Cap. I. Importanța pajiștilor [310728]

APRECIEREA COMPOZITIEI FLORISTICE A UNEI PAJISTI DIN ZONA MAICANESTI IN VEDEREA STABILIRII MASURILOR CE SE IMPUN PENTRU IMBUNATATIREA CALITATIVA A ACESTEIA

CUPRINS

Introducere

Cap. I. Importanța pajiștilor

Obiective

Cap. II. Așezarea geografică a județului Vrancea

II. 1. Relieful

II. 1.1. Munții-caracteristici

II. 1.2. Depresiunea submontana

II. 1.3. Zona de campie

II. 2. Hidrografia

II. 2.1. Apele curgătoare

II. 2.2. Apele stătătoare

II. 3. Vegetația

II. 3.1. Aspecte generale ale învelișului vegetal

II. 3.2. Etajul subalpin

II. 3.3. Etajul padurilor de conifere

II. 3.4. Etajul padurilor de amestec fag și rașinoase

II. 3.5. Etajul pădurilor de stejar

II. 3.6. Zona silvostepei

II. 3.7. Zona de stepă

II. 3.8. Vegetația azonală

II. 4. Invelișul edafic și relația cu vegetația spontană

II. 5. Particularitățile principalelor elemente climatice

II. 5.1. Repartiția spațială a cantităților anuale de precipitații

II. 6. Pașuni și fanețe

Cap. III. Materiale și metoda de lucru

III.1. Condițiile naturale

III.1.1. Asezarea geografică a zonei studiate

III.1.2. Caracterizare geomorfologică

III.1.3. Caracterizarea vegetației pajiștii

III.1.4. Studiul hidrologic

III.1.5. Studiul climatologic

III. 1.5.1. Regimul temperaturilor

III. 1.5.2. Regimul pluviometric

III. 1.5.3. Umiditatea relativă a aerului

III. 1.5.4. Regimul vănturilor

III. 1.5.5. Evapotranspirația

III. 2. Caracterizarea pajiștii analizate

III. 3. Studiul agrochimic al solului

III. 3.1. Metoda de lucru

III. 3.2. Rezultate obținute

III. 4. Determinarea compoziției floristice

III. 4.1. Metoda planimetrică

III. 4.2. Rezultate obținute în urma citirii cu rama metrică(2009)

III.4.2.1. Stabilirea abundenței

III.4.2.2. Dominanța, gradul de acoperire

III. 4.3. Rezultate obținute în urma citirii cu rama metrică(2010)

III.4.3.1. Stabilirea gradului de acoperire (%) cu ajutorul ramei Weber

Cap. IV. Recomandări pentru îmbunatățirea și folosirea rațională a pajiștii

IV. 1. Organizarea teritoriului

IV. 2. [anonimizat]. 3. Lucrări de fertilizare a pajiștii

IV. 4. Refacerea radicală a pășunii

IV. 5. Folosirea rațională a pajiștii

Bibliografie selectivă

INTRODUCERE

Plantele sunt pentru om o importantă sursă de hrană și una din sarcinile de bază ale agriculturii este să obțină produsele vegetale necesare pentru satisfacerea nevoilor de hrană ale societății.

In acest scop sunt folosite toate mijloacele care contribuie la crearea mediului favorabil pentu a obține de la plante producții maxime ca: [anonimizat], irigații, [anonimizat].

Cunoașterea relațiilor reciproce dintre plante și mediu poate contribui la alegerea judicioasă a [anonimizat], la elaborarea măsurilor care duc la sporirea producției etc.

Datele ecologice trebuie să stea la baza multor lucrări aplicate în agricultură și mai ales la stabilirea agrotehnicii diferențiate pe zone naturale și la zonarea culturilor. Ecologia plantelor are o stransă legatură cu disciplinele care se ocupă de cultura plantelor (fitotehnie, pomicultură, viticultură, legumicultură etc.). Cunoașterea bioformelor la plantele spontane ajută la orientarea măsurilor de combatere a buruienilor.

Problema introducerii unor plante noi în agricultură, a [anonimizat], [anonimizat]. O deosebită importanță pentru ameliorarea plantelor au ecotipurile si cunoașterea particularităților ecotipurilor la diferite specii, pe zone naturale (exemplu: trifoiul de Transilvania, lucerna de Banat etc.).

Cunoașterea arealelor la diferite specii prezintă importanță pentru determinarea provenienței semințelor, mai ales pentru unele categorii de culturi, cum sunt cele de graminee si leguminoase furajere. Posibilitățile de migrare a speciilor spontane au crescut odată cu folosirea unor mijloace rapide în schimburile internaționale de semințe. Pentru organizarea carantinei fitosanitare, datele privitoare la ecologia speciilor dăunatoare și a modului de diseminare sunt de o deosebită importanță. Ele ajută la luarea măsurilor preventive pentru frânarea răspândirii unor buruieni. Valoroase pentru agricultură sunt datele privitoare la asociațiile de pe terenurile agricole (pajiști, vii, livezi,terenuri arabile) și despre rezervațiile științifice, mai ales cele de pajiști. Hărțile de vegetație la scară mare au un rol important în planificarea măsurilor de îmbunătățire a pajiștilor sau la orientarea lucrărilor de combatere a vegetației dăunatoare.

Importanța geobotanicii pentru agricultură poate fi sporită, dacă în cercetările geobotanice se vor accentua preocupările cu privire la studiul biomasei, tendință evidentă la mulți geobotaniști. Completarea observațiilor pe măsurători, dezvoltarea fitocenologiei experimentale va spori posibilitatea de folosire a datelor în scopuri practice. De asemenea, vor avea o mai largă folosire metodele care valorifică statistic rezultatele.

Obiectivul nr 1 : Determinarea compozitiei floristice a pajistii in vederea stabilirii valorii pastorale privind ponderea plantelor graminee si leguminoase din structura pajistii analizate.

Obiectivul nr 2 : Stabilirea măsurilor de îmbunătățire a pajiștii care să conducă la realizarea unor condiții optime de dezvoltare a ierburilor bune furajere și la realizarea de producții mari.

Cap. I. Importanța pajiștilor

În condițiile din țara noastră, agricultura are o importanță deosebită, ea asigurând cantitățile de produse agroalimentare necesare consumului fiziologic normal al populației, un număr mare de locuri de muncă, materii prime pentru industriile prelucrătoare și nu în ultimul rând baza furajeră necesară realizării rațiilor alimentare pentru animale.

Dezvoltarea producerii furajelor este strâns legată de creșterea efectivelor de animale atât în sectorul de stat cât și în sectorul particular.

În consecință, recomandabil este cultivarea speciilor furajere, a căror soiuri asigură producții mari, cum ar fi: leguminoasele perene, sfecla furajeră, culturile succesive, pajiștile temporare.

Importanța asigurării cu nutrețuri de calitate și alimentația rațională a animalelor a fost susținută cu peste 100 de ani în urmă de Ion Ionescu de la Brad, fondatorul agriculturii științifice românești, care menționa:,,Cea dintâi îmbunătățire de făcut vitelor noastre este de a nu le lăsa să moară de foame … cine vrea să aibă lapte mult și bun trebuie să hrănească bine vacile cu substanțe făinoase, cu furaje suculente…”

O importantă sursă de furaje o constituie cele peste 4,98 milioane hectare de pajiști pentru care sunt necesare o serie de măsuri care să ducă la creșterea considerabilă a producției în următorii ani. Suprafața destinată culturilor folosite exclusiv pentru furaj reprezintă aproape 39% din suprafața agricolă.

Bacteriile din nodozitățile leguminoaselor contribuie, de asemenea, la ridicarea fertilității solului prin fixarea azotului atmosferic și depozitarea lui în sol.

Din întreaga suprafață destinată producției furajelor, mai mult de 70% este reprezentată de pajiști permanente, iar mai puțin de 30% este cultivată cu plante furajere.

Înființarea de pajiști temporare în locul unor pajiști permanente degradate constituie, ca și în cazul înființării lor pe terenuri arabile, una din cele mai importante măsuri în procesul de îmbunătățire a bazei furajere.

Pajiștile cultivate cu soiuri și specii valoroase de graminee și leguminoase perene, pot și trebuie să contribuie la obținerea unor furaje cantitativ și calitativ la un preț de cost scăzut.

Solurile pe care sunt situate pășunile și fânețele în țara noastră, se caracterizează printr-o fertilitate naturală mai scăzută. Prin recoltele lor plantele atrag anual cantități apreciabile de azot, fosfor, potasiu, calciu și alte elemente.

Pentru obținerea de producții mari de furaje și stăvilirea procesului de eroziune, pajiștile permanente degradate de pe pante trebuie transformate în pajiști temporare prin crearea unui covor vegetal bine încheiat. Sporirea producției pajiștilor temporare se poate realiza și prin stabilirea sortimentelor și a dozelor cele mai favorabile de îngrășăminte minerale și organice.

Răspândirea pajiștilor permanente. Pe plan mondial pajiștile permanente ocupă o suprafață de două ori mai mare decât terenurile arabile, extinzându-se pe uriașa suprafață de cca. 3 miliarde hectare.

În Europa se găsesc suprafețe întinse de pajiști în Regatul Unit (47,2% din suprafața totală), Grecia (39,8% din suprafața totală), Olanda (29,0% din suprafața totală), Spania (20,2% din suprafața totală).

În anul 2010 suprafața pajiștilor permanente în țara noastră era de 4906100 hectare (20,1 % din suprafața totală, și 33,1% din suprafața agricolă), cele mai mari suprafețe găsindu-se în regiunea de podișuri și dealuri (42,1%), în regiunea de munte (27,4%) iar cele mai mici în regiunile de câmpie și de lunci, văi și depresiuni.

Pajiștile de dealuri se folosesc mai mult ca pășuni, dau producții scăzute și nutreț de calitate slabă. Pajiștile cu valoare mai ridicată se întâlnesc în regiunea de munte, iar mai productive în lunci, văi și depresiuni folosite ca fânețe sau mixt. Suprafețe însemnate de pajiști în regiunea de deal sau de munte se găsesc într-o avansată stare de degradare, ca urmare a folosirii cu un număr mare de animale, eroziunii solului, alunecărilor de teren. În lunci, văi și depresiuni se înregistrează frecvent excesul temporar sau permanent de apă care a favorizat instalarea vegetației ierboase higrofile.

