CAP. 5. PILONII ECONOMIEI AMERICANE CAP. 6. SUA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ CAP. 7. GLOBALIZAREA CAP. 8. CONCLUZII CAP. 9. BIBLIOGRAFIE 2 CAPITOLOLUL 1… [617292]

UNIVERSITATEA CONSTANTIN
BRÎNCOVEANU PITEȘTI
LUCRARE DE LICENȚĂ
ROLUL SUA
ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
STUDENT: [anonimizat]:
1

Argument
„ … ”
CAP. 1. INTRODUCERE
CAP. 2. DESCRIERE
CAP. 3. SCURT ISTORIC
CAP. 4. ECONOMIA SUA
CAP. 5. PILONII ECONOMIEI AMERICANE
CAP. 6. SUA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
CAP. 7. GLOBALIZAREA
CAP. 8. CONCLUZII
CAP. 9. BIBLIOGRAFIE
2

CAPITOLOLUL 1
Introducere
O țară cât un continent, forța supremă în materie militară, economică, de capital,
resurse și capitaluri, creatoare de tendințe și inovație, Statele unite ale Americii se
mențin de peste 100 de ani ca națiunea cea mai plină de energii creatoare, prin forța
cu care-și propagă modelul și cu inspirația cu care reușește să o facă. Este puterea
unei națiuni tinere care are resurse nelimitate și o disponibilitate de inteligență și
creativitate pe măsură.
Această lucrare vizează evaluarea rolului Statelor Unite în economia globală și a
evoluției sale în timp. Alți actori economici și aici este cazul Chinei, probabil că va
slăbit rolul economiei SUA ca motor al creșterii globale și de prim actor în concertul
mondial al puterilor economice. Dar acest lucru se va întâmpla în aproximativ 50 de
ani, ținând cont de ritmul de dezvoltate al acesteia.
3

CAPITOLOLUL 2
DESCRIERE
Statele Unite ale Americii (în engleză United States of America), cunoscută și
ca United States, the U.S., the USA,) este numele unei
republici constituționale federale, constând din 50 de state și un district federal
(Districtul federal Columbia sau D.C.), situată aproape integral în America de Nord,
între Canada și Mexic, respectiv Oceanul Atlantic (la est) și Oceanul Pacific (la vest).
Statul Alaska este situat în extremitatea nord-vestică a continentului America de
Nord, între Canada la est și strâmtoarea Behring la vest. Statul Hawaii este un
arhipelag din Oceanul Pacific, situat la circa 3,200 km sud-vest față de sud-vestul
statului California. Țara posedă de asemenea niște teritorii în Pacific, respectiv
în Caraibe.
La o suprafață totală de peste 9,83 milioane km2 (sau circa 3.79 milioane square
miles), dintre care circa 85 % reprezintă teritoriul Statelor Unite continentale,
suprafața Statelor Unite este de aproximativ de 40 de ori mai mare decât
suprafața României, fiind a treia din lume. Partea sa continentală măsoară peste 5.000
de kilometri de la Oceanul Atlantic (la est) până la Oceanul Pacific (la vest) și peste
2.000 de kilometri de la granița canadiană (la nord) până la cea mexicană (la sud).
Cu o populație de peste 312 milioane de pe rsoane,
conform recensământului din anul 2010, Statele Unite este nu numai a treia țară ca
suprafață din lume, dar și a treia cea mai populată țară a lumii. Statele Unite este, în
același timp, și una dintre țările lumii cele mai diversetnic și cultural din lume,
întrucât oameni din toate țările lumii au emigrat cândva sau continuă să emigeze în
Uniune.
La o valoare de 15,2 trilioane de dolari a produsului intern brut (cunoscut și sub
acronimul PNB), economia Statelor Unite este ceaa mai mare a lumii, contând pentru
circa 22% din PNB nominal global și peste 19 % din PNB nominal global
considerând ajustările determinate de paritatea puterii de cumpărare)
RELIEF
În zona estică, paralel cu țărmul Oceanului Atlantic, se întind din nord-est spre sud-
vest munții Apalași, cu altitudinea maximă de 2.036 m. Zona centrală cuprinde câmpii
și podișuri: în nord-est o parte a podișului Laurențian, spre sud, Cîmpiile centrale
mărginite de podișul Ozark și apoi munții Ouachita. În vest Marile Prerii și
munții Anzii Cordilieri, iar în sud câmpia litorală a Golfului Mexic.
Lanțul estic al Cordilierilor îl constituie Munții Stâncoși iar lanțul vestic Munții
Cascadelor și Sierra Nevada. Aceste două lanțuri încadrează un șir de podișuri dintre
care cele mai importante sunt: Podișul Columbiei, Podișul Marelui Bazin și Podișul
Colorado.
4

CLIMĂ
Cea mai mare parte a teritoriului SUA are climă temperată și subtropicală, cu
excepția peninsulei Alaska, care are o climă sub-arctică, și a sudului Floridei, care are
o climă tropicală.
Clima se caracterizează prin diferențe mari de temperatură de la un anotimp la altul și
prin schimbări bruște care generează deseoriuragane și inundații.
APE
Cele mai importante cursuri de apă sunt: Mississippi cu
afluenții Missouri, Ohio, Tennessee, Arkansas și Red, Rio Grande del Norte,
Savannah, Potomac, Delaware, Hudson, Connecticut, Colorado, Sacramento și Colum
bia. În nord-est, la granița cu Canada, se află Marile Lacuri, cel mai mare sistem
lacustru de pe glob.
FAUNA ȘI FLORA
Vegetația este reprezentată în est îndeosebi prin păduri amestecate de conifere și de
foioase, păduri de pin, iar în zona centrală prin prerii cu ierburi înalte în câmpiile
centrale și cu ierburi scunde în Marile Prerii.
CAPITALĂ
Washington D.C. – 6.216.710 locuitori[1] (zona metropolitană- Washington-
Arlington-Alexandria, DC-V A-MD-WV Metro Area), situată în Districtul Columbia
(district federal cu regim distinct, care ocupă o suprafață de 177 km2, între statele
Virginia și Maryland) sau 702.455[2] locuitori în cadrul districtului.
ORAȘE PRINCIPALE
New York, Los Angeles, Chicago, Houston, Philadelphia, San Diego, Detroit,
Dallas, Phoenix, San Antonio
SUPRAFAȚĂ
9.833.517 km2, din care 9.147.593 km2 uscat și 685.924 km2 teritoriu acoperit de
ape. Acesta din urmă include zona care revine SUA din suprafața Marilor Lacuri
(Lacul Michigan – în întregime, Lacurile Superior, Huron, Erie și Ontario – parțial,
fiind împărțite cu Canada), apele interioare, de coastă și teritoriale.
5

DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE
50 de state (Alabama, Alaska, Arizona, Arkansas, California, Colorado, Connecticut,
Delaware, Florida, Georgia, Hawaii, Idaho, Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Kentucky,
Louisiana, Maine, Maryland, Massachusetts, Michigan, Minnesota, Mississippi,
Missouri, Montana, Nebraska, Nevada, New Hampshire, New Jersey, New Mexico,
New York, North Carolina, North Dakota, Ohio, Oklahoma, Oregon, Pennsylvania,
Rhode Island, South Carolina, South Dakota, Tennessee, Texas, Utah, Vermont,
Virginia, Washington, West Virginia, Wisconsin, Wyoming) și un district (Columbia).
TERITORII DEPENDENTE
în Oceanul Pacific – Samoa Americană, Guam, Ins. Mariane de Nord, Ins. Baker, Ins.
Howland, Ins. Jervis, Atolul Johnston, Atolul Palmyra, Ins Wake, Ins Midway, Reciful
Kingman; în Arhipelagul Antile – Puerto Rico, Ins. Virgine Americane, Ins. Navassa.
POPULAȚIE
328.226.532 locuitori
GRUPURI RASIALE
76,6% albi, 13,4% afro-americani, 5,8% asiatici, 1,3% amerindieni și nativi din
Alaska, 0,2% nativi din Hawaii și alte insule din Pacific, 2,7% alte rase – 18,1% din
întreaga populație sunt hispanici.
GRUPURI RELIGIOASE
46.6% protestanți, 20,8% catolici, 1,9% evrei, 1,6% mormoni, 0,5% creștini
ortodocși, 0,7% budiști, 0,9% musulmani, 22,8% neafiliați, 1,5% alte religii
nespecificate
LIMBA OFICIALĂ
engleza americană, variantă a limbii engleze
LIMBI VORBITE
79,3% engleza, 12,8% spaniolă, 3,7% alte limbi indo-europene, 3,3% limbi asiatice,
0,9% alte limbi.
6

ZIUA NAȚIONALĂ
4 iulie – Ziua Independenței, marchează aniversarea Declarației de Independență din
1776 față de Marea Britanie, semnată de 13 colonii de pe continentul nord-american
SIMBOLURI NAȚIONALE
IMNUL DE STAT
„The Star Spangled Banner” a devenit imnul național al SUA la 3 martie 1931.
Textul are la bază poezia „Apărarea fortului McHenry”, compusă de Francis Scott
Key la 14 septembrie 1814, iar melodia provine dintr-un vechi cântec popular
englezesc, compus în 1780 de John Stafford Smith. La întâlnirile oficiale este cântată
doar prima strofă.
STEAG
13 dungi orizontale colorate alternativ, 7 în roșu și 6 în alb, un dreptunghi albastru
închis în colțul din stânga sus cu 50 de stele albe, reprezentând statele SUA, iar
dungile reprezintă cele 13 colonii inițiale, care și-au dobândit independența în 1776 –
Denumiri: „The Stars and Stripes”, „Old Glory”
DEVIZA
„In God We Trust” (În Dumnezeu ne punem încrederea) – a devenit motto-ul național
al SUA printr-o decizie a Congresului din 1956.
FORMA DE GUVERNĂMÂNT
republică federală, constituită istoric prin uniunea liber consimțită a 50 de state
(cărora li se adaugă un district federal și un „stat asociat” – Puerto Rico). Constituția
federală din 1787 (cea mai veche în vigoare, completată ulterior cu 27 de
amendamente) impune o serie de mecanisme complexe de echilibrare a puterii
federale centrale (Președinția – Administrația și Congresul) cu puterile locale,
aparținând statelor (guvernatorii și legislativele statale). În SUA, președintele este
cumulativ și prim-ministru, ca șef al executivului compus din miniștri denumiți
secretari.
ȘEFUL STATULUI ȘI AL GUVERNULUI
Donald John TRUMP (n.14 iunie 1946, Queens, New York), al 45-lea președinte al
SUA, învestit în funcție la 20 ianuarie 2017, pentru un mandat de patru ani. El a fost
candidatul republican și a fost ales la 8 noiembrie 2016, învingând-o pe
contracandidata democrată Hillary Clinton și succedându-i lui Barack Obama.
7

VICE-PREȘEDINTE
Mike PENCE (n. 7 iunie 1959, Columbus, Indiana, Statele Unite). A încercat de doua
ori sa intre in Congres, în 1988 și în 1990, iar după cariera media din anii '90 a
candidat cu succes în 2000, obținând un loc în Camera Reprezentanților, pe care l-a
păstrat până în 2013. În 2009, a fost printre primii care și-au exprimat susținerea
pentru curentul profund conservator Tea Party. A ocupat mai multe poziții în fruntea
PR, iar în 2012 a fost ales Guvernator al statului Indiana.
Președintele și vicepreședintele sunt aleși împreună de către un colegiu de electori,
aleși în mod direct la nivelul statelor federale. Mandatul președintelui este de 4 ani cu
posibilitatea realegerii pentru un al doilea mandat. Următoarele alegeri prezidențiale
vor avea loc la 3 noiembrie 2020.
SECRETAR DE STAT
Mike POMPEO (n. 30 decembrie 1963)
SECRETARUL APĂRĂRII
(interimar de la 1 ianuarie 2019): Patrick Michael SHANAHAN (n. 27 iunie 1962)
Puterea legislativă: Congresul american este compus din două camere: Camera
Reprezentanților (435 membri aleși prin vot direct de către electoratul din fiecare stat,
pentru un mandat de doi ani) și Senatul (100 de membri, 2 membri pentru fiecare stat,
aleși pentru un mandat de șase ani, iar o treime din membri este aleasă la fiecare doi
ani).
PREȘEDINTELE SENATULUI
Mike PENCE Prin constituție, vice-președintele SUA este și președintele Senatului,
care poate fi înlocuit în absența sa de către președintele pro tempore, ales al Senatului.
Președintele Camerei Reprezentanților: Nancy Pelosi (n. 26 martie 1940), politician
democrat din California – numărul 3 în ierarhia statului. A fost aleasă în funcție la 3
ianuarie 2019, în cel de-al 116-lea Congres al SUA reunit în prima sa ședința de după
alegerile din noiembrie 2018.
PARTIDE POLITICE
Deși constituția federală nu stabilește sau reglementează structura și activitatea
partidelor politice, procesul electoral, atât la nivel federal cât și la nivel de stat, este
dominat de două partide de tradiție: Partidul Democrat, care datează din timpul lui
Thomas Jefferson, primul președinte al acestei formațiuni în 1801, și Partidul
Republican, fondat în 1854. Liderii celor două partide politice din fiecare cameră a
Congresului reprezintă liderii majorității, respectiv, ai minorității parlamentare.
8

PENULTIMELE ALEGERI LEGISLATIVE
La 6 noiembrie 2018, au avut loc alegeri pentru Congres (toate locurile din Camera
Reprezentanților și o treime din Senat (clasa a I-a de 33 de locuri + 2 locuri din clasa
a II-a ( datorită vacantării locurilor în urma demisiei senatorilor din statele Minnesota
și Mississippi). În urma scrutinului, noua distribuție a locurilor în Congresul SUA este
următoarea: Senat: 53 locuri (Partidul Republican), 45 de locuri (Partidul Democrat),
2 senatori independenți.
CAMERA REPREZENTANȚILOR
Partidul Republican – 199 de locuri, iar Partidul Democrat – 235 de locuri (1 loc
indecis).
Ultimele alegeri legislative au avut loc la 3 noiembrie 2020.
La alegerile pentru funcțiile de guvernatori, republicanii au obținut 27 de locuri,
democrații 23.
ULTIMELE ALEGERI LEGISLATIVE
Alegerile prezidențiale în Statele Unite ale Americii din 2020 au avut loc marți, 3
noiembrie 2020 și au fost a 59-a alegere prezidențială din istoria Statelor Unite. Fiind
niște alegeri „indirecte”, alegătorii au fost chemați să aleagă delegații care la 14
decembrie 2020 se vor întruni în Colegiul Electoral pentru a depune votul partidului
propriu pentru a alege noul președinte și vicepreședintele acestuia. Dacă Colegiul
Electoral nu are ca rezultat o majoritate absolută de cel puțin 270 de voturi în
favoarea unui candidat (cvorumul necesar alegerilor), noul președinte va fi numit de
Camera Reprezentanților după un vot cu majoritate între cei trei candidați care au
primit cele mai multe voturi la alegerile din 3 noiembrie.

Vicepreședintele va fi numit în schimb de Senat, alegându-l între cei doi candidați
care au primit cele mai multe voturi în Colegiul Electoral.
Al 45-lea și actual președinte Donald Trump a candidat pentru un al doilea mandat
din partea Partidului Republican.
Partidul Democrat l-a declarat pe Joe Biden candidat oficial la Casa Albă. Apoi
acesta a indicat-o pe senatoarea californiană Kamala Harris la funcția de
vicepreședinție.

După alegeri care au fost contestate de Președintele în exercițiu și de o parte a
populației, după mișcări de protest, președintele ales al Statelor Unite ale Americii a
fost nominalizat democratul Joe Biden, care își va începe oficial mandatul pe 20
ianuarie 2021. Trump n-a vrut să recunoască victoria lui Biden și a depus contestații
legale privind rezultatele alegerilor.

