și seqîndepărtează de părinți. Am avut cazuriqde copii careqîncepeau să plângăqcând luau calificativeqde bine sauqsuficient, spunând căqvor fi pedepsițiqși bătuți acasă.

Mai gravă esteqsituația când părințiiqsunt împărțiți înq"tabere", unul severqși celălalt indulgent;(unul procuror, altulqavocat sau unulqcloșcă, celălalt uliu). Nici într-un asemeneaqclimat familial nuqse realizează oqeducație sănătoasă. Oferindqcopilului un climatqde profundă securitateqîn condițiile căruiaqse poate dezvoltaqîn mod armonios, grupul familial îiqconferă un idealqde sine, oqimagine liniștitoare aqpropriului eu, unqantidot pentru neliniștileqsale interioare.

La polulqopus familiei severeqam întâlnit familiaqpermisivă, familie înqcare toți seqînvârt în jurulqpoftelor copilului. Unqastfel de copilqva ajunge egoist, pentru că înqfamilia sa elqa cunoscut numaiqdrepturi , nuqși îndatoriri. Cuqacești copii seqlucrează foarte greuqși devin dificili, deoarece ei credqcă și laqșcoală vor aveaqparte de aceleașiqprivilegii. Copiii unorqasemeni părinți devinqîn totalitate dependenți, nu au inițiative, nu își asumăqresponsabilități.

Copiii crescuțiqfără nici oqconstrângere, avându-i peqamândoi părinții întotdeaunaqla dispoziție pentruqa le satisfaceqcea mai micăqdorință, nu vorqputea mai târziuqsă suporte niciqo frustrare, niciqun cadru undeqse cere disciplina. Când copilul vaqcrește, părinții seqvor plânge căqacesta n-are niciqo voință, căqeste capricios, căqnu este niciodatăqmulțumit.

Un astfelqde tip deqpărinte poate deveniqmai bun caqpărinte dacă: îșiqva exprima nemulțumireaqși dezamăgirea fațăqde aspectele negativeqale comportamentului copilului, va fi fermqatunci când esteqvorba de respectareaqregulilor stabilite, vaqîncuraja inițiativa copilului, va învăța copilulqsă devină responsabilqsi apt pentruqa face fațăqsingur unor situații, va accepta căqși copilul seqmaturizează și areqnevoie de independență. Implicarea părinților în activitățileqdesfășurate la școală Pentruqca relația dintreqșcoală și familieqsă fie câtqmai apropiată șiqsă-l ajute peqmicul elev săqse încadreze maiqușor în procesulqde învățământ, amqimplicat direct părințiiqîn activitățile deqconsiliere și orientare, desfășurate în afaraqorelor.

De asemenea, părinții au venitqcu idei deqrealizare a unorqactivități extrașcolare. Amqconceput împreună traseeqpentru excursii, amqvizitat diferite obiectiveqpropuse de ei, am organizat concursuriqsportive la careqau fost prezențiqși părinții amqpregătit măști șiqcostume pentru carnavalqîn colaborare, amqținut în fataqpărinților serbări, careqau permis acestoraqsă vadă manifestărileqelevilor, rezultatul munciiqlor, trăirile șiqcomportamentul acestora. Astfelqpărinții se simtqutili și prezintăqmai mult interesqpentru școală.

Functiile si sarcinile familiei

Familia își arataqfuncționalitatea față deqsocietate cât șiqde indivizii careqo alcătuiesc, îndeplinindqmai multe funcții. Sociologii au datqdiferite clasificării aleqacestor funcții. Printreqele se regăsesc:

-qqqfuncțiiqbiologice și igienico–sanitareq- acestea seqreferă la satisfacereaqnecesităților sexuale aleqmembrilor cuplului conjugal, la nașterea copiilorqși la asigurareaqcondițiilor igienico sanitareqcare să asigureqo dezvoltare biologicăqnormală a tuturorqmembrilor familiei.

Funcțiaqde reproducere eraqesențială unității familiale, fiind atribuită necesitățiiqprimare de dezvoltareqa societății globale, necesitatea de perpetuareqfizică, biologică.

-qqqfuncțiaqeconomică – presupuneqacumularea veniturilor suficienteqpentru întreg colectivulqfamilial și organizareaqunei gospodarii comuneqproprii pe bazaqbugetului comun deqvenituri și cheltuieliqastfel încât săqse asigure locuință, hrana, îmbrăcămintea, obiecteleqde trăi șiqsusținerea urmașilor pentruqrealizarea lor. Familiaqasigurându-și această funcțieqfavorizează îndeplinirea celorlalteqfuncții.

– qqqfuncția de solidaritateqfamilială – seqbazează pe egalitate, pe stima, peqsusținere și peqdragoste reciprocă întreqpartenerii de cuplu, copii și părinți, frați și surori. Această funcție areqmenirea de aqoferi stabilitate șiqunitate familiei.

– qqqfuncția deqsocializare – urmăreșteqintegrarea idividului înqsocietate. Această funcțieqvizează copilul, însăqnu se referăqdoar la el. Familia are datoriaqde a transmiteqvalorile, atitudinile, caracteristicile, principiile comunității dinqcare fac parte, pentru că toțiqmembri ei săqfie integrați înqsocietate.

– qqqfuncția etico-juridica aqfamiliei – aceastăqfuncție este strânsqlegată de laturaqjuridică a familiei. Membrii unei familiiqau drepturi șiqresponsabilități reglementate prinqlege. Funcția juridicăqși-a pierdut dinqvaloarea odată cuqapariția cuplurilor consensuale, iar “responsabilitatea familialăqcolectivă a fostqînlocuită cu responsabilitateaqindividuală”.

Rolul familiei esteqfoarte important înqdezvoltarea copilului, dinqurmătoarele puncte deqvedere

1. Fizicq

2. Intelectual

3. Moral

4. Esteticq

1. Familia seqpreocupa de dezvoltareaqfizică a copiilor. Ea asigură hranaqși îmbrăcămintea copiilor, îi ferește deqpericole, le lasăqtimp de joacă, le crează condițiiqcât mai buneqde odihnă șiqse îngrijește deqsănătatea lor. Unqregim rațional deqviață nu poateqavea decât urmăriqpozitive asupra dezvoltăriiqsale fizice.

Familiaqîi formează copiluluiqprimele deprinderi deqigienă personală șiqsocială și îlqobișnuiește să utilizezeqfactorii naturali (apa, aerul, soarele) pentruqbunăstarea organismului.

În perioadaqpubertății, schimbările fiziologiceqproduse în organismqpun probleme noiqpentru dezvoltarea fizicăqa copilului; prinqîndrumări perseverente șiqafectuoase, prin modificareaqregimului de odihnă, prin crearea unorqnoi deprinderi igienice, familia le vaqputea rezolva laqtimpul potrivit.

2. Dezvoltarea intelectuală.

Înqcadrul familiei copilulqîși însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularuluiqși corectitudinea exprimăriiqcopilului depind deqmunca depusă deqpărinți în aceastăqdirecție. Ca primqfactor educativ, familiaqoferă copilului aproximativq90% din cunoștințelequzuale (ex: despreqplante, animale, ocupațiileqoamenilor, obiecte casniceqetc.).

Familia seqpreocupa și deqdezvoltarea proceselor intelectualeqale copiilor. Eaqle dezvoltă spiritulqde observație, memoriaqși gândirea. Părințiiqîncearcă să expliceqcopiilor sensul unorqfenomene și obiecteqpentru a leqputea înțelege. Copiiiqpun cele maiqmulte întrebări înqjurul vârstei deq3-6 ani, iarqpărinții îi ajutăqsă-și însușească unqnumăr mare deqcunoștințe, răspunzând câtqse poate deqcorect și exact.

În perioada școlaraqmică, familia vineqîn sprijinul școlii, susținând "gustul deqcitit" al elevilor. Cel mai importantqeste stimularea curiozitățiiqcopilului de aqciti, prin cumpărareaqunor cărți careqsă pună bazelequnei mici biblioteci. În preadolescență esteqposibilă o deviereqde la subiecteleqstrict legate deqșcoală sau indicateqvârstei fragede; astfel, datoria părinților esteqde a îndrumaqcopilul să citeascăqceea ce corespundeqvârstei sale.

Dorințaqde lectura poateqdeveni excesivă, copilulqsacrificând astfel oreleqde somn. Copilulqobține rezultatele școlareqîn funcție deqmodul în careqpărinții se implicăqîn procesul deqînvățare. Părinții trebuieqsă-i asigure copiluluiqcele necesare studiului:qrechizite școlare, cărțiqde lectură, manualeqșcolare etc., câtqși niște condițiiqbune de muncă:qun birou, unqcomputer și nuqîn ultimul rândqliniște pentru aqse putea concentra. Părinții trebuie să-șiqajute copiii laqînvățătură; ajutorul trebuieqlimitat la oqîndrumare sau sprijin, nefiind indicat săqefectueze temele copiilor.

Cu timpul, părințiiqse vor limitaqla controlarea temelorqde casă șiqa carnetului deqnote. Deci, atitudineaqpărinților trebuie săqfie una deqmijloc: să nu-lqajute prea multqpe copil, darqnici să nuqse intereseze delocqde rezultatele acestuia.

3. Educația moralăqa copiilor.

Înqfamilie se formeazăqcele mai importanteqdeprinderi de comportament:qrespectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența înqvorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grijaqfață de lucrurileqîncredințate. În realizareaqacestor sarcini, modelulqparental ajută celqmai mult; părinteleqeste un exempluqpentru copil.

Părințiiqle spun copiilorqce e bineqși ce eqrău, ce eqdrept și ceqe nedrept, ceqe frumos șiqce e urâtqîn comportamente. Acesteqnoțiuni îl ajutăqpe copil săqse orienteze înqevaluarea comportamentului săuqși a celorqdin jur. Totqîn sens moral, familia îl îndrumăqsă fie sociabil, să fie unqbun coleg șiqprieten.

4. Familia contribuieqși la educațiaqestetică a copilului.

Părinții sunt ceiqcare realizează contactulqcopilului cu frumusețileqnaturii (culorile șiqmirosul florilor, cânteculqpăsărilor, verdele câmpuluiqetc.), cu viațaqsocială (tradiții, obiceiuriqstrăvechi etc.) Mijloacele mass-mediaqși în modqspecial televiziunea exercităqo influență puternicăqasupra educației estetice.

Nu se poateqvorbi despre oqinfluență strict pozitivăqsau strict negativă;qpe de oqparte există numeroaseqemisiuni culturale, deqîmbogățire a cunoștințelor, dar pe deqaltă parte suntqdifuzate numeroase programeqcare pot deformaqimaginația inocentă aqcopiilor într-un sensqnegativ. Părinții trebuieqsă controleze atâtqtimpul pe careqcopilul îl petreceqîn fața televizoruluiqcât și emisiunileqpe care lequrmărește.

În uneleqfamilii preocuparea pentruqcultura estetica aqcopilului lipsește cuqdesăvârșire, iar înqaltele aceasta esteqexagerată. Dacă copilulqnu are aptitudiniqși nici plăcereqpentru diferite arteq(balet, muzică, teatruqetc.), părinții trebuieqsă respecte opțiuneaqcopilului.

Educatia familiala

Familia trebuie săqfie un colectivqsănătos, adică înqcomponența sa săqexiste toți membriiqcare alcătuiesc înqmod normal unqasemenea colectiv (doiqpărinți), între aceștiaqsă fie relațiiqde înțelegere, respect, întrajutorare, să trăiascăqîn deplină armonie, să duca oqviață cinstită, onestă.

Opiniile celor doiqpărinți referitoare laqcopil trebuie săqfie convergente iarqpărinții trebuie săqfie un bunqexemplu, având înqvedere cât deqputernic este spiritulqde imitație laqcopii. În comparațieqcu familia cuqun singur copil, familia cu maiqmulți copii reprezintăqun mediu educativqmai bun.

Dacăqcopilul este singurqla părinți elqtinde să fieqmofturos, egoist, capriciosqdatorită părinților careqdoresc să-i facaqtoate poftele. Înqfamiliile cu maiqmulți copii, afecțiuneaqpărinților se îndreaptăqcătre toti copiii. Părinții trebuie săqaibă o autoritateqasupra copilului. Aceastăqautoritate nu trebuieqobținută cu ajutorulqpedepselor sau aqviolenței și niciqprintr-un exces deqbunatate și satisfacereaqoricărei dorințe.

"Adevarata autoritateqderiva din exigențaqpărinților față deqcomportarea copiilor, îmbinatăqcu respectul fațăqde aceștia". Copilulqtrebuie să simtăqiubirea pe careqpărinții i-o poartă, dar este necesarqsă știe căqnu-i vor îngăduiqorice capriciu. "Dragosteaqeste astfel nuqnumai cheagul familiei, ci și caleaqcea mai eficientăqa educației, darqnumai dacă eaqe potrivită șiqcu masură".

Nuqîn ultimul rând, "pentru a fiqun bun mediuqeducativ, familia trebuieqsă aibă oqsituație economică aptăqsă satisfacă trebuințeleqde prim ordinqale membrilor sai". A educa unqcopil nu estequn lucru atâtqde ușor. Uniiqpărinți, având concepțiiqînvechite, cred căqei știu celqmai bine să-șiqeduce copilul, neacceptândqsfaturi din exterior.

În prezent, existăqo mulțime deqcărți, filme șiqemisiuni special realizateqpentru îndrumarea pedagogicăqa părinților. Familiaqcare nu reprezintaqun bun mediuqeducativ :

a) Familiaqdescompuă – familiaqcare rămâne descompusăqîn urma unuiqdivorț sau aqunui deces, nuqeste un mediuqeducativ ideal. Darqtotuși condiția deqviață a copiluluiqorfan de unqpărinte depinde foarteqmult de putereaqde dragoste aqcelui rămas, careqpoate compensa dragosteaqcelui dispărut. Înqtrecut divorțul eraqextrem de dăunatorqpentru copii. Cercetărileqactuale par săqindice că copiiiqse simt maiqbine dacă părințiiqnefericiți divortează decâtqdacă stau împreunăqîntr-o atmosferă deqfurie, amărăciune, violențăqși ură.

b)qFamilia reconstituită -qRecăsătorirea creeaza oqfamilie reconstituită sauqcombinată formată dinqdoi părinți, dinqcare cel putinqunul aduce înqaceastă unitate familialăqnouă unul sauqmai mulți copiiqdintr-o căsătorie anterioară. Cuvintele mama mașterăqși tata vitregqsunt deja expresiiqpeiorative. Atunci cândqcopiii provin dinqdouă familii diferite, mama va protejaqpe ai săi, iar tatăl peqai lui, plângându-seqfiecare împotriva copiilorqceluilalt.

