CAP. I INTRODUCERE… [624295]

CAP. I INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………………………… 4
1. IMPORTANȚA KINETOTERAPIEI ÎN RECUPERAREA PACIENȚILOR CU GONARTROZĂ…………………………………………………………….. 4
2. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI………………………………………………………………………………………………………………………… 5
CAP II. ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ …………………………………………………………………………………………………. 6
1. OASELE MEMBRULUI INFERIOR……………………………………………………………………………………………………………………… 6
1.1. OASELE COAPSEI……………………………………………………………………………………………………………………………………. 6
1.2 OASELE GAMBEI…………………………………………………………………………………………………………………………………….. 9
2. CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR…………………………………………………………………………………………………………………… 11
3. ARTICULAȚIA GENUNCHIULUI……………………………………………………………………………………………………………………… 12
3.1 BIOMECANICA GENUNCHIULUI…………………………………………………………………………………………………………………… 13
3.2 BIOMECANICA MENISCURILOR…………………………………………………………………………………………………………………… 16
CAP III. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ARTROZA. …………………………………………………………………………. 18
1. CLASIFICARE…………………………………………………………………………………………………………………………………………. 18
1.1 ARTROZE PRIMARE………………………………………………………………………………………………………………………………… 18
1.2 ARTROZE SECUNDARE …………………………………………………………………………………………………………………………… 19
2 ETIOLOGIE:……………………………………………………………………………………………………………………………………………. 20
3 PATOGENIE:…………………………………………………………………………………………………………………………………………… 21
CAP IV. GONARTROZA ……………………………………………………………………………………………………………………….. 22
4.1 CLASIFICARE……………………………………………………………………………………………………………………………………….. 22
4.2 ASPECTE PATOGENICE…………………………………………………………………………………………………………………………….. 24
4.2 CAUZE ȘI SIMPTOME………………………………………………………………………………………………………………………………. 25
4.3 STADII………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 26
CAP. V STUDIU DE CAZ ……………………………………………………………………………………………………………………….. 28
1.PROGRAMUL DE KINETOLOGIE RECUPERATORIE CUPRINDE:……………………………………………………………………………………. 28
2. OBIECTIVE……………………………………………………………………………………………………………………………………………. 29
3. METODE DE EVALUARE…………………………………………………………………………………………………………………………….. 30
4. PREZENTAREA PACIENȚILOR……………………………………………………………………………………………………………………….. 31
4.1 PACIENTUL 1 ……………………………………………………………………………………………………………………………………… 32
4.1.1 Anamneza…………………………………………………………………………………………………………………………………. 32
4.1.2 Evaluare inițială ……………………………………………………………………………………………………………………….. 32
4.1.3 Recuperare – program de exerciții ………………………………………………………………………………………………. 35
4.2 PACIENTUL 2………………………………………………………………………………………………………………………………………. 40
4.2.1 Anamneza…………………………………………………………………………………………………………………………………. 40
4.2.2 Evaluare inițială ……………………………………………………………………………………………………………………….. 40
4.2.3 Recuperare – program de exerciții ………………………………………………………………………………………………. 41
4.3 PACIENTUL 3………………………………………………………………………………………………………………………………………. 46
4.3.1 Anamneză…………………………………………………………………………………………………………………………………. 46
4.3.2 Evaluare inițială ……………………………………………………………………………………………………………………….. 47
4.3.3 Recuperare – program de exerciții ………………………………………………………………………………………………. 48
4.2 EVALUARE FINALĂ………………………………………………………………………………………………………………………………… 53
CAP. VI DISCUȚII ȘI COMPARAȚII …………………………………………………………………………………………………….. 54
1. REZULTATE…………………………………………………………………………………………………………………………………………… 54
2. CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………………………………………. 56
CAP VII. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ………………………………………………………………………………………………… 58
3

Cap. I INTRODUCERE
1. Importanța kinetoterapiei în recuperarea pacienților cu gonartroză.
Evoluția tehnologică și ritmul alert de dezvoltare a societății în ultimii ani duce la
adoptarea unui mod de viață mai puțin activ. Alimentația necorespunzătoare, sedentarismul și
accidentele duc la apariția prematură a unor afecțiuni. Una din ele este artroza, care poate fi
clasificată în funcție de zona lezată, menționând aici gonartroza, care face subiectul lucrării de
față.
Un program kinetoterapeutic trebuie întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a
artrozei și implicit a gonartrozei; orientarea programului se face în funcție de stadiul clinico-
anatomo-funcțional al bolii.
Mișcarea, dozată și controlată oportun, este indispensabilă pentru menținerea lubrefierii
articulare, încetinind limitarea progresivă a amplorii mișcărilor articulare și conservarea
troficității musculare.
Trebuie precizat faptul că tratamentul medicamentos ajută numai temporar. În linii
generale, se pot lua măsuri de protecție față de uzura articulației, prin tratament care să scadă
durerea la mișcare, să reducă contractura musculară și, dacă este posibil, sa obțină o restaurare a
funcției articulare. Aceste obiective însă pot fi atinse cel mai bine prin kinetoterapie. Un program
de exerciții pasive, active, active cu rezistență, program elaborat în funcție de evoluția bolii și de
stadiul acesteia, de către un kinetoterapeut. În nici un caz sedințele de kinetoterapie nu se pot
desfășura la domiciliul pacientului fără supravegherea medicală a unui kinetoterapeut.
Exercițiile urmăresc :
-viteza;
-creșterea amplitudinii de mișcare în articulațiile respectiv afectate;
-tonifierea musculaturii.
În gonartroză, exercițiile libere au la bază mișcările de prehensiune.
Kinetoterapia activă este timpul principal al programului terapeutic care trebuie să asigure o
reechilibrare a raporturilor forțelor musculare.
4

2. Motivația alegerii temei.
Ignoranța și nepăsarea privind sănătatea ne face de multe ori să trecem cu vederea peste
unele afecțiuni, uneori mai grave decât am crede. Activitățile sportive din ce în ce mai rare, viața
cotidiană, stresul de zi cu zi sunt doar aspecte negative care grăbesc apariția bolilor. Artroza
apare ca o durere ușoară, de multe ori neglijată până la apariția durerilor mari care ne conduc spre
un doctor sau kinetoterapeut.
De cele mai multe ori este recuperabilă, dar prin eforturi considerabile, uneori ajungându –
se la intervenții chirurgicale.
Printre cele mai cunoscute forme de artroză întâlnim gonartroza, boala articulațiilor
genunchiului. Am ales această temă pentru că genunchiul este întotdeauna mai expus la accidente
decât celelalte părți ale corpului unde artroza își poate face apariția. În plus, la gonartroză mai pot
interveni negativ și alte afecțiuni dobândite de la naștere,cum ar fi genu varum sau genu valgum.
Una din probleme reale ale populației, obezitatea este de asemenea un factor care poate
duce la gonartroză.
5

Cap II. ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ
1. Oasele membrului inferior
Oasele membrului inferior se divid, ca și oasele membrului superior, în două grupe, și
anume: centura membrului și membrul liber.
a)Centura membrului inferior se compune din două oase coxale.
Oasele membrului liber sunt situate la cele trei segmente ale membrului inferior: la coapsă se
găsesc, femurul și patela, la gambă tibia și fibula, iar la picior distingem tarsul, metatarsul și
oasele degetelor.
Coxalul – os plan, voluminos și neregulat, torsionat ca o elice. Este format la început din
trei piese distincte: ilionul, pubele și ischionul, care se sudează definitiv între 12-16 ani la fete și
13-18 ani la baieți.
Pelvisul osos – sau bazinul este format de cele două coxale, sacrul și coccigele. El este
situat cu aproximație la mijlocul corpului adultului.
1.1. Oasele coapsei
Coapsa este alcătuită din două oase: femurul și patela.
Femurul
Este cel mai lung os al corpului, pereche, care formează scheletul coapsei.
Pe schelet este oblic îndreptat de sus în jos și lateromedial.
6

Corpul femurului
Prezintă o ușoară curbură cu concavitatea posterioară. Este prismatic triunghiular și deci
vom avea trei fețe și trei margini. Marginile medială și laterală sunt puțin pronunțate. Marginea
posterioară este rugoasă, groasă, proeminentă și se numește ”linia aspră”.
Epifiza superioară
Prezintă capul, corpul și două tuberozități numite marele și micul trohanter.
Capul – este articular și reprezintă două treimi dintr-o sferă. Prezintă foseta capului pentru
inserția ligamentului capului femural.
Colul – este o coloană osoasă puternică, turtită anteroposterior, care unește capul cu restul
osului. Greutatea corpului se transmite de la bazinul osos la membrul inferior liber prin colul
femurului.
Trohanterul mare – este o proeminență patrulateră ce continuă în sus corpul femurului. Pe
fața lui medială se găsește fosa trohanterică în care se inseră (?) mușchiul obturator extern.
Trohanterul mare dă inserție unor mușchi care unesc pelvisul cu femurul, numiți din aceasta
cauza mușchi pelvitrohanterieni. Trohanterul mare se poate palpa cu ușurință pe fața laterală a
coapsei.
Trohanterul mic – reprezintă o proeminență mamelonată, și este situat în partea
posteroinferioară a colului. Pe el se inseră mușchiul iliopsoas.
Trohanterul mare și cel mic sunt uniți prin linia intertrohanterică și prin creasta intertrohanterică.
Epifiza inferioară
Este un masiv voluminos, mai întins în sens transversal decât în sens ateroposterior. Este
format din două proeminențe articulare puternice, numite condili. Anterior, cei doi condili
converg spre o suprafață articulară numita față patelară, în timp ce posterior, condilii sunt
separați de o fosă adâncă numita fosa intercondilară.
Fața patelară – are forma unei trohlee, cu un șanț anteroposterior ce separă două
povârnișuri.
Condilii – sunt în număr de doi, dintre care unul medial și celalalt lateral. Aceștia diverg
ateroposterior, delimitând astfel fosa intercondilară menționată. Condilul medial este mai îngust
ca cel lateral și descinde mai jos ca acesta; grație acestei particularități, coapsa formează cu
gamba un unghi obtuz de 170˚ – 175˚ deschis lateral. Unghiul este mai accentuat la femei decât la
7

bărbați. Când condilul medial descinde prea mult, rezultă o deformare numită genu valgum,
caracterizată printr-o oblicitate mai mare a femurului, proiecția medială a genunchiului și
diminuarea unghiului lateral sub 145˚. Situația inversă, când unghiul dintre coapsă și gambă este
deschis medial, constituie genu varum.
Fiecare condil prezintă trei fețe:
-articulară;
-intercondilară;
-cutanată.
Condilii femurali se pot palpa cu ușurință de o parte și de alta a patelei.
Patela
Patela sau rotula este un os scurt, turtit și pereche, situat în tendonul mușchiului
cvadriceps femural. Prezintă de studiat baza, vârful, două fețe și două margini.
Fața anterioară (baza)
Este convexă și rugoasă.
Fața articulară
Sau fața posterioară este destinată articulației cu fața patelară a femurului. Prezintă o
creastă verticală și două povârnișuri. Din aceste două povârnișuri, cel lateral este mai mare.
Marginile
Sunt în număr de două: medială și laterală.
8

Patela proeminentă în regiunea anterioara a genunchiului; poate fi explorată atâta prin inspecție
cat și prin palpare. Fracturile patelei, relative frecvente, sunt produse fie de traumatisme, fie în
mod indirect, prin contracția violenta a mușchiului cvadricep femural.
1.2 Oasele gambei
Tibia
Este un os lung și pereche, cu direcția verticală. Tibia are un corp și două epifize.
Corpul
Prezintă două ușoare curburi: una superioară, convexă medial, și alta inferioară, concavă
medial, care ii dau aspectul literei “S”. Corpul este prismatic triunghiular și prezintă trei fețe și
trei margini.
Fața medială
Este plană și netedă; se poate palpa sub piele, nefiind acoperită de mușchi. În partea
superioară se insera o formațiune fibroasa numita pes anserinus.
Fața laterală
Este evidentă doar în porțiunea superioară. În porțiunea inferioară își schimba orientarea,
devenind anterioară. În porțiunea superioară prezintă un șanț longitudinal în care se inseră
mușchiul tibial anterior.
Fața posterioară
Prezintă în porțiunea superioară o linie oblică orientată în jos și medial; este linia
solearului pentru inserția mușchiului omonim. Deasupra liniei se inseră mușchiul popliteu.
Dedesubtul liniei se inseră mușchii flexor lung al degetelor și tibial posterior. Tot aici se găsește
gaura nutritive a osului.
9