Pe 6 ianuarie o insurecție incitată de Donald Trump a întrerupt ședințele Congresului
SUA, perimetrul de securitate fiind străpuns pentru prima dată după atacul britanic
9

din 1814. Întreaga Gardă Națională din Districtul Columbia a fost activată pentru a
interveni. Diverși comentatori și organizații i-au cerut vicepreședintelui Pence să
activeze Amendamentul 25 la Constituția SUA, pentru înlăturarea din funcție a unui
președinte care nu mai este capabil să guverneze.

Conform CNN, Trump a declarat că deși nu este de acord cu acest rezultat și că
faptele ar fi de partea sa, va urma o tranziție pașnică a puterii.
Cu peste 80 de milioane de voturi, Biden este cel mai votat candidat din istoria
Statelor Unite.
PUTEREA JURIDICĂ
Este reprezentată de sistemul de curți de justiție, federale și de altă jurisdicție, precum
și de Curtea Supremă a SUA, cea mai înaltă instanță din stat, a cărei funcționalitate
este reglementată prin constituție.
MONEDA NAȚIONAL Ă
Dolarul american
PRODUSUL INTERN BRUT (PIB)
19.485,4 miliarde USD ( 2017)
PIB/LOCUITOR
59.531,7 USD (2017)
DATORIA EXTERNĂ
19.019,3 miliarde USD (2017)
EXPORTURI (BUNURI & SERVICII)
2.351,07 miliarde USD ( 2017)
PRINCIPALI PARTENERI LA EXPORT (BUNURI)
Canada 18,3%, Mexic 15,7%, China 8,4%, Japonia 4,4%, Marea Britanie 3,6%
(2017)
IMPORTURI (BUNURI & SERVICII)
2.903,35 miliarde USD (2017)
PRINCIPALI PARTENERI LA IMPORT (BUNURI)
China 21,6%, Mexic 13,4%, Canada 12,8%, Japonia 5,8%, Germania 5% (2017)
10

CAPITOLUL 3.
SCURT ISTORIC
CREAREA NAȚIUNII
Între 1607 și 1733 pe coasta Atlanticului iau ființă 13 colonii engleze care, datorită
măsurilor discriminatorii adoptate de Londra, decid în 1776 să își declare
independența. Noul stat a fost recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1783. În
secolele XIX și XX, SUA își continuă expansiunea pe continent prin adăugarea unor
noi state, numărul lor ajungând la 50. Contradicțiile dintre statele sudice, partizane ale
sclaviei, și cele nordice, aboliționiste, conduc la părăsirea uniunii de către 10 state
sudice și la izbucnirea Războiului de secesiune (1861 – 1865). După victoria nordului,
SUA cunosc o dezvoltare economică rapidă, devenind, la sfârșitul secolului XIX,
prima putere industrială a lumii.
După trei ani de neutralitate, SUA intervin în Primul Război Mondial de partea
Antantei. Nereușind să își impună ca bază a păcii ideile expuse în „cele 14 puncte” de
către președintele Woodrow Wilson, SUA nu semnează Tratatului de la Versailles
(1919) și nici nu devin membru al Societății Națiunilor, adoptând o politică de
izolaționism în perioada interbelică.
Până la sfârșitul anilor 1920, politica externă a SUA este definită de principiul de
neintervenție în conflictele europene.
Pe plan intern, modernizarea industrială rapidă contribuie la dezvoltarea economică
și la creșterea bunăstării populației. Industriile de construcții și de automobile s-au
dezvoltat cel mai mult. Metodele de producție eficiente, reducerea prețurilor și
veniturile mari permiteau pentru prima dată dezvoltarea unei societăți de consum, cu
noi forme de distracție, cum ar fi radioul, filmele și sporturile.
Petrecerile pline de fast, limuzinele și nou-imbogățiții contrastau cu imaginea
fascinantă a turbulenților ani 1920.
Criza economică mondială care izbucnește în 1929 pe Wall Street cuprinde întreaga
lume capitalistă. Pentru depășirea acesteia, Franklin Delano Roosevelt, ales președinte
al SUA în 1932, aplică politica dirijistă a „New Deal”-ului.
Deși SUA iși exprimase neutralitatea în 1935, ca răspuns la politica germană
expansionistă Roosevelt vorbea în 1937, despre o eventuală luptă pentru supraviețuire
între democrație și totalitarism. În 1938, a crescut bugetul pentru apărare, iar în 1940
s-a schițat un program de înarmare.
După izbucnirea războiului din Europa în 1939, SUA și-a reafirmat oficial
neutralitatea. Însă, începând cu 1940, sprijină Marea Britanie prin livrarea de arme
împotriva Puterilor Axei. În 1941, premierul britanic Winston Churchill și
președintele american Roosevelt au semnat Carta Atlantică-un manifest pentru
libertatea tuturor oamenilor.
În această perioadă, țara a devenit o mare putere industrială și un centru pentru
inovație și dezvoltare tehnologică.

11

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, SUA își proclamă neutralitatea,
dar sprijină economic, militar și moral statele aflate în luptă cu puterile fasciste. În
urma atacului japonez de la Pearl Harbour (1941), SUA intervin în război, luptând pe
fronturile din Pacific, Africa de Nord și Europa.
Al doilea război mondial s-a sfârșit. Zorii unei Noi Ordini Mondiale și al unui nou
război mondial și rece se întrevedeau la orizont.
SISTEMUL DE LA BRETTON WOODS
de management monetar a stabilit regulile pentru relațiile comerciale și financiare
între Statele Unite, Canada, țările Europei de Vest, Australia și Japonia după Acordul
de la Bretton Woods din 1944. Sistemul Bretton Woods a fost primul exemplu de
ordine monetară complet negociată destinată guvernării relațiilor monetare între
statele independente. Principalele caracteristici ale sistemului Bretton Woods erau o
obligație pentru fiecare țară de a adopta o politică monetară care și-a menținut ratele
de schimb externe într-un procent de 1%, legându-și moneda în aur și
capacitatea FMI de a elimina dezechilibrele de plăți temporare. De asemenea, a fost
necesară soluționarea lipsei de cooperare între alte țări și prevenirea unei devalorizări
competitive a monedelor.
Pregătindu-se pentru a reconstrui sistemul economic internațional în timp ce cel de-
al doilea război mondial încă mai făcea ravagii, 730 de delegați din toate cele 44
de națiuni aliate s-au adunat la Mount Washington Hotel din Bretton Woods, New
Hampshire, Statele Unite, pentru Conferința monetară și financiară a Națiunilor
Unite, cunoscută și sub numele de Conferința de la Bretton Woods. Delegații au
deliberat în perioada 1-22 iulie 1944 și au semnat acordul de la Bretton Woods în
ultima zi. Instituind un sistem de reguli, instituții și proceduri pentru
reglementarea sistemului monetar internațional, aceste acorduri au înființat Fondul
Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD), care astăzi face parte din Grupul Băncii Mondiale. Statele Unite,
care au controlat două treimi din aurul mondial, au insistat că sistemul Bretton Woods
se bazează atât pe aur, cât și pe dolarul american. Reprezentanții sovietici au
participat la conferință, dar ulterior au refuzat să ratifice acordurile finale, acuzând că
instituțiile pe care le-au creat sunt „filiale ale Wall Street”. Aceste organizații au
devenit operaționale în 1945, după ce un număr suficient de țări au ratificat acordul.
La 15 august 1971, Statele Unite au încetat unilateral convertibilitatea dolarului
american în aur, punând efectiv stop sistemul Bretton Woods și transformând dolarul
într-o monedă fiduciară.În același timp, multe monede fixe (cum ar fi lira sterlină) au
devenit de asemenea fluctuante.
Politica postbelică este condiționată de confruntarea dintre cele două superputeri ale
lumii – S.U.A. și U.R.S.S., de cursa înarmărilor și de lupta pentru extinderea sferelor
de influență. S.U.A. sprijină redresarea economică a statelor vest-europene prin
lansarea Planului Marshall, inițiază o serie de alianțe militare-NATO (1949), ANZUS
(1951), SEATO (1954), CENTO (1955) și sprijină nemijlocit forțele anticomuniste
angajate în deceniile 5-9 în diverse conflicte locale pe glob: Coreea, Vietnam, Laos,
12

Cambodgia, Cuba, America Latină, Orientul Mijlociu, Afganistan. După destrămarea
U.R.S.S., S.U.A. rămân prima putere economică și militară la sfârșitul secolului XX.
PERIOADA RĂZBOIULUI RECE
După 1945, la începutul Războiului Rece, SUA deveniseră superputerea economică,
militară și politică dominantă în Occident. Cel de-al Doilea Război Mondial a
demonstrat enorma putere economică și militară a Statelor Unite. Economia de război
crease locuri de muncă și o creștere a produsului intern brut ce se putea autosusține,
tranzitând din 1945 fără oprire spre o economie prosperă pe timp de pace.
Dezvoltarea societății de consum, care fusese intreruptă de Marea Criză, a prins din
nou forță în anii 1930 și o creștere economică sănătoasă a continuat în anii 1960. Pe
plan intern, președintele democrat Harry Truman (1945-1953) a încercat să asigure
bunăstarea socială prin politică New Deal, inițiată de predecesorul său, Franklin D.
Roosevelt.
Unul dintre cele mai semnificative progrese în politica externă americană de după
1945 a fost ruperea alianței nesănătoase de război cu Uniunea Sovietică, în fața
extinderii puterii comuniste în Europa de Est. Noua ordine postbelică în Europa și
Asia a fost caracterizată de începutul unui nou război mondial, Războiul Rece între
Est și Vest, un nou tip de război ce cuprindea tensiuni și confruntări politice și
ideologice, fiind mai degrabă o stare de tensiune și competiție pe plan militar,
diplomatic, ideologic, economic și tehnologic întreținută. Statele Unite și-au
abandonat definitiv poziția izolaționistă și au devenit liderul țărilor din sfera lor de
influență din punct de vedere politic și ideologic, sfera fiind denumită și "Lumea
Liberă". După 1947, obiectivul central al politicii americane îl va constitui îngrădirea
expansiunii sovietice. Președintele Truman a promis tuturor țărilor occidentale ajutor
militar și economic pentru a-și păstra independența. Reconstrucția Europei de Vest a
fost sprijinită cu generozitate, prin planul economic Marshall, ceea ce a dus la un
boom economic, mai ales în Germania de Vest.
În timpul mandatului lui Truman, sunt înființate servicii secrete ca Central
Intelligence Agency (Central Intelligence Agency, abreviat CIA) sau National
Security Agency. SUA dețineau monopolul asupra armelor nucleare până la testarea
bombei atomice de către sovietici în 1949. În același an, statele din vestul Europei
semnează o alianță militară, sub conducerea SUA, Organizația Tratatului Atlanticului
de Nord, prin care semnatarii se obligă să pună în aplicare o strategie militară de
apărare în eventualitatea unui atac asupra unuia dintre statele membre.
Atât pe plan extern, cât și pe cel intern, SUA și-au concentrat atenția în anii 1950
asupra conflictelor cu URSS. În același timp, mișcarea pentru drepturile civile
înregistrau primele succese în campania afro-americanilor.
În timpul Războiului din Coreea din 1950-1953, trupele americane au luptat alături
de forțele sud-coreene împotriva nord-coreenilor și chinezilor, înfruntând pentru
13

prima dată armatele comuniste. Din 1953 până în 1961, președinția americană a fost
deținută de republicanul Dwight David Eisenhower, popularul erou al războiului. În
această perioadă, Războiul Rece se intensificase într-atât, încât era pe primul loc în
agenda politicii externe.
Odată cu primul test atomic al sovieticilor în 1949 și cu ocolul Pământului de către
satelitul sovietic Sputnik 1 în 1957, s-a pus în discuție supremația militară și
tehnologică a SUA. S-a decis asupra inițierii unui program de înarmare la scara largă.
Guvernul american a început să dezvolte programe spațiale și militare și a sporit
cursa înarmării nucleare.
Secretarul de stat John Foster Dulles a urmat o politică de subminare a influențelor
sovietice în blocul estic, numită replică masivă. În 1954, SUA intervin în Guatemala.
Criza Suezului din 1956 și Revoluția ungară din 1956 sporesc tensiunea dintre Est și
Vest, fără să provoace totuși un conflict deschis. În 1959, SUA includ Alaska și
Hawaii ca al 49-lea, respectiv al 50-lea state ale țării. În același an, în curtea Americii
se produce o criză, revoluția comunistă din Cuba. Efectele Războiului Rece s-au
resimțit în anii 1950 și pe plan intern. Senatorul Joseph McCarthy și House
Committee on Un-American Activites (Comisia Camerei de Activități Non-
Americane) erau forțele directoare din spatele valului de persecuție anticomunist în
administrația și viața publică americană. S-a dezvoltat astfel un climat de isterie în
masă nemaîntâlnit în istoria americană, pe măsură ce liberalii, artiștii și intelectualii
erau defăimați și frica de trădare se răspândea în cercurile guvernamentale. În 1954,
McCarthy este cenzurat de către colegii săi senatori pentru că a dezonorat și
compromis Senatul în această perioadă.
Boom-ul continuu anunța o epocă de abundență. A urmat apoi baby-boom-ul.
Automobilele, mașinile de spălat, televizoarele și bunurile de consum deveniseră ceva
obișnuit în gospodăria unei familii cu venit mediu. Alături de noua cultură exprimată
prin muzică și film, modelul de viață american s-a impus în tot occidentul. În anii
1950, lupta afro-americanilor pentru drepturi civile și împotriva discriminării și
segregării rasiale a progresat sub conducerea carismaticului lider și predicator baptist,
Martin Luther King, Jr.. În 1954, segregarea rasială a fost abolită în școlile publice,
iar în 1956 și în transportul în comun.
La începutul anilor 1960, președintele Kennedy întruchipa speranța edificării unei
Americi prospere. Construindu-și campania pe o platformă de promisiuni de reformă
socială și deschidere în chestiunea rasială, democratul John F. Kennedy a câștigat
alegerile în 1960 împotriva candidatului său republican, Richard Nixon. Promovând
viziunea unei Americi revitalizate, îndreptându-se spre noi orizonturi, tânărul și
dinamicul democrat a devenit speranța unei noi generații. Cu eleganța lui soție Jackie
alături, Kennedy a încetățenit un stil modern de guvernare la Casa Albă. Totuși,
mandatul său nu a fost însoțit de schimbări radicale pe plan intern, ci de crize politice
externe. După asasinarea acestuia, Johnson a continuat reformele sale pe plan intern,
dar a intervenit cu forțe armate în Vietnam.
14

NATO
Viabilitate integrării europene mai depinde încă în mare măsură de angajamentele
americanilor în Europa . Dar cu certitudine ca „bătrânul continent” nu va dori să stea
infinit la adăpostul oferit de americani. Difuzia globală a puterii, China, islamul și
naționalismul extremist, recentele tendințe de interiorizare a eforturilor politice și a
resurselor americane – toate creează condițiile necesare pentru o viitoare reducere sau
redistribuire a puterii americane în următoarele decenii și pentru abandonarea
proiectelor de slăbire a Rusiei ca prioritate strategică a SUA. Un factor în plus este
generația nouă de politicieni americani care nu au cunoscut ororile celui de-al II
război mondial și ale Războiului Rece și care vor fi mai puțin „internaționaliste” .
Acum Europa încă nu este în stare să-și dezvolte o structură defensivă și de
securitate proprie, de amploarea celei garantate de americani. Dar aceasta nu
diminuează importanța deciziei europene de a avea mai multă responsabilitate proprie
în problemele asigurării securității și stabilității pe continent. Confirmând voința
englezilor de a participa la elaborarea politicii externe și defensive a UE, Tony Blair a
menționat ca prioritate a țării sale este participarea la crearea unei identități europene
de apărare, capabilă să activeze independent de asistența americană și într-o cuvântare
ținută la Royal United Services Institute în martie 1999 a declarat că „noi, europenii
nu trebuie să așteptăm ca SUA să se implice în fiecare dezordine din curtea noastră” .
O Europă mai puternică și mai stabilă este un interes pe termen lung al SUA și
devenirea unei Europe mai puternice și mai independente este dezirabilă și
inevitabilă. Care însă vor fi atunci relațiile transatlantice? Istoria arată că o distribuție
mai egală a puterii între SUA și Europa se va „maturiza” și pretențiile sale se vor
mări, va urma o competiție inevitabilă cu SUA, care cu certitudine se va limita doar la
domeniul economic și comercial. Acest optimism rezultă din câteva considerații. În
primul rând, democrațiile euro-atlantice sunt ceva mai mult decât simpli aliați.
Prevenirea instaurării unei anarhii sau dictaturi în Europa este un succes comun al
lor și ele se bucură de un înalt nivel de încredere și reciprocitate. De aceea o rivalitate
strategică sau o confruntare directă nu poate fi imaginată, în condițiile normale de
dezvoltare ale lumii. În al doilea rând, însuși caracterul politicii europene în
emergență minimalizează probabilitatea competiției dintre SUA și UE, care este prin
esență un instrument de gestionare a puterii membrilor săi și nu de focalizare sau
proiectare a ei. În afară de aceasta, barierele lingvistice și culturale sunt încă destul de
mari pentru a nu permite în viitorul apropiat amalgamarea puterilor europene într-o
supraputere europeană. Eforturile americane de frânare a ascensiunii europenilor vor
duce la creșterea șanselor de instigare a rivalității strategice. De aceea europenii și
americanii ar trebui să se sprijine mai mult pe instrumente și practici multilaterale, în
așa mod încât să poată fi imaginată o Europă fără Pax Americana .