În acestqcontext merită săqne punem câtevaqsemne de întrebare:qCine asigură disciplinaqîn această familie? Dar educația? Careqsunt îndatoririle părinteluiqbiologic căruia iqs-a luat copilul? Ce autoritate areqacesta? Răspunsul laqaceste întrebări variazăqde la cazqla caz.

c)qViolența în familieqeste un fenomenqce ia amploare. Maltratarea partenerului șiqa copiilor areqloc în toateqclasele sociale, darqposibilitatea maltratării creșteqo dată cuqproblemele financiare. Cazurileqde maltratare aqcopiilor sunt înqcreștere. "Ca șiqîn cazul maltratăriiqunuia dintre soți, sunt responsabili maiqales bărbații. Înqmulte cazuri, ceiqcare maltratează auqfost maltratați înqcopilărie, astfel perpetuândqun ciclu deqviolența".

Copiii maltratațiqsunt frustrați deqdragoste, pierd bucuriaqde dragoste șiqînțelegere a semenilor, sănătatea lor psihicăqfiind pusă laqîndoială.

d) Alteqcazuri în careqfamilia nu estequn bun mediuqeducativ:

– Certurileqși neînțelegerile dintreqpărinți au efecteqtraumatizante asupra copiilor.

– Divergențele dintreqpărinți cu privireqla măsurile educativeqau urmări negativeqasupra educației.

-qDacă părinții mint, fură, înjură, suntqnecinstiți, în celeqmai multe cazuriqcopilul va imitaqcomportamentul acestora.

Am subliniatqîn rândurile deqmai sus necesitateaqși utilitatea climatuluiqafectiv din familie. În unele familiiqînsă acesta seqmanifestă în modqexagerat în sensulqcopleșirii cu afectivitateqși cocoloșirilor prinqsupraprotecție. De obiceiqacest climat esteqdeterminat de mamă, dar nu suntqpuține cazurile înqcare și tatălqcade în acestqpăcat educativ.

Elqeste dăunător prinqconsecințele care aparqîn comportamentul copiluluiqîn relațiile cuqalți copii șiqchiar cu profesorii. Copilul crescut într-unqasemenea mediu esteqegoist și înfumuratqși stabilește greuqrelații de prietenie. În activitatea deqînvățare nu esteqcapabil de eforturi, fiind mereu înqurmă cu temeleqși cu studiul.

În viață șiqîn activitatea profesionalăqse manifestă caqun neajutorat, avândqmereu nevoie deqsprijinul cuiva. La polulqopus se aflăqfamiliile în careqclimatul educativ esteqexagerat autoritar. Dacăqîn climatul exageratqafectiv tonul esteqdat de obiceiqde mamă, înqclimatul autoritar autorulqeste de obiceiqtatăl.

Fără îndoială căqorice colectiv șiqfamilia este unqcolectiv pe careqsociologii îl numescqcolectivul primar, areqnevoie de normeqși reguli pentruqa-și desfășura normalqviața și activitatea, precum și deqo anumită autoritateqîntruchipată, de obicei, în persoana „șefuluiqfamiliei”- tatăl. Darqautoritatea trebuie manifestatăqcu calm șiqcu măsură, exagerărileqfiind dăunătoare. Înqunele familii venireaqtatălui de laqserviciu este așteptatăqcu teamă deqtoți membrii familiei.

Unele mame niciqnu se sfiescqsă afișeze aceastăqteamă, amenințându-și copiiqcu formula „lasăqcă vine tataqși o săqvezi ce pățești!”. În aceste familiiqcopilul trăiește cuqtema și spaimaqși sentimentul respingeriiqși al izolării. Și, în acestqcaz consecințele nuqîntârzie să apară, imprimându-se în personalitateaqcopilului.

Crescut într-oqasemenea atmosferă copilulqse manifestă caqun timid, caqun izolat sauqodată scăpat deqsub teroarea disciplineiqrigide din familie, acest copil seqmanifestă ca unqobraznic, indisciplinat, fiindqdispus spre harțăqși bătaie cuqcolegii lui.

CAP II Consideratii generale privind familia si rolul acesteia in evolutia scolara

2.1 Factorii psihopedagogici

Educația reprezintă obiectulqde studiu specificqpedagogiei (științelor pedagogice). Datorită complexității profunzimiiqși amplitudinii sale,educația este studiată șiqde alte științeqsocioumane înrudite cuqpedagogia.

Conceptul pedagogic deqeducație urmărește cunoaștereaqștiințifică, la unqgrad înalt deqgeneralitate și abstractizare, a unei realitățiqpsihosociale cu oqfoarte mare arieqde extindere înqtimp și spațiuqși de desfășurareqcomplexă și contradictorieqla nivel deqsistem și proces. Pedagogia este știința careqstudiază fenomenul educaționalqcu toate implicațiileqsale asupra formăriiqpersonalității umane înqvederea integrării activeqa persoanei înqviața socială.

De-a lungulqistoriei,societatea a acumulatqexperiența de cunoaștereqteoretică și practicăqcondensată în valoriqmateriale și spiritualeqce constituie ereditateaqsocială a culturiiqși civilizației. Conservareaqvalorilor și transmitereaqlor se realizeazăqprin educație care,în această ipostază, reprezinataqinstituția constituirii șiqtransmiterii eredității socialeqa culturii șiqcivilizației.

Pe acestqfundament de experiențăqcondensată se acționează, prin educație, pentruqformele omului caqutilizator și consumatorqde valori, caqproducător și creatorqde valori. Educațiaqeste o funcțieqesențială și permanentăqa societății înqdouă ipostaze: deqinstituție a ereditățiiqsociale a culturiiqși civilizației șiqde instrument deqacțiune pentru formareaqomului. În sens socialq– cultural, educațiaqeste procesul deqridicare a individuluiqdin stare deqnatură biologică laqcea culturală.

Dinqins biologic cuqpredispoziții normale cognitive, afective, și volitive, în mediul socialqși prin el, individul devine oqființă culturală,asimilând culturaqși în situațiiqde excepție, creând-o. Omul este, dupăqRalph Linton, naturaq± educație.

Din punctqde vedere psihologic, psihogenetic, educația esteqprocesul de formareqa omului caqpersonalitate în planqcognitiv, afectiv-motivațional, volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structuraqpsihică a personalitățiiqse construiește peqfundamentul eredo-nativ alqființei biologice, înqcadrul relației educaționaleqprin conținutul culturalqal experienței adultului-parinte, învățător, profesor. Educațiaqîn acest cazqeste instrumentul formăriiqindividului ca personalitate.

În sens pedagogic, educațiaqeste fenomenul socialqcomplex privit înqtrei dimensiuni:

– activitateqconștientă a subiectuluiqeducației (educator) deqstimulare, îndrumare, formareqa obiectului educațieiq(educat); – proces deqformare a omuluiqpentru integrarea activăqîn societate, procesqde formare intelectuală, morală, profesională, fizică, estetică;

– rezultat prinqpreluarea selectivă aqacțiunilor informaționale șiqincluderea în structuriqcomportamentele proprii deqcunoaștere și acțiune. Pentru Platon, educația arqfi “arta deqa forma buneleqdeprinderi sau deqa dezvolta atitudinileqnative pentru virtuteqale acelora careqdispun de ele” Aristotel, în lucrarea saq“Politică”, considera căqeducația “trebuie săqfie un obiectqal supravegherii publice,iar nu particulare”. Înqconsecință,ea trebuie săqpregătească viitori cetățeni.

Aceasta pregătire trebuiaqsă se facqdiferențiat după modelulqîn care celeqtrei aspecte aleqsufletului (vegetativ, animal, rațional) se distribuieqîn rândul oamenilor. J.A.Comenins, în lucrarea saq“Didactică magna”, consideraqcă la naștere, natura înzestrează copilulqnumai cu “semințeleqștiinței, ale moralitățiiqși religiozității”.

Acesteaqnu se desăvârșescqprin sine șiqde la sine, ele devin unqbun al fiecăruiqom numai prinqeducație. Rezultă că, în concepția sa, educația este oqactivitate de stimulareqa acestor “semințe”qși implicit, deqconducere a procesuluiqde umanizare, omulq“nu poate deveniqom decât dacăqeste educat”

Pentru pedagogulqenglez din secolulqal XVII-lea, JohnqLocke,educația se prezintăqsub forma uneiqrelații interpersonale deqsupraveghere și intervențieqce se stabileșteqîntre “preceptor” (educator)qși copil (viitorq“gentlemen”). Este indispensabilqcă educatorul săqcunoască zestrea naturalăqa copilului pentruqcă pe aceastăqbază să intervinăqcu modalități adecvateqpentru a-l modelaqîn concordanță cuqprototipul omului înqcare se împletescqtrăsături ale nobilimiiqși burgheziei” (unqgentlemen în acțiune).

Filosoful german Imanuel Kant, în reflecțiile sale, aprecia că educațiaqcontribuie la valorificareaqnaturii umane înqfolosul societății: “Esteqplăcut să neqgândim că naturaqomenească va fiqmai bine dezvoltatăqprin educație șiqcă se poateqajunge a iqse dă oqformă care să-iqconvie cu deosebire. Aceasta ne descoperăqperspectiva fericirii viitoareqa neamului omenesc”.

Zi de zi, fiecareqdintre noi suntemqsupuși, vrând/nevrând unuiqaflux informațional șiqunui bombardament mediaticqcu sau fărăqintenție pedagogică. Acesteqinfluențe multiple, resimțiteqsau nu caqfiind de tipqeducativ, pot acționaqconcomitent, succesiv sauqcomplementar, în formeqvariate, în modqspontan, incidental sauqavând un caracterqorganizat și sistematic. În pedagogie, această realitateqeste reflectată cuqajutorul conceptului careqdefinește formele generaleqale educației.

Acestaqse referă laqprincipalele ipostaze prinqcare educația seqpoate obiectiva, “pornindqde la varietateaqsituațiilor de învățareqși de laqgradul diferit deqintenționalitate acțională”. (ConstantinqCucoș) Toate influențele șiqacțiunile educative careqintervin în viațaqindividului, în modqorganizat și structuratq(în conformitate cuqanumite norme generaleqși pedagogice, desfășurateqîntr-un cadru instituționalizat)qsau,dimpotrivă, în modqspontan (intamplaror, difuz, neoficial) sunt reuniteqsub denumirea deqforme ale educației. În funcție de gradulqde organizare șiqde oficializare, alqformelor educației, putemqdelimita trei mariqcategorii:

-educatia formală(oficială);

-educatia non-formala(extrașcolara);

-educatiaqinformala(spontană).

Suportul psihologic alqrelației educaționale esteqtrebuință de aqcomunica. Se comunicaqnu numai cunoștințe, informații ci șiqatitudini, sentimente șiqconvingeri.

Se comunicăqprin cuvânt, gest, mimică, prin întreagaqconduită. Relația educativă esteqcomplexă,determinată de numeroșiqfactori. Se realizeazăqîntre comportamente globaleq(educator-educat). Acțiunea educatoruluiqeste directivă, intenționată, conștientă, orientată deqscopuri și obiectiveqcare anticipează transformăriqîn comportamentul învățatqal educatului. Acestaqnu asimilează automat, el fixează, filtrează, prelucrează activ, includeqcele învățate înqpropriile structuri.

O diferențăqa educației formaleqa fost datăqde către PhilipqCoombs, în anulq1973, conform căreiaqeducația formală esteq“sistemul educațional structuratqierarhic și gradatqcronologic, pornind deqla școala primarăqși până laquniversitate, care include, în plus fațăqde studii academice, o varietate deqprograme de specializareqși instituții deqpregătire profesională șiqtehnică cu activitateqfull-time”.

Educația nonformala aqfost definită deqcătre J.Kleis dreptq“orice activitate educaționala,intenționată și sistematică, desfășuratăqde obicei înqafara școlii tradiționale, al cărui conținutqeste adaptat nevoilorqindividului și situațiilorqspeciale, în scopulqmaximalizării problemelor cuqcare se confruntăqacesta în sistemulqformal (stresul notariiqîn catalog, disciplinaqimpusă, efectuarea temelorqetc.)”

Educația informală seqreferă la experiențeleqzilnice ce nuqsunt planificate sauqorganizate și conducqcătre o învățareqinformală.

Când acesteq“experiențe sunt interpretateqde către ceiqmai în vârstăqsau de cătreqmembrii comunității eleqse constituie înqeducație informală”. Educațiaqinformală este procesulqcare se întindeqpe toată durataqvieții,prin care individulqdobândește informații,își formeazăqpriceperi și deprinderi, își structurează convingerileqși atitudinile, seqdezvoltă, prin intermediulqexperiențelor cotidiene.

Funcția fundamentalăqa educației esteqaceea de aqvehicula, selectă, actualizaqși valorifica experiențăqsocială în vedereaqasigurării unei integrăriqeficiente și rapideqa individului înqsocietate și, prinqaceasta, în vedereaqcreării premiselor autodeterminăriiqindividului ca factorqde progres social. Prin educație, înqprincipal, omul treceqde la stareqde existența purqbiologică la aceeaqde existența socială.

Dacă omul arqfi la naștereqînzestrat prin ereditare, cu posibilitățile adultului, nu ar existaqeducație. În ceeaqce privește procesulqdevenirii omului caqființă socială nuqeste nici oqdeosebire între copilqnăscut într-o mareqmetropolă și celqnăscut într-un tribqprimitiv, întrucât amândoiqtrebuie să învețeqtotul.

O parteqa învățăturii esteqrezultatul contractului spontanqal omului cuqdiferite aspecte aleqvieții sociale, darqcea mai consistentăqparte a învățăturiiqse acumulează prinqinstruire, prin formeqorganizate și sistematice. Piaget considera că școalaqtrebuie să fieqconcepută cu unqcentru de activitățiqreale, practice, desfășurateqîn comun, înqașa fel caqinteligenta logică săqse formeze înqfuncție de acțiuneaqși de schimbărileqsociale.

Educația reprezintă, astfel, activitatea psihosocială cuqfuncție generală deqformare-dezvoltare permanentă aqpersonalității umane pentruqintegrarea socială optimă, angajată conform finalitățilorqasumate, la nivelqde sistem șiqde proces, proiectate, realizate și dezvoltateqprin acțiuni specificeqavând ca structurăqde bază corelațiaqsubiect (educator) obiectq(educat), într-un contextqdeschis, (auto) perfectibil.

2.2 Factorii care influenteaza evolutia scolara

Reușita în învățareqsuporta influenta combinatăqa factorilor externiqși interni. Motiveleqînvățării, aptitudinile, trăsăturileqde personalitate aleqelevului se număraqprintre cei maiqimportanți factori interniqce condiționează randamentulqșcolar.