Clasificare. La baza clasificării pajiștilor stau mai multe criterii: originea, durata de existență, modul de folosință.

După origine deosebim: pajiști naturale și pajiști artificiale sau semănate.

Pajiștile naturale au luat naștere mai mult sau mai puțin spontan sub acțiunea factorilor externi (condiții pedoclimatice, relief, regimul de apă și nutriție, intervenția omului) și interni, determinați de însușirile biologice ale speciilor de plante care alcătuiesc covorul vegetal. În funcție de modul cum au luat ființă pajiștile naturale pot fi: primare și secundare.

Pajiștile naturale primare au luat naștere în regiuni de pe glob unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor. Reprezentanții tipici ai acestor pajiști sunt: stepe rusească, preeria cu ierburi înalte, marile câmpii americane cu ierburi scunde, savana africană, tundra nordică, regiunile înalte ale munților de la limita superioară a pădurilor, regiunile de stepă din diferite țări ca și din SE țării noastre.

Suprafețe însemnate de pajiști naturale s-au format în locul pădurilor defrișate sau arse, în goana omului pentru mărirea suprafețelor de pajiști sau prin exploatarea necruțătoare a pădurilor. Aceasta reprezintă pajiștile naturale secundare și ocupă cea mai mare suprafață de pe glob. Sunt deci „naturale” numai în sensul că vegetația s-a instalat spontan, fără să fin însămânțată de om. În țare noastră, pajiștile din această categorie se întind de la nivelul mării până la etajul subalpin, ocupând o suprafață de peste 4 milioane hectare.

Pajiști permanente. Intervenția omului în ecosistemele de pajiști naturale s-a accentuat progresiv, astăzi fizionomia formațiunilor respective, indiferent de originea lor, fiind determinată în primul rând de om și de animalele crescute el. Cerințele pratotehnicii impun introducerea unei noi noțiuni, aceea de „pajiște permanentă” care definește toate pajiștile, indiferent de originea lor sau stadiul evolutiv, pe care vegetația s-a instalat în mod spontan. Caracteristica principală, comună tuturor formațiunilor de pajiști reunite în această categorie este permanența vegetației.

Pajiști temporare. Aceste pajiști se înființează în locul permanente după distrugerea vegetației prin mobilizarea stratului superficial al solului și însămânțarea unei specii s-au amestecuri de specii ierboase perene. Asemenea pajiști se înființează și pe terenurile arabile, în apropierea complexelor de creștere a taurinelor și ovinelor, în cultură irigată sau neirigată.

Aceste pajiști se reînnoiesc periodic de la 3-5 (8) ani și din această cauză se numesc și pajiști temporare.

Pajiștile temporare mai sunt cunoscute în literatura noastră și sub denumirea de pajiști artificiale, pajiști cultivate sau pajiști semănate. Sunt considerate pajiști temporare toate pajiștile semănate inclusiv culturile pure de graminee și leguminoase perene. Pajiștile se folosesc prin pășunat, cosit (pentru fân sau masă verde) sau mixt. Ca rezultat al modului de folosire, pajiștile, în special cele permanente au fost delimitate teritorial în pășuni și fânețe, rezervându-se fânețelor pajiștile cu vegetație alcătuită în cea mai mare parte din speciile de talie înaltă de pe terenurile fertile, iar pentru pășuni pajiștile cu speciile de talie mică sau mijlocie de pe terenurile în pantă sau plane, cu soluri cu fertilitate mai scăzută. Suprafețe însemnate de pajiști cu folosință mixtă, în care pășunatul alternează cu cositul.

Cap. II. Asezarea geografică a judetului Vrancea

Asezarea geografică a judetului Vrancea este definită de intersectia paralelei de

45ș latitudine nordică cu meridianul de 26ș longitudine estică, ce îi conferă o pozitie exterioară față de Curbura Carpaților, în sud-estul României.

În raport cu unitățile administrative limitrofe de același rang, Vrancea se

învecinează cu județul Bacău la nord, Vaslui la nord-est, Galați la est, Brăila la sudest, Buzău către sud si Covasna la vest. Unitățile majore de relief care definesc poziția județului Vrancea sunt: Munții Vrancei, ce ocupă treimea vestică, sectorul Subcarpatic cuprins între Zăbrăuț si Râmnicu Sărat în arealul central și Culoarul și Câmpia Siretului, ce acoperă treimea răsăriteană. În aceste limite județul însumează 4857,03 km² ceea ce reprezintă 2% din suprafața țării (fig.1)

Fig. 1. Poziția geografică a județului Vrancea în cadrul României.

II. 1. Relieful

Relieful major-aspecte morfologice ṣi morfometrice

Relieful major al teritoriului județului Vrancea este foarte variat atât din punct de vedere al altitudinii și al formei, cât si din punct de vedere al originii si vârstei lui.

Ceea ce caracterizează relieful acestui teritoriu, din punct de vedere altimetric, este dispunerea sa în trepte ce coboară de la vest către est, influențând în acelasi sens dispunerea principalilor parametri climatici.

Privită mai în amănunt, variația altitudinală a reliefului este mai complexă, în

cadrul fiecărei forme principale de relief existând de asemenea mai multe trepte

altitudinale.Variația originii, altitudinii, formei, alcătuirii interne și vârstei

principalelor forme de relief determină diferențierea, în cadrul teritoriului, a mai

multor unități si subunități de relief. Aceste unități, care se eșalonează în ordinea înălțimii si vechimii de la vest la est, sunt: Munții Vrancei, Dealurile subcarpatice si Câmpia Siretului.

II. 1.1. Munții Vrancei – caracteristici

Situați în partea de nord-est a Carpaților de la Curbură , Munții Vrancei se desfăsoară pe o lungime de 79 km (în direcția nord-sud) si o lățime de 25-30 km (în direcția est-vest) având o suprafață de 1666 km2. Sunt munți cu altitudini mijlocii, alcătuiți dintr-o alternanță de culmi (Lăcăuți, Giurgiu, Zboina Frumoasă) si masive izolate cu aspect de măguri (Goru, Pietrosu, Clăbuc) fragmentate de văi adânci, cu numeroase chei și sectoare de lărgire sub forma unor mici depresiuni (Lepșa, Greșu).

Trăsăturile geografice reflectă prezența depozitelor de flis pe care s-a dezvoltat un relief cu altitudini mijlocii, cu o fragmentare accentuată, generată si de un regim pregnant de torențialitate. Nodul orografic principal Goru (1785m) – Lăcăuți (1777m) situat în sud-vest, corespunde unei axe de înălțare tectonică maximă în Carpații de la Curbură si reprezintă un obstacol major în calea circulației maselor de aer.

Munții Vrancei sunt alcătuiți dintr-o serie de culmi muntoase si masive izolate cu aspect de măguri, a căror altitudine absolută oscilează între 960m-1785m, ceea ce determină o etajare a principalilor parametri climatici. Altitudinea medie este în jurul valorii de 1500m (fig.I.2).

Subcarpații Vrancei –caracteristici

Aceṣtia se întind între Valea Trotuṣului ṣi Valea Râmnicului. În cadrul acestei unități de relief, al cărei areal se suprapune cu cel al unităților structurale, se diferențiază mai multe forme principale de relief:

II. 1.2. Depresiunea submontană. Este situată între povârnișurile estice ale Munților Vrancei si cele vestice ale dealurilor înalte vestice (fig.I.2). Privit în general, relieful depresiunilor submontane este destul de uniform. În amănunt însă, el este destul de variat. Astfel, la nord de cumpăna de ape dintre bazinul Milcovului si Râmnicului, depresiunea este compartimentată în trei sectoare diferite din punct de vedere morfologic:

un sector nordic, între aliniamentul Tulnici-Negrilesti, la sud si limita nordică a teritoriului la nord,

un sector central, între Valea Putnei ṣi aliniamentul dealurilor Lipău-Tojanului

– un sector sudic, între dealurile Lipău-Tojanului la nord ṣi povârniṣul vestic al culmii subcarpatice longitudinale în prelungire cu abruptul zonei muntoase. Valea Trotuṣului ṣi Valea Râmnicului. În cadrul acestei unități de relief, al cărei areal se suprapune cu cel al unităților structurale.

II. 1.3. Zona de câmpie

Cea mai joasă unitate de relief corespunde părții nord-estice a Câmpiei Române.

În cadrul ei se pot diferentia două sectoare ṣi anume: câmpia înaltă (piemontană) ṣi câmpia joasă (de subsidență)

Denumită de V. Mihăilescu (1966)-Câmpia subcolinară a Putnei, iar de I.Donisă (1957)-Câmpia piemontană joasă, câmpia înaltă, are un aspect vălurit datorită conurilor aluviale ale principalelor cursuri de apă ce traversează regiunea (Putna,Milcov, Râmna). Altitudinile scad de la 120-90 m la contactul cu glacisul, la 70-50 m la limita cu câmpia joasă (în nord) si 35m în sud. Cea mai mare parte a câmpiei are aspectul unei suprafețe netede, foarte slab înclinată spre est, uṣor vălurită datorită prezenței unor mari conuri aluviale depuse de principalele cursuri de ape care o străbat, respectiv Putna, Milcovul si Râmna, precum ṣi a unor conuri de dejecție depuse de cursurile de ape care traversează glacisul subcarpatic, la contactul acesteea cu câmpia.

Câmpia joasă (de divagare sau subsidență) ocupă extremitatea estică a bazinului. Ea face parte din Câmpia Siretului Inferior. Altitudinile absolute ale acestui sector bazinal sunt cuprinse între 50-70 m (în vest) si 20-30 m (în est). Zona corespunde ariei de subsidență din nord-estul Câmpiei Române în care depozitele cuaternare s-au acumulat pe grosimi de peste 200 m (C.Ghenea si colab.,1971). Aspectul general al câmpiei este acela al unui șes aluvial, format din îngemănarea luncilor Siret, Putna, Milcov și Râmna ale căror albii sunt puternic meandrate.

Zona de câmpie oferă condiții propice culturii plantelor (cereale, legume, plante industriale), dar și creșterii animalelor (prin valorificarea pajiștilor de luncă și a

islazurilor).

-Fig.I.2-

II. 2. Hidrografia

II.2.1. Apele curgătoare

Datorită condițiilor climatice impuse de altitudinea reliefului, de poziția geografică în cuprinsul Curburii Orientalilor și de alți factori, teritoriul județului Vrancea oferă condiții prielnice organizării unei rețele hidrografice dense (fig.I.3).