Aceste perspective necesită elaborarea unor strategii pe termen scurt și pe termen
lung pentru realizarea intereselor comune în Europa. Pe termen scurt, SUA trebuie să
continue ghidarea procesului de extindere a NATO și de reformare internă. Atât timp
15

cât Europa nu are abilități necesare pentru a acționa independent, SUA trebuie să
mențină poziția de lider în operațiunile de pacificare și militare ale Alianței. Dar pe
termen lung, SUA și aliații trebuie să întreprindă măsuri concrete pentru a facilita
reducerea responsabilității și implicării americane în afacerile europene, astfel încât
odată cu venirea secolului XXI America să devină partenerul și nu jandarmul Europei.
Deocamdată NATO pare o juxtapunere de puzzle-uri cu marginile tăiate neglijent,
împiedicându-se astfel viziunea unitară asupra ansamblului. Este greu de crezut,
întrucât nu există o amenințare iminentă și de proporții recognosibilă ca atare de
membrii importanți ai Alianței că unitatea va prevala peste ambițiile naționale la
Summitul de la Riga. Depășirea crizei de identitate și relansarea NATO ca principal
furnizor de securitate globale în noul secol pare a fi cam devreme: conturarea unei
viziuni unitare a Alianței privind viitorul său, precum și asigurarea că obiectivele
comune pot beneficia și de susținerea materială, depășește stadiul angajamentelor pe
hârtie și întâmpină încă dificultăți serioase. O viitoare concentrare pe misiuni out of
area ar putea dăuna scopului de bază al Alianței, apărarea membrilor; NATO ar trebui,
altfel să ia în calcul și activități in area, făcând saltul de la „force protection” la
„social protection”, preluând din ce în ce mai multe sarcini non-militare . Temându-se
de o supra-întindere atât a Alianței, cât și a influenței SUA, Hexagonul consideră că
un rol de Alianță globală nu s-ar potrivi pentru NATO.
PERIOADA DE DUPĂ CĂDEREA SISTEMULUI SOCIALIST ÎN EUROPA
La începutul anilor 1990, sub mandatul președintelui George Bush, SUA au devenit
principala superputere într-o nouă ordine mondială. Președintele Clinton, care a fost
ales în 1993, a fost marcat de o prosperitate crescândă și de schimbarea rolului SUA
în conjunctura internațională. De la atacul din 11 septembrie 2001, politica externă
americană a fost caracterizată prin războiul împotriva terorismului și de scopul de a se
implica în mod activ în extinderea democrației în lume.
Procesul de schimbare în Europa de Est, în mare parte pașnic, a fost susținut
ideologic, politic și economic de administrația Bush. Conflictul Est-Vest, care
definește teoria și practica în politica americană, se încheie odată cu reunificarea
Germaniei și colapsul Uniunii Sovietice în 1991.
SUA, ca unica superputere, a preluat rolul de lider al noii ordini mondiale care se
conturase în 1991. Ca urmare a invadării Kuweitului de către Irak în 1990, Bush a
întemeiat o coaliție internațională care, sub mandat ONU, în februarie-martie 1991 a
expulzat trupele irakiene din Kuweit, prin Operațiunea Furtună în desert și a invadat
Irakul.
În 1992, democratul Bill Clinton l-a învins în alegeri pe Bush și în 1993 s-a instalat
la Casa Albă, promițând reforme sociale și o renaștere economică, ceea ce i-a atras de
partea sa pe reprezentanții principalelor minorități etnice.
16

Dezvoltarea comunicațiilor și a tehnologiei media a declanșat un boom economic,
care a creat milioane de locuri de muncă. A crescut salariul minim pe economie, dar
reforma în domeniul sănătății inițiată de Clinton, menită să ofere asigurări medicale
pentru toți cetățenii americani, a fost blocată de conservatori, majoritatea în Congres.
Pe plan global, Clinton a evitat impunerea dominației americane. În 1993 a negociat
autonomia parțială a teritoriilor palestiniene din Orientul Apropiat. Rusiei i-a fost
asigurat ajutorul economic. SUA s-au aflat printre inițiatorii Protocolului de la Kyoto
asupra schimbărilor climatice din 1997, pentru reducerea emisiilor periculoase de
noxe. Clinton a fost implicat direct și în negocierile de pace dificile cu Irlanda de
Nord. În ciuda politicii sale pașnice, de-a lungul mandatului său, SUA a intervenit în
diferite conflicte, ca: Războaiele iugoslave și în războiul civil din Somalia, cu scopul
menținerii păcii.
La 12 decembrie 2000, după câteva săptămâni de dispute juridice, Curtea Supremă l-
a desemnat pe George W. Bush – fiul fostului președinte George H. W. Bush – cel de-
al 43-lea președinte american.
Acesta avea un program economic și social conservator, însă politica externă nu
constituia o prioritate a administrației sale.
În acest context, Atentatele din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center și a
Pentagonului, întreprinse de organizația teroristă Al-Qaida, au șocat întreaga țară, dar
a zguduit și societatea americană. Atacurile islamice sinucigașe au declanșat o undă
de șoc în întreaga lume. Anul 2001 intră în istorie sub spectrul atentatelor teroriste,
care au schimbat radical cursul politicii americane. Atentatele au relevat o nouă fațetă
a globalizării, cea a terorismului îndreptat împotriva valorilor lumii democrate.
Pentru prima oară după Pearl Harbour, America era atacată pe teren propriu. Bush
junior a proclamat un război lung împotriva terorismului și a celor care îl sprijină și
de atunci viața politică în SUA a fost dominată de afacerile externe.
17

CAPITOLUL 4
ECONOMIA SUA
Încă din evul mediu, diferite elemente au creat premisele mi șcărilor și
interdependențelor capitalurilor. Din punct de vedere istoric, se pot aminti apari ția
armatelor de mercenari (a c ăror formare și întreținere necesitau resurse financiare
importante), organizarea cruciadelor (de multe ori finan țate cu împrumuturi care
urmau sa fie rambursate din cuceriri), dar și constituirea primelor organisme cu
componente organiza ționale și financiare transfrontaliere (Biserica Catolic ă, ordinul
religios al Templierilor). Aceste elemente constituie motiva ția și, totodată, suportul
prin care se realizeaz ă, pentru prima oar ă la scară europeană, circulația capitalurilor.
Începând cu epoca marilor descoperiri geografice (drumurile c ătre India, China,
Japonia și continentul american), circula ția capitalurilor se extinde dincolo de
granițele Europei. Aceast ă circulație devine nu doar motorul nego țului interstatal ci și
scheletul economic pe care se dezvolt ă și se susțin imperiile coloniale (britanic,
francez, olandez).
Deși perioada marilor coloniz ări marchează, în mod definitiv, propagarea intereselor
politico-economice la scar ă mondială, câteva caracteristici o deosebesc de ceea ce
înțelegem, în prezent, prin termenul de globalizare.
Aceasta deoarece rolul economiei a fost mai degrab ă unul de sprijinire a factorului
de influență statală, și nu unul de orientare a acestuia.
Se poate vorbi de globalizarea generalizat ă de-abia după anul 1989, care marcheaz ă
disoluția blocului socialist și dispariția bazelor antagoniste ideologice. Cu aceasta, se
deschide cale liber ă tendinței naturale de expansiune a economiei (Soros, 2002). O
particularitate a globaliz ării economice actuale este manifestarea sa chiar sub forma
principalului său instrument, și anume globalizarea financiar ă.
Istoria S.U.A. este strâns legată de economie. Din multitudinea de cauze ce au
determinat separarea politică a coloniilor nord-americane de Marea Britanie, se
remarcă în special cauzele economice. Interdicția dezvoltării industriei, impunerea
impozitelor suplimentare Stamp Act și Sugar Act, și mai ales impunerea obligativității
de a cumpăra produse britanice la prețuri stabilite de metropolă – toate acestea au
determinat „partida de ceai de la Boston” din 1773, unul dintre evenimentele ce au
condus la declanșarea războiul de independență a SUA.
SUA beneficiază de condiții naturale pentru agricultură de înalt randament. În
secolul XIX, SUA s-a afirmat ca mare putere agricolă. Tutunul, bumbacul, cerealele,
produsele de origine animală au constituit principalele resurse de export. America a
abandonat foarte repede agricultura de subzistență. Încă din secolul XIX, agricultura
americană a devenit puternic specializată pe renumitele centuri – centura laptelui în
nord.est, centura porumbului asociată cu cea a creșterii porcinelor în zona Marilor
Lacuri, centura bumbacului precum și creșterea cornutelor mari în Sud. În nord-vest,
creșterea animalelor este asociată cu cea a exploatării forestiere. La vest de Missouri
începe centura grâului. Având ca punct de plecare agricultura, SUA a devenit prima
18

putere economică axată pe comerț și export. Industria americană a urmat aceeași cale,
fiind perfect adaptată cerințelor pieței.
In secolele al XVIII-lea si al XIX – lea, suprafete vaste de pamant liber,
nerevendicat, din vest, i-au atras irezistibil pe colonistii mai saraci si pe noii veniti.
Decenii la rand s-a mers pe principiul primul venit, primul servit – ridicai o pretentie,
defrisai terenul, cultivai pamantul si il aparai. Era epoca insusirii pamantului si a
goanei dupa aur. Nu era timp de pierdut, caci "ploua" cu imigranti; in vest nu existau
clase conducatoare sau aristocrati, pretentii sau decrete regale, ideologii sau reguli
restrictive, ci numai aspectul practic; daca metoda functiona, o luai inaintea celorlalti.
S-ar putea crede ca atingandu-si majoritatea telurilor si o data cu aparitia societatii
bogate, acest ritm frenetic al vietii s-a mai domolit. Nu s-a intamplat asa. Americanii
moderni continua sa traiasca in ritmul impetuos al stramosilor lor din secolul al XIX-
lea. Munca echivaleaza cu succesul, iar timpul inseamna bani. Trebuie sa ajunga
primii acolo. Principala diferenta consta in faptul ca, in secolul al XIX-lea, toata
lumea stia unde este acel "acolo". Americanii de astazi, impulsionati cu tenacitate de
obiceiul national de a merge inainte, de a cuceri mediul inconjurator, de a efectua
schimbari si de a ajunge la destinatie, nu mai stiu cu siguranta care este acea
destinatie. Restul lumii ii priveste infiorata, pentru ca nimeni altcineva nu este cuprins
de o asemenea febra a implinirii. S-ar putea argumenta ca germanii si japonezii
impartasesc acelasi ritm de lucru cu americanii, insa germanii, cu vacantele lor lungi,
bunastarea sociala si cultura lor impresionanta, apreciaza mult mai mult calitatea
vietii. Japonezii, care nu au mai mult ragaz decat americanii, obtin totusi rezultatele
intr-un ritm mai destins si chiar au creat o societate calma, relativ lipsita de
infractiuni, in care valorile morale si spirituale au intaietate asupra scopurilor
materiale. Cei patru "tigri asiatici" Singapore, Hong Kong, Coreea si Taiwan, toate
puteri de temut in domeniul exporturilor se aseamana foarte mult cu SUA in ceea ce
priveste efortul crancen, desi filosofiile lor rasaritene spun ca succesul este o opera
colectiva, spre deosebire de conceptia americana potrivit careia individul trebuie sa
triumfe. In America, pornesti de jos, dai tot ce ai, te ridici prin forte proprii, te dai
peste cap si ajungi in varf.
19

CAPITOLUL 5
PILONII ECONOMIEI AMERICANE
Conceptul de globalizare financiar ă nu este contestabil ast ăzi, cu atât mai mult cu
cât prima criză cu adevărat globală din istoria lumii moderne constituie o dovadă
extrem de concret ă în sprijinul validării existenței sale.
Anii 1989-2008 sunt cei în care globalizarea a devenit un aspect definitoriu al vie ții
sociale, politice și economice, la nivel mondial.
Termenul de globalizare grupeaz ă mai multe concepte, precum dezvoltarea piețelor
financiare globale, cre șterea rolului corpora țiilor transnaționale și importanța lor tot
mai mare în raport cu economiile na ționale.
Fiind un instrument de rapid ă propagare a intereselor economice, circula ția
capitalurilor a ajuns s ă se identifice cu globalizarea ca fenomen, astfel c ă astăzi putem
vorbi, identificând deplin una cu alta, de o globalizare financiar ă.
Extraordinara sa amploare se datorează sinergiei unor elemente fundamentale:
inovația tehnologică, inovația financiară și, respectiv, inova ția culturală.
Inovația tehnologică reprezintă, în fapt, suma acelora și piloni ai globalizării:
dezvoltarea și popularizarea mijloacelor de informare în mas ă și a celor de
comunicare și de acțiune la distanță (telefoane mobile, c ărți de credit, servicii bancare
telefonice, rețeaua Internet), care pun la dispozi ția factorilor economici sau politici
mijloace rapide de informare și coordonare la mare distanță. Dimensiunii spa țiale pe
care o deservesc li se adaug ă dimensiunea temporală: nu doar că este posibilă
intervenția rapidă pe orice piață din lume, de la distanță, dar și oportunitățile de
tranzacții au devenit, astfel, continue: atunci când piețele europene și cele americane
se închid, se deschid, de exemplu, cele asiatice.
Inovația financiară asigură fluiditatea fluxurilor de capital. În acest fel, dacă
păstrăm analogia anterioar ă, sistemul devine cu adev ărat unul al vaselor comunicante.
Nu mai există regiuni izolate sau momente de relaxare ale pie ței financiare globale
Un element determinant al acestei revolu ții financiare sunt produsele derivate
(contracte forwards, futures, options). Esen țial, prin intermediul derivatelor, totul
devine comensurabil, la costuri minime, în capital: contracte, valori monetare,
certificate de depozit, m ărfuri.
Apărute inițial ca un substitut al asigurărilor și dintr-o necesitate de stabilitate a
previziunilor financiare (prin garantarea unui pre ț minim de vânzare a produselor),
derivatele au devenit rapid ținta speculatorilor, deci instrumente de pariuri.
Cel de-al doilea element determinant sub care se manifest ă inovația financiară este
dereglementarea pie țelor de capital, atât sub aspectul restricțiilor privitoare la
operațiunile efectuabile, la controlul riscului asociat acestora, cât și sub aspectul
eliminării granițelor politice sau regionale ca factor de limitare a circula ției
capitalului.
20

