Cap I Aldea J Iii [610351]

UNIVERSITATEA " LUCIAN
BLAGA" SIBIU
FACULTATEA DE JURNALISTICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Conf. Univ. Dr. Grozea Lucian
Student: [anonimizat], 2020

LUCRARE DE LICENȚĂ
IDENTITATE ȘI NAȚIONALISM ÎN
EUROPA
REPERE DE PERCEPȚIE ISTORICĂ, POLITICĂ
ȘI CULTURALĂ
Coordonator științific:
Conf. Univ. Dr. Grozea Lucian
Student: [anonimizat], 2020

CAPITOLUL I
PROBLEMATICA IDENTITĂȚII ÎN COMUNICAREA COLECTIVĂ
DESPRE FORMAREA STATULUI NAȚIUNE
1.1. Identitate-structuri teoretice
Identitatea este un termen cheie în formarea unei țări, din punct de vedere politic, ce
adesea este perceput diferit. Aceasta nu ar trebui să fie renegociată și este ușor observabilă
prin comportament, limbaj, dar mai ales prin grup1. „Identitatea este, de asemenea, o categorie
de practică și o categorie de analiză. Ca o categorie practică, este folosită de actori „laici”
pentru a-și da seama de ei înșiși, de ceea ce împărtășesc și de modul în care diferă de alții”2.
De la această ipoteză a lui Frederick Cooper Brubaker, se poate analiza, de ce suntem identici
însă atât de diferiți. Prin urmare, identitatea există atât în viața de zi cu zi, cât și în viața
politică, fiind constructivă cunoașterea diferitelor sale forme. Schimbările politice din
societățile contemporane au adus, asupra fiecărei țări, un val al crizei identitare pentru cei ce
au libertatea de a alege. Chiar și pentru o societate marginalizată este importantă
implementarea unei culturi, care să o definească ca imagine, uniune ca grup și diversitate în
cazul propriilor obiceiuri. Identitatea a fost citată în diverse lucrări științifice, dar și în
literatura de specialitate ca „ființa identică sieși”. Poate fi autentică, deoarece este cea care ne
diferențiază unii de ceilalți, dar și echivalentă în ceea ce privește relațiile inter-umane.
În viziunea lui Horațiu Rusu, „identitatea este un subiect sensibil și controversat, dar
întotdeauna actual, indiferent de vârstă, gen, profesie, etnie sau rasă. Sensibilitatea subiectului
e dată de teme ce întotdeauna au captat interesul în dezbaterea politică, științifică sau publică
[…]”3. Astfel, o colectivitate socială, politică, religioasă sau etnică este definită prin coeziune
1 A se vedea Rogers Brubacker, Frederick Cooper, Beyond identity, ediția 29, Ed. Springer, New York, 2000, p.
2.
2 Rogers Brubacker, Frederick Cooper, op. cit., p. 4.
3 A se vedea Horațiu Rusu, Privire asupra Teoriilor identității colective , în Sociologie Românească, volumul
VII, nr. 1/2009, p.31.

și unitate, fructificând o relație a personalității prin competențe, dar și obiective specifice. De
exemplu competența de a-și manifesta interesul față de grup, în scopul formării propriei
imagini reprezentative; competența de a critica opinile altor persoane din alt grup cu privire
la propriul grup și competența de a realiza în echipă activități de promovare a grupului cum ar
fi propria educație, comportament sau limbaj.
Etimologic cuvântul identitate provine din rădăcina latinească idem ce are
semnfificația de „la fel” și forma sa identitas care, în sensul său primar, se referă la o legătură
identică cu grupul, ca principală formă de interacțiune socială ce se regăsește doar în interior4.
Identitatea se află în oricine și de aceea formarea Uniunii Europene de lideri ca Korad
Adenauer, din cadrul Universității din Zurich, a condus la dezvoltarea mai multor grupuri care
să își depășească proprile granițe. „Cu cât mai mulți oameni au legătură între ei în viața de zi
cu zi, cu atât vor avea șanse mai mari să se identifice cu ei ca colegi, mai degrabă decât în
primul rând prin identificările lor colective”5. Construirea unei reprezentări a colectivului
produce astfel identitatea ca mijloc de conviețuire într-o societate.
1.2. Hermeneutica identității sociale
Dan Jurcan, unul dintre principalii scriitori români în domeniul identității sociale,
face conexiunea între identitate organizațională și identitate individuală, găsind pașii de
integrare a individului în normele sociale comune folosind Indexul Distanței Puterii a lui
Gudykunst și Kim, ca principală cauză de diferențiere socială între oamenii aceleiași culturi6.
„Identitatea organizațională este doar o componentă a indentității indivizilor în societate și
reflectă amprenta normelor, valorilor, stereotipurilor, miturilor, ritualurilor și simbolurilor
existente la nivelul organizației din care face parte”7. Rezultatul integrării în societate
înseamnă în primul rând responsabilitatea și motivarea de a face parte în totalitate din grup.
Indexul prespune diferențierea fiecărui grup în funcție de gradul de apropiere a membrilor ce
deja stăpânesc foarte bine relația socială, față de cei care abia au intrat. De exemplu țările cu
cel mai ridicat grad de diferențiere conform studiului sunt: Filipine, Mexic, Venezuela, India,
4 A se vedea conf. univ. dr. Florentina Scârneci-Domnișoru, Introducere în sociologia identității, Ed.
Universității Transilvania, Brașov, 2009, disponibil la https://www.academia.edu/6432006/Introducere_
%C3%AEn_sociologia_identității , , data accesării: 10.03.2020, p. 9.
5 A se vedea Lillian Farrel, Pierre Bourdieu on European identity: Theories of habitus & cultural capital , în
Social and Political Review, vol. XX, Ed. Trinity College Dublin, Irlanda, 2010, p. 108.
6 A se vedea Dan Jurcan, Identitate și societate. Modele aspiraționale în tranziție , Ed. Eikon, București, 2005, p.
107 – 108.
7 Ibidem, p. 107.

Singapore, Brazilia; acestea fiind conduse de câteva persoane bine alese cu riscul de a forma o
relație distantă cu ceilalți semeni, de respect, dar niciodată de unitate8. Din acest rezultat al
studiului, se concluzionează că, comportamentele negativiste existente ca de exemplu
oportunismul, distrug grupul. Față de situația adeversă, în țările ce au o comunicare deschisă,
bazată pe prietenie, ce încurajează oamenii că organizația din care fac parte este compatibilă
cu motivația lor de a fi o piesă în construirea identității sociale, cresc șansele de dezvoltare ale
grupului9.
A. Noțiuni identitare: sociologia spațiului public
A. Touraine definește identitatea prin prisma formării unui comportament social.
„Identitatea este structurată în rol. Ea este impusă din afară. Ea nu îmi spune cine sunt și
sensul a ceea ce fac, dar îmi spune, ce trebuie să fac și conduita, comportamentul care se
așteaptă de la mine prin sancțiune”10. Cum este vorba despre o realitate socială, identitatea
interioară definită prin ceea ce gândim și simțim, trebuie să se extindă ca și cum uniunea cu
propria persoană nu este suficientă. Societatea trebuie să fie construită, pas cu pas prin: reguli,
valori, viziune fiind imposibil pentru propriul Eu să își exprime compotamentul într-o lume
indiferentă, fiecare persoană dobândind un rol astfel fiind format grupul, iar mai apoi
indentitatea socială.
Pierre Bourdieu scrie că modul în care identitatea socială se formează este în grup
prin educație: „Capitalul este forța de muncă acumulată (în forma sa materializată sau
încorporată), care atunci când este însușit pentru o persoană privată, care este exclusivă, de
către agenți sau grupuri de agenți le permite să se potrivească de o energie socială sub formă
de reabilitare sau de viață de muncă” 11. Teoria habitusului, cu privire la relația cu capitalul
cultural și social, presupune analiza importanței ideilor și maturizării propriei identități
împreună cu colectivitatea. Prin prisma formării organizaționale la nivel cultural, sau dacă ne
referim în Europa la nivel intercultural, poate permite o relație de cunoaștere a propriei
culturi, singura diferență fiind denivelarea socio-economică între membrii grupului, deoarece
8A se vedea Conf. univ. dr. Rodica Pascu, Comunicarea interculturală , Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu,
2002, p. 67.
9Dan Jurcan, . Identitate și societate. Modele aspiraționale în tranziție , Ed. Eikon, București, 2005, pp. 108 –
109.
10Alain Touraine, Pour la Sociologie, Ed. Du Seuil, 1974, p.180, apud Dan Jurcan, Indentitate și societate.
Modele aspiraționale în tranziție , Ed. Eikon, București, 2005, p. 66.
11Pierre Bourdieu, The sociology of economic life, în Granovetter, Richard Swedberg (ed.), Oxford,
Westviewpress, 2001 apud Lillian Farell, Pierre Bourdieu on European identity: Theories of habitus & cultural
capital, în Social and Political Review, Ed. Trinity College Dublin, Irlanda, vol. XX, 2010, p. 96 .