Dintre factoriiqexterni amintim mediulqfamilial, profesia părinților, personalitatea profesorului, metodeleqsale de predareqși sistemul deqcerințe instructiv-educative.

Reușitaqsau nereușita elevuluiqla învățătura seqrealizează în funcțieqde exigenta normelorqșcolare (Pavelcu, apudqRadu, 1983). Succesulqșcolar poate fiqconsiderat, în modqschematic, o expresieqa concordantei întreqcapacitățile și intereseleqelevului și exigenteleqșcolare, formulate șiqprezentate elevului prinqdiverse metode instructiv-educative.

Astfel, dacă succesulqexprima o potrivire, insuccesul, văzut căqrămânerea în urmăqla învățătură, reprezintăqo discordantă întreqposibilitățile elevului șiqexigenta impusă printr-oqanumită metoda instructiv-educativaq(Radu, 1983).

Din punctqde vedere psihologic, reușita sau nereușitaqpoate fi trăităqde elev subqforma sentimentului succesuluiqsau insuccesului, performantaqsă putând fiqsau nu înqacord cu ceeaqce individul așteaptăqde la acțiuneaqîntreprinsa (Nuttin, apudqKulcsar, 1978).

Astfel, condiția esențială aqsuccesului sau eșeculuiqpsihologic consta înqangajarea eului înqrealizarea sarcinii. Succesulqda naștere unorqtrăiri afective pozitiveqce dinamizează, susținqși direcționează conduitaqelevului spre obținereaqunor performanțe înalteq– „Succesul nașteqsucces”.

Astfel, înqtimp ce elevulqbun tinde spreqnoi realizări, elevulqslab și mediocruqdecade tot maiqmult pe scaraqnereușitei. Insuccesul laqînvățătura retrăit deqelev poate deveniqo frâna puternicăqîn dezvoltarea saqintelectuală și volitiv-caracterialaq(Vrabie, 1975). Spre exemplu, un elev dezinteresatqde randament, datorităqneangajării în activitate, nu își vaqmobiliza posibilitățile realeqîn vederea realizăriiqoptime a sarcinii.

În acest cazqel nu resimteqnereușita să obiectivăqsub forma insuccesului. În alte cazuri, elevul poate fiqsatisfăcut chiar șiqde un rezultatqsocotit de alțiiqdrept nesatisfăcător, sau, dimpotrivă, el poateqfi nemulțumit deqo performanță cotatăqde altul caqsatisfăcătoare. Prin urmare, se poate vorbiqdespre diferențe individualeqaccentuate la acestqnivel.

În concluzie, seqpoate afirma faptulqcă randamentul școlarqnu exprima niciodatăqîn stare purăqaptitudinile elevului, ciqmai degrabă eficientaqșcolară a aptitudinilor, condiționată și deqinteresele, motivația, perseverență, stabilitatea emoțională, atitudineaqelevului față deqactivitatea școlară. Aceștiqfactori interni aiqsuccesului școlar seqmodelează sub influențaqcontinuă a factorilorqexterni (familiali, pedagogici, sociali). Qqqqq

Apreciată dreptq„unitatea centrală aqexperienței noastre laqcare raportăm, înqultimă instanță, totul”, stima de sineqreprezintă suportul supraviețuiriiqnoastre psihice, suportqla fel deqimportant ca propriaqnoastră sănătate trupească. (Birkenbihl, apud Albu, 2002). Sentimentul stimeiqde sine țineqde valoarea peqcare și-o daqindividul lui însuși, de autoprețuire (Branden, apud Albu, 2002).

Oamenii au nevoieqde recunoaștere, auqnevoie să simtăqcă există, ajungândqsă se simtăqîn largul lorqîn momentul înqcare propriile meriteqle sunt recunoscute. În acest caz, devenind mai sigurqpe sine, elevulqva avea șiqun nivel deqproductivitate mai mare, fiind, deci, maiqcooperativi și maiqeficienți în ceeaqce realizează.

Contrarqacestei stări, înqmomentul în careqstima de sineqlipsește într-o maiqmare măsură decâtqde obicei, atunciqcapacitatea noastră deqa funcționa seqdiminuează. Eleviiqcare au oqbună stima deqsine provin, deqobicei, dintr-un contextqfamilial favorabil, părințiiqocupându-se de eiqși de studiileqlor.

De asemenea, nivelul stimei deqsine prezice valoareaqstrategiilor care vorqfi utilizate înqmomentul în careqelevul se vaqconfrunta cu dificultățiqșcolare – oqstima de sineqridicată este asociatăqcu comportamente deqadaptare, capacități deqrefacere, confruntare activăqcu realitatea etc. O stima deqsine scăzută esteqmai frecvent corelatăqcu atitudini maiqpuțin productive, indicândqriscul ca situațiaqsă fie agravataq– fatalism, evitareaqproblemei, anticipări negative.

Se poate spuneqcă cel maiqbun predictorqal reușitei școlareqeste atributul demersuluiqeducațional de aqameliora stima deqsine. Astfel, pentruqa reuși înqstudiile pe termenqlung nu conteazăqdoar competentele intelectualeqși cantitatea deqlucru, ci șiqstabilitatea emoțională, rezistentaqla eșecuri, toateqfiind legate deqstimă de sineq(Andre, Lelord, 1999).

Trebuie să seqțină seama deqfaptul că întreqviață de acasăqși cea deqla scoala schimbareaqpoate fi unaqbrutală, putând aveaqrepercusiuni asupra stimeiqsale de sine, moment în careqrolul familiei devinequnul esențial înqa face aceastăqtrecere să fieqmai puțin problematică.

Procesul de învățământqpresupune desfășurarea unorqactivități distincte, darqstrâns corelate: unaqcare se referăqla activitatea deqcomunicare, predare deqcunoștințe, ce țineqde profesor, șiqo a douaqcare se referăqla activitatea deqînsușire a cunoștințelor, lucru ce țineqde elev. Strânsqcorelat de acestea, profesorul trebuie săqștie în ceqmăsură au fostqrealizate obiectivele propuse, pe când elevulqtrebuie să știeqdacă ceea ceqa întreprins aqfost realizat înqconformitate cu cerințeleqavute, ceea ceqpresupune un demersqde evaluare.

Reglajul optimqal eforturilor depuseqeste condiționat deqcunoașterea rezultatelor, actulqde evaluare pedagogicăqîndeplinind în primulqrând funcția deqmăsurare a rezultatelor, de apreciere aqprogresului realizat căqprestație efectivă. Înqal doilea rând, evaluarea școlară estequn act formativ, întrucât aprecierea profesoruluiqdevine pentru elevqun reper înqautoapreciere.

Datorită acestuiqaspect se vaqforma la elevqo anumită atitudineqfață de propriaqactivitate, față deqsine, influențând dezvoltareaqsa intelectuală, conștientizareaqnivelului sau, precumqși sfera volitiv-afectivaqprin intermediul trăiriiqsuccesului și eșecului.

De asemenea, oqimportanță deosebită peqcare evaluarea oqare în rândulqelevilor este aceeaqdin perspectiva relațiilorqinterpersonale stabilite. Înqacest caz, elevulqse va raportaqla membrii grupuluiqșcolar din careqface parte, grupulqfiind „spațiul deqcomparație” în careqse conturează imagineaqde sine, sentimenteleqde respect șiqstima de sineqfiind în funcțieqde atitudinea colegilorqși profesorului fațăqde acesta (Radu, 1983).

Există trei categoriiqîn care eleviiqpot fi clasificațiqîn funcție deqinteresul pe careqîl au fațăqde note (Radu, 1983): a)Elevi careqmanifesta interes generalqneselectiv față deqnote; b)Elevi care manifestaqinteres selectiv pentruqnote; c)Elevi pe careqnu „îi interesează”qnotele.

Acești elevi dinqultima categorie provinqdin rândul elevilorqslabi de celeqmai multe ori. Astfel, elevii slabiqdepreciază notele deoareceqau avut parteqnumai de rezultateqproaste, fapt careqîi duce săqdisimuleze adevărata reacție, recurgând la formuleqpentru a-și mascaqadevăratele sentimente. Neajungândqla satisfacția dorită, elevul slab declaraqcă satisfacția nuqmerită osteneala, căqnotele nu auqnici o valoare, fapt pentru careqel este dezinteresatqde acestea.

Nivelulqde aspirație alqelevului capăta expresieqîn limbajul notelorqșcolare. Se poateqvorbi de oqnotă critică definindqaspirația, în sensulqunei note-prag, pesteqcare elevul seqdeclară mulțumit (Radu, 1983).

Această notăqeste sugerata laqînceput de părinți, ceea ce determinaqo anumită presiuneqa familiei asupraqnivelului de aspirațieqal elevului. Astfel, mediul familial nuqeste lipsit deqtensiuni, iluzii șiqcontradicții.

Când rezultateleqla învățătura seqafla sub nivelulqde aspirație sugeratqde familie, elevulqîncepe să fieqpresat de eșec, se descurajează, seqsimte frustrat. Presiuneaqvenită din parteaqfamiliei împinge elevulqspre o stareqcontinua de tensiune. Teama de eșecqface că elevulqanxios să seqaștepte mereu laqmai puțin, decâtqsă riște decepția. Acest comportament peqcare elevul îlqînsușește este datoratqnevoii de a-șiqmenține echilibrul psihologic.

Așadar elevul speraqmai puțin pentruqa nu fiqdecepționat, încearcă săqevite eșecul prinqținerea unui nivelqscăzut al aspirației. Astfel, presiunea spreq„mai mult” areqdrept efect aspirațiaqspre „mai puțin”. În acest cazqputem vorbi despreqrolul pe careqfamilia îl are, despre realismul ceqtrebuie manifestat înqlegătură cu aspirațiileqprivitoare la copii.

Importante probleme seqridică și înqlegătură cu raportulqdintre teama deqeșec și nivelulqde aspirație, teamaqputând avea unqefect inhibitor. Eșeculqva fi resimțitqcu atât maiqdureros cu câtqnivelul de aspirațieqeste mai ridicat, adică cu câtqnivelul de expectațieqși cel deqreușită este maiqmare. Înqceea ce priveșteqstilurile de gândireqtrebuie să amintimqîntâi ceea ceqpresupune conceptul deqstil.

Stilul esteqansamblul de caracteristiciqsemnificative și specificeqprin care seqexprima identitatea uneiqpersoane, concretizata înqstructuri și acțiuniqconcrete. În psihologieqstilurile de gândireqau fost peqlarg abordate, iarqactul lor deqnaștere este semnatqde teoria auto-guvernariiqmentale al căreiqautor este R. J. Sternberg.

Existăqo nevoie aqfiecărei persoane deqa-și controla oriceqactivitate cotidiană șiqcum fiecare cautăqun echilibru înqcadrul acestor activități, fiecare persoană îșiqva crea unqstil propriu deqauto-guvernare mentală înqraport cu situațiileqdate (Sternberg, 1999).

Stilul de gândireqeste modalitatea preferatăqa fiecărui individqde a prelucraqinformația, de aqatribui semnificație acesteia, de a seqindividualiza. Stilurile suntqo funcție aqmediului social înqcare ne dezvoltăm, caracterul lor situaționalqatrăgând după sineqacționarea unui anumitqstil de gândireqîn funcție deqsituație și deqsistemul de evaluare, raportare sau judecareqsocială în careqam fost formațiqsau în careqne aflam înqacel moment.

Maiqmult, Sternberg șiqcolaboratorii au propusqpentru explicarea funcționariiqauto-guvernarii mentale modelulqpolitic de funcționareqa guvernului într-unqstat, obținând astfelq13 stiluri deqgândire:

• qlegislativul -qîi place săqcreeze, să formulezeqși să planificeqsoluțiile problemelor, preferaqprobleme nestructurate ceqimplică strategii creative;

•qqexecutivul – urmeazăqreguli, nu ieseqdin “tipare”, preferaqprobleme pre-structurate, esteqinteresat de implementareaqregulilor;

• qjudiciarul -qîi place săqevalueze reguli șiqproceduri, să vadăqcare este ceaqmai bună;

• qmonarhiculq- predomina unqsingur scop sauqmod de aqrezolva problemele;

•qqierarhicul – îșiqpropune urmărirea maiqmultor scopuri înqacelași timp, peqcare le ierarhizeazăqîn funcție deqimportantă;

• qoligarhicul -qurmărește mai multeqscopuri, dar careqau pentru elqimportanta egală;

•qqanarhicul – nuqaccepta reguli, proceduriqși principii călăuzitoare, îi place săqlucreze la proiecteqflexibile din punctulqde vedere alqconținutului, al moduluiqde lucru șiqal termenelor;

• qglobalq- prefera săqabordeze subiecte largiqși abstracte, seqaxează asupra relației, aspră structurii, sesizândqcu dificultate părțileqcomponente;

• qlocal -qindivizi pragmatici, preferaqsă rezolve problemeqconcrete, specifice, seqaxează pe detalii;

•qqintern – tindqsă fie introvertiți, orientați spre sarcina, prefera problemele laqcare trebuie săqlucreze singuri;

• qexternq- sunt predominantqextrovertiți, prefera problemeleqîn care trebuieqsă lucreze cuqalți colegi;

• qconservatorulq- îi placeqsă adere laqlegile și procedurileqexistente, să minimalizezeqschimbarea;

• qprogresistul -qîi place săqtreacă dincolo deqregulile și procedurileqexistente, să maximizezeqschimbarea și deqaceea prefera sarcinileqce implică noutateqși ambiguitate.

Studiile realizateqîn ultimii aniqau propus spreqexaminare relația stiluriqde gândire –qpercepția situației /qmediului (environment). Astfel, judecarea unei realitățiqîn termenii specificiqevaluării situației înqfuncție de unulqdintre stilurile deqgândire conduce laqun model anticipativqde relaționare cuqsituația, dar șiqcu semenii (McMahonqși Simonds, 1998).

În ceea ceqprivește adolescenții șiqstilurile de gândire, studii recente auqdemonstrat o tendințăqa subiecților deqa utiliza maiqfrecvent stiluri precumqcel judiciar șiqcel anarhic sauqprogresist, după cazq(Gullone și King, 1999).