Aceasta are o distribuție radiară, încrustându-se pe ambele flancuri montane. Văile dirijate spre est aparțin bazinului hidrografic Siret, iar cele orientate spre vest revin bazinului Olt. Excepție face Bâsca Mică, al cărui curs, desi se formează pe versantul vestic al Munților Vrancei, este aferentă tot bazinului Siret. Datorită disproporției accentuate a extinderii celor două flancuri muntoase vrâncene, văile orientate spre est sunt mai lungi și mai numeroase în raport cu cele de pe flancul opus, rezultând astfel o evidentă asimetrie hidrografică. De aceea, bazinul Siret colectează majoritatea cursurilor de apă din acest spațiu montan.

Siretul (care formează limita estică a județului), colectează din cuprinsul Munților Vrancei o rețea de ape constând din cinci bazine hidrografice importante:Oituz, Susița, Putna, Râmnicul Sărat și Buzăul. Bazinul Oituz este reprezentat de râul Oituz și afluentul său, Casin. Bazinul Susița – ocupă contactul dintre culmile muntoase Zboina Neagră–łiua Golașă, la vest, și Depresiunea subcarpatică Soveja, la est. Susița are o lungime totală de 68 km, străbate sectorul nordic al Subcarpaților Vrancei și se varsă în Siret, la sud de orasul Mărăsești. Frecvent, începând din sezonul cald și până către sfârșitul toamnei, cursul inferior își pierde complet apa prin infiltrare, încât albia devine seacă. Bazinul Putna are o suprafață totală de 2742km2, din care aproximativ jumătate înglobează Munții Vrancei drenând aproape exclusiv flancul lor estic. La alcătuirea bazinului hidrografic participă și râul Zăbala (unit cu Năruja), precum și totalitatea pâraielor montane. Bazinul Râmnicul Sărat aparține Munților Vrancei doar în sectorul superior. Râul Râmnicul Sărat izvorăste de pe versantul sudic al Munților Furu (la 1310m) si are ca afluent important în zona montană, Sărățelul. Aval, el străbate sectorul sudic al Subcarpaților Vrancei, Câmpia piemontană a Râmnicului și Câmpia Siretului Inferior.

Bazinul Buzău participă la întregirea sistemului hidrografic al Siretului printr-o suprafață dublă (5564 km2) față de cea a bazinului Putna. Caracterizează domeniul Munților Vrancei prin cursul superior al Bâscei Mici, Bâscei Mari și Valea Slănic. Bazinul hidrografic Olt colectează foarte puține ape de pe teritoriul Munților Vrancei, prin intermediul bazinului Râului Negru. În Bazinul Râului Negru din Munții Vrancei se varsă râurile Ojdula (cu izvoare în Munții Musat) si Ghelința cu izvoare de pe versantul vestic al Culmii Stogu-Mare-Baba (Ghelința Mică) și cel nordic al Munților Zârna (Ghelința Mare).

II.2. Apele stătătoare dețin o pondere foarte mică în cadrul județului Vrancea și sunt reprezentate prin lacuri, bălți, mlastini, reduse însă ca număr și ca dimensiuni.

Mai importante dintre ele sunt lacurile, atât naturale cât și antropice.

Din categoria lacurilor naturale, singurele remarcabile sunt cele de baraj natural, consecință a proceselor de versant (îndeosebi alunecări de teren), frecvente în sectorul montan și subcarpatic. De asemenea, merită menționate și lacurile și bălțile, în general de mici dimensiuni, prezente în luncile organismelor fluviatile.

Lacurile antropice de pe teritoriul județului Vrancea sunt reprezentate în general de amenajări piscicole de tipul iazurilor, dintre care cel mai important este cel de la Mândrești, cu o suprafață amenajată de 92 ha. Tot pentru folosință pișcicolă sunt și o serie de iazuri de pe cursul inferior al Râului Putna sau Păstrăvăria de la Lepsa (în sectorul montan).

Fig. I.3

II.3. Vegetația

II.3.1. Aspecte generale ale învelișului vegetal natural din județul Vrancea

Trăsăturile de ansamblu ale asociațiilor fitogeografice din cuprinsul județului Vrancea, sunt o reflectare a condițiilor de mediu, proprii fiecărei trepte de relief și a climatului corespunzător. Pe lângă ele, intervin însă o serie de factori locali care influențează calitativ și cantitativ învelișul biotic al teritoriului. Etajarea reliefului de la vest la est, de la 1875m la mai puțin de 20 m, a impus și o etajare pe verticală a componentelor biogeografice în strânsă concordanță cu caracteristicile solurilor și a parametrilor climatici.

Cu excepția regiunii de câmpie care aparține domeniului silvostepei și numai parțial, la sud de valea Râmnicului, domeniului stepei, vegetația teritoriului județului Vrancea se încadrează aproape în întregime în domeniul pădurii (fig.I.4).

II.3.2. Etajul subalpin corespunde treptei montane înalte (1650-1750m), cu temperaturi medii anuale de 20oC și precipitații medii anuale de peste 800-1000mm. Aici se întâlnesc pășunile subalpine ce caracterizează mai ales vârfurile Goru, Lăcăuți, Giurgiu, Pietrosu, Zboina Frumoasă (Roman,F.,1989) și unde întâlnim asociații vegetale alcătuite din păiuṣ (Festuca ovina ssp. Sudetica, Festuca supine, Festuca rubra), firusa (Poa violacea), afin (Vaccinium myrtillus), merisor (Vaccinium vitisidea), ienupăr (Juniperus communis), s.a.. Doar pe Vf. Goru se mai întâlneste neapănul (Pinus mugo).

Consecința substituirii pădurii pe cale antropică este apariția golurilor din interiorul spațiului forestier ocupate cu asociații vegetale ce constituie pajistile montane cu Țăposică (Nardus stricta), firuță, păius, stevia (Rumex alpinus)-în jurul stânelor, etc..

În arealul pădurilor se disting două etaje: etajul boreal (al pădurilor de conifere) ṣi etajul nemoral (păduri de amestec).

II.3.3. Etajul pădurilor de conifere caracterizează treapta montană mijlocie, unde în condiții de temperaturi cuprinse între 2 si 4OC și precipitații de 800mm, predomină pădurile de molid (Picea abies), brad (Abies alba) și pin silvestru (Pinus sylvestris), în special pe versanții cu expoziție vestică. Insular se dezvoltă molidișuri pure (Picea excelsa), brădete sau pinete pe văile superioare ale Putnei, Zăbalei, Nărujei, Misinei, extremitatea vestică a Munților Vrancei sau insular în jurul vârfurilor Zboina Frumoasă, Bonio, Musat, Musa.

Datorită valorii economice ridicate a molidului, arealul inițial al acestora a fost mult diminuat în urma exploatărilor intense din ultimul secol. Ca urmare a tăierilor rase practicate pe suprafețe mari, molidisurile cu arborete bătrâne și floră caracteristică se mai întâlnesc doar pe suprafețe restrânse. În spațiile în care au fost distruse, au apărut pajisti secundare cu caracteristici asemănătoare celor subalpine.

II.3.4. Etajul pădurilor de amestec de fag și rășinoase are o extindere deosebită pe versanții cu altitudini de la 600m până la 1300–1400m, fiind prezent atât în sectorul montan (mai ales pe versanții estici, în masivul Zboina Frumoasă), cât și în sectorul subcarpatic. Ca specii predomină fagul (Fagus silvatica) în asociație cu paltinul (Acer platanoides), carpen (Capinus betulus), gorunul (Quercus petraea) iar spre partea superioară și pe văi, cu molidul și bradul.

II.3.5.Etajul pădurilor de stejar au ocupat suprafețe extinse în arealul subcarpatic, fiind defrișate în cea mai mare parte, în special în prima jumătate a secolului XX. În prezent, există suprafețe restrânse sub forma pădurilor de amestec (fag și gorun) în dealurile subcarpatice interne, iar în părțile inferioare ale versanților subcarpaților estici și glacisului piemontan, se întâlnesc pâlcuri de stejar pedunculat (Quercur robur). Pe culmile tesite ale versanților, pe podurile de terase și treimea inferioară a versanților, pădurile au fost înlocuite cu pajiști secundare, iar în depresiunile unde aflorează brecia sării, sunt prezente plantele halofile (Festuca pseudovina si Cynodon dactylon) (Geografia României, Vol. IV, 1992).

II.3.6. Zona silvostepei este caracterizată prin pâlcuri de stejar pedunculat, brumăriu si pufos (la contactul cu regiunea subcarpatică iar în apropierea orașului Focsani se remarcă stejăretul în terase și interfluvii (Geografia României, Vol.V, 2005). În stratul ierbos se remarcă păiușul (Festuca valesiaca), colilia (Stipa joannis, S. capillata), rogozul (Carex praecox), ṣ.a. Dintre arbuști, abundenți sunt păducelul (Crataegus monogzna), măceșul (Rosa canina), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare).

II.3.7. Zona de stepă apare pe un spațiu restrâns în partea estică și sudică, îndeosebi la sud de valea Râmnicului. Flora și vegetația spontană a fost înlocuită aproape în totalitate de culturi agricole. Spațiile care mai păstrează astăzi o floră spontană prezintă o alcătuire floristică interesantă. Pe fondul elementelor eurasiatice, europene și central-europene, se păstrează încă multe elemente continentale, pontice, ponto-submediteraneene și submediteraneene.

II.3.8. Vegetația azonală este reprezentată în județul Vrancea prin zăvoaie în luncile râurilor și prin vegetația halofilă, pe terenurile sărăturate.

Fig.I.4

II.4. Învelișul edafic și relația cu vegetația spontană și cultivată din județul Vrancea

Diversitatea condițiilor pedogenetice din județul Vrancea, a generat aspectul deosebit de mozaicat al învelisului edafic, care include numeroase soluri zonale și azonale. Astfel, ca tipuri genetice zonale, pe teritoriul județului, se întâlnesc soluri caracteristice stepelor și silvostepelor în regiunea de câmpie și soluri specifice domeniului pădurii în regiunea de dealuri și munte (Grumăzescu, 1970). Direct dependente de condițiile climatice și fitologice, solurile zonale au o distribuție etajată altitudinal și cuprind: molisoluri (specifice câmpiei înalte și glacisului piemontan), argiluvisoluri și cambisoluri (cu precădere în regiunea subcarpatică, sub pădurile de foioase și pajiștile secundare), spodosoluri și umbrisoluri (în zona montană, corespunzătoare pădurilor de amestec, de rășinoase, pajiștilor secundare și subalpine) (fig.I.5)..