Instituțiile financiare, îndeosebi b ăncile de investiții, beneficiază de eliminarea multor
reguli îngrăditoare, în special a celor prudențiale, un exemplu fiind abrogarea legii de
separare a activităților între băncile de investiții și cele comerciale, emis ă în SUA în
anul 1933 și abrogată în anul 1999. Aceste demersuri au ameliorat eficien ța și
competitivitatea
sistemului, dar au deschis posibilitatea unor derapaje.
Libera circulație a capitalului a mai g ăsit un sprijin important, la nivel global, în
existența paradisurilor fiscale , state care atrag capitaluri importante prin intermediul
unor impozite mici sau absente. Uneori aproape lipsite de importan ță ca piețe de
desfacere sau ca facilit ăți de producție, respectivele state nu î și pot valorifica
atractivitatea dată de impozite decât în condi țiile absenței barierelor în circula ția
capitalurilor (permi țând repatrierea profiturilor, de pild ă).
În fine, dacă inovațiile tehnologică și financiară au oferit mecanismele pe care s-a
construit globalizarea financiar ă, inovația culturală este cea care a pus întregul
mecanism în mișcare. Ea constituie motiva ția și justificarea func ționării mecanismului
globalizării financiare.
Mai întâi, inovația culturală se manifestă ca o consecință a unui element
fundamental: propagarea informa ției la scară planetară a permis nu doar ini țierea de
schimburi comerciale, ci și acceptarea acestora ca parte a modului de via ță al
majorității omenirii. Se poate chiar afirma că „până în zilele noastre societatea uman ă
nu a existat”, însemnând c ă doar astăzi putem vorbi de forme ale asocierii care se
răspândesc în întreaga lume.
Legăturile sociale, economice și politice care traverseaz ă granițele dintre state
condiționează în mod decisiv soarta celor care tr ăiesc în fiecare din ele.
Astfel, mijlocit de aceea și inovație tehnologică, afluxul de informa ții din toate
colțurile lumii a condus la eliminarea tendin țelor izolaționiste, autarhice, care de
multe ori aveau baze mai degrab ă psihologice decât reale. În prezent, se poate discuta
chiar despre globalizarea mediatic ă și comportamental ă, despre răspândirea
televiziunii, a Internetului și a celorlalte forme de comunicare și despre mobilitatea
crescută a comercializării ideilor.
Toată această neo-culturalizare, deși nu lipsită de anumite reacții adverse la acest
fenomen, s-a transpus în plan financiar: dac ă era foarte normal s ă cumpere produse
fabricate în alte țări, actorilor economici li s-a p ărut normală și plasarea economiilor
în alte țări. Este, așadar, natural astăzi ca un investitor s ă își diversifice plasamentele
de capital nu doar la nivel sectorial și regional, ci chiar la nivel global. Mai mult,
această nouă atitudine nu mai reprezint ă doar un fenomen punctual, ci unul de mas ă și
chiar o politică de stat. În sprijinul acestei afirma ții, este suficient s ă amintim cazul
fondurilor suverane ca vehicule de investi ții statale.
Toată această interdependență manufacturieră, comercială, dar și financiară se
manifestă astăzi ca un imens flux transnațional de capital. Chiar înainte de disolu ția
21

completă a blocului socialist (în 1990-1991), volumul tranzac țiilor cotidiene atinsese
o valoare medie de 900 miliarde de dolari, echivalentul unui PIB anual al unei
economii occidentale dezvoltate.
Această maree de capitaluri mereu în mi șcare a creat un joc continuu al
oportunităților de investiție, al posibilităților de arbitraj și al surselor de finan țare, la o
asemenea amploare încât fluxul financiar privat poate impune consecin țe politico-
economice la nivel de stat.
Astfel, delocalizarea a avut drept linie directoare deplasarea facilit ăților de
producție în zonele cu mân ă de lucru ieftină, de regulă țările mai puțin dezvoltate,
sărace sau de-abia ie șite din sistemul de organizare socialist ă.
Costurile de transport ale produselor c ătre țările dezvoltate erau, în cea mai mare parte
a cazurilor, neglijabile în raport cu economia realizat ă prin utilizarea unei mâini de
lucru mai ieftine. Acest fapt a avut efecte benefice asupra întreprinderilor care și-au
delocalizat produc ția, prin aceea că marjele de profit au crescut datorit ă reducerii
costurilor de produc ție. Această rentabilitate regăsită a permis finanțarea a ceea ce s-
ar putea numi „deficitul structural”al economiilor de origine ale actorilor economici
aflați în pLin proces de delocalizare c ătre alte regiuni: un șomaj cauzat de reducerea
numărului de locuri de munc ă, o pierdere a autonomiei economice a statului de
origine și, nu în ultimul rând, o pierdere a exclusivit ății excelenței tehnologice.
Dintre acestea, șomajul a putut fi camuflat prin ceea ce s-a numit „reorientarea”
economiei și deplasarea centrului de greutate a acesteia de la industrie către servicii .
Pierderea autonomiei economice a statelor de origine s-a tradus, în esență, în slăbirea
competențelor strategice ale acestora, ca urmare a prevalării ca importanță a
rentabilității în detrimentul siguran ței strategice. De exemplu, delocalizarea
capacităților de producție a dus la stabilirea unei rela ții de dependență manufacturieră
în raport cu noile loca ții. Într-o economie global ă complet omogenă, în care
concurența s-ar face pe criterii ținând exclusiv de competitivitatea economic ă, acest
fapt ar fi fără importanță. Dar, cum în momente de criză se manifestă tendințele de
revenire la autarhie, aceast ă ultraspecializare în domeniul serviciilor prezint ă
dezavantaje căci, de multe ori, acestea sunt percepute ca un domeniu înalt profitabil,
dar nu indispensabil.
Unul din paradoxuri este, deci, acela c ă statele dezvoltate sunt ast ăzi mai vulnerabile
la măsurile protecționiste decât statele mai pu țin dezvoltate și, din acest motiv, mai
puțin specializate. În fine, delocalizarea produc ției a condus, indiscutabil și
ineluctabil, la necesitatea unui transfer de tehnologie și de cunoștințe.
Deși statele dezvoltate au p ăstrat exclusivitatea în anumite domenii sensibile
(producția și cercetarea militar ă, domeniul roboticii, anumite tehnologii software,
interdependența economică actuală face ca exploatarea acestor avantaje s ă fie foarte
dificilă, chiar imposibilă: este cazul, de exemplu, al preeminen ței în domeniul militar.
22

Tot pe aceeași linie, multe din aceste domenii de excelen ță, chiar exclusive, se
regăsesc în situația de a fi considerate supraevaluate în vreme de criz ă. Acest deficit
structural a putut fi finan țat datorită noii rentabilități derivate din scăderea costurilor
de producție. Dar delocalizarea și-a pierdut în prezent, dacă nu caracterul de resurs ă
importantă de creștere, măcar aparența de inepuizabilitate.
Apoi, după ce într-o primă etapă globalizarea condusese la sc ăderea prețului de
producție, iar subiecții statelor dezvoltate și-au adaptat stilul de via ță la această
premisă, într-o a doua etap ă, tendința s-a inversat: salariile în statele- țintă ale
delocalizării au început să crească și, chiar fără a ajunge la nivelul celor din statele-
origine, coroborat cu diferen ța de productivitate, au anulat câ știgul adus de
delocalizare.
Creditul a devenit în decursul perioadei amintite un substitut al avu ției.
Tendința respectivă are o cauză ușor de explicat: una din problemele pe care le-a adus
delocalizarea economiilor statelor dezvoltate a fost cre șterea gradului de asimetrie în
distribuirea profiturilor.
Dacă în perioada anterioar ă profiturile erau repartizate între ac ționariatul (sub form ă
de dividende) și angajații (sub formă de salarii) din acela și stat, delocalizarea a dus la
redirecționarea părții de profituri care s-ar fi cuvenit angaja ților (este drept, de valoare
mai mică, mâna de lucru fiind mai ieftin ă) de la angajații din statele-origine c ătre
angajații din statele-țintă.
Prin aceasta, o mare parte a popula ției a fost lipsită de aportul direct al noilor
investiții. Sentimentul de cre ștere a avuției, departe de a sc ădea, s-a amplificat.
Substitutul care a permis acest lucru a fost creditul. Prin relaxarea normelor și
condițiilor de creditare, s-a creat posibilitatea acces ării acestora de către o mare parte
a populației, care astfel își putea permite achizi ționarea de produse scumpe, rezervate
în mod tradițional celor bogați. Coroborat cu anumite aspecte psihologice, care tind s ă
privilegieze satisfac ția imediată, consumatorii din statele-origine nu au sesizat c ă, de
fapt, puterea lor de cump ărare nu se mai măsura în capacitatea de a achizi ționa
bunuri, ci în capacitatea de a achizi ționa credite.
Pentru o bună perioadă de timp, însă, fluxurile financiare suplimentare ap ărute ca
urmare a majorării marjelor de profit prin delocalizare au dus la o infla ție în anumite
sectoare ale economiei. Cel mai evident dintre acestea este sectorul imobiliar.
Cum mare parte a cet ățenilor SUA erau și deținători de proprietăți imobiliare (cel
puțin scriptic, fără a lua în calcul ipotecile și riscul de executare silit ă a garanției), iar
valoarea de tranzac ționare pe piață a acestora creștea în mod continuu, sumele
accesibile prin împrumut deveneau din ce în ce mai ridicate, ceea ce permitea noi
achiziții și, deci, o nouă creștere a prețurilor.
Capcana acestui mod de ac țiune și care, neobservat ă fiind, a dus în cele din urm ă la
constituirea unei adev ărate bule imobiliare, era acea c ă majorarea de prețuri devenise
autoalimentată: orientarea unei p ărți din capital, devenit disponibil în urma
23

delocalizării, către proprietăți imobiliare condusese la o cre ștere a prețurilor, dar
această resursă financiară nu era suficientă a susține un fenomen de mas ă.
Consumul, cel de-al treilea motor al cre șterii economice amintit, a beneficiat din
plin de această creștere a prețului proprietăților și a majorării sumelor ce puteau fi
luate cu împrumut.
Finanțarea consumului s-a f ăcut nu numai la nivel de individ sau de companie, ci a
devenit chiar o politic ă de stat. Acest fapt a fost acceptat deopotriv ă de statele care se
îndatorau pentru a- și putea susține tendința de a consuma, cât și de cele care finan țau
deficitul rezultat din aceast ă abordare cu ajutorul propriilor excedente comerciale,
fiind dependente de pia ța de desfacere pe care o reprezentau statele consumatoare.
24

CAPITOLUL 6
S.U.A. ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
La cumpăna dintre secolele XIX – XX, doi mari președinți au elaborat doctrinele
economico-politice ce urmau să definească relațiile SUA cu restul lumii.
Președintele Taft a lansat „Diplomația Dolarului” potrivit căreia interesele americane
sunt economice și se manifestă la nivel mondial.
Președintele Roosvelt a impus „Diplomația Big Stick” potrivit căreia SUA își
promovează cu forța sau își apără interesele economice oriunde în lume.
Începutul secolului XX marchează afirmarea SUA ca prima mare putere economică a
lumii.
Dacă în perioada interbelică SUA continuă politca sa tradițional-izolaționistă, al
doilea război mondial și mai ales apariția „cortinei de fier” a impus SUA ca putere
politico-militară-lider al lumii libere. Pe plan economic SUA își asuma
responsabilitatea reconstucției Occidentului capitalist și democrat.
Planul Marshall inițiat în 1948 stă la baza reconstrucției europene și la reapariția
Europei ca putere economică globală. De altfel, Statele Unite erau singurele în măsură
să susțină un astfel de efort economic, după război. SUA poseda rezerve de aur de 20
miliarde de dolari, aproape două treimi din totalul mondial.
Puterea economică a SUA este dublată de capacitatea militară a acesteia. SUA ăși
arogă controlul politico-militar asupra unor zone din întreaga lume. Orientul Mijlociu,
Sud-estul Asiei, America Latină sunt declarate zone de interes strategic pentru Statele
Unite.
Prăbușirea URSS și a comunismului european au dus la constituirea unei lumi
asimetrice în care SUA a rămas deocamdată singura putere globală.

Rolul său de jandarm mondial susținut de economia americană începe să fie
contestat nu numai de mișcările teroriste dar și de state ce doresc să devină forțe
economice globale.

Sistemul economic american poate fi definit prin caracterul său descentralizat ,
caracter capitalist, bazat pe proprietatea privată și liberă inițiativă.
Intervenția autorităților federale în economie se manifestă prin strategii de politică
bugetară și monetară.
În același timp, bugetul federal are o componentă ce vizează investiții în cercetare.
Legislația economică americană permite implicarea guvernului în controlul
practicilor de afaceri, guvernul american având și rolul de supervizor al creșterii
economice.

Un rol special în economia americană îl joacă companiile transnaționale. Coca Cola,
Colgate, Microsoft, Ford, IBM, General Electric, Intel, Exxon, Wal-Mart, Mc
25

Donald”s, reprezintă imaginea SUA în întreaga lume. În topul primelor zece
corporații transnaționale din lume, primele cinci sunt din SUA. Activitatea lor se
concentrează asupra ramurilor cu reale perspective de dezvoltare și de obținere a
profitului.
De altfel, companiile transnaționale sunt vârful de lance al ofensivei americane în
contextul globalizării economice.
În anii 80, societățile transnaționale dețineau o treime din producția industrială, peste
jumătate din comerțul exterior. Valoarea mărfurilor și a serviciilor asigurate de
transnaționalele de proveniență americană se ridica în această perioadă la 350
miliarde dolari. Exprimat în procente, firmele americane reprezentau în 1999, 71,8%
din valoarea primelor 50 de societăți transnaționale din lume .
Prin investițiile directe în străinătate, marile companii americane obțin profituri
uriașe dar mai ales capătă posibilitatea de a controla sursele de materii prime.
Companiile americane sunt prezente pe piețele de înalt nivel în ceea ce privește
consumul dar în regiunile producătoare de materii prime. Totodată companiile
americane transferă în exterior modelul american de planificare și de management a
activității economice, și în egală măsură și noile tehnologii de mare randament și
productivitate .
Globalizarea economiei duce la dezvoltarea companiilor transnaționale.americane.
Ele sunt astăzi o puternică forță în economia mondială și un adevărat liant al
economiei americane care se regăsește și dincolo de frontierele naționale.
Secretul succesului american este legate de sumele uriașe investite în cercetare și
dezvoltare, atât de către companiile private dar și de către autoritățile federale. Un alt
factor al succesului îl reprezintă gradul de pregătire și numărul personalului de
cercetare.
Revoluția tehnico-științifică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulți deținători ai
premiului Nobel în știință sunt americani.
Nivelul înalt al tehnologiei utilizate în industria americană determină repartizarea
forței de muncă în domeniul serviciilor într-un procent uriaș (73,2% ) prin comparație
cu 24,1% în industrie și 2,7%în agricultură.
Nivelul înalt al productivității întâlnit în economia americană permite Statelor Unite
să atragă uriașe fluxuri de capital dar și să exporte resurse financiare americane peste
tot în lume.
Jean-Jacques Servan Schreiber aprecia că în anii 80 „a treia putere industrială
mondială după Statele Unite și URRS ar putea fi foarte bine nu Europa ci industria
americană în Europa”. Această remarcă este valabilă mai ales astăzi, prăbușirea
comunismului în Europa în 1989 permițând firmelor americane să se extindă pe o
piață uriașă.
26