Epifiza superioară
Este o masă voluminoasă, alungită în sens transversal. Este constituită din doi condili:
medial și lateral. Aceștia prezintă o față superioară comună și o circumferință.
Fața articulară superioară – alcătuită, la rândul ei, din două suprafețe articulare ce răspund
condililor femurali. Suprafața medială este ovală și mai adâncită, iar suprafața laterală, mai
lărgită în sens transversal.
Circumferința – are o înălțime de 2 cm. Este întreruptă posterior de aria intercondilară
posterioară. Pe porțiunea laterală a circumferinței se află o fețișoară (?) articulară pentru capul
fibulei. Pe porțiunea anterioară a circumferinței se găsește o suprafață triunghiulară, limitată de
bifurcarea marginii anterioare a corpului. În această suprafață se găsește tuberozitatea tibiei care
dă inserție ligamentului patelei.
Epifiza inferioară
Este mai puțin dezvoltată decât epifiza superioară. Are o formă neregulat cuboidală și
prezintă următoarele elemente: o față superioară, o față articulară inferioară. Fața superioară se
confundă cu corpul, în timp ce pe fața articulară inferioară se găsește o creastă anteroposterioară,
care o împarte în două fețișoare, toate răspunzând trohleei talusului, cu care se articulează.
Fibula
Fibula sau peroneul, un os lung ce pare torsionat pe axul său; este un os pereche. Prezintă
un corp și două epifize.
10

Corpul fibulei
Este prismatic triunghiular. Prezintă trei fețe: laterală, medială și posterioară. Marginile
sunt: anterioară, posterioară și medială.
Epifiza superioară
Reprezentată de capul fibulei, palpabilă sub piele. Capul se prelungește cu un vârf pe care
se inseră mușchiul biceps femural.
Epifiza inferioară
Formată de o proeminență turtită din afară înăuntru, vizibilă sub piele, numită maleola
laterală. Maleola laterală se poate palpa cu ușurință; se fracturează relativ ușor (comparativ cu
epifiza superioara sau cu ce).
2. Clasificarea articulațiilor
Articulațiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate prin formațiuni conjunctive și mușchi.
Factorul cel mai important ce determină caracteristicile și structura unei articulații este
funcțiunea ei, adică mișcarea pe care o permite. Acestea se clasifică astfel: fibroase (sinartroze),
cartilaginoase (amfiartroze) și sinoviale (diartroze).
Articulații fibroase
Oasele se află strâns legate între ele prin țesut fibros dens. Acest tip de articulații nu
permit mișcări sau dacă acestea există, sunt foarte reduse (gomfoza, sutura, sindesmoza).
Articulațiile cartilaginoase
La acest tip de articulații, legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj (sincondroze, simfize).
Articulațiile sinoviale
Acestea sunt articulații complexe, la nivelul cărora se produc mișcări multiple și variate.
Componentele unei astfel de articulații sunt:
-Suprafețele articulare ;
-Cartilajul articular;
-Formațiunile de asigurare a concordanței articulare, la unele articulații;
-Mijloacele de unire (capsula și ligamentele).
11

3. Articulația genunchiului
Este cea mai mare articulație a corpului omenesc. Această articulație se încadrează în
grupul articulațiilor condiliene.
Suprafețele articulare aparțin epifizei inferioare a femurului, epifizei superioare a tibiei și
a patelei, în timp ce fibula nu ia parte la alcătuirea ei.
Meniscurile intraarticulare – sunt două fibrocartilaje ce s-au dezvoltat la periferia
fiecăreia din fosele articulare tibiale, rolul lor fiind acela de a contribui la o mai bună concordanță
între suprafețele condiliene femurale și fosele articulare ale tibiei.
Meniscul lateral – are forma unui cerc aproape complet, fiind întrerupt doar pe o mică
întindere la nivelul eminenței intercondiliene.
Meniscul medial – are forma unei semilune. Cele două meniscuri sunt unite în partea
anterioară printr-o bandeletă transversală, numita ligamentul transvers al genunchiului.
Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-o capsulă și o serie de ligamente.
Capsula – se prezintă ca un manșon care unește cele trei oase: femurul, tibia și patela. În
partea anterioară, capsula este perforată de patela pe marginile căreia se și inseră. La nivelul
scobiturii intercondiliene se află acea porțiune a capsulei ce se contopește cu ligamentele
încrucișate. Capsula articulară aderă de baza meniscurilor și astfel, este împărțită în două
porțiuni: suprameniscală și submeniscală.
Este constituita din fibre longitudinale, din acestea unele merg de la femur pana la tibie,
iar altele sunt întrerupte de meniscuri. Pe lângă aceste fibre longitudinale, mai există și oblice și
transversale.
Ligamentul patelei (rotulian) – formațiune fibroasă, puternică, situată înaintea articulației, are
forma unui triunghi și se inseră prin baza sa pe vârful patelei, iar prin vârf, pe partea inferioară a
tuberozității tibiei. Marginile ligamentului vin în raport cu formațiunile de întărire a capsulei.
Acestea se poate vedea și palpa sub piele.
Ligamentele posterioare – plan fibros, format din trei părți: una în mijloc și două pe laturi. Aici
găsim două formațiuni numite: ligamentul popliteu oblic și ligamentul popliteu arcuat.
Ligamentul colateral fibular – se inseră în partea superioara pe epicondilul lateral al femurului,
iar în cea inferioară pe partea anterolaterală a capului fibulei. Ligamentul nu aderă de capsulă
Ligamentul colateral tibial
Ligamentele încrucișate – sunt în număr de două și se găsesc posterior în fosa intercondiliană.
Ligamentul încrucișat anterior, având o direcție oblică în sus, înapoi și în afară;
12

Ligamentul încrucișat posterior, care se inseră pe aria intercondiliana posterioară a tibiei.
Cele două ligamente prezintă o dublă încrucișare: una în sens anteroposterior și una în sens
frontal.
Sinoviala – articulația genunchiului prezintă o sinovială vastă și complicată. Sinoviala este
întreruptă la nivelul meniscurilor articulare.
Raporturile dintre sinovială și ligamentele încrucișate: plecată de pe partea posterioară a capsulei,
sinoviala se reflectă înăuntru pe laturile ligamentelor încrucișate, formând două foițe cu direcție
sagitală: una pe partea medială, iar cealaltă pe partea laterală a acestor ligamente.
Corpurile adipoase ale genunchiului – în partea anterioară a articulației există o masă grăsoasă,
dispusă ca un colț între condilii femurali și platoul tibial; ea poartă numele de corpul adipos
infrapatelar. Acesta apare ca un triunghi cu baza la ligamentul patelar și vârful în spațiul
intercondilian. Înapoia ligamentelor încrucișate, deci înapoia sinovialei, între ea și ligamentul
posterior există o alta masă grăsoasă numită corpul adipos posterior al genunchiului.
3.1 Biomecanica genunchiului
Mișcarea principală în articulația femuro-tibială este cea de flexie-extensie la care se
adaugă mișcări secundare de rotație (internă și externă); poate apărea și o foarte redusă mișcare
de înclinare laterală.
Flexia – extensia este mișcarea principală. Atunci când membrul inferior lucrează în lanț
cinematic deschis articulația femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanț cinematic
închis articulația joacă rol de pârghie de gradul I .
Mișcarea de flexie-extensie nu se face în jurul unui ax fix datorită formei volute a
condililor femurali.
Deplasarea segmentelor diferă după modul de acțiune al membrului inferior: în lanț
cinematic deschis femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanț cinematic închis tibia rămâne
fixă, femurul alunecând pe tibie.
Mișcarea de flexie
Reprezintă mișcarea prin care gamba se apropie de fața posterioară a coapsei. Se execută în
jurul unui ax transversal care trece prin condilii femurali.
În mișcarea de flexiune a genunchiului trebuie luate în considerare trei eventualități:
-A deplasării tibiei pe femur;
-A deplasării femurului pe tibie;
13

-A deplasării simultane a ambelor oase, unul pe altul.
Dacă se admite deplasarea femurului pe tibie, se constată că flexiunea implică la început o
mișcare redusă de învârtire, urmată de o mișcare mai amplă de alunecare datorită:
-Disproporției dintre suprafața condiliană femurală și cavitatea articulară a tibiei, care este
mai scurtă;
-Formei spiroide a condililor femurului, care în partea anterioară prezintă o rază de curbură
de 45mm, iar posterior de 16-17mm.
Aceste fenomene au fost descrise de frații Weber. Aceștia au pornit de la poziția în repaus în
extensiune și au fixat două repere osoase simetrice: superior pe condilul femurului și inferior pe
condilul tibiei. În momentul în care începe flexiunea, cele două repere își pierd simetria. În
flexiune, 70° sunt mișcare pură, de la 70° în sus, flexiunea se combină cu rotația internă a
gambei, considerată mișcare terminală.
Amplitudinea mișcării este de 130°.
Flexiunea este limitată de întinderea maximă a mușchiului cvadriceps femural și de
întâlnirea gambei cu coapsa. În flexiune, ligamentul colateral fibular este relaxat total, cel
colateral tibial este puțin relaxat, iar ligamentul încrucișat anterior este întins.
Mușchii motori sunt: bicepsul femural, semitendinosul, semimembranosul, gastrocnemianul,
gracilisul și croitorul.
Principalii mușchi care produc flexiunea în articulația genunchiului sunt: bicepsul
femural, semimembranosul și semitendinosul, intervenind în mod secundar și gemenii, gracilisul
și croitorul.
Mișcarea de extensie
Este mișcarea prin care gamba se îndepărtează de coapsă. Se produce în articulația
menisco-tibială. Axul mișcării este transversal și trece prin condilii femurului.
În extensiune, au loc aceleași momente ca la flexiune: inițial o mișcare de învârtire, apoi
alta de alunecare. Extensiunea se asociază cu rotația externă a gambei, ca mișcare terminală.
Amplitudinea extensiunii este de 130°.
Extensiunea este limitată de întinderea ligamentelor posterioare ale genunchiului și a
ligamentului încrucișat anterior.
Mușchii motori sunt: cvadricepsul femural și tensor al fasciei lata. În articulația genunchiului se
mai produc și mișcări secundare: rotația externă și internă, înclinarea marginală, medială și
laterală a gambei.
14

Rotația
Reprezintă mișcarea de răsucire a gambei pe coapsa sau a coapsei pe gambă. Se asociază
mișcărilor de flexiune – extensiune.
Axul mișcării este vertical și trece prin eminența intercondiliană a tibiei.
În rotația internă vârful piciorului se apropie de planul mediosagital.
În rotația externă vârful piciorului se îndepărtează de planul mediosagital.
Mișcarea de rotație are loc numai cu gamba flexată, când ligamentele sunt relaxate.
Amplitudinea mișcărilor
-Rotația internă – între 5° și 10°. Ligamentele încrucișate sunt întinse, iar cele colaterale
sunt relaxate;
-Rotația externa – 40°. Ligamentele încrucișate sunt relaxate, iar cele colaterale sunt
întinse.
Mușchii motori sunt:
-Rotatori interni: capul medial al gastrocnemianului, semimembranos, semitendinos și
croitor; sunt mai puternici decât rotatorii externi; Musculatura rotatoare internă este mult
mai bine reprezentată decât cea externă, deoarece rotația internă este o mișcare obișnuită
asociată flexiei, pe când rotația externă este excepțională.
-Rotatorii externi: biceps femural și capul lateral al gastrocnemianului;
Înclinarea laterală și medială
Mișcare pasivă care se execută prin fixarea coapsei și ducerea gambei în semiflexiune. Aceste
mișcări sunt de amplitudine foarte redusă, gamba deplasându-se 2 – 2.5cm, fiind limitate de
ligamentele colaterale și de cele încrucișate.
Rolul ligamentului patelei
Realizează legătura dintre tibie și patelă. Include patela (os sesamoid).
Patela, fiind acționată de un tendon puternic și inextensibil, alunecă pe condilii femurali:
-Coboară flexiunea genunchiului;
-Se ridică în extensia genunchiului;
În extensiunea maximă, baza patelei ajunge în scobitura intercondiliană, de care este
despărțită prin bursa suprapatelară.
În flexiunea maximă, patela părăsește spațiul intercondilian, acoperă condilii femurali, ajungând
în contact cu tibia.
15