Fig. I.5

II.5. Particularitățile principalelor elemente climatice

Clima, cea mai dinamică componentă a cadrului natural, deține un rol determinant asupra proceselor și fenomenelor ce duc la modificarea calității mediului (Fig. I.6).

Situarea arealului studiat în zona de curbură a Carpaților Orientali, precum și marea diversitate a condițiilor fizico-geografice care-l caracterizează, imprimă climatului său o serie de particularități .

Caracteristicile climatice ale județului Vrancea sunt cele specifice situării la o latitudine nordică de 46° și in plin domeniu continental. Aceste două elemente determină clima temperat continentală de tranziție, cu caractere specifice determinate de etajarea altitudinală (de la treapta câmpiei, până la peste 1700m) si cu influențe locale care impun topoclimate de tip depresionar.

Dispunerea reliefului în trepte, ce coboară către est, deschide larg spațiu, în primul rând, influențelor est–continentale dar în acelasi timp și influențelor de climat nordic și sudic. Totodată,

Carpații de Curbură au funcția unui deversor natural pentru masele de aer Vestice.

Ca urmare a poziției sale geografice, județul Vrancea beneficiază, în ansamblul său, de un climat temperat-continental moderat cu influențe de ariditate manifestate, cu precădere, în sectorul de câmpie.

În zona de câmpie, la stația meteorologică Focsani, în perioada 1977-2008, temperatura medie multianuală a fost de 10,9oC. Față de această temperatură, cele mai mici și cele mai mari valori medii anuale de temperatură au oscilat între 9,10OC în anul 1985 si 12,50OC în anul 2009.

S-au înregistrat astfel, abateri de -1,8OC respectiv +1,6OC încadrând anii în următoarele categorii: ani calzi sunt considerați anii 1994, 2007 și 2008; ani reci, anii 1978, 1980, 1985, 1987 și 1993; ani răcoroși anii 1984, 1986, 1988, 1991, 1996 si 1997.

Fig.I.6

II.5.1. Repartiția spațială a cantităților anuale de precipitații

Analiza datelor meteorologice reflectă distribuția spațială a precipitațiilor în strânsă legătură cu altitudinea, suma anuală a acestora scăzând invers proprțional cu temperatura, de la vest către est, pe măsura creșterii influențelor de ariditate. Izohietele anuale evidențiază prezența celor mai mici cantități de precipitații (450-500mm) în extremitatea estică a județului și anume în Câmpia Siretului, Câmpia Râmnicului, Culmile Răcătăului si Zeletinului, precum și în arealul Dealurilor Subcarpatice Blăjani, Deleanu, Gârbovei, Măgura Odobeștiului Râmnicului, Culmile Răcătăului si Zeletinului, precum și în arealul Dealurilor Subcarpatice Blăjani, Deleanu, Gârbovei, Măgura Odobeștiului (Fig. I.7).

Fig. I.7

În semestrul cald al anului se însumează cantitatea de precipitații cu ponderea cea mai mare din totalul anual. Proporția cantităților semestrului cald din totalul anual, constituie un parametru climatic important pentru diferite ramuri de activitate și în primul rând pentru agricultură. Pe întreg teritoriul județului Vrancea, proporția precipitațiilor din semestrul cald depăseste 50%, valorile cele mai mici ale acestui parametru localizându-se în arealele cu influențe estice (de ariditate) din regiunea de câmpie, iar cele mai mari (peste 70% ) în zona montană, cu influențe vestice. În semestrul rece al anului, cad în general, cantități mai reduse de precipitații, datorită conținutului mai redus în vapori de apă al maselor de aer, condiționat de temperaturile mai scăzute.

II.6. Pășunile și fânețele

Pășunile și fânețele au constituit dintotdeauna baza furajeră pentru ocupația de bază a locuitorilor din sectorul de deal și munte, creșterea animalelor. Dacă la munte cele mai mari disensiuni se iscau pe baza suprafețelor obstești ocupate cu pășune pentru creșterea oilor, păstoritul fiind practica tradițională a vrâncenilor, în schimb înspre sectorul de câmpie, probleme mari erau în privința delimitării izlazurilor comunale pentru creșterea animalelor. Suprafețe mari de pădure au fost defrișate în decursul timpului pentru a se putea extinde suprafețele cu pășuni și fânețe.

Pășunile și fânețele naturale ocupă suprafețe mai mici în Câmpia joasă a Siretului Inferior și în zona piemontană (între 5,1 și 10,0% din suprafața agricolă), frecvența acestora crescând spre vest, în depresiunile intracolinare (Câmpuri, Răcoasa,Vizantea, etc.) unde reprezintă între 40,1 și 60,0% din terenul agricol, pentru a ajunge predominante în depresiunile subcarpatice (Soveja, Tulnici, Năruja, Paltin, etc.), în care apar frecvent ponderi între 60,1 și 80,0% din terenul agricol. Suprafețele ocupate cu pășuni și fânețe se află pe pante mai mari de 200 atât pe versanții dealurilor subcarpatice, în lungul văilor în sectoarele mijlocii și superioare, dar și în zona montană, fie în spații despădurite fie în golurile de munte. Ele ocupă o pondere de 18,3% pentru pășuni și 19,2% pentru fânețe în totalul fondului funciar agricol al județului Vrancea. În comunele de deal și de munte, deseori se întâlnesc suprafețe de folosință mixtă, ocupate cu gospodării, pășuni și pomi fructiferi (Tătaru Alexandra 2007).

Cap.III Material si metoda de lucru

III. 1. Conditii naturale

III.1.1. Aṣezare geografica

Localitatea Măicăneṣti este așezată din punct de vedere geografic în partea de sud est a țarii, între paralelele 46 grade 80 minute longitudine nordică ṣi între meridianele 27 grade 20 minute și 27 grade 30 minute latitudine esticặ (Fig. III. 8).

Teritoriul localității se încadrează în Câmpia Româna cu subdiviziunea Câmpia Siretului Inferior. Relieful terenului se caracterizează în general prin câmpie cu altitudine cuprinsă între 2 și 5 metri. În partea de nord localitatea Măicăneṣti se învecinează cu localitatea Tătăranu la est cu localitatea Năneṣti, pe latura sudică comuna Măxineni, iar în partea de vest se află comuna Ciorăṣti.

FIG. III. 8

III.1.2. Caracterizare geomorfologica

Din punct de vedere geomorfologic teritoriul localității aparține Câmpiei Române cu subdiviziunea Câmpia Siretului Inferior (Fig. III. 9).

Relieful aparținând zonei este reprezentat prin câmpie cu altitudine de 2-3 metri. Din punct de vedere geologic terenul se caracterizează prin depozite ponțiene, formațiuni loessoide și cuaternare. Depozitele ponțiene sunt formate din straturi argilo marnoase ce alternează cu straturi de nisipuri și luturi gălbui. Roca mamă pe care s-au format solurile este reprezentată prin marne nisipoase și argiloase, argile și nisipuri. Sub aspectul geologiei zona naturală a localității este alcătuită din depuneri aluviale (straturi de nisipuri, nisipuri argiloase, argile, luturi). Legat de alcătuirea geologică ca o bogătie a subsolului se pot semnala argilele ṣi depozitele lossoide pentru industria ceramică și nisipurile folosite în construcții.

Solurile sunt variate datorită depunerilor de aluviuni și influenței apei freatice care se găseste la adâncimi diferite. Rezultat al condițiilor naturale, în cadrul teritoriului zonei întâlnim urmatoarele tipuri de sol:

– sol aluvial cernoziomic, freatic umed;

– sol aluvial cernoziomic, mediu gleizat de la 100 cm slab salinizat;

– sol aluvial evoluat, freatic umed;

– sol aluvial evoluat, slab salinizat;

Din punct de vedere a reacției solului se constată că pe toată suprafața zonei se întâlnesc soluri slab alcaline și alcaline cu valoarea pH între 7,2 – 8,6.

Fig.nr.9

III.1.3. Caracterizarea vegetației

Principalul factor care determină tipul de vegetație este relieful, în funcție de acesta se distinge o vegetație de stepă în această zonă. Vegetația este de slabă calitate fiind compusă din specii rezistente la secetă, cu perioade de vegetație scurtă și frecvente buruieni. Productivitatea pășunilor este slabă de 2000- 2500 kg.

Vegetația este reprezentată prin Paiuṣul de livezi (Festuca pratensis), Pirul crestat (Agropyron cristatum), Iarba bărboasă (Botriochloa ischaemum), dintre leguminoase amintim Trifoiul alb (Trifolium repens), Lucerna (Medicago sp.). De asemenea sunt prezente și plante din alte familii botanice păpădia (Taraxacum oficinale), coada ṣoricelului (Achillea setacea), pătrunjelul de câmp (Pimpinella saxifraga), patlagina (Plantago lanceolata), troscotul (Poligonum aviculare).

III.1.4. Studiu higrologic

Teritoriul localității Măicăneṣti face parte din bazinul hidrografic inferior al râului Râmnic care este un curs de apa cu caracter permanent. Debitele mari ale acestui râu se înregistrează primăvara dupa topirea zăpezilor iar în viituri antrenează cantităti mari de aluviuni din regiunea bazinului superior. De multe ori, mai ales în timpul verii, firul de apă dispare în pătura groasă de material aluvionar depus în această zonă. Apa freatică se găseṣte la adâncimi variabile (0,5- 1,0m pe văi și 2-3 m pe terasa râului Râmnic). De obicei apa freatică este mineralizată având o compoziție sulfo-bicarbono-natrică. Reziduul fix variază între 1- 3,4 g/litru.

III.1.5. Studiul climatologic al zonei naturale

III.1.4.1. Regimul temperaturilor

Altitudinea mică la care se găseṣte amplasată localitatea îi imprimă un pronunțat climat continental cu numeroase trăsături sud-est Europene caracteristice. Caracteristicile regimului termic sunt prezentate în tabelele 1 si 2. În acest sens sunt redate în tabelul nr. 1 temperaturile medii lunare și anuale. Din tabel reiese că temperatura medie pe perioada luată în calcul a oșcilat între 8,8o C și 11,8o C, lucru care arată că diferențele de la an la an au fost foarte mici, media fiind de 10,5o C apropiată de media pe țară 9,3o C și care se încadrează în temperatura anuală (9 – 11o C0) necesară cultivării plantelor de câmp. Media cea mai scăzută a lunilor reci este de minus 3,6o C înregistrată în luna ianuarie. Temperatura medie cea mai ridicată se înregistrează în luna iulie având valoarea de 22,3o C, maximă absolută 38,3o C s-a înregistrat în anul 1967 pe 23 august, iar minima absolută pe data de 18 ianuarie 1970 fiind de minus 23o C. (Stația meteo Măicăneṣti).