cei care dispun de condiții mai bune în cazul școlarizării au diferite oportunități12. Prin
existența unei aceste probleme, remediul ideal este implicarea profesorilor într-o experiență
interculturală, în această diversificată Uniune Europeană. De pildă, experiența profesorilor
poate crește în mod major numărul elevilor ce își formează identitatea colectivă, neexistând
diferențe între cei cu o situație mai slabă economic și cei cu o situație mai puternică din
același punct de vedere. Astfel capitalul social definește identitatea, cu ajutorul experiențelor
trăite în habitus, prin educație instituționalizată, se pot cunoaște persoane din diferite zone,
având o relație bazată pe o alchimie personală13. O analiză a propriei culturi față de alta fiind
posibilitatea de a ne diferenția și a ne cunoaște mai bine. Habitatul în care reușește capitalul
cultural să se dezvolte , prin un loc comun unde să aibă loc o dezvoltare durabilă a identității,
reprezintă un pas important de susținut.
B. Identitatea socială – din punct de vedere filosofic
„Natura umană nu este o mașină care să fie construită după un model și pusă să facă
exact lucrul care i-a fost prescris, ci un arbore ce trebuie să crească și să se dezvolte sub toate
aspectele, conform tendinței forțelor lăuntrice care fac din el un lucru viu”14. Considerăm că
această constatare a lui John Stuart Mill încurajează cunoașterea lumii în care trăim, cât și a
altor opinii, în ceea ce privește propria noastră identitate. Dacă e să facem o analiză a
identității putem observa că aceasta nu a fost niciodată mai apreciată la nivel global ca în
ultimlele decenii. Sociologia este și a fost dintotdeauna domeniul în care criza identității, ca
nouă formă de criză socială, a fost dezbătută de mulți filosofi și psihologi interesați să
analizeze două mari componente ale acesteia, interesele politice și economice ale statului, iar
mai apoi factorii de apărare asupra identității semenilor în această nouă perioadă a
globalizării15. În situația în care identitatea se dezvoltă atât de mult, încât poate conține modul
de gândire a unui om despre lume, este necesară prezentarea câtorva studii edificatoare în
acest domeniu.
Paul Ricoeur vorbește de identitatea narativă a subiectului, prin prisma unui personaj
care împarte cunoștiințele despre propriul trecut, o relatare a poveștilor de viață și a
experiențelor întipărite în memorie16. În acest fel, se poate spune că subiectul care se
12Ibidem pp. 108 – 111.
13 Ibidem, pp. 110 – 112.
14 A se vedea John Stuart Mill, Despre libertate, Dover Thrift Editions, 1859/2017, (trad. de Adrian Paul-
Iliescu), Ed. Humanitas, București, p. 89.
15 Ibidem, pp. 16 – 17.
16 A se vedea Elena Nájera, La hermeneutica del si de Paul Ricoeur. Entre Descartes y Nietzche , în Quaderns
de filosofia i ciència, nr. 36/2006, disponibil la https://www.cronopios.com.gt/javier/seminario/ricoeur.pdf , data

consideră propriul protagonist al relatării prezentate și văzute prin proprii ochii, identitatea
fiind formată prin propria istorie, devine o personalitate ce se identifică în propria poveste.
Studiul lui Paul Ricoeur cu privire la identitate determină diferențele între propriul eu și
alteritatea care se referă la „ceilalți care nu sunt ca și mine”, propria identitate intrând într-o
relație de contradicție cu subiectul17. Prin urmare, este important să amintim existența
personajului narativ care își construiește imaginea de sine prin acțiunile prezentate de el în
relatare, care la final îl vor ajuta să răspundă la întrebarea „Cine sunt eu?”18. Studiul a
dezvăluit, în mare parte, existența identității ca formă prezentă în propria relatare a vieții, cât
și de prezentare a unei forme de intra-alteritate, identitatea fiind cea care ajută subiectul să își
amintească trecutul ca formă de integritate personală.
1.2. Dimensiuni și paliere în construcția identității personale
Identitatea personală este cea mai veche și complexă dintre toate formele de
identitate din trecut și până în prezent. O persoană sau un om, două noțiuni cu același sens, se
formează personal de-a lungul unor etape din viață, adesea din adolescență, ce conduc la
maturizarea și cunoașterea propriei identități. Considerăm că pentru a forma această identitate
este necesară creșterea unei legături personale dar și găsirea unor idealuri pe care să le
realizăm în așa fel încât să ajungem la forma noastră cea mai bună, orientarea având loc în
exterior. Din perspectivă psiho-socială, comportamentul uman se adaptează corespunzător în
relațiile sociale, astfel că pentru a forma o personalitate calitativă este importantă adaptarea la
cerințele sociale19. Cum este vorba despre o identitate personală aceasta își caută motivația și
rădăcinile în propria cultură, în referințele sale istorice. Legătura regimurilor politice cu
identitatea spune multe, nu despre glorificarea trecutului, mai mult despre cât de mult un
individ își analizează și acceptă rădăcinile. Pentru formarea unei identități trebuie să existe o
legătură socială și una cultural construită, modelată după propria persoanalitate, fructificând
astfel o asemănare între semeni.
accesării 01.03.2020, pp. 73 – 75.
17 Paul Ricoeur, Oneself as another, (trad. de Kathleen Blamey), Chicago, The University of Chicago Press,
1994, p. 16 apud Elena Nájera, La hermeneutica del si de Paul Ricoeur. Entre Descartes y Nietzche , în
Quaderns de filosofia i ciència, nr. 36/2006, disponibil la
https://www.cronopios.com.gt/javier/seminario/ricoeur.pdf , data accesării 01.03.2020, p. 75.
18 Marcelo Eduardo Bonyuan, Paul Ricoeur: Yo e identidad en el marco de si mismo como otro, în Revista
Borradores, vol. X/XI, 2010, , disponibil la https://www.unrc.edu.ar/publicar/borradores/Borradores.htm , data
accesării 01.03.2020 pp. 11 – 14.
19 Mielu Zlate, Eul și personalitatea, Ediția a treia, Ed. Trei, București, 2004, pp. 18 – 19.

O observație destul de precisă este cea a scriitorului spaniol Alfredo Fierro, care
admite prezența autodefiniției „eu sunt” în fiecare stadiu de evoluție a personalității,
„identitatea este ceva mai presus de stadiul ei de înțelegere și adaptare, este practic integrarea
ei și organizarea într-o unitate capabilă să funcționeze în societate”20. Ca urmare, întrucât
procesul de cunoaștere, experimentare și formare sunt trei stadii diferite ele pot să formeze
identitatea personală. Pentru a realiza o bună descriere a ceea ce am scris este necesară o
definire a persoanei. Cel mai popular scriitor în acest domeniu John Loke, definește astfel:
„cum fiecare persoană are o conștiință, mereu va fi acompaniată de gând, și asta e ceea ce
produce ca fiecare să fie așa cum se vrea pe sine și în acest fel se distinge pe sine de toate
celelalte lucruri, în asta constă identitatea personală, adică identitatea ființei raționale”21. Omul
are capacitatea de a simții și analiza ce este în jur, pe baza conștiinței acesta formând
amintirile necesare printr-o legătură între trecut și una viitor. De aici Alfredo Fierro deduce
că formarea din adolescență a personalității până la gradul de maturitate se datorează
experiențelor și nu în ultimul rând educației22. Din acest motiv al experienței putem vorbi
despre identitate personală în schimbul substanței, adică a corpului. Fiecare parte din noi, ca
de exemplu mâna sau nasul ne transmit stări de bine sau rău, iar pierderea acestui contact ar
însemna lipsa unei părți a materiei, parte din ce reprezintă o persoană, cu toate acestea el va
continua să fie la fel fără să își schimbe identitatea23.
În ceea ce privește diferitele studii legate de formarea identității personale, Erik Erikson
stabilește etapele cele mai reprezentative pe perioada de vârstă24:
Până la vârsta de 6 ani este folosită expresia „eu sunt cine îmi imaginez că voi fi”,
este acea etapă a contradicției cu lumea reală, având motivația să se regăsească pe ei înșiși. În
etapa școlară, o etapă de modelare a viziunii despre lume, se află expresia „eu sunt ceea ce pot
învăța pentru a realiza”25. Începând școala și primind posibilitățile sale pentru viitor acesta se
20 Mario Pérez Olvera, „Identidad y Relaciones Sociales”, în Desarollo de los Adolecentes vol. 3, Mexic, 2006,
p. 22.
21 John Locke, No hay principios innatos en la mente, în Ensayo sobre el entendimiento humano vol. 1 din 4,
Ed. Fondo de cultura economica, Mexic, 1956, p. 25.
22 M. P. Olvera, Identidad y Relaciones Sociales , în Desarollo de los Adolecentes vol. 3, 2006, disponibil la
http://www.biblioteca.cij.gob.mx/Archivos/Materiales_de_consulta/Drogas_de_Abuso/Articulos/Libros_Adolec
encia.pdf, data accesării: 10.03.2020, pp. 27 – 28.
23 Ibidem, pp. 22 – 23.
24 Erick Erikson, Las ocho edades del hombre , în Infancia y sociedad, Ed. Hormé, Buenos Aires, 1993 apud
M.P. Olvera, Identidad y Relaciones Sociales , în Desarollo de los Adolecentes vol. 3, 2006, diponibil la
http://www.biblioteca.cij.gob.mx/Archivos/Materiales_de_consulta/Drogas_de_Abuso/Articulos/Libros_Adolec
encia.pdf, data accesării: 10.03.2020, p. 22.

25 Ibidem.

identifică cu lecțiile predate învățând să își formeze un ideal în viitor și să relaționeze cu
colectivul. Față de etapa precedentă în adolescență totul devine amestecat, intervenind
motivația de a fi o persoană liberă și cu decizie proprie, folosind expresia „eu sunt, ceea ce
decid și vreau să fiu”, având loc căutarea propriului Eu26. Deja perioada regăsirii în adult, se
analizează două expresii, prima este „eu sunt ceea ce iubesc”, care reprezintă etapa
maturizării și a acceptării lumii, dar mai ales a reușitei și a stabilirii unei conexiuni cu grupul
social. Față de această primă etapă de cunoaștere a propriei identități se regăsește și cea de-a
doua expresie „eu sunt ceea ce am fost capabil să reușesc, să creez”, care exprimă propria
imagine față de contribuția ce o deține în societate, identificând personalitatea ca principală
cauză a alegerii decizilor. Ultima etapă prezentată în studiu este cea a maturizării absolute, o
perioadă de dezamăgire a nereușitei și a acceptării că viața este plină de atitudini și decizii
asumate prin expresia „eu sunt acela care a supraviețuit din mine”27. Prin această expresie se
face legătura cu toate celelalte etape ale vieții pornind de la motivația din copilărie și până la
integrarea sa în colectiv, unde personalitatea se adaptează comportamentelor și exemplelor
celorlalți, în final având sentimentul că ce a fost nu se poate repara.
1.2.1. Sinele personal vs. Sinele coleciv
Într-un înțeles obișnuit identitatea ar putea fi definită ca un ansamblu de conexiuni
prin identificarea cu cei din jur sau acomodarea la un mod de viață împreună cu cei
asemănători imaginii de sine. Ralph Linton este cel care consideră, „prezența modelelor
culturale necesară pentru funcționarea unei societăți”, adică dezvoltarea identității încă din
copilărie pe baza valorilor învățate de la semeni, răspunde la capacitatea omului de a se regăsi
în propriile instincte28. Integrarea comportamentului atât în satisfacerea societății, dar și pe
sine poate duce la modelarea în timp a acestuia, fiind capabil să se mulțumească pe el, cât și
să răspundă unei duble datorii față de societate prin continuarea celor învățate, cât și prin
adaptarea sa la aceasta29. Prin urmare sinele poate să existe atât în manieră personală prin
propria viziune față de cum ne integrăm în societate, a cunoașterii de sine, dar și în manieră
colectivă din care se formează propriul sine pe parcursul mai multor etape ale vieții. Tiberiu
Moldovan, identifică în studiile lui Erik Erikson, asupra crizei identitare, funcția primordială a
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalității, (trad. din engleză de Sergiu Săraru), Ed. Științifică,
București, 1968, p.62.
29 Ibidem, pp. 61 – 66.