Rolul ligamentelor încrucișate
În mișcările de flexiune și extensiune tensiunea ligamentelor încrucișate nu este uniformă:
Dacă se secționează ligamentele încrucișate când articulația este în flexiune, articulația devine o
foarte mobilă balanță;
Dacă se secționează în extensiune, soliditatea articulației nu este compromisă.
Deci, ligamentele încrucișate asigură soliditatea articulației în flexiune, iar ligamentele colaterale
în extensiune.
Dispoziția ligamentelor încrucișate constituie unul din factorii care explică combinarea mișcărilor
terminale ale genunchiului cu mișcări de rotație.
La sfârșitul unei extensiuni pure ligamentul încrucișat anterior este întins. Extensiunea
poate fi accentuate numai dacă femurul execută o rotație înăuntru sau tibia o rotație înafară. În
aceste situații ligamentul încrucișat anterior se relaxează, permițând efectuarea unei extensiuni
maxime. Mișcările terminale, care însoțesc extensiunea maximă, conferă o mai mare siguranță
locomoției, mai ales pe terenuri accidentate.
3.2 Biomecanica meniscurilor
Meniscurile au rol important în biomecanica genunchiului. Ele se deplasează întotdeauna
împreună cu platoul tibiei, găsindu-se în acea parte a platoului care suportă presiunea condililor
femurali:
În flexiune, meniscurile sunt împinse dinainte înapoi, apropiindu-se între ele prin
extremitățile lor posterioare. În flexia completă meniscul exterior ajunge la 1 cm și cel interior la
0.8 cm de marginea anterioară a tibiei.
În extensiune, meniscurile sunt împinse dinapoi înainte, apropiindu-se prin extremitățile
lor anterioare. Alunecările meniscurilor se produc prin modificarea formei lor, extremitățile lor
fiind bine fixate.
În timpul mișcărilor de rotație:
În rotația inafară a gambei partea anterioară a meniscului intern se deplasează dinapoi înainte și
mediolateral, partea posterioară a lui deplasându-se înapoi sub presiunea condilului femural –
rezultă o puternică distensie a meniscului;
În rotația inafara, meniscul extern suferă o deplasare în sens invers, decât cel intern;
Cu toate că meniscurile urmăresc cu mare fidelitate direcția pe care le-o impun condilii
femurului prin forța lor de presiune, se întâmpla uneori, ca unul sau ambele sa fie prinse sub
condili, suferind rupturi sau fisuri
16

Funcțiile biomecanice ale meniscurilor :
-Completează spațiul dintre suprafețele articulare ale femurului și tibiei, împiedicând
pătrunderea sinovialei și capsulei fibroase între ele;
-Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor;
-Participă la lubrifierea suprafețelor articulare;
-Au rol amortizor de șoc între extremitățile osoase;
-Reduc frecarea dintre extremitățile osoase.
Marea majoritate a rupturilor de menisci se datoresc accidentelor de sport, în special în
sporturile cu mișcări rapide și puternice sau care își modifică direcția în timpul efectuării lor;
loviturile sau supraîncălzirile prin căderile unui jucător sau altul
Frecvența: fotbal 56%, rugby, gimnastică 10%, handball 5%, turism(agroturism?…aaa…
autoturism :D) 3%, volei, schi, atletism 1%.
Rolul rotulei
În extensie menține tendonul cvadricepsului la distanță de fața patelară a femurului.
Ușurează activitatea cvadricepsului, mărindu-i brațul de pârghie cu 50%.
În flexie, rotula este apăsată pe femur, cu o forță care crește pe măsură ce genunchiul se flectează.
De exemplu, în coborârea unei scări (80Kg), în momentul sprijinului, cu genunchiul flectat la
50°, rotula este aplicată pe femur cu o forța de 150Kg.
În timpul activităților sportive aplicarea rotulei pe trohleea femurului se face cu intensitate
mai mare; datorită forței de contracție a cvadricepsului apar leziuni de uzură a cartilajului
articular al rotulei.
Contracția cvadricepsului deplasează rotula:
-49% în sus și ușor înafară;
-36% în sus;
-15% în sus la început, apoi înafară, deasupra condilului lateral al femurului;
17

Cap III. Noțiuni generale privind artroza.
Artroza genunchiului este o afecțiune care constă în distrugerea cartilajului suprafețelor
articulare ale genunchiului. Leziunea primară în artroză este la nivelul cartilajului.
1. Clasificare
Cea mai utilizată clasificare a diverselor forme de artroză este clasificarea clinică pe baza
etiologiei predominante determinabile. Pe baza acestui criteriu se disting două grupe principale
de artroze:
1.1 Artroze primare
În formele primare nu este posibilă identificarea unui mecanism etiopatogenic specific.
Aceste forme ar fi expresia unui defect intrinsec (constituțional) al cartilajului articular, probabil
de natură metabolică, condiționat genetic.
Forme localizate
Topografic, procesul artrozic afectează predominent următoarele articulații:
•artroza mâinilor:
oartroza interfalangiană;
oartroza carpo-metacarpiană a policelui;
•artroza piciorului:
oartroza articulației metatarso-falangiene a halucelui;
oartroza articulației talo-calcaneene;
oartroza articulației medio-tarsiene;
•artroza articulației genunchiului (gonartroza cu afectarea sectoarelor:
ofemuro-tibial (compartimentul medial, lateral sau ambele);
ofemuro-patelar;
oambelor sectoare;
•artroza articulației șoldului (coxartroza) – forme:
oexcentrice (superioare);
oconcentrice (axial, medial);
odifuze;
•artrozele coloanei vertebrale (cervicale,dorsale și lombare);
•artroze cu alte localizări:
oarticulația temporo-mandibulară;
oarticulația sterno-claviculară;
oarticulația acromio-claviculară;
oarticulația scapulo-humerală;
oarticulatia cotului;
oarticulația radiocarpiană;
oarticulația costo-vertebrală;
oarticulația gleznei;
oarticulația sacro-iliacă;
18

Forme generalizate – cuprind trei sau mai multe forme localizate (Kelgren-Moore).
1.2 Artroze secundare
În formele secundare este evident raportul de dependență cu condițiile sau stările morbide
care au favorizat inițierea procesului degenerativ la anumite niveluri. În acest grup sunt incluse :
a. artroze secundare traumatismelor acute și cronice:
•artroze secundare traumatismelor acute:
ofracturi;
oluxații habituale;
oleziuni meniscale;
ohemartroză;
osinovite posttraumatice;
•artroze secundare suprasolicitării articulare datorate:
odisplaziilor articulare;
osubluxațiilor articulare;
oinstabilității articulare;
ohiperactivității profesionale sau sportive ;
oîncărcării articulare de tip ponderal;
odeformări în valg sau var;
oinegalitatea membrelor inferioare;
b. artrozele secundare deformărilor congenitale sau dobândite ale capetelor osoase:
•luxația congenitală (șold);
•osteocondroza;
•osteocondrite disecante;
•osteonecroze (inclusiv maladia Legg-Calve-Perthes);
c. artrozele metabolice:
În aceste forme degenerescența cartilajului articular este datorată unei tulburări metabolice.
Forme de artroze dismetabolice:
•artroza ocronotică – depunerea pigmentului chininic în cartilaj (consecutiv unui defect
autosomal-recesiv a enzimei oxidative a acidului homogentinic) induce o degenerescență
precoce a cartilajului articular;
•artroze microcristaline:
oartroza urică – depunerea cristalelor de urat monosodic în cartilajul articular;
oartroza condrocalcinozică – depunerea cristalelor de pirofosfat de calciu în
cartilajul articular;
•boala Wilson;
d. artrozele endocrine:
•acromegalia – osteopatie consecutivă unei producții excesive de hormon de creștere, are
aspect similar artrozei;
19

•diabetul zaharat – prin producerea artropatiei de tip neurogen și probabil prin interferarea
metabolismului glucidic și sintezei de glicozaminoglicani;
•hiperparatiroidismul;
•hipotiroidismul;
•obezitatea;
e. artroze secundare artritelor:
•artrite bacteriene;
•artrite reumatismale:
opoliartrita reumatoidă;
ospondilita anchilopoetică;
oartropatia psoriazică;
f. artroze secundare altor afecțiuni:
•boli neurologice sau tulburări nervoase (hipoestezie sau anestezie, tulburări de
sensibilitate profundă);
•tulburări circulatorii:
oinsuficiența veno-limfatică;
oarteriopatiile;
•endemice ( Kashin-Beck );
•degerături;
•hemoglobinopatii.
2 Etiologie:
Se pun în discuție o serie de factori etiopatogenici, care pot explica apariția și dezvoltarea
artrozelor. Etatea este un factor etiologic important, artrozele apărând la o vârsta ceva mai
înaintată. Este, după cum spun unii, reumatismul „uzurii" și „senescenței precoce". Deși îl
întâlnim mai frecvent la femei de la 40 de ani în sus, iar la bărbați de la 55 -60 de ani în sus,
totuși îl putem găsi și la o vârsta mai tânăra, ba uneori chiar în adolescență. În aceste cazuri,
uzura se poate constitui ca urmare a celui de-al doilea factor etiologic: traumatismul. Acesta
survine fie sub forma traumatismului unic, major – accidente, contuzii, fracturi -, fie sub forma
traumatismului minor – microtraumatisme – care trebuie sa fie însă repetat, continuu, situație care
de cele mai multe ori este profesională (încărcători, perforatori cu ciocanul pneumatic, strungari,
sportivi).
Factorii metabolici:
a) obezitatea este o cauza destul de importantă în constituirea artrozelor. Ponderea
corporală crescută peste greutatea ideală supune sistemul osos la un efort deosebit, exercitând o
presiune continuă, o microtraumatizare permanentă, pe care trebuie sa o suporte articulația și,
bineînțeles, osul. Așa se nasc artrozele șoldului, genunchilor, coloanei lombare, gleznelor etc;
b) guta, prin precipitarea acidului uric la nivelul articulațiilor, favorizează deteriorarea
acestora, de unde și numele de „reumatism artrozic gutos". Tulburările de statică sunt foarte
20

importante. Le reamintim, întrucât malformațiile congenitale (picior plat, displazie, luxații
congenitale, coxa plana, coxa vara etc), ca și malformațiile traumatice duc, inexorabil, la
constituirea proceselor artrozice. Tulburările endocrine, cum sunt insuficiența ovariană,
insuficiența tiroidiană, climaxul – care determină și o creștere ponderală – favorizează dezvol tarea
reumatismului artrozic.
Factorii meteorologici :
Frigul, umiditatea etc, prin tulburările vasomotorii produse, favorizează apariția leziunilor
articulare degenerative. Acest lucru explică de ce țările cu un climat rece au o morbiditate mai
crescută în reumatism artrozic. Tulburările circulatorii pot determina dereglări în irigația locală a
țesuturilor, fenomene ce pot duce mai ușor la procese de degenerescență articulară. Infecțiile,
uneori specifice, alteori nespecifice, care determină artrite, cu timpul, duc la artroze.
3 Patogenie:
Toți factorii de mai sus concură la constituirea proceselor de degene rescență articulară.
Important este că sunt interesate nu toate articulațiile, ci îndeosebi articulațiile de „suport". Ex.:
șoldul, genunchiul, coloana vertebrală și mult mai puțin umerii care prind membrele toracice și
care au mai mult rol în „prehensiune", suferința acestora constituind periarteritele (afecțiuni ale
formațiunilor periarticulare – mușchi, tendoane).
Anatomie patologică: leziunile în reumatismul artrozic constau în:
– erodarea și distrugerea cartilajului articular;
– hipertrofie și proliferarea osului, cu formarea de excrescențe osoase, denumite osteofite.
21

Cap IV . GONARTROZA
Este o boală degenerativă a articulației genunchiului care face parte din familia mare a
artrozelor. Este caracterizată prin impotența funcțională și durere la genunchi, uneori
caracterizată și prin distrugerea cartilajului și apariția de osteofite.
După zona cartilagiului afectat, ea predomină în față, în interiorul sau în spatele
genunchiului. Amplificată la staționarea îndelungată în picioare, la mers, la urcatul și coborâtul
scărilor, ea se calmează în repaus.
4.1 Clasificare
Gonartroza primară
Cel mai frecvent gonartroza afectează ambele articulații (cei doi genunchi – deși uneori cu
gravitate diferită) fiind asociată frecvent cu alte localizări primare. Are drept mecanism patogenic
deperdiția proteoglicanilor fie prin exces de degradare, fie prin deficit de sinteză. Cea mai
acceptată teorie este teoria mecanică a lui Freeman: metabolismul proteoglicanilor este mai intens
decât cel al fibrelor colagene, deci la oboseală (la cicluri de eforturi) se produce o degradare mai
intensă a proteoglicanilor, cu deperdiția lor. Acest fenomen se produce din a 5-a decadă de vârstă,
iar terenul cu rezistență scăzută a cartilajului poate determina poliartroze.
Alți factori incriminați în etiopatogenia gonartrozei primare sunt:
-hipotiroidismul;
-hipo-hipofizarismul;
-obezitatea;
-menopauza;
-tulburările circulatorii – foarte frecvent persoane cu boală varicoasă fac artroze de
genunchi dar nu boala varicoasă declanșează artroza.
Gonartroza secundară
În minoritatea cazurilor în care afecțiunea este unilaterală este clar caracterul secundar,
pe leziuni articulare preexistente (leziuni de natură traumatică, infecțioasă, reumatică) și care se
datoresc creșterii presiunii pe unitatea de suprafață .
Cauze intra-articulare:
-traumatismele ce determină neregularități în articulație;
-microtraumatismele ce schimbă proprietățile reologice ale membranei sinoviale;
22