Temperatura medie lunară și anuală a aerului în grade Celsius

Tabelul nr. 1

În tabelul nr. 2 sunt redate temperaturile minime și maxime (2000-2010), Stația Meteo Focṣani. Caracterul continental al climei din această zonă apare mai pregnant și prin valorile absolute ale temperaturii anului. De pildă pe 27 iulie 1969

temperatura absolută a fost de 40,2o C, iar la data de 20 ianuarie 1965 temperatura minimă absolută a fost de minus 31o C, adică o amplitudine de 71,2o C înregistrate la Stația Meteo Măicăneṣti. Continentalitatea pronunțată a acestei zone apare ṣi mai pregnantă din variația puternică a temperaturilor desfaṣurate pe intervale scurte, chiar în cadrul aceleeaṣi luni. Legat de temperatură putem menționa că primul îngheț survine la sfârsitul lunii octombrie ṣi foarte adesea la data de 1 noiembrie, având o intensitate redusă, ultimul îngheț având loc la sfârṣitul lunii martie, foarte rar aprilie. Brumele sunt târzii primăvara ṣi timpurii toamna având efecte nefavorabile producând uneori pagube în sectorul agricol. Cele târzii de primăvara survin la sfârṣitul lunii martie chiar prima jumătate a lunii aprilie, iar cele timpurii de toamnă apar în jurul datei de 1 octombrie.

Temperaturile maxime și minime (2001- 2010)

Tabelul nr. 2

III.1.5.2. Regimul pluviometric

Precipitațiile în strânsă corelație cu temperatura, influențează în mod direct creṣterea ṣi dezvoltarea plantelor. Datele cu privire la precipitațiile zonale se regăsesc în tabelul nr. 3 pe perioada 2001- 2010 (Stația Meteo Măicăneṣti). Din tabel reiese că anul cel mai ploios a fost 2004 cand s-au inregistrat 808,6 mm, iar cel mai secetos an 2007 cu numai 269,3 mm precipitații.

Media precipitațiilor pe perioada luată în calcul este de 587,8 mm. Ca regim mediu lunar, cea mai mare cantitate de precipitații se observă în luna iulie (99,8 mm ) iar cantitățile cele mai reduse se inregistrează în luna noiembrie (19,5 mm) se poate observa ca în intervalul aprilie – august cade cea mai mare cantitate de precipitații (peste 50% din cantitatea totală anuală) iar în perioada de iarnă cantitatea de precipitații fiind în jur de 20%. În unii ani se produce un al doilea maxim de precipitații spre toamnă ce este determinat de circulația generală a atmosferei din partea nord – estică a Europei când din cauza deplasării de aer umed și răcoros se produc ploi torențiale.

Precipitațiile lunare în mm în perioada 2001- 2010

Tabelul nr. 3

III.1.5.3. Umiditatea relativă a aerului

Este foarte importantă în uniformizarea proceselor de absorție și transpirație a plantelor în acelaṣi timp reducând într-o anumită măsură pericolul secetei. Datele hidrologice cu privire la higroscopicitate sunt cuprinse în tabelul nr.4. In timpul anului valoarea maximă este atinsă în luna ianuarie (89%), iar minima în luna august (67%). În perioada de vară când se înregistrează cele mai ridicate temperaturi umiditatea relativă a aerului este destul de ridicată (67- 70%) datorită deplasării intense a unei mase de aer umed din nordul și vestul Europei.

Umiditatea relativă a aerului exprimată in %

Tabelul nr. 4

III.1.5.4. Regimul vânturilor

Ȋn tabelul nr.5 se poate observa frecvența vântului în procente și viteza m/s. Se constată că intensitatea maximă revine directiei SE (3,1 m/s) și NV (4,2 m/s) iar minima direcțiilor NE, S și V cu 2 m/s. Vânturile cele mai frecvente sunt din direcția NV (21,5%) și SE (13,0%). Vântul dominant bate din direcția N, NV aducând iarna zapadâ viscolind-o, iar prmavara și vara bate din direcția SE ca urmare a accentuarii minimului baric în partea estică și sud estică a Europei care deplaseazâ masele de aer reci și umede din nord-vestul continentului producând secetă la nivelul solului și ȋn atmosferă . Vara, Crivațul și Austrul măresc seceta, fiind vînturi foarte uscate. Suflînd cu putere măresc transpirația plantelor, producănd un dezechilibru între absorbție și transpirație, fapt ce duce la ofilirea și chiar uscarea plantelor. Vănturile puternice au și o acțiune mecanică asupra arbuștilor ce formează tufărișuri. Aceștia adesea sunt distruși partial și apoi se refac prin lăstărire. Pentru micșorarea acțiunii dăunatoare a vănturilor sunt necesare perdele de protecție.

Unele plante își raspăndesc fructele cu ajutorul văntului, prin rostogolire (Ceratocarpus arenarius, Rapistrum perene, Eryngium campestre, Salsola ruthenica)

Regimul vânturilor

Tabelul nr. 5

III.1.5.5. Regimul nebulozitații și durata de strălucire a soarelui

Durata de strălucire a soarelui și nebulozitatea sunt prezentate în tabelul nr.6 (media 2006–2009). Durata de strălucire este de 1965,6 ore anual, ceea ce reprezintă 44,5% din durata de strălucire teoretic posibilă . Este foarte important faptul că ȋn lunile de vară cu perioada cea mai lungă de strălucire a soarelui se înregistrează și cantitațile cele mai mari de precipitații ceea ce prezintă o latură pozitivă a acestui climat prin prezența si conlucrarea acestor elemente. Ele stimuleaza un proces de fotosinteză mai activ, accelerează creșterea plantelor și contribuie la obținerea de recolte mari, calitative. Durata de strălucire cea mai redusă se inregistrează ȋn perioada de iarnă când producțiile agricole nu sunt diminuate.(Stația Meteo Măicănești).

Nebulozitatea și durata de strălucire a soarelui

Tabelul nr. 6

III.1.5.6. Evapotranspirația

Evapotraspirația în condițiile localitații Măicănești este redată în tabelul nr.7. Din tabel rezultă că între evapotranspirația potențială și cea reală există diferențe ȋn plus și ȋn minus care crează excedente și deficite ȋn bilanțul apei rezultate din precipitații.(Stația Meteo Focsani)

Evapotranspirația

Tabelul nr.7

III.2. Caracterizarea pajistii analizate

Pajiștea ocupa o suprafață de 1202 ha din totalul suprafeței de 8082 ha suprafața agricola a localitații situată pe soluri cu apa feratică aproape de suprafață, influențate în mare masură de factorul antropic, avînd ca trasătură comună przența speciilor xerofile și xeromezofile. Acest tip de pajiști cuprinde Formații de Poa bulbosa-Artemisa austriaca-Cynodon dactylon-Bothriochloa ischaemum. Se instalează specii de Poa bulbosa, Cynodon dactylon Bothriochloa ischaemum, Festuca valesiaca, Stipa sp., Agropyron pectiniforme, Agropyron repens. Leguminoasele, în majoritate anuale, sunt reprezentate prin Medicago minima, Medicago rigidula, Trifolium campestre. Specii din alte familii botanice: Euphorbia stepposa, Artemisia austriaca, Cardaria draba, Carduus nutans, Centaurea sp., Xanthium spinosum. Productiile sunt foarte mici (2-4 t/ha m.v.), neuniform repartizate.

Suprafața de pașune însumează o suprafață de 1202 ha (Tabel nr. 14) fiind împarțită în trei sole delimitate natural de rîul Rîmnic cu următoarele suprafețe:

–Rîmniceni 679 ha (56,4%)

–Belciugele 150 ha (12,4%)

–Măicănești 373 ha (31,2%)

Suprafața pașunii comunale/parcele

Tabel nr.14

TOTAL SUPRAFATA UTILIZATA = 1202 Ha

Încărcătura cu animale existentă în luna octombrie 2010 este prezentată în tabelul nr. 15.

Incărcătura cu animale a pașunii (2010)

Tabel nr.15

III.3. Studiul agrochimic al solului

Roca mamă pe care s-au format solurile este reprezentată prin nisipuri, luturi, argile, acestea imprimând solului texturi diferite ( de la luto-nisipoase la argiloase). Terenul este uṣor înclinat pe direcția NV SE uniform, slab ondulat, cu aspect monoton de luncă.

Suprafața de păṣune reprezintă 1202 ha, fiind împărțită în 31 parcele regăsindu-se urmatoarele grupe de soluri:

– sol aluvial salinizat

– sol aluvial gleizat

– sol salinizat-gleizat

III.3.1. Metoda de lucru – în câmp în vederea luării probelor medii de sol terenul a fost parcelat astfel ca fiecare parcelă să reprezinte o suprafața omogenă având dimensiuni de cca 5 ha , recoltandu-se 10 probe de pe fiecare după metoda diagonalelor cu sonda agrochimică recoltându-se 218 probe agrochimice de pe adâncimea 0—10 cm.

In laborator după o pregatire prealabilă a probelor de sol (uscare, macinare) s-a trecut la efectuarea analizelor chimice folosindu-se urmatoarele metode :

– reacția solului (pH) s-a determinat prin metoda potențiometrică în suspensie apoasă ( raport sol: apa de 1:2,5) cu un electrod mixt sticlă calomel ;

– rezerva de fosfor mobil (P-Al) s-a dozat în extractul de acetat lactat de amoniu, prin metoda Egner-Riehm-Domingo;

– conținutul de potasiu mobil (K-Al) s-a determinat prin fotometria extractului de acetat lactat de amoniu.

Analizele amintite s-au executat la toate probele de sol recoltate, iar valorile fosforului și potasiului sunt exprimate în ppm (mg element la 1Kg de sol).

– conținutul de humus (H%) s-a determinat prin metoda oxidării umede și dozării titrimetrice în varianta Walkley-Black modificată de Gogoaṣă, continutul în materie organică înregistrand valori de la 3,12 pana la 5,08 (rezultatele au fost obtinute în laboratorul Facultatii de Inginerie Braila).