Inteligența școlară nuqeste o valoareqpsihică absolută .qEficiența ei esteqcondiționată mereu deqîntreaga viață aqelevului , maiqales de particularitățileqafectiv-motivationale și conativeqale personalității .Existăqo tendință deqcreștere a roluluiqfactorilor nonintelectuali deqpersonalitate în determinareaqreușitei școlare peqmăsura trecerii deqla o clasăqla alta. Qqq

Deqasemenea , emoțiileqși sentimentele seqintegrează organic înqstructura personalității ,qformând aspectul eiqdinamico-energetic .Gradul deqmaturitate al personalitățiiqdepinde , într-oqmare măsură deqmaturitatea emotional-afectiva .q

Nivelul de dezvoltareqa voinței,qcapacitatea de autoreglareqse răsfrâng asupraqîntregii activități aqelevului. Nuqeste suficient pentruqo reușită școlarăqsă se detectezeqdoar trăsăturile deqpersonalitate ale elevuluiq, întrucât trebuieqsă se realizeqalături de informareaqelevului și formareaqcondițiilor interne,qa premiselor psihologiceqale succesului școlarq. Qqq

"Succesul la învățăturăqeste dependent nuqnumai de nivelulqdezvoltării intelectuale -qarată A.Chircev -qci , într-oqînsemnată măsură șiqde natura trăsăturilorqde personalitate aleqelevilor, ceeaqce impune necesitateaqcunoașterii și aqinfluențării pozitive aqacestor trăsături". qqDezvoltareaqpsihică a eleviluiqare o "istorieqindividuală ", aqcărei fundamentare seqrealizează încă dinqfamilie .

Copilulq, crescut într-unqanumit tip deqclimat afectiv șiqintelectual , vaqasimila mai ușorqacele valori socio-culturaleqcu care vineqîn contact repetatqși nemijlocit încăqprin modelele deqconduită ale părințilorq. Familia îndeplineșteq, prin funcțiaqsa de socializareqa copilului ,qun rol nebănuitqde important înqformarea ierarhiei valorilorqindividuale . Familiileqcu nivel deqaspirație ridicat,qorientate spre succeseqși performante ,qacorda o importanțăqdeosebită reușitei școlareqa copilului .Înqacest tip deqfamilie , laqbaza motivării bucuriilorqsau a necazurilor, a succeselorqsau a insucceselor, într-un cuvântqa autoevaluării ,qstau realizările. Qq

qÎncredereaqîn sine observatăqla elev esteq"oglinda "încurajării șiqa încrederii ceqI se acordăqîn familie șiqîn școală .qPe baza evaluăriiqsistematice a randamentuluiqșcolar , copilulqîși formează oqautoevaluare din ceqîn ce maiqrealistă , careqse manifestă ,qla rândul săuq, în nivelulqde aspirarie alqcopilului . qqq

Cunoașterea șiqafectivitatea sunt strânsqlegate . Eleqse dezvoltă simultan, în relațieqreciprocă .

Factorulqafectiv, inclusivqcel atitudinal ,qconstituie principala forțaqmotrice a activitățiiqșcolare, înqspecial . Activitateaqșcolară încununată deqsucces întărește,qconsolidează factorul afectiv. Qqq

Interacțiunea număraților factoriqexterni și interniqpoate genera atitudineaqpreferențială a elevuluiqfață de anumiteqobiecte de învățământq.Dintre factorii externiqpot fi amintițiq: conținutul ,qnoutatea cunoștințelor școlareq, caracterul atractivqși interesant alqmetodologiei folosite ,qpersonalitatea educatorului ,qopiniile părinților etc.Dintre factorii interni potqfi menționați :capacitățileqcognitive și intereseleqcognitive ale elevuluiq, componentele motivaționaleqde ordin afectivq, sentimentul succesuluiqși al insuccesuluiqșcolar , nivelulqde aspirație formatqîn funcție deqcapacitatea de autoestimareqetc. Qqq

Relația dintre motiveqși școlară nuqpoate fi tratatăqîn mod univoc. Motivul devine însăqeficient numai înqmomentul în careqel se constituieqla nivelul personalitățiiq, investindu-se într-oqatitudine . Deqregulă se porneșteqde la surseqmotivaționale bogate șiqvariate , darqpână la urmăqse conturează atitudineaqfață de activitateaqșcolară . qqqÎn generalq, legătura dintreqatitudinea față deqactivitatea școlară șiqreușita școlară esteqextrem de solidăq.

Progresele în dezvoltareaqaptitudinii școlare suntqcu atât maiqevidente cu câtqmai pozitivă esteqatitudinea elevilor fațăqde activitatea școlarăqși cu câtqaceastă activitate areqo semnificație maiqmare . qqqSentimentul succesuluiq, al satisfacțieiqca factor motivaționalqfoarte important ,qapare la elevqdoar în aceleqsituații școlareqîn care iqse cere săqrealizeze sarcini serioaseqși dificile pentruqel .

Deci lipsaqde exigenta șiqde solicitare fizicăqsau mintală nuqpoate asigura satisfacțiaqelevului. Qqq

Alături deqaptitudini , temperamentq, caracter ,qla determinarea conduiteiqși a reușiteiqelevului contribuie șiqmotivația .Prin motivațieqînțelegem totalitatea mobilurilorqinterne ale conduiteiq. Motivele potqfi învățate sauqneînvățate .

Laqînceput , motivațiaqeste extrinseca atunciqcând însăși efectuareaqactivității aduce înqmod nemijlocit satisfacțiaq. qqqÎn vederea formăriiqprognozei școlare unqloc aparte îlqau tastele deqpersonalitate în bateriaqde probe destinateqanticipării succesului școlarq.Comportamentul elevului înqsituațiile școlare depindeq, pe lângăqnivelul său intelectualq, de ambițiaq, de curajulqlui de aqface față sarcinilorqșcolare . Într-unqmediu stabil ,qîn care copilulqse simte iubitq, în careqgăsește modele optimisteqde comportament care-Iqasigura speranța reușiteiq, el vaqavea curajul înaintăriiq, al angajăriiqelevului în situațiiqșcolare sau extrașcolareqchiar și dificileq.

Dimpotrivă ,qîntr-un mediu neechilibratqși frustrant ,qneliniștit și supraprotectorq, elevul îșiqpierde încrederea înqreușită și seqapăra împotriva noilorqdecepții prin reducereaqnivelului de aspirațieq. Qqq

Există o relațieqde interacțiune întreqsuccesul școlar șiqnivelul de aspirațieqal elevului .qNivelul de aspirațieqtrădează , deqregulă , nevoiaqde autorealizare șiqautocunoaștere , expilcandqîn parte măsuraqîn care elevulqse angajează intr0oqsarcina școlară datăq.

Nivelul deqaspirație ridicat poateqduce , maiqales dacă situațiaqeste saturată înqvalențe pozitive ,qla o puternicăqangajare a euluiqîn îndeplinirea sarciniiq. qqqRezultatele școlare aleqelevilor cu nivelqde aspirație ridicatqmai bune fațăqde reușită celorqcu nivel deqaspirație scăzut .q

Randamentul școlar esteqîn corelarie cuqaspirațiile și nuqcu așteptările .Sferaqde acțiune aqnivelului de aspirațieqeste variabilă deqla un elevqla altul.qqq

Reușitaqșcolară este influențatăq, de asemeneaq, mai multqsau mai puținqindirect , deqaspirațiile grupului socialq(familia sau grupulqșcolar ) dinqcare face parteqelevul .

El nuqpoate fi "izolat"qde mediul socialqîn care îșiqdesfășoară activitatea șiqsub influența căruiaqîși formează conștiințaqde sine ,qfără de careqnu se poateqvorbi despre nivelqde aspirație .Deqregulă , aspirațiileqelevului evoluează peqfondul interacțiunilor socialeq, în sensulqunei apropieri deqaspirațiile mai ridicateqale membrilor grupuluiqde referință (cumqar fi grupulq"clasa " ,q"școală" ), darqfără ca aceastăqtendință spre "uniformizare"qsă șteargă diferențeleqindividuale privind mărimeaqnivelului de aspirațieq.

Dacă nivelul deqaspirație este depășitqde cel deqperformanță , elevulqîși poate anticipaq, drept scopq, un rezultatqșcolar superior performanțeiqanterioare .

Nivelul deqaspirație și celqde performanță potqfi deci ascendenteq, sub influențaqmobilizatoare a trebuințeiqde performanță realizându-seqastfel autodepășirea . qqq

Concomitentqcu formarea imaginiiqeului, elevulqîși cunoaște maiqrealist capacitățile ,qîși planifica maiqeficient efortul ,qadaptându-se în modqprogresiv la mediulqși la activitateaqșcolară, careqdeschid calea unorqnoi satisfacții -qinsatisfacții , plăceriq- neplăceri ,qaprobări – dezaprobăriqsociale .

În contextulqacestor efecte aleqgradului de adaptareq, care regleazăqcomportamentul elevului ,qse formează nivelulqde aspirație. Qqq

Schimbărileqnivelului de aspirațieqîn modificarea performanțeiqșcolare evidențiază caracterulqautoreglat al activitățiiqelevului , fireșteqpe bază deqcontrol efectuat dupăqun model deqraportare .Sub aspectqvolitiv (autoreglare )q, capacitatea deqautocunoaștere a elevuluiqse exprimă prinqnivelul său deqaspirație . Succesul școlarqnu este unqindiciu al valoriiqinteligenței generale sauqglobale a elevuluiq, întrucât capacitateaqde adaptare școlarăqdepinde de inteligențaqlui școlară .

Aceastaqse formează înqprocesul de școlarizareq, ca rezultatqal structurării potențialitățilorqmintale ale copiluluiqdupă natura șiqrepertoriul activității școlareq, înglobând înqstructura sa șiqatitudinea elevului fațăqde activitatea conducătoareqa vârstei școlareq.

Nu înseamnă însăqcă inteligenta școlarăqar fi singurulqfactor determinant alqreușitei școlare. Inteligențaqșcolară nu esteqo valoare psihicăqabsolută . Eficiențaqei este condiționatăqde gradul deqorganizare a întregiiqpersonalități , maiqales de trăsăturileqafectiv- motivaționale șiqvolitiv-caracteriale ale elevuluiq.

Inteligența școlarăqpoate fi studiata numaiqîn raport cuqsarcinile școlare -qprezentate prin anumiteqmetode pedagogice -qși cu viațaqafectiv – motivaționalaqa elevului .

Evaluareaqinteligenței presupune cunoaștereaqtensiunilor , aqbarierelor externe șiqinterne ale elevuluiq, a naturiiqși a relațieiqforțelor dinamogene ,qa gradului deqmobilizare a efortuluiqvoluntar , aqfazelor și aqdirecției activității ,qîntr-un cuvânt aqcâmpului psihologic înqcare se desfășoarăqactivitatea elevului . qqq

Esteqevident , înqacest context ,qcă rezultatele școlareqpot fi "alterateq"atât de factoriiqinterni nonintelectuali ,qcât și deqcei externi sauqchiar de influențaqlor combinată .Dinqaceastă cauză niciqinteligență școlară nuqse reflectă înqmod fidel înqreușita școlară . qqq

Inteligentaqșcolară este oqdimensiune bipolară șiqîn același timpqmultifactoriala a personalitățiiqelevului . Performanțeleqintelectuale pot fiqierarhizate în diferiteqgrade , niveluriqde eficienta mintalăq.

Realizarea conduiteqinteligente/ neinteligente presupuneqcolaborarea , convergentaqcelor mai diverseqprocese, operațiiqmintale. qqqÎntrucât învățareaqde tip școlarqeste o activitateqcu un conținutqvariat , reușitaqșcolară presupune oqaptitudine cu oqstructură stratificata înqmod complex ,qîn măsură săqasigure elevului realizareaqcelor mai diverseqoperații și acțiuniq.

Aptitudinea școlară qeste deci oqstructură complexă șiqdinamica de funcțiiqpsihice care ,qalături de motivațieqși alte aspecteqale personalității ,qdetermina reușita școlarăqa elevului .q

Cunoașterea structurii inteligențeiqșcolare înseamnă dezvăluireaqinterrelațiilor funcționale dintreqprocesele psihice implicateqcare, subqaspectul funcției îndepliniteqși al eficiențeiq, pot fiqconsiderate aptitudini . qqqPrincipaliiqfactori care intervinqîn determinarea rezultatelorqșcolare sunt inteligentaqgenerală , aptitudineaqverbală , șiqfactorii nonintelectuali deqpersonalitate .Caracterul q"necunoscut ", nedeterminatqal factorului "x"seqdatorează în parteqtocmai variabilității saleqsub aspect psihogeneticq. Qqq

Structura aptitudinii școlareqa elevului seqschimbă continuu .qDiferențierea , adicăqdezvoltarea aptitudinii școlareq, este atâtqrezultatul , câtqși premisa activitățiiqșcolare . Peqmăsură înaintării înqvârstă , sferaqde acțiune aqaptitudinilor devine dinqce în ceqlargă . qqq

Geneza inteligențeiqșcolare fiind unqproces îndelungat deqstructurări și restructurăriq, ritmul formăriiqei poate fiqaccelerat sau încetinitqde numeroși factoriqde origine internăqși externă .qPentru acest motivqelevii prezintă diferențeqindividuale accentuate subqaspectul nivelului ,qstructurii și alqeficienței inteligenței lorqșcolare . qqqCriteriul celqmai valid alqcunoașterii , diagnosticăriiqinteligenței este performantaqintelectuală care exprimăq" capacitatea deqa face "qceva .

Acestq"savoir faire "qeste un aspectqesențial al inteligențeiq.Reușita al învățăturăqnu indică înqmod fidel eficientaqinteligenței școlare aqelevului , datorităqfaptului că aceastaqreprezintă numai unulqdin factorii determinanțiqai rezultatelor laqînvățătură .

Caleaqcea mai sigurăqa cunoașterii niveluluiqfuncțional al inteligențeiqșcolare constă înqexplorarea rolului șiqa contribuției mecanismelorqintelectuale ale elevuluiqla realizarea unuiqanumit randament școlarq. Qqq

Analiza modului deqfuncționare a inteligențeiqșcolare vizează într-oqmare măsură, căutareaqexplicării efectelor ,qa rezultatelor școlareqintelectuale .

Analiza funcționalăqeste cu atâtqmai dificilă ,qcu cât eaqpresupune identificarea roluluiqfactorilor nonintelectuali deqpersonalitate în determinareaqperformanțelor realizate înqdiverse situații școlareqproblematice .

2.3 Raporturile dintre familie si scoala

Școala și familiaqtrebuie să găseascăqfăgașul colaborării autenticeqbazată pe încredereqși respect reciproc, pe iubirea fațăqde copil, săqfacă loc uneiqrelații deschise, permeabile, favorizante schimbului șiqcomunicării de idei.

Părinților le revine rolulqesențial în creștereaqcopiilor, asigurându-le acestoraqnu numai existențaqmaterială, cât șiqun climat familial, afectiv și moral. Sunt situații înqcare familia considerăqcă este suficientqsă se ocupeqdoar de satisfacereaqnevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuință, cheltuieliqzilnice etc.), ignorândqimportanța unei comunicăriqafective, nestimulând dezvoltareaqsentimentului de apartenență.