PRINCIPALELE INDUSTRII
petrol, oțel, autovehicule, aerospațială, telecomunicații, ch imică, industrii creative,
electronice, procesare de alimente, articole de consum, cherestea, minerit, apărare
COMERȚ EXTERIOR
Export-1.057 miliarde $
Bunuri exportate
-produse agricole (soia, fructe, porumb) 9.2%,
-consumabile industriale (chimie organică) 26.8%,
-capital goods (transistoare, avioane, componente auto, computere, echipamente
pentru telecomunicații) 49.0%,
-articole de consum (automobile, medicină) 15.0%
Parteneri de export- Canada 13,2%; Mexic 8,3%; China 4,3%; Japonia 3,3%. (2009)
Import-$1.558 miliarde c.i.f.
Bunuri importate
-produse agricole 4.9%,
-produse industriale 32.9% (crude oil 8.2%),
-produse finite 30.4% (computere, echipamente pentru telecomunicații, piese pentru
autovehicule, aparatură de birou , mașini electrice),
-produse de consum 31.8% (automobile, îmbrăcăminte, produse farmaceutice,
mobilă, jucării) (2009)
Parteneri de import- China 15,4%; Canada 11,6%; Mexico 9,1%; Japonia 4,9%;
Germania 3,7%.
Investiții străine directe- 2.398 miliarde $
Datorie externă brută 13.77 miliarde $ (30 iunie 2008)
Finanțe publice
Datorie publică 12.28 miliarde $ (ianuarie 2010)
Venituri publice 2.106 miliarde $ (2009)[9]
Cheltuieli publice 3.515 miliarde $(2009)[9]
Ajutor economic ODA $19 billion,
Sursa: CIA World Fact Book
Economia americană se află acum în plină expansiune. Creșterea economică este
susținută de tehnologia performantă, inflație scăzută, capacitatea de a crea locuri de
muncă și un nivel scăzut al șomajului. SUA promovează o o nou concept economic
legat de productivitatea globală a factorilor de producție, concept ce pune accent pe
eficacitatea cu care economia americană îmbină munca angajaților cu investițiile în
cercetare și noile tehnologii. Chiar dacă SUA rămân în centrul sistemului internațional
27

ca mare putere economică și militară, globalizarea economică permite multor altor
puteri să se afirme și să concureze SUA, rolul acesteia de singură superputere fiind
pus la îndoială încă de pe acum.
Statele Unite ale Americii au cea mai mare economie din lume – de patru ori mai
mare decat a oricarei alte tari (cu exceptia Japoniei) si de zece ori mai mare decat a
Rusiei. America se afla pe primul loc in ceea ce priveste volumul tranzactiilor
comerciale, industrie, productie alimentara si ajutor acordat celorlalti. Si ei cheltuiesc,
fiind cei mai mari consumatori de energie, petrol, seminte din care se extrage uleiul,
grane, cauciuc, cupru, plumb, zinc, aluminiu, cositor, cafea si cacao. Au patru din cele
mai aglomerate aeroporturi din lume si transporta de trei ori mai multi pasageri decat
orice alte companii aeriene. Au cele mai lungi retele de drumuri si cai ferate din lume.
Ei detin mai multe masini, telefoane, frigidere, televizoare, aparate video, masini de
spalat vase si cuptoare cu microunde decat orice alt popor. Ei sunt cei mai mari
cheltuitori in domeniul turistic si totodata insumeaza cele mai mari incasari din turism
(de doua ori mai mari decat populara Franta, aflata pe locul doi). SUA detin
intaietatea asupra tuturor, in ceea ce priveste consumul de apa, poluarea si consumul
de ziare. Ei au si cele mai mari rate ale divortului si criminalitatii. Un ritm ametitor
Ritmul vietii americanilor este diferit de cel al altor tari.
Produsul intern brut al Statelor Unite ale Americii a fost estimat la $17.15 trilioane
in Aprilie 2014 , aproximativ un sfert din produsul intern brut mondial . Produsul
intern brut ajustat la paritatea puterii de cumpărare este de asemenea mai mare decât
al oricărei alte tari din lume.Dolarul este cea mai folosită monedă în tranzacțiile
internaționale și este cea mai importantă moneda de rezervă. Câteva țări folosesc
dolarul american ca monedă oficială iar altele ca moneda de facto.SUA are o
economie mixtă și a menținut o creștere economică stabilă, o rată de șomaj moderată
și nivele ridicate de cercetare. Cei mai mari parteneri de comerț ai SUA sunt Canada,
China, Mexic, Japonia si Germania.
Principalul actor internațional, în ultima sută de ani este SUA
AGRICULTURĂ
Din punct de vedere economic, Statele Unite ale Americii au cea mai dezvoltată
agricultură din lume. În ianuarie 2008, agenția americană de reglementare a
produselor alimentare (FDA) și-a dat aprobarea pentru comercializarea produselor
obținute din bovine, ovine și porcine clonate, considerând că ele nu prezintă riscuri
pentru consum. Statele Unite au cea mai mare suprafață cultivată cu porumb, de 31
milioane hectare în anul 2009, iar producția medie este de 9,6 tone/hectar. Producția
de porumb a fost de 367 milioane de tone în anul 2008.
28

CONSTRUCȚII
Sectorul construcțiilor a fost grav afectat în contextul crizei declanșate în august 2007
de pe segmentul creditelor ipotecare cu grad mare de risc, industria s-a confruntat cu
sechestre numeroase și cu o majorare a stocurilor de case nevândute, iar băncile au
devenit prudente și au început să exercite presiuni asupra constructorilor să își
diminueze stocurile. Construcțiile de case noi au o rată anuală de aproximativ 1
milion unități.
INDUSTRIA AUTO
În anul 2010, vânzările de autovehicule au crescut cu 11% față de 2009, la 11,6
milioane de unități. Cele mai mari vânzări le-au avut Ford cu 1.935.000 de
autovehicule, Toyota cu 1.760.000 și Chrysler cu 1.085.000 de unități.
COMERȚUL EXTERIOR
În anul 2009, exporturile SUA au totalizat suma de 1.570 de miliarde de dolari.
Principalii parteneri comerciali ai SUA, după valoarea totală a schimburilor
comerciale sunt: Canada (524 miliarde dolari), China (457)[30], Mexic (392,7),
Japonia (181), Germania (131), Marea Britanie (98), Coreea de Sud (87), Franța (65),
Taiwan (61) și Brazilia (59)[31].
V olumul schimburilor comerciale bilaterale chino-americane realizate în ultimii 30
de ani a crescut de 130 de ori, de la 2,5 miliarde de dolari americani cât era în 1979, la
330 de miliarde de dolari americani în 2008. În prezent China și Statele Unite
reprezintă una pentru cealaltă cel de-al doilea mare partener comercial.
Joshua Schroeder este de părere că SUA încă reprezintă un reper global în ceea ce
privește generarea de avere, reducerea sărăciei și standardele crescute de viață, într-un
articol de pe Minyanville, site ce reunește traderi, manageri și cele mai strălucite
minți din domeniul afacerilor și finanțelor.
Joshua, unul dintre "profesorii" ce colaborează cu platforma online Minyanville,
investitor cu experiență și redactor la seeitmarket.com, răspunde afirmației lui Joseph
Stiglitz dintr-un articol din Financial Times că America nu mai este țara
oportunităților, aducând în atenție cinci realități din economia SUA.
1. SUA are cei mai productivă economie din lume. În timp ce locuitorii Americii
reprezintă numai 4,5% din populația planetei, ei sunt responsabili de mai mult de 20%
din PIB-ul global. În comparație cu China, economia SUA este de două ori mai mare,
având un PIB pe cap de locuitor de 48.387 dolari față de 5.414 dolari în China,
conform raportului US Trust Capital Market Outlook pe iunie 2012.
2. Același raport arată că SUA sunt cel mai mare exportator din lume, în ciuda
balanței comerciale negative. Exporturile SUA au totalizat 2.103 miliarde de dolari,
China 2.086 miliarde de dolari și Germania 1.726 miliarde de dolari.
29

3. America are cele mai puternice și valoroase companii din lume. În top 100 a celor
mai puternice branduri din lume, peste jumătate sunt americane iar în top 10, numai o
singură companie nu este americană.
4. SUA sunt campionii de necontestat când vine vorba de cultura antreprenorială și
investițiile în tehnologie. De pe această poziție, America are capacitatea de a atrage
talente din toată lumea, încurajând inovația, dezvoltarea și tehnologia de vârf.
5. America este preferința numărul 1 în lume pentru proiectele de tip greenfield
(înființarea de noi firme de la zero prin investiții străine – n.red.).
Joshua Schroeder este de acord cu Stiglitz în privința existenței decalajului dintre cei
săraci și cei bogați care a atins cote istorice, lucru nesustenabil și dăunător societății
per ansamblu, însă își exprimă încrederea în economia SUA pe viitor, considerând că
America își merită încă titlul de "țara tuturor posibilităților".
ÎN PREZENT SUA SUNT MEMBRU ÎN
Asian Development Bank (ADB) – membru neregional, African Development Bank
(AfDB) – membru neregional, ANZUS, Asia Pacific Economic Cooperation (APEC),
Consiliul Arctic, Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) – partener de
dialog, Grupul Australia, Black Sea Economic Cooperation (BSEC) – observator,
Council of Baltic Sea States (CBSS) – observator, European Organization for Nuclear
Research (CERN) – observator, European Bank for Reconstruction and Development
(EBRD), G-20, G-5, G-7, G-8, G-10, Inter American Development Bank (IADB),
International Atomic Energy Agency (IAEA), International Bank for Reconstruction
and Development (IBRD), International Energy Agency (IEA), International
Monetary Fund (IMF), Interpol, North American Free Trade Agreement (NAFTA),
North Atlantic Treaty Organization (NATO), Nuclear Suppliers Group (NSG),
Organization of American States (OAS), Organization for Economic Cooperation and
Development (OECD), Organization for the Prohibition of Chemical Weapons
(OPCW), Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), Clubul Paris,
South Asian Association for Regional Cooperation (SAARC) – observator, Southeast
European Cooperative Initiative (SECI) – observator, United Nations (UN), World
Bank, World Trade Organization (WTO).
CRIZELE ȘI NIVELUL DATORIEI
Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorată
supraproducției, între anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a
activității economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul
1928.
30

Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate, cât
și în cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură
de exporturile de materii prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum
au scăzut de altfel și veniturile personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri.
Orașele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care
depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost practic oprită. Zonele
rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%.
Mineritul și exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere,
deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a muncitorilor mineri
sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse.
Chiar și după Wall Street Crash din 1929, optimismul persistă de ceva timp. John D.
Rockefeller a spus: "Acestea sunt zile când mulți sunt descurajați. În cei 93 de ani ai
vieții mele, depresiunile au venit și au dispărut. Prosperitatea s-a întors întotdeauna și
va reveni din nou".
Piața bursieră s-a transformat în creștere la începutul anilor 1930, revenind la
nivelurile de la începutul anului 1929 până în aprilie. Acest lucru era încă cu aproape
30% sub vârful din septembrie 1929.
Indicatori economici
Schimbarea
indicatorilor economici
1929-1932 SUA Marea Britanie FranțaGermania
Producție industrială −46% −23%−24%−41%
Prețuri angro −32%−33%−34%−29%
Comerț extern −70%−60%−54%−61%
Șomaj +607%+129%+214%+232%
MOTIVE
Motivele Marii crize economice sunt disputate de economiști, existând mai multe
teorii: teoria keynesiană, teoria monetaristă, teoria marxistă, teoria școlii austriece,
teoria șocului creșterii producției (creșterea masivă a productivității datorită
electrificării) etc.
Odată cu terminarea Primului Război Mondial relațiile economice naționale și
internaționale s-au confruntat cu probleme ca:
-dispariția unor resurse umane și de producție
-emiterea banilor fără acoperire
-haos în relațiile economice
-supraproducție/respectiv scăderea dramatică a cererii
-speculații la bursă
31

Economia înfloritoare a anilor 1920, datorate returnării a câteva miliarde de dolari
împrumutate de Londra din New York în timpul războiului, încurajată de politicile
economice ale președinților Harding și Coolidge, prețul acțiunilor în SUA a fost
ridicat peste valoarea reală, determinând investiții și speculații bursiere excesive.
În octombrie 1929, prețurile de pe piața bursei din New York cunosc o scădere
bruscă. Într-o singura zi, la bursa de la New York s-au vândut 13 milioane de acțiuni,
ducând în scurt timp la Crahul de pe Wall Street.
Deprecierea ruinează o treime din băncile americane. Creditele sunt stopate, iar
fermierii dau faliment. Lipsa capitalului și închiderea companiilor conduc la scăderea
dramatică a producției industriale și la destabilizarea pieței interne. Produsul Intern
Brut, veniturile private și comerțul extern se restrâng la jumătate până în 1933.
Consecința a fost șomajul fără precedent.
Până în 1933, aproape 15 milioane de americani și-au pierdut slujbele. Peste 85 000
de întreprinderi au dat faliment.
Marea criză economică a cuprins rapid și națiunile europene, din cauza naturii globale
a rețelei economice. Europa, care devenise după Primul Război Mondial datornicul
principal al SUA, își finanțase creșterea economică postbelică cu ajutorul creditelor
americane. Acest lucru nu mai era posibil după 1929, prin urmare Europa avea de
suferit pe plan social și se confrunta cu șomajul masiv, mai ales în țările
industrializate ca Germania.
Scăderea prețurilor și a producției determina în final un colaps mondial care a atins
apogeul în 1932. Administrația Herbert Hoover a luat puține măsuri directe, crezând
că economia se va redresa pe cale naturală.
În timp ce naziștii și fasciștii profitau de criză, mai ales în Germania, președintele
american Franklin Roosevelt a început să reconstruiască statul după alegerea sa în
1932. Politica New Deal includea programe destinate combaterii șomajului și a
sărăciei și a pus bazele unui sistem de protecție socială prin Actul de securitate
socială, prin ameliorarea situației categoriilor celor mai sărace, susținerea băncilor și
protejarea economiilor populației. Agricultura a fost subvenționată, a fost stabilit
salariul minim pe economie și s-a lansat un vast program de construcții pentru crearea
de locuri de muncă, mulți șomeri primind locuri de muncă la lucrările finanțate de
stat.
Însă criza a fost soluționată în primul rând prin programul național de înarmare din
1938.
Marea depresiune economică în diferite țări ale globului s-a încheiat în momente
diferite. În majoritatea țărilor au fost concepute programe de refacere și cele mai
multe au trecut prin diferite transformări politice, care le-au împins spre extremele
dreaptă sau stângă. Societățile bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite
din criză și dictatori, precum Adolf Hitler au ajuns la conducerea unora dintre cele
mai puternice state și au pregătit condițiile politico-militare pentru declanșarea în
1939 a celui de-al Doilea Război Mondial.
32

PERIOADA CRIZEI DIN 2007-2009
MAREA RECESIUNE
Sub auspiciile acestei crize globale și după nenumărate încercări de rezolvare a
acestei probleme și de restabilire a unui ritm de cre ștere, recesiunea a cuprins multe
state – iar în altele, perspectivele sunt, și ele, sumbre.
Declanșată mai întâi în SUA, unda de șoc s-a propagat rapid în întreaga lume.
Aceasta furtună mondială este o demonstrație clară a interconexiunilor dintre
economiilor diferitelor state. Ceea ce difer ă, totuși, este impactul crizei asupra
economiei fiecărei țări în parte, în func ție de particularitățile acesteia.
Cele mai afectate economii par a fi cele în care specula țiile deveniseră regulă înainte
de izbucnirea crizei. Multe b ănci au falimentat din cauza îndatorării excesive și din
cauza lipsei de lichidit ăți. Cele mai afectate de concedieri și șomaj au fost sectorul de
servicii financiare și, respectiv, cel imobiliar. Criza în sine apare ca fiind convergen ța
câtorva deficiențe economice. Mai întâi, este criza financiar ă globală, exprimată de
reducerea și scumpirea (în termeni de rate ale dobânzilor) creditelor. Aceasta este
apoteoza multor ani de „bani ieftini”, când împrumuturile erau oferite aproape f ără
nicio interogare asupra solvabilit ății solicitanților.
Criza creditelor subprime din SUA își are rădăcinile în această ușurință de acordare
a creditelor. Scumpirea bruscă a creditelor a condus la sc ăderea foarte rapid ă a cererii.
Nu doar indivizii și-au văzut diminuată puterea de cumpărare, dar și băncile însele au
simțit foarte concret amenin țarea falimentului. Aceasta s-a tradus într-un cerc vicios,
în care întreprinderile aveau nevoie de lichidit ăți pentru a supravie țui unor vremuri în
care vânzările scădeau, iar băncile, care de obicei finan țau întreprinderile în cauz ă, își
retrăgeau sprijinul.
În al doilea rând, sc ăderea puterii de cump ărare și instalarea unei temeri de a cheltui
a lăsat multe state care se bazau pe exportul produselor proprii c ătre alte state fără
cumpărători.
Aceasta a dat na ștere unei crize bruște de supraproduc ție, similare celei din 1929-
1933. Printre cele mai afectate state afectate de acest tip de criz ă se numără China și
Japonia, ale căror economii erau sprijinite în special pe export.