Datele obținute ṣi gradul de saturație în baze (V%) s-au folosit pentru calcularea indicelui de azot, care exprimă gradul de aprovizionare a solului cu azot:

IN= humus % + Vah %

100

Valorile gradului de saturație în baze (V %) au fost considerate a fi egale cu 100, deoarece pH-ul este mai mare de 6,8.

– pentru o mai bună caracterizare ṣi clasificare a solurilor, la 5% din probele de sol cu pH mai mare de 7,5 s-au determinat carbonații alcalino-pamântoṣi, dupa metoda Scheibler;

– conținutul de sodiu schimbabil (Na schm.) determinat prin metoda Bower ṣi conductibilitatea electrică (T), determinată prin metoda conductometrică, s-au stabilit la 5% din probele de sol cu pH-ul mai mare de 8,4, în vederea calculării cantității de amendament pe bază de gips, ce trebuie administrat pentru corectarea reacției solurilor.

.

Limitele de interpretare a analizelor agrochimice

Reacția solului

Tabel nr 8

Starea de aprovizionare cu fosfor mobil

La interpretarea rezultatelor analitice se are în vedere influența reacției solurilor asupra conținutului de fosfor mobil din sol. Cunoscându-se efectul negativ al reacției solurilor cu pH mai mare de 6,5 asupra solubilizării în apa ṣi accesibilității fosfaților pentru plante și pentru a avea o scară unică de interpretare, valorile fosforului citite pe aparat se corectează cu un factor de reacție care diferă în funcție de reacția solului. Factorul de reacție se calculează cu ajutorul urmatoarelor relații matematice:

Pentru solurile cu pH-ul între 6,5 ṣi 8,0:

Fr = 1,3 pH – 0,11 pH2- 2,819

Pentru solurile cu pH-ul mai mare de 8,0:

Fr = (1,3 pH – 0,11 pH2- 2,819) (pH – 8,0) (0,05 pH)

După conținutul de fosfor mobil (valorile corectate) solurile se grupează astfel:

Tabel nr 9

Aprecierea stării de aprovizionare cu azot ( în funcție de IN)

Tabel nr 10

Aprecierea stării de aprovizionare cu potasiu mobil

Tabel nr 11

Aprecierea conținutului de carbonați

Tabel nr 12

III.3.2. Rezultate obținute

Caracterizarea agrochimică a solurilor

Tabel nr 13

Starea de reacție (Ph)

Situația reacției solului pe suprafața de păṣune (1202 ha) este următoarea:

– 933 ha.(77,6%) sunt soluri cu reacție slab alcalină, valorile pH fiind cuprinse în intervalul 7,2-8,4

– 269 ha.(22,4%) sunt soluri cu reacție puternic alcalină, pH-ul având valori mai mari de 8,4.

Aprovizionarea în fosfor mobil

Conținutul solului în fosfor mobil este heterogen, întâlnindu-se soluri cu aprovizionare de la foarte slabă la foarte bună, dupa cum urmează:

94 ha (7,8%) sunt soluri cu aprovizionare slabă în fosfor mobil;

827 ha (68,8%) sunt soluri cu aprovizionare medie în fosfor mobil;

198 ha (16,5%) sunt soluri bine aprovizionate în fosfor mobil;

83ha (6,9%) sunt soluri foarte bine aprovizionate în fosfor mobil.

Aprovizionarea cu potasiu mobil

– 30 ha (2,5%) din suprafața de teren ocupată cu paṣune, sunt soluri mediu aprovizionate în potasiu mobil, valorile potasiului fiind cuprinse în intervalul 67-132 ppm.

– 159 ha (13,2%) reprezintă suprafețe de teren cu aprovizionare bună în potasiu mobil, valorile potasiului fiind cuprinse în intervalul 133-200 ppm.

– 1013 ha (84,3%) reprezintă soluri foarte bine aprovizionate în potasiu mobil, valorile situându-se peste limita de 200 ppm.

Aprovizionarea solului cu azot :

Conform analizelor efectuate în laborator, aprovizionarea solului în azot se prezintă astfel:

– 59,0% (709 ha) din total suprafață sunt soluri cu aprovizionare slabă în azot, valorile indicelui de azot fiind mai mici de 2.

– 41,0% (493 ha) sunt soluri de aprovizionare medie în azot, indicele de azot având valorile cuprinse în intervalul 2,1 – 4,0.

Conținutul de carbonați alcalino – pamântoṣi :

– cca 7% (87 ha) sunt soluri slab carbonatice, valorile carbonaților alcalino-pământosi fiind mai mici de 4%;

– cca 93% (1115 ha) sunt soluri mediu carbonatice, valorile carbonaților fiind cuprinse în intervalul 4-12%.

Conținutul de săruri :

– 49% din terenul ocupat cu păṣune prezintă o concentrație de săruri mai mică de 68 mg/100 g sol, ceea ce indică soluri nesalinizate ;

– 43% din teren este slab salinizat, reziduu mineral având valori cuprinse în intervalul 69-180 mg/100 g sol ;

– 8% din suprafața fiind soluri mediu salinizate, reziduu mineral având valori cuprinse în intervalul 181-525 mg/100 g sol.

III.4. Determinarea compoziției floristice

După Safta (1934) ,, valoarea pășunilor depinde în primul rînd de compoziția floristică, care la rîndul ei este expresia factorilor climatologici și ecologici, activi în fiecare pajiște. Cunoasterea acestor factori, legatura lor cu pajistea, dar mai ales cunoasterea compoziției floristice , sunt premizele fundamentale ale unei mai bune și mai raționale economii pastorale”.

III.4.1. Metoda folosită: METODA PLANIMETRICᾸ

Metoda planimetriă este una din cele mai exacte metode de cercetare a vegetației pajṣtilor. Cu ajutorul acestei metode se stabileṣte gradul de acoperire a solului cu vegetație referindu-se la bază, tufe ṣi lăstari. Suprafața acoperită de frunze prin proiectia lor pe sol se înregistrează la goluri. Metoda planimetrică este folosită în lucrări experimentale care se executa pe pajiṣti permanente ṣi temporare pentru a stabili modificarile produse ṣi stabilirea masurilor ce trebue luate în vederea imbunatațirii calității pajiṣtii respective. În cazul cercetarii vegetatiei pe pajiṣti, se recurge la aceasta metodă numai pe paṣuni, unde plantele nu sunt prea înalte, ceea ce permite aṣezarea ramei cu care se execută citirile, direct pe sol.

Materiale: Pentru efectuarea determinărilor s-a folosit rama metrică cu latura de 0,5 m împarțită în careuri cu latura de 10 cm 1/4m2 (Rama Weber), intriorul ramei fiind împarțit în 25 pătrățele în suprafață de 1dm2, Fișe de cercetare planimetrică, Tabele centralizatoare.

Modul de citire Aprecierea acoperirii începe cu stabilirea golurilor, adică a suprafetei neacoperite de plante. Se stabileste acoperirea pentru fiecare specie la graminee și leguminoase, iar pentru speciile din alte familii botanice se face o apreciere generală. Cănd se face citirea în 4 parcele prin însumare se afla % pentru fiecare specie. In cazul folosirii a 8 citiri suma obtinută se împarte cu 2 iar cănd se stabileștela un singur pătrat se înmulțește cu 4. La însumare se obțin deseori sume care depăsesc 100% sau sunt mai mici. In acest caz se face o corecție pe loc, fie repetandu-se citirea, fie că se repartizează diferența pe toate componentele. Pentru completarea datelor, se notează și speciile din apropierea ramei, neîntălnite în ramă, prin apreciere folosind o scară cu 10 trepte.

1. indivizi rari 6. reletiv numeroși

2. destul de rari 7. numerosi

3. foarte puțini 8. foarte numeroși

4. puțini 9. dominanți

5. relatv puțini 10. dominanță absolută

III.4.2. Rezultate obtinute (2009)

Pentru stabilirea structurii se analizeaza în general o suprafață mai mare decat arealul minim. Se numeste suprafată de evidentiere, acea suprafata care permite atat analiza compozitiei floristice cat și a structurii fitocenozei. O atentie deosebita s-a acordat nu numai arealului minim și suprafetei de evidentiere ci și amplasarii suprafețelor analizate, astfel ca ele sa fie localizate în portiuni cu vegetatie caracteristica fitocenozei.

Inainte de stabilirea arealului minim pe care se va executa cercetarea s-a facut o apreciere bruta a întrgii suprafețe de pășune în vederea stabilirii diversității plantelor existente, prin observații succesive pe suprafețe tot mai mari, pănă s-a ajuns la un numar constant de specii. S-au pichetat locurile care vor fi analizate dupa metoda diagonalelor pentru a se urmări cu exactitate, în timp modificările produse în decursul unui an. Observațiile analitice făcute în urma studiului au fost de natura cantitativă urmarindu-se abundența, dominanța și densitatea speciilor de plante. Citirile au fost executate în luna mai 2009 și respectiv luna mai 2010.

Dupa fiecare citire executată rezultatele au fost trecute pentru fiecare punct pichetat în Fișe de cercetare planimetrică (tabel nr 16–20) în ordinea citirii din cadrul ramei Weber, respecriv de la pătratul 1 la 25. Dupa terminarea celor 5 citiri conform pichetarii și întocmirii Fișelor de cercetare rezultatele au fost centralizate (tab.nr.21).

FIṢA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea nr 1)

Tabel nr.16

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea nr 2) Tabel nr. 17

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea nr 3)

Tabel nr.18

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea nr 4)

Tabel nr. 19

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea nr 5)

Tabel nr. 20

Tabel 21

Centralizatorul citirilor cu rama metrică(2009)

Din rezultatele prezentate în tabele, se observă că grupa de plante dominantă este reprezentată de graminee, cu un număr mediu de 1393.6 pl/m², urmată apoi de specii din alte familii botanice cu un număr mediu de 638.4 pl/m², iar grupa leguminoaselor este reprezentată de o singură specie și cu o densitate de numai 97.6 pl/m².