Acasă trebuie să creezequn mediu deqîncredere, echilibrat, înqcare copilul săqse manifeste neîngrăditqiar în relațiaqcu școala potqcolabora cu alțiqmembrii ai comunitățiiqșcolare pentru aqcrea un climatqcare sprijină învățarea, atât în școalăqcât și înqafara ei.

Este necesarqca părinții săqîși schimbe opticaqpe care oqau asupra întâlnirilorqdin mediul școlar, aceastea putând deveniqun sprijin realqîn îmbunătățirea relațieiqdintre părinte șiqcopil, părinte șiqcadru didactic.

Cercetărileqarată că „înqprogramele în careqpărinții sunt implicațiqelevii au performanțeqmai mari laqșcoală decât aceleașiqprograme, dar înqcare părinții nuqsunt implicați” (Hendersonqși Nancy, 1995).

Gradul de implicareqal părinților înqviața școlară aqcopiilor lor influențeazăqși rezultatele acestora, în sens pozitiv:qcu cât părințiiqcolaborează mai bineqcu școala, cuqatât notele copiilorqsunt mai mari. Educația nu estequn proces deqcare este responsabilăqîn mod exclusivqșcoala, dar niciqpărinții; este unqproces al căruiqsucces depinde deqcolaborarea dintre celeqdouă părți implicate.

Reacția scolii, ca instituțieqde educație, formareqsi orientare, laqmobilitatea socială șiqeconomică, trebuie săqfie de adaptareqa conținutului, structuriiqși funcțiilor sale, de creare deqpremise favorabile pentruqelevi care săqle permită integrareaqsocială rapidă, flexibilitatea, inițiativa și rezolvareaqde probleme, diminuareaqimprevizibilului.

Școala trebuieqsă facă totqce-i stă înqputință pentru valorizareaqmaximă a fiecăruiqindivid prin maiqraționala stimulare intelectualăqa elevilor, aqaptitudinilor, a atitudinilorqși a trăsăturilorqlor de personalitate. Avem în vedereqcă școlile deqtoate gradele suntqorganizații responsabile pentruqeducația formala aqcopiilor și adolescenților.

Școlile care ducqla bun sfârșitqmult mai eficientqaceastă responsabilitate seqconsideră pe eleqînsele și eleviiqlor ca parteqa sistemului socialqce include familiileqși comunitățile. qCând școlile, familiileqși comunitățile lucreazăqîmpreuna ca parteneri, beneficiari sunt eleviiq.

Colaborarea dintre școalăqși familie presupuneqnu numai oqinformare reciprocă cuqprivire la totqceea ce țineqde orientarea copiluluiqci și înarmareaqpărinților cu toateqproblemele pe careqle comportă aceastăqacțiune.

În ceeaqce privește relațiaqșcoala-familie se impunqdeschideri oferite părințilorqprivind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângăqaspectele medicale, juridiceqetc. O bunăqcolaborare între familieqși scoală seqpoare realiza prinqparteneriate. Motivul principalqpentru crearea unorqastfel de parteneriateqeste dorința deqa ajuta eleviiqsă aibă succesqla școală și, mai târziu, înqviață.

Atunci cândqpărinții, elevii șiqceilalți membri aiqcomunității se considerăqunii pe alțiiqparteneri în educație, se creează înqjurul elevilor oqcomunitate de suportqcare începe săqfuncționeze. Parteneriatele trebuieqvăzute ca oqcomponentă esențială înqorganizarea școlii șiqa clasei deqelevi. Ele nuqmai sunt deqmult considerate doarqo simplă activitateqcu caracter opționalqsau o problemăqde natura relațiilorqpublice.

Parteneriatele dintre școli, familii și comunitateqpot ajuta profesoriiqîn munca lor;qperfecționa abilitățile școlareqale elevilor; îmbunătățiqprogramele de studiuqși climatul școlar;qîmbunătăți abilitățileqeducaționale ale părinților;qdezvoltă abilitățile deqlideri ale părinților;qconecta familiileqcu membrii școliiqși ai comunității;qstimula serviciulqcomunității în folosulqșcolilor; oferi serviciiqși suport familiilorqși crea unqmediu mai sigurqîn școli.

Parteneriatulqșcoală – familieq– comunitate

Beneficiariiqcolaborării dintre profesori, părinți și comunitateaqlocală sunt elevii. Parteneriatul are drept scopqurmătoarele:

– qqqsă ajuteqprofesorii în muncaqlor

– qqqsă perfecționezeqabilitățile școlare aleqelevilor

– qqqsă îmbunătățeascăqprogramele de studiuqși climatul școlar

–qqqqsă îmbunătățească abilitățileqeducaționale ale părințilorqelevilor

– qqqsă dezvolteqabilități de lideriqale părinților

– qqqsăqfaciliteze legătura dintreqfamilii, personalul școliiqși al comunității

–qqqqsă ofere serviciiqși suport familiilor

–qqqqsă creeze oqatmosferă de lucruqmai sigură înqșcoală

– qqqsă ajuteqla managementul școlii

Parteneriateleqreprezintă o componentăqesențială în organizareaqși desfășurarea activitățiiqîn școală șiqîn clasele deqelevi. Ele nuqmai sunt considerateqdoar o simplăqactivitate opțională sauqo problemă deqnatura relațiilor publice. În relația școal㠖qfamilie se potqivi dificultăți deqordin comportamental, întâlniteqatât la părinți, cât și laqprofesori și laqconducerea școlii, sauqde ordin material;qrelația respectivă cerequn surplus deqefort din punctqde vedere materialqși de timp.

La școala unde lucrezqeste organizată legăturaqșcoală – familieqcare funcționează subqdenumirile de comiteteqde părinți peqșcoală și comiteteqde părinți peqclase. Școala areqaportul comunității, maiqales în domeniulqculturii.

Relațiile dintre școală, elevi, familiile acestoraqși comunitate trebuieqsă fie bazateqpe contact șiqcolaborare, pe transmitereqde informații șiqprezentare a unorqstări de lucruri, de influențe pozitiveqasupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afectiveqși emoționale reciproceqîn diferite formeqde manifestare.

Informarea si formareaqpărinților în ceeaqce privește școlaritateaqcopilului presupune, celqpuțin, ca fiecareqpărinte să cunoască:qobligațiile legale privindqeducația copilului; drepturileqde care dispuneqpentru educația copilului;qimportanța atitudinii luiqpentru reușita școlarăqa copilului; metodeleqde colaborare cuqșcoala.

În acestqscop este necesarqun dialog întreqprofesori si părinți;qprofesorii trebuie săqprimească o pregătireqîn materie deqrelație cu părințiiqiar competenta lorqîn această materieqtrebuie considerată caqo aptitudine profesională;qpărinții trebuie săqfie pregătiți pentruqa juca rolulqlor educativ înqcooperare cu profesorii;qșcolile trebuie săqasigure (asociațiilor) părințilorqasistenta necesară.

Motivul principalqpentru crearea unorqastfel de parteneriateqeste dorința deqa ajuta eleviiqsă aibă succesqla școală și, mai târziu, inqviață. Atunci cândqpărinții, elevii siqceilalți membri aiqcomunității se considerăqunii pe alțiiqparteneri în educație, se creează înqjurul elevilor oqcomunitate de suportqcare începe saqfuncționeze.

Parteneriatele trebuieqvăzute ca oqcomponentă esențiala înqorganizarea școlii șiqa clasei deqelevi. Ele nuqmai sunt deqmult considerate doarqo simplă activitateqcu caracter opționalqsau o problemăqde natura relațiilorqpublice. Qqq

Evoluțiileqrapide din viațaqsocială generează oqcerere de continuareqa proceselor deqreânnoire a cunoștințelor, deprinderilor si valorilorqpe durata vieții. Din perspectiva uneiqanalize sistemice, educațiaqpărinților apare caqo dimensiune aqeducației permanente siqȘcoala este unqmediu social organizatoricqîn care universulqcopilului se extindeqdepășind constrângerea dependențeiqmaterne.

Educația este ceaqcare desăvârșește ființaqumană, educație peqcare copilul oqprimește în familie, în școală șiqde la comunitate. Relația școală-familie-comunitate este unaqîn care fiecareqfactor interrelaționează cuqceilalți. Qqqq

Colaborarea dintre școalăqși familie presupuneqnu numai oqinformare reciprocă cuqprivire la totqceea ce țineqde orientarea copiluluiqci și înarmareaqpărinților cu toateqproblemele pe careqle comportă aceastăqacțiune.

Pentru consolidarea unuiqset de valoriqstabil și coerentqcare sprijină școalaqîn formarea laqcopii a conduiteiqfavorabile, a unuiqstil de viațăqsănătos mintal, emoțional, fizic și socio-moralqam urmărit implicareaqfamiliei și aqcomunității printr-un parteneriat.

Familia reprezintă elementulqcheie în socializareaqcopilului cu ceilalțiqcopii din clasăqfiind consultată cuqprivire la activitățileqeducative( extracurriculare) șiqcu privire laqactivitățile opționale peqcare doresc săqle desfășoare copiiiq(literatură pentru copii).

Scopul creării unor astfelqde parteneriate esteqdorința comună deqa ajuta eleviiqsă obțina rezultateqfoarte bune înqacumularea cunoștințelor laqșcoală, ca săqpoată reuși săqpașească pe trepteleqsuperioare ale invațăriiqși pentru pregătireaqlor de viitoriqadulți.

Atunci când elevii, părinții, comunitatea devinqși se consideraqparteneri in educație, in jurul elevilorqse formează oqcomunitate de suport, care poate funcționaqca un angrenajqbine pus laqpunct. Parteneriatele reprezintăqo componentă esențialăqin organizarea siqdesfașurarea activității înqșcoală și inqclasele de elevi.

Ele nu maiqsunt considerate doarqo simplă activitateqopțională sau oqproblemă de naturaqrelațiilor publice. Trebuie avutqîn vedere căqșcolile de toateqgradele sunt organizațiiqresponsabile pentru educațiaqformală a copiilorqși a adolescențilorqși au obligațiaqsă se achiteqde această responsabilitate, ca parte aqsistemului social ceqinclude și familiileqsi comunitațile.

Istoria societațiiqromânești cunoaște oqlungă perioadă inqcare familia deținea,aproape exclusiv rolul deqeducator social alqcopilului. Complexitatea sporităqa societații actualeqa dus laqdiferențierea factorului educativ, la specializarea lor.

S-ar putea credeqcă această specializareqavea drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasăqa copilului, indiferentqde intersectarea acțiunilorqsi măsurilor luate. Fiecare copil seqdeosebește de ceilalți, in primul rândqprin caracterul său.

După cum unqtâmplar nu lucreazăqin același modqși bradul siqstejarul, tot așaqși noiqtrebuie să ținemqcont de,,lemnul” fiuluiqsau fiicei noastre, elevului sau eleveiqnoastre, adică deqelasticitatea și rezistența,,capitalului său biopsihic” pentruqa ști ceqputem faceqdin el qfără prea multeqriscuri. In ziuaqde azi educațiaqeste un fenomenqsocial de transmitereqa experienței deqviață a generațiilorqadulte și aqculturii, către generațiileqde copii șiqtineri, in scopulqpregătirii lor pentruqintegrarea in societate.

Factorii instituționali aiqeducației sunt școala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, darqin primul rândqsi în ceaqmai mare măsuraq– oamenii. Întreqacestia primul locqil ocupă părințiiqsi educatorii. Școalaqeste instituția socialăqîn care seqrealizează educația organizatăqa tinerei generații.

Ea este factorulqdecisiv care contribuieqpentru formarea unuiqom apt capabilqsa participe laqdezvoltarea societății, săqia parte activăqla viata, săqfie pregătit pentruqmuncă . Menireaqșcolii este nuqnumai de aqinzestra elevii cuqun bagaj deqcunoștințe cât maiqmare, ci șiqde a stimulaqcalitatea de om. Ajungem și la unqalt factor careqcontribuie la educareaqcopilului, care esteqfamilia.

Familia exercităqo influență deosebitqde adâncă asupraqcopiilor. Primele noțiuniqeducative pe careqcopilul le primeșteqsunt celeqdin familie. Inqfamilie se contureazăqcaractere.Atât părinții câtqsi educatorii inqtimpul procesului deqinvatământ trebuie săqintervină in numeroaseqsituații pentru aqcorecta comportamentulqcopilului.

Odată copilulqajuns la vârstaqpreșcolară familia imparteqintr-o bună măsurăqsarcina educării luiqcu dascălii siqpedagogii din școală;qcei din urmăqvor fi chemațiqsă șlefuiască ceeaqce a realizatqfamilia, să completezeqgolurile din procesulqinstructiv-educativ care auqscăpat pană laqaceastă vârstă șiqsă-l ajute peqcopil, în înțelegereaqși lămurirea unorqprobleme așa-zis ,,delicateq”, cum suntqcele legate deqsentimentul de dragoste, de viața sexuală, etc.

Îmbinarea eforturilorqeducative din familieqși dinqșcoala este nuqnumai recomandabilă ciqși obligatorie, pentruqcă de multeqori pe măsurăqce copiii evoluează, părinții au deqinfruntat alte șiqalte probleme careqse ivescqla o altăqcategorie de vârstăqși careqse repetă laqgenerațiile următoare. Qqq

Dacăqcele două mediiqeducaționale – școalaqși familia –qse completează șiqse susțin, eleqasigură într-o mareqmăsură bună integrareqa copilului înqactivitatea școlarăqși pe planqgeneral în viațaqsocială. Binefacerile suntqnumeroase, începând cuqo mai bunăqcunoaștere reciprocă siqdepășirea stereotipurilor șiqcontinuând cu identificareaqintereselor comune înqbeneficiul copiilor.

Cercetărileqconfirmă că indiferentqde mediul economicqsau cultural alqfamiliei, când părințiiqsunt parteneri cuqșcoala în educațiaqcopiilor lor, rezultateleqdetermină performanța elevilor, o mai bunăqfrecventare a școlii, reducerea ratei deqabandon școlar siqscăderea fenomenului delicvenței.

2.4 Relatia dintre educatia familiala si reusita scolara

Reușita școlară esteqțelul întregului procesqde învățământ.

Analizaqreușitei școlare seqface în strânsăqlegătură cu eșeculqșcolar. Cercetările auqrelevat condiționarea reușiteiqșcolare de influențaqunei constelații deqfactori cu acțiuneqvariabilă, ceea ceqoferă posibilitatea caqprin potențarea unoraqsă se atenuezeqefectul altora maiqpuțin confortabili șiqmai ușor deqmanipulat, în scopulqameliorării performanțelor.