-suferințele meniscale – când nu se mai produce extensia cu rotația externă terminală;
-meniscectomiile totale – în 10-15% din cazuri dau artroze întrucât în lipsa meniscurilor
cresc presiunile articulare;
-meniscectomiile parțiale (menisc intern) cu genu varus dau în procent de 90% gonartroză;
-leziunile ligamentare cu instabilitatea genunchiului și atrofia musculară consecutivă;
-condromalacia;
-condrodistrofia;
-maladia Konig (osteocondroza disecantă).
Cauze extra-articulare:
– Devierile în valg sau în var ale axului femuro-tibial (la adult există o valgizare fiziologică
de cca. 6o) care implică o suprasolicitare a compartimentului femuro-tibial extern sau respectiv
intern, determină o mai rapidă degradare cartilaginoasă sectorială. Reducerea grosimii cartilajului
articular tinde la rândul său să accentueze dezaxarea femuro-tibială; se instaurează astfel un cerc
vicios responsabil de evolutivitatea procesului morbid. Artroza femuro-rotuliană, mai mult decât
artroza femuro-tibială, este considerată consecința unei dezaxări (dezalinieri) sau a unui
dezechilibru biomecanic; această formă de gonartroză ar fi provocată fie de o malpoziție externă
a rotulei (subluxație sau tendință de subluxație rotuliană prin displazie femuro-rotuliană), fie de
supraîncărcarea excesivă sau înclinația laterală fără dislocarea rotulei (sindromul de
hiperpresiune externă a rotulei). Deci, cauzele extra-articulare de artroză sunt:
-genu varum – determină creșterea presiunilor în compartimentul intern;
-genu valgum – determină creșterea presiunilor în compartimentul extern , este mai bine
tolerat;
-genu recurvatum – este bine tolerat și nu duce la artroză;
-genu flexum – este cauză de artroză deoarece în flexie suprafața de contact se diminuă.
-mersul pe tocuri înalte (timp îndelungat), artritele, fracturile cu flexum secundar de
genunchi pot duce la artroză;
-instabilitățile rotuliene – luxațiile, subluxațiile recidivante de rotulă, tulburările de formă
patelară;
-încărcarea statică și dinamică la distanță; genunchiul de partea luxației congenitale de șold
va fi solicitat ca un genu varum iar cel contralateral ca un genu valgum; osteotomiile
intertrohanteriene de medializare vor solicita genunchiul în valg;
-artrodeza coxofemurală:
-incorect executată în abducție va solicita genunchiul în varum, iar în aducție – în valgum;
23

-corect executată va suprasolicita genunchiul prin dispariția rotației bazinului dinapoi –
înainte pe piciorul de sprijin; la fel în cazul supraponderalilor și a celor ce stau mult în
genunchi.
4.2 Aspecte patogenice
A. Degradarea matricei cartilaginoase prin acțiunea enzimelor care acționează prevalent
în sens proteolitic asupra constituenților – proteoglicani și colagen. Enzimele proteolitice sunt de
origine condrocitară (catepsinele), polimorfonucleară (catepsina și elastaze) și din celulele
membranei sinoviale (colagenaze și metaloproteinaze).
B. Degradarea cartilajului este un proces foarte complex încă incomplet elucidat.
Principalul rol în degradarea matricei cartilaginoase îl au condrocitele la care este perturbat
echilibrul dintre activitatea anabolică și activitatea catabolică cu depleția consecutivă de
proteoglicani și slăbirea tramei fibrilare (teoria Freeman – metabolismul proteoglicanilor este mai
intens decât cel al colagenului și deci rezistența acestora este mai mică la cicluri de uzură
asemănătoare, rezultând depleția proteoglicanilor).
C. Alterările biochimice ale cartilajului articular, indiferent de cauzele și modalitatea de
apariție, implică modificarea proprietăților sale mecanice – în special determină diminuarea
acțiunii de amortizare a solicitărilor mecanice la care este supus osul subcondral. Acest lucru se
întâmplă în ariile supuse solicitărilor, cu consecințe asupra osului subcondral care va evolua către
un proces de condensare sau scleroză, având ca rezultat creșterea rezistenței sale în prejudiciul
elasticității. Cartilajul articular se va afla între osul subcondral de duritate crescută și solicitările
mecanice, situație care accelerează distrucția cartilajului în ariile interesate, determinând
diminuarea capacității de distribuire a solicitărilor, cu creșterea sarcinilor pe cartilajul învecinat și
progresiunea procesului chiar în ariile inițial neportante.
D. Contribuția reacției inflamatorii a sinovialei. Dezagregarea cartilajului articular
implică eliberarea în cavitatea articulară de fragmente și detritușuri celulare care provoacă o
reacție inflamatorie din partea membranei sinoviale. Sinovita contribuie la rândul său la evoluția
procesului artrozic prin enzimele proteolitice și mediatorii (catabolinele) care reaprind procesele
inflamatorii și degenerative articulare.
E. Proceselor regresive ale cartilajului articular li se opun tentative de reparare prin așa-numita
„modulare condroblastică ” a condrocitelor. Tentativa de reparare a cartilajului degenerat în
condițiile regimului crescut de stress articular este frecvent destinată eșecului; în asemenea cazuri
24

se asistă la progresiunea leziunilor articulare până la completa dezorganizare structurală și
anularea funcțiilor articulației interesate de boala artrozică.
4.2 Cauze și simptome
Cauze
Din punct de vedere etiologic gonartroza poate fi primară sau secundară iar după
compartimentul afectat poate fi: femuro-patelară, femuro-tibială sau interesând ambele
compartimente ( femuro-patelo-tibial). În artroza genunchiului este evident în mod particular că
artroza este un proces – cel puțin inițial – sectorial, putând rămâne o lungă perioadă limitat la un
singur compartiment al articulației genunchiului. Numai în formele avansate articulația poate fi
interesată în totalitatea sa.
Din punct de vedere biomecanic, genunchiul are o poziție intermediară între șold și picior,
„ca un valet între doi stăpâni” (Dolto), suferind permanent fenomene de torsiune (rotula pe femur
se derotează intern, tuberozitatea tibială pe femur se derotează extern), integrat în lanțul de
mișcare al membrului inferior și solicitat atât în ortostatism, mers sau alte situații, cu rol de
mobilizare dar și de frânare controlată. În acest context complex biomecanic se realizează
progresiv suprasolicitarea articulară și dezvoltarea artrozei. Degenerarea cartilajului articular
prezintă două etape evolutive (Arlet și Ficat) :
-un stadiu precoce (preartrozic) cu ramolisment de cartilaj;
-un stadiu tardiv (artrozic) cu interesare osteocartilaginoasă – fisurarea și distrugerea
cartilajului, osteofitoză, osteocondensare a zonei subcondrale, uneori geode.
Simptome
Gonartroza evoluează progresiv de la stadiul de "durere ușoară de genunchi" până la
durere insuportabilă cu limitarea importantă a mișcărilor. Inițial durerea apare numai la solicitări
mecanice (ridicare de pe scaun, genuflexiuni, mers prelungit pe teren accidentat) și la contracția
mușchiului cvadriceps. În stadiul intermediar durerile de genunchi se accentuează, pot sa apară și
în repaus și sunt însoțite de limitarea mișcărilor, atrofia mușchiului cvadriceps și scăderea
stabilității ligamentelor. În ultimul stadiu, caracteristică este redoarea (limitarea importantă a
mișcărilor) cu genunchi în flexie și contractura musculară. Durerea este importantă, apare în
repaus și accentuată de stresuri mecanice și frig. Pe lângă durere, gonartroza este insoțită de
senzația de instabilitate a genunchiului (determinată de afectarea ligamentelor) și mărirea de
volum a articulației, efect al procesului inflamator.
25

Aici putem vorbi în special de gonartroza secundară (indiferent de etiologie) care
determină deficit funcțional. În general vorbind, genunchiul poate prezenta ca deficite
următoarele aspecte:
Instabilitatea, determinată fie de insufuciența structurilor care asigură stabilitatea pasivă
(congruența articulară, ligamentele), fie a celor care guvernează stabilitatea activă (musculatura).
În primul caz, kinetoterapia nu are nici un rol, în cel de-al doilea însă, numai ea poate reface
funcția genunchiului prin exerciții de tonifiere musculară;
Limitarea mobilității articulare pe flexie, extensie sau pe ambele – fenomen ce are la bază
cauze diverse. Kinetoterapia nu poate aborda decât redorile generate de țesuturile moi (capsula și
țesuturi periarticulare);
Mobilitatea patologică (hiperextensie antero-posterioară sau de lateralitate), care poate fi
doar “protezată” prin kinetoterapia de tonifiere musculară.
4.3 Stadii
1. Stadiul inițial:
odureri în ortostatism prelungit și mers pe teren accidentat (mai ales la coborârea unei
pante);
ointermitent, incapacitatea de “înzăvorâre” a genunchiului la mers;
oușoară hipotrofie și hipotonie a cvadricepsului;
ocrepitații moderate.
2. Stadiul evoluat:
odureri intense care apar repede în ortostatism și mers;
olimitarea mobilității până la maximum 90°;
ocreșterea de volum a genunchiului;
ocrepitații intense;
oușor flexum;
o hipotrofie și hipotonie importantă a cvadricepsului;
oinstabilitate activă;
ode obicei există și deviații laterale, radiografia arătând reducerea spațiului articular în
zona devierii.
3. Stadiul avansat:
odureri și în repaus;
26

ofrecvente “reîncălziri” inflamatorii;
omobilitatea scade sub 90°;
ose produce deformarea articulației;
oinsuficiența se accentuează;
odeficit motor important;
omersul cu baston, flexum;
odeviație în plan sagital sau frontal, examenul radiologic evidențiind spațiul articular mult
îngustat;
27

Cap. V Studiu de caz
1.Programul de kinetologie recuperatorie cuprinde:
A. Posturările: evitarea flexum-ului; pentru deviațiile posibile în plan frontal (varus,
valgus) posturările directe sunt inoperante (ca și pentru recurvatum de altfel), doar posturarea
corectoare pentru mers a piciorului prin “pene” taloniere la pantof are valoare.
B. Tonifierea musculaturii care “înzăvoraște” genunchiul în mers – cvadricepsul în
principal, dar și ischiogambierii; o atenție deosebită se va da și rotatorilor, care vor fi antrenați
selectiv; se va urmări refacerea forței extensoare pentru ultimele 20 grade.
C. Mobilizarea articulară: în primul rând pentru recâștigarea extensiei complete, apoi
pentru mărirea flexiei, utilizându-se toate tehnicile cunoscute (posturări, mobilizări active/pasive,
scripetoterapie).
D.Refacerea stabilității genunchiului atât prin exerciții de tonifiere musculară analitice,
cat și prin exerciții în lanț kinetic închis; se va urmări, de asemenea, refacerea rezistenței la efort
a aparatului extensor.
E. Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare, echilibru, abilitate)
prin exerciții axio-distale și disto-axiale.
F. Menținerea unei bune funcționalități mioartrokinetice la nivelul articulațiilor adiacente,
cât și la membrul opus.
G. Respectarea regulilor de profilaxie secundară care alcătuiesc “igiena ortopedică” a
genunchiului:
•greutate corporală normală;
•evitarea ortostatismului și mersului prelungit;
•evitarea mersului pe teren accidentat;
•mersul cu sprijin în baston;
•evitarea pozițiilor de flexie maximă;
•evitarea menținerii prelungite a unei anumite poziții a genunchiului
mișcări libere de flexie-extensie după un repaus mai prelungit și înainte de trecerea în
ortostatism;
•corectarea cu susținătoare plantare (talonete) a piciorului plat;
28

evitarea tocurilor înalte;
•evitarea traumatismelor directe (lovituri, stat în genunchi).
Terapia ocupațională în gonartroză va ține seama, desigur, de evitarea ortostatismului. Ca
sporturi indicate menționam înotul, ciclismul, canotajul.
Gonartroza, o boală foarte des întâlnita, uneori fără voia noastră, la persoanele în vârstă,
alteori datorită unor accidentări sau a altor cauze (obezitatea, neglijența și netratarea unor
probleme articulare) trebuie tratată cu maximă atenție, mai ales din punct de vedere al
kinetoterapiei, aceasta având un rol extrem de important înainte celorlalte soluții: tratamentul
medicamentos, tratamentul chirurgical. În aceasta lucrare am încercat sa redau pașii spre
prevenirea gonartrozei și ameliorarea acestei boli. S-a incercat o elaborare a unei lucr ari cât mai
concise, de un real ajutor, prin intermediul a trei pacienți, suferind de trei forme diferite de
gonartroză, de la cele mai ușoare, până la stadiile avansate și, de asemenea pe o anumită categorie
de pacienți, diferențiați între ei prin vârsta și sex.
Pentru fiecare pacient în parte am stabilit un anumit program, un anumit număr de
exerciții, cu diferite intensități, combinate sau nu, în funcție de capacitățile fiecăruia, în funcție de
vârstă, pentru a vedea modificările care pot fi aduse în programul de recuperare al acestora,
modificări care ar putea schimba starea pacienților în bine sau, pentru ca recuperarea să se facă
într-un interval de timp cât mai scurt.
Am luat în considerare, de asemenea și starea de sănătate a pacienților în momentul în
care au venit pentru tratament, fiind sub supraveghere pe toata perioada recuperării lor.
2. Obiective
Un prim obiectiv a fost acela de observare a bolii în diferite stadii și răspunsul pacienților
la programul kinetic pe toata perioada recuperării, cu recomandări de exerciții care pot fi
executate și acasă, după programul propriu-zis de refacere.
Am urmărit de asemenea evolutia pacienților din punct de vedere fizic la exercițiile propuse,
exerciții care au fost alese în urma cunoașterii stării de sănătate a pacienților, a riscurilor la care
aceștia ar fi fost supuși în urma unui program mai intens și la starea psihică în care se află.
O bună comunicare între kinetoterapeut și pacient pentru a stabilii o legătură, o stare
psihică din ce în ce mai bună, explicarea exercițiilor și revenirea la acestea pentru o executare cât
mai corectă și eficientă.
29