Eului de a analiza elementele exterioare cât și interioare, de a le dezvolta împreună pentru ca
în final să se adauge ca elemente noi identitare alături de cele vechi30.
Eul personal se referă la ceea ce gândește și simte o persoană în procesul de învățare
a propriei identități, cu ajutorul comportamentului care formează cadrul relațiilor de
comunicare cu cei din jur31. Personalitatea este forma originală prin care identitatea pătrunde
într-o persoană încă din adolescență cu ajutorul imaginii pe care o proiectează grupul asupra
individului. Am putea să aducem în discuție personalitatea percepută ca modalitate de însușire
sau izolare a viziunii despre ceilalți, adesea putând fi incompatibile cu propria persoană32. De
aceea sinele personal se poate dezvolta doar prin stabilirea unei viziuni asupra proprilor
caracteristici, fiind necesară găsirea unui sens și loc în lume, pentru ca mai apoi să avem
caracteristici comune cu cei din grup.
În ceea ce privește sinele colectiv, nu mai este vorba doar de o cunoaștere și o
viziune asupra propriei personalități, ci și de percepția asupra celorlalți din jur. Corpul
împreună cu sufletul sunt modul în care ne formăm personal pentru ca mai apoi să ne definim
ca persoane și să ne integrăm în colectiv. Din aceste două legături ne putem imagina că, atât
conștiința cât și sufletul ajută propria persoană să își expună idei, să vorbească cum simte, în
cazul colectivității este necesar să ne întrebăm cum suntem ca persoană, dar și ca om, singurul
răspuns fiind de a analiza viziunea asupra propriului spirit, în final găsind asemănările sau
diferențele33. Pentru a explica pe larg fenomenul cunoașterii și integrării colective, voi aduce
în discuție două tipuri de personalitate față de grup, cauzele care au adus la acestea fiind
timiditatea, servilismul, frica, excluderea. Susținătorii teoriei personalității consideră că tipul
de comportament solidar, armonios dezvoltat care acceptă regulile colectivității și analizează
propria imagine cu a celorlalți, este unul dintre cele mai sincere modalități de integrare. Este
vorba „de omul care își manifestă în comportament toate aceste fațete ale personalității sale,
așa cum sunt ele fără a ascunde, omite sau truca ceva”34. Cel de-al doilea tip de personalitate
este instabilitatea ce nu poate avea o imagine bine structurată față de colectiv fiind dificilă
adaptarea la un grup a căror personalitate este dezechilibrată și schimbătoare. Dacă de
exemplu spun „nu știu ce să cred despre el, o dată se comportă înt-un fel, altă dată în cu totul
30 Tiberiu Horea Moldovan, Nucleul tare al conștiinței și criza de identitate , în Revista de Filozofie KRISIS, Nr.
2, 1995, p.77.
31 Mielu Zlate, Eul și personalitatea, ediția a treia, Ed. Trei, București, 2004, pp. 56 – 57.
32 Ibidem, pp. 53 – 55.
33 John Locke, Ensayo sobre el entendimiento humano , vol. I, Ed. Fondo de cultura economica, 1956, Mexic pp.
268 – 230.
34 Mielu Zlate, Eul și personalitatea, pp. 60 – 61.

alt fel” se poate ca imaginea să fie diferită de la început, având loc o rotație a percepției față
de o persoană prin apropierea și depărtarea constantă față de comportamentul ei35. Astfel
rezistența colectivului este instabilă fiind mereu o incertitudine dacă eul personal se mai
potrivește cu cel colectiv, având loc adesea contradicții, singura soluție fiind rezolvarea lor
pentru a ajunge la un numitor comun.
1.2.3. Identitatea personală din perspectivă psiho-socială
„Personalitatea este realizarea finală a comportamentului înăscut al unei ființe umane,
în timp ce trăsăturile de personalitate sunt strâns legate de El36. Astfel putem deduce că
personalitatea nu este niciodată mai bine structurată ca la maturitate conform etapelor
prezentate, ce cuprind stări de dezamăgire și un efort al implicării în spațiul extern, prin
expunerea și modelarea viziunii asupra propriei persoane. Subiectul trebuie să aibă un grad
ridicat al personalității în ceea ce privește desprindere de mediul interior, învățând să renunțe
la detașare și să devină în timp o formă care se integrează suficient de bine în societate.
Studiul realizat de psihologul Richard Boyatzis și Daniel Goleman, ce presupune un inventar
al inteligenței sociale bazat pe relația persoanei cu creierul în timpul conversației, ce prezintă
un lider asupra felului său de a fi, bazat pe o intuiție bine gândită, deci care se regăsește la
nivel celebral, cu ajutorul celulelor care produc asupra comportamentului extern sentimentul
de încredere și siguranță37. Această realizare are ca fond, dorința liderului de a se afirma în
interiorul grupului cu ajutorul relației de sine pentru identificarea sentimentelor de
recunoștiință sau apreciere față de celălalt, dar și pentru a putea găsi punctele slabe și
puternice în societate. În ceea ce privește diferențele de gen în spațiul social prin exprimarea
sentimentelor, se poate aduce în discuție inteligența emoțională prin conștiință în mod egal,
însă s-au găsit și diferențe în ceea ce privește egalitatea în alt mediu social. „Este adevărat că
femeile, în mediul real, arată că au mai multe abilități decât bărbații în ceea ce privește
primirea imediată a emoțiilor celorlalți, iar bărbații au mai multă încredere socială decât
femeile”38. Urmărind studiul, rezultatele au fost că inteligența socială are un grad de
manifestare diferit în cele două genuri, legătura emoțională între două persoane devenind mai
35 Ibidem.
36 Cristina-Ștefania Săceanu, Mihaela Chraif, Personality traits, well-Being and pain perception as predictors
of emotional intelligence , vol. 7, Ed. Universitară, București, 2016, disponibil la http://www.rjeap.ro/issue-4-
2016/rjeap/volume-7-issue-4-2016/5-personality-traits-well-being-and-pain-perception-as-predictors-of-
emotional-intelligence-cristina-stefania-saceanu-mihaela-chraif , data accesării: 10.03.2020, p. 37.
37 A se vedea Daniel Goleman, Cary Cherniss, în Inteligencia emotional en el trabajo , (trad. din engleză de
Jossey-Bass), Ed. Kair ós, Barcelona, 2005, pp. 45-48.
38 Ibidem, p. 45.

durabilă. În ceea ce privește activitățile generale, sunt nedefirențiate, fiind descoperit faptul
că în unele țări precum Mexic, Irlanda sau Germania gradul de masculinitate este mai ridicat
decât în Suedia, Norvegia sau Olanda unde predomină feminitatea39.
David Lewis este cel care a analizat întreaga viziune a gradualității în funcție de
personalitate, de unde a constatat că oamenii, de cele mai multe ori, nu admit cine sunt cu
adevărat, din punct de vedere al situării superioare sau inferioare, formarea personalității fiind
posibilă doar prin acceptarea propriei gradualități, identitatea fiind formată egal în fiecare
persoană40. Putem vorbi de o discrepanță între formarea unui caracter în care persoana să se
regăsească pe sine și relația cu ceilalți, unde să formeze o legătură personală scăzută sau
ridicată. „Mai mult, ar trebui să fie o relație de indiscernabilitate, nu pentru toate propietățile,
cum este identitatea, dar cel puțin pentru o clasă semnificativă de propietăți”41.Așadar,
necesitatea întâlnirii sinelui ca modalitate de descriere a propriei ființe, se poate vedea dacă
are o legătură cu clasa din care face parte prin credință sau comunicare.
1.3. Componente formative ale identității personale
1.3.1. Memoria
Memoria este procesul fizic prin care imaginile și lucrurile descoperite de-a lungul
anilor sunt captate și salvate în propria cunoaștere amintite doar dacă sunt importante pentru
viitorul nostru42. Memoria are așadar capacitatea de a asimila informația primită pe o
categorie proprie a realității cum ar fi stocarea locurilor, comportamentelor și a noțiunilor
generale învățate în familie iar mai apoi în societate. Tot acest proces conduce la traducerea
informației în propriul mod, aceasta fiind reactualizată și în final identică cu a celorlalți. De
asemenea este importantă îngrijirea corespunzătoare a memoriei colective, care constă în
conservare și reproducere prin nutriție și odihnă suficientă, în așa fel încât aceasta să dețină
39 Conf. univ. dr. Rodica Pascu, Introducere în comunicarea interculturală , 2002,
https://ro.scribd.com/document/56039257/COMUNICARE-INTERCULTURALA-pascu accesat la 10.03.2020,
pp. 70-71.
40 Amélie Oksenberg Rorty (ed.), Topics in philosophy: The identity of persons , vol. 3, Ed. University of
California Press, Berkeley, 1969, pp. 28 – 30.
41 Ibidem, p. 28.
42 Alexandru Drăghici, Memoria de scurtă durată vs memoria de lungă durată , blog Grile-Admitere, din
12.11.2019, disponibil la http://blog.grile-admitere.ro/memoria-de-scurta-durata-vs-memoria-de-lunga-durata/ ,
data accesării: 20.02.2020, paragr. II.