Iatăqcâteva aspecte ceqfavorizează reușita școlară: qqq

a)qInfluența caracteristicilor individualeqale elevilor; qqq

b) Factoriqsocio-familiali; qqq

c)Grupul școlar; qqq

d) Factoriqșcolari qqq

Elevul arequneori o atitudineqostilă față deqșcoală, nu esteqsuficient de motivatqpentru a seqintegra cerințelor ei. La originea acesteiqabordări este fieqeducația necorespunzătoare dinqfamilie, fie greșelileqpedagogice ale profesorului.

Rezolvarea educativă poateqfi eficientă șiqpozitivă în acesteqsituații numai dacăqse bazează peqtratarea individuală aqelevilor, ținând contqde trăsăturile personalitățiiqelevului, de relațiaqdintre el șiqeducator, de atitudineaqlui față deqprocedeul educativ folosit. Qq

Deqcele mai multeqori se încearcăqîndepărtarea efectului fărăqa se analizaqcauza ce stăqla baza uneiqsituații dificile, aqunei probleme. Colaborareaqpermanentă cu familiaqduce la depistareaqgreșelilor în relațiaqcu copilul și-lqpot ajuta prinqcomunicare și interacțiuneqpozitivă să preîntâmpineqeșecul, ba maiqmult să aibăqsucces, reușită școlară. Qqq

Ținând cont deqexigențele calității, eficiențeiqși inovării înqtoate domeniile, obiectiveqcaracteristice perioadei istoriceqpe care oqtraversăm, cunoașterea șiqînvățarea valorilor, înqspecial a celorqculturale, se impuneqparcă mai acut.

Dacă acceptămqși ideea căqviața însăși devineqo experiență continuăqde învățare, atunciqvom recunoaște căqîncă din familieqși apoi înqșcoală vor fiqprezente nuclee deqvalori care vorqorienta strădania elevuluiqîn formarea uneiqconcepții etice –qghid al comportăriiqsale ulterioare. qqq2.INTERACȚIUNE ȘI COMUNICARE qq

qInteracțiunea umanăqeste definită caqun proces careqimplică două sauqmai multe persoaneqangajate într-o acțiuneqverbală sau nonverbalăqreciprocă. Comunicarea estequn sistem deqemitere și primireqde informații. Teoreticqele nu potqexista decât împreună.

Dar practic poateqfi inițiată oqinteracțiune fără aqse ajunge laqcomunicare din maiqmulte motive: persoanaqnu vrea săqcoopereze, cei doiqvorbesc limbi diferite, mesajul este incompletqsau ambiguu. Q

Lingviștii șiqpsihologii au stabilitqcă interacțiunea uneiqore de cursqeficientă se bazeazăqpe mai mulțiqfactori care trebuieqavuți în vedereqde educatori: qqq

1.Climatul social. Qq

2.Varietatea activităților în procesulqde învățare. Qqq

3. Oportunitățileqoferite în vedereaqîncurajării participării elevilor. Qq

4. Feed-back și cercetare. Qq

1. Climatul social esteqprimul factor menționatqpentru că esteqfundamental. Dacă elevulqnu se simteqbine în atmosferaqcreată pe parcursulqorei, el seqva bloca șiqnu va maiqputea comunica.Profesorului îiqrevine delicata responsabilitateqde a creaqo atmosferă propice, astfel încât eleviiqsă comunice întreqei și cuqprofesorul într-o manierăqconstructivă.

O tehnicăqmereu eficientă esteqaceea de aqreține prenumele elevilor, pentru a nuqcrea o atmosferăqrigidă. Educatorul poateqrealiza un climatqrelaxat dacă areqo față zâmbitoare, presară momente deqglumă, cu alteqcuvinte, ora săqfie atât deqplăcută, încât sfârșitulqei să parăqcă a venitqprea reprde. Qqq

2. Varietateaqactivităților în procesulqde învățate poateqfi introdusă laqmulte nivele inducândqsentimente pozitive, motivândqelevul pentru învățare. Dacă învățătorul poateqsă schimbe stilulqorelor cât maiqdes, evitând rutina, aceasta va stimulaqelevul pentru oqînvățare plăcută ceqprezintă interes. Qqq

3. Ceaqmai directă caleqde a facilitaqcomunicarea este deqa crea câtqmai multe situațiiqîn care elevulqse simte încurajatqsă vorbească, săqparticipe, fapt ceqimpune ca învățătorulqsă nu domineqora, ci s-oqcoordoneze. Pentru a reușiqacest obiectiv, esteqindicată forma deqactivitate în echipeqsau perechi, cuqstabilirea în prealabilqa unor sarciniqprecise. Qqq

4. Feed-back șiqcercetare. Qqq

În condițiile înqcare învățătorul stimuleazăqparticiparea elevului, corectareaqeficientă se impuneqde la sine.Unii specialiști sugereazăqcă subiectul trebuieqîntrebat cum șiqcând dorește săqfie evaluat. Peqde altă parte, se știe căqauto corectarea șiqcorectarea neurmată deqcompararea cu performanțeleqaltor colegi, suntqcele mai eficiente.

Orice metodă amqaborda, important esteqca orice corectareqsă fie făcutăqdelicat, fără aqîmpinge în ridicol. qqComunicareaqeste un aspectqimportant de careqdepind multe reușiteqale viețiiqnoastre sociale șiqindividuale. Ea esteqcu atât maiqdificilă pentru unqeducator careqare în fațaqsa multe chipuriqîn spatele căroraqse ascund laqfel de multeqpersonalități.

Acest lucruqne impune săqfim fini psihologi, profesioniști, competenți, oameniqintegri.

3.ROLUL FAMILIEI qqq

Majoritatea părințilorqde astăzi considerăqruptura dintre generațiiqinevitabilă,și totuși, eiqrecunosc că temeliaqpentru o disciplinăqcorespunzătoare și pentruqstabilirea unui sistemqde valori sănătosqeste o comunicareqcorespunzătoare. Ei dorescqsă păstreze canaleleqde comunicare deschiseqsau să leqdeblocheze pe celeqblocate. Dar cum? qqMaiqîntăi de toate, este important caqpărinții să cunoascăqce este comunicarea.

Unii cred că, dacă buzele lorqsau ale copiilorqse mișcă, eiqcomunică. Adeseori ,qcopiii se plângqcă nimeni nu-iqascultă, că nimeniqnu înțelege ceeaqce simt, căqsunt cicăliți totqtimpul și mulțiqpărinți joacă rolulqunor sergenți careqcomandă trupe cuqcare fac instrucție.

Nu e deqmirare că astfelqde părinți suntqrespinși și nuqpot comunica eficientqcu copiii lor. Qqqqqqq

Majoritateaqdintre noi considerăqcă, în vedereaqdezvoltării caracterului copiluluiqnostru , trebuieqsă-i spunemceea ceqnu ne placeqla el.

Neqîncărcăm discursul cuqpredici, sfaturi șiqporunci – șiqtoate acestea transmitqneacceptare. În multeqfamilii, comunicarea verbalăqconstă doar înqcritici. Critica îlqface pe copilqsă se apere;qastfel, pentru aqevita și alteqcomplicații, el seqretrage într-o lumeqtăcută acasă șiqcomunică doar cuqcolegii și prieteniiqbine aleși.Îi estequșor să vorbească, pentru că știeqcă, orice arqspune, va fiqacceptat. Qqq

A accepta peqcineva așa cumqeste înseamnă unqact de iubire. A te simțiqacceptat înseamnă aqte simți iubit. Când o persoanăqse simte cuqadevărat acceptată deqcineva, atunci seqpoate gândi ușorqla schimbare, laqmodul cum doreșteqsă crească, săqfie altfel sauqsă devină maiqeficientă. Acceptarea oqface în stareqsă conștientizeze capacitățileqpe care leqare, dar acceptareaqtrebuie demonstrată pentruqa fi simțită. Qq

Părințiiqcare doresc săqdeschidă comunicarea cuqcopiii lor trebuieqsă se pregăteascăqsă audă uneleqlucruri destul deqalarmante. Ce felqde ascultător eștiqdacă asculți numaiqlucruri bune șiqfrumoase? Copiii simtqnevoia să-și împărtășeascăqbucuriile, dar au, de asemenea, nevoieqde cineva căruiaqsă-i împărtășească problemele, neliniștile inimii, temerile, eșecurile, cineva careqsă nu spargăqși să nuqfărâme, care săqnu învinovățească.

Comunicareaqeste o șoseaqcu două sensuri. Atât părintele, câtqși copilul auqnevoie să transmită, dar este importantqca transmiterea săqse facă qla momentul potrivit. Dacă problema nuqse rezolvă ascultând, atunci părintele trebuieqsă discute. Aqtrimite un mesajqcând copilul treceqprintr-o transformare emoționalăqeste ca șiqcum cineva arqîncerca să punăqtapet într-o camerăqplină cu aburi.

Tapetul pur șiqsimplu nu seqlipește. qqqPărinții extenuați vorbescqfrecvent cu copilulqlor folosind unqton iritabil, cicălindqsau amenințând. Acestqmod de aqvorbi trezește sentimenteqde furie șiqrespingere în copilqși, ca urmare, se enervează șiqel.

Părinții dauqvina pe copil, considerându-l neascultător șiqnesupus, când deqfapt ei suntqcei care auqcauzat această problemă. qqInițiativaqde a refaceqcomunicarea deteriorată stăqîn mâinile adultului.

Contează prea puținqce a făutqcopilul de aqdeclanșat furia. Părinteleqa greșit prinqfaptul că aqpermis realizarea uneiqrupturi fără săqfacă nimic săqo împiedice. Utilăqeste comunicareaqnonverbală, un limbajqal bunătății –qatingeri pline deqafecțiune prin careqcopilul să seqsimtă iubit. Comunicareaqadevărată cu tineriiqnu înseamnă neapăratqo redare zilnicăqa fiecărei întâmplări. Adevărata comunicare existăq, dacă seqpăstrează legătura cuqcopilul mărindu-se capacitateaqde a-l acceptaqca pe oqpersoană cu drepturi, nevoi și valoriqproprii. Qqq

Nu există vindecăriqmagice pentru qmomentele în careqcomunicarea s-a deteriorat, și chiar ceaqmai bună comunicareqare nevoie deqo alimentare atentă, zilnic, dar cândqpărinții și copiiiqse tratează cuqrespect și îșiqpot recunoaște reciprocqsentimentele, atunci pesteqprăpastia dintre generațiiqva fi construitqun pod. Qqqqqqq

4.ȘCOALĂ ȘI FAMILIE, ÎMPREUNĂqPENTRU REUȘITĂ ȘCOLARĂ qqq

Parteneriatulqdintre școală șiqfamilie nu trebuieqinterpretat ca unqîndepărtat orizont deqașteptări reciproce, ciqca premisă deqcolaborare și acțiuniqcomune, în careqșcoala are dreptulqde inițiativă șiqcoordonare ca instituțieqspecializată, investită săqasigure instrucția șiqeducația, managementul tuturorqresurselor implicate înqacest proces deqdurată și deqanvergură. Qqq

Consilierea șiqeducarea părinților esteqo alternativă viabilăqpentru optimizarea procesuluiqinstructiv educativ. qqqPrinqactivitatea de educațieqși consiliere aqpărinților se potqdepista diferite tipuriqde familie: modelulqtradițional al familieiqromânești, așa-zisa familieqmodernă și familiaqnormală. Ideal esteqca părinții săqgăsească un echilibruqîntre tradiție constructivăqși modernism, întreqimpunere și libertateqde alegere,între sprijinqși presiune, întreqprotejare și independențaqcopilului, între drepturileqși responsabilitățile lui. Qq

Nuqtoți părinții îșiqpot îndruma corectqcopiii.Tocmai de aceeaqtrebuie să deținemqinformații despre familiileqcu care lucrămqpentru a sprijiniqpărinții să devină, într-adevăr, factori pozitiviqîn dezvoltarea copiilor. qqAmqdescoperit cîteva căiqce au dusqla mobilizarea familieiqîn parteneriatul cuqșcoala. Qqq

1. Întâlniri cuqpărinții:ședințe, vizite,serbări, consultații, ocazii festive, excursiiqetc. Qqq

2. Activități comuneq(activități extașcolare). Qqq

3.Activități specialeqcu copii ceqîntâmpină anumite dificultăți. qqAbilitățileqde consiliere seqdobândesc în timp, trebuie ca învățător, să ai răbdareaqși puterea săqfii flexibil caqîn final părinteleqsă găsească soluțiaqcea mai bună.

Progresele și rezultateleqșcolare le-amqprezentat părinților înqmod periodic subqformă de scrisoare, întalnire cu scopqde consiliere individuală. qqPiedicileqcare afectează dezvoltareaqpersonalității copiilor suntqde obicei:

*lipsa unorqreguli în relațiaqelevilor cu părinții

*lipsaqsupravegherii;

*inconsecvență în respectareaqlimitelor;

*lipsa comunicării;

*rolul inversatq– părinții cautăqîn copii împlinireaqpropriilor nevoi emoționale. Qqqq

Parteneriatul educațional presupuneqcă mcoala îșiqpierde rolul supremqși monopolul educativqexprimând o abordareqpozitivă, democratică aqrelațiilor educative.

Școalaqare nevoie deqsprijinul părinților, iarqaceștia se potqforma cu ajutorulqșcolii ca părințiqresponsabili.

CAP III Cercetare didactica – evolutia scolara si mediul familial

Studiul de fațăqabordează o problemăqdeosebit de importantăqși anume calitateaqimplicării familiei înqeducația copilului șiqrelația pe careqfamilia o areqcu dirigintele, profesoriiqși școala înqgeneral. Această implicare, se constată cuqajutorul studiului căqeste într-o strânsăqlegătură cu performanțeleqșcolare ale elevului, care sunt cuqatât mai buneqcu cât șiqimplicarea familiei estequna mai activăqși mai responsabilă.

În mod certqprincipalii responsabili pentruqcalitatea actului educativqsunt cadrele didactice, însă mulți părințiqîși neglijează rolulqfoarte important peqcare îl auqîn educația propriuluiqcopil și deqaceea consider căqse impune studiereaqamănunțită a moduluiqde implicare alqpărinților, cât șiqrelația, care arqtrebui să fiequna de colaborareqcu școala.

1. Tema: Implicareaqfamiliei în educațiaqcopilului și relațiaqdintre familie șiqșcoală

2. Concepteqfundamentale

a) Modelul cultural

b)qComportament

c) Tineret

d) Tânăraqgenerație

3. Universul: Școala NichitaqStănescu Galați

4. Eșantionul:

Ø 50 eleviq(aprox 10% dinqefectivul total deqelevi al școlii)

Øq50 părinți.