Densitatea speciilor din compozitia floristică a pajiștii

Ponderea grupelor de specii în compoziția floristică a pajiștii (Tabel nr 22)

Fig.2 Alcătuirea compoziției floristice a pajiștii pe grupe de plante

În compoziția floristică predomină gramineele, iar dintre acestea speciile: Poa bulbosa, Festuca pratensis și Agropyron repens specii mai puțin valoroase din punct de vedere furajer (Tabel nr. 22)

Se constată că grupa leguminoaselor este foarte slab reprezentată, numai în proporție de 4.6 % și numai de o singură specie Trifolium repens iar plantele din alte familii botanice au o pondere de 30 %, speciile predominante fiind: Achilea setacea, Eryngium campestre, Plantago lanceolata, Capsella bursa pastoris, Cardaria draba, specii de asemeni cu valoare furajeră redusă.

III.4.2.1. Stabilirea abundenței (Tabel nr. 23), o specie poate fi prezentă în fitocenoză, printr-un număr variabil de indivizi. Obișnuit se stabilește prin apreciere, pe baza unor scări, cu mai multe trepte. Emberger stabilește o scara cu 10 trepte, după numărul indivizilor aflați pe bază de numărare. Treptele scării sunt:

0, un singur individ in releveu;

1, 2 – 4 indivizi;

2, 5 – 9 indivizi;

3, 10 – 19 indivizi;

4, 20 – 49 indivizi;

5, 50 – 99 indivizi;

6, 100 – 199 indivizi;

7, 200 – 499 indivizi;

8, 500 – 999 indivizi;

9, 1000 și peste 1000 de indivizi.

Cunoscand numarul indivizilor pe suprafața analizată se poate stabili densitatea, raportand numărul indivizilor (n) la suprafața (S) unde d=n/S. Pentru ușurarea numărării se folosesc rame speciale (Weber).

III.4.2.2. Dominanța (Braun Blanquet) sau acoperirea (Aliohin). Este unul dintre indicii de o deosebită importanță în ceea ce privește metodica determinării, căt și în legatură cu semnificația lui fitocenotică. Acest indice arată gradul de acoperire, realizat de indivizii unei specii din fitocenoza (tabel nr 24) în care s-a urmarit procentual dominanța fiecarei specii. Aprecierea acoperirii începe cu stabilirea golurilor, adică a suprafeței neacoperite de plante. Se stabilește acoperirea pentru fiecare specie în parte, graminee, leguminoase, specii din alte familii botanice.

Stabilirea gradului de acoperire (%) cu ajutorul ramei

Tabel nr 24

Dupa Emberger și colab. acoperirea exprimă raportul dintre suprafața acoperită de indivizii unei specii (proiectia orizontala a coroanei vegetative vii) și suprafața totală a releveului. Emberger propune și o scara cu note de la 0 la 9 (Tabel nr 25).

Scara pentru acoperire (dupa Emberger si colab.)

Tabel nr. 25

Aprecierea gradului de acoperire dupa scara Emberger

Tabel nr.26

III.4.3. Rezultate obtinute in anul 2010

Determinarea compoziției floristice în anul 2010 s-a efectuat pe arealul minim stabilit în anul anterior în aceeași ordine de pichetare. Rezultatele au fost înscrise în Fișele de cercetare (tabel nr 27–31) apoi au fost centralizate (Tabelul 32 ). Se oservă o diferență nesemnificativă în compoziția foristică intre cele două studii efectuate cu rama Weber. Ponderea grupelor de specii de plantae în compozitia floristica a pajiștii este redată procentual în tabelul nr. 33.

FISA 1 2010

Tabel nr. 27

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea 2. 2010)

Tabel nr. 28

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea 3. 2010)

Tabel nr. 29

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea 4. 2010) Tabel nr. 30

FISA DE CERCETARE PLANIMETRICA (citirea 5. 2010)

Tabel nr. 31

Tabel nr. 32

Centralizatorul citirilor cu rama (2010)

Tabel nr. 33

Ponderea grupelor de specii în compoziția floristică a pajiștii

Se constată valori foarte apropiate anului 2009 fară diferențe prea mari în ceea ce priveste compoziția floristică a pajiștii și a numărului de plante pe m2.

Ponderea grupelor de specii de plante

III.4.3.1. Stabilirea gradului de acoperire (%) cu ajutorul ramei

Tabel nr 34

După o evaluare a datelor obținute în urma centralizarii rezultatelor nu se constată diferențe smnificative în ceea ce privește evoluția diversității speciilor de plante. Leguminoasele, specii valoroase din punct de vedere furajer reprezentate de o singura specie, Trifolium repens au o pondere de numai 4,9%(Tabel nr. 34). Se impune luarea unor măsuri radicale pentru refacerea integrală a pajiștii care a fost degradată în mod antropic printr-un pășunat liber dezorganizat pe o perioadă lungă de timp.

Graficul gradului de acoperire (%)

Fig. nr.

Cap. IV

Recomandari pentru imbunatațirea și folosirea raționala a pajiștii studiate

IV.1. Organizarea teritoriului ocupat cu pașune

Pașunile și fânețele naturale reprezintă categorii de folosință care, împreună, dețin o pondere însemnată (33,0%) în suprafața agricolă a țarii. Contribuția lor este semnificativă în ceea ce privește asigurarea unor resurse furajere pentru anumite specii de animale: taurine, ovine etc. Sunt amplasate, cu preponderență, în zonele de deal și munte, într-un mediu specific în ceea ce priveșe panta terenurilor, fenomenul de eroziune sau compoziția floristică.

Masurile de exploatare a pajiștilor urmează să aibă în vedere, pe lângă variația producției în funcție de amplasarea zonală a pajiștilor și evolția acestora pe perioade de vegetație. Astfel, producția scade de la luna mai la luna septembrie, aceasta evoluție descendentă are legatură cu gradul în care se asigură, lunar, cantitatea de furaje necesară grupelor de animale care pașunează.

Amenajarea și organizarea pașunii naturale vizează doua aspecte principale:

a) mărirea capacității lor productive;

b) exploatarea rațională prin organizarea pașunatului animalelor și, respectiv, a recoltatului furajelor.

Pentru a sporii randamentul pașunii sunt necesare lucrări de combatere a eroziunii solului, de curățire, însămânțare, fertilizare, mai cu seamă cu îngrășăminte naturale (furaje ecologice), pentru amenajarea regimului hidrologic. Se mărește, în acest mod aportul la îmbogațirea resurselor furajere, sub aspect cantitativ, dar și calitativ (creșterea conținutului în substanțe nutritive al furajelor – sub formă de masă verde sau fân – ca urmare a îmbunătațirii structurii floristice a pașunilor și a fânețelor).

IV.2. Lucrări tehnico culturale

Curățirea pajiștilor de resturile vegetale, cioate, pietre, care reduc suprafața de pașunat și împiedică efectuarea unor lucrări de imbunatațire, recoltare și pășunat.

Grăpatul pajiștii, se recomandă să se faca primavara timpuriu și după fiecare ciclu de pașunat sau după recoltare, în cazul folosirii ca faneată.

Distrugerea mușuroaielor de origine animală , formate de cartițe, furnici și a mușuroaielor de origine vegetală, formate de unele graminee si rogozuri cu tufă deasă, această lucrare se va executa toamna, la sfarșitul perioadei de vegetație și primăvara devreme, manual cu diferite unelte sau cu masini de nivelat (gredere, freze, mașina de curațat pajiști MPC 1,5), în sola Rîmniceni cu suprafața de 679 ha, parcelele 7 (44,42 ha) si 25 (34,02 ha) care au fost afectate în mod excesiv.

Combaterea buruienilor se va face prin reglarea regimului de umiditate, cosiri repetate ale vetrelor de buruieni și a resturilor neconsumate de animale, recoltarea fanețelor înainte de fructificarea buruienilor, alternarea modului de folosința a pajiștii, prin pașunat și cosit.

Indepartarea vegetației lemnoase trebuie facută prin defrișare în întregime apoi se va înierba suprafața respectivă pe sola Belciugele (150 ha), parcela 11 cu suprafața de 91,44 ha.

IV.3. Fertilizarea pajiștii

Reacția solului, din totalul de 1202 ha ocupate de pașune, 49 ha sunt soluri puternic alcaline, iar difereța de suprafața se situiază din punct de vedere a reacției, în slab alcalin dar cu valorile pH-lui aproape de puternic alcalin. Deoarece suprafețele puternic alcaline sunt intercalate cu cele slab-moderat alcaline, suprafața de pașune propusă pentru amendare cu fosfogips, este de 380 ha, aceste suprafețe de chimizare se gasesc in parcelele P.103(100 ha), P.128(260 ha) și P.130(27 ha). Cantitatea de fosfogips recomandată pentru aplicare, este de 3 t/ha. Amendamentul se va aplica toamna dupa incheierea vegetației sau iarna, prin impraștiere uniformă, incorporarea facandu-se prin grapare puternică. De preferat amendarea să fie insoțită și de fertilizarea cu macroelemente. Aplicarea amendamentelor se va face o data la 5-10 ani.

Ingrășămintele cu azot,avand în vedere că reacția solului este slab și puternic alcalină pe toată suprafața de teren ocupată de pașune se recomandă fertilizare cu sulfat de amoniu și azotat de amoniu . Ingrășămintele cu azot se pot aplica integral la desprimăvarare, inainte de pornirea in vegetație, sau ½ din doză la desprimăvărare și ½ după primul pașunat. Efectul remanent al ingrășămintelor cu azot este redus. Totuși se face simțit chiar și dupa doi ani în cazul dozelor mari, dar nivelul absolut al producției este scazut ceea ce duce la necesitatea administrării anuale a ingrășămintelor azotoase. Dozele de azot administrate vor fi de 120-160 kg/ha.

Ingrășămintele cu fosfor, terenul ocupat de pășune are o aprovizionare slabă și medie în fosfor mobil pe 75% din suprafață, iar pe 25% din suprafață aprovizionarea este bună și foarte bună. Dozele se vor aplica diferențiat în fucție de rezultatele obținute în urma analizelor. Ca ingrășăminte fosforice, este de preferat superfosfatul simplu sau concentrat. Ingrășămintele cu fosfor se vor aplica integral la desprimăvărare prin împraștiere uniformă și urmat de o grăpare puternică. Dozele de fosfor recomandate sunt cuprinse între 6–39 P2O5 kg/ha, în funcție de rezerva solului în fosfor mobil.