informațiile de lungă durată, și să aibă energia de a analiza din punct de vedere identitar
acțiunile celoralalți din grup43.
Mai întâi vom discuta despre cum memoria este legătura de siguranță a amintirilor,
mai exact a experiențelor personale trăite în colectiv. Persoanele dețin adesea vise sau
gânduri ascunse, nereușind să își amintească legătura naționalistă cu semenii. Simona Mitroiu
susține că memoria se sprijină, în mare parte, pe dorința noastră de a dobândi cunoștiințele
celorlalți, prezentând concepția lui Maurice Halbwachs și anume că „fiecare grup social, de
aceeași naționalitate, prin combinarea amintirilor individuale ale majorității, formează
memoria colectivă”44. Identitatea colectivă a oamenilor se regăsește doar în interiorul
grupului, mai exact prin prisma activităților comune. De exemplu, literatura și curentele sale
specifice: modernism, simbolism, expresionism, proletcultism, a adus încă din perioada
medievală și până la finalul secolului al XX-lea regăsirea unei identități a oamenilor, cât și a
scriitorilor de orice origine, a unei viziuni comune față de lumea în care trăiesc. Dat fiind
faptul că literatura oferă un spațiu de regăsire la nivel internațional; la nivel național istoria
este creatoarea identității de grup și totodată a memoriei colective. Aceeași autoare ne spune
că trecutul prin istoria familială, istoria religioasă și istoria cea națională însemnă găsirea unui
sens a propriei existențe, și de asemenea diferențierea identității personale de cea a grupului45.
Manuel Castells, spre exemplu, găsește identitatea colectivă manifestată în trei
forme : legitimitatea identității, identitatea de rezistență și identitatea proiectului, toate acestea
diferite în raport cu grupul social46. În primele două forme sunt prezentate asemănările dintre
ele, formarea legitimității și a rezistenței unui grup doar prin patru caracteristici istorice: zeu,
națiune, etnie și localitate, acestea crescând semnificativ în sferele sociale și alcătuiesc
rezistența unui grup47. În ciuda acestor asemănări, Manuel Castells notează, destul de exact, că
factorul opus al primelor două forme este identitatea proiectului, ce dorește modernizarea
societății prin schimbarea priorităților, cum ar fi feminismul sau ecologismul, factori de
influență în Europa. Identitatea personală regăsește ca materie substanța prin care aceasta
devine vizibilă. Asemănător cu ceea ce a prezentat Manuel Castells, în ceea ce privește
43 Téhodule-Armand Ribot , Memoria și patalogia ei , (trad. de Leonard Gavriliu), Ed. Iri, București, 1998, pp.
56 – 57.
44 Simona Mitroiu, Lupta pentru identitatea omului. Memorie și identitate colectivă , în Analele Universității din
Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr 3, 2010, disponibil la http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2010-
03/8_SIMONA_MITROIU.pdf , data accesării: 20.02.2020, p. 123.
45 Ibidem, pp. 127 – 128.
46 Manuel Castells, The power of identity, vol. II, Ed. John Wiley & Sons, 2010, New Jersey, pp. 26 – 27.
47 Ibidem.

rezistența unui grup, John Locke analizează elementele reale prin care un om este văzut ca
ființă diferită: inteligență, corp și zeu48. Existența acestora este una incontestabilă în ceea ce
privește identitatea proprie dar și a celei colective, elementele fiind compatibile însă nu se pot
amesteca între ele pentru a nu pierde noțiunea de diversitate.
Cea mai cunoscută formă de a nu descifra elementele personale și colective la nivelul
memoriei este uitarea. Paul Ricoeur, în cadrul propriului studiu asupra procesului de amintire
a noțiunilor personale și individuale, analizează filosofia lui Aristotel cu privire la puterea
uitării și efectul timpului față de memorie49. „Memoria și istoria se află în relație cu uitarea.
În acest stadiu ne aflăm într-un proces de evocare, a ceea ce numim rememorare. Noțiunile de
prezent și trecut acoperă un aspect fenomenologic al apariției, dispariției și reapariției”50.
Astfel istoria sau trecutul reprezintă o fază memorială scăzută neexperimentată, însă care pot
fi interpretat în proprile cunoașteri din prezent. Chiar dacă uitarea colectivă sau personală
poate fi benefică în felul ei prin eliberarea și deschiderea spre noi percepții și viziuni, trecutul
rămâne definit de acțiunile unei societăți, generațile viitoare urmărind activitățile noastre
colective ca istorie. Uitarea poate să fie mijlocul cel mai simplu de a merge pozitiv înainte
dacă, din punct de vedere personal, ceva ne afectează. De exemplu, ziua de naștere sau
venirea unui nou an unde cei mai mulți oameni își propun să uite greșelile și să învețe ceva
din acestea.
Uitarea poate fi folosită ca mijloc de apărare față de ceea ce ne afectează din motiv al
propriei identități deoarece unele acțiuni nu ne reprezintă. Memoria personală este așadar
formată pe baza unor povești comune ce ajută la realizarea memoriei colective prin aceeași
amintire la nivel de grup51. Din punct de vedere al memoriei colective se poate percepe o
metodă de a uita în mod voluntar aceasta fiind amnistia, prin care se poate uita și înțelege ca
vindecare de trecut, fără a fi confundată cu grațierea care păstrează întotdeauna evidența
asupra a ce a fost. După Paul Ricoeur, istoria este factorul principal pentru care uitarea
intervine în a diminua sentimentul de furie și nemulțumire față de răul făcut națiunii. În acest
caz vom vorbi capacitatea de a ierta, prin uitarea trecutului52. Prin iertare se poate spune că
trebuiesc acceptate datoriile neplătite, este modul de a merge mai departe fără răzbunare, în
48 John Locke, „De nuestras ideas complejas de la substancias”, Ensayo sobre el entendimiento humano , vol. I,
(Traducere Edmundo O’Gorman), Ed. Fondo de cultura economica, 1956, Mexic, pp. 279 – 280.
49 Paul Ricoeur, La lectura del tiempo pasado: memoria y olvido , Ed. Arrecife Producciones, Madrid, 1999, p.
13.
50 Ibidem, p. 56.
51 Simona Mitroiu, Lupta pentru identitatea omului. Memorie și identitate colectivă , în Analele Universității din
Târgu Jiu, seria Litere și Științe Sociale, Nr 3, 2010, disponibil la http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2010-
03/8_SIMONA_MITROIU.pdf , data accesării: 20.02.2020, p. 132.

acest fel urma trecutului confruntată cu prezentul și viitorul poate dispărea doar prin
dizolvarea problemelor la nivel de grup, astfel că memoria este cea care stăpânește trecutul53.
În una dintre cele mai edificatoare studii asupra identității umane, „Aproape de
identitate și diversitate”, John Loke prezintă noțiunea de memorie aparentă și cea autentică54.
Cu ajutorul acestui studiu putem vorbi despre un loc comun dar uitat, care povestit de cineva
produce în acel moment o distorsiune față amintirea uitată, autentică, și memoria aparentă,
declanșată de ceea ce a trăit subiectul în acel loc. Conform celor analizate de filosof se face
distincția între fisiune și fuziune. În fisiune „dificultatea apare pentru concepția că memoria
este suficientă pentru identitatea personală, dacă luăm în considerare posibilitatea că două
persoane diferite și-ar putea reaminti fiecare în parte, într-un mod cauzal direct, experiențele
unei persoane anterioare lor”55. Astfel putem afirma că persoanele se diferențiază din punct de
vedere al memoriei și corpului față de orice altă ființă existentă. Memoria autentică poate fi
adesea incompletă revenind la informația inițială prin ceea ce ne transmit și ceilalți; prin
descrieri și opinii creierul uman fiind identic la fel ca și persoanele incluse în procesul fisiunii.
Fuziunea în schimb poate avea un început diferit, persoanele ce se află la distanță fiind
diferite dar care odată ce au un contact cât de mic ar putea deveni identice. Astfel că nucleul
este relația cu sinele legată de două procedee care nu au legătură una cu cealaltă, în care o
etapă corespunde unei persoane din exterior și a doua etapă are legătură cu subiectul56.
Identitatea se vede a fi tranzitivă prin diferitele perioade ale timpului. În ceea ce privește
fisiunea și fuziunea ca timp neprecizat se prezintă apropierea cunoștiințelor uitate de un
subiect prin amintirea unei experiențe comune, chiar dacă sunt două personalități diferite
identitățile pot fi asemănătoare57.
1.3.2. Conștiința
Conștiința reprezintă capacitatea minții de a capta și rememora un eveniment din
trecut, sunt imagini clare prin care pot percepe emoțiile simțite în acel moment ca fiind
52 Paul Ricoeur, La lectura del tiempo pasado: memoria y olvido , (trad. de Gabriel Aranzueque), Ed. Arrecife
Producciones, Madrid, 1999, pp. 61 – 62.
53 Ibidem, pp. 97 – 98.
54 John Locke, în An essays on human understanding , vol. II, Ed. Hackett Publishing, Anglia, 1689, p.133.
55 Constantin Stoenescu, Problema identității personale și criteriul unității conștiinței la John Locke , în Analele
Universității din București, seria filosofie, vol. 52, nr. 1/2003, disponibil la
http://annals.filosofie.unibuc.ro/index.php/annals/article/view/133 , data accesării: 19.03.2020, p. 92.
56 Amélie Oksenberg Rorty (ed.), Topics in philosophy: The identity of persons , vol. 3, Ed. University of
California Press, Berkeley, 1969, p. 25.
57 Ibidem, pp. 25 – 26.

dovada că suntem conștienți de ceea ce facem și gândim58. Procesul de conștientizare este
așadar unul subiectiv. S-a analizat metoda legăturii creierului cu conștiința, sentimentele de
fericire, furie, tristețe fiind strâns legate unele de celelalte, cu ajutorul propriei personalități,
astfel conștiința poate să fie auditivă sau vizuală având legătură cu mediul exterior59.
Subiectivitatea conștiinței poate să fie marcată prin factorii de natură externă care fac legătura
cu identitatea personală, prin transmiterea stărilor pozitive sau negative la nivelul memoriei.
„Conștiința istorică poate exista prin prisma memoriei colective sau individuale, putem
introduce noțiunile de conștiință istorică și timp istoric, în existența filosofică a acestor
noțiuni”60 În acest mod se demonstrează că oamenii își proiectează dorințele, visele și temerile
pe baza istoriei, dar și a moștenirii culturale care definește conștiința umană de a învăța din
trecut.
A avea o identitate depinde în mare parte de conștiință, cu ajutorul căreia putem fi
puși în diferite stări determinate de cine suntem cu adevărat, dar mai ales de o întâmplare care
ne reprezintă sau nu61. Din acest studiu considerăm că, conștiința este cea care însoțește
substanța deoarece ea înseamnă acțiunile făcute de tine însuți, părerile personale, dar mai ales
conștientizarea acestora până unde știm că putem să le susținem. Istoria este văzută de filosofi
ca fiind punctul de bază al formării unei țări, iar mai apoi a conștiinței personale, prin care
putem știi ce nu trebuie repetat, de asemenea oferă conștientizarea sentimentului de regăsire
sau separare în ceea ce privește vechile întâmplări povestite62. Considerăm că subiectivitatea
poate să fie uneori înșelătoare în ceea ce privește o primă experiență, de cele mai multe ori
fiind făcute greșeli pentru ca mai apoi să fie memorate și iar conștientizate, existând
posibilitatea ca a doua oară să fim mulțimiți de ceea ce am realizat.
1.3.3. Percepția
58 David Chalmers, Cum vă explicați conștiința [prezentare video], în TED Talks, din 14.07.2014, disponibil la
https://www.ted.com/talks/david_chalmers_how_do_you_explain_consciousness?language=ro , data accesării:
10.03.2020.
59 Camilo José Cela Conde, Funcionalismo mental y teoria neurobiologica de la consciencia , în Psicothema,
vol. 6, nr. 2/1994, disponibil la
https://www.researchgate.net/publication/28113703_Funcionalismo_mental_y_teoria_neurobiologica_de_la_con
ciencia, data accesării: 10.03.2020, pp. 158-159.
60 Paul Ricoeur, La lectura del tiempo pasado: memoria y olvido , Ed. Arrecife Producciones, Madrid, 1999, p.
56.
61 Constantin Stoenescu, Problema identității personale și criteriul unității conștiinței la John Locke , în Analele
Universității din București, seria filosofie, vol. 52, nr. 1/2003, disponibil la
http://annals.filosofie.unibuc.ro/index.php/annals/article/view/133 , data accesării: 19.03.2020, p. 80.
62 Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească , Ed. Humanitas, București, 1997, p. 457.