3. Metode de evaluare
Am prezentat mai jos principalele activități ce vor fi exercitate în programul de recuperare
privind gonartroza:
Refacerea mobilității:
oReeducarea flexiei;
oReeducarea extensiei.
Reeducarea mișcării de rotație :
oÎn redorile de cauza strict articulara, mobilizările de rotație degajează aceasta importanta
component ace participa la flexie-extensie. Exercițiile sunt pasive și iau caracter de
manipulare.
Refacerea mobilitații rotulei :
oPentru asigurarea unei libere mișcări a genunchiului trebuie făcuta mobilitatea rotulei.
Refacerea forței musculare:
oEste un obiectiv deosebit de important pentru genunchi, căci atât extensorii, cat și flexorii
acestuia fac parte din musculature antigravitationala și, în plus, sunt indispensabili
stabilitatii lui active.
Tonifierea musculaturii extensoare:
oCvadricepsul, cu toate cele patru componente, este extensorul genunchiului. Tensorul
fasciei lata, ca accesor, ajuta “inzovarirea”. O extensie în încărcare (cu piciorul pe sol) –
spre exemplu ridicarea din ghemuit – necesita contracția tricepsului sural și a
ischiogambierilor, adică a extensorilor piciorului și soldului.
Tonifierea musculaturii flexoare:
oReprezintă o organizare complexa, fiind în majoritate o musculatură biarticulară – fie cu
șoldul, fie cu piciorul, asupra cărora are și alte acțiuni. În plus, acești mușchi au și rolul de
rotatori ai genunchiului, asigurând și stabilitatea laterala și mediala a acestuia ;
oIschiogambierii sunt extensori ai CF și flexori ai G;
oMușchii posteriori ai gambei (gemenii) sunt de asemenea flexori auxiliari și extensori ai
piciorului;
oSemitendinosul, croitorul și dreptul intern – sunt flexori și rotatori interni ai G.
Tonifierea musculaturii rotatorii interne:
30

oBicepsul crural, prin capătul monoarticular, este un flexor și rotator extern al G, în timp ce
prin capătul biarticular (care face parte din ischiogambieri) are în plus și o acțiune de
adducție a CF;
Deltoidul fesier are în componenta sa, anterior, tensorul fasciei lata (flexor și rotator intern) și,
posterior, fesierul mare (extensor și rotator extern), care, acționând împreuna, determina abducția
soldului.
4. Prezentarea pacienților
Am ales 3 pacienți, încercând să cuprind o categorie cat mai larga, diferențiați de sex și
vârsta: de la pacientul adolescent, la pacientul de vârsta a doua și sfârșind cu vârsta a treia, vârsta
la care gonartroza de cele mai multe ori apare “involuntar”. Menționez că cei trei pacienți provin
din mediul urban, mediu în care, urmărind viața de zi cu zi, activitățile fizice/psihice sunt mai
intense decât în mediul rural, iar pacienții mai predispuși la diferite boli/afecțiuni.
Nr.
Crt.Nume,
prenumeVârstaSexLocalitateaAlte afecțiuniTablou clinic
1Ciocanea
V. 34MTurda, jud.
ClujFisură
orizontală
completă în
cornul
posterioral
meniscului
intern.Durere la efort, la
ortostatism prelungit,
urcat și coborât de
trepte;
2Pricop O.65FCluj
Napoca,
jud.ClujInfarct
miocardic acut
vechi,
Obezitate grad
I,Durere la efort, la
ortostatism prelungit,
urcat și coborât de
trepte,
Redoare matinală,
Tumefiere articulară,
Orteză de susținere pe
genunchi,
3Gavrilescu
M.53MZalău,
Jud. SalajHipertensiune
arterială,
Insuficiență
hepatică
cronică,
Obezitate grad
IIIDurere la efort, la
ortostatism prelungit,
urcat și coborât de
trepte,
Redoare matinală,
31

Așadar, în ceea ce urmează am expus anamneza celor trei pacienți, pentru a se vedea la ce riscuri
sunt aceștia expuși, de ce boli suferă, în ce condiții vor putea lucra și în ce mod se vor putea
administra exercițiile de recuperare.
4.1 Pacientul 1
C. A., 34 de ani.
4.1.1 Anamneza
Diagnosticul pus în urma unui RMN efectuat a fost de: Fisură orizontală completă în
cornul posterior al meniscului intern, această fisură provenind datorită unei căzături. Pacientul nu
prezenta dureri mari, dar deranjante, fiind predispus la gonartroză. Am scos din calcul situația
unei intervenții chirurgicale, deoarece fisura orizontală completă a cornului posterial meniscului
drept nu necesită o intervenție de acest gen.
Pacientul – apt din punct de vedere fizic, dispus la recuperare pentru a putea practica în
continuare sportul, fiind sportiv de performanță.
Din punct de vedere psihic, este puțin sceptic în ceea ce privește viitorul lui în viața
sportivă, moment în care am avut o conversație kinetoterapeut-pacient binevenită, explicându-i în
termeni uzuali riscurile la care este supus, metodele de lucru, exercițiile și programul de lucru
într-o manieră amicală, menită sa ridice moralul pacientului.
4.1.2 Evaluare inițială
Pentru prevenirea gonartrozei, se recomandă exerciții de tonifiere a musculaturii, pacientul fiind
intr-o stare fizică bună, cu o capacitate de efort ridicată.
Totodată, am un regim alimentar strict, pentru a se evita creșterea în greutate a pacientului, ce
putea duce la apariția gonartrozei.Nr.
Crt.Nume,
prenumeVârstaSexLocalitateaAlte afecțiuni Tablou clinic
1Ciocanea V. 34MTurda, jud.
ClujFisură
orizontală
completă în
cornul
posterioral
meniscului
intern.Durere la efort, la
ortostatism prelungit,
urcat și coborât de
trepte;
32

Înainte însă de un program de exericiții complex și un regim alimentar care să nu creeze
probleme, pacientul a fost supus unor teste pentru a putea evalua mai ușor capacitățile de efort la
care este dispus, tipurile de exerciții care îl vor ajuta să se mențină într-o formă fizică bună fără a-
i afecta leziunile genunchiului.
Am început prin:
Măsurarea amplitudinii de mișcare
S-a efectuat cu goniometrul, un instrument asemănător raportorului, cu două brațe, unul
fix și unul mobil. În funcție de zona pe care dorim sa o măsuram, goniometrele sunt de
dimensiuni diferite. Pentru o măsurare cat mai precisa, pacientul trebuie sa fie relaxat,
goniometrul fiind aplicat direct pe piele. Se va porni de la poziția 0 (zero), poziție pe care o
stabilim noi și poziția la care dorim sa ajungă acel segment prin mișcare, care poate fi atât activă
cat și pasivă.
Distanța pe care segmentul dorit o execută este notată în grade.
Pentru flexie, poziția de preferat pentru testare este din șezând, cu genunchiul în afara mesei de
testare. Ca alternativă, este poziția de decubit ventral. Goniometrul se așează lateral, cu brațul fix
plasat pe coapsă și orientat între marele trohanter și condilul lateral și brațul mobil pe gambă, spre
maleola externă. În general, flexia pornește de la 0 la 120-140°, când șoldul este întins, și
respectiv, flectat. Într-adevăr, forțând pasiv se pot ajunge la valori de 160°, dar nu este cazul.
În cazul extensiei propriu-zise aceasta este nulă.
Privind rezultatele obținute cu goniometrul în urma măsurării amplitudinii de mișcare
privind flexia și extensia, pacientul nu prezinta probleme mari, dat fiind faptul că este sportiv de
performanță, iar mobilitatea lui este dezvoltată. Totuși, au loc unele ezitări atât în momentul
flexiei și al extensiei, pacientul acuzând ușoare dureri la nivelul genunchiului, ceea ce îl
împiedică sa “forțeze” mișcările.
Din punct de vedere al amplitudinii de mișcare, am considerat că pacientul se prezintă
bine, moment în care am trecut la următoarea etapă de teste premergătoare programului de
recuperare:
Măsurarea forței musculare
Pentru măsurarea forței musculare a pacientului, am ales sa utilizez scara cu 6 trepte (5-
0), datorită faptului că aceasta se folosește la noi în țară. Se începe cu forța 5, considerată
normală pentru a se ajunge într-un final la forța 0 (zero), forță la care mușchiul nu mai realizează
33

nici un fel de contracție. Conform Fundației Naționale pentru Paralizie Infantilă, care are la bază
„testul gravitației” introdus în 1912 de către Robert Lovett, am clasificat forța astfel:
Forța 5 (normală) – mușchiul poate executa mișcarea pe toata amplitudinea contra unei forțe
exterioare (rezistența opusă de testator), egală cu valoarea forței normale.
Forța 4 (bună) – reprezintă capacitatea mușchiului de a deplasa antigravitațional, complet,
segmentul contra unei rezistențe medii. Se procedează la fel ca în cazul testării Forței 5, dar cu
aplicarea unei rezistențe mai mici din partea testatorului.
Forța 3 (acceptabilă) – este forța unui mușchi de a mobiliza complet segmentul contra gravitației
(fără altă contrarezistență). Pe acest concept al luptei mușchiului contra gravitației se cladește de
fapt întreg sistemul de apreciere al forței musculare, deoarece se bazează pe relația dintre forța de
presiune a gravitației și greutatea segmentului respectiv.
Forța 2 (mediocră) – permite mușchiului sa mobilizeze segmentul, dar cu eliminarea gravitației.
Testarea manuală a forței 2 cere testatorului sa știe precis cum trebuie pozitionați pacientul și
segmentul respectiv pentru a pune în evidență forța “mediocră”. În general se utilizează planuri
de alunecare (melacart, lemn talcat, placi de plastic).
Forța 1 (schițată) – reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a tendonului
sau observarea unei ușoare tremurături a acestuia. Oricum, Forța 1 a unui mușchi este incapabilă
să mobilizeze segmentul.
Forța 0 (zero) – mușchiul nu realizează nici un fel de contracție.
În urma testului, am constatat o ușoară scădere musculara la nivelul membrului drept.
Acest fapt se datorează, de cele mai multe ori în astfel de cazuri, “fricii” cu care pacienții tratează
membrul afectat. Mai sunt și alte probleme care pot cauza aceste scăderi de forță musculară (alte
leziuni la nivelul membrelor, probleme articulare).
Nu am uitat faptul că, deși pacientul prezintă valori bune a forței musculare și a
amplitudinii de mișcare, acesta trebuie ferit de alte riscuri, precum apariția gonartrozei.
În speță, am recurs la testarea pacientului privind stabilitatea articulară, ultimul test
înainte unei evaluări inițiale.
Măsurarea stabilitatii articulare
Pentru măsurarea stabilității articulare am folosit tot metoda inspecției. Pacientul a fost
rugat să pașească liber, la pas, prin toată sala, pentru o evaluare cat mai concretă a mersului. În
acest fel am putut observa greșelile făcute de acesta, modul în care își folosește membrul lezat,
34