În al treilea rând, un sistem financiar supradimensionat înlocuise o parte importantă a
economiei „reale” în câteva state precum Marea Britanie, Islanda, Elveția și, din nou,
SUA. De mai mul ți ani, acesta devenise în mod esențial un mediu speculativ,
autosusținut de o continuă supraevaluare a activelor tranzacționate, prezentând astfel
caracteristicile unei bule. Aceasta a rămas în mare propor ție un fapt neperceput, mai
întâi datorită abundenței de fonduri ieftine (să ne amintim scăderile ratei dobânzii de
referință a Federal Reserve după incidentele de la 11 septembrie 2001), apoi datorit ă
unei motivații psihologice că bula va continua, sprijinit ă de convingerea că băncile
sunt prea importante pentru a falimenta (too big to fail, engl.), și, în fine, deoarece
instrumentele financiare sofisticate (titrizarea datoriilor sub forma CDO, mecanismele
de hedging, produsele derivate etc.) au creat o asemenea complexitate încât aproape
niciun analist (inclusiv agen țiile de rating precum Standard and Poors, Moody’s etc.)
nu a reușit să prevadă – în mod conving ător pentru masa de investitori – pericolul.
33

Diversitatea cauzelor face ca efectele asupra fiec ărei țări să fie, de asemenea,
diferite. De exemplu, SUA lupt ă cu dubla greutate provocat ă de sistemul financiar
supradimensionat și de anii de bulă financiară, dar încă se bucură de prezența unei
industrii importante și înalt competitive la nivel mondial plătind într-un fel tribut
perioadelor de ultraliberalism economic și financiar; politicilor de îndatorare
cunoscute sub numele de „reaganomics” și propagării acestora în masa economiei,
atât la nivel public, cât și privat, rezultând în deficite de ambele feluri;
supravalorizării puterilor speculației și mecanismelor de producere a a șa-numiților
„smart money” de a înlocui abordările tradiționale de creare a avu ției (producție,
servicii cu valoare adăugată etc.).
Dezechilibrele globale, reglementarea financiară laxă, politica monetară permisivă
din SUA, complexitatea și opacitatea produselor financiare, combinate cu
stimulentele necorespunzătoare pentru acțiuni riscante și sistemele de remunerare pe
termen scurt, conflictul de interese dintre agențiile de rating de credit, produsele
derivate nereglementate, inegalitățile sociale și comportamente dăunătoare mediului
se numără printre principalele cauze ale crizei financiare.
Criza financiară a determinat restrângerea activității economice la nivel mondial și a
declanșat o criză economică și ulterior socială, însoțită de creșterea la scară largă a
șomajului, a sărăciei și a excluziunii sociale.
Din 2007, SUA a intrat în recesiune, banca JPMorgan Chase & Co a cumpărat banca
de investiții Bear Stearns la un preț foarte scăzut, cu ajutorul băncii centrale
americane (Federal Reserve). În 2008, cele mai mari bănci de credite ipotecare din
Statele Unite — Freddie Mac și Fannie Mae — au fost puse sub supraveghere
federală. Compania Merrill Lynch (a treia bancă mondială de investiții) a fost preluată
de Bank of America, iar Lehman Brothers (a patra bancă de investiții din lume) a
falimentat. Criza s-a agravat în octombrie 2008, întrucât bursele de valori din lume s-
au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de
bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.
Statele europene și cele asiatice anunță, pe rând, intrarea în recesiune. Factori de
natură financiară se află la orginea Marii Recesiuni, majoritatea lor legați fiind în
opinia unor observatori (J.E.
Stiglitz) de fenomene speculative (ipotecile pentru clientela cu risc major –
"subprime") care s-au manifestat pe fondul dereglementării financiare introduse și
escaladate continuu în ultimele decenii, începând cu epoca Reagan.
Alți observatori (Ph. Gramm) subliniază că dimpotrivă, legislația federală care
impunea marilor companii de credit ipotecar garantat o structură diversă a clientelei,
din care prin definiție trebuiau să facă parte și indivizi care cu greu puteau fi
considerați solvabili, este cauza primă a crizei.
Prăbușirea prețurilor locuințelor după o destul de îndelungată perioadă de creștere
frenetică va antrena în siaj întregul eșafodaj financiar: companii de împrumut
ipotecar, companii de asigurări, bănci de investiții și bănci comerciale. Printre
victimele notabile ale crizei se numără toate băncile de investiții, cea mai mare
companie de asigurări (AIG), cele 2 companii de împrumut ipotecar garantat (de către
34

stat) – și o dată cu ele bugetul federal pentru mulți ani -, cel mai mare furnizor de
împrumuturi ipotecare (Countrywide Financial Corp.), cea mai mare bancă de
împrumut și economii și două dintre cele mai mari bănci comerciale.
La 4 noiembrie 2008, Barack Obama l-a învins pe republicanul John McCain în
alegerile generale și a devenit primul afro-american ales președinte al Statelor Unite.
A primit premiul Nobel pentru Pace în octombrie 2009 „pentru eforturile sale
extraordinare în scopul întăririi cooperării între popoare”. A autorizat programe
sociale, a evitat prăbușirea economiei țării sale în vara 2010 (simultan, când avea loc
"Occupy Wall Street"-mișcări de proteste pe Wall Street), a menținut relațiile
diplomatice pașnice cu Rusia și China, a reformat sistemul de sănătate, Congresul
adoptând proiectul Obamacare în vederea asigurărilor de sănătate, a salvat sectorul
auto, a retras trupele din Irak (ultimul convoi american retragându-se din Irak în
decembrie 2011), a sprijinit revoluțiile din "Primavăra Arabă" din Egipt și Libia și a
condus operațiunea de ucidere a lui Osama bin Laden. De asemenea, a promis sprijin
Israelului în conflictele cu Siria, Iran și cu mișcările palestiniene. Șomajul, deficitul,
datoria publică și inflația au crescut în primul mandat, economia americană a pierdut
780 000 de locuri de muncă, SUA are un deficit de peste 1,1 trilioane $. S-a
confruntat cu dificultăți economice majore, moștenite din mandatul predecesorului
său.
În 2009, când Barack Obama a devenit președinte, datoriile SUA erau de 10.6
trilioane de dolari. Până în 2012, ele au crescut cu 50% la 16 trilioane de dolari.
Șomajul, deficitul, datoria publică și inflația au crescut în primul mandat, economia
americană a pierdut 780 000 de joburi, SUA în prezent având un deficit de peste 1,1
trilioane $.
În ciuda dificultăților economice majore și pe fondul devastării New York-ului și
altor orașe americane de pe coasta estică de către Uraganul Sandy, în noiembrie 2012
Obama a fost reales pentru un al doilea mandat, învingându-l pe republicanul Mitt
Romney.
PERIOADA DINTRE 2010 ȘI 2020
Originea actualei crize financiare trebuie c ăutată în efecte ale masivelor fluxuri de
capital transfrontaliere și ale utilizării tot mai ample de instrumente financiare
derivate. Ajungerea la satura ție a celor trei motoare de cre ștere economică mondială
în perioada de dup ă prăbușirea blocului socialist reprezint ă o altă cauză importantă a
ansamblului de disfunc ționalități ce se manifestă în prezent la nivel interna țional.
Preluarea activelor toxice din bilan țul băncilor, recapitalizarea acestora și preluarea
de către stat de participa țiuni la acestea, dar și ranforsarea supravegherii pruden țiale a
capitalizării, lichidității și sistemului de management al riscului, ameliorarea
transparenței și a procesului de evaluare sau ranforsarea celerit ății răspunsului
autorităților la risc pot fi men ționate la categoria masuri de combatere a efectelor
crizei, pe termen scurt sau lung, dup ă caz.
35

Deși linia directoare a explica țiilor apariției crizei economico-financiare discutate
rămâne legată de credit și de „exuberanța irațională” cu care piețele au trecut de la o
bulă la alta („dot-com”, „subprime/ipotecar ă”, „petrol”, „bonuri de trezorerie”, una
din întrebările fundamentale care se pune din punct de vedere economic, și la care
abordările financiare încearc ă să răspundă, este gradul de previziune și de
„normalitate” a crizelor.
Ca urmare, s-a trecut la o abordare alternativ ă, anume recapitalizarea b ăncilor și
preluarea de către stat de participa țiuni la acestea. În contrast cu solu ția precedentă, de
data aceasta, cei care aveau de pierdut erau ac ționarii băncilor respective,
participațiunile acestora fiind puternic diluate ca urmare a recapitaliz ărilor. Pe de altă
parte, creditorii institu țiilor financiare respective erau avantaja ți de solvabilitatea
regăsită a acestora din urm ă. O problemă nerezolvată, însă, ar fi rămas creșterea a
valorii de piață a creanțelor deținute la instituția financiară respectivă.
În fine, o a treia modalitate de interven ție utilizată a fost oferirea de garan ții de stat
pentru creanțele de slabă calitate.
Au fost propuse și alte reforme legate de sistemul financiar, care s ă amelioreze
funcționarea acestuia și să înlăture posibilitatea producerii de blocaje de genul crizei
economico-financiare din prezent.
Criza este în fapt un ansamblu de disfunc ționalități diverse, dar a căror
interdependență ilustrează explicit gradul de globalizare financiar ă și economică în
societatea umană din prezent. Astfel, una din cauze este ajungerea la satura ție a celor
trei motoare de cre ștere economică mondială în perioada de dup ă prăbușirea blocului
socialist: delocalizarea, creditul și consumul.
ACTUALA CRIZA ECONOMICĂ
PLAN DE ASISTENȚĂ DE URGENȚĂ
La sfârșitul lunii martie 2020, republicanii și democrații au votat pentru „Cares Act”,
o lege care cuprinde un plan gigantic de ajutor de urgență de 2.200 miliarde de dolari,
cel mai mare adoptat vreodată în Statele Unite.
Trimiterea unui cec de 1.200 de dolari multor americani, acordarea de ajutoare
generoase de șomaj (600 de dolari pe săptămână) și ajutor pentru afaceri limitează
dezastrul economic și social.
La sfârșitul lunii aprilie 2020, Congresul a adoptat o prelungire de 483 miliarde USD,
cu noi împrumuturi de afaceri, fonduri pentru agricultură, spitale și teste Covid-19.
Dar aceste ajutoare au început să expire la sfârșitul lunii iulie 2020, iar Congresul nu a
reușit să adopte un nou plan.
36

BANCA CENTRALĂ
Rezerva Federală și președintele acesteia, Jerome Powell, au fost adesea vizate de
președintele Trump, care le-a acuzat de multă vreme că încetinește economia SUA
hotărând în 2018 creșterea ratelor dobânzilor.
Confruntată cu amploarea crizei cauzate de pandemie, Fed își reduce ratele la 3 martie
2020 în intervalul 1,00-1,25% înainte de a le reduce din nou pe 16 martie, între 0 și
0,25 %.
De asemenea, a instituit un număr mare de programe pentru a injecta bani noi în
economie și pentru a se asigura că băncile continuă să împrumute bani
întreprinderilor.
Produsul Intern Brut al SUA a înregistrat o relansare de 33,4% în ritm anual în
trimestrul al treilea 2020, potrivit celei de-a trei estimări publicate de Departamentul
Comerțului, care a revizuit în sus cifra de 33,1% .
Creșterea din trimestrul al treilea vine, însă, după o contracție de 31,4% în trimestrul
aprilie-iunie 2020,, cel mai grav declin înregistrat de SUA de la debutul publicării
datelor statistice în 1947.
SUA este lovită în acest moment de pandemia de COVID. Peste 17,78 milioane de
persoane sunt infectate și au fost consemnate peste 650.000 de decese.
PACHET DE SALV ARE APROBAT DE CONGRES
În acest sens, Congresul SUA a aprobat un nou pachet de salvare în valoare de
aproape 900 miliarde de dolari, care va permite acordarea unor plăți directe către
majoritatea americanilor și ajutoare de șomaj majorate pentru cei fără un loc de
muncă. De asemenea, va fi extins un program de credite pentru micile companii și vor
fi direcționate fonduri către școli, companii aeriene și vaccinuri.

Chiar dacă aceste stimulente suplimentare vor oferi o anumită protecție, economiștii
sunt de părere că sunt insuficiente și vin prea târziu, având în vedere că în pachet nu
sunt incluse ajutoare pentru state și autoritățile locale ale căror bugete au fost afectate
de pandemie, susține Agerpres.
„Caracterul pe termen scurt al pachetului de salvare scoate în evidență nevoia unui
nou pachet de salvare care să fie adoptat de următorul Congres, de vreme ce este clar
că este insuficient pentru a susține șomerii sau micile companii până când pandemia
se va termina”, a apreciat David Kelly, analist la JPMorgan Funds în New York.
Economiștii apreciază că diminuarea cererii, scăderea producției, șomajul în masă,
criza financiară urmată apoi de criza publică a datoriilor poate deveni la fel de gravă
precum criza economică mondială din anii 30 ai secolului trecut. Nici scăderea
37

Produsului Intern Brut cu 20 de procente nu este complet exclusă. Perspectivele sunt
sumbre și depind de durata perioadei de carantină. Economia este aproape complet
înghețată, mai toate activitățile sunt paralizate. În anumite domenii, economia a
scăzut atunci cu până la 70 de procente. Vedem că politicienii de peste tot intră în
panică. Panica e foarte vizibilă la președintele american, care a promis să repornească
economia după Paște. Nimeni nu știe cum a ajuns la această concluzie. Dar de multe
ori, calculele politice funcționează diferit față de aprecierile experților.
Reala forță necesară refacerii după criză este nivelul datoriei publice. Atunci când
statul are un nivel relativ scăzut al datoriei publice înainte de criză, ceea ce implică și
posibilitatea de a acționa în domeniul politiciii fiscale, acesta își va reveni mai repede
și mai bine din criză. State care nu dispuneau de astfel de rezerve au avut de luptat cu
datorii publice imense.
Produsul Intern Brut al SUA a înregistrat o relansare de 33,4% în ritm anual în
trimestrul al treilea, potrivit celei de-a trei estimări publicate marți de Departamentul
Comerțului, care a revizuit în sus cifra de 33,1% anunțată luna trecută. Noile date
revizuite prezentate de Departamentul Comerțului sunt peste prognozele analiștilor
intervievați de Reuters, care mizau pe o creștere de 33,1%.
Creșterea din trimestrul al treilea vine, însă, după o contracție de 31,4% în trimestrul
aprilie-iunie, cel mai grav declin înregistrat de SUA de la debutul publicării datelor
statistice în 1947. În prezent, economia americană este cu 3,5% peste nivelul la care
era la finele lui 2019.
NIVELUL DATORIEI
Datoriile acumulate de SUA sunt imense
Reforma fiscală adoptată la sfârșitul anului 2017 – cea mai mare din ultimii 30 de ani –
a redus impozitele pe venit pentru cei bogați și a redus impozitele pe profit, de la 35%
la 21%.
Aceste măsuri au stimulat creșterea în 2018, dar au ridicatși datoria și deficitul
bugetar, care au crescut cu 26% pentru exercițiul financiar 2019, ajungând la 1.000 de
miliarde de dolari.
Cu Covid-19, deficitul a urcat la un nivel istoric în 2020, din cauza cheltuielilor
pentru a ajuta economia.
Depășește 3.000 de miliarde de dolari, cu mult peste recordul anterior.
În mod surprinzător, și datoria a crescut: 26,9 trilioane de dolari pentru 2020 (anul se
încheie la sfârșitul lunii septembrie).
38