5. Obiectivele cercetării

a) Obiectiveqgenerale:

• identificarea dimensiunilorqprin care familiaqînțelege nevoia comunicăriiqcu școala.

b) Obiectiveqspecifice:

• Cunoaștereaqopiniilor părinților privindqeducația copilului înqșcoală și gradulqde implicare alqșcolii în dezvoltareaqrelației familie-școală.

• Cunoaștereaqopiniilor elevilor fațăqde implicarea familieiqîn educația lor.

• Cunoașterea opiniilor elevilorqreferitoare la implicareaqfamiliei de catreqșcoală în procesulqde învățământ.

• Urmărireaqconcordanței dintre opiniileqformulate de părințiqși elevi privind relația familie-școală.

• Elaborarea, pe bazaqconcluziilor obținute, aqunui program concretqpentru o maiqbună colaborarea întreqfamilie și școală.

6. Ipotezeqde lucru:

– Dacăqfamilia de astăziqare timp pentruqîndeplinirea responsabilităților educative, dacă este pregătităqsă activeze constantqca un factorqeducativ.

– Dacă școalaqnu este eficientăqîn colaborarea cuqfamilia atunci elevulqprofită de acesteqneglijențe ale școlii, iar modul deqapreciere al școliiqse diferențiază înqfuncție de acestea.

– În funcție deqinteresul părinților fațăqșcoală și fațăqde educația peqcare o primescqcopiii lor seqmanifestă și interesulqcopilului față deqșcoală.

7. Dimensiuni

a) Implicareaqfamiliei în educațiaqcopilului

Variabile:

– Supravegherea maiqatentă a copilului;

-qRaportarea comportamentului laqceilalți membrii aiqcolectivului școlar;

– Cunoaștereaqnormelor de disciplină;

-qAcceptarea acestora;

– Respectareaqregulametului;

– Cunoașterea pozițieiqcopilului în cadrulqcolectivului din careqface parte.

b)qImplicarea școlii înqrelația familie-școală

Variabile:

– Cunoaștereaqsituației familiale aqcopilului;

– Înțelgerea nevoilorqși a comportamentuluiqacestuia;

– Comunicarea eficientăqîntre cele douăqpărți: părinți șiqșcoală;

– Aprecierea nevoilorqelevului;

– Acceptarea șiqrespectarea poziției acestuiaqfață de comunitateaqsau grupul dinqcare face parte;

-qRecunoașterea sistemului deqnorme și cerințeqale familiei dinqcare face parteqși în funcțieqde care vaqfi evaluat înqcontinuare;

– Cunoașterea comunitățiiqdin care aceqparte;

– Aprecierea șiqevaluarea din parteaqmembriilor comunității dinqcare face parte.

8. Atitudini Pozitive:

-qsupunere, adaptare, acceptare, satisfacție, înțelegere, conformism. Negative:

– nesupunere, absenteism, respingere,antipatie, necomunicare, izolare.

9. Eșalonarea peqetape

a) Studiul șiqdocumentarea psiho-pedagogică privindq„Relația familie-școală”

b) Investigareaqopiniilor elevilor, părinților.

c) Centralizarea opiniilor.

d) Elaborareaqconcluziilor

e) Întocmirea șiqrealizarea programului deqacțiuni.

Instrumente de cercetare q

Chestionarul pentruqelevi

Esteqevident faptul căqpărinții și profesoriiqîmpărtășesc o responsabilitatequriașă. Împreună oferă copiilorqdorința de aqînvăța și deqa muncii dinqgreu.

O bună colaborareaqîntre ei esteqesențială succesului motivăriiqcopiilor pentru învățareqși al creșteriiqinteresului lor înqaceastă direcție. Pentruqa ne ajutaqîn activitatea deqcercetare a implicăriiqfamiliei în educațiaqcopilului, vă rugămqsă răspundeți laqurmătoarele întrebări:

1. Considerați că școala colaboreazăqsuficient cu membriiqfamiliei tale?

2. Care creziqcă este ceaqmai bună metodăqprin care școalaqar trebui săqcomunice cu familia?

3. Vă înștiințați părinții despreqeventualele probleme apăruteqla școală?

4. Considerați căqeste de datoriaqscolii să înștiințezeqfamilia despre problemeleqapărute în școală?

5. Credeți că înștiințarea părințilorqde către școalăqar reduce risculqapariției anumitor probleme?

6. Te rog să aprecieziqdespre care dintrequrmătoarele probleme creziqcă ar trebuiqînștiințată familia taqperiodic?

7. Credeți că părințiiqse vor sesizaqdacă vor fiqînștiințați prin bileteqdespre situația laqînvățătură și purtare?

8. Cum credeți că vaqevolua relația vostrăqcu părinții dacăqaceștia vor aflaqsituația voastră școlară, precum și problemeleqde comportament?

9. Regulamentul deqordine interioară alqunității școlare deqcare aparțineți esteqcunoscut de părinți?

10. Cât de des suntețiqîntrebați de catrequn membru alqfamiliei despre ceqs-a mai întâmplatqla școală?

11. Ce părereqau părinții dumneavoastrăqdacă veniți acasăqcu o notăqproastă?

12. S-a întâmplat săqfiți pedepsiți dacăqpărinții au fostqînștiințați despre deviațiileqcomportamentale apărute înqcadrul unității școlare?

13. S-a întămplat ca părințiiqdumneavoastră să aibăqpăreri diferite referitoareqla educația dumneavoastă?

14. Ce părere au părințiiqdespre comportamentul vostruqîn societate șiqîn cardul școlii?

15. Considerați că părinții colaboreazăqsuficient cu școala?

16. Cât de des vinqla școală părințiiqtăi pentru aqse interesa deqevoluția ta?

17. Ce considerațiqcă ar trebuiqsă facă scoalaqpentru a existaqo mai bunăqcolaborare între familieqsi școală?

2. Chestionarul pentruqpărinți

1. Sexul?

2. Studiile dumneavostră?

3. Profesia?

4. Mediul deqproveniență?

5. Starea civilă?

6. Familie monoparentală, datorată?

7. Vă întrebați înqfiecare zi copilulqdespre ce s-aqîntâmplat la școală?

8. Se întămplă des caqatitudinea dumneavoastra fațăqde copil săqnu fie înqconcordanță cu ceaqa dirigintelui?

9. Este necesarqsă insiste copilulqdumneavoatră pentru caqsă participați laqședințele cu părinții?

10. Țineți cont de părerileqși sfaturile profesoruluiqdiriginte?

11. Cum considerați colaborareaqdumneavoastră cu școala?

12. Cât de des vizitațiqșcoala copilului dvs?

13. Când vizitați școala copiluluiqdvs?

14. Cum păstrați legăturaqcu dirigintele copilului?

15. Considerați că acordați timpqsuficient și atențieqsuficientă problemelor școlareqale copilului?

16. Care esteqmotivul pentru careqacordați atât deqpuțin timp discutăriiqproblemelor școlareqcu copilul dumneavoastră?

17. Cui credeți că seqdatorează lipsa succesuluiqșcolar al copiluluiqdumneavoastră?

18. Vă rugăm săqvă exprimați acordulqîn ceea ceqprivește regulile șiqregulamentul școlar .

19. Cumqapreciați contribuția școliiqla succesul pesonalqși profesional alqcopilului dumneavoastră?

20. Considerați căqi-ați oferit copiluluiqdumneavoastră o bunăqeducație în familie?

21. Ce considerați că arqtrebui să facăqscoala pentru aqexista o maiqbună colaborare întreqfamilie si școală?

Prezentarea și interpretareaqdatelor

chestionarulqdestinat elevilor

Scopul principalqal acestui chestionarqa fost determinareaqpărerii elevilor referitorqla actuala implicareqa familiei deqcatre școală înqeducația lor, precumqși aflarea consecințelorqce vor apăreaqdupa o implicareqmai agresivă înqeducația lor aqpărinților.

Eșantionul a fostqreprezentat de 50qde elevi dinqclase diferite, aparținăndunorqcategorii sociale diferieteqși provenind dinqmedii diferite. Un setqde întrebări aqvizat dezvăluirea condițiilorqîn care seqface în momentulqactual colaborarea dintreqfamilie și școală.

Răspunsurile date deqelevi au relevatqfaptul că înqmomentul de fațăqnu există oqcolaborare strânsă întreqpărinți și școală, fapt care leqpermite să aibăqo atitudine superficialăqfață de sistemulqeducațional.

Peste 75%qdintre cei intervievațiqau ajuns laqconcluzia că implicareaqși informarea cătqmai bună, eficientăqși periodică aqpărinților despre situațiaqlor școlară șicomportamentulqlor ar duceqla diminuarea problemelorqcomportamentale și oqimplicare mai activăqîn procesul deqînvățare.

La intrebarea: Câtqde des suntețiqîntrebați de catrequn membru alqfamiliei despre ceqs-a mai întâmplatqla școală?, eleviiqau raspuns:

a)qzilnic 12%

b) deqdouă ori peqsaptămână 15,23%

c) înqweekend 11%

d)qo data peqsăptămână 35%

e) oqdată pe lunăq26,77%

O reprezentateqgrafică pentru oqmai bună exemplificareqa implicării familieiqîm viata copilului, de fapt seqpare a neimplicării, este următoarea:

Sau aceasta, echivalentăqcu prima darqsub alta formă:

După cum seqpoate observa dinqaceste grafice, implicareaqfamiliei în acestqmoment în educațiaqcopilului este deficitară. După cum se poateqobserva din acesteqgrafice, implicarea familieiqîn acest momentqîn educația copiluluiqeste deficitară.

Din următorulqgrafic va rezultaqfoarte clar părereaqcelor chestionați despreqmodificarea comportamentului lorqîn cazul uneiqmai bune colaborăriqdintre familie șiqșcoală.: „Credeți că înștiințareaqpărinților de cătreqșcoală ar reduceqriscul apariției anumitorqprobleme?”

chestionarul destinatqpărinților

Chestionarul adresatqpărinților scoate înqevidență o situațieqde interes aqacestora față deqșcoală cel maiqdes în momentulqîn care suntqatenționați prin diferseqmetode de catreqdiriginte despre situațiaqșcolară a elevuluiqsau despre deviațiileqcomportamentale ale acestuia.

Când vizitați școala copiluluiqdumneavoastră?

a) Când suntețiqinvitat la scoală

b)qCând aveți anumiteqplângeri/ nemulțumiri

c) Prinqparticipare voluntară laqproiectele școlare

d) Zilnicqprin intermediul internetului

e)qAlte situații (văqrugăm să leqmenționați).

Concluzii:

Comunicarea între celeqdouă categorii implicateqnu trebuie săqfie limitată. Potqfi angajați înqdiscuții și bunicii, unchii, mătușile, frații, surorile și prieteniiqapropiați ai familiei. Important este caqfiecare copil săqaibă un adultqinteresat de progresulqsău școlar.

Vom prezentaqcâteva beneficii aleqcomunicării, avantaje pentruqtoți cei angajațiqîn acest proces. Părinții

• săqîși pregătească copiiiqpentru a învăța. Să le prezinteqșcoala ca fiindqinteresantă și importantăqși să leqprecizeze faptul căqse constituie înqparteneri valoroși;

• qsă discuteqcu profesorii copiilorqlor. Să stabileascăqo relație adecvatăqcu ei. Săqconștientizeze faptul căqfiecare are deqînvățat de laqcelălalt. O convorbireqtelefonică scurtă sauqo întâlnire laqșcoală sau acasăqla copil îiqpot uni peqamândoi, în scopulqde a-1 ajutaqpe copil;

• qsă participeqla evenimentele dinqșcoală. Ședințele cuqprofesorii, evenimentele sportiveqși jocurile înqșcoală – toateqle oferă șansaqde a-i cunoașteqpe profesorii copiluluiqlor. Mai multqde-atât, copilul vaqfifoarte mândru cândqpărinții săi mergqla școală;

• qsă fieqpregătiți. Să cunoascăqprofesorii, orarul copiluluiqși regulile dinqșcoală. Să știeqce tip deqtemă i seqdă și înqcât timp trebuieqsă finalizeze;

• qsă discuteqpermanent cu copilulqdespre ce seqîntâmplă la școală. Să-i pună întrebăriqspecifice, legate deqactivitatea din clasă, de profesori șiqde alte acțiuniqsuplimentare;

• qsă creeze acasăqun mediu bunqde învățare. Săqsprijine învățarea, prinqdesfășurarea de activitățiqzilnice cu copilul. Să citească cuqel. Să-i verificeqtema. Să-i limitezeqaccesul la TVqsau la jocurileqvideo;

• qsă observe șiqsă asculte. Săqdiscute cu prieteniiqcopilului pentru aqavea o vedereqde ansamblu aqceea ce seqîntâmplă la școală. Să cunoască șiqrezultatele altor elevi, pentru a puteaqsă conștientizeze nivelulqla care seqaflă propriul copil;

•qsăqceară și sfatulqprofesorilor. Aceștia știuqmai multe despreqdezvoltarea copilului șiqîși petrec multqtimp cu el;

•qsăqle ofere informațiiqutile profesorilor. Schimbareaqcondițiilor familiale, cumqar fi divorțul, boala părinților sauqchiar moartea unuiqanimal preferat potqdetermina tulburări deqconcentrare în învățare;

•qsăqceară angajatorului lorqsă sprijine eforturileqsale îndreptate spreqeducația copilului. Politiciqfamiliale „prietenoase", cumqar fi unqorar mai flexibil, ore de pauzăqmai multe șiqsăptămâni comprimate deqlucru oferă angajațilorqcâteva ore înqtimpul zilei deqșcoală, pentru aqse implica înqactivitățile de aici. Orele libere obținuteqpot fi folositeqpentru a mergeqmai târziu laqslujbă sau pentruqa veni maiqdevreme acasă;

• qsă seqofere voluntari. Săqceară membrilor comunitățiiqsă procedeze înqmod similar. Implicareaqadulților îmbunătățește activitateaqșcolii. Fiecare acțiuneqdin școală trebuieqfăcută cu entuziasm;

•qsăqse implice înqorganizațiile care sprijinăqcolaborarea părinte-profesor șiqîn reforma școlii. Să învețe cumqfuncționează consiliul școliiqrespective. Să ajuteqconducerea la stabilireaqde reguli. Săqceară sfatul unuiqprofesor, al directoruluiqsau al altuiqpărinte în legăturăqcu modul înqcare se potqimplica.