dar și faptul că pacientul era conștient de greșelile făcute, încercând în permanență să execute
mersul cât mai corect, progresând.
Este de la sine înțeles că, privind eforturile de a corecta mersul, lăsându-și greutatea pe membrul
lezat si încercând să pașească cât mai corect, pacientul dorește recuperarea cât mai rapidă, fiind și
din punct de vedere psihic pregătit pentru acest lucru.
Efectuând testele celor trei masurători, am întocmit un tabel cu toate rezultatele:
Nr.
crt.Nume pacient Amplitudine de
mișcareForță muscularăStabilitatea articulară
FlexieExtensieStângDreptStângDrept
1Ciocanea V. 120°30°54stabilinstabil
Acest tabel, întocmit pe baza testelor efectuate anterior, va ajuta la alcătuirea unor serii de
exerciții specifice, pentru întărirea musculaturii membrului lezat, creșterea mobilității și a
amplitudinii de mișcare, ținând cont și de starea de sănătate anterioară a pacientului, stabilită prin
anamneză. Am ales ca inainte de intrarea in programul de recuperare sa ofer o instruire a
pacientului în legătură cu ceea ce va face în continuare, importanța exercițiilor, importanța
executării corecte a acestora, trecând peste stările de “frica” și încurajarea lui.
4.1.3 Recuperare – program de exerciții
Dat fiind faptul ca pacientul nu suferă de gonartroza, dar este dispus la aceasta, dacă
tratarea membrului lezat nu se face corect și în timp util, am elaborat o serie de exerciții menită să
crească forța musculară, să mărească amplitudinea de mișcare și sa aibă o stabilitate articulară cat
mai bună.
Din testele efectuate pentru a stabilii amplitudinea de mișcare, s-a observat că flexia pe
care pacientul o execută se află la un nivel ridicat (120°), dar se execută cu teamă și cu o ușoară
durere. Același lucru putem spune și în cadrul extensiei, pacientul neputând îndrepta complet
piciorul (30°).
Mi-am îndreptat atenția către exercițiile pentru reeducarea flexiei și extensiei, prin mobilizări
active, pasive și prin adoptarea unor posturi:
Flexie
Exerciții active
•Executarea de genuflexiuni cu trunchiul aplecat puțin spre înainte;
•Din ortostatism, pacientul flecteaza CF cu genunchiul flectat, trăgând coapsa la piept;
35

•La spaliere, sprijinirea piciorului lezat pe una din trepte și flectarea CF cu aplecarea
corpului spre genunchi;
•Efectuarea fandărilor cu greutati, pacientul fiind apt din punct de vedere fizic pentru
efectuarea exercițiilor cu diferite greutăți;
•Efectuarea genuflexiunilor cu greutăți;
Exerciții pasive
•Din poziția culcat facial, pacientul execută flexia gambei pe coapsă, exercițiu prezentat în
figura 1. În momentul în care se oprește, kinetoterapeutul intervine, apăsând ușor, mărind
astfel amplitudinea de mișcare, asemănător figurii 2.
Fig. 1
Fig. 2
36

•Pacientul se așează la marginea mesei și face flexia genunchiului cu contrarezistența
opusă de kinetoterapeut la nivelul gleznei; același exercițiu se poate executa cu
contrarezistența făcută cu celalalt picior;
•Pacientul în decubit dorsal, cu membrul inferior sănătos extins: asistentul aplică priza pe
treimea inferioară a coapsei, executând flexia articulației coxofemurale (genunchiul este
flectat).
Exerciții prin adoptarea unor posturi
•Pacientul se sprijină pe membrul inferior sănătos, iar cu celalalt ridicat pe un scaun (figura
3.) se fac aplecări ale corpului înainte, pentru a mării gradul de flexie a articulației (figura
4.);

Fig 3. Fig 4.
•Din decubit dorsal cu călcâiele așezate pe un rulou; se vor executa flexii și extensii ale
genunchiului prin tracționarea ruloului înspre șezut.
Extensie
Exerciții active
•Pacientul execută fandări laterale pe partea sănătoasă (pentru a se face extensia la
membrul afectat); kinetoterapeutul poate ajuta cu împingerea înainte a bazinului
pacientului;
37

•Cu bazinul la marginea mesei, din decubit dorsal; piciorul va fi suspendat de un cordon de
cauciuc, în același timp de coapsă atârnând o greutate. Se vor executa flexie și extensie a
coapsei (cu piciorul întins);
•Din decubit ventral, pacientul poate executa extensii CF fără flectarea genunchiului.
Bazinul este fixat.
Exerciții pasive
•Pacientul în decubit ventral: kinetoterapeutul cu o mână, fixează pe masă bazinul, iar cu
antebrațul și mâna cealaltă, trecute pe sub gambă, genunchi și coapsă, realizează extensia;
•Pacientul în decubit lateral, cu membrul inferior opus mult flectat și fixat de către asistent
cu o mână; cu axila aceluiași membru superior, asistentul fixează bazinul, iar cu mâna
opusă realizează extensia coapsei de deasupra.
Exerciții prin adoptarea unor posturi
•Subiectul în decubit ventral cu gamba în afara mesei și coapsa fixată într-o chingă; de
gambă se atârna o greutate sau se recurge la scripeți;
•Pacientul în decubit dorsal cu gheata de tracțiune pe picior, se tracționează continuu în ax;
•Pacientul în decubit dorsal cu o pernă sub fese; membrul inferior afectat întins, cel contra
lateral mult flectat.
Refacerea forței musculare pe membrul afectat a fost de asemenea o prioritate. Chiar dacă
pacientul prezenta o musculatură bine definita, la testele efectuate pentru a evidenția forța
musculara, s-au văzut diferențe între membrul inferior stâng și cel drept.
Cvadricepsul cu toate cele patru componente este extensorul genunchiului. Principiul ce stă la
baza exercițiilor de tonifiere a cvdricepsului este acela de a se menține articulația coxofemurala la
90°, din aceasta poziție executându-se extensia genunchiului; pe ultimele grade de extensie se
opune și rezistență. Ținând cont de faptul că pacientul dobândește o anumită forță fizică, va
executa exerciții cu grad mare, la tempouri mari.
Musculatura extensoare
Exerciții
•Pacientul în șezând la marginea patului executa extensia genunchiului având aplicat de
gambă un săculeț cu nisip sau kinetoterapeutul opune rezistență pe ultimele grade de
extensie la mișcarea făcută de pacient;
•Subiectul în decubit ventral, la marginea mesei; se execută flexia CF cu G extins și
greutăți prinse de gleznă (în cazul nostru se pot aplica greutăți mai mari).
38

Musculatura flexoare
Reprezintă o organizare complexă fiind în majoritate o musculatură biarticulară fie cu
șoldul, fie cu piciorul, asupra cărora are și alte acțiuni. În plus acești mușchi au și rolul de rotatori
ai genunchiului, asigurând și stabilitatea laterală și medială a acestuia.
Exerciții
•Subiectul în decubit dorsal cu coapsa la marginea mesei. Kinetoterapeutul face priza pe
fața dorsală a coapsei și pe talpă; pacientul execută o extensie de coapsă contrată de
kinetoterapeut, apoi o extensie de picior, de asemenea contrată, în continuare făcând
flexia genunchiului;
Stabilitatea articulară
Se obține prin tonificarea musculaturii. Pentru tonifierea musculaturii se execută exerciții
izometrice, mișcării de rezistență, exerciții pe care le-am prezentat mai sus. Printre exercițiile de
tonifiere a musculaturii s-a numarat și mersul pe stepper.
Am urmărit îndeaproape starea pacientului atât din punct de vedere fizic cat și mental,
programul de exerciții fiind variat, combinativ, pentru a elimina monotonia care putea duce la
executarea incorectă a exercițiilor.
De asemenea, am luat în calcul și evoluția bolnavului, după acest criteriu exercițiile fiind
mai mult sau mai puțin complexe.
Ideile, întrebările, curiozitățile pacientului au fost tratate ca atare, fiind lămurit la fiecare
exercițiu în parte de importanța executării acestuia și beneficiile aduse.
Majoritatea exercițiilor au fost recomandate și acasă, menționând faptul că trebuie
executate periodic, corect, ținând seama de toate sfaturile oferite de kinetoterapeut.
Nu în ultimul rând i s-a reamintit de regimul alimentar, menit să mențină aceeași greutate
corporală, pentru a nu solicita articulația lezată.
39

4.2 Pacientul 2
P.O., 65 de ani
4.2.1 Anamneza
Al doilea pacient ales, diagnosticul fiind gonartroza în stadiu avansat. Un caz diferit față
de primul, unde efortul fizic intens, exercițiile complexe și starea de sănătate a pacientului erau
mult mai bune.
În momentul internării, am luat la cunoștință că pacientul este suferind de infarct
miocardic acut vechi, obezitate de gradul I, iar durerile cauzate de gonartroză sunt mai mari, mai
intense și mai dese în anumite puncte ale zilei. Acest lucru a avut un impact mai puternic asupra
tratamentului impus, dat fiind faptul că, pe lângă vârsta înaintată pe care o are, suferă și de alte
afecțiuni.
4.2.2 Evaluare inițială
Măsurarea amplitudinii de mișcare
Am observat repede problemele membrului lezat, mișcările lente, goniometrul indicând
valori nu foarte bune în ceea ce privește amplitudinea de mișcare. Durerile erau prezente, iar
comunicarea cu pacientul nu s-a facut la fel de ușor ca și în primul caz prezentat.
Indicațiile goniometrului aratau faptul că atât flexia cat și extensia membrului sunt reduse:
Flexia – 90°;
Extensia – 45°.
Atât datorită vârstei, cat și gonartrozei prezentă la membrul inferior stâng, pacientul era în
imposibilitate de a flecta genunchiul la parametri normali, acuzând dureri.
Măsurarea forței musculareNr.
Crt.Nume,
prenumeVârstaSexLocalitateaAlte afecțiuni Tablou clinic
1Pricop O. 65FCluj-Napoca,
jud. ClujInfarct
miocardic acut
vechi,
Obezitate grad
I,Durere la efort, la
ortostatism prelungit,
urcat și coborât de
trepte,
Redoare matinală,
Tumefiere articulară.
40

Am folosit din nou aceeași metoda de evaluare, în urma testului rezultând:
•Forța 4 (bună) – reprezentând membrul sănătos, dreptul;
•Forța 3 (acceptabilă) – reprezentând membrul inferior stâng, la care se observă cu ușurință
evitarea folosirii lui la capacitate maximă. Punem acest lucru pe seama “fricii” pe care
pacientul a dobândit-o în timp, optând să utilizeze ca picior de bază mai mult membrul
drept.
Forța musculară a membrului stâng s-a deteriorat, așadar am cautat o serie de exerciții care să
redea forța, și percepția pacientului de a nu călca pe el deoarece este “bolnav”.
Măsurarea stabilității articulare
Datorită faptului că pacientul a evitat implicarea membrului lezat în activitățile de zi cu zi,
ferindu-l pe cât posibil de efort, stabilitatea articulară a scăzut o dată cu scăderea forței
musculare, acest lucru fiind observat la aplicarea testului prin metoda inspecției.
Mersul nesigur, stabilitatea în membrul lezat fiind minimă, “frica” de a se folosi de el
fiind câteva aspecte observate în test.
Efectuând cele trei teste de bază, am intocmit tabelul cu valorile indicate de metodele
folosite:
Nr.
crt.Nume pacient Amplitudine de
mișcareForță muscularăStabilitatea articulară
FlexieExtensieStângDreptStângDrept
1Pricop O. 90°45°34instabil stabil
Este vorba de un caz de gonartroză în stadiu avansat, tabelul de mai sus indicând valori ce vor
duce la alcătuirea unui program de recuperare mai complex, cu exerciții pasive mai multe, fiind
necesara intervenția kinetoterapeutului. Am pus un accent mai mare pe exerciții, dar în așa
măsură încât starea de sănătate a pacientului să nu se agraveze, toate fiind făcute luând în calcul
capacitatea la efort fizic.
4.2.3 Recuperare – program de exerciții
Starea de sănătate a pacientului m-a obligat sa recurg la mai multe exerciții pasive în așa
măsura încât acesta să se “elibereze” de tensiunea creată de dureri și să poată efectua exerciții
asemănătoare fără ajutorul kinetoterapeutului.
Exercițiile incluse în programul de recuperare au fost efectuate pe diferite stadii, de la cele
mai ușoare până la cele cu intensitate mai ridicată.
41