Omul își exprimă sentimentele în legătură cu sine prin propria conștiință și a
realizării că așa cum el poate să îi recunoască pe ceilalți prin comportamentul său la fel se
poate și invers63. În această teorie se induce ego-ul personal ca mijloc de percepție a omului
față de existență, fiind mai mult o existență a ego-ului cu privire la existența unei personalități
ce cunoaște propria viziune urmând să o cunoască pe cea colectivă. Exponentul principal al
teoriei ego-ului existențial a fost Erik Erikson ce propune nu doar identificarea personală a
ego-ului sau a existenței acestuia ci și rolul ego-ului în această existență prin prisma identității
personale. „Identitatea ego-ului în aspectul său subiectiv, este incompletitatea faptului că
există auto-identitate și continuitate la metodele de sinteză ale ego-ului și că aceste metode
sunt eficiente pentru a proteja similaritatea și continutatea sensului cuiva pentru ceilalți”64 .
Din această viziune, autorului i se pare firească maturizarea personalității în grup și
capacitatea de a se diferenția de colectiv, în ceea ce privește siguranța că știe ce e mai bine de
făcut. Dar totuși dacă ne gândim mai bine, aplicând această metodă de schimbare a percepției,
omul ar avea ego-ul demoralizat. După concepția ego-ului, omul nu este decât partea care
luptă pentru ceea ce crede, astfel prin incompletitudinea de a știi totul alege să rămână unit cu
grupul, învățând și acceptând că greșește pentru a proteja în continuare percepția celorlalți și
rolul său în societate.

„Sentimentul conștient de a avea o identitate personală se bazează pe două observații
simultane: percepția imediată a identității personale și a continuității în timp; și percepția
imediată a faptului că ceilalți recunosc identitatea și continuitatea cuiva”65 . Percepția este de
fapt, o variantă a conștiinței. În acest element indispensabil al identității personale
teoreticienii caută să explice originea relațiilor personale cu cele colective. „Personalitatea
percepută cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu privire la alții. Așa cum
individul își elaborează o imagine de sine, tot așa el își formează și o imagine despre alții, care
îl ghidează în comportamentele sale față de aceștia”66. Fiecare persoană prezentă într-un
colectiv pleacă de la o anumită relație de similaritate, incontestabilă la început. Este dovedit in
punct de vedere sociologic că adesea grupurile cred că oamenii se schimbă, astfel grupul îl
poate îndepărta; dacă la început poate exista deschidere și amabilitate mai târziu percepția
63 A se vedea Erik H. Erikson, Identity and the life cycle , Ed. W. W. Northon & Company, New York, 1994,
pp. 22 – 24.
64 Ibidem, p. 22.
65 Ibidem.
66 Mielu Zlate, Eul și personalitatea, Ediția a treia, Ed. Trei, București, 2004, p. 55.

intervine punând un semn de întrebare în cazul unei persoane care brusc devine nesinceră67.
Noi observăm comportamentele oamenilor din copilărie, având o imagine clară ce tip de
oameni vrem în jurul nostru. Perceptivitatea constă în cum vedem postura celuilalt prin ton,
vocabular, visuri, implicări în activitățile grupului și așa mai departe, acestea fiind doar câteva
elemente definitorii. Așadar percepția deși este mai scăzută la început, în timp ce cunoaște
mai bine altă personalitate devine o parte indispensabilă a integrării și menținerii relației
interpersonale68.

1.4. Experiența colectivă în dezvoltarea sentimentului de apartenență socială.
Se definește naționalism prin devotamentul și loialitatea față de țară a societății în
ansamblu, care preia valori atât morale cât și spirituale de la o generație la alta, fără să accepte
degradarea acestora. „Naționalismul ca formă de exprimare a sentimentului și identitarului
național, pleacă de la o realitate obiectivă pe care o trăiește omenirea într-un mediu
reconfigurat de modernitate și inovație”69. Definirea conceptului de naționalism poate face
parte dintr-un proces mai amplu de constituire a valorii de grup, fără a fi confundată cu
naționalitatea care determină reședința. Legătura dintre naționalism și identitate este
sentimentul patriotic, stabilind o identitate comună cu cei din jur70. O multitudine de oameni
credincioși trebuie să dețină, la fel ca în religie, sentimentul de alegere și de regăsire cu
propriul spirit. Dacă ar fi să prezentăm o istorie a naționalismului, aceasta ar fi bazată pe
exprimarea solidarității față de țară, dar și despre modul în care vorbim de calitățiile ei.
Mândria societății față de propria patrie este punctul de unde a început cultura și istoria.
Naționalismul primitiv și întreaga epocă a formării acestuia a însemnat utilizarea simbolurilor
asemănătoare religiei, mai exact stemele, steagul, sculpturi, dar cel mai important limba
proprie. Între secolele XVIII-XIX , în Franța sau Suedia, limba originală a suferit schimbări
devenind artificială, mai elegantă71. De asemenea fiecare grup își formează identitatea
începând cu un motto reprezentativ spiritului de acceptare și prosperitate în echipă, cum este
67 Ibidem, pp. 55-56.
68 Ibidem, pp. 56-57.
69 A se vedea Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene , Ed.
Uranus București, 2018, p. 24.
70 Ibidem, p. 8.
71 Nicolae Iorga, Lupta pentru limba românească. Acte și lămuriri privitoare la faptele din martie 1906, Ed.
Minerva, București, 1906, pp. 13 – 14.

cel al Uniunii Europene, „Unitate în diversitate”, tradus în limba fiecărui stat membru72.
Manuel Castells consideră că naționalismul se evidențiază prin apartenență comună, cum ar fi
„casa mea”, „neamul meu”, „oamenii mei” , studiul său cu privire la oamenii care se
consideră cetățeni ai lumii având un procent de 13% la nivel mondial73. Acest procent este
rezultatul clar al continuității naționalismului ca principal sentiment de identificare cu propria
cunoaștere, astfel că memoria se orientează spre trecutul în care loialitatea față de propria țară
a fost important. „Identitatea teritorială este o ancoră fundamentală a apartenenței care nu se
pierde nici măcar în procesul rapid de urbanizare generalizată cu care ne confruntăm acum”74.
Naționalismul în esența sa pleacă de la o identitate comună, istorică. Este adevărat că
deși populația la sate a scăzut într-un număr drastic acomodarea în mediul urban și adesea
obiceiurile diferite creează teamă și încetinește procesul de adaptare, chiar și la nivel
național. Însă ce se întâmplă în țările aflate într-o uniune? De fapt nu naționalismul este
vinovat pentru închiderea noastră către ce este nou, ci rămânerea în aceeași etapă a istoriei
plină de lupte între culturi, existând până în prezent un sentiment de superioritate ca popor75.
„Naționalismul spiritual occidental de astăzi, atât cât a mai rămas din el, încearcă să se
salveze, paradoxal, prin ignoranță și prin afirmarea unei nevoii de uitare istorică, chiar de
inducerea acestei uitări”76. Meditarea asupra schimbărilor politice a fost bazată pe modelarea
oamenilor după propriul plac al statului. În acest caz naționalismul devine suprimat de putere
devenind o cale ușoară de manipulare a opiniei publice, în măsura în care sinele cuprinde
acest sentiment interior ce este format pe baza educației de grup și a experiențelor personale.
Mircea Chelaru definește societatea secolului al XX-lea ca fiind una de luptă între politică și
integrarea în globalizare, dat fiind faptul că trăim într-o perioadă a democrației și libertății77.

1.4.1. Etnicitatea
72 Europa.eu, The European Union in slides, citit la: https://europa.eu/european-
union/sites/europaeu/files/eu_in_slides_en_1.pdf , data accesării: 10.03.2020.
73 Manuel Castells, The power of identity, vol. II, Ed. John Wiley & Sons, 2010, New Jersey, pp. 24 – 25.
74 Ibidem, p. 25.
75 Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene, Ed. Uranus
București, 2018, p. 48.
76 Ibidem, pp. 55 – 56.
77 Ibidem, p. 54.