Pe fondul efectelor adverse generate de pandemia Covid-19, guvernul Statelor Unite
va împrumuta în acest an, pentru prima dată de la Al Doilea Război Mondial, mai
mulți bani decât va colecta la buget din taxe și impozite, potrivit MarketWatch.
Potrivit datelor Consiliului de Afaceri Economice a Casei Albe, în 1945 guvernul
federal a colectat venituri de 45,2 miliarde de dolari, dar deficitul public s-a ridicat la
47,6 miliarde de dolari.
Deficitul, diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetare, se acoperă anual prin
împrumuturi. La acestea se adaugă alte credite necesare rambursării împrumuturilor
mai vechi care ajung la scadență și care sunt rostogolite.
Până în luna iulie a acestui an, Guvernul american a colectat venituri bugetare de
2.824 de miliarde de dolari, dar a avut cheltuieli de 5.631 de miliarde de dolari, de
unde rezultă un deficit bugetar de 2.807 miliarde de dolari.
În 1945, SUA se pregăteau să scrie ultimul capitol al unui război mondial purtat pe
două fronturi. În 2020, economia americană și cea globală se confruntă cu o pandemie
care a generat un șoc puternic, activitatea economică fiind paralizată vreme de câteva
săptămâni. Pentru a sprijini cetățenii rămași fără locuri de muncă și companiile
afectate de pandemie, Guvernul federal a realizat cheltuieli semnificativ mai mari.
Biroul de buget din cadrul Congresului american a precizat în iunie că se așteaptă la
un deficit de 3.700 de miliarde de dolari în anul fiscal care se va încheia pe 30
septembrie.
”Această cifră va crește dacă Congresul va adopta o legislație suplimentară luna
viitoare înainte de sfârșitul anului fiscal. Cu toate acestea, cred că este un pariu destul
de sigur că deficitul ajunge să depășească veniturile, ceea ce înseamnă că veniturile au
acoperit mai puțin de jumătate din totalul cheltuielilor pe care le-am făcut în acest an
”, a precizat Shai Akabas, director de politici economice la Institutul de Politică
Bipartidă, pentru sursa citată.
Raportat la PIB însă deficitul bugetar al SUA din 2020 va fi, cel mai probabil, al
patrulea cel mai mare înregistrat vreodată.
Recent, agenția Fitch a retrogradat perspectiva de rating a Statelor Unite, de la
”stabilă”, la ”negativă”. Cea mai mare economie a lumii are în continuare un rating de
AAA, cea mai înaltă treaptă.
Economia Statelor Unite, prima la nivel mondial, a scăzut cu 32,9% în al doilea
trimestru din 2020, scrie MarketWatch.
39

Impactul generat de prima pandemie din ultimii 100 de ani a fost aproape la fel de rău
precum preconizaseră analiștii de pe Wall Street, estimându-se un declin de 35% al
produsul intern brut (PIB) pentru T2.
Economia americană a început să își revină la mijlocul lunii mai după ce suferise o
contracție severă la începutul trimestrului 2, însă drumul către recuperare este extrem
de lung, spun analiștii. Milioane de americani sunt în continuare șomeri, mii de
business-uri rămân închise, iar multe din cele care și-au reluat activitățile au fost
obligate să își micșoreze capacitatea pentru a se încadra în noile norme de distanțare
socială.
De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace, economia Statelor Unite
nu a înregistrat o contracție mai mare de 10%. Totodată, cheltuielile de consum –
principalul motor al economiei – au scăzut între aprilie și iunie cu 34,6%.
De asemenea, exporturile au înregistrat un declin uriaș de 64%, în timp ce
importurile au scăzut cu 53%, de vreme ce coronavirusul a cauzat întreruperi masive
în fluxul global al comerțului și a micșorat din ce în ce mai mult cererea.
Economiștii spun că ar putea dura câțiva ani până comerțul va reveni la nivelurile
înregistrate înainte de pandemie, de vreme ce tensiunile dintre China și SUA –
primele economii ale planetei – continuă să crească.
Analiștii din cadrul MarketWatch estimează că PIB-ul american va crește cu 18%
între lunile iulie și septembrie în cazul în care numărul de infecții cu coronavirus va fi
ținut sub control.
ECONOMIA SUA SUB DONALD TRUMP, CÂTEV A CIFRE CHEIE
Până la pandemia Covid-19, economia Statelor Unite a înregistrat mulți indicatori
pozitivi, începând cu ocuparea forței de muncă. Ea a reprezentat astfel principalul atu
al președintelui republican Donald Trump, care caută un al doilea mandat, potrivit
AFP.
Dar coronavirusul a provocat o profundă criză economică și socială.
Iată cifrele cheie prezentate de AFP pentru cea mai mare economie din lume.
ȘOMAJ
Când Donald Trump a trecut pragul Casei Albe în ianuarie 2017, rata șomajului era
deja la un nivel scăzut, de 4,7%.
40

La momentul inaugurării sale, în ianuarie 2009, predecesorul său, Barack Obama, se
confrunta cu o rată ridicată a șomajului, de 9,8%, o consecință a crizei financiare.
Patru ani mai târziu, când democratul își inaugurează al doilea mandat, șomajul a
scăzut semnificativ, dar se ridica la 6,6%.
Până la pandemia Covid-19, șomajul continuă să scadă, ajungând în septembrie 2019
la cel mai scăzut nivel din ultimii 50 de ani: 3,5%.
Va rămâne la acest nivel sau la 3,6% până în februarie anul trecut.
În efortul de a contracara pandemia, populația este izolată, școlile închise, precum și
întreprinderile neesențiale, iar transportul aerian este redus drastic.
În consecință, șomajul a crescut la 4,4% în martie 2020, apoi a crescut la maximul
istoric, ajungând la 14,7% în luna următoare.
Din mai 2020 , șomajul a început să scadă ajungând la 7,9% în septembrie.
Pentru luna octombrie 2020, economiștii așteaptă o ușoară scădere la 7,7%. dar
anticipează mai puține locuri de muncă.
În 2018 și 2019, economia SUA a creat în medie 193.000 și 175.000 de locuri de
muncă în fiecare lună, comparativ cu 226.000 și 195.000 în 2015 și 2016, ultimii doi
ani ai mandatului lui Barack Obama.
CREȘTERE ȘI RECESIUNE
Donald Trump a preluat cu siguranță mandatul odată ce economia s-a îmbunătățit.
Înainte de pandemie, administrația Trump a reușit, de asemenea, să stimuleze
creșterea, să meargă pe o economie globală destul de favorabilă și mai ales pe o
încredere solidă a gospodăriilor americane.
În 2017, creșterea a atins 2,3% față de 1,6% în 2016, ultimul an al erei Obama.
În 2018, a urcat chiar la 2,9% înainte de a scădea la 2,3% în 2019. Astfel, ritmul de
creștere a rămas mult mai mare decât cel al altor țări avansate.
Odată cu pandemia, Statele Unite au intrat în recesiune în al doilea trimestru. Au
revenit la creștere în al treilea trimestru, dar PIB-ul a scăzut cu 2,9% față de PIB-ul
din al treilea trimestru al anului 2019.
41

DEFICITUL ȘI DATORIA
Măsura emblematică a mandatului lui Trump, reforma fiscală adoptată la sfârșitul
anului 2017 – cea mai mare din ultimii 30 de ani – a redus impozitele pe venit pentru
cei bogați și a redus impozitele pe profit, de la 35% la 21%.
Aceste măsuri au stimulat cu siguranță creșterea în 2018, dar au umflat și datoria și
deficitul bugetar, care au crescut cu 26% pentru exercițiul financiar 2019, ajungând la
1.000 de miliarde de dolari.
Cu Covid-19, deficitul a urcat la un nivel istoric în 2020, din cauza cheltuielilor
pentru a ajuta economia.
Depășește 3.000 de miliarde de dolari, cu mult peste recordul anterior.
În mod surprinzător, și datoria a crescut: 26,9 trilioane de dolari pentru 2020 (anul se
încheie la sfârșitul lunii septembrie).
PLAN DE ASISTENȚĂ DE URGENȚĂ
La sfârșitul lunii martie, republicanii și democrații au votat pentru „Cares Act”, o
lege care cuprinde un plan gigantic de ajutor de urgență de 2.200 miliarde de dolari,
cel mai mare adoptat vreodată în Statele Unite.
Trimiterea unui cec de 1.200 de dolari multor americani, acordarea de ajutoare
generoase de șomaj (600 de dolari pe săptămână) și ajutor pentru afaceri limitează
dezastrul economic și social.
La sfârșitul lunii aprilie 2020 , Congresul a adoptat o prelungire de 483 miliarde
USD, cu noi împrumuturi de afaceri, fonduri pentru agricultură, spitale și teste Covid-
19.
Dar aceste ajutoare au început să expire la sfârșitul lunii iulie 2020 . Iar Congresul nu
a reușit să adopte un nou plan.
BANCA CENTRALA
Rezerva Federală și președintele acesteia, Jerome Powell, au fost adesea vizate de
președintele Trump, care le-a acuzat de multă vreme că încetinește economia SUA
hotărând în 2018 creșterea ratelor dobânzilor.
Confruntată cu amploarea crizei cauzate de pandemie, Fed își reduce ratele la 3
martie 2020 în intervalul 1,00-1,25% înainte de a le reduce din nou pe 16 martie, între
0 și 0,25 %.
42

De asemenea, a instituit un număr mare de programe pentru a injecta bani noi în
economie și pentru a se asigura că băncile continuă să împrumute bani
întreprinderilor.
Datoria națională a SUA este prognozată să depășească PIB-ul american în 2020
Datoria națională a Statelor Unite este estimată să depășească volumul Produsului
Intern Brut american anul acesta pentru prima dată din 1946, transmite CNN.
Până și unii adepți ai responsabilității fiscale îndeamnă Washingtonul și Casa Albă
să aprobe o nouă rundă de stimulente financiare de ordinul triliardelor de dolari de
care economia americană are nevoie urgent.
„Bugetul federal al SUA este pe un drum nesustenabil de ceva timp”, a declară
aceasta președintele Rezervei Federale a SUA, Jerome Powell, adăugând însă că
„acum nu este momentul să acordăm prioritate acestor îngrijorări”.
Biroul pentru Buget al Congresului american (CBO) a estimat joi că pentru anul
fiscal 2020 care s-a încheiat la 30 septembrie deficitul SUA a fost de 3.130 de
miliarde de dolari, echivalentul a 15,2% din PIB-ul american, datorită prăpastiei
dintre cheltuieli (6.550 miliarde de dolari) și încasări (3.420 miliarde).
Ca procent din economie, deficitul estimat pentru 2020 este triplu comparativ cu
anul anterior și cel mai mare înregistrat vreodată după al Doilea Război Mondial.
Motivul pentru diferența uriașă față de 2019 este simplă: începând din primăvara
2020 guvernul federal a cheltuit peste 4.000 de miliarde de dolari pentru a ameliora
efectele economice resimțite de muncitori și afaceri din cauza măsurilor de carantină
iar numeroși experți afirmă că vor fi necesare fonduri suplimentare până când
pandemia va fi adusă sub control.
Trezoreria americană își va face publice cifrele oficiale pentru 2020 în cursul acestei
luni dar dacă estimările CBO sunt corecte datoria totală a SUA față de investitori a
depășit ca volum dimensiunea economiei americane, ajungând la 102% din PIB, cel
mai mare nivel din 1946 când datoria federală era 106,1% din PIB.
„Datoria a ajuns astăzi la dimensiunea economiei și în curând va fi mai mare decât
oricând în istorie”, a declarat Maya MacGuieas, președintele Comitetului pentru un
buget federal responsabil, un ONG bipartizan din Washington.
Directorul CBO, Phillip Swagel, a declarat luna trecută că „nu există un punct critic
în care o criză fiscală devine probabilă sau iminentă și nici un punct identificabil în
care dobânzile devin nesustenabile ca procent din PIB”. „Dar pe măsură ce datoria
crește riscul devine mai mare”, a adăugat acesta.
43

Istoria S.U.A. este strâns legată de economie. Din multitudinea de cauze ce au
determinat separarea politică a coloniilor nord-americane de Marea Britanie, se
remarcă în special cauzele economice. Interdicția dezvoltării industriei, impunerea
impozitelor suplimentare Stamp Act și Sugar Act, și mai ales impunerea obligativității
de a cumpăra produse britanice la prețuri stabilite de metropolă – toate acestea au
determinat „partida de ceai de la Boston” din 1773, unul dintre evenimentele ce au
condus la declanșarea războiul de independență a SUA.
Țară a tuturor posibilităților, SUA a fost în permanență ținta emigranților proveniti
de pe toate continentele. „The American Dream” – (o viață mai bună ce este rezultatul
efortului personal) a fost posibil datorită sistemului economic ce perioadelor de
expansiune economică a SUA . Emigranții s-au îndreptat cu precădere spre vest
punând bazele agriculturii americane.
SUA beneficiază de condiții naturale pentru agricultură de înalt randament. În
secolul XIX, SUA s-a afirmat ca mare putere agricolă. Tutunul, bumbacul, cerealele,
produsele de origine animală au constituit principalele resurse de export. America a
abandonat foarte repede agricultura de subzistență. Încă din secolul XIX, agricultura
americană a devenit puternic specializată pe renumitele centuri – centura laptelui în
nord.est, centura porumbului asociată cu cea a creșterii porcinelor în zona Marilor
Lacuri, centura bumbacului precum și creșterea cornutelor mari în Sud. În nord-vest,
creșterea animalelor este asociată cu cea a exploatării forestiere. La vest de Missouri
începe centura grâului. Având ca punct de plecare agricultura, SUA a devenit prima
putere economică axată pe comerț și export. Industria americană a urmat aceeași cale,
fiind perfect adaptată cerințelor pieței.
La cumpăna dintre secolele XIX – XX, doi mari președinți au elaborat doctrinele
economico-politice ce urmau să definească relațiile SUA cu restul lumii.
Președintele Taft a lansat „Diplomația Dolarului” potrivit căreia interesele americane
sunt economice și se manifestă la nivel mondial.
Președintele Roosvelt a impus „Diplomația Big Stick” potrivit căreia SUA își
promovează cu forța sau își apără interesele economice oriunde în lume.
Începutul secolului XX marchează afirmarea SUA ca prima mare putere economică a
lumii.
Dacă în perioada interbelică SUA continuă politca sa tradițional-izolaționistă, al
doilea război mondial și mai ales apariția „cortinei de fier” a impus SUA ca putere
politico-militară-lider al lumii libere. Pe plan economic SUA își asuma
responsabilitatea reconstucției Occidentului capitalist și democrat.
Planul Marshall inițiat în 1948 stă la baza reconstrucției europene și la reapariția
Europei ca putere economică globală. De altfel, Statele Unite erau singurele în măsură
44

să susțină un astfel de efort economic, după război. SUA poseda rezerve de aur de 20
miliarde de dolari, aproape două treimi din totalul mondial.
Puterea economică a SUA este dublată de capacitatea militară a acesteia. SUA iși
arogă controlul politico-militar asupra unor zone din întreaga lume. Orientul Mijlociu,
Sud-estul Asiei, America Latină sunt declarate zone de interes strategic pentru Statele
Unite.
Prăbușirea URSS și a comunismului european au dus la constituirea unei lumi
asimetrice în care SUA a rămas deocamdată singura putere globală.
Rolul său de jandarm mondial susținut de economia americană începe să fie contestat
nu numai de mișcările teroriste dar și de state ce doresc să devină forțe economice
globale.