Pentru un program cat mai complex de exerciții recuperatorii, mi-am propus câteva obiective:
•creșterea mobilității;
•creșterea stabilității;
•creșterea gradului de coordonare și echilibru la mers.
Exercițiile au fost efectuate cu repetări, pe mai multe grupe de mușchi, cu grade de intensitate
diferite pentru redarea mobilitatii în zona lezată.
Refacerea mobilității articulare
Exerciții pasive
Rotație internă
•Pacientul în decubit dorsal, coapsa în abducție și genunchiul flectat la 90°.
Kinetoterapeutul fixează glezna bolnavului și susține extremitatea superioară a gambei cu
ambele mâini sub linia articulară, imprimând o mișcare de translație orizontală externă a
întregii gambe. Această mișcare se repetă, reducând progresiv unghiul de flexie a gambei
pe coapsă;
•Pacientul la marginea mesei, cu picioarele la 90°. De gamba membrului lezat se va prinde
o chingă; kinetoterapeutul va apăsa cu piciorul pe chingă, iar cu mâinile va executa o
împingere posterioară, cu rotație internă, a gambei.
Extensie
•Pacientul în șezând, cu trunchiul aplecat în față; kinetoterapeutul execută extensia, făcând
două prize – una pe fața anterioară a coapsei, fixând-o la scaun și cealaltă pe gambă,
distal;
•Pacientul în decubit ventral, cu coapsa fixată la masă prin priza kinetoterapeutului;
cealaltă priză execută extensia, priza fiind pe gamba distal. Pentru o extensie completă se
poate așeza o pernă sub coapsă;
•Din poziția șezând, cu trunchiul aplecat în față: kinetoterapeutul execută extensia, făcând
două prize: una pe fața anterioară a coapsei și o alta pe gambă, distal;
•Pacientul în decubit dorsal, cu membrul lezat flectat; kinetoterapeutul formează priza cu
ambele mâini la nivelul coapsei pacientului, iar cu greutatea corpului se lasă ușor pe
genunchiul bolnav.
Exerciții prin mișcări autopasive
Flexie
42

•Cea mai simplă automobilizare este presarea pe fața anterioară a gambei cu gamba opusă,
pacientul putând execută acest exercitiu din decubit ventral sau sezând;
•Din ortostatism, cu mâinile sprijinite pe o bară, se lasă corpul in genuflexiune.
Extensie
•Pacientul se află in decubit dorsal, cu coapsa fixată; gamba si piciorul contralateral
împing spre extensie membrul MI afectat;
•Pacientul la marginea mesei, cu coapsa fixată si picioarele la 90°; piciorul lezat se prinde
cu o curea ce va trece prin scripete, iar pacientul va executa miscări de ridicare a
piciorului bolnav cu mâna.
Reeducarea mișcării de rotație
•Kinetoterapeutul prinde piciorul bolnav, făcând priza la nivelul pieptului,MI executând
rotația internă sau externă a gambei;
•Pacientul la marginea mesei, picioarele la 90°, cel bolnav fiind fixat; se vor executa
automobilizări prin adductii și abductii de șold, realizându`se rotații interne și externe ale
genunchiului;
•O automobilizare pentru rotații se realizează și din ortostatism: MI paralele, dar cu
vârfurile picioarelor departate unul de altul; se execută o ghemuire, menținând însă
coapsele paralele și genunchii “privind” drept inainte – se realizează rotația externă a
tibiilor; daca se pleacă de la poziția inversă a picioarelor (vârfurile se ating), se realizează
rotația internă.
Reeducarea mobilității rotulei
•Interior – fig. 1, exterior – fig. 2;
43

Fig. 1
Fig. 2
•Caudal – fig. 3, cranial – fig. 4.
Fig..3
Fig. 4
Reeducarea alunecării tibiei pe femur
•Alunecarea anterioară a platoului tibial pe condilii femurali;
•Alunecarea dorsala a tibiei pe femur;
Am recurs și la exerciții privind unghiurile utile activitătilor de zi cu zi, cum ar fi:
•Mersul pe teren plat, minim 65° flexie;
•Aplecarea pentru ridicarea unui obiect de jos.
S-au executat mai multe serii si tipuri de exercitii, pacientul căpătând încredere in piciorul lezat.
Refacerea forței musculare
44

Testele au indicat faptul că pacientul prezintă o musculatură destul de scazută, mai ales pe
membrul inferior stâng. Dacă în cazul primului pacient exercițiile pentru tonifierea musculaturii
erau de intensitate ridicată, cu greutăți mari și mai complexe, in cazul acestui pacient exercițiile
au fost simple, ușor de executat, starea de sănăntate nepermițând o serie de exerciții mai
solicitante.
•Mersul în sală cu urcarea și coborârea diferitelor obstacole, asemănător figurii 1 ;
Fig 1.
Ținând cont că valorile înregistrate la testul pentru forța musculară sunt Forța 3 pentru
membrul inferior stâng și Forța 4 pentru membrul inferior drept, am indicat tehnicile obișnuite de
izometrie (exercițiile scurte izometrice zilnice):
•stând pe un picior cu fața la scara fixă, cu celălalt picior sprijinit înainte pe bancă,
pacientul execută urcări și coborâri de pe bancă cu schimbarea picioarelor;
•stând pe bancă cu fața la scara fixă apucată cu mâinile la nivelul pieptului, pacientul
execută genuflexiuni cu menținerea poziției drepte a trunchiului;
•pacientul pe bancă, cu mingea medicinală între labele picioarelor, îndoirea si întinderea
genunchilor;
•stând în fața spalierului cu mâinile sprijinite la nivelul pieptului de șipcă, pacientul
execută balansarea/flexia piciorului lezat înapoi;
45

•pacientul cu fața la spalier, apucat cu brațele la nivelul pieptului cu un picior sprijinit pe
șipca a 3-a, execută întinderea și îndoirea genunchiului.
Se recomandă ca aceste contracții izometrice să fie de scurtă durată, repetate des și
compensate prin pauze relaxante.
O altă modalitate folosită pentru creșterea forței musculare a fost pedalarea pe bicicleta
ergonomică fără rezistență.
Pacientului i-am recomandat un regim dietetic, echilibrat, format din proteine si săruri minerale,
erorile nutriționale putând favoriza evoluția bolii sau creșterea în greutate.
4.3 Pacientul 3
G. M., 53 de ani
4.3.1 Anamneză
Nr.
Crt.Nume,
prenumeVârstaSexLocalitateaAlte afecțiuniTablou clinic
1Gavrilescu
M. 53MZalău, jud.
SălajHipertensiune
arterială,
Insuficiență
hepatică
cronică,
Obezitate grad
IIIDurere la efort, la
ortostatism prelungit,
urcat și coborât de
trepte,
Redoare matinală,
46

Deși este diagnosticat cu gonartroză in stadiu inițial, pacientul suferă de alte afecțiuni
destul de grave, fapt ce va afecta modul de lucru cu acesta. Nici din punct de vedere psihic nu se
prezintă bine, tocmai datorită bolilor de care suferă si de felul cum arată.
Din discuțiile avute cu privire la tratamentul și modul de gestionare al acestuia in perioada
următoare, pacientul nu s-a arătat deloc încântat, negând faptul ca își va putea redobândi
încrederea în sine și în forțele sale.
După mai multe discuții în care am încercat să explic bolnavului care sunt avantajele unei
recuperări la nivelul membrului inferior drept, membru la care a fost pus diagnosticul, acesta s-a
lăsat ușor înduplecat, fiind de acord cu începerea unui program de recuperare.
4.3.2 Evaluare inițială
Măsurarea amplitudinii de mișcare
Înainte de a aplica goniometrul pentru a efectua măsurarea amplitudinii de mișcare, am
observat membrul drept usor umflat. Pacientul nu acuza dureri permanente, doar rar și de
intensitate mică.
Indicațiile goniometrului au fost:
Flexia – 120°;
Extensia – 20°.
Măsurarea forței musculare
Datorită obezității, pacientul se mișcă foarte greu, membrul inferior drept fiind folosit, dar
nu la capacitate maximă.
În urma testării forței musculare am obținut următoarele rezultate:
 Forța 4 (bună) – reprezentând membrul sănătos, stângul;
Forța 3 (acceptabilă) – reprezentând membrul inferior drept, bolnav. Tendința de a nu
folosi piciorul bolnav se vedea in momentul urcării treptelor, executării fandărilor, etc.
La fel ca in cazul celorlalti pacienți, deși gonartroza se afla într`un stadiu inițial, forța la
membrul lezat era scazută, iar pentru pacientul supraponderal acest lucru era o problemă, întrucât
47

gonartroza putea trece la un stadiu mai avansat mult mai repede decât în cazul în care pacientul
avea o greutate normală.
Măsurarea stabilității articulare
Mersul prin sală a pacientului era normal, dar prezenta momente în care era nesigur pe
membrul inferior drept, de câteva ori având probleme în lăsarea totală a greutății pe el. Dădea
senzația că genunchiul îi “fuge” sau efectiv îl “scapă”. Acest lucru l-am pus pe seama slăbirii
articulațiilor.
Bolnavul a fost foarte lent în mișcări, obosea foarte repede și nu era întotdeauna la fel de
receptiv la sfaturile și indicațiile date. În elaborarea programului de recuperare, am incercat să
includ refacerea forței musculare, datorită faptului că suferă de obezitate, stabilizarea
articulațiilor pentru a diminua nesiguranța pe care o avea în momentul folosirii piciorului bolnav,
și, nu în ultimul rând amplitudinea de mișcare, pacientul având nevoie de exerciții fizice cât mai
dese.
Nr.
crt.Nume pacient Amplitudine de
mișcareForță muscularăStabilitatea articulară
FlexieExtensieStângDreptStângDrept
3Gavrilescu M. 120°20°43stabilinstabil
După întocmirea tabelului cu indicațiile privind amplitudinea de mișcare, forța și
stabilitatea articulară, ținând cont aici și de celelalte afecțiuni de care suferea pacientul, am recurs
la un program de exerciții menit să nu solicite prea tare articulațiile genunchiului drept sub
greutatea corporală, dar totuși să existe efort fizic. Hipertensiunea arterială a impus un anumit
ritm al exercițiilor și pauze mari între ele.
4.3.3 Recuperare – program de exerciții
Mai puțin cooperant când a fost vorba de punerea în practică a exercițiilor, pacientul a
“răspuns” programului impus prin executarea exercițiilor incorect, cu un număr mai mic de
repetări decât cel cerut și cu mișcări lente. Ulterior, înțelegând importanța acestora în raport
direct cu starea lui de sănătate, am început cu exerciții pentru refacerea musculaturii.
Refacerea mobilitatii
Reeducarea mișcării de rotație
48

•automobilizare pentru rotații se realizează și din ortostatism: MI paralele, dar cu vârfurile
picioarelor depărtate unul de altul; se execută o ghemuire, menținând însă coapsele
paralele și genunchii “privind” drept înainte – se realizează rotația externă a tibiilor; dacă
se pleacă de la poziția inversă a picioarelor (vârfurile se ating), se realizează rotația
internă.
Reeducarea alunecării tibiei pe femur
Alunecarea anterioară a platoului tibial pe condilii femurali se poate realiza prin
exercițiile efectuate în figura 1.
Fig 1.
Alunecarea dorsală a tibiei pe femur, reprezentată în fig 2. și fig 3.
49

Fig 2.
Fig 3.
Tonifierea musculaturii extensoare
•Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă, gamba în afara mesei; MI opus, flectat, se
sprijină cu piciorul pe masă; kinetoterapeutul face priză pe fața anterioară, distal de
gambă și pe fața dorsală a piciorului, cerându-i pacientului să execute flexia dorsală a
piciorului, iar in continuare extensia gambei; mișcările sunt contrate de asistent în așa fel
încât flexia dorsală a piciorului să fie complet blocată, dar extensia gambei să-si urmeze
amplitudinea în totalitate;
•Din decubit dorsal, cu gamba la marginea mesei, se execută extensii, incărcând progresiv
gamba distal;
•Cu spatele sprijint de perete, CF si G flectate la 90°; se remarcă faptul că dacă forța de
gravitație trece în spatele articulației CF, mușchii solicitați sunt doar extensorii
genunchiului.
Tonifierea musculaturii flexoare
50

•Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa la marginea mesei; kinetoterapeutul va aplica priza
pe talpa și fata dorsală a coapsei, moment în care bolnavul va executa o extensie de picior,
apoi o extensie de coapsă, ambele fiind contrate de kinetoterapeut;
•Poziția decubit ventral, cu bazinul pe o pernă; pacientul va executa flexia coapsei, prizele
kinetoterapeutului fiind pe fața dorsală a coapsei și pe talpă.
Exerciții prin mișcări active
•Din decubit dorsal, cu sau fără o patină cu rotile la picior, pacientul alunecă usor pe o
placă în flexie-extensie sau pedalează în aer;
•Din ortostatism, execută genuflexiuni pe ambele membre inferioare sau doar pe MI
afectat;
•Din decubit homolateral, pe o placă talcata, se mobilizează genunchiul în flexii repetate.
Faptul că pacientul refuză cooperarea în executarea acestor exerciții, am recurs la activități
izometrice, dându-i bolnavului ocazia să schimbe exercițiile după bunul plac, dar numai după
executarea corectă a acestora și a unui anumit număr de repetări, sub stricta supraveghere:
•stând, pe marginea băncii de gimnastică, sprijinit cu mâinile la nivelul pieptului de
spalier, ridicare pe vârfuri și revenire;
•stând pe un picior cu fața la scara fixă, cu celălalt picior sprijinit înainte pe bancă, urcare
și coborâre de pe bancă cu schimbarea picioarelor;
•stând cu umărul spre scara fixă, piciorul drept îndoit, sprijinit cu gamba pe șipcă la nivelul
bazinului, îndoirea trunchiului spre scara fixa cu ușoare arcuiri;
•stând în fața băncii de gimnastică transversal, cu un picior pe bancă, fandare înainte cu
ducerea mâinilor sus.
Nu au lipsit din program nici tonifierea musculaturii rotatorii externe, unul din exercițiile
executate fiind:
•Pacientul în decubit dorsal, cu gamba atârnând la marginea mesei; MI opus înodit, cu
piciorul sprijint pe masă; CF se află în adducție ușoară, G în rotație internă, iar piciorul in
adducție; kinetoterapeutul realizează priza pe condilul extern și pe marginea externă a
antepiciorului; pacientul execută o abducție a CF și duce vârful piciorului lateral în
abducție.
Refacerea amplitudinii de mișcare
51

Faptul că pacientul prezenta deficiențe în mers cu privire la membrul lezat, neputând de
fiecare dată să îl controleze, am recurs la exerciții progresive:
•Pacientul între barele de reeducare a mersului, pacientul execută mersul cu ridicarea
genunchiului la 90°, o extensie, și apoi pășire;
•Mers cu ridicarea genunchilor la piept la fiecare pas spre înainte, deasemenea între barele
de reeducare;
•Din șezând, talpa fixată pe o placă cu roți, flexii și extensii din articulația genunchiului cu
rularea tălpii pe placă;
•Subiectul în decubit ventral: prinde glezna cu mâna și tine gamba în flexie, ca în figura 1.
Fig. 1
Subiectul în șezând: asistentul face priza pe treimea distală a coapsei și a gambei,
executând flexia, la fel ca în figura 2.
Fig. 2
Stabilitatea articulară
Pentru refacerea stabilițătii articulare am ales câteva exerciții pentru flexie-extensie:
52

•Pacientul în decubit dorsal, cu gambele atârnând la marginea mesei; ambele gambe prinse
între ele cu o coardă care trece peste un scripete; flexia gambei unui picior va antrena
flexia gambei celuilalt picior;
•exercițiile la bicicleta ergonomică, după ce în prealabil s-au făcut ajustările pentru
greutatea și înălțimea pacientului, exercițiile fiind de la cele mai usoare, la cele mai
complexe;
Comparativ cu pacienții precedenți, acest program s-a desfășurat destul de lent, exercițiile
fiind în așa măsură încât efectele să se simtă, iar pacientul să fie mulțumit de modul în care își
desfășoară activitatea.
Obezitatea, cea mai mare problemă a pacientului în lupta cu gonartroza, s-a dovedit a fi
principala cauză a apariției acestei afecțiuni, dar și sedentarismului, pacientul fiind de meserie
șofer. Sfaturile date au fost schimbarea (cel puțin pentru o perioadă de timp) locului de muncă,
menținerea unui regim alimentar sănătos, la ore convenabile și aplicarea exercițiilor și acasă,
pentru rezultate bune într-un timp cât mai scurt.
4.2 Evaluare finală
În urma programului de recuperare a celor trei pacienți, s-a întocmit un tabel cu
progresele înregistrate privind amplitudinea de mișcare, forța muscularș și stabilitatea articulară,
măsurate prin aceleași metode folosite în momentul internării lor.
Nr.
crt.Nume pacient Amplitudine de
mișcareForță muscularăStabilitate articulară
FlexieExtensieStângDreptStângDrept
1Ciocanea A. 140°80°54stabilstabil
2Pricop O. 100°50°45stabilstabil
3Gavrilescu M. 130°60°54stabilstabil
Pacienții au luat la cunostință metodele de lucru pentru activitate în timpul liber, importanța
acestor exerciții și dozarea lor în funcție de starea de sănătate a fiecăruia.
53

Cap. VI Discuții și comparații
1. Rezultate
Prezentarea tabelelor grafice însoțite de explicații privind „tema” pentru acasă,
reprezentând progresele înregistrate pe tot parcursul programului de recuperare, aceste rezultate
motivându-i pentru continuarea exercițiilor și activității fizice.
Amplitudine de mișcare – Flexie/Extensie
54

120140
90100120130
708090100110120130140150160
Ciocanea V. Pricop O.Gavrilescu M.Flexie
Evaluare initiala
Evaluare finala
3080
4550
2060
102030405060708090100
Ciocanea V. Pricop O.Gavrilescu M.Extensie
Evaluare initiala
Evaluare finala
Forța musculară
55

45
34
35
12345
Ciocanea V. Pricop O.Gavrilescu M.Evaluare initiala
Evaluare finala
Discuții
Privind rezultatele obținute la finalul programului de recuperare, fiecare din cei trei
pacienți au inregistrat progrese, mai mult sau mai puțin vizibile, în funcție de implicarea
fiecăruia, de starea de sănătate care le-a permis sau nu executarea anumitor exerciții și de starea
mentală, de asemenea foarte importantă în activitatea recuperatorie. Automotivația a jucat un rol
indispensabil în continuarea de către pacienti a pachetului de exerciții recomandat pentru
ameliorarea gonartrozei.
2. Concluzii
Pentru acest studiu s-au folosit trei pacienți diferențiați atât de vârstă, cât și de starea de
sănătate, stadiul în care gonartroza își face simțită prezența și activitățile fizice pe care cei trei le
puteau efectua. Am observat faptul că primul pacient, cu un stil de viață sănătos, practicarea unui
sport de performanță și un regim alimentar bun a reușit recuperarea mai rapidă, chiar dacă
riscurile au fost prezente. E de înțeles că dacă leziunile nu erau tratate la timp, gonartroza putea
apărea la piciorul afectat. Exercițiile nu i-au pus probleme mari, am putut lucra cu el la intensitate
destul de ridicată, automotivându-se la fiecare exercițiu executat. La polul opus se află cealaltă
persoană de sex masculin, care, prin sedentarism, neglijența din alimentație și stilul haotic de
56

viața au dus la apariția mai multor boli, una dintre ele fiind gonartroza. Cooperarea s-a făcut greu,
pacientul refuzând în câteva rânduri executarea exercițiilor. Progrese s-au făcut, însă se putea și
mai bine dacă urmărea cu atenție programul activităților. Se va vedea pe parcurs dacă exercițiile
pentru acasă vor schimba in bine starea de sănătate a pacientului. Persoana de sex feminin, cea
mai in vârsta din lotul de pacienți aleși, s-a conformat programului de recuperare, s-a lucrat ușor
cu ea, fiind receptivă la indicații, insistându-se pe exerciții pasive și autopasive.
Gândurile, ideile și problemele de zi cu zi ale fiecăruia au creat o stare mai mult sau mai puțin
plăcută în sala de recuperare. Daca pacientul tânăr a fost foarte activ, dornic să revină la forma
fizică de odinioară pentru a-și continua sportul preferat, nu același lucru se poate spune despre
pacientul suferind de hipertensiune arterială. Pentru el, motivația nu a existat, exercițiile din
programul kinetic fiind executate doar de “ochiul kinetoterapeutului”, imaginea sa vorbind de la
sine. Deși retinută de “frică”, pacienta cea mai în vârstă a reacționat bine la programul kinetic de
recuperare, într-un final fiind multumită de rezultatele obținute.
Pentru fiecare pacient în parte s-au stabilit diferite activități, în funcție de afecțiunile pe care le
aveau și stadiul de gonartroză.
Am încercat o trecere prin trei faze ale gonartrozei:
Pacientul tânăr, cu o viață sportivă, dar care în urma unui accident, predispus la
gonartroză;
Pacientul de vârstă medie, cu un mod de viață dezordonat, diferite afecțiuni și gonartroză
în stadiu inițial;
Pacientul de vârsta a treia, la care gonartroza a aparut “involuntar”, datorită vârstei.
Dupa evaluarea inițială a pacienților, alcătuirea unui program kinetic de recuperare,
modul de lucru și atenția acordată fiecărui pacient în parte rezultatele nu au intârziat să apară.
Recuperarea s-a făcut mai repede sau nu, fiecare pacient conștientizând importanța
exercițiilor recuperatorii.
57

Cap VII. Bibliografie selectivă
1.Baciu, C., 1981 – Aparatul locomotor (Anatomie functională, biomecanică, semiologie
clinică, diagnostic diferențial) . , București , Editura Medicalș.
2.Baciu, I., 1977 – Fiziologie. București, Ed. Didactică și Pedagogică
3.Câmpeanu, Melania, 2005 – Kinetoterapia deficiențelor fizice . Cluj-Napoca, Ed. Napoca
Star
4.Cordun, M., 2000 – Kinetologie, București, Ed. Medicală
5.Dan, Anușca, 2000 – Artroza, Ghid clinic și terapeutic. Craiova, Editura Agora
6.Ifrim, M., 1987 – Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului , București, Ed.
Didactică și Pedagogică
7.Kiss, I., 2002 – Fizio-kineto-terapia și recuperarea medicală . București, Ed. Medicală
8.Manole, V., 2006 – Metode și tehnici de tonifiere , Note de curs, Bacău
9.Papilian, V., 1982 – Anatomia omului, vol. I, Aparatul locomotor . București, Ed.
Didactică și Pedagogică
58

10.Pasztai, Z., 2001 – Kinetoterapia în recuperarea funcțională posttraumatică a aparatului
locomotor. Oradea, Ed. Universității din Oradea
11.Plas, F.; Hagron, E., 2001 – Kinetoterapia activă . București, Ed. Medicală
12.Sbenghe, T., 1987 – Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare . București, Ed.
Medicală
13.Sbenghe, T., 1999 – Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei . București, Ed.
Medicală
14.Scurtu, L., 2004 – Biomecanica pentru kinetoterapeuți . București, Ed. Alexandru 27
15.Zamora, Elena; Ciocoi-Pop, D. R., 2006 – Artrologie și biomecanică umană generală .
Cluj-Napoca, Ed. Risoprint
Adrese de internet:
http://www.pansportmedical.ro/recuperare/gonartroza.html
http://www.boli-medicina.com/aparatul-
cardiovascular/reumatismul/ARTROZA–REUMATISMUL-CRONIC-
DEGENERATIV-BM-COM.php
http://www.info-portal.ro/articol/gonartroza,-gonartroza-tratament,-gonartroza-
recuperare/2155/1/0/
http://www.info-portal.ro/articol/gonartroza,-gonartroza-tratament,-gonartroza-
recuperare/2155/1/0/
59

Kinetotherapy in the recovery treatment in pacients suffering from knee
arthrosis
Indifference and carelessness regarding health makes us oversee certain affections, that
sometimes can prove to be more serious than we would expect. The lack of sport activities,
everyday’s life, stress, are just some of the negative aspects that accelerate the emergence of
diseases.
Arthrosis appears as a slight pain, usually neglected until reaches the point of stronger
pains, that lead us to a doctor or kinetotherapist.
In most of the cases, it is recoverable, but only through considerable efforts, that can include
sometimes even surgical interventions.
The arthrosis that affects the knee is one of the most common forms of arthrosis among
old people.
60

The sample of patients was selected in order to include a wide diversity, each person
suffering from a different affection. This evaluation method was chosen for the exercises and the
kinetic program to be different, composed of personalized recovery methods for every patient.
The observation of the patients, their evolution and their response to the kinetic program
was one of the objectives of this research. Recovery included exercises that were created
according to the evolution of the subject: combined, simple, at high or low intensity.
The results that were obtained were saved in a database, analysed very carefully, as they
represented the basis of the exercises recommended to do at home, meant to improve the state of
health of the patient.
Furthermore, the relation patient – kinetotherapist was a professional one, patients being
aware of the importance of the exercises performed directly at the therapist.
The program to do at home was more or less necessary, according to the evolutions of the three
subjects analysed. They all proved to be content with the results at the end of the recovery stages,
both about the progress made and also about the relation with the kinetotherapist.
61

62