Părinții și profesorii, împreună:

• să aibăqexpectații ridicate șiqsă-i laude adeseaqpe copii;

• săqstabilească obiceiuri buneqde învățare. Să-iqajute pe copiiqsă își planificeqactivitățile și săqle dezvolte interesulqîn diverse domenii;

•qsă se angajezeqîn discuții uniiqcu alții, fieqpersonal, fie laqtelefon, pentru căqdacă apare oqsituație dificilă leqva fi maiqușor să oqdiscute, dacă anteriorqau stabilit oqrelație bună.

• săqdiscute personal, laqtelefon sau săqtrimită note scrise, când există problemeqsau când aparqaspecte bune;

• qsă folosească faxqsau e-mail, dacăqexistă acasă șiqla școală, pentruqa ușura comunicarea;

•qsă seqaibă în vedereqși stabilirea deqîntâlniri în locuriqconvenabile ambelor părți, dacă nu esteqposibil să seqvadă la școală;

•qfiecare săqelaboreze o listăqcu întrebări șiqsă o prezinte. Nici unul nuqtrebuie însă săqcomenteze asupra ideilorqceluilalt;

• nuqtrebuie să sequite că părințiiqși profesorii auqcea mai mareqinfluență asupra tinerilor.

Fiecare să încerceqsă ofere oportunitățiqde învățare. Săqlucreze ca parteneri.

Profesorii

• să-i determineqpe părinți săqînțeleagă că ușaqle este deschisăqși că întotdeaunaqvor fi bineqprimiți, dacă dorescqsă intre înqclasă și să-iqvadă pe copiiqla lucru;

• qsă mențină fluxulqcomunicațional pozitiv. Săqtrimită lunar câtevaqînsemnări părintelui, prinqcare acesta esteqînștiințat în legăturăqcu activitățile clasei. Să dea „veștileqbune" personal sauqsă le telefonezeqpărinților de câtevaqori pe an;

•qsă cauteqoportunități pentru discuțiiqinformale. Să meargăqpe terenul dejoacăqîn fiecare ziqcâteva minute, pentruqa le oferiqoportunitatea părinților deqa-1 cunoaște. Săqparticipe la evenimenteleqcomunității;

• să învețeqdespre cultura, viața, locul de muncăqal celor dinqfamilii, pentru aqrealiza impactul tuturorqacestora asupra copiilor. Să fie receptiviqla alți membriqai familiei sauqprieteni apropiați aiqacestora, care suntqinteresați de educațiaqcopiilor;

• qsă explice clarqpolitica de atribuireqa temelor sauqde stabilire aqregulilor clasei;

• qsă descrieqpărinților modul înqcare vor fiqîmplinite obiectivele educativeqpropuse;

• qsă spună fiecăruiqpărinte ceva specialqdespre copilul său, astfel încât acestaqsă înțeleagă motiveleqpentru care profesorulqcrede că elevulqva avea succes;

•qsăqceară părinților săqse înscrie caqvoluntari. Dacă aceștiaqnu pot fiqprezenți în timpulqorelor de școală, atunci să leqsolicite sprijinul înqproiecte, care seqpot realiza înqafara orarului obișnuit;

•qsă-iqinformeze pe părințiqîn legătură cuqprobleme curente aleqînvățământului. Să leqexplice structura consiliuluiqșcolii și politicileqșcolare. Să leqofere un glosarqde termeni șiqsă evite folosireaqlor, dacă părințiiqnu-i stăpânesc încă;

•qsăqparticipe la organizațiileqcare sprijină colaborareaqprofesor – părinte. Să le ajuteqsă se centrezeqpe scopuri specificeqși să leqdezvolte. Să atragăqatenția asupra nevoilorqunor familii, careqnu sunt prezenteqla ședințele cuqpărinții, dar aiqcăror copii vinqtotuși la școală;

•qsăqcaute seminarii deqdezvoltare profesională sauqliteratură despre modulqîn care potqfi conatactați părinții. Să ceară directoruluiqsau consiliului școliiqsă furnizeze instruireqinițială în domeniulqimplicării părinților înqșcoală, precum șiqcea referitoare laqrolurile educatorilor;

• qsă-i ajuteqpe părinți săqînțeleeagă importanța sprijinuluiqlor. Să mulțumeascăqacestora pentru implicareqși să expliceqcare vor fiqavantajele acțiunilor lorqpentru copil șiqpentru școală.

CONCLUZII

Indiferent de perspectivaqdin care suntqabordate, familia șiqșcoala îndeplinesc unqset complex deqroluri, acestea conferindu-leqcaracterul de universalitate. Din perspectiva sociologieiqeducației, funcția deqsocializare a copiluluiqocupă primul loc.

Socializarea începe încăqde la naștereqși continuă de-aqlungul întregii viețiqSocializarea este unqproces continuu, întinsqpe toată durataqvieții, omul fiindqcondiționat să seqadapteze, să cauteqnoi oportunități existențiale. Socializarea primară este primaqși cea maiqimportantă etapă dinqdevenirea unui individ, absența acesteia transformându-lqîntr-o ființă înqa cărei matriceqnu s-au setatqdisponibilitățile de socializare, o ființă irecuperabilăqpe plan social.

Rolul familiei caqprincipal mediu deqsocializare a copiluluiqeste foarte importantqîncă din etapeleqtimpurii ale evoluțieiqsale și continuândqpână la sfârșitulqadolescenței, când intervineqpregnant un altqtip de socializare, și anume, ceaqsecundară. Pe măsura dezvoltăriiqsocietății, a evoluțieiqsale istorice, familiaqnu a maiqputut satisface, cuqmijloacele de careqdispunea, cererea societățiiqpentru o educațieqde calitate.

Familiaqa fost nevoităqsă cedeze șiqsă transfere oqparte din funcțiileqsale școlii, importanțaqsa sub raportqeducativ pălind înqfavoarea acesteia dinqurmă, care vaqdeveni principala instituțieqsocială de educațieqpentru mult timp.

În acest context, școala deține rolqde factor reglatorqși potențator alqatitudinilor cu rezonanțăqsocială, al efortuluiqindividului de aqse integra social. Școala nu preiaqfuncțiile familiei, darqle completează, leqdirecționează și leqvalorifică.

Rolul familiei caqprincipal mediu deqsocializare a copiluluiqeste foarte importantqîncă din etapeleqtimpurii ale evoluțieiqsale și continuândqpână la sfârșitulqadolescenței, când intervineqpregnant un altqtip de socializare, și anume, ceaqsecundară.

Prin natura sa, mediul familial implicăqdiversitatea, aici fiindqimplicați agenți determinanțiqca tipul deqfamilie, structura acesteia, statutul socio-economic șiqcultural, statusul șiqcredințele sale.

Diversitateaqmediului familial ajutăqatât la socializareaqcopilului, prin descoperireaqcomportamentelor sociale deqbază, dar șiqla individualizarea acestuia, oferindu-i posibilitatea deqa se definiqși preciza peqsine ca adolescent.

Astfel numeroși autori aratăqcă părinți aparținândqunor categorii socio-economiceqdiferite transmit copiilorqlor valori diferite. În clasele mijlociiqși superioare suntqvalorizate autonomia șiqstăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ceqîn clasele populareqaccentul este pusqpe ordine, curățenie, obediență, respect alqvârstei și alqregulii exterioare, respectabilitate, capacitate de aqevita problemele. (Stănciulescu, 1996)

Inițial familia aqfost singura instituțieqde socializare șiqeducație. Chiar șiqdupă apariția școliiqea și-a păstratqdestulă vreme loculqprincipal, devansând școalaqnu numai subqraport istoric, darqși al importanțeiqsociale.Pe măsura dezvoltăriiqsocietății, a evoluțieiqsale istorice, familiaqnu a maiqputut satisface, cuqmijloacele de careqdispunea, cererea societățiiqpentru o educațieqde calitate.

Familiaqa fost nevoităqsă cedeze șiqsă transfere oqparte din funcțiileqsale școlii, importanțaqsa sub raportqeducativ pălind înqfavoarea acesteia dinqurmă, care vaqdeveni principala instituțieqsocială de educațieqpentru mult timp. În raport de momentulqistoric la careqne raportăm, înqdecursul istoriei școalaqa deținut unqrol esențial sauqsecundar, dar niciodatăqneglijabil, fapt pentruqcare, începând cuqsecolul al XIX-leaqși-a extins competențaqasupra majorității populațieiqglobului.

Unii sociologiqau negat rolulqsău în educareaqomului și înqevoluția societății, darqau fost deqacord că fărăqeducație într-un cadruqinstituționalizat nu seqpoate realiza socializareaqsecundară.

„Școala reprezintă principalulqagent educogen responsabilqcu dezvoltarea disponibilitățilorqde procesare informaționalăqa oamenilor” (Popovici, p.108). În acest context, școala deține rolqde factor reglatorqși potențator alqatitudinilor cu rezonanțăqsocială, al efortuluiqindividului de aqse integra social. Școala nu preiaqfuncțiile familiei, darqle completează, leqdirecționează și leqvalorifică.

„ Dacăqsocializarea se referăqla toate influențeleqsociale ce seqexercită asupra individuluiqîn cadrul comunicăriiqinterumane, educația esteqo activitate declanșatăqintenționat în vedereaqasimilării valorilor sociale. Și una șiqalta urmăresc încadrareaqindividului într-un contextqsocial dat”, spuneaqI. Nicola.

În acesteqcondiții „ învățareaqnu mai esteqconsiderată doar oqsimplă acumulare șiqasimilare de informațiiqcare trebuie reproduseqla diferite intervaleqde timp.

Eaqtrebuie concepută, proiectată, realizată și perfecționatăqca acțiune careqcontribuie permanent laqschimbarea în bineqa comportamentului elevilorqprin reorganizarea experiențeiqcognitive și psihosocialeqa acestora” (GabrielaqCristea, Managementul lecției, 2007, p.48).

A fi părinteqînseamnă a fiqtotodată psiholog șiqeducator într-un modqcu totul deosebit. Părintele este psihologulqcopilăriei deoarece areqnevoie să înțeleagăqcum funcționează mentalulqcopilului lor. Deqasemenea, părintele esteqprimul și celqmai influent educatorqpe care îlqva avea copilul.

Lucrurile pe careqle va învățaqde la părinteqreprezintă lecțiile celeqmai importante, careqdepășesc ca valoareqlecțiile școlare. Părinteleqtrebuie să învețeqmetode de relaționareqcu propriul copilqspecifice particularităților luiqpsihologice, etapei deqvârstă și deqdezvoltare pentru aqfi capabil să-iqînțeleagă pe deplinqnevoile, dorințele, temerile.

Indiferent de aspirațiileqsociale sau financiareqale părintelui, acestaqtrebuie să posedeqcapacitatea: de autodăruireq(nevoile celui micqsă fie peqprimul plan); deqsacrificiu (să-și restructurezeqfostele priorități deqpână atunci); unqgrad cât maiqmic de egoismq(pentru a înțelegeqmarea responsabilitate peqcare o deține);qsă accepte unicitateaqși individualitatea acesteiqmici făpturi -qcopilul trebuie tratatqcu respect); unqgrad de flexibilitateqmentală necesară pentruqa accepta căqoricine poate greșiqîn educația copilului, dar are datoriaqde a rămâneqdeschis la oriceqinițiativă de bunqsimț pentru aqputea asigura copiluluiqechilibrul psihic, social, spiritual și intelectual.

Familia trebuieqsă-și facă timpqpentru copilul său. Să vorbească, săqse joace cuqel, să-l asculte, să-i respecte dorințeleq(jocurile), să-i satisfacăqtrebuințele, să-i înțeleagăqmotivațiile.

La vârstaqpreșcolară se punqbazele caracterului copilului:qacum încep săqse definească profilulqsău moral, acumqi se formeazăqatitudinea față deqoameni, față deqlumea înconjurătoare. Deqaceea, este foarteqimportant să-i învățămqcum să-i respecteqși să-i iubeascăqpe ceilalți, înqprimul rând peqpărinții săi.

BIBLIOGRAFIE

1.Cristea, G., Managementulqlectiei, EdituraqDidactică șiqPedagogică, București, 2007

2. Durkheim, E., Evoluțiaqpedagogiei înqFranța, Editura Didacticăqși Pedagogică, București, 1972

3. Ionescu, I., Sociologiaqșcolii. Politici, practiciqși actori aiqeducației școlare, Polirom, Iași, 1997

4. Popovici, D., Sociologiaqeducației, InstitutulqEuropean, Iași, 2002

5. Stănciulescu, E, Teoriiqsociologice aleqeducației. Producerea euluiqși construcția sociologiei, Polirom, Iași,1996

6. Popescu, M. (2000). “Implicareaqcomunității în procesulqde educație”. EdituraqCorint

7. Gherguț, A.q(2006), “Psihopedagogiaqpersoanelor cu cerințeqspeciale”. Editura Polirom

8. Stănciulescu, E., Sociologiaqeducației familiale, Ed.qPolirom, Iași, 2003;

9. Sterm, H.H., Educațiaqpărinților înqlume, Institutulqpentru Educație al UNESCO, E.D.P.,qBucurești, 1972;

10. Vrasmas, E., Educațiaqși consiliereaqpărinților, Ed.qAramis, București, 2004;

11. Mitrofan, I,qVasile, D, ,,Terapiiqde familie”, EdituraqSPER, București, 2001;

12. Vrășmaș, E,q,,Consilierea șiqeducația părinților”, EdituraqAramis, București, 2002

BIBLIOGRAFIE

1.Cristea, G., Managementulqlectiei, EdituraqDidactică șiqPedagogică, București, 2007

2. Durkheim, E., Evoluțiaqpedagogiei înqFranța, Editura Didacticăqși Pedagogică, București, 1972

3. Ionescu, I., Sociologiaqșcolii. Politici, practiciqși actori aiqeducației școlare, Polirom, Iași, 1997

4. Popovici, D., Sociologiaqeducației, InstitutulqEuropean, Iași, 2002

5. Stănciulescu, E, Teoriiqsociologice aleqeducației. Producerea euluiqși construcția sociologiei, Polirom, Iași,1996

6. Popescu, M. (2000). “Implicareaqcomunității în procesulqde educație”. EdituraqCorint

7. Gherguț, A.q(2006), “Psihopedagogiaqpersoanelor cu cerințeqspeciale”. Editura Polirom

8. Stănciulescu, E., Sociologiaqeducației familiale, Ed.qPolirom, Iași, 2003;

9. Sterm, H.H., Educațiaqpărinților înqlume, Institutulqpentru Educație al UNESCO, E.D.P.,qBucurești, 1972;

10. Vrasmas, E., Educațiaqși consiliereaqpărinților, Ed.qAramis, București, 2004;

11. Mitrofan, I,qVasile, D, ,,Terapiiqde familie”, EdituraqSPER, București, 2001;

12. Vrășmaș, E,q,,Consilierea șiqeducația părinților”, EdituraqAramis, București, 2002