CAP. I MINISTERUL PUBLIC … … … … 6 [615359]

1
CUPRINS

Listă de abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 2
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 3
CAP. I MINISTERUL PUBLIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 6
Considerații preliminare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 9
Natura juridică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 6
Principiile Ministerului Public ………………………….. ………………………….. ……………………… 11
Organizarea Ministerului Public ………………………….. ………………………….. …………………… 15
Atribuțiile Ministerului Public ………………………….. ………………………….. ……………………… 17
CAP. II URMĂRIREA PENALĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 20
Consi derații introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 20
Principiile organizării urmăririi penale ………………………….. ………………………….. ………….. 22
Obiectul urmăririi penale ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 22
Limitele urmăririi penale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 25
Trăsăturile definitorii ale urmăririi penale ………………………….. ………………………….. ……… 28
Organele de urmărire penală ………………………….. ………………………….. ………………………… 31
Actele organelor de urmărire penală ………………………….. ………………………….. …………….. 36
CAP. III CO MPETENȚA PROCURORULUI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ …. 39
Competența organelor de urmărire penală ………………………….. ………………………….. ……… 39
Competența procurorului în faza de urmărire penală ………………………….. …………………… 44
Supravegherea exercitată de procuro r în faza de urmărire penală ………………………….. ….. 51
CAP. IV PRACTICĂ JUDICIARĂ ………………………….. ………………………….. ………………….. 57
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 61
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 64

2
LISTĂ DE ABREVIERI

art. = articol
alin. = alineat
doc. = document
ed. = editura
nr. = număr
O.U.G. = Ordonanța de U rgență a Guvernului
p. = pagin ă
vol. = volum

3
Introducere

Independența justiției are la ba ză art. 6 al Convenției Europene privind Drepturile
Omului, care subliniază faptul că orice persoană se bucură de dreptul unei judecăți echitabile,
în mod public și într -un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și
imparțială, instituită în condițiile legii.
Dispozițiile referitoare la independența sistemului judiciar nu se aplică și în cazul
procurorilor care sunt, spre deosebire de judecători, parte a une i structuri ierarhice și supuși
influenței din partea executivului, însă rolul procu rorului are drept fundament noțiunea de
proces echitabil din art. 6 al C onvenției mai sus menționate. Ideea de proces echitabil
transmite faptul că trebuie respectate anumite clauze privind siguranța la nivel central, acestea
impunând anumite limitări ale atribuțiilor procurorilor.
În ceea ce privește poziția procurorului în cadrul sistemului judiciar , există două
modele diferite. Conform primului model, procuratura reprezintă un corp de sine stătător și nu
este considerată ca făcând parte din sistemul jud iciar sau depinzând de acesta. În cazul celui
de-al doilea model, procuratura este o parte integrantă a sistemului judiciar.
Potrivit celui de -al doilea model, specific unor țări precum Belgia, Franța, Spania și
România, membrii procuraturii se constituie într-un corp comun alături de magistrați, însă, în
același timp, se bucură de independență din punct de vedere organizatoric și funcțional față de
instanțe.
În multe țări, procurorii fac parte din executiv sau se supun ministrului justiției, cum
este și c azul României. În schimb, în alte state, corpul procurorilor este independent în raport
cu executivul, aceștia având obligația să asigure un trata ment echitabil al inculpatului.
Independența corpului procurorilor prezintă o importanță deosebită, deoarece nu există
o revizuire judiciară efectivă a deciziei procurorului de a nu începe urmărirea penală.
În contextul integrării României în Uniunea Europeană precum și a aderării acesteia la
spațiul Schengen, înfăptuirea justiției pe plan național și internațion al, îmbunătățirea și
evoluția legislațiilor, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului și asigurarea unui proces echitabil pe tot parcursul
urmăririi penale și al judecării cauzei, duc la concluzia potrivit căreia tratarea temei în lucrarea

4
de față, respectiv „Competența procurorului în faza de urmărire penală”, să fie una de
contemporaneitate.
În elaborarea lucrării de față, doresc să scot în evidență noile reglementari d in Codul
de pr ocedură penală, să le compar pe acestea cu vechile dispoziții legale ce nu mai sunt în
vigoare, privind urmărirea penală și competența organului principal de urmărire penală,
precum și aportul adus de acesta la înfăptuirea justiției.
Actuala reglementare a regândit rolul și poziția procurorului în cadrul organelor de
urmărire penală, cu scopul de a limita sarcinile și obligațiile acestuia prin restrângerea
categoriei infracțiunilor pentru care procurorul este nevoit să efectueze urmărirea penală
proprie și nu în ultimul rând, prin crearea instituției judecătorului de drepturi și libertăți care
este însărcinat cu soluționarea în cursul urmăririi penale a cererilor, propunerilor, plângerilor,
contestațiilor sau a altor petiții privind unele măsuri și situații prevăzute de lege.
Țin să precizez faptul că competența procurorului nu se referă doar la activitatea
privind strângerea probelor și protejarea drepturilor și obligațiilor părților, aceasta cuprinzând
o arie mult mai largă, ce constă în activitatea desfășu rată de organele de urmărire penală, în
limitele căreia sunt administrate și verificate probele necesare privind existența infracțiunii și
stabilirea făptuitorilor.
Totodată, noul Cod de procedură penală aduce o noutate importantă în ceea ce privește
urmăr irea penală, în vederea fluidizării activității organelor de urmărire penală, și anume
faptul că s -au eliminat actele premergătoare astfel încât, după sesizare, organul abilitat verifică
dacă este competent și dacă nu există impedimente privind începerea u rmăririi penale, se
dispune continuarea urmăririi penale si in personam , față de suspect, dacă din cercetările
efectuate rezultă date pentru suspectarea unei persoane.
Așadar, potrivit noilor reglementări, procurorul controlează, conduce și supraveghează
activitatea organelor de cercetare penală, în așa fel încât orice infracțiune să fie descoperită și
orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală și niciun suspect
sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condi țiile prevăzute de lege.
În esență, identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea lui și administrarea
probelor pentru trimiterea în judecată a acestuia justifică existența unei etape anterioare
judecății, iar această etapă o reprezintă urmărirea pen ală.

5
Structura și elaborarea lucrării cuprinde 3 capitole, fiecare grupată în subcapitole,
astfel, prima parte a lucrării conține noțiuni introductive precum istoricul Ministerului Public,
dar și aspect e refer itoare la natura juridică, principiile, organiz area și atribuțiile acestei
instituții.
Cu privire la cel de -al doilea capitol, acesta este o evocare generală a instituției
urmăririi penale, punând în evidență obiectul urmăririi penale precum principiile organizării
urmăririi penale, limitele, trăsături le acesteia, structura organelor de urmărire penală și actele
întocmite de acestea (a organelor de cercetare penală și a procurorului), arătând în detaliu
activitatea desfășurată și subliniind competența procurorilor din toate structurile de parchet,
inclu siv a celor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și a Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism .
Supravegherea urmăririi penale se desfășoară în multiple modalități, precum
verificarea actelor de cercetarea pe nală, participarea procurorului la efectuarea actelor de
urmărire penală, confirmarea sau infirmarea actelor organelor de cercetare penală, trecerea
unei cauze de la un organ de cercetare la altul, sau soluționarea plângerilor formulate
împotriva actelor d e cercetare penală prin care s -a adus o vătămare drepturilor și intereselor
legitime ale unei pesoane .
Cel de -al treilea capitol, intitulat “Competența procurorului în faza de urmărire
penală”, aduce în discuție atât atribuțiile și competențele ce aparțin organelor de urmărire
penală cât și a procurorului în această fază , precum și modalitățile de exercitare asupra
desfășurării urmăririi penale.
Ultimul capitol al acestei lucrări, reprezintă o consecință a teoriei abordate în capitolele
anterioare și prezin tă anumite aspecte rezultate din practica judiciară referitoare la tema aleasă.
Prezenta lucrare are la bază o bogată bibliografie, rezultat al numeroaselor abordări
doctrinare în legătură cu instituțiile tratate.

6
CAP. I Ministerul Public

1.1. Considerați i preliminar e

Din punct de vedere etimologic, denumirea de „Minister Public” își are originile în
expresia latină „manus publica” , unde „manus” reprezintă forța executivă, iar „publica”
exprimă oficialita tea statului , astfel că expresia de „Minister Publi c” se traduce prin puterea
executivă a statului.
Instituția Ministerului Pub lic, conform doctrinei, izvorăște din dreptul roman, sub
denumirea de defensores civitatum, însă, pe de altă parte, cei mai mulți susțin faptul că aceasta
ar avea origini franceze , având la bază ordonanța lui Philippe le Bel din data de 25 martie
1303 , prin care s e reglementa u funcțiile procurorilor. Rolul acestora era de a proteja interesele
materiale ale regelui, căutându -i pe cei vinovați pentru a -i preda justiției , în scopul t ragerii lor
la răspundere.1
Formarea sistemului inchizitorial a condus la transformarea procurorilor în oficiali ai
acuzării , iar fiindcă aceasta era de natură publică , instituția a fost denumită „Minister Public ”.
În dreptul românesc, apariția precum și evoluția activității judecătorești a avut loc
împreună cu organizarea statală, aceasta fiind realizată laolaltă cu celelalte activități ale
statului, fără a avea însă, caracter independent.
Primele mențiuni privind Ministerul Public au apărut în anul 1831 , atunci când
Regulamentul Organic al Valahiei a stabilit înființarea acestei instituții. În schimb, în
Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr -o lege emisă la data de 26 martie 1862.2
Codul de procedură civilă, adoptat în anul 1865, reglementea ză activitatea
Ministerului, prin aceea că stabilește formele de participare a procurorului la procesul civil,
oferind un mai bun contur atribuțiilor acestuia.3
Ulterior unirii principatelor române, în anul 1918, s -a urmărit armonizarea legislației
pe tot teritoriul național, mai ales în privința organizării puterii judecătorești, iar la data de 24

1 Aceștia purtau numele de “ Les procureurs du roi ”.
2 În această perioadă, procur orii aveau atribuții de supraveghere și de urmărire.
3 Conform dispozițiilor legii de organizare judiciară, emisă la data de 9 iulie 1865, procurorii erau organizați în
parchete de pe lângă instanțele judecătorești, având rolul de a reprezenta societatea și, în același timp,
supravegheau respectarea și aplicarea legilor, precum și executarea hotărârilor emise, în cadrul activității
judiciare.

7
iunie 1924, legea privind organizarea judecătorească prevede în componența sa st ructura
Ministerului Public, Codul ui de procedură penală revenindu -i scopul de a stabili competențele
acestei instituții.
Având în vedere faptul că, potrivit doctrinei franceze , Ministerul Public reprezintă
parte în proces, s -a adoptat această idee și în cadrul legislației noastre, începând cu anul 1936,
care până la acel moment, de ac est drept se bucurau doar părțile unui proces.
Odată cu trecerea timpului, în organizarea judecătorească din România, apar influențe
sovietice.
Decretul nr. 2 din data de 22 aprilie 1948 privind organizarea și funcționarea
Parchetului stabilește faptul că acesta are drept scop urmărirea respectării legilor penale de
către funcționarii publici, dar și de către cetățeni4. În această perioadă, Parchetul era condus de
către ministrul justiției, procurorul general fiind numit de către Prezidiul Marii Adunări
Naționale, la recomandarea făcută de ministrul justiției și propunerea Guvernului.
Sintagma de „Minister Public” este înlocuită cu termenul de „procuror” prin Legea nr.
6/1952, iar Parchetul primește denumirea de Procuratură, astfel că i nstituția creată era una
independentă, aflată în subordinea Consiliului de Miniștri și al organului suprem al puterii de
stat.
Influențele sovietice vor dispărea o dată cu ad optarea Legii nr. 60/1968 privind
organizarea și funcționarea Procuraturii, a Codului penal și a Codului de procedură penală,
acest lucru fiind rezultatul faptului că România reintroduce în legislația sa principii procesual
penale europe ne, dând naștere la dreptul procurorului de a da dispoziții cu caracter obligatoriu
și de a efectua actul de urmărire penal ă, precum și de a încuviința, confirma sau infirma actele
și măsurile procesuale înfăptuite de către organul de urmărire penală.5
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, intrată în vigoare la 1 iulie
1993, reintroduce termenul de „Minister P ublic", punând bazele organizării și funcționării noii
instituții , recunoscându -i-se procurorului calitatea de magistrat, ce se bucură de stabilitate în

4 În acest context, se urmărea supravegherea și pedepsirea crimelor ce se săvârșeau împotriva ordinii și libertății
democratice a intereselor economice, independenței naționale și suveranității statului român.
5 Așadar, procurorul poate efectua orice act de urmărire în orice cauză, dar, totodată,se prevede și obligativitatea
efectuării urmăririi în cazurile expres menț ionate de lege.

8
funcția deținută6, iar în anul 1996 eliminarea expresiei de „Parchet General” dă naștere la
funcția de P rocuror G eneral al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.
Adoptarea noii Constituții în România, în decembrie 1991, modificată ulterior și
completată în anul 20037, conduce la o serie de modificări democratice și apariția unor noi
principii referitoare la activitatea judecătorească, susținând principiul că aceasta este
realizabilă doar împreună cu celela lte activități ale statului și astfel, dispare caracterul
individualității.
Așadar, funcția de magistrat trece în competența Consiliului Superior al Magist raturii,
iar procurorul se bucură de independență în ceea ce privește soluțiile p e care le dispune.
În prezent, Ministerul Public reprezintă un organism judiciar distinct, caracterizat prin
independență și imparțialitate, coordonat de către autoritatea min istrului justiției, cu atribuții
referitoare la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în principiu,
acestea fiind prevăzute și în Constituția României, Carta internațională a drepturilor omului,
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra
drepturilor copilului.

6 În altă ordine de idei, Legea nr. 92/ 1992 elimină atribuția procurorului de supraveghere generală, rămânând
doar atribuțiile judiciare.
7 În anul 2003, când este revizuită Constituția României, sunt adoptate Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind
statutul magistraților, denumirea de “magistrați” fiind modificată ulterior în anul 2005 și înlocuită cu cea de
“judecători și procurori”, precum și Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară.

9
1.2. Natura juridică

Ministerul Public constituie organul de stat care reprezintă interesele generale ce
aparțin societății, în cadrul activității judiciare și protejează ordinea de drept, precum și
drepturile și libertățile cetățenilor .8 Atribuțiile sale sunt stabilite de către Constituția României,
de către Legea nr. 304 /2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și co mpletările
ulterioare, dar și de către alte legi speciale.
Activitatea Ministerului Public se organizează respectând principiile legalității,
imparțialității și controlului ierarhic.
Această instituție deține c alitatea de participant în cadrul procesului penal, fără a fi însă
parte procesuală, își exercită atribuțiile prin intermediul procurorilor constituiți în parchete de
pe lângă instanțele judecătorești și este condusă de Procurorul General al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Constituția României punctează, în tezele sale , următoarele idei : Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societății și ale ordinii publice , în activitatea judiciară ;
atribuțiile ce îi revin sunt exercitate de către procurori ce sunt constituiți în parchete le de pe
lângă fiecare instanță judecătorească, în condițiile legii; procurorii își desfășoară activitatea
sub conduși de către șefii ierarhici și , totodată, sub autoritatea ministerului justiție i.9
Așadar, această instituție su premă a sistemului judiciar din România reprezintă
autoritatea ce are drept scop supravegherea, în ceea ce privește societatea și interesul general ,
atunci când este necesară aplicarea unor sancțiuni de natură penală, având în vedere atât
drepturile persoanei, cât și eficiența în ceea ce privește sistemul de justiție penală.10
Ministerul Public , împreună cu instanțele judecătorești, contribuie, pe de o parte, la
înfăptuirea justiției pe teritoriul României, iar pe de cealaltă parte, la buna desfăș urare a
procesului penal. Acest lucru reiese din aceea că își respectă obiectivele stabilite prin
Constituție și își reglementează structura organizatorică având ca fundament Legea nr. 304 din
2004 , republicată , privind organizarea ju diciară.

8 Conform art. 131 alin. 1 din Const ituția României.
9 I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, 2008, p.1253.
10 Raport al Consiliului Europei, Jean Pradel, Ministerul public, autoritate atotputernică sau uriaș cu picioare
de lut; observaț ii asupra câtorva legislații europene, în Proiectul Tempus , Lupta împotriva corupției și a
criminalității organizate , 2002.