Sistemul economic american poate fi definit prin caracterul său descentralizat ,
caracter capitalist, bazat pe proprietatea privată și liberă inițiativă.
Intervenția autorităților federale în economie se manifestă prin strategii de politică
bugetară și monetară.
În același timp, bugetul federal are o componentă ce vizează investiții în cercetare .
Legislația economică americană permite implicarea guvernului în controlul practicilor
de afaceri, guvernul american având și rolul de supervizor al creșterii economice.
Un rol special în economia americană îl joacă companiile transnaționale. Coca Cola,
Colgate, Microsoft, Ford, IBM, General Electric, Intel, Exxon, Wal-Mart, Mc
Donald”s, reprezintă imaginea SUA în întreaga lume.
În topul primelor zece corporații transnaționale din lume, primele cinci sunt din SUA.
Activitatea lor se concentrează asupra ramurilor cu reale perspective de dezvoltare și
de obținere a profitului.
De altfel, companiile transnaționale sunt vârful de lance al ofensivei americane în
contextul globalizării economice.
În anii 80, societățile transnaționale dețineau o treime din producția industrială, peste
jumătate din comerțul exterior. Valoarea mărfurilor și a serviciilor asigurate de
transnaționalele de proveniență americană se ridica în această perioadă la 350
miliarde dolari. Exprimat în procente, firmele americane reprezentau în 1999, 71,8%
din valoarea primelor 50 de societăți transnaționale din lume .

Prin investițiile directe în străinătate, marile companii americane obțin profituri
uriașe dar mai ales capătă posibilitatea de a controla sursele de materii prime.
Companiile americane sunt prezente pe piețele de înalt nivel în ceea ce privește
consumul dar în regiunile producătoare de materii prime. Totodată companiile
americane transferă în exterior modelul american de planificare și de management a
activității economice, și în egală măsură și noile tehnologii de mare randament și
productivitate .

45

Globalizarea economiei duce la dezvoltarea companiilor transnaționale.americane.
Ele sunt astăzi o puternică forță în economia mondială și un adevărat liant al
economiei americane care se regăsește și dincolo de frontierele naționale
Secretul succesului american este legate de sumele uriașe investite în cercetare și
dezvoltare, atât de către companiile private dar și de către autoritățile federale. Un alt
factor al succesului îl reprezintă gradul de pregătire și numărul personalului de
cercetare.
Revoluția tehnico-științifică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulți deținători ai
premiului Nobel în știință sunt americani.
Nivelul înalt al tehnologiei utilizate în industria americană determină repartizarea
forței de muncă în domeniul serviciilor într-un procent uriaș (73,2% ) prin comparație
cu 24,1% în industrie și 2,7%în agricultură.
Nivelul înalt al productivității întâlnit în economia americană permite Statelor Unite
să atragă uriașe fluxuri de capital dar și să exporte resurse financiare americane peste
tot în lume dar mai ales în Europa.
Jean-Jacques Servan Schreiber aprecia că în anii 80 „a treia putere industrială
mondială după Statele Unite și URRS ar putea fi foarte bine nu Europa ci industria
americană în Europa”. Această remarcă este valabilă mai ales astăzi, prăbușirea
comunismului în Europa în 1989 permițând firmelor americane să se extindă pe o
piață uriașă.
Economia americană se află acum în plină expansiune. Creșterea economică este
susținută de tehnologia performantă, inflație scăzută, capacitatea de a crea locuri de
muncă și un nivel scăzut al șomajului. SUA promovează o o nou concept economic
legat de productivitatea globală a factorilor de producție, concept ce pune accent pe
eficacitatea cu care economia americană îmbină munca angajaților cu investițiile în
cercetare și noile tehnologii. Chiar dacă SUA rămân în centrul sistemului internațional
ca mare putere economică și militară, globalizarea economică permite multor altor
puteri să se afirme și să concureze SUA, rolul acesteia de singură superputere fiind
pus la îndoială încă de pe acum.
PRINCIPALII PARTENERI COMERCIALI AI SUA,
V olumul schimburilor comerciale bilaterale chino-americane realizate în ultimii 30
de ani a crescut de 130 de ori, de la 2,5 miliarde de dolari americani cât era în 1979, la
330 de miliarde de dolari americani în 2008. În prezent China și Statele Unite
reprezintă una pentru cealaltă cel de-al doilea mare partener comercial.
46

Dezechilibrele globale, reglementarea financiară laxă, politica monetară permisivă
din SUA, complexitatea și opacitatea produselor financiare, combinate cu
stimulentele necorespunzătoare pentru acțiuni riscante și sistemele de remunerare pe
termen scurt, conflictul de interese dintre agențiile de rating de credit, produsele
derivate nereglementate, inegalitățile sociale și comportamente dăunătoare mediului
se numără printre principalele cauze ale crizei financiare.
Actuala criză financiară a determinat restrângerea activității economice la nivel
mondial și a declanșat o criză economică și ulterior socială, însoțită de creșterea la
scară largă a șomajului, a sărăciei și a excluziunii sociale. Măsurile de salvare
adoptate în UE au avut rezultate pozitive, iar crearea mecanismului european de
stabilizare a fost salutară. Cu toate acestea, nivelul de coordonare dintre diferitele
planuri naționale de redresare a fost prea modest, iar Comisia ar trebui să prezinte în
ce măsură a fost eficient. Prezenta criză demonstrează nevoia de consolidare a
dimensiunii europene în viitor.
47

CAPITOLUL 7
GLOBALIZAREA
Omenirea a ajuns la o răscruce la care se confruntă cu o provocare de proporții:
globalizarea întregii existențe. Fenomen total, globalizarea, sau mondializarea – cum
preferă francezii să o numească – reprezintă o mutație civilizațională gigantică.
Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau
sub semnul globalizării, al interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în
orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin ample asupra întregii economii
mondiale.
Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al
doilea război mondial și a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80,
odată cu globalizarea piețelor financiare.
În ultima perioada, globalizarea a determinat o creștere semnificativă a economiilor
emergente, dar și a nivelului țărilor dezvoltate. Așa cum ușor se poate observa,
suntem spectatori ai unei lumi tot mai „globalizate”, nelipsită de riscuri multiple.
Începând cu inegalitatea dintre oameni, continuând cu diverse probleme sociale și
ajungând la „distrugerea creatoare” a economiilor unor țări, o distrugere inevitabilă și
ireversibilă după intrarea în acest joc, fenomenul globalizării a devenit o amenințare.
Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicațiile pe care acest
fenomen le are asupra tuturor componentelor vieții economice și sociale determină
apariția numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta,
dar și cu ceea ce implică aceasta.
Conform „Dictionarului de economie” globalizarea reprezinta o „modalitate sau
sistem de receptare si abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane,
determinate de interactiunea multiplelor procese si fenomene economice, tehnice,
politice, sociale, culturale, ecologice, etc. Si preconizarea solutionarii lor intr-o larga
perspectiva de catre comunitatea internationala.
Globalizarea a deschis, în lipsa unor politici economice protective, calea unor crize
economice frecvente. Criza actuală ne-a învățat că guvernele țărilor ar trebui să joace
un rol mai activ în coordonarea politicilor economice, în dorința de a preîntâmpina
dezechilibre precum cele întâlnite și de a evita crize.Dintr-o perspectivă mai practică,
globalizarea reprezintă, așa cum arăta președintele unei mari companii americane,
„libertatea grupului meu de a investi unde și când dorește, de a produce ce dorește, de
a se aprovizioneze de unde dorește, de e realiza tot ceea ce dorește cu cât mai puține
piedici posibile legate de dreptul muncii și reguli sociale”.
Fenomenul globalizării este unul contemporan nouă, acesta ne modelează atitudinile,
așa cum noi îi putem influența evoluția. Rămâne la latitudinea noastră și la îndemâna
propriei inteligențe să nu-l scăpăm de sub control. Așa cum aprecia și Kofi Annan(fost
Secretar General al Națiunilor Unite) – “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să
lucreze pentru toți, în final, ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar trebui să
conducă la creștere economică, echitate, securitate, educație, regândirea cadrului
instituțional internațional, transparență, protejarea mediului, o mai bună guvernare
globală, care să asigure o mai largă distribuire a oportunităților, un mediu propice
creșterii economice echilibrate și includerea celor marginalizati.
48

De fapt, globalizarea este caracterizată ca fiind un efect al transnaționalizării vieții
economice , globalizarea numarandu-se printre cele mai importante schimbări cu care
se confruntă omenirea.
Economiile dezvoltate, precum Statele Unite, Europa și Japonia, contribuie pentru
prima dată din 2007 mai mult decât cele emergente – China, India, Brazilia – la
creșterea economică mondială, potrivit estimărilor Bridgewater Associates care mai
notează că acest lucru este un semn al unei schimbări de viteză. Acest lucru
demonstreaza ca S.U.A., U.E. și Japonia, sunt din nou locomotivele economiei
mondiale. Tranziția remarcată de analiștii Bridgewater ar putea influența fluxurile de
capital la nivel global și ar putea răsturna proiecțiile și planurile marilor companii,
construite în ultimii ani în jurul unui boom economic pe piețele emergente.
Apariția și dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu
adâncirea procesului de globalizare sunt două forțe dinamice și uneori contradictorii
care definesc economia mondială contemporană. Desfășurarea concomitentă a
globalizării și regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai
interdependentă.
Procesul de regionalizare se desfășoară concomitent cu procesul de globalizare a
economiei. Ambele tendințe, globalizarea și regionalizarea, determină diversificarea
relațiilor dintre entități economice (în special state și corporații), făcând să se
atenueze, cel puțin din punct de vedere economic, rolul granițelor naționale.
În concluzie, tendința de regionalizare, manifestată prin crearea și perfecționarea de
grupări cu caracter integraționist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu
profunde implicații la nivel economic, politic și social.
S.U.A. dispune de cel mai liberal sistem economic din lume, fiind un exemplu al
antreprenoriatului liber, fiind o superputere economică, militară, tehnologică,
informațională, și culturală. Puterea americană constă în capacitatea de a-și mobiliza
resursele foarte mari economice, tehnologice și de a le adapta la condițiile noi ale
conjuncturii mondiale, precum și prin atractivitatea culturală a modului de viată
american (cultura, religie, etc.). Din punct de vedere militar supremația S.U.A. nu mai
poate fi contestată.
RELAȚIILE ȘI STRATEGIILE ECONOMICE CU ȚĂRI DIN ASIA
LEGĂTURA CHINA – SUA
In spatele globalizarii economice și financiare se desfăsoara o criza a relatiilor
politice internationale. Aceasta criza confirma existenta in spatiul geopolitic global a
doi actori principali: America si China.
America vine la putere dupa afirmarea sa deplina la sfarsitul Razboiului Rece ca
singur lider mondial, influențând relațiile politice, economice și sociale pe tot globul
iar China, bate la portile lumii, încercand sa acceadă în zona țărilor importante,
propunandu-si sa ajunga în urmatorii 50 de ani în pozitia de putere numarul unu a
planetei.
49

Criza economică provocată de pandemia SARSCOV , Prin dimensiunile si modul sau
de manifestare este, in primul rand, o criza financiara globala care se desfasoara pe
fondul instalarii capitalului financiar la conducerea proceselor economice și despre un
impas al relatiilor economice internaționale provocate de bolocajul mondial.
Mecanismul economic global al liberei initiative a trecut dincolo de posibilitatile
guvernelor nationale de a-l controla si de a evita astfel de evenimente. Relatiile
economice si financiare sunt profund internationalizate in timp ce institutiile chemate
sa conduca sunt nationale.
Aceasta criza este și una a relatiilor politice internationale și confirma existenta in
spatiul geopolitic global a doi actori principali: America și China.
America vine la putere dupa afirmarea sa deplina la sfarsitul Razboiului Rece ca
singur lider mondial, iar China își dorește, cu puterea de manufacturare pe care a
ajuns să o dețină să pătrundă in zona tarilor importante, propunandu-si sa ajunga in
urmatorii 50 de ani in pozitia de putere numarul unu a planetei.
O alta intrebare ar fi aceea care sunt castigatorii si cine sunt perdantii acestei crize a
banului. Raspunsul este dezarmant de simplu-castiga cei care au bani mai multi si
pierd cei care au bani putini. Ce fel de bani? Dolari americani pentru ca aceasta este
acum moneda universala.
In prag de secol XXI este stiut ca aproape 70% din rezervele monetare ale bancilor
centrale ale lumii sunt constituite în dolari. Este efectul a aproape 70 de ani de
hegemonie mondiala a dolarului, după Conferinta Monetara si Financiara
Internationala de la Bretton Woods din 1944.
Daca ar fi sa facem putina istorie, ar trebui sa ne amintim ca inca incepand din anii
’80 economii intregi din Asia si America Latina au fost devastate de atacurile
financiare din exterior. S-a trecut , odata cu liberalizarea fluxurilor financiare
internationale la o imensa redistribuire de averi materiale in favoarea Americii.
Patrunderea capitalului american inseamna patrunderea puterii americane.
Relatiile sociale si de productie din întreaga lume s-au organizat dupa principiul
politicii monetare impuse de America. Odata cu dominatia dolarului asupra intregului
complex economico-financiar international putem spune ca al Treilea Razboi Mondial
a luat sfarsit.
In aceste conditii, toate asa-zisele avantaje ale Chinei dispar.
Cel mai mare perdant al crizei? China. Este tara care asistă neputincioasă la o
rezolvare a crizei actuale prin expansiunea dolarului și a competitivitatii americane.
Principalul dezavantaj al Chinei, care spune totul despre stadiul sau de dezvoltare este
ca moneda sa națională nu exista atunci când evaluam lumea financiară internațională.
nici măcar la nivel regional. Azi, expansiunea monedei si aria sa de cuprindere
reprezintă aprecierea poziției unei țări pe planetă.
Putem spune ca aceasta criză, izbucnită în 2007, a prilejuit, prin dimensiunile sale,
cel mai mare transfer de avuție și proprietăți din istorie. Cand spunem asta ne gândim
50

la state ca subiecte de drept internațional. Dependentele s-au accentuat, America
creandu-și premisele de a deveni mai bogata și mai puternică.
Capitalul, tehnologiile noi și comunicațiile alcătuiesc valul al treilea despre care
vorbeste Toffler și care a cuprins omenirea acum la începutul noului secol american.
Un alt dezavantaj al său în competiția cu America, în condițiile crizei financiare, este
acela ca este o țară tânără, chiar dacă istoria ei are peste 2500 de ani sub aspectul
culturii și civilizației.
Abia în 2001 China a devenit parte a Organizației Mondiale a Comerțului.
Și având în vedere hegemonia partidului unic, comunist, nu putem avea încredere în
cifrele comunicate de către oficiali pentru a oferi o imagine pozitivă cu privire la
binefacerile partidului unic De aceea cifrele înaintate nu pot fi sigure-ratele de
creștere ale principalilor indicatori, rata inflației, condițiile de trai.
Politica de menținere la cote scazute a cursului de schimb față de dolar tocmai pentru
a poziționa favorabil exportatorii chinezi pe piețele internaționale. De altfel, cursul de
schimb nu numai ca se află subevaluat față de dolar, dar este și fix, distorsionând
orice tip de interpretare, prin comparatie, a realitâților economice.
Deți încurajează investițiile străine printr-o politica fiscală diferita (33% nivel de
impozitare pentru întreprinderile chineze și 15% pentru întreprinderile străine), China
se afla totuși pe locul II, după SUA, la indicatorul fluxuri financiare atrase. Câteva
sunt cauzele acestei stari de fapt: yuanul nu este o valuta internațională, încrederea
scăzută a investitorilor în stabilitatea politica și socială pe termen mediu si lung,
bariere de ordin cultural și de limbă, adversitățile istorice, politice și militare cu
Japonia si Coreea, state afine. Aceasta împiedică expansiunea monetară, politică și
militară a Chinei.
Chiar si atunci cand încearcă să împrumute diferite țări ale lumii, încercând sa joace,
cumva, rolul de bancher, o face în dolari americani.
Revenind la discuția despre mult aminitita rezervă internațională a Chinei, trebuie să
spunem ca, deși este mare (2000 de miliarde de dolari americani), aceasta este Calul
Troian