Ingrășămintele cu potasiu, aprovizionarea cu potasiu se apreciază a fi bună și foarte bună pe majoritatea suprafețelor. Totuși pentru a se obține o producție de masă verde echivalentă la 5 to fan/ha se recomandă și administrarea de potasiu în cantitate de 38 kg K2O/ha, ceea ce presupune un necesar de 45 to potasiu. Se poate folosi clorura de potasiu, sarea potasică, precum și îngrășăminte complexe pe baza de N:P:K. Administrarea se va face la dasprimăvărare prin impraștiere uniformă urmată de grapare puternică.

Ingrășămintele naturale (organice), se pot face cu gunoi de grajd, fermentat și marunțit, administrat toamna sau în timpul iernii (20 –30 t/ha), îngrășăminte lichide (must de gunoi, tulbureală) care se aplică primăvara timpuriu, cate 150 – 200 hl/ha în amestec cu 30 kg fosfor.

IV.4. Refacerea radicală a pășunii

Datorită stadiului de degaradare avansată a pașunii, a ponderii foarte reduse a procentului de leguminoase de numai 4,4 %, 64,5% grminee cu valoare nutritivă slabă și 31,1% specii nevaloroase din punct de vedere furajer rezultate din studiul efectuat singura metodă de reabilitare și imbunătățire a calității pajiștii este refacerea radicală a acesteia prin desțelenire și însamințare de specii valoroase.

Pregătirea terenului, se desțelenește cu ajutorul grapei cu discuri, prin 2 – 3 treceri, primăvara devreme sau toamna, după ultimul ciclu de pașunat.

Fertilizarea se face cu îngrășăminte organice și minerale, secondat de administrarea de 25—30 t/ha gunoi de grajd, care se încorporează odata cu desțelenirea; îgrășămintele cu fosfor, în doză de 70—80 kg/ha se aplică în toamna anului precedent desțelenirii iar cele cu azot în doza de 30—40 kg/ha se administrează primăvara, odata cu semănatul.

Alcătuirea amestecului de plante graminee și leguminoase perene. Se aleg speciile productive, adaptate zonei, scopului urmărit, care regenerează rapid și sunt rezistente la boli și dăunători. Se recomandă amestecuri complexe, alcătuite din 4 –5 graminee și 2 – 3 leguminoase perene. . Avand în vedere că solul are o reacție cu valori ale Ph-lui cuprinse între 7,2 slab alcalină și peste 8,4 puternic alcalină ca o masură de creștere a potențialului productiv se va însamanța cu specii rezistente la alcalinitate cum ar fi: Agropyron repens, Aster trifolium, Alopecurus pratensis, Lotus corniculatus, Puccinellia distans.

Pentru înființarea unei pajiști temporare cu folosință mixtă în sistem extensiv timp de 6 ani se stabilește un amestec complex alcătuit din următoarele specii: Dactylis glomerata, Festuca rubra, Lolium perene, Phleum pratense, Lotus corniculatus și Trifolium hybridum. Ponderea speciilor pe familii s-a stabilit la: Poaceae 80% și Fabaceae 20% în corelație cu modul, durata de folosință și particularitațile morfo-biologice ale speciilor. Se va calcula cantitatea de sămânță din fiecare specie necesară pentru alcătuirea amestecului și norma de sămânță pentru amestec.

1. Dactylis glomerata

2. Festuca rubra

3. Lolium perene

4. Phleum pratense

5. Lotus corniculatus

6.Trifolium hybridum

C = C1 + C2 + C3 + C4 + C5 + C6

= 5.54 + 11.8 + 8.05 + 2.64 + 2.75 +1.62

= 32.4 ~32.5 Kg

Legendă:

D – numărul de boabe germinabile pe m²

MMB – masa a 1000 de boabe (grame)

SU – sămânța utilă (Kg)

P – puritatea (%)

G – germinația (%)

N – norma de sămânță în cultură pură (kg/ha)

C – norma de sămânță la hectar a speciilor din amestec (kg/ha)

K – procentul de participare a speciilor în amestec (%)

Semănatul epoca de semănat este primăvara devreme cand temperatura nu coboară sub 00C, în timpul nopților. In anii ploioși se poate face și vara, pană la începutul lunii septembrie. Distanța de semanat este de 12 – 15 cm între randuri, la adancimea de 2,0 – 2,5 cm, se va executa cu semănatori universale după care terenul se tavălugește.

Lucrări de îngrijire în primul an de vegetație se combat buruienile prin cosiri repetate, făcute la înalțimea de 6 – 8 cm. In anii următori se fac lucrări de igiena culturală (distrugerea mușuroaielor, cosirea resturilor de plante neconsumate, după fiecare ciclu de pașunat graparea cu grapa cu colți ficși.

Fertilizarea se face începînd cu al doilea an de folosire, cu îngrășaminte minerale, mai ales cu azot, care se administrează fracționat, pe cicluri de pășunat sau coasă, astfel în cazul folosirii pajiștii la pașunat dozele vor fi de 50 – 70 kg/ha primăvara la pornirea în vegetație și căte 50 kg/ha după fiecere ciclu de pașunat. In cazul folosirii ca faneață se administrează 70 kg/ha primăvara și încă 50 kg/ha azot după prima coasă. Fertilizarea cu fosfor se face cu 50 – 700 kg/ha substantă activă, toamna, o dată la doi ani, după incetarea vegetației (Iacob T.si colab.,1999)

IV.5. Folosirea rațională a pajiștii

Pajiștea însamînțată se folosește în primii doi ani numai prin cosire pentru a nu fi deteriorată în timpul pașunatului prin smulgerea plantelor. Recoltarea se va face mecanizat sau manual, în faza de înspicare a gramineelor, cand acestea sunt dominante în covorul vegetal, sau la îmbobocirea – înflorirea leguminoaselor. Pajiștea se va folosi prin pașunat rațional, pe parcele, numit și pașunat sistematic,care reprezintă o metoda intensivă, ce întrunește multiple avantaje:

se asigură menținerea capacitații de producție și o buna regenerare a covorului vegetal;

producția de masă verde este uniform repartizată pe cicluri de pașunat;

compoziția floristică a pajiștii se îmbunătățește, ca urmare a pașunatului mai puțin selectiv;

pierderile de furaj sunt diminuate, consumul fiind realizat în epoca optimă;

este evitată imbonlavirea parazitară a animalelor;

lucrările de ingrijire a pajiștii se fac cu ușurință;

Un lucru deosebit de important în ceea ce privește exploatarea pajiștii este calcularea incarcăturii cu animale pentru a se evita suprapășunatul și subpășunatul. Organizarea pășunatului impune calcularea producției de masă verde, a capacității de pașunat (încărcătura cu animale), a numarului de parcele în care se imparte pășunea și a suprafeței fiecărei parcele. Producția pășunii (P), se stabilește prin metoda directă sau a cosirilor repetate, care presupune cosirea pășunii la fiecare ciclu, înainte de introducerea animalelor pe pașune (parcelă), stabilindu-se producția totală (C); după fiecare ciclu de pașunat se cosesc resturile de plante neconsumate (R) determinandu-se producția utilă consummată de animale (P). P= C – R se exprimă în tone/ha sau kg/ha. Capacitatea de pășunat (Cp) sau încarcatura pașunii cu animale, reprezintă numarul de animale, exprimat în unități vită mare (uvm) care pot folosi un hectar intr-o perioada de pășunat. Capacitatea de pășunat, rezultă prin raportarea producției utile la necesarul de fungi pentru 1 uvm, pe durata de pășunat: Cp= P/N în care:

Cp reprezintă capacitatea de pașunat (uvm/ha)

P – producția utilă (t/ha sau kg/ha)

N – necesar de furaje pentru 1 uvm (kg sau tone)

Numărul de parcele (Np), în care se împarte pășunea, este determinat de durata pășunatului pe parcela (O) și de timpul de refacere a vegetației unui ciclu (Rf).

Np= Rf + O / O

Suprafața unei parcele (Sp), rezultă din relația: Sp= S / Np, în care S – suprafața pașunii și Np – numărul de parcele.

Pentru obținerea de producții ridicate administratorul pajiștii va întocmi obligatoriu un grafic de pașunat pentru evitarea deprecierii pajiștii. Exemplu de calcul pentru o suprafață de 40 ha pășune:

Calculul producției: C= 12.000 kg/ha; R= 2.000 kg/ha;

P= C – R = 12.000 – 2.000 = 10.000 kg/ha

Capacitatea de pașunat: Cp = P/N = 10.000/ 50 kg cap 1 uvm * 150 zile =1,33 uvm/ha.

Capacitatea de pășunat se poate exprima și în animale fizice, raportand valoarea calculată la anumiți coeficienți (1 vaca, 1 taur, = 1uvm; 1 tineret taurin peste 1 an = 0,5—0,6 uvm; 1 tineret taurin sub 1 an = 0,3—0,4 uvm; 1 oaie sau 1 capra = 0,14—0,15 uvm; 1 cal = 0,8 uvm). In exemplul dat Cp = 1,33 vaci/ha, sau 9,5 oi/ha, sau doua capete tineret bovin peste 1 an/ha.

Numarul de parcele (Np) = Rf+O/O = 35 zile + 5 zile / 5 zile = 8 parcele

Suprafața unei parcele (Sp)= S/Np = 40/8= 5ha

Total animale care vor folosi suprafața de 40 ha pășune:

vaci = 40 ha x 1,33 = 43capete;

oi = 40 ha x 9,5 = 380 capete;

tineret bovin peste 1 an = 40 ha x 2,7 = 108 capete.

Pentru organizarea pășunatului rațional pe parcele se va întocmi grafic de pășunat pentru 150 zile, conform schemei din perioada 11 mai – 8 octombrie (table nr 35 ).

Grafic de pășunat (model)

Tabel nr. 35

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Anghel Gh. și col. – 1967, Cultura pajiștilor. Editura Agrosilvică, București.

2. Gh. Anghel, M. Ravarut, Gh. Turcu – 1971 Geobotanică. Editura Ceres, București.

3. Alexandru Ignat, Bazele producerii furajelor. Editura Didactică și Pedagogică București,2000.

4. Lidia Geamanu, Nicolaie Dica- Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, lucrări practice. Universitatea de Stiinte Agronomice și Medicină Veterinară București Facultatea de Agricultură, București 2000.

5. Borza Al. 1963, Fitocenoze specifice pentru tara noastră.

6. Prof. Univ. dr. Sterie Ciulache, Doctorand Elena Dumitrof, Relația dintre climă și vegetația spontană și cultivată din județul Vrancea – teză de doctorat, 2010.