Termenul de etnicitate a fost conceput în Franța secolului al XIX-lea, având sensul
de comunitate, diferită în felul ei de toate celelalte, prin cultură, valori și limbă comună78.
După cum afirmă teoreticianul Miroslav Hroch, etniticitatea rămâne cea mai importantă piesă
de reconstituire a sentimentului de naționalitate, în cazul dezintegrării societății sau a
națiunii79. Istoricul caracteriza influența majoră a politicului în identitate, acțiune ce a adus la
proteste și războaie civile, prin urmare identitatea se poate apăra de membrii grupului. În
situația în care etnia combate uitarea valorilor moștenite, putem vorbi despre o relație între
ceea ce am Eu, și ce au Ceilalți. De pildă, românizarea administrativă a Transilvaniei de la
prima jumătate a secolului al XIX-lea după o perioadă de dispute cu Imperiul Austro-Ungar
cu toate acestea, în prezent, fiind permisă șederea lor în țară, fără să fie constrânși să renunțe
la limba lor, sau sărbători. O altă minoritate a României Mari au fost de peste o sută de ani
sașii, care spuneau ei: „etnia cea mai numeroasă din Transilvania”, adică românii, în semn de
prietenie și respect80. Indiferent de relațiile de prietenie între state și de conviețuirea cu mai
multe grupuri etnice, o societate este nevoită să stabilească încă de la început reguli pentru a
se evita apariția unei multiple culturalizări, prin patru puncte esențiale: alegerea unei singure
limbi reprezentative țării în continuă evoluție și originală; continuitatea obiceiurilor în scopul
menținerii sentimentului de loialitate națională; comunicarea pozitivă între grupurile etnice în
viziunea construirii unei societăți liberale; evitarea grupului original în devenirea unei
minorități în fața numărului ridicat de imigranți.
Etnicitatea se imprimă în viziunea identitară prin credințe și ritualuri, sentimentul de
autenticitate și apartenență prin activități de aprecire, față de ceea ce aparține grupului
existând două atitudini reprezentative acestor acțiuni: prima e de etnocentrism și a doua de
alteritate. Prima se referă la modul în care noi îi percepem pe ceilalți cu privire la proprile lor
credințe și obiceiuri fiind o atitudine de superioritate, chiar dacă „nu există dovezi științifice
demne de încredere pentru vreo formă de inferioritate valorică a unui grup rasial, deși dovezi
aparente sunt din când în când ridicate la suprafață”81. Considerăm că este important să existe
înețelegere între diferitele culturi etnice pentru a evita stereotipurile și prejudecățile ce
umbresc realitatea, respectul pentru Celălalt fiind leacul împotriva xenofobiei și rasismului.
78 Cristina Gavriluță, Etnie și identitate culturală , în Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”,
Seria etnologie, 2017, disponibil la http://www.philippide.ro/Romani
%20majoritari_2007/62_GAVRILUTA.pdf , data accesării: 10.03.2020, p. 651.
79 Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene , Ed. Uranus
București, 2018, p. 9.
80 A se vedea Adrian Cioroianu, O țară se construiește zi de zi. Cea mai frumoasă poveste , vol. III, Ed. Curtea
Veche, București, 2019, p. 268.
81 Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene, Ed. Uranus
București, 2018, pp. 67 – 70.

De asemenea există și etnomarginalul, acest concept se bazează pe aprecierea anumitor culturi
și criticarea a ceea ce nu există și în cultura subiectului, existând un sentiment de inferioritate,
de victimizare. Există defecte în orice cultură pornind de la poziția geografică, artă sau istorie,
însă etnocentrismul evidențiază o modalitate de critică pe care cei mai mulți o folosesc în
negarea propriei identități acest fapt ducând la alteritate82. Un progres de la starea de
etnocentrism reprezintă procesul prin care un om recunoaște cultura sa ca fiind cea mai
importantă și acceptă toate celelalte grupuri etnice ca fiind și ele unice în felul lor. Este relația
dintre „ce am eu și ce ai tu”, relație de completitudine după cum spune Tzvetan Todorov
„acest banal adevăr că ignorându-te pe tine însuți, nu îi poți cunoaște pe alții iar a cunoaște pe
alții și pe sine e unul și același lucru”, mai exact prin integritate etnică acest fenomen al
diferențierii și rasisului ar fi diminuat83.
1.4.2. Religia
Religia este latura cea mai dificil de abordat din punct de vedere social deoarece a
fost mereu prinsă între partea de stânga și cea de dreapta a politicii în formarea Europei
Libere. Diferitele religii s-au format în funcție de credința și de viziunea asupra propriei lumi.
„Sfera sacrului este o formă specifică de a fi a omului și a realității în întregul ei, născută o
dată cu apariția religiozității”84. În primul rând, sacralitatea se formează ca un scut împotriva a
ceea ce nu corespunde cu felul de a fi a persoanei; religia în lumea exterioară fiind
manifestată sau nu prin obiceiuri și simboluri. Societățile democratice și cele totalitare se
diferențiază prin relația politicii și a religiei în influențarea oamenilor pentru a alege o cale în
care să își pună credința.
Este bine menționat că alteritatea poate să influențeze credința aducând persoana într-
o relație de neputință, între incertitudinea a ceea ce este sau a ceea ce ar trebui să fie în
realitate. Există, și situații când credința s-a mulat după dorințele națiunii, parafrazându-l pe
profesorul Lucian Grozea „actualmente relațiile dintre cele două puteri sunt separate
irevocabil, Biserica/Bisericile/Cultul fiind subordonate/dependente de Stat, ele devin o
82 Cristina Gavriluță, Etnie și identitate culturală, în Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”,
seria etnologie, 2017, disponibil la http://www.philippide.ro/Romani
%20majoritari_2007/62_GAVRILUTA.pdf , data accesării: 10.03.2020, p. 650.
83 Rodica Pascu, Introducere în comunicarea interculturală, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2002, pp. 75
– 78.
84 Conf. univ. dr. Lucian Grozea, în Presa și actualitatea: religie și politică în secolul XXI (note de curs), 2019,
Sibiu, p. 26.

instituție în cadrul Statului, reprezentate juridic potrivit unui statut de organizare înregistrat la
Ministerul Cultelor, așadar și controlate”85.
Societatea europeană diferită și în același timp cea care permite, în prezent, existența
mai multor religii la nivelul uniunii prezintă un întreg război al regimurilor secolelor
precedente cu credințele creștine. Catolicismul, se întemeiază pe ideea de universalitate, prin
construirea societății în ansamblu după regulile instituților reprezentative86. Considerăm că
această măsură este luată pentru a asigura existența catolicismului la nivel de stat, în cazul
intrării altor religii ca o măsură în cazul alterității unei identități, din acest punct de vedere
fiind o versiune modernizată a religiei de a impune cetățeanului un simț al respectului față de
propria țară. Așa cum s-a menționat, Mircea Chelaru realizează în cartea sa o trecere de la
catolicismul originar, care deține dogme preluate de la un singur conducător al Bisericii
Catolice, la catolicismul occidental care leagă credința cu statul87. Privită în acest fel, religia
este o piesă în plus pentru integrarea cetățeanului într-o colectivitate. Apariția marxismului în
religie a însemnat distrugerea totală a istoriei și reinventarea acesteia prin drepturi stabilite de
către stat. „Catolicul are dreptul să creadă că istoria va evolua spre regimul preferat de el […]
dacă el consideră apariția socialismului drept sensul istoriei, dacă transfigurează puterea
partidului comunist în emanciparea muncitorilor, dacă atribuie o valoare spirituală luptei de
clasă, atunci catolicul a devenit un marxist […]”88.
În cazul ortodoxiei adepții acesteia comunică doar prin Biserică, fără a se consulta între ei sau
să formeze sentimente comune. Însă din punct de vedere a fostei dominații staliniste,
ordoxismul odată intrat în subordonarea statului se leagă să respecte întocmai ceea ce i se
spune în societate, având o credință interioară uneori fără a o exprima liber. Aron Raymond
vorbește despre credința de sine și viziunea idealistului care se bazează pe viitorul nou prin
acceptarea noilor forme de reeducare, care intră într-o luptă cu proprile principii religioase, în
ceea ce privește răul făcut semenilor89. Teoria sa explică legătura ortodoxului cu a idealistului
prin prisma realității sovietice care implementa încrederea către o națiune prosperă din punct
de vedere industrial și social. Sentimentul de frică și îndoială îl face să vadă aspectele
85 Ibidem, p. 221.
86Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene , Ed. Uranus
București, 2018, p. 36.
87 Ibidem.
88 A se vedea Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediția II, (trad. Adina Dinițoiu), Ed. Curtea Veche,
București, 2008, p. 102.
89 Ibidem, pp. 107 – 108.

negative; fiind formată astfel conexiunea sa ortodoxă și în același timp, își imaginează
progresul pe care îl va face acceptând această realitate privind în esența acestor fapte90.
1.5. Identitate națională și identitate Europeană
1.5.1. Identitatea națională și cetățeanul de drept
Noțiunea unui sentiment de naționalism puternic stă în apartenența la același grup
social, aceasta fiind esențială în ceea ce ajută identitatea să se dezvolte și astfel să fie înțeleasă
de subiecți. Identitatea națională reprezintă partea cea mai importantă în formarea unui grup
naționalist ce se definește prin propria imagine văzută în ceilalți formând o identitate comună.
Apariția identității naționale a fost definită, în concepția lui John Keane ca fiind „o invenție
proprie a Europei moderne și a importanței sale politice ce dorește să impună cetățenilor un
sentiment de fidelitate, încredere și demnitate, pentru a îi convinge să simtă ca într-o
familie”91. Identitatea națională se referă la factorii comuni ai unei societăți, fiecare căutând
proprile surse de semnficare în limbă, tradiție și obiceiuri valorificate încă de la a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. „Definită așa, identitatea națională este o invenție proprie a
Europei moderne și a importanței sale politice formate să emane cetățenilor o senzație de
completă încredere și responsabilitate, încurajându-i să se simtă <<acasă>>”92. Scriitorul
român Mircea Chelaru definește două mari curente formulate în propria ideologie prin: teoria
spiritualismului național și teoria materialismului național93. Elementele teoriei
spiritualismului național sunt: identificarea cu semenii într-o singură comunitate dar și
sentimentul de sacru și sfânt pe pământul național. Teoria materialismului național reprezintă
ceea ce se transmite în viitor cu privire la istoria care a adus țara în prezent, chiar și scriitorii
consacrați au devenit un simbol al unei națiuni. Ernest Renan ne arată, începând cu
prestigioasa sa lucrare „Qu’ est-ce qu’une nation”, că apariția Europei Occidentale a adus
conceptul de națiune inserând ideea că se confundă națiunea cu etnicitatea într-o formă
90 Ibidem, pp. 143 – 145.
91 A se vedea John Keane, Naciones, nacionalismo y ciudadanos en Europa , în Revista Internacional de
Ciencias Sociales, nr. 140, iunie 1994, disponibil la
https://www.academia.edu/25497740/Revista_Internacional_de_Ciencias_Sociales_N_140 , data accesării:
29.02.2020, p. 206.
92 Ibidem.
93 Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene , Ed. Uranus
București, 2018, p. 43.

alarmant de mare. Acesta desparte total elementele de identificare și le introduce pe cele
interne cum ar fi sufletul și trecutul spiritual, insistând asupra faptului că „o națiune
reprezintă un suflet, un princpiu spiritual”94. Pentru a dovedi veridicitatea celor spuse este
necesar să comentăm punctele de plecare ale filozofului în raport cu doctrinele moderniste ce
au adus o criză identitară la nivel global. Acel principiu spiritual este reprezentat prin oameni
existând sentimentul de apartenență fără vreo condiționare în obținerea acestuia, un fel de
„dacă îmi aparții, te iau”95. Identitatea națională se înglobează astfel prin naționalism în
oameni, fiind o identitate personală la nivelul grupului, însă ce se întâmplă dacă națiunea
devine dominată de stat. Ceea ce un specialist în științe politice numește a fi formarea unei
națiunii integre, nu este cultura sau limba, ci istoria și mai ales comunicarea în interiorul
grupului ce aproprie același spirit de echipă printr-o conștiință morală identică96.