10
Referitor la natura juridică, Constituția din anul 1991 prevede faptul că procurorii
reprezintă puterea executivă, iar acest fapt se datorează apartenenței la Ministerul Public. Mai
exact, procurorul are îndatorirea de a proteja interesele general e ale societății, drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor, precum și apărarea ordinii de drept.
Așadar, Ministerul Public nu înfă ptuiește puterea judecătorească și nici pe cea
legislativă, deoarece el constituie un organ ce aparține puterii executive, fără a fi parte
integrantă din sistemul de administrație publică ce se subordonează Guvernului.
Mai mult decât atât, acesta reprezintă un adevărat sistem ce înglobează mai multe
organe, fundamentat pe o bună subordonare a sistem ului propriu, indepen dent în ceea ce
privește relațiile cu alte autorități publice.11
În doctrină, au fost exprimate diverse păreri, conform cărora, procurorii aparțin puterii
judecătorești12, sau, că Ministerul Public ar fi o instituție sui-generis13.
Legislația tratează ju decătorii și procurorii la același nivel, însă diferențele apar în
activitatea judiciara, respectiv judecătorească și anume: judecătorii nu se află sub coordonarea
ministrului justiției, spre deosebire de procurori; judecătorii se bucură de inamovibilitate , iar
procurorii de stabilitate; procurorii se află în relații de subordonare cu conduc ătorul
parchetului din care fac parte, iar judecătorii nu sunt supuși controlului ierarhic.
Referitor la rolul pe care Ministerul Public îl are în sistemul român, art. 131 alin . (1)
din Constituție a fost preluat și de art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform căruia magistratura
reprezintă activitatea judiciară desfășurată de către judecători , cu scopul de a înfăptui justiția,
iar de procurori , cu rolul de a apărăra interes ele generale ale societății , a ordinii de drept,
precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, cât și de art . 4 alin . (1) din Legea n r.
304/2004, care face trimitere la faptul că, în activitatea judiciară , Ministerul Public reprezintă
interesele gen erale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile
cetățenilor.

11 D. Brezoianu, Locul Ministerului Public in sistemul organelor statului in Dreptul nr.6/1997 , p. 4.
12 Conform opiniei profesorului Viorel Mihai Ciobanu, nu se poate afirma faptul că procurorii sunt parte
integrantă din puterea judecătorească, deși legile reformei din justiție apărute în 2004 și modificate în anul 2005,
au avut ca scop renunțarea la anumite dispoziții din reglementar ea anterioară.
13 Cu natură dublă: administrativă și judecătorească.

11
1.3. Principiile Ministerului Public

Conform prevederilor art. 132 ali n. (1) din Constituția României , procurorii își
desfășoară activitatea potrivit următoarelo r principii:
a) Principiul legalității;
b) Principiul imparțialității;
c) Principiul controlului ierarhic, sub autoritat ea ministrului justiției.
Organi zarea și funcționarea Ministerului Public are la bază aceste trei principii , iar în
continuare le voi aborda pe acestea într -un context mai larg.

d) Principiul legalității

Acest principiu este unul fundamental în cadrul procesului penal, ce acționează și în
cadrul activității întreprinse de către Ministerul Public. Având în vedere faptul că acesta se
regăsește și în Constituție, denotă importanța lui cu privire la poziția pe care o ocupă
Ministerul Public în cadrul activității judiciare.
Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede faptul că
Ministerul Public are caracter independent în relația cu instanțele de judecată , precum și cu
alte autorități publice, exercitându -și atribuțiile doar în baza legii și în vederea respectării
acesteia, iar acest lucru reprezintă o garanție a respectării legalității.
Activitatea Ministerului Public este limitat ă la perimetrul activității judiciare, unde
reprezintă interesele generale ale societății.14
Totodată, având în vedere dispozițiile art. 62 al in. (3) din Legea 304/2004 privind
organizarea judiciară, procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu lege a, ei respectă și
protejează demnit atea umană și apără drepturile omului, iar art. 4 alin . (1) din Legea 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, prevede faptul că procurorii sunt obligați , ca prin
întreaga lor activitate, să asigure suprem ația legii, să respecte drepturile și libertățile
persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic

14 I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a -III-a revizuită și adăugită, Ed . Universul
Juridic, București, 2013, p. 149.

12
nediscriminatoriu tuturor celor care participă la procedurile judiciare , indiferent de calitatea
acestora .
Datorită fa ptului că procurorii acționează pentru trimiterea în judecat ă și urmăresc
condamnarea celor care nu au respectat legea penală, Ministerul Public, ca reprezentant al
intereselor generale ale societăți i, dar apă rând totodată și drepturile și libertăț ile fund amentale
ale persoanelor, trebuie să acționeze în concordanță cu prevederile legale, atât î n ceea ce
privește modul în care își desfășoară activitatea, cât și î n ceea ce privește finalizarea acesteia.
Așadar, procurorii nu pot utiliza mijloace nelegale în vederea obț inerii probe lor
necesare î mpotriva suspectului și nici nu pot susține în fața instanței o acuzație ce nu este în
totalitate dovedită și probată. Tocmai de aceea, atunci când constată ca învinuirea nu este
întemeiată sau nu este prevăzută de leg e, Ministerul Public, care acționează în temeiul legii,
trebuie să renunț e la susținerea acesteia.
În toate cazurile când sunt întrunite condițiile legale , procurorul trebuie să acționeze în
modul și prin mijloacele prevăzute de lege, pentru apărarea unui interes public, în esență,
aceasta fiind misiunea principală a Ministerului Public , aceea de a asigura respectarea
legalității.

e) Principiul imparțialității

În cadrul activității judiciare, Ministerul Public trebuie să fie obiectiv, imparțial, să
cerceteze cu atenție adevărul, atunci când se aduc acuzații unei persoane, astfel încât să nu se
producă nici o eroare în favoarea, respectiv în defavoarea unei persoane.
Principiul imparțialității reprezintă faptul că Ministerul Public servește interesele
general e ale societății, precum și ale justiției, fără să favorizeze partea vătămată sau inculpatul,
astfel că procurorul acționează în aflarea adevărului, în ceea ce privește stabilirea
imprejurărilor defavorabile inculpatului și cele favorabile intereselor sale personale. Astfel că
temeiul principiului imparțialităț ii conduce la ideea că Ministerul Public trebuie să dețină o
atitudine independentă față de părț ile din proces.
Conform principiilor generale ale dreptului , precum și a ramurei de drept penal, între
aceste principii există o strânsă legătură și interdependență, astfel că principiul imparțialității

13
rezultă din principiile legalității și oficialității procesului penal, procurorul având obligația să
se manifeste în același mod față de toți cei care au int rat în conflict cu legea penală.
Așadar, i mparțialitatea procurorilor este indispensabilă pentru realizarea în mod
eficient a scopului procesului penal în ceea ce privește înfăptuirea justiției , iar aici aduc în
discuție egalitatea în drepturi a cetățenilo r, care este consacrată prin Constituție, Legea
304/2004 privind organ izarea judiciară etc, potrivit căr ora toate persoanele sunt egale în fața
legii, fără privilegii și fără discriminări, consolidând această idee prin mențiunea că justiția se
realizează î n mod egal pentru toți, fără a avea în vedere criterii precum rasă, naționalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, ori gine
ori condiție socială sau orice alte criterii discriminatorii.
Procurorul nu trebuie să fie un simplu reprezentant al statului în cadrul proceselor
penale, însă el trebuie să îndeplinească toate atribuțiile ce i se cuvin potrivit legii, să prezinte
în instan ță toate concluziile pe care le consideră întemeiate , potrivit dispoziț iilor legale .
Obligativitatea respectării principiului imparțialității rezultă și ca urmare a
jurământulu i depus de către procuror înaintea magistraților parchetului la care acesta a fost
numit15.

f) Principiul controlului ierarhic

Acest principiu deosebeșt e statutul procurorilor de cel al judecătorilor , astfel că , în
timp ce Legea 304/2004 privind organizarea judiciară dispune modul de subordonare a
procurorilor, Constituția României reglementează faptul că judecătorii sunt independenți și se
supun doar legii.
Constituția stabilește faptul că procuro rii își desfășoară activitatea sub au toritatea
ministrului justiției , însă acest lucru nu reprezintă un raport de subordonare, ci mai mult o
relație de natură administrativă, orga nizatorică, astfel că d ispozițiil e primite de la ministrul
justiției nu sunt măsuri decizionale, de rezultat, deoarece, acționând chiar din dispoziția
ministrului, procurorul nu este obligat să ajungă la rezultatul cerut sau dorit de acesta, ci el își

15 Înainte de a -și exercita funcția, judecăt orii și procurorii depun următorul jurământ: "Jur să respect Constituția
și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să -mi îndeplinesc atribuțiile cu onoare,
conștiință și fără părtinire. Așa să -mi ajute Dumnezeu!" Refuzu l depunerii jurământului atrage de drept nulitatea
numirii în funcție.

14
păstrează întreaga independență de a da soluția pe care o consideră temeinică și legală, adică
întemeiată pe adevăr.
Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, care la
rândul său se subordonează conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași
circu mscripție teritorială.
Deși procurorul se bucură de independență în ceea ce privește soluțiile dispuse,
dispozițiile procurorului ierarhic superior date în scr is și în conformitate cu legea au caracter
obligatoriu pentru procurorii din subordine.
Așadar, p rocurorul este supus controlului ierarhic numai față de conducătorul
parchetului, iar acest control se poate exercita doar în interiorul cadrul ui legal, acesta având
dreptul de a se plânge C onsiliului Superior al Magistraturii referitor la unele imixtiuni.
Controlul exercitat de către Procurorul G eneral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, de Procurorul G eneral al Parchetului Național Anticorupție, sau de către
Procurorul G eneral al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel asupra pr ocurorilor din
subordine, se poate realiza fie direct, fie prin procurori anume desemnați.
Prevederile Legii nr. 304 din 2004 privind organi zarea judiciară stabilesc faptul că
acest control constă în verificarea eficienței manageriale, a modului în care pr ocurorii își
îndeplinesc sarcinile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și
cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor. Totodată, c ontrolul nu
poate viza măsurile dispuse de procuror în cu rsul urmăririi penale și soluțiile adoptate.

15
1.4. Organizarea Ministerului Public

Așa cum am menționat anteri or acestui subcapitol, subliniez faptul că Ministerul
Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice , exercitându -și atribuțiile prin
intermediul procurorilor ce sunt organizați în parchete și care lucrează sub autoritatea
ministrului justiției.
Ministerul Public este organizat în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească,
astfel :
 Parchetul de pe lângă Înalta Curt e de Casație și Justiție;
 Parchetele de pe lângă curțile de apel;
 Parchetele de pe lângă tribunale;
 Parchetele de pe lângă tribunalele specializate pentru minori și familie;
 Parchetele de pe lângă judecătorii ;
 Parchete militare.
Parchetul de pe lângă Înalt a Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea
parchetelor din subordinea sa, având personalitate juridică. Acesta este condus de către un
procuror general ce se află sub autoritatea ministrului justiției, acesta fiind ajutat de un prim –
adjunct și un adjunct.
În componența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intră Direcția
Națională Anticorupție (DNA)16 și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată (DIICOT)17.
Structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în
direcții, secții, servicii, birouri și alte compartimente.
Procurorul general, precum și adjuncții săi sunt numiți în funcție de Președintele
României cu avizul Consiliu lui Superior al Magistraturii, la propu nerea ministrului justiției.
Din cadrul secțiilor la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
fac parte:

16 Direcția Națională Anticorupție are personalitate juridică și se organizează ca structură autonomă în cadrul
Ministerului Public. Aceasta este independentă în raport cu instanțele jud ecătorești și cu parchetele de pe lângă
acestea.
17 Specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism. Aceată direcție fost înființată
în anul 2004, în vederea destructurării grupurilor infracționale organizate, frontaliere și transfrontaliere, fiind
reglementată de Legea nr. 39 /2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

16
 secția de urmărire penală și criminalistică18;
 secția judiciară;
 secția parchetelor militare;
 secția de resurse umane și d ocumentare.
Parchetele care funcționează pe lângă curțile de apel și tribunale au personalitate
juridică, în schimb cele de pe lângă tribunalele specializate pentru minori și familie nu dețin
personalitate juridică.
Procurorii generali conduc parchetele de pe lângă curțile de apel, iar cele care
funcționează pe lângă tribunale, tribunale specializate și judecătorii sunt conduse de către
prim -procurori. Aceștia exercită și atribuții de coordonare și control din punct de vedere al
administrării parchetului, a stfel că procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel
au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim -procurorii parchetelor de pe lângă
tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite.
Structura organizatorică a Minist erului Public prevede și s ecția parchetelor militare,
care îndeplinește atribuțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în
legătură cu activitatea de urmărire penală , precum și supravegherea activității de cercetare
penală efectuate de către organele de cercetare penală speciale centrale ce aparțin Ministerului
Apărării și ale celorlalte structuri militare, precum și cele în legătură cu participarea la
ședințele de judecată în cauzele de competența instanțelor militare , conform legii .

18 Aceasta cuprinde serviciul de urmărire penală și serviciul pentru coordonarea activității Ministerului Public în
domeniul drepturilor de proprietate intelectuală. Serviciul de urmărire penală este împărțit, la rândul său, în 2
birouri: biroul de urmărire penală și biroul de criminalistică.

17
1.5. Atribuțiile Ministerului Public

Ministerul Public este parte componentă în cadrul autorității judecătorești, iar
atribuțiile sale sunt prevăzute în Constituția României, Legea nr. 304 /2004 privind organizarea
judiciară, republicată, precum și în alte legi speciale.
Sub conducerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta C urte de Casație
și Justiție, Ministerul Public își duce la îndeplinire atribuțiile , respectând dispozițiile legii.
Sfera de competență a Ministerului Public are în vedere activități de natură juridică cu
privire la urmărirea penală, ca o primă etapă a procesului penal, astfel că procurorul conduce
și controlează activitatea de c ercetare penală, iar hotărâ rile date de către acesta au caracter
obligatoriu pentru org anul de cercetare penală.
Pe de altă parte , tot procurorul este cel care sesizează instanțele judecătorești, cu
privire la judecarea cauzelor penale potrivit legii.
Totodată , Ministerului Public îi revine și sarcina de a îndeplini acțiunea civilă , în
cazurile prevăzute de lege , precum și a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în
condițiile legale.
Potrivit art. 62 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,
atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele :
 efectuează urm ărirea penală respectând condițiile legale și participă la soluționarea
conflictelor prin metode alternative;
 conduce și supraveghează a ctivitatea de cercetare penală întreprinsă de către
poliția judiciară , conduce și controlează activitatea altor organe d e cercetare
penală;
 sesizează instanțele judecătorești în ceea ce privește judecarea cauzelor penale,
potrivit legii;
 exercită acțiunea civilă, în cazurile și condițiile legale ;
 participă la ședințele de judecată;
 exercită căile de atac împotriva hotărâ rilor judecătorești pronunțate , în condițiile
prevăzute de lege;
 protejează drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicție, ale dispăruților , precum și ale altor persoane ;

18
 întreprinde acțiuni privind prevenirea și c ombaterea criminalității, coordonat de
către ministrul justiției, în vederea realizării unitare a politicii penale statale ;
 studiază cauzele care determină apariția criminalității, precum și factorii care o
favorizează , elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri pentru eliminarea
lor și pentru perfecționarea legislației în domeniu;
 verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;
 exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
De asemenea, Ministerul Public, sub coordonarea mi nistrului justiției, acționează și în
în vederea prevenirii și combaterii criminalității pentru realizarea unitar ă a politicii penale a
statului, însă are și un rol activ în ceea ce privește apărarea drepturilor și intereselor legitime
ale minorilor, ale p ersoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților, incapabililor și ale altor
persoane, iar ca și participant activ al procesului de înfăptuire a justiției, Ministerul Public
analizează cauzele care generează criminalitatea sau mijloacele care o favorizeaz ă, elaborează
propuneri, pe care le prezintă ministrului justiției în vederea eliminării acestora, precum și
pentru îmbunătățirea legislației penale.
Deși în ceea ce privește soluțiile dispuse procurorul este independent, art . 64 al in. (1)
din Legea 304/20 04, stipulează faptul că dispozițiile procurorului ierarhic superior date în
scris și cu respectarea legii sunt obligatorii pentru procurorii aflați în subordine.
Această manieră de organizare și funcționare a Ministerului Public permite
procurorilor super iori din punct de vedere ierarhic , având o experiență vastă cât și o mai bună
pregătire , să instrumenteze dosare penale sau să efectueze anumite acte ce sunt de competența
procurorilor aflați în subordine a acestora .19
Totodată, lucrările repartizate unui pr ocuror se pot transfera unui alt procuror, doar în
anumite condiții și anume:
 atunci când există un caz de suspendare sau de încetare a calității de procuror;
 în cazuri de absență ale procurorului însărcinat cu o lucrare și există cauze obiective
ce impun urgență, iar rechemarea sa este imposibilă;
 dacă lucrarea se află în nelucrare mai mult de 30 de zile, doar în cazuri nejustificate.
Atât Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cât și Codul de procedură penală
subliniază sarcinile ce revin procur orilor în legătură cu desfășurarea procesului penal.