1.5.2. Identitatea în continuă modernizare – despre patologia poporului român
Marea majoritate a popoarelor secolului XIX s-au format prin națiuni, psihologia
devenind psihologia poporului grație studiului ,realizat de Lazarus și Steinthal, prin care se
demonstra necesitatea legării istoriei de ființa umană, fiind un proces de evoluție a omului, de
a se acomoda etapelor dificile, greu de învins fără o unitate de grup97. Esența de sine se
formează, conform studiului precizat, din realitatea văzută diferit de la un popor la altul,
națiunea fiind modelată de acțiunile oamenilor în scopul formării legăturii care se întemeiază
la nivel psihologic între aceștia. România este țara implicată în cele mai multe evenimente
istorice ale Europei, timp de un secol a încercat să se integreze în toate națiunile formând
prietenii. Din acestă perspectivă țara nu a obținut libertatea cu ajutorul politicii, detronarea
totalitarismului pornind procesul de integrare europeană, oamenii încercând să descopere o
identitate națională liberală, formată după propria istorie și dorință.
Septimiu Chelcea a realizat o analiză sociologică foarte actuală, continuând studiul
lui George H. Mead, pe tema self-ului social, dovedind că prin comunicarea cu ceilalți,
individul poate să înțeleagă mentalitatea și simbolurile și să își se formeze o imagine de sine
94 Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation?: conf érence faite en Sorobonne , Ed. Calman Lévy, Paris, 1882,
Oxford University Collection, disponibil la
https://archive.org/details/questcequunenat00renagoog/page/n9/mode/2up , p. 26.
95 Ibidem, p. 27.
96 Benedict Anderson, Comunidades Imaginadas: Reflexiones sobre el oirgen y la difusi ón del nacionalismo,
Ed. Fondo de Cultura Economica, Mexic, 1993, pp.63 – 64.
97 Egbert Klautke, The Mind of the Nation: The Debate about Völkerpsychologie , în Brill publisher , din
19.12.2019, disponibil la https://brill.com/view/book/edcoll/9789004416840/BP000014.xml , data accesării:
21.03.2020, p. 244.

în societate98. În întrega sa analiză Septimiu Chelcea a încercat să arate românilor că prin
modernitatea tendențială și în acestă criză identitară cel mai important este să ne privim în
interior, remediul fiind legătura ca popor, să te integrezi în Europa neînsemnând să renunțăm
la proprile rădăcini. Deoarece, susținea sociologul român, self-ul este regăsit ca produs al
identității și identitatea ca formatoare a self-ului, „acceptând această propoziție teoretică,
avem temei să susținem că noi, românii ca popor, avem un anumit mod de a ne autoevalua
(self-ul românesc) pentru că avem o identitate europeană (self vestic)”99 .
Modelul reprezentativ evoluției identitare poporului român este cel al mentalității
strămoșilor. Păstrând șirul cronologic pornim de la trăsăturile Geto-Dacilor, Slavilor și
Romanilor, fiind vorba despre mai multe popoare diferite, dar romanizate împreună pentru
construirea unui nou popor. Dacii erau percepuți ca fiind războinici și ca ocupație de bază
aveau păstoritul sau agricultura; Romanii erau neînduplecați și ca o ocupație aveau tot
agricultura; Slavii erau liniștiți și nu practicau violența, iar ca ocupație din nou păstoritul100.
Prin urmare românii de astăzi încă mai continuă aceste activități în mediul rural acolo fiind
păstrată momentan legătura cu popoarele menționate. După cum scrie și Dumitru
Drăghicescu, la formarea identității românești la nivel cultural au participat Grecia și Turcia
prin legăturile politice de intrare în țară, dar și a năvălirii lor în viața românilor, existând
revolte împotriva acetora101. Prin cunoscuta poezie din 1883 a lui Mihai Eminescu, imagine
emblematică a României și acum: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”, putem
diferenția ce este al nostru și ce este a celorlalți, prin afirmarea propriei identități ca români
ce nu trebuie înlocuită, în prezent mediul urban fiind destinat spațiului politic de conservare a
propriei identități și de formare a unei identități comune ca națiuni diferite. De asemenea
Lucian Boia prezintă religia ca principal factor de formare a specificului național prin
respectarea ortodoxismului, afirmând ce spunea Lucian Blaga și anume că apariția
Occidentului catolic și protestant reprezintă o tranziție a propriului spirit, dar și apariția
comunismului axat pe național; specificul însemnând să rămâi ceea ce te naști, nu ceea ce te
schimbă102. Așadar elementele comune dar diferite de alte țări rămân limba română,
etnicitatea, religia și spiritul național, acestea formând vizibilitatea propriei culturi la nivelul
98 Septimiu Chelcea, Self-ul și organizarea socială. Cu referire la self-ul românesc în tranziție , în Revista de
Sociologie, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, nr. 1/2004, p. 7 – 18.
99 Ibidem.
100 Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român , Ed. Librăriei Leon Alcalay, București, 1907, pp.
154 – 158.
101 Ibidem, 137 – 138.
102 Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească , Ed. Humanitas, București, 1997, pp. 284 – 286.

Europei. Acestea fiind spuse Lucian Boia concluzionează că „putem separa însă că ceea ce ne
aproprie de ceilalți se va dovedi mai puternic decât ceea ce ne separă sau avem noi impresia
că ne separă”103.
„Când analizăm identitatea națională pornim de la considerentul că suntem un popor
cu calități psihomorale, cu o istorie milenară, creator de cultură și civilizație, asemenea tuturor
celorlalte popoare”104. În România totul este conservat într-o tradiție cu legături genealogice,
duse mai departe de popor chiar și într-un secol marcat mai mult de modernitate. Constantin
Schifirneț vorbește despre gregarism ca o stare de resemnare la schimbările sociale după
integrarea în uniune, dar și o stare de continuare a tradiției în grup. Indiferent de influențele
externe de remodelare a națiunii de după 1989 este singura parte neschimbată în identitatea
românească, fiind menținută în continuare unitatea limbii și a bisericii, a muzicii din popor și
a mâncării specifice105.
Recent s-a constatat că 58% dintre europeni doresc în continuare o evoluție a
Parlamentului European, în ceea ce privește dreptul de comunicare prin diveristate culturală,
dar și din motivul atenției pe care statul o distribuie cetățenilor ca nevoie de grup106. Din
perspectivă culturală a românilor secolului XIX-XX ce căutau realizarea unei identități care să
fie reprezentativă prin stat, integrarea înt-un univers democratic fiind posibil[ prin tradiția care
determină alte națiuni să o cunoască pe a noastră. „(Pre)facerea culturală a societății
românești și înscrierea în acel saeculum al modernității s-a făcut printr-o atitudine de
rezistență prin tradiție sau print-un spirit conservator”107. Această perspectivă a lui Gabriel
Hasmațuchi asupra culturii moderne este sprijinită pe valorile de păstrare a specificului
cultural personal, chiar dacă la nivel universal, din punct de vedere a unei vieți de om, suntem
îndatorați să ne integrăm prin aceste valori autohtone. De pildă, avem literatura ca mijloc de
valorificare a limbajului și culturii, cu o amprentă de unicitate a scriitorului ce poate fi sursa
de inspirație și deschidere a mai multor țări, literatura modernă fiind parte reprezentativă a
103 Ibidem, p. 291.
104 A se vedea George Niculescu, Spre o armonizare a identității naționale cu identitatea Europeană în
contextul globalizării, în Analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu-Jiu, disponibil la
file:///C:/Users/ACER/Downloads/07_George%20NICULESCU%20-_Articol_identitate_PDF.PDF , data
accesării 12.03.2020, p. 88.
105 A se vedea Constantin Schifirneț, Identitatea Românească în contextul modenității tendențiale , în Revista
Română de Sociologie, Serie nouă, nr. 5-6/2009, București, p. 471.
106 Eurobarometer 92: Brussels: Heeding the call beyond the vote. A stronger parliament to listen to citizens
voices, 2019, pp. 32 – 33.
107 A se vedea Lect. univ. dr. Gabriel Hasmațuchi, Cultură și înoire. Tendințe și dezbateri moderne românești ,
în Revista Saeculum, vol. 42, 2016, disponibil la
https://revistasaeculum1943.files.wordpress.com/2019/04/saeculum-2016-2-table-of-content..pdf , data accesării:
20.03.2020, p. 34.

ceea ce însemna existența culturii într-o națiune. Aici găsim una dintre valorile negative ale
unei națiuni și aceea nu este inspirația ci imitarea literaturii, acest fapt fiind o falsitate a
imaginii propriei țări și etnii, lipsind onestitatea față de sine dar și față de valorile
universale108.
Condițiile de intrare a României în Europa secolului XIX au fost tot mai dificil de promovat
la nivel de evoluție și mentalitate, din cauza regimurilor totalitare continuate de susținătorii
ideologiei marxiste. Astfel că în 1830 se putea vedea interesul boierilor, cei care promovau
cultura occidentală, prin curiozitatea genuină pentru literatura străină. Ca urmare a preluării
culturii Occidentale, care prevedea formarea spiritului critic și inovativ. România a participat,
în 1919, la Conferința de Pace de la Paris unde împăcarea între țările implicate în Primul
Război Mondial s-a stabilit a nu fi una sinceră, datorită răzbunării ce avea să urmeze în
următoarele decenii. Însă, pe lângă faptul că războiul a reprezentat o luptă pentru putere, a
apărut și problema prizonierilor, Germania capturând 143.000 de români pentru forța de
muncă dintre care aproape 40.000 au murit, fiind eliberați abia în anul 1919109. Adrian
Cioroianu analizează situația României separate, considerând că aceasta putea fi recuperată
fără război din trei puncte de vedere: integrarea românlior ca etnie nu a fost una reușită
deoarece aceștia se orientau peste Carpați, politica maghiară care era una de cucerire ar fi
cedat curând și formarea Europei prin inventarea națiunilor era greu să rețină un popor110.
Considerăm că ceea ce spune scriitorul este valid, dovada fiind cazul Irlandei de Nord care își
menține obiceiurile și tradițile originale chiar dacă se află sub influența Marii Britanii. Armata
Republicană Irlandeză se luptă din secolul XX să restabilească statul Irlandez liber, creeând
revolte și pregătind membri în cazul unor violențe religioase sau etnice111. Istoria
demonstrează trecerea de la o împăcare la un nou conlfict, formarea unei națiuni necesitând
construirea sa corectă de către colectivitate în căutarea unei păci interioare.
În viziunea președintelui Klaus Iohannis pentru ca o națiune să funcționeze corect
este de datoria partidului să formeze o legătură cu oamenii, chiar dacă scopul acestuia este
puterea, democrația fiind dominată de putere dar cu condiția ca partidul să se potrivească cu
viziunea societății112. Depolitizarea instituțiilor trebuie să fie prezentă în România pentru ca
108 Ibidem, p. 34.
109 Adrian Cioroianu, O țară se construiește zi de zi. Cea mai frumoasă poveste , vol. III, Ed. Curtea Veche,
București, 2019, p. 201.
110 Ibidem, pp. 206 – 207.
111 Conf. univ. dr. Lucian Grozea, „Aspecte ale faptului religios”, în Presa și actualitatea: religie și politică în
secolul XXI (note de curs), 2019, Sibiu, p. 101 .
112 A se vedea Klaus Iohannis, Pas cu pas, Ed. Curtea Veche, București, 2014, p. 175.

controlul partidelor asupra individului să fie limitat. Comunismul secolului XX, în România,
s-a manifestat prin controlarea presei și a credinței fiecărei familii asemănătoare cu manualul
pentru familia germană, ce conținea cele zece porunci în consolidarea familiei tradiționale.
Nicolae Titulescu a fost cel care nu accepta agresivitatea cu care acest regim a intrat în țară
scriind numeroase lucrări legate de mitul libertății și a identificării sociale. „La Ceaușescu
totul apare lipsit de măsură: pretenția lui de a forma o Românie cu totul alta … concomitent cu
raportarea obsesivă la marii exponenți ai unui destin românesc imuabil, dialectică derutantă
însemnând în același timp identificarea cu istoria și anularea ei”113. De asemenea și fascismul,
tot ca regim totalitar, a pătruns adânc în perioada secolelor XIX-XX fiind diferit de
comunism prin religiei; Lawrence Britt prezentând acea perioadă ca una de control absolut a
statului asupra familiei, care trebuia să își riște viața pentru țară114.
1.5.3. Ziduri politice în construcția Uniunii Europene
„Chiar dacă pare un continent cu state și popoare vechi, Europa este, în multe privințe,
foarte nouă […]”115. Dacă schimbările politice au întârziat evoluția Uniunii Europene, în ceea
ce privește acceptarea că mai multe națiuni pot conviețui împreună și că prin diversitate ne
putem identifica cu ceilalți, atunci cea mai bună metodă ar fi formarea unei identități
colective. La începutul secolului al XX-lea, minoritatea democratică și liberală s-a lărgit pe
toată întinderea Europei, fiind văzută ca o modernitate ce a condus la un război civil în țări
precum Rusia, de aici s-a format concluzia, că dacă nu se respectă îndatorirea față de popor,
autoritarismul ar reveni116. Diferite schimbări la nivel comunicațional între statele membre,
cum ar fi nevoia de a ajuta reciproc sau de a accepta mai multe culturi, conduce această
perioadă a modernizării către o viziune comună. Imaginea și comunicarea unei națiuni trebuie
să depășească viziunea locală, într-o țară din Europa fiind nevoie de afirmarea propriei viziuni
naționale pentru ca turismul să devină principala conexiune a țărilor liberale117.
„Constructivismul social ne spune că identitățile sociale nu sunt fapte eterne, ci
schimbări în compoziție și conținut. Cine face parte din grupul la care se referă identitatea și
ce este acela care leagă grupul și îl separă, de asemenea de ceilalți, este redefinit în timp iar
113 Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească , Ed. Humanitas, București, 1997, p. 435.
114 Lawrence Britt, Fascism anyone?, în Revista Free Inquiry, vol. 23, nr.2, 2003, disponibil la
https://secularhumanism.org/2003/03/fascism-anyone/ , data accesării: 20.03.2020.
115 A se vedea Mark Mazower, Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX , (trad. Mihnea
Gafiță), Ed. Litera, București, p. 2.
116 Ibidem, pp. 27-30.
117 Klaus Iohannis, Pas cu pas, Ed. Curtea Veche, București, 2014, pp. 80-81.

timp”118. Formarea identității multiple fiind asociată cu ideea că lumea se află într-o continuă
evoluție, fiind necesară definirea identității sociale ca formare a percepției de sine care se
realizează din amprenta lăsată de colectivitate asupra individului. Creșterea nivelului de
autocunoaștere produce o integrare socială, ce se fructifică odată cu cunoștințele celorlalți,
timpul fiind modalitatea de diferențiere a imaginii unei societăți și istoria dovada că oamenii
își schimbă mentalitatea însă nu și originea.
Europa secolului XX s-a format pe baza zidurilor politice dintre popor și stat, fiind
alesă o metodă de democratizare absolută și de diminuare a războaielor la nivel mondial, cel
puțin între statele membre. Identitatea până la urmă nu ar fi existat pe baza războaielor ce ar fi
continuat în număr semnificativ pentru teritorii în majoritatea țărilor democratice cum ar fi
Austria, Lituania, Polonia politica era cvasiidentică, fiind bazată pe independență și pe
suveranitatea poporului definind astfel existența lor ca stat119. Dacă ar fi să analizăm parcursul
politicii europene vom realiza o bătălie globală între stabilirea identității sale, o uniune bazată
pe respect sau o uniune a anihilării și încălcării drepturilor umane.
Democrația este perioada de început a secolului al XX-lea, în care poporul decide ce
îl reprezintă. După cum spunea și Mircea Chelaru, „prin național democrație se pot determina
sensurile devenirii comune a spațiului de umanitate european promovând loialitatea
necondiționată față de valoarea supremă […]”120. Actele de violență de la finele acestui secol
au împărțit poporul în două jumătăți marcante pentru perioada interbelică, între cei care
susțin disciplina impusă de putere, și cei care se opun continuând să susțină valorile naționale.
Putem începe integrarea democrației în prima jumătate a secolului al XX-lea vorbind despre
criza care nu permitea desfășurarea acesteia la nivelul global. Nu se poate vorbi despre o
problemă de voință, ci doar de interese, astfel că trebuie să ne gândim cât de democratică era
o țară și cât de mult îndemna poporul spre această democratizare. „Juriștii deziluzionați
susțineau că problema rezida nu în excesul de democratism al constituțiilor, ci, mai curând
într-o lipsă a valorilor democratice la nivelul publicului”121. Termenul de totalitarism va fi
folosit pentru prima dată în secolul al XX-lea după o criză a războaielor politice din dorința de
118 Thomas Risse, Jana Katharina Grabowsky, European identity formation in the public sphere and in foreign
policy, în RECON, nr. 4/2008, disponibil la http://www.reconproject.eu/main.php/RECON_wp_0804.pdf?
fileitem=50511948, data accesării: 20.03.2020, p. 1.
119 Mark Mazower, Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX , (trad. Mihnea Gafiță), Ed.
Litera, București, p.24.
120 Mircea Chelaru, Naționalismul și Europa Națiunilor. Despre patalogia civilizației europene , Ed. Uranus
București, 2018, p. 94.
121 Mark Mazower, op. cit., p. 41.

a forma o națiune controlată din punct de vedere economic și social. Totalitarismul cuprinde
ca și regimuri politice: comunismul, nazismul și fascismul. În Europa, planul unei societăți
fără lipsuri, cu o autoritate impusă în scopul formării unei lumi mai bune a fost aplicată până
în anul 1945. Cooperarea în continuarea principilor totalitare de control deplin asupra
întregului sistem identitar, prin formarea unei singure mentalități, a însemnat îndepărtarea față
de libertate. După finalizarea celui De-al Doilea Război Mondial comunismul a fost reintegrat
la nivel național, de către succesorii lui Stalin, soarta unei națiuni fiind pusă în mâinile unui
singur om122.
Formarea Uniunii Europene a adus un tratat denumit „Criteriile de la Copenhaga” ce
asigura „instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și
respectarea și protecția minorităților”123 . Datorită acestuia identitatea personală și colectivă se
poate bucura de libertate, dar în același timp și de acceptarea altor culturi ce pot sau nu afecta
autenticitatea personală. Pe lângă acestea mai există formarea limbii comune, adică engleza
fiind o componentă importantă stabilirea unei limbi în formarea unei națiuni. Din acest motiv
libertatea de exprimare nu trebuie suprimată, pentru ca oamenii să nu își altereze identitatea,
pentru ca mintea și gândurile să nu fie modelate de autoritate.
Formarea identității Europene are loc print-un proces larg de integrare pe baza
limbajului comun prin trei identități. Prima este identitatea ca răspândire din comportamentul
personal către integrarea în colectiv124. Acest mecanism se identifică în grupuri de interes, în
această globalizare economică care poate să unească mediul social, însă indiferent de profit
acea afacere nu se află mai presus ca și contribuția socială adusă de alte grupuri economice.
Următoarea etapă este cea de identificare cu Europa ca spațiu primordial de integrare,
prezentând cetățeanul european ca acea personalitate care se mândrește că face parte din
Europa125. Chiar și așa individul nu poate să se regăsească în toate comportamentele oamenilor
de diferite etnii, însă trebuie să se detașeze de valorile naționale pentru a se identifica cu cele
europene colective. Cea de-a treia etapă este în antiteză cu etapa de relaționare între
comportamentul personal cu cel de grup, reprezentând identificarea oamenilor cu organizarea
122 Ibidem, p. 345.
123 A se vedea https://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/accession_criteria_copenhague.html?locale=ro ,
accesat la data de 29.02.2020.
124 Thomas Risse, Jana Katharina Grabowsky, European identity formation in the public sphere and in foreign
policy, în RECON, nr. 4/2008, disponibil la http://www.reconproject.eu/main.php/RECON_wp_0804.pdf?
fileitem=50511948, data accesării: 20.03.2020, p. 4.
125 Ibidem.

economică din care fac parte126. Din punct de vedere a globalizării economice pentru a putea
să te identifici în societate trebuie să fie formată o bază psihologică bazată pe trăiri comune cu
ceilalți, identitatea europeană fiind legată și de experiențele individului,în mediul profesional
sau intercultural, așa cum și identitatea națională se formează pe relațiile politice și cele de
funcționare a societății.
126 Ibidem.