19 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal , Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureș ti, 1979, p.54.

19
Referitor la prima fază a procesului penal și anume urmărirea penală, procurorului îi
revine sarcina de a efectua urmărirea penală în condițiile prevăzute de lege, de a controla,
conduce și de a urmări a ctivitatea organelor de cercetare penală în efectuarea urmăririi penale.
În acest sens , menționez faptul că art. 299 ali n. (1) din Codul de procedură penală
prevede că „procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice
infracțiune să fie descoperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la
răspundere penală ”, iar conform următor ului alineat „ procurorul exercită supravegherea
activității organel or de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculp at să nu fie reținut
decât în condițiile prevăzute de lege ”.
Dată fiind responsabilitatea specială a procurorului în legătură cu desfășurarea
urmăririi penale, în literatura de specialitate s -a subliniat că, acesta este „stăpânul” primei faze
a procesului penal.20

20 N. Volonciu, Drept pr ocesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureș ti, 1972, p. 8 .

20
CAP. II Urmărirea penală

2.1. Considerații introductive

Organizarea urmări rii penale reprezintă o metodă de o importanță fundamentală în
ceea ce privește descoperirea și cercetarea infracțiunilor, ce servește la realizarea scopului
procesului penal.
Constatarea faptelor ce constituie infracțiuni în timp util și într -o manieră completă
este una esențială, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală,
iar cea care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită în raport cu vinovăția sa.
Urmărirea penală este considerată nucleul procesului, ea constituind întâiul act al
acestei activități procesuale.21
Noile reglementări din codul de procedură penală arată faptul că urmărirea penală, ca
și primă fază a procesului penal, a fost regândită și simplificată în scopul desfășurării cu
celeritate și cu mai multă eficiență a procesului penal.
În ceea ce privește aspectele generale ale urmăririi penale, este necesar să definesc
mijlocul de înfăptuire a justiției penale și an ume procesul penal.
Etimologic, termenul de „proces”, utilizat astăzi în vorbirea curentă, provine din
cuvântul latin „processus”, care se traduce prin înaintare sau progres.
În cadrul procesului penal, această noțiune arată mișcarea, acțiunea, activitate a ce
trebuie să fie desfășurată pentru a fi aplicat dreptul penal, cu scopul de a descoperi, prinde,
cerceta și judeca persoanele care săvârșesc infracțiuni.
Așadar, procesul penal poate fi definit ca fiind activitatea reglementată de lege,
desfășurată de către organele competente cu participarea părților și a altor persoane în vederea
constatării la timp și în mod complet a faptelor ce reprezintă infracțiuni, astfel încât orice
persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sa le și nicio persoană
nevinovată să nu poată fi trasă la răspundere penală.

21 I. Tonoviceanu, Curs de procedură penală română, Atelierele Grafice Socec & Co Societate anonimă,
București, 1913, p. 200 .

21
Punerea în mișcare a procesului penal are loc atunci când organele de urmărire penală
au fost sesizate cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, printr -o plângere sau un denunț, c u
ajutorul actelor încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege sau din oficiu.
Procesul penal este ramificat în patru faze, și anume:
 urmărirea penală – noul cod de procedură penală aduce un prim element
de noutate și anume eliminarea etapei actelor premergătoare și realizarea tuturor
activităților în cadrul etapei de urmărire penală care se împarte în două faze distincte:
faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei, astfel că urmărirea penală
se desfășoară mai întâi cu pri vire la faptă, imediat după sesizare organelor judiciare
competente după care cu privire la persoană, când din probe rezultă bănuiala
rezonabilă că această pe rsoană a săvârșit o infracțiune;
 camera preliminară – are ca obiect verificarea, după tri miterea î n
judecată, a competenț ei și a legalității sesizării instanței și verificarea legalității
administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală ;
 judecata – conform noului cod penal are ca element nou printre altele,
dispariția căii de atac a recursului, astfe l sentințele pronunțate în primă instanță vor
putea fi atacate doa r prin calea de atac a apelului;
 punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive.
Aceste patru faze au scopul de a asigura o rezolvare eficientă a cauzelor penale, de
aceea în fiecare fază procesuală sunt rezolvate diferite probleme de a căror soluție depinde
trecerea dosarului din faza penală, în faza succesivă.
Între fazele sau subdiviziunile procesului penal, urmărirea penală, datorită finalităț ii și
funcțiunii sale proprii ocupă un loc deosebit.22
Având în vedere procesul accelerat al evoluției tehnologiei și odată cu ea și folosirea
de mijloace și de tehnici noi din ce în ce mai operative, mai eficace și mai perfecționate pentru
comiterea infrac țiunilor, se justifică existența fazei de urmărire penală și a preocupării statului
pentru a asigura cât mai bine scopul procesului penal.
În consecință , se impune înființarea unor organe specializate în descoperirea
infracțiunilor, identificarea și prinde rea infractorilor pentru a fi trimiși în judecată23, fiind

22 V. Dongoroz, S. Kahane, G. A ntoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicații teoretice ale Codului de
procedură penală român, Partea specială, vol. II, Editur a Academiei, București, 1976, p . 8-9.

22
necesară existența unei faze procesuale premergătoare judecății, această etapă fiind urmărirea
penală.
În principiu, faza urmăririi penale are caracter obligatoriu în toate cauzele penale
atunci cân d procesul penal se prezintă sub forma sa tipică, însă există și situații de excepție
când procesul penal are forme atipice, unde faza urmăririi penale este inexistentă.24

2.2. Principiile organizării urmăririi penale

Activitatea de organizare a anchetei pen ale trebuie să reprezinte un suport științific,
real al urmăririi penale, iar în acest context, organizarea urmăririi penale trebuie să asigure
respectarea unor principii fundamentale.
Aceste principii fundamentale sunt următoarele:
 principiul respectării regulilor fundamentale procesual penale – aflarea
adevărului prezintă importanță deosebită, astfel încât acest lucru trebuie să se
realizeze cu respectarea strictă a condițiilor legale;
 principiul respectării regulilor specifice criminalisticii – spre exem plu, cele
referitoare la operativitate în cercetări, inclusiv cele realizate la fața locului,
ridicarea, cercetarea și valorificarea urmelor, stabilirea identității etc;
 principiul respectării regulilor referitoare la planificarea urmăririi
penale25 – acest lucru se face ținând cont de particularitățile specifice fiecărui
caz.

2.3. Obiectul urmăririi penale

Dispozițiile art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc faptul că
„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire l a existența
infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea

23 E. V. Ionășeanu, Procedura începerii urmăririi penale, București, Ed. Militară, 19 79, p. 19.
24 Spre exemplu infracțiunile flagrante.
25 În conformitate cu acest principiu, organele de urmărire penală trebuie să întocmească un plan de cercetare a
infracțiunii respective, de îndată ce primesc o sesizare cu privire la săvârșirea unei infrac țiuni.

23
răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată”.
Astfel, din cuprinsul acestui articol , se observă faptul că obiectul urmăririi penale
subliniază două cerințe și anume: strângerea probelor pentru a putea dovedi învinuirea adusă
unei persoane sau nevinovăția acesteia, în egală măsură, precum și evaluarea acestor probe, în
vederea luării unei decizii asupra continuării procesului penal, cu privire la trimiterea sau
netrimiterea în judecată a persoanelor.
Prin adunarea probelor se î nțelege atât activitatea de strâ ngere a probelor necesare,
precum și operația de examinare a probelor și evaluarea acestora, cu scopul de a se constata
dacă există sau nu un fundament pentru trimiterea sau netrimiterea cauzei în faza de judecată.
Referitor la etapa strângerii probelor, Codul de procedură penală reglementează
obligațiile organelor de urmărire penală, p rin referire la art. 306 alin. (1) și alin. (3) coroborat
cu art. 100 alin. (1), astfel că, pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de
cercetare penală au obligația ca după sesizare, să culeagă informațiile cu privire la existența
infracțiu nii și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să întreprindă măsurile ce
se impun pentru limitarea consecințelor acestora, să obțină și să administreze probele, atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din ofi ciu ori la cerere.
În ceea ce privește existența infracțiunilor, legiuitorul face referire la obligația
organelor de cercetare de a avea în vedere orice infracțiune indiferent de faza de desfășurare a
infracțiunii, fie ea tentativă ori infracțiune consumat ă.
Identificarea făptuitorului se realizează, pe de o parte, prin aflarea datelor de identitate,
și pe de altă parte , prin stabilirea participației cu caracter penal.
În cazul stabilirii răspunderii penale, dispozițiile legale subliniază faptul că material ul
probator trebuie să lămurească atât aspectele ce privesc fapta penală, cât și aspectele ce
privesc gradul de vinovăție a făptuitorului, în sensul că acesta poate reprezenta sau nu , subiect
al răspunderii penale.
Așadar, urmărirea penală nu are ca scop p rincipal stabilirea existenței unei infracțiuni
și a vinovăției unei persoanei care se bănuie a fi făptuitorul, ci, în mod esențial, obiectivul
urmăririi penale îl constituie adunarea probelor necesare și suficiente , astfel încât să fie
posibilă formularea unei acuzații și trimiterea inculpatului în fața instanței, în vederea pornirii
unui proces penal.

24
Din prevederile legale nu reiese în mod expres faptul că în obiectul urmăririi penale
intră și identificarea persoanei vătămate, deși aceasta reprezintă o acțiune de care este nevoie
pentru rezolvarea atât a laturii penale, cât și a laturii civile în ceea ce privește cauza penală.
Alături de activitățile care țin de latura penală, organele de urmărire penală trebuie să
aibă în vedere și chestiunile legate de latura civilă a cauzei penale, atunci când acțiunea civilă
începe și aceasta este exercitată din oficiu, precum și atunci când încadrarea juridică a faptei se
poate realiza numai ținându -se seama de întinderea prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Nerespectarea condițiilor impuse de lege privind desfășurarea urmăririi penale, precum
și sesizarea instanței, atrage consecințe precum reluarea urmririi penale și a actului de sesizare,
în consecință, organele judiciare au posibilitatea de a întreprinde măsu ri de constrângere,
acestea putând avea caracter personal sau real.
Organele de cercetare penală alături de procuror, întocmesc acte de urmărire penală, în
vederea realizării obiectului urmăririi penale, și anume:
 acte procesuale sau de dispoziție26;
 acte p rocedurale27.
Atât actele procesuale cât și cele procedurale sunt consemnate în înscrisuri procedurale
constatatoare, care au o anumită formă și conținut, potrivit legii, iar suma de înscrisuri
procedurale constatatoare reflectă întreaga activitate desfășur ată pentru realizarea obiectului
urmăririi penale, ceea ce conduce la întocmirea dosarelor penale.
Doresc să punctez faptul că anumite acte procedurale sunt întocmite de către judecător,
chiar și în timpul urmăririi penale, acestea fiind:
 luarea măsurii ar estării preventive;
 dispoziția de a efectua percheziții;
 dispoziția de a se efectua interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică.

26 Intră în atribuțiile procurorului, spre exemplu punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată etc.
27 Sunt de competența organelor de cercetare penală, în ceea ce privește începerea urmăririi penale, luarea măsurii
de reținere etc.

25
2.4. Limitele urmăririi penale

Desfășurarea în timp a urmăririi penale, se situează între două limite bine definite,
respectiv o limită inițială și o limită finală.
Limita inițială se desfășoară odată cu începerea urmăririi penale și este marcată de
începutul raporturilor juridice procesuale între subiecții ce participă la rezolvarea cauzei
penale28, iar limita finală coresp unde cu momentul dispunerii soluției procurorului, pe scurt ,
trimiterea sau netrimiterea în judecată29.
Organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale atunci când actul de
sesizare îndeplinește condițiile legale și se constată că nu există vr eunul din cazurile care ar
putea împiedica execitarea acțiunii penale.
Art. 16 din Codul de procedură penală stipulează cazurile de împiedicare a punerii în
mișcare, precum și exercitarea acțiunii penale, respectiv:
 fapta nu există;
 fapta nu este prevăzut ă de legea penală, sau aceasta nu a fost săvârșită cu forma
de vinovăție prevăzută de lege;
 atunci când nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
 dacă există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
 atunci când plângerea prealabilă, auto rizarea sau sesizarea organului competent
lipsește;
 a intervenit amnistia, prescripția, decesul suspectului sau a inculpatului
persoană fizică , sau radierea , în cazul persoanelor juridice;
 plângerea prealabilă a fost retrasă, sau a intervenit împăcarea o ri a fost încheiat
un acord de mediere;
 există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
 există autoritate de lucru judecat;
 a avut loc un transfer de proceduri cu un alt stat.

28 Actele de începere a urmăririi penale sunt: procesul -verbal, rezoluția și ordonanța.
29 Limita finală constă în trimiterea în judecată prin rechizitoriul întocmit de către procuror, netrimiterea în
judecată și scoaterea de sub urmărire penală, încetarea ur măririi penale, precum și clasarea.

26
Din punctul meu de vedere, datorită faptului că în noua reglementare , faza a ctelor
premergătoare începerii urmăririi penale nu mai există (de strângere a datelor necesare în
vederea începerii urmăririi penale, așa cum prevedea art. 224 din vechiul Cod de procedură
penală), limita inițială a fazei de urmărire penală este marcată, practic, de momentul în care
organul de urmărire penală este legal sesizat și sunt întrunite condițiile de fond și de formă,
deoarece legiuitorul a instituit obligația organului de urmărire penală de a începe urmărirea
penală, îndată după ce a fost legal s esizat, așa cum rezultă din prevederile art. 305 alin. (1).
Așadar, prin noua reglementare nu mai este permisă începerea urmăririi penale direct
față de o persoană, chiar dacă din actul de sesizare reiese faptul că aceasta este indicată sau
identificabilă .
Simpla începere a urmăririi penale cu privire la săvârșirea unei fapte nu are caracterul
formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului
procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumi tă faptă.30
Referitor la limita finală a urmăririi penale, aceasta este marcată de momentul
dispunerii soluției procurorului, precum întocmirea rechizitoriului și trimiterea acestuia
împreună cu dosarul cauzei la instanța competentă sau, după caz, prin solu țiile de neurmărire
și netrimitere în judecată, dispuse prin ordonanță, respectiv clasarea sau renunțarea la
urmărirea penală.
În conformitate cu dispozițiile art. 327 din Codul de procedură penală, în momentul în
care se constată că au fost respectate con dițiile privind garantarea aflării adevărului, că
urmărirea penală a fost realizată în mod complet și că există probele necesare și administrate
în mod legal, procurorul emite rechizitoriul, dacă din materialul de urmărire penală reiese că
fapta există, că a fost săvârșită de către inculpat și că acesta răspunde din punct de vedere
penal.
Rechizitoriul, așa cum prevede art. 329 alin. (1) din C odul de procedură penală, este
definit ca fiind actul de sesizare a instanței.
Acesta este verificat sub aspectul le galității și temeiniciei de către prim -procurorul
parchetului sau, după caz, de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel,
iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se va face de procurorul ierarhic superior.

30 Începerea urmaririi penale cu privire la fapta, conditie pentru emiterea ma ndatului de supraveghere tehnică –
notă de studiu – http://www.mpublic.ro/studiu_ncpp.pdf.

27
Totodată, procur orul poate dispune, într -o ultimă fază a urmăririi penale, printr -o
ordonanță, clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.
După examinarea sesizării, procurorul, la propunerea organelor de urmărire penală sau
chiar din oficiu, atunci când constată că au f ost strânse probele necesare, soluționează cauza
prin ordonanță și dispune, după caz, clasarea cauzei sau renunțarea la urmărirea penală.
Clasarea se dispune prin ordonanță, atunci când există obstacole în declanșarea sau în
desfășurarea urmăririi penale, atunci când nu se poate începe urmărirea penală, deoarece nu
sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale sesizării sau , dacă intervine vreunul
dintre cazurile care oprește punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.
În ceea ce privește renunțarea la urmărirea penală, așa cum prevede art. 318 alin. (1)
din Codul de procedură penală, pentru infracțiuni sancționabile cu pedeapsa amenzii sau
pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate să r enunțe la urmărirea penală când „în
rapor t de conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și împrejurările
concrete de săvârșire, urmările produse sau care s -ar fi putut produce prin săvârșirea
infracțiunii, constata că nu există un interes public în urmărirea penală”, dis punând ca
inculpatul să îndeplinească anumite obligații.
Așadar, încetarea urmăririi penale poate avea loc numai după punerea în mișcare a
acțiunii penale și înainte de sesizarea camerei preliminare.
În cazul în care se cunoaște autorul faptei, procurorul trebuie să aibă în vedere mai
mulți factori, cum ar fi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior
săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii.
Totodată, doresc să menționez faptul că, în noua reglementare a Codului de procedură
penală, există un element de noutate și anume cel referitor la principiul oportunității urmăririi
penale, prevăzut de art. 7 alin. (2), care precizează că procurorul poate renunța la exercitarea
acțiu nii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în
realizarea obiectului acesteia.

28
2.5. Trăsăturile definitorii ale urmăririi penale

Parcurgerea activității de urmărire penală impune o serie de trăsături specifice ce
conferă acestei prime faze, o anumită particularitate.
Astfel, trăsăturile definitorii ale urmăririi penale sunt următoarele:
1. caracterul nepublic al urmăririi penale;
2. caracterul ne contradictoriu al urmăririi penale;
3. caracterul preponderent al formei sc rise;
4. subordonarea ierarhică în ceea ce privește efectuarea actelor de urmărire
penală.
Caracterul nepublic al urmăririi penale este consacrat de dispozițiile art. 285 alin. (2)
din Codul de procedură penală care prevede că procedura din cursul urmăririi penale este una
nepublică.
Consider totuși că termenul „nepublic” utilizat de legiuitor trebuie înțeles în sensul că
accesul la efectuarea actelor de urmărire penală nu poate fi permis oricărei persoane și
totodată, nu trebuie asociat cu termenul „secret” , întrucât există momente în care părțile sau
alte persoane pot lua cunoștință de unele probe administrate în cauză. De exemplu, conform
noilor modificări legislative, avocatul are dreptul să participe la audierea oricărei persoane în
cursul procesului și are acces la dosar oricând, iar limitarea acestui drept este una foarte
strictă, așadar nici nu mai este obligatorie prezentarea materialului de urmărire penală.
Conform art. 89 alin. (1), coroborat cu art. 94 alin. (1) și (5) din Codul de procedură
penal ă, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot
cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele
judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept, iar avo catul părților și al subiecților
procesuali principali are dreptul de a solicita examinarea dosarului pe tot parcursul procesului
penal , cu obligația de a păstra confidențialitatea datelor de care a luat cunoștință cu ocazia
analizării dosarului.
În ceea c e privește caracterul necontradictoriu al urmăririi penale rezultă tocmai din
lipsa de publicitate a acestei faze.
În lumina noilor reglementări , se poate discuta în continuare de o lipsă a
contradictorialității urmăririi penale, chiar dacă suspectul sau i nculpatul are dreptul să fie

29
asistat de apărător în tot cursul acestei faze, iar organul judiciar este obligat să îi aducă la
cunoștință acest drept.31
Absența contradictorialității conferă urmăririi penale eficacitate și mobilitate, trăsături
care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală, în tactica pe care o adoptă în
rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de urmărire penală în momentul cel mai potrivit, la
data și locul corespunzătoare cerințelor concrete ale dosarului penal.32
De mențion at ar fi faptul că urmărirea penală poate căpăta caracter contradictoriu doar
atunci când se desfășoară unele proceduri jurisdicționale, spre exemplu soluționarea de către
judecătorul de drepturi și libertăți a propunerii de arestare preventivă, însă lipsa continuității a
acestui caracter face ca urmărirea penală să aibă în principiu un caracter necontradictoriu.
Pe de altă parte, pe parcursul derulării urmăririi penale părțile acționează doar în scris,
prin intermediul cererilor și a memoriilor scrise.
Consemnarea în scris a actelor procesuale și procedurale în cursul urmăririi penale,
este absolut indispensabilă pentru obținerea unui proces just, drept și nepărtinitor.
În același timp, prin prezentarea învinuirii ce i se aduce precum și prin prezentarea
materialului de urmărire penală, cel învinuit va lua cunoștință de toate probele strânse
împotriva sa, din declarațiile scrise, din rapoartele tehnico -științifice sau medico -legale, din
notele interceptărilor telefonice și din procesele verbale întocmite, a sfel că va avea
posibilitatea să își pregătească apărarea, pentru participarea în faza ulterioară a judecății.
O altă trăsătură importantă a acestei prime faze a procesului penal, o constituie
subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală .
Această trăsătură definitorie pentru urmărirea penală constă în urmărirea de către
procuror a activității de cercetare penală desfășurate de către poliția judiciară, pe de o parte,
dar și subordonarea procurorului față de procurorul ierahic superior, pe de altă parte.
Așadar, conform art. 299 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul
supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracțiune să fie
descoperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală, iar
conform alin. (2) al aceluiași articol, procurorul exercită monitorizarea activității organelor de

31 N. Jidovu, Drept procesual penal, Ed iția a 2-a, Ed.C .H. Beck, București, 2007, p. 319 .
32 Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 196 .

30
cercetare penală astfel că niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege.
Deși procurorul este independent în soluțiile dispuse, în condițiile prevăzute de lege,
dispozițiile procurorului ierarhic superior date în manieră scrisă și în conformitate cu legea,
sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.
În desfășurarea urmăririi penale nu funcționează principiul independenței organului
judiciar, specific judecătorilor, însă, cu toate acestea, lipsa de independență a organului
judiciar în ceea ce privește îndeplinirea actelor de urmărire penală nu trebuie absolutizată,
deoarece și organul de cercetare penală, în virtutea rolului și al principiului operativității,
trebuie să manifeste inițiativă în desfășurarea activității de urmărire penală.33
Referitor la subordonarea ierarhică în efectuarea urmăririi penale, apreciez că
introducer ea competenței judecătorului de cameră preliminară, așa cum este prevăzută în noul
Cod de procedură penală, consolidează materia controlului legalității și a subordonării.
Reglementarea acestei competențe reprezintă consecința exercitării funcției de
verif icare a legalității și temeiniciei soluțiilor de netrimitere în judecată dată de procuror, de
către judecătorul de cameră preliminară, as tfel că , potrivit art. 340 alin. (1), persoana a cărei
plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare dispusă pri ntr-o ordonanță sau
rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339, există posibilitatea de a face plângere în termen
de 20 de zile de la data comunicării, la judecătorul de cameră preliminară de la instanță căreia
i-ar reveni, potrivit legii, competența s ă judece cauza în prima instanță.

33 N. Jidovu, Drept procesual penal, Editia a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureș ti, 2007, p. 320 .

31
2.6. Organele de urmărire penală

Prevederile Titlului III, Capitolul II, Secțiunea a 5 -a din Codu l de procedură penală
stabilesc clasificarea organelor de urmărire penală, precum și competența acestora.
Așadar, co nform art. 55 alin. (1), organele de urmărire penală sunt următoarele:
1. Procurorul;
2. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
3. Organele de cercetare penală speciale.
Urmare a celor menționate anterior, procurorul este cel care conduce întreaga act ivitate
în ceea ce privește urmărirea penală, îndeplinind atât rolul de organ de urmărire, cât și rolul de
organ de supraveghere a activităților desfășurate de către organele de cercetare penală. Acesta
poate efectua orice act de urmărire penală în cauzele ce îi sunt distribuite spre a fi
supravegheate.
Atunci când competența efectuării urmăririi penale aparține în totalitate procurorului,
rechizitoriul este verificat din punct de vedere al legalității de către prim -procurorul
parchetului, ori, de către pro curorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar în
situația în care rechizitoriul este întocmit de către acesta din urmă, verificarea se face de
procurorul ierarhic superior.
În ceea ce privește atribuțiile procurorului, acestea sunt stabili te prin dispozițiile art.
131 din Constituția României, precum și de dispozițiile art. 63 din Legea nr. 304 /2004 privind
organizarea judiciară.
Ministerul Public, așa cum am afirmat și în cuprinsul primului capitol al acestei lucrări,
își exercită atribuț iile prin procurori anume desemnați, aceștia fiind constituiți în parchete, iar
procurorii la rândul lor, exercită atribuțiile conferite în limitele competențelor oferite de lege.
Trebuie să punctez faptul că, Ministerul Public nu constituie parte în proce s, ci doar
reprezintă o componentă a autorității judecătorești, acesta fiind titularul exercițiului acțiunii
penale, având la bază premisa reprezentării intereselor generale ale societății și apărarea
drepturilor tuturor persoanelor.
Procurorul, conform di spozițiilor art. 63 din Legea nr. 304 /2004 privind organizarea
judiciară, are următoarele atribuții:

32
 Efectuează activitatea de urmărire penală și participă la soluționarea
conflictelor prin intermediul mijloacelor alternative;
 Conduce, respectiv, supravegh ează activitatea de cercetare penală desfășurată
de poliția judiciară, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare
penală;
 Sesizează instanțele de judecată privind judecarea cauzelor penale;
 Exercită acțiunea civilă;
 Participă la ședințele de judecată;
 Exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești;
 Apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicție și ale dispăruților;
 Întreprinde acțiuni de prevenire și de combatere a criminalității, re spectiv
studiază cauzele care o generează sau o favorizează, sub coordonarea
ministrului justiției și urmărește îmbunătățirea legislației în domeniu;
 Verifică legalitatea la locurile de deținere preventivă;
 Exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
Organele de cercetare ale poliției judiciare sunt constituite, pe de o parte din lucrători
specializați ce fac parte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, desemnați
nominal de ministrul administrației și internelor, având avizul procurorulu i general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub care își și desfășoară activitatea,
și pe de altă parte din lucrători desemnați potrivit unor legi speciale34.
Acestea ocupă o poziție importantă în raport cu celelalte organe de cercetare penală,
dat fiind faptul că ele au o competență generală, foarte largă, deci pot efectua cercetarea
privind orice infracțiune, ce nu este dată neapărat în competența altor organe de cercetare.
Conform art. 1 din Legea nr. 364/2004 privind organi zarea și funcționarea poliției
judiciare, poliția judiciară este organizată și funcționează în cadrul structurilor specializate ale
Ministerului Afacerilor și Interne, iar următorul alineat prevede faptul că poliția judiciară este
constituită din ofițeri ș i agenți de poliție specializați în efectuarea activităților de constatare a

34 Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadru l Ministerului Public a Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism , Ordonanța de U rgență a Guvernului nr.
43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.

33
infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și cercetare penală,
aceștia desfășurându -și activitatea sub conducerea, supravegherea și controlul pr ocurorului,
fiind obligate să ducă la îndeplinire dispozițiile acestuia.
La art.10 din OUG nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, modificată și
completată ulterior, se prevăd următoarele:
1. În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de
descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției
Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția
judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.
2. Ofițerii și agenții de poliție judicia ră prevăzuți la alin. (1) își desfășoară
activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea
exclusivă a procurorului șef al acestei direcții.
3. Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare
pena lă dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții
de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere,
supraveghere și control al procurorului.
4. Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sun t obligatorii
pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1). Actele întocmite de
ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în
numele acestuia.
[…]
7. Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi d e la organele ierarhic
superioare nici o însărcinare.
8. Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției
Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru
ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta
ordonanță de urgență. Atribuțiile prevăzute de lege pentru ministrul
administrației și internelor privind drepturile și răspunderile ce revin ofițerilor
și agenților de poliție judiciară se exercită de procurorul șef al Direcției
Naționale Anticorupție. Atribuțiile privind acordarea gradelor profesionale
pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară se exercită de ministrul

34
administrației și internelor, la propunerea procurorului șef al Direcției
Naționale Anticorupție .
În faza urmăririi penale, organelor de cercetare penală ale poliție i judiciare, le revine
sarcina atât de a strânge probe pentru stabilirea existenței infracțiunilor, cât și pentru
descoperirea făptuitorului sau după caz a făptuitorilor, pentru a constat a dacă se impune să se
dispună trimiterea lor în judecată sau clasarea cauzei.
Trebuie menționat faptul că organul de cercetare al poliției judiciare , în baza
principiului aflării adevărului și pentru o justă soluționare a cauzei penale, trebuie să adune
probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului.
În cadrul procesului penal, există situații când, având în vedere calitatea făptuitorului
ori a naturii infracțiunii săvârșite, legiuitorul prevede în mod explicit, posibilitatea ca
efectuarea urmărir ii penale să poată fi exercitată de către organele de cercetare speciale.
Acest ea sunt alcătuit e din ofițerii desemnați de comandanții unităților militare, corp
aparte și similare, precum și de către comandanții acestor unități
Organele de cercetare penală speciale, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor
art. 55 alin. (5) coroborat cu art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt alcătuite din
ofițeri anume calificați în condițiile legii care au primit avizul conform al procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care efectuează acte de urmărire
penală, corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor
de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor d e corupție și de serviciu prevăzute de
Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a
putut pune în pericol siguranța navei sau navigației, ori a personalului.
Există posibilitatea ca în procesul penal, să part icipe și așa numitele organe de
constatare, pe lângă organele de cercetare penală a poliției judiciare sau, după caz, a organelor
de cercetare penală speciale.
În ceea ce privește organele de constatare, acestea sunt organe extrajudiciare care nu
sunt orga ne de urmărire penală, dar au obligația legală de a îndeplini anumite acte strict și
limitativ prevăzute de lege, în ceea ce privește luarea declarațiilor de la făptuitor și de la
martorii care au fost de față la săvârșirea unei infracțiuni și să întocmesc ă un proces -verbal
despre împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia, să oprească corpurile delicte și să
procedeze la evaluarea pagubelor.

35
Sunt organe de constatare, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală:
 Organele inspecțiilor de stat, ale a ltor organe de stat, precum și ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public;
 Organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice,
ale altor autorități publice, instituții pub lice sau ale altor persoane juridice de
drept public;
 Organele de ordine publică și siguranța națională.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției
judiciare, polițiștii care nu fac parte din poliția judiciară au dr eptul și obligația de a efectua
orice act de constatare a săvârșirii infracțiunilor conform legii , precum și obligația de a
încunoștiința de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliției judiciare cu privire la
constatarea săvârșirii infracțiuni lor și de a le înainta, totodată actele de constatare.
Potrivit art. 61 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de constatare pot
întocmi procese -verbale despre împrejurările constatării, au obligația să ia măsuri de
conservare a locului săvârșir ii infracțiunii, de ridicare sau de conservare a mijloacelor
materiale de probă precum și dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor în
cazul infracțiunilor flagrante , sau de a -l prinde pe făptuitor și a -l preda organelor de urmărire
penal ă. De asemenea organele de constatare sunt obligate să consemneze în procesul -verbal
dacă este cazul, mențiunile făcute de făptuitor sau alte persoane prezente la locul constatării.
Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 62 din Codul de procedură pe nală,
comandanții de nave și aeronave au voie să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să
verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor și aeroporturilor.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, documentele încheiate împreună cu
mijloacele de probă trebuie să fie înaintate de îndată organelor de urmărire penală, imediat ce
nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport româ nesc.
Atât în cazul art. 61 cât și în cazul art. 62 din Codul de procedură penală, procesele
verbale întocmite de către agenții constatatori, constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală.

36
2.7. Actele organelor de urmărire penală

Actele de cerce tare penală sunt acele acte cu ajutorul cărora se înfăptuiește obiectul
urmăririi penale.
Actele de urmărire penală prin care se strâng probele privind existența infracțiunilor,
identificarea făptuitorului, precum și stabilirea răspunderii penale sau civil e sunt numite acte
procedurale, iar cele prin care, după evaluarea probelor adunate, se dispune continuarea
efectuării urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea sau netrimiterea în
judecată, ori prin care se dispune luarea, revocar ea, înlocuirea sau încetarea de drept a
măsurilor preventive reprezintă acte procesuale.
Actele întocmite de către organele de urmărire penală sunt următoarele:
 Rechizitoriul;
 Ordonanța;
 Rezoluția;
 Procesul verbal;
 Referate cu propunere motivată.
Conform a rt. 328 din Codul de procedură penală, rechizitoriul este actul de sesizare a
instanței de judecată.
În cuprinsul acestuia, trebuie să se regăsească următoarele:
 denumirea parchetului și data emiterii;
 numele, prenumele și calitatea celui ce o întocmește;
 fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și după
caz, datele privitoare la persoana inculpatului;
 numele și prenumele persoanelor care urmează să fie citate în instanță, obiectul
actului sau măsurii procesuale ori după c az, tipul soluției, precum și motivele
de fapt și de drept ale acestora;
 date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter
medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
 alte mențiuni prevăzute de lege;
 semnătura ce lui care l -a întocmit;

37
 datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a
acesteia;
 probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare;
 dispozițiile privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii;
 dispozițiile privitoare la măsurile de siguranță;
 dispoziția de trimitere în judecată;
 alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul lega lității și temeiniciei, pe scară ierarhică, și
anume de către prim -procurorul parch etului sau de către procurorul general al parchetului de
pe lângă curtea de apel, iar în situația în care acesta a fost realizat de el, verificarea o face
procurorul ierarhic superior, iar atunci când rechizitoriul este întocmit de un procuror de la
Parche tul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta se verifică de către procurorul –
sef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general
al acestui parchet.
Ordonanța este emisă în cazurile și în condiț iile prevăzute de lege, atât de către
procuror, cât și de organul de cercetare penală, prin care se dispune asupra actelor și măsurilor
procesuale. Aceasta trebuie să fie motivată în drept și în fapt.
Ordonanța trebuie să cuprindă următoarele elemente:
 denumirea parchetului și data emiterii;
 numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
 fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după
caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
 obiectul actul ui sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și
motivele de fapt și de drept ale acestora;
 date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter
medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
 alte menți uni prevăzute de lege;
 semnătura celui care a întocmit -o.
În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor legale privind cuprinsul ordonanței,
trebuie să punctez faptul că acest lucru conduce la sancțiunea nulității relative.

38
În prezent, Codul de procedură penală nu mai face deosebire între rechizitoriu și
ordonanță, subliniind faptul că procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și
soluționează cauza prin ordonanță.
Rezoluția se întocmește atunci când, în lege nu stipulează necesitatea înto cmirii unei
ordonanțe.35
Procesul verbal reprezintă înscrisul realizat de organele judiciare, prin intermediul
căruia se constată fapte sau împrejurări ce ajută la descoperirea adevărului în cadrul procesului
penal36, ori probează efectuarea unor acte proces uale37.
În situația în care, organul de cercetare penală consideră că trebuie să fie luate anumite
măsuri, ce țin de competența în mod exclusiv a procurorului, acesta întocmește propuneri
motivate cu ajutorul unui referat38.

35 În acest sens, dau drept exemplu situația în care, organul de cercetare penală propune neînceperea urmăririi
penale, procurorul confirmând acest lucru printr -o rezoluție.
36 De exemplu, procesul verbal de cercetare întocmit la fața locului.
37 De pildă, procesu l verbal în care se consemnează faptul că avocatul a fost încunoștiințat în ceea ce privește data
efectuării actelor de urmărire penală dintr -o cauză.
38 Cum ar fi referatul cu propunere motivată privind punerea în mișcare a acțiunii penale.

39
CAP. III Competen ța procurorului în faza de urmărire penală

3.1. Competența organelor de urmărire penală

Legiuitorul a prevăzut în Codul de procedură penală, în Partea Generală, în cuprinsul
Titlului III, Capitolul II, Secțiunea a 5 -a, competența organelor de urmărire penală.
Competența reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unui organ judiciar de a urmăr i
și de a judeca o anumită cauză penală sau de a se pronunța în ceea ce privește plângerile,
propunerile sau alte sesizări referitoare la actele și măsurile ce restrâng drepturile și libertățile
fundamentale ale persoanei, sau asupra legalității actului de trimitere în judecată, a probelor ce
se află la baza acestuia, precum și asupra actelor efectuate pe parcursul urmăririi penale,
precum și în ceea ce privește l egalitatea soluțiilor de netrimi tere în judecată.
Ținând seama că, într -o cauză penală , dreptul de a desfășura activitatea de urmărire
penală este strâns legată de obligația organelor de urmărire penală, de a efectua toate actele
care intră în atribuțiile lor, imediat ce au luat la cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni,
competența reprezintă acea repartizare legală a cauzei penale în cadrul atribuțiilor organului de
urmărire penală competent.
Atribuția organului de urmărire penală constă în stabilirea tuturor drepturilor și
obligațiilor organului de urmărire penală, în vederea acționării pe ntru desfășurarea tuturor
activităților caracteristice primei etape a procesului penal.39
Noțiunea de competență, reprezintă, pe de o parte, dreptul și obligația unui organ
judiciar de a instrumenta o anumită cauză penală, potrivit legii, iar pe de altă par te, aceasta
reprezintă însușirea unei cauze penale de a fi instrumentat de un anumit organ judiciar.
Scopul competențelor organelor de cercetare penală constă în necesitatea apropierii
justiției de cei interesați prin simplificarea formelor procesuale și a cordarea unei competențe
largi ale organelor judiciare, înfăptuirea justiției penale cu celeritate; evitarea supraglomerării
unui organ judiciar; asigurarea calității procesuale prin atribuirea cauzelor cu un grad înalt de
complexitate, organelor superioar e; repartizarea cauzelor după criteriul teritorial.40
Competența poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:

39 B. Micu, Mono grafii -Competenț a teritorial ă în materie penală , Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, p. 38
40 Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală – Partea generală, vol . I, Editura C. H. Beck, București, 2007, p. 399.

40
 competența funcțională denumită și ratione officii – stabilește activitatea de
judecată sau de urmărire penală pe care o poate efectua instanța, prec um și
organele de urmărire penală. De asemenea, ea stabilește și activitatea
judecătorului de drepturi și libertăți, sau a judecătorului de cameră preliminară.
 competența materială denumită și ratione materiae – este determinată de
obiectul cauzei penale ș i stabilește care dintre organele judiciare, de grad
diferit, pot urmări sau judeca o anumită cauză penală. Aceasta mai stabilește și
instanța la care funcționează judecătorii de drepturi și libertăți sau de cameră
preliminară;
 competența personală denumi tă și ratione personae – este determinată de o
anumită calitate a subiectului activ al infracțiunii care stabilește, prin derogare
de la competența materială care dintre organele judiciare pot urmări sau judeca
o anumită cauză penală;
 competența teritoria lă denumită și ratione loci – este determinată de locul
săvârșirii infracțiunii, locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul,
locuința acestuia, persoană fizică, sau, în cazul persoanelor juridice, sediul
acesteia, momentul la care fapta a fost săv ârșită, locuința ori sediul persoanei
vătămate.
Reamintesc faptul că , organele de urmărire penală , așa cum rezultă din prevederile
legale, sunt formate din procurorii constituiți în parchete ce reprezintă Ministerul Public și
organele de cercetare penală, fie ele organe de cercetare ale poliției judiciare, sau organe de
cercetare speciale.
Sub aspectul competenței funcționale a organelor de urmărire penală, organele de
cercetare penală, de regulă, sunt cele care efectuează cercetarea penală, competența
funcțională a procurorului fiind facultativă, în sensul că parchetele prin intermediul
procurorilor, conduc, controlează sau supraveghează activitatea desfășurată de organele de
cercetare penală într -o cauză penală.
Excepție de la regula de mai sus sunt cazur ile strict prevăzute de lege în care urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror.
Analizând respectarea prevederilor legale referitoare la competență, organul de
urmărire penală, sesizat prin plângere sau denunț, prin actele închei ate de alte organe de

41
constatare prevăzute de lege ori sesizată din oficiu, așa cum reiese din prevederile art. 288
alin. (1) din Codul de procedură penală, Par tea specială, este dator confor m art. 58 alin. (1) din
Codul de procedură penală, Partea general ă, să-și analizeze competența imediat după sesizare,
pentru a stabili dacă este sau nu îndreptățit să efectueze activitățile de umărire penală, în
conformitate cu prevederile legale, în caz contrar, trimite de îndată cauza procurorului care
exercită suprav egherea, în vederea sesizării organului competent.
În situația în care procurorul realizează că nu este competent să efectueze sau să
supravegheze urmărirea penală, acesta va dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de
competență și trimite cauza pro curorului competent.
Referitor la competența teritorială, aceasta este definită în literatura de specialitate ca
fiind acea formă de competență determinată de locul săvârșirii infracțiunii, locul în care a fost
prins suspectul sau inculpatul, locuința susp ectului sau inculpatului persoana fizică ori, după
caz, sediul inculpatului persoana juridică, la momentul la care a săvârșit fapta, locuința sau,
după caz, sediul persoanei vătămate.41
Legea prevede posibilitatea extinderii acestei competențe, în situația în care anumit e
acte de urmărire penală impun necesitatea de a fi efectuate în afara razei teritoriale în care se
face urmărirea penală, situație în care procurorul sau organul de cercetare penală poate să le
efectueze el însuși, ori procurorul poate dispu ne efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin
delegare.
Pentru a dezvolta operativitatea urmăririi penale, procurorul sau organul de cercetare
penală, după caz, efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie
îndeplinite în afara razei teritoriale.
În caz de urgență, art. 60 din Codul de procedură penală, Partea generală, prevede
faptul că procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală, este obligat să îndeplinească
actele de urmărire penală care nu suferă amânare, ch iar dacă acestea privesc o cauză care nu
este de competența acestuia, iar lucrările care au fost efectuate astfel, se vor trimite de îndată
procurorului competent pentru soluționarea cauzei prin procurorul care exercita supravegherea
activității organului de cercetare penală, în cazul în care lucrările nu au fost efectuate chiar de
către acesta.

41 M. Udroiu, Sinteze și grile – Procedură penală. P artea generală. Noul cod de procedură penală., Ed. C. H.
Beck, Bucureș ti, 2014, p. 131 .

42
Fiind o prevedere legală cu caracter de excepție, extinderea în cazuri urgente a
competenței materiale sau personale a organului de cercetare penală nu se aplică î n mod
similar și în privința actelor investigatorului sub acoperire ori actelor organelor de
constatare.42
În ceea ce privește competența organelor de cercetare penală, aceastea își desfășoară
urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată prin lege în competența organelor
de cercetare penală speciale sau procurorului precum și în alte cazuri prevăzute de lege, iar
organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală, în condițiile legii,
aferent specializării structurii din care fac parte.
Subordonarea organelor de cercetare penală, spre deosebire de Ministerul Public unde
funcționează o singură subordonare și anume cea ierarhică, în literatura de specialitate se
consideră că în cadrul acestora funcționează o dublă subordonar e, respectiv o subordonare pe
linie administrativă, dată de subordonarea față de organele superioare din Ministerul
Administrației și Internelor și o subordonare pe linie de cercetare penală, dată de subordonarea
față de procurorul care conduce, controleaz ă sau supraveghează cauza penală.
Referitor la modul în care legiuitorul a ales să reglementeze situația organelor de
cercetare penală ale poliției judiciare, în literatura de specialitate s -a afirmat în mod întemeiat
că organele de cercetare penală ale po liției judiciare dețin o competență materială generală.43
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare nu au o colaborare directă cu
instanțele judecătorești, ci au competență doar în desfășurarea urmăririi penale, în acest sens
efectuează activități procesuale precum percheziția, cercetarea la fața locului, reconstituirea,
de asemenea acestea administrează probele necesare rezolvării cauzei penale, redactează
procese -verbale, când sunt obligate să adnoteze activitățile desfășurate și fac referate mot ivate
privind luarea unor măsuri pe care le înaintează procurorului care conduce controlează și
supraveghează activitatea.
Organele de cercetare penală pot face doar propuneri, astfel că nu sunt competente să
dispună punerea în mișcare a acțiunii penale și nici arestarea preventivă sau clasarea cauzei
penale.

42 M. Udroiu, Si nteze și grile. Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editia a 3-a, Ed. C. H. Beck,
Bucureș ti 2013 , p. 448 -449.
43 N. Volonciu , Tratat de pr ocedura penală . Partea generală, vol. I, Ed . Paidea, București, 1998, p.250.

43
Competența acestor organe nu este condiționată de competența unei anumite instanțe
de a judeca o cauză penală, în sensul în care organele de cercetare penală ale poliției au în
competența lor atât fapt e ce revin spre soluționare judecătoriei, cât și fapte care intră în
competența Tribunalului sau a Curții de Apel.
În cadrul procesului penal există cazuri când datorită calității făptuitorului ori a naturii
infracțiunii săvârșite, legiuitorul a prevăzut î n mod expres, posibilitatea ca efectuarea urmăririi
penale să poată fi exercitată de către organul de cercetare special.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției
judiciare, polițiștii care nu fac parte din poliția judiciară au dreptul dar și obligația de a efectua
orice act de constatare a săvârșirii infracțiunilor conform legii precum și obligația de a
încunoștiința de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliției judiciare cu privire la
constatarea săv ârșirii infracțiunilor și de a le înainta, totodată actele de constatare.
Potrivit art. 61 alin. 2 din Codul de procedură penală, organele de constatare pot
întocmi procese -verbale despre împrejurările constatării, au obligația să ia măsuri de
conservare a locului săvârșirii infracțiunii, de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale
de probă , precum și dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor în cazul
infracțiunilor flagrante sau de a -l prinde pe făptuitor și a -l preda organelor de urmărire penală.
De asemenea organele de constatare sunt obligate în a consemna în procesul -verbal dacă este
cazul, mențiunile făcute de făptuitor sau alte persoane prezente la locul constatării.
Atât în cazul art . 61, cât și în cazul ar t. 62 din Codul de procedură penală, procesele
verbale întocmite de către agenții constatatori, constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală.

44
3.2. Competența procurorului în faza de urmărire penală

În opinia profesorului Ion Neagu, în cadrul etapei urmăr irii penale, având în vedere
importanța și complexitatea atribuțiilor cu care legiuitorul l -a învestit, procurorul, reprezintă
figura centrală.
Printre atribuțiile Ministerului Public, se regăsește și efectuarea urmăririi penale, așa
cum este prevăzut și î n art. 63 din Legea nr. 304 /2004 privind organizarea judiciară, atribuții
exercitate de către procurori care participă la soluționarea conflictelor prin mijloace
alternative, conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare,
conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală.
Conform art. 56 alin. (1) din Codul de procedură penală, Partea generală, procurorul
conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a
organelor de cercetare penală speciale prevăzute de lege și supraveghează ca actele de
urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
Printre multiplele sarcini pe care procurorul le are de îndeplinit, sfera cea mai
importantă de atribuții se cir cumscrie efectuării actelor de urmărire penală.44
În urma analizei exercitate asupra organelor de cercetare penală, procurorul este
îndreptățit prin lege să preia o cauză din competența organului de cercetare penală și să
desfășoare personal urmărirea penal ă, dându -i-se astfel statutul de organ principal de urmărire
penală.
În argumentarea acestei mențiuni, punctez faptul că art. 300 alin. (3) din Codul de
procedură penală, potrivit căru ia, în exercitarea atribuției de a conduce activitatea de urmărire
pena lă, procurorul ia măsurile ce se impun sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care
iau măsuri și poate să ajute la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze
personal.
În practică, înfăptuirea acestui drept se aplică cu titlu de excepție și este lăsată la
aprecierea procurorului, întrucât , datorită numărului mare de dosare în lucru raportat la
schema redusă precum și lipsa de personal a parchetelor, competența procurorului de a efectua
activitatea de urmărire penală în orice ca uză, este facultativă.

44 B. Micu , Monografii -Competența teritorială în materie penală , Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 43.

45
În cadrul procesului penal așa cum rezultă și din prevederile legale ale art. 55 alin. (3)
din Codul de procedură penală, procurorul este competent să urmărească sau să desfășoare
urmărirea penală; să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; să
exercite acțiunea penală precum și acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege; încheie, în
condițiile legii, acordul de recunoaștere a vinovăției; formulează și exercită contestațiile și
căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești și îndeplinește orice alte
atribuții prevăzute de lege.
Art. 56 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod
obligatoriu, de către procuror în următoarele situații:
a. în cazul infracțiunilo r pentru care competența de judecată în primă instanță
aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
b. în cazul infracțiunilor de omor, omor calificat, uciderea la cererea victimei,
determinarea sau înlesnirea sinuciderii, ultraj, comprom iterea intereselor
justiției, ultraj judiciar, cercetare abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura,
represiunea nedreaptă, luarea și darea de mită, traficul și cumpărarea de
influență, fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în le gătură
cu aceștia, fapte săvârșite de funcționari străini sau în legătură cu aceștia;
c. în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare
moartea unei persoane;
d. în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărire a penală
aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e. în alte cazuri prevăzute de lege.
Altă atribuție prevăzută în sarcina procurorului constă în dreptul acestuia de a sta bili cu
inculpatul un acord ca urmare a recunoașterii vinovăției a acestuia din urmă, excepție de la
această regulă fiind inculpații minori care nu pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției.
Potrivit legii, acordul de recunoaștere a vinovăției poat e fi început atât de către
procuror cât și de către inculpat și se poate sfârși numai în condițiile în care legea prevede
pentru infracțiunea recunoscută pedeapsa amenzii sau închisoarea de cel mult 7 ani.
Astfel că, după ce s -a încheiat acordul de recunoa ștere a vinovăției, procurorul
urmează să sesizeze instanța competentă cu judecarea cauzei în fond și să trimită acesteia

46
dosarul de urmărire penală împreună cu acordul de recunoaștere a vinovăției, stabilit cu
respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, pentru ca instanța să se pronunțe prin
sentință, urmare a unei proced uri necontradictorii, în ședință publică, după ascultarea
procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă aceasta este
prezentă.
Totodată, p rocurorul poate dispune începerea sau clasarea urmăririi penale, poate să
decidă măsura preventivă care se impune într -o cauză, sau să pună sub învinuire persoanele
sau poate să efectueze, orice act de urmărire penală în cauzele pe care le are în subordine și le
supraveghează.
În același timp, procurorul este în măsură să autorizeze unele măsuri sau acțiuni
procesuale, cum sunt perchezițiile, interceptările convorbirilor telefonice, arestările preventive
precum și să întocmească rechizitoriul pentru trimite rea cauzei penale în judecată sau să
soluționeze cauza prin ordonanță, dispunând clasarea cauzei sau renunțarea la urmărirea
penală, după caz.
Procurorul poate dispune prin ordonanță renunțarea la urmărirea penală atunci când nu
există interes public în ur mărirea penală a inculpatului sau clasarea, când nu exercită acțiunea
penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile care
împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.
Din analiza art. 76 din Le gea nr. 304 din 2004, privind organizarea judiciară, reiese
faptul că în exercitarea atribuțiilor ce -i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție poate emite ordine cu caracter intern, astfel încât acesta poate
dispune, printr -un astfel de ordin, ca urmărirea penală să fie făcută în mod obligatoriu de către
procuror, în anumite situații.
Mai există și competența potrivit căreia procurorii pot prelua cauzele de la alte
parchete.
În acest sens, art. 325 din Codul de procedură penală, menționează faptul că procurorii
din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii
urmăririi penale, cauze ce sunt în competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția
motivată a con ducătorului parchetului ierarhic superior, aceste dispoziții aplicându -se în mod
corespunzător și când legea prevede o altă subordonare ierarhică.

47
Pe lângă cele expuse mai sus, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiț ie, potrivit articolului 326 din Codul de procedură penală, la cererea
părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet
egal în grad, dacă există un motiv temeinic că activitatea de urmărire penală poate fi afe ctată
din pricina împrejurărilor cauzei sau a calității părților, ori a subiecților procesuali principali,
sau există pericolul de amenințare a ordinii publice.
Conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție își
exercită atrib uțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea
corupției.
Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu
urmărirea penală pentru infracțiunile privind:
 pagube materiale mai mari de cât echivalentul în lei a 200.000 euro ori
dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este
mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
 infracțiuni de corupție comise de către deputați; senatori; membrii din
Rom ânia ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia
Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații
acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai
Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al
Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul
Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cad rul
Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim -ministrului; membrii și auditorii
publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de
conturi; guvernatorul, prim -viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Nați onale a
României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali,
generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene;
primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii ș i viceprimarii
sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri
județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice
centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul ac estora, cu excepția
conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și

48
a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii
Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director
inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților
naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar,
al instituțiilor publice care au atribuții î n procesul de privatizare și al unităților centrale
financiar -bancare și de către membrii instanțelor de arbitraj sau de către funcționari
străini;
 Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
 Deturnarea licitațiilor publice, abuzul în serviciu, precum și uzurparea
funcției.
În cazul în care urmărirea penală este disjunsă, procurorul din cadrul Direcției
Naționale Anticorupție poate continua efectuarea urmăririi penale chiar și în cauza disjunsă.
În ceea ce privește infracțiunile men ționate mai sus, săvârșite de militarii în activitate,
urmărirea penală se efectuează de către procurori militari din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.
Direcția de Investigare a Infrac țiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se
încadrează cu procurori, specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor,
economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de
specialitate, personal economic și administrativ, în limita posturilor prevăzute.
Procurorii specializați din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru
infracțiunile:
a) următoarele infracțiuni, dacă săvârșirea lor a intrat în scopul unui grup
infracțional organizat:
– furt, furt calificat și sancțiunea tentativei acestora;
– tâlhărie sau tâlhărie calificată, piraterie, tâlhărie sau piraterie umană urmată
de moartea victimei, precum și sancționarea tentativei în cazul acestora;
– abuz de încredere, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor;
– bancruta simplă sau frauduloasă;
– gestiune frauduloasă;
– înșelăciune, înșelăciune privind asigurările;

49
– deturnarea licitațiilor publice;
– exploatarea p atrimonială a unei persoane vulnerabile;
– delapidare;
– infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane, precum și
faptele care au produs consecințe deosebit de grave privind delapidarea;
– deturnare de fonduri;
– infracțiuni privind piața de capit al;
– infracțiuni de concurență neloială;
– evaziune fiscală;
– infracțiuni rivind reforma în domeniul sănătății.
b) următoarele infracțiuni, indiferent dacă acestea au fost săvârșite sau nu
în condițiile grupului infracțional organizat prevăzut de art. 367 alin. ( 6) din Codul
penal:
– trafic de persoane și de minori;
– divulgarea informațiilor secrete de stat;
– falsul informatic și infracțiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui
stat străin dacă fapta privește infracțiunea de fals informatic;
– acces ilegal la un sistem informatic;
– interceptare ilegală a unuei transmisii de date informatice;
– alterarea integrității datelor informatice;
– perturbarea funcționării sistemelor informatice;
– transfer neautorizat de date informatice;
– operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice;
– pornografie infantilă;
– trădarea sau trădarea prin transmiterea informațiilor secrete de stat, precum
și trădarea prin ajutarea inamicului și înalta trădare;
– acțiuni împotriva ordinii constituționale și acțiuni ostile contra statului;
– spionaj;
– atentat ce pune în pericol securitatea națională;
– atentat contra unei colectivități;
– acte de diversiune;

50
– comunicare de informații false;
– propagandă pentru război;
– compromiterea unor interese de stat;
– divulgarea secretului care periclitează securit atea națională;
– infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională;
– constituirea de structuri informatice ilegale;
– nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale;
– infracțuni privind securitatea națională;
– infracțiuni priv ind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și
controlul activității nucleare;
– infracțiuni privind traficul și consumul ilicit de droguri;
– infracțiuni privind activitățile de terorism;
– infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de d roguri;
– infracțiuni privind operațiunile cu produse susceptibile de a avea efecte
psihoactive.
– infracțiunea de spălare a banilor.
Dacă infracțiunile menționate mai sus sunt săvârșite de minori sau asupra minorilor,
urmărirea penală se efectuează de către p rocurori din cadrul Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism anume desemnați de către procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

51
3.3. Supravegherea exercitată de proc uror în faza de urmărire penală

În ansamblul de activități aflate în sfera competenței procurorului, supravegherea
urmăririi penale se înfățișează ca o sarcină deosebit de importantă a acestuia, având în vedere
că urmărirea penală se desfășoară prepondere nt de către procurori, devenind atributul esențial
al Ministerului Public.45
Supravegherea urmăririi penale reprezintă un complex de activități ce sunt desfășurate
de către procuror, în vederea aflării adevărului în cursul urmăririi penale, pentru a fi lămu rită
cauza din toate punctele de vedere, prin strângerea probelor utile, atât în favoarea cât și în
defavoarea învinuitului sau inculpatului, ca scopul urmăririi penale să fie realizabil.
Astfel că supravegherea de către procuror a urmăririi penale constit uie principala sa
atribuție. În acest context, procurorul dă dispoziții motivate, cu caracter obligatoriu pentru
organul de cercetare penală, efectuează verificări sau aprobă întocmirea unor acte de urmărire
penală, urmărind, în esență, înfăptuirea scopulu i general al procesului penal.
Așadar, supravegherea exercitată de procuror are drept obiect:
 orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la
răspundere penală și ca nicio persoană să nu fie urmărită penal dacă nu
există temeiuri că ac easta a săvârșit o faptă sancționată de legea penală;
 nicio persoană să nu fie reținută sau arestată decât în cazrile și în
condițiile legale;
 înfăptuirea scopului procesului penal, cu respectarea legalității
procesuale;
 este competent să exercite supraveg herea asupra activității de cercetare
penală procurorul care aparține parchetului de pe lângă instanța care
judecă cauza, în primă instanță.
Conform art. 130 alin. (1) din Constituție, Ministerul Public este o simplă parte care
reprezintă în proces intere sele generale ale societății și apără ordinea de drept, un auxiliar al
justiției.46

45 I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul juridic, București, 2009, p. 58.
46 T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar, vol. II, E d. Lumina Lex, București,
1998, p. 360.

52
De asemenea, potrivit art. 63 lit. b) din Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea
judiciară, Ministerul Public, prin procurori, conduce și supraveghează activitatea de ce rcetare
penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală.
Modalitățile de exercitare a supravegherii sunt următoarele:
a) trecerea cauzei de la un organ la altul – procurorul poate dispune acest lucru, cu
condi ția ca atât organul de cercetare de la care se ia cauza, precum și cel căruia
i se distribuie cauza, să se afle sub supravegherea aceluiași procuror;
b) participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale – cu această
ocazie, procurorul poate s ă îndrume organul de cercetare penală în ceea ce
privește efectuarea unor acte, sau, acesta să efectueze personal orice act de
cercetare penală;
c) verificarea lucrărilor de cercetare penală – procurorul poate cere orice dosar de
la organul de cercetare penal ă, care conține actele materiale și datele privind
faptele ce formează obiectul cauzei.
d) Dispoziții obligatorii date de procuror – acestea trebuie să fie date în scris și
motivat, au caracter obligatoriu pentru organele de cercetare penală. Organele
ierarhi c superioare organelor de cercetare penală nu pot da îndrumări
referitoare la cercetarea penală;
e) Autorizarea, confirmarea, încuviințarea și infirmarea actelor și măsurilor
procesuale de către procuror.
Obiectul supravegherii, potrivit legii (art. 299 din C odul de procedură penală), constă
în supravegherea exercitată de către procuror, a activității desfășurate de către organele de
cercetare penală, astfel ca orice faptă ilicită să fie descoperită și orice persoană care a săvârșit
o infracțiune să fie trasă la răspundere penală, iar niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut
decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Supravegherea trebuie să aibă caracter permanent, sens în care, aceasta se exercită din
momentul începerii urmăririi penale și pân ă la finalizarea ei prin soluția data de procuror,
îndeplinind toate aspectele legalității și temeiniciei.
Supravegherea urmăririi penale se poate realiza prin intermediul mai multor mijloace,
precum verificarea actelor de cercetarea penală; participarea p rocurorului la efectuarea actelor
de urmărire penală; confirmarea sau infirmarea actelor organelor de cercetare penală; trecerea

53
unei cauze de la un organ de cercetare la altul sau soluționarea plângerilor formuate împotriva
actelor de cercetare penală pri n care s -a adus o vătămare drepturilor și intereselor legitime ale
unei pesoane.47
Așadar, printre altele, procurorul este competent să ceară spre verificare orice dosar
aflat în lucru de la organul de cercetare penală, acesta fiind obligat să îl trimită de îndată cu
toate actele, datele și materialele aflate la dosar.
În același timp, procurorul trebuie să aibă cunoștință de cauzele care sunt în curs de
cercetare penală, atfel că organele de cercetare penală, așa cum reiese din art. 300 alin. (2) din
Codul de procedură penală, sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre
activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze, procurorul putând astfel să își
îndeplinească atribuțiile ce decurg din supravegherea activității de cerceta re penală.
Ulterior luării la cunoștință despre începerea cercetării penale, procurorul desfășoară
din oficiu supravegherea, de pe poziția de conducere și control a activității de cercetare penală.
Potrivit art. 303 alin. (2) din Codul de procedură penală, dipozițiile date de procuror în
legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul
de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea
infracțiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare
penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.
Serviciile și organele specializate în culegerea, prelucrarea și furnizarea info rmațiilor,
precum Serviciul Româ n de Informații, Serviciul de Informații Externe, Departamentul de
Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerul Afacerilor și Interne, Direcția de
Informații a Armatei din cadrul Ministerului Apărării Naționale, au obligația de a pune,
imediat la d ispoziția parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele și toate
informațiile, neprelucrate, deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor, așa cum reiese din
art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară.
În cazu l în care organul de cercetare îndeplinește în mod defectuos sau nu duce la
îndeplinire dispozițiile date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de
cercetare penală, care este obligat ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice

47 M. Udroiu , Sinteze și grile. Procedură penală . Partea generala. Partea specială, Editia 3, E d. C. H. Beck,
București 2013, p. 450.

54
procu rorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancțiunea amenzii judiciare pentru abaterile
judiciare sau poate solicita retragerea avizului.
Procurorul poate, potrivit legii, să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală,
astfel participând în mod personal la efectuarea cercetărilor, nu numai că se asigură buna
desfășurare a actului, dar prin experiența sa profesională, acesta poate da indicații cu privire la
actele de cercetare ce trebuiesc desfășurate, asigură respectarea legii și totodată face c a actul în
sine să fie mai eficient, mai bine organizat și în deplină legalitate cu normele în vigoare.
Spre exemplu , prezența procurorului la efectuarea unei cercetări la fața locului
împreună cu echipa criminalistică consolidează temeinicia respectării c ondițiilor prevăzute de
lege cu pri vire la efectuarea acestor acte și confirmă totodată stabilirea corectă și completă a
împrejurărilor stabilite la locul faptei, a urmelor și mijloacelor de probă materiale identificate.
O altă formă de conducere și suprav eghere reglementată de art. 301 alin. (1) din Codul
de procedură penală, constă în aceea că atunci când procurorul constată faptul că urmărirea
penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, acesta ia măsuri
pentru a trimite cauza la organul competent.
În ace st caz, actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile, în
consecință, procurorul nu le poate infirma, chiar dacă nu au fost efectuate de un organ
competent, ci doar îndeplinind condiția ca acestea să fi fost le gal efectuate.
În cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni, sau atunci când
mai multe acte materiale formează o singură infracțiune, procurorul poate dispune reunirea
cauzelor și ulterior trimite cauza organului competent cu acea cauză penală, la cererea acestuia
sau a părților, dar și din oficiu de către instanța competentă.
Preluarea cauzei de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de
procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penal e în acea cauză, pe baza
propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza.
Prin concretizarea verificării activității de cercetare penală precum și prin participarea
la efectuarea unor acte de cercetare sau rezolvând plângerile împotriv a unor acte de cercetare
penală, procurorul poate confirma că actul de cercetare a fost legal efectuat, având eficiența
scontată și că măsura procesuală a fost luată în condițiile prevăzute de lege, situație în care
procurorul conferă valabilitate acestor acte și măsuri sau efectuează personal actele necesare
desfășurării în continuare a urmăririi penale.

55
Dacă în timpul efectuării actelor de cercetare penală procurorul constată faptul că
prevederile legale nu au fost respectate sau că activitatea nu a fost corect sau eficient
îndeplinită, acesta va da curs constatării și va îndrepta erorile, în măsura în care acest lucru
este posibil și va infirma aspectele efectuate în afara normei legale, refuzând îndeplinirea
actelor și măsurilor solicitate.
Potrivit art . 304 din Codul de procedură penală, în situația în care, procurorul constată
că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea
dispozițiilor legale sau neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei
interesate, acest lucru se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic
superior în ceea ce privesc actele procurorului ierarhic inferior.
Alături de cele menționate mai sus, procurorul îndeplinește supravegherea și cu o cazia
rezolvării plângerilor îndreptate împotriva actelor de cercetare.
Cu privire la acest aspect, prevederile Codului de procedură penală subliniază faptul că
orice persoană este îndreptățită a face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire
penală, cu condiția ca prin aceasta să i se fi adus o vătămare intereselor sale legitime, precum
și posibilitatea de a depune o plângere împotriva actelor procurorului.
În primul caz, această plângere se trimite procurorului care supraveghează activitatea
organelor de cercetare penală și se depune, fie la organul de cercetare penală care are obligația
de a înainta plângerea împreună cu explicațiile sale, procurorului, în cel mult 48 de ore de la
primirea acesteia, fie se depune direct procurorului însărcinat c u supravegherea, care are
obligația ca în cel mult 20 de zile de la primire, să rezolve plângerea și să comunice de îndată
persoanei un exemplar al ordonanței.
În ceea ce privește plângerea împotriva actelor efectuate de procuror sau a măsurilor
emise de a cesta, conform art. 339 alin. (1) din Codul de procedură penală , se rezolvă de prim –
procurorul parchetului sau după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de
apel ori de procurorul șef de secție al parchetului.
Plângerile îndreptate î mpotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor se soluționează prin
emiterea unei ordonanțe, ce se comunică persoanei care a întocmit plângerea, precum și
celorlalte persoane interesate, acestea neputând fi atacabile la procurorul ierarhic superior.
În cazul s oluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire, plângerea se face în termen
de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s -a dispus soluția.

56
Dacă plângerea formulată împotriva soluțiilor de clasare sau renunțare la urmărirea
penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă, atunci persoana interesată are
la îndemâna posibilitatea de a face plângere în termen de 20 de zile de la comunicare, la
judecătorul de cameră preliminară de la instanță căreia i -ar reveni competența judecă rii cauzei
în prima instanță, potrivit dispozițiilor legale.
Plângerea astfel îndreptată se soluționează de judecătorul de cameră preliminară care
conform art. 341 din Codul de procedură penală, stabilește termenul de soluționare și îl
comunică împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note
scrise în ce privește admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Procurorul este nevoit ca în
termen de 3 zile de la primirea comunicării să trimită dosarul cauzei judecătorului de ca meră
preliminară, iar în situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta, potrivit legii, va
trebui să o înainteze împreună cu dosarul cauzei, instanței competente.
În esență, procurorul este conducătorul urmăririi penale, care are față de org anele pe
care le supraveghează drept de decizie și de intervenție asupra actelor de urmărire penală
realizate de acestea,urmărește ca urmărirea penală să se efectueze în mod complet, operativ și
temeinic și ia măsuri pentru prevenirea și combaterea unor fa pte ilicite, iar în cazul în care
constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că
urmărirea penală este completă și există probele necesare și administrate legal, conform art.
327 din Codul de procedură penală, emi te rechizitoriul prin intermediul căruia dispune
trimiterea in judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost
savârșită de inculpat și că acesta răspunde conform dispozițiilor penale.

57
CAP. IV PRACTICĂ JUDICIAR Ă
Speța nr. 1

În acest sens este rechizitoriul procurorului întocmit la data de 10.06.2015, în cazul
autorului D.S.M. , cercetat în stare de arest preventi v pentru tentativă de omor și tâ lhărie
calificată.
Din analiza ansamblului materialului probator admi nistrat în cauză, s -a reținut
următoarea situație de fapt : Numita P.A în vârsta de 18 ani a avut o relaț ie de prietenie c u
numitul D.S.M din anul 2012 până la începutul anului 2015 când s -au despărț it .
La data de 27.0 4.2015 inculpatul s -a deplasat înarmat cu un satâr la domiciliul victimei
și profitând de faptul că aceasta nu se afla la domiciliu , a pătruns în interiorul locuinței forțând
ușa de acces și s -a ascuns într -un șifonier, așteptâ nd victim a. În jurul orelor 01.00 victima a
revenit l a domiciliu împreună cu părinții săi P.M. și P. C. iar în momentul când a intrat în
camera sa, a fost atacată de inculpat. Î n acel moment , părinții au intervenit și au fost loviți de
către inculpat cu satâ rul în zona feței ș i capului de mai multe ori , după care acesta a părăsit
locuința în grabă .
În drept , fapta inculpatului D.S.M.de a lovi cu intenția de a suprima viața, faptă
petrecută în locuinț a victimelor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă
de omor , prevăzută de art. 32 C od penal raportat la art.188 alin. (1) din C od penal.
În acest caz , la data de 10.06.2015, procurorul , examinând dosarul nr.601/P/2015
întocmește rechizitoriul.
Au fost analizate latura civilă, date privind desfășurarea urmăririi penale, date privind
persoa na inculpatului, mijloace de probă, precum și datele suplimentare, în urma cărora s -a
dispus trimiterea în judecată a inculpatului, în acest sens în cauză procurorul din cadrul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău la dat a de 10.06.2015.
La data de 12.0 4.2015, examinând actele și lucrările dosarului penal nr. 601/P/2015,
procurorul din cadrul Parchetul ui de pe lângă Tribunalul Bacău a dispus în temeiul art. 311
alin. (1) și art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală , a disp us schimbarea încadrării
juridice a faptei, precum și efectuarea în continuare a urmăririi penale.
La data de 12.04.2015 procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalu l Bacău
a dispus prin ordonanță, în temeiul art. 209 din Codul de procedură pen ală, reț inerea pe o

58
perio adă de 24 de ore a inculpatului , iar la da ta de 13.04.2015 , Tribunalul Bacă u a dispus
arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 30 de zile.
La data de 21.04.2015 , examinând actele de cercetare în cauză , procurorul din cadrul
Parchetului de pe lâng ă Tribunalul Bacău , dispune delegarea organelor de cercetare penală din
cadrul IPJ Bacău – Serviciul de Investigații Criminale , în vederea identificării și audierii unor
martori, după care organele de cercetare penală le vor înainta Parchetul ui de pe lângă
Tribunalul Bacău .
La data de 27.04.2015 procurorul din cadrul Parchetu lui de pe lângă Judecătoria Oneș ti
dispune declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei a Parchetu lui de pe lângă
Judecătoria Oneș ti, în favoarea Parchetului de pe lângă Tri bunalul Bacău, în sensul acesta
întocmindu -se un referat cu propunerea de declinare.
La data de 27.04.2015 Inspectoratul de Poliție Județean Bacău – Poliția Municipiului
Onesti – Secția 3 Poliție Rurală Oneș ti, în baza procesului verbal de denunț , s-a em is
Ordonanța de dispunere a cercetării la fața locului.
Din cuprinsu l rechizitoriului mai fac parte : proces ul verbal de conducere în ter en,
planșă fotografică cu aspec te fixate, declarație de la persoana vătămată, ordonanță pentru
dispunerea efectuării de constatări medico -legale, raport de constatare medico -legală,
declarația victimei, declarații martori, procese verbale încheiate, de procurorul din cadrul
Parchetului de pe l ângă Tribunalul Bacău precum și declarații ale inculpatului.

Speța nr. 2

În ace st sens este rechizitoriul procurorului întocmit la data de 22.1 2.2016, în cazul
autorului C.V. cercetat în stare de arest pr eventiv pentru distrugere, faptă prevăzută și
pedepsită de art. 25 3 alin.4 din Codul Penal și două infracțiuni de violență în famil ie, fapta
prevăzută și pedepsită de art. 193 a lin. (1) cu referire la art. 199 din Codul Penal, cu aplic area
art. 38 alin. (1), totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul Penal.
Din analiza ansamblului materialului probator administrat în cauză, s -a reț inut
următoarea situație de fapt: Numitul C.V. în vârstă de 21 ani locuiește împreună cu părinții săi
C.I. și C.M. în comuna Sănduleni, sat Să nduleni, nr. 491, jud. Bacau.

59
La data de 28.11.2016 inculpatul și -a lovit părinții, respectiv pe C. I. și C.M., cauzându –
le suferinț e fizice, apoi a incendiat imobilul propri etatea acestora, imobil situat în comuna
Sănduleni, sat Sănduleni, nr. 491, jud. Bacă u, prejudiciul fiind evaluat l a 10.000 lei, suma ce
reprezintă atâ t contravaloarea distrugerilor provocate locuinței, dar ș i contravaloarea bunurilor
aflate î n interior (haine, mobilier) .
În drept , fapta inculpatului C.V. de a incendia locuința stropind cu benzină mobilierul
și de a lovi cu intenția părinții, faptă petrecută în locuinț a victimelor, în trunește elementele
constitutive ale inf racțiunilor de distrugere, faptă prevăzută și pedepsită de art. 253 alin. (4)
din Codul Penal și două infracțiuni de violență în familie, faptă prevăzută și pedepsită de art.
193 a lin. (1) cu referire la art. 199 din Codu l Penal, cu aplicarea a rt. 38 alin. (1) , totul cu
aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul Penal.
În acest caz la data de 22.12.2016, procurorul examinând dosarul nr.2925/P/2016
întocmește rechizitoriul.
Au fost analizate latura civilă, date privind des fășurarea urmăririi penale, date privind
persoana inculpatului, mijloace de probă, precum și datele suplimentare, în urma cărora s -a
dispus trimiterea în judecată a inculpatului, în acest sens în cauză procurorul din cadrul
Parchetu lui de pe lângă Judecăto ria Oneș ti la data de 22.12.2016, întocmeș te rechizitoriul.
La data de 07.12.2015, examinând actele și lucrările dosarului penal nr. 2925/P/2016,
procurorul din cadru l Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneș ti a dispus , în temeiul art art.
305 alin. (3) din Codul de procedură penală continuarea urmă ririi penale.
La data de 30.11.2016 , examinând actele de cercetare în cauză procurorul din cadru l
Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneș ti dispune delegarea organelor de cercetare penală din
cadrul IPJ Bacău – Postul de Poliție Să nduleni , în vederea identificării ș i audierii unor martori
precum și efectuarea unei expertize psihiatrice pe persoană , după care organele de cercetare
penală le vor înainta Parchetului de pe lângă Judecatoria Onesti.
La data de 07.12. 2016 procurorul din cadru l Parchetului de pe lângă Judecă toria One ști
a dispus prin ordonanță, în temeiul art. 209 din Codul de procedură penală , reținerea pe o
perioadă de 24 de ore a inculpatului , iar la data de 08.12.2016 Judecătoria Oneș ti a dispus
arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 30 de zile.
La data de 28.11.2016 Inspectoratul de Poliție Județean Bacău – Poliția Municipiului
Oneș ti – Secția 3 Poliție Rurală Oneș ti – Postul de Poliție Să nduleni, în baza procesului verbal

60
de sesizare p rin SNUAU 112 , s-a emis o rdonanța de dispuner e a cercetării la fața locului și
ordonanța de începere a urmă ririi penale .
Din cuprinsu l rechizitoriului mai fac parte: proces -verbal de cercetare la faț a locului,
proces verbal de conducere în teren, planșă fotog rafică cu aspec te fixate, declarație de la
persoane vătămate, ordonanță pentru dispunerea efectuării de constatări medico -legale, raport
de constatare medico -legală, declarația victimei, dec larații martori, adrese ISU Bacău și
Primăria Să nduleni, proc ese verbale încheiate, de procurorul din cadru l Parchetului de pe
lângă Judecătoria Onești, precum și declarații ale inculpatului.

61
Concluzii

Țările europene prezintă o diversitate în ceea ce privesc regulile de numire a
judecătorilor și procurorilor. În cazul legislației românești există o bună protecție a
independenței judecătorilor și procurorilor, însă există unele deficiențe în ceea ce privește
posibilitatea Ministerului Justiției de a exercita anumite influențe, astfel încât Consi liul
Superior al Magistraturii nu are propriul aparat administrativ, iar cauzele asupra cărora
hotărăște Consiliul sunt pregătite de Ministerul Justiției.
Legislația statului român oferă ministrului justiției puteri relativ mari în ceea ce
privește suprave gherea și instruirea procurorilor, în comparație cu celelalte state membre ale
UE.
În prezent, independența judecătorilor și procurorilor nu este legată numai de nivelul
de protecție din punct de vedere legislativ. Spre exemplu, în unele țări unde această protecție
se prezintă în mod deficitar, executivul respectă totuși principiul independenței și se abține de
la numiri sau demiteri motivate politic. Constituțiile nou adoptate și celelalte legi din aceste
țări au fost modelate în mare măsură după sisteme c are oferă o bună protecție. În România
există o astfel de tradiție a implicării executivului, care a determinat, printre altele, demiterea
și numirea judecătorilor și a procurorilor după schimbările de guverne. Această tradiție trebuie
înlăturată și printr -o protecție legală susținută.
Așadar, angajamentele asumate de România pentru adoptarea unor măsuri legislative
în vederea consolidării independenței judecătorilor și procurorilor sunt binevenite. Prin
urmare, România va trebui să pună în practică planuri le de a acorda Consiliului Superior al
Magistraturii un statut autonom, cu propriul aparat administrativ și să i se sporească atribuțiile.
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat la data de 6 noiembrie 1997 o
rezoluție ce prevede o serie de cerințe relative la independența procurorilor, judecătorilor și
investigatorilor care sunt implicați în activitatea de cercetare și judecare privind actele de
corupție. Această rezoluție stipulează principiile referitoare la lupta ce se poartă împotriva
corupției și totodată, prin intermediul ei, este scoasă în evidență importanța deosebită ca
întregul personal implicat în lupta împotriva corupției să fie independent și în afara oricărei
influențe improprii.

62
Statele membre ale Uniunii Europene se diferenția ză prin regulile de numire a
procurorilor în cadrul parchetelor care se ocupă de cazurile de corupție, în ceea ce privește
modul de organizare a personalului și a atribuțiilor în cadrul acestor parchete.
Însă problema corupției din România este un fenomen mult mai amplu decât în orice
alt stat membru al Uniunii Europene, acest lucru reprezentând un obstacol fundamental în
calea progresului democratic și economic, astfel că lupta împotriva corupției trebuie privită ca
o prioritate.
În privința arestului, adu c în discuție art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului care stipulează că o persoană arestată trebuie adusă deîndată în fața unei instanțe,
astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului scoate în relief faptul că perioada
de privar e de libertate înainte ca instanța să revizuiască decizia de arestare nu poate depăși 4 -5
zile, lucru total opus în cadrul legislației țării noastre, deoarece procurorul se bucură de dreptul
de a aresta un acuzat în cursul urmăririi penale pentru o perioad ă de 30 de zile.
În cazul percheziției domiciliare, art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
este prevăzută clar condiția conform căreia orice persoană are dreptul să i se respecte viața
privată și de familie, proprietatea și corespondența, iar o autoritate publică nu poate interveni
asupra acestui drept, lucru care se regăsește și în cazul competenței procurorilor din România,
care au puterea de a decide cu privire la percheziția domiciliară în faza de urmărire penală.
Este de remarcat faptul că actualele dispoziții legale privind organizarea judiciară au
introdus o serie de prevederi în scopul de a spori automonia decizională a procurorului,
precum și să atenueze din posibilele efecte negative pe care principiul controlului ierarhic le -ar
putea p roduce asupra activității procurorilor, și anume:
 prevederea existentă în vechea lege de organizare judecătorească din Legea nr.
92/1992, a fost abandonată, conform căreia m inistrul justiției avea dreptul să
emită o dispoziție scrisă procurorului competent , în mod direct sau prin
procurorul general, să înceapă, procedura de urmărire penală pentru
infracțiunile despre care avea cunostință și să promoveze în fața instanțelor
judecătorești acțiuni și căi de atac necesare apărării interesului public, acest
lucru având ca rezultat crearea unui pericol de politizare a intervențiilor
ministrului;

63
 o altă prevedere abandonată ce făcea parte din legislația anterioară, era aceea
care prevedea faptul că controlul ministrului justiției exercitat asupra activității
procur orilor putea conduce la aprecierea activității, pregătirii și aptitudinilor
profesionale ale procurorilor . In prezent, singurul organism care supraveghează
pregătirea și aptitudinile profesionale ale procurorilor este Consiliul Superior al
Magistraturii.
 a fost reglementată posibilitatea procurorului de a contesta în fața Consiliului
Superior al Magistraturii interventia procurorului ierarhic superior, în orice
formă, în cursul urmăririi penale sau în adoptarea soluției, precum și intervenția
procurorului i erarhic superior privind influențarea în orice formă a concluziilor.
 a fost stabilită o continuitate a activității procurorului de caz, în sensul ca
lucrarile repartizate acestuia pot fi trecute altui procuror doar în cazul
suspendării sau încetării calită ții de procuror, ori în caz de absență, dacă există
cauze obiective care justifică urgența și care fac imposibilă rechemarea sa.
Procurorul căruia i -a fost luată o lucrare repartizată poate contesta măsura
dispusă de către procurorul ierarhic superior, la Consiliul Superior al
Magistraturii.
Pentru a conchide, trebuie să menționez faptul că principiul controlului ierarhic în
activitatea procurorilor se regăsește în marea majoritate a legislațiilor, iar dispozițiile legale
din dreptul intern au evoluat în se nsul asigurării independenței procurorului în ceea ce privește
adoptarea soluției într -un caz concret și în concluziile pe care le înaintează instanței. Se
remarcă astfel preocuparea legiuitorului român de a elimina posibilitatea ca principiul clasic al
subordonării și controlului ierarhic să se manifeste prin implicarea directă a procurorului
ierarhic sau a ministrului justitiei, în activitatea curentă a procurorilor, referitor la cauzele ce
le-au fost repartizate.

64
Bibliografie

1) Tratare, cursuri, mono grafii:
1. Bogea, M. C. (2012), Sesizarea organelor de urmarire penala, Editura Hamangiu,
Bucuresti;
2. Boroi, A. (2006), Drept penal si drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenta,
Editura C.H. Beck, Bucuresti;
3. Boroi, A., Nistoreanu, G., (2005). Drept penal si drept procesual penal. Curs selectiv
pentru licenta. Bucuresti: Editura All Beck.
4. Boroi, A., Ungureanu, S.M., Jidovu, N., (2002). Drept procesual penal. Bucuresti:
Editura All Beck.
5. Boroi, A., Ungureanu S.G, Jidovu, N., Magureanu, I. (2004). Drep t procesual penal.
Bucuresti: Editura All Beck.
6. Brezoianu, D. Locul Ministerului Public in sistemul organelor statului, in Dreptul nr.
6/1997
7. Bulai, C. (1997). Manual de drept penal. Bucuresti: Editura All.
8. Buneci, P., (2004). Drept procesual penal. Curs u niversitar. Bucuresti: Editura Pinguin
Book.
9. Ciobanu, A., Crisu, A., Neagu, I., Zarafiu, A., (2004). Drept procesual penal. Curs
selectiv pentru licenta, Editia a II -a. Bucuresti: Editura C.H. Beck.
10. Cochinescu, N. (2000). Totul despre Ministerul Public. Bu curesti: Editura Lumina
Lex.
11. Crisu, A., (2009). Drept procesual penal. Partea speciala. Bucuresti: Editura
Hamangiu.
12. Crisu, A., (2010). Drept procesual penal – Editia revizuita si actualizata conform legii
202/2010. Bucuresti: Editura Hamangiu
13. Dongoroz, V. , (2003). Explicatii teoretice ale codului penal român. Vol. IV. Editia a II –
a. Bucuresti. Editura All Beck.
14. Dongoroz V., S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu. (1976).
Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman, Partea sp eciala, vol. II,
Bucuresti: Editura Academiei.

65
15. Dongoroz V., (1943), Curs de procedura penala , Bucuresti
16. Drăganu, T. (1998) Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar, vol. II,
București: Editura Lumina Lex.
17. Filipas, A., Mitrache, C., Cioclei, V., Crisu, A., Lefterache, L., Rotaru, C., Mitrache,
C., Bulai, N, B., (2008).Drept penal. Drept procesual penal.Teste grila pentru examene
de an si examenul de licenta, Editia a IV -a revazuta si adaugita. Bucuresti: Editura
Universul Juridic.
18. Ionaseanu, E. V., (1979). Procedura inceperii urmaririi penale, Bucuresti: Editura
Militara.
19. Jidovu., N. (2007). Drept procesual penal. Editia a 2 -a. Bucuresti: Editura C.H. Beck.
20. Jean Pradel, 2002, Ministerul public, autoritate atotputernica sau urias cu p icioare de
lut; observatii asupra câtorva legislatii europene, în Proiectul Tempus, Lupta împotriva
coruptiei si a criminalitatii organizate.
21. Lorincz, A -L., (2010). Drept procesual penal. Curs universitar. Editia a II -a, revazuta si
adaugita. Bucuresti: Ed itura Universul Juridic.
22. Lupascu D., (2014). Prezentarea comparativa: Noul si vechiul Cod de procedura
penala: legislatie consolidata: 15 februarie 2014. Bucuresti: Editura Universul Juridic.
23. Mateut, G., (2007). Tratat de procedura penala. Partea generala. Vol. I. Bucuresti:
Editura C.H. Beck.
24. Mera, L., Rog, L., Savonea, L., Budai, R. (2008). Codul penal si codul de procedura
penala. Editie îngrijita si adnotata. Bucuresti: Editura C.H. Beck.
25. Micu, B. (2009). Competenta teritoriala in materie penala. Monogr afii. Bucuresti:
Editura Wolters Kluwer.
26. Mirisan, V. (2007). Drept procesual penal. Volumul I. Partea Generala. Editia a II -a.
Bucuresti: Editura Lumina Lex.
27. Mirisan, V. (2008). Drept procesual penal. Partea speciala. Editia I. Bucuresti: Editura
Lumina Le x
28. Molcut, E. (1997) Drept privat roman, vol. I, Bucuresti: Tipografia Universitatii.
29. Morareanu. Serban, C., (2009). Drept procesual penal. Bucuresti: Editura Hamangiu..
30. Muraru I., Tanasescu E. S. (coord.), Dana Apostol Tofan, Flavius A. Baias, Ciobanu
V. M., Cioclei V., Condor I., Crisu A., Deaconu S., Popesc A., Popescu S., Selejan –

66
Gutan B., Tomescu M., Vedinas V., Vida I., Zamsa C. (2008). Constitutia Romaniei.
Comentariu pe articole. Bucuresti: Editura C. H. Beck.
31. Neagu, I. (2013). Tratat de procedura p enala. Partea generala. Editia a treia revazuta si
adaugita. Bucuresti: Editura Universul Juridic.
32. Neagu, I. (2010). Tratat de procedura penala. Partea speciala. Editia a doua revazuta si
adaugita. Bucuresti: Editura Universul Juridic.
33. Neagu, I. (2009). Tr atat de procedura penala. Partea speciala. Editia a doua revazuta si
adaugita. Bucuresti: Editura Universul Juridic.
34. Neagu, I., Damaschin, M., (2010). Drept procesual penal. Mapa de seminarii.
Bucuresti: Editura Universul Juridic.
35. Neagu, I., Moldovan, L., Drept procesual penal. Îndreptar de practica judiciara.
Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.
36. Oroveanu -Hantiu, A., (2009). Drept procesual penal. Partea generala. Bucuresti:
Editura C.H. Beck.
37. Pavaleanu, V., (2007). Drept procesual penal. Vol. I -II. Bucuresti: Editura Lumina
Lex.
38. Pop, T. ,(1946), Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Nationala Cluj
39. Ruja, M. Natura juridical a Ministerului Public, in Dreptul nr. 4/1995.
40. Tanoviceanu, I. (1927) Tratat de drept si de procedura penala. Editia a doua a cursului
de drept si de procedura penala. Bucuresti: Editura Soccec
41. Theodoru, G., (2008),Tratat de Drept procesual penal, ed.a doua, editura Hamangiu,
Iasi,
42. Theodoru, G., (2007). Tratat de Drept procesual penal. Bucuresti: Editura Hamangiu.
43. Theodoru, G. , L. Moldovan, (1979) Drept procesual penal, Bucuresti: Editura
Didactica si Pedagogica,
44. Toader, T., Stoica, A., Cristus, N. (2007). Codul penal si legile speciale. Bucuresti:
Editura Hamangiu.
45. Toader, T., Stoica, A., Cristus, N. (2007). Codul penal si le gile speciale. Doctrina,
jurisprudenta, decizii ale Curtii Constitutionale, hotarâri C.E.D.O. Bucuresti: Editura
Hamangiu.

67
46. Tonoviceanu, I. (1913) Curs de procedura penala romana, Bucuresti: Atelierele Grafice
Socec & Co Societate anonima.
47. Tulbure, A., S., Tatu, M., A. Tratat de drept procesual penal. Editia a II -a. Bucuresti:
Editura All Beck.
48. Udroiu M., (2014) Sintee si grile. Procedura penala. Partea generala. Noul Cod de
procedura penala. Bucuresti: Editura C. H. Beck.
49. Udroiu M., (2013) Sinteze si grile . Procedura penala. Partea generala. Partea speciala.
Editia a treia. Bucuresti: Editura C. H. Beck.
50. Vasile, Sanda -Alina. (2010). Psihologia delicventei juvenile. Bucuresti: Editura
Universul Juridic.
51. Vida, I. Constitutia Romaniei, revizuita.
52. Volonciu, N. (2007). Drept procesual penal, Bucuresti: Editura Didactica si
Pedagogica.
53. Volonciu, N. (1999). Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol. II, Bucuresti:
Editura Paideia.
54. Volonciu, N. (1998). Tratat de procedura penala. Partea generala, vol. I, Bucuresti:
Editura Paidea.
55. Volonciu, N. (1972). Drept procesual penal, Bucuresti: Editura Didactica si
Pedagogica.
56. Rechizitoriu Dosa r nr.1823/P/2014 .

II. Acte normative:
1. Constituția României republicată, modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429 din 2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie
2003 ;
1. Legea nr. 286 din 2009 privind Codul penal (Noul Cod penal al Romaniei), publicata
in M. Of. Nr.510 din data de 24 iulie 2009 modificată si completata ;
2. Legea nr. 18 7 din 2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286 din 2009 privind
Codul penal.
3. Legea nr. 135 din 2010 privind Codul de procedura penala (Noul Cod de procedura
penala al Romaniei)

68
4. Legea nr. 255 din 2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135 din 20 10 privind
Codul de procedura penala si pentru modificarea si completarea unor acte normative
care cuprind dispozitii procesual penale.
5. O.U.G. nr. 3 din 2014 pentru luarea unor masuri de implementare necesare aplicarii
Legii nr. 135 din 2010 privind Codul de procedura penala si pentru implementarea
altor acte normative.
6. Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
actualizata la 1 februarie 2014.
7. Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara, actualizata la 1 februarie
2014.
8. Legea nr. 364 din 2004 privind organizarea si functionarea politiei judiciare, publicata
in M. Of., Partea I nr. 869 din 23.09.2004, in vigoare de la 26.09.2004, actualizata la 1
februarie 2014.
9. O.U.G. nr. 63 din 2004 privind organizare a si functionarea Ministerului si
Administratiei Internelor, publicata in M. Of., Partea I nr. 642 din 28.06.2003, in
vigoare de la 28.06.2003.
10. Legea nr. 218 din 2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane,
actualizata prin Legea 60/2009.
11. Lege a 360 din 2002 privind Statutul politistului, actualizata prin O.U.G. nr. 66 din
2013 pentru modificarea si completarea Legii nr. 360 din 2002 privind Statutul
Politistului.
12. Legea nr. 508/2004, privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul
Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism, cu modificarile si completarile ulterioare.
13. O.U.G. nr. 43/2002, privind Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și
completările ulterioare.
14. Lege a nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
cu modificările și completările ulterioare.
15. Ordinul nr. 90 din 21 mai 2014, privind procedura de acordare a avizului conform
pentru funcționarea organelor de cercetare penal ă ale poliției judiciare și ale organelor

69
de cercetare penală speciale, emis de către Procurorul general al Parchetului de pe
lângă Ȋnalta Curte de Casație și Justiție.
16. OUG 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii 286/2009 privind Codul penal,
Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea
art.31 alin.1 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

2. Webografie:
 http://www.scj.ro/legi/Lege%20nr.%20303(r1)%20din%202004.html
 http://www.scj.ro/legi/Legea%20304_.html
 http://www.budusan.ro/blog -avocat -budusan -si-asociatii/42 -reglementarea -urmarii –
penale -procedurii -de-camera -preliminara -si-a-fazei -de-judecata -in-noul-cod-de-
procedura -penala
 http://www.freedomhouse.ro/old/attachments/116_Principiul%20oportunitatii.Necesita
tea%20introducerii%20in%20legislatia%20procesual%20penal%20romaneasca.pdf
 http://www.mpublic.ro/studiu_ncpp.pdf
 http://www.politisti.ro/topic/7138 -atributiile -organelor -ce-cercetare -ale-politiei –
judiciare -in-procesul -penal/
 http://www.juridice.ro/307392/in ceperea -urmaririi -penale -cu-privire -la-fapta -conditie –
pentru -emiterea -mandatului -de-supraveghere -tehnica.html
 http://www.juridice.ro/38387/independenta -si-impartialitatea -magistratului -legislatie –
doctrina -jurisprudenta.html
 http://www.juridice.ro/306469/no ua-legislatie -penala -iv-noul-cod-de-procedura –
penala -elemente -de-noutate.html
 http://www.medierenet.ro/2014/01/30/medierea -penala -unul-din-elementele -de-
noutate -din-noul-cod-de-procedura -penala/
 http://www.mpublic.ro/regulament_PICCJ.htm
 http://noulcodpena l.com/
 http://lege5.ro/Gratuit/gu3dmnrt/legea -nr-364-2004 -privind -organizarea -si-
functionarea -politiei -judiciare
 http://lege5.ro/Gratuit/gq3tembu/ordonanta -de-urgenta -nr-63-2003 -privind –
organizarea -si-functionarea -ministerului -administratiei -si-internelor

70
 http://www.euroavocatura.ro/legislatie/472/Legea_nr__218_2002__Actualizata_2009_
,_privind_organizarea_si_functionarea_Politiei_Romane
 http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1131/Statutul_politistului,_Actualizat_2014
 http://dorin.ciuncan.com/documentare/co nducerea -si-supravegherea -activitatii –
organelor -de-cercetare -penala -de-catre -procuror/
 http://cristidanilet.wordpress.com/2014/01/29/noul -codul -de-procedura -penala –
elemente -de-noutate/
 http://www.pna.ro/legislatie.xhtml?sectiune=2&id=13&jftfdi=&jffi=legisl atie
 http://www.grefieri.ro/.%5CDocs%5C20110209URMARIREA%20PENALA%20supo
rt%20curs.pdf
 http://www.scj.ro/
 http://www.mpublic.ro/
 http://www.pna.ro/
 http://www.diicot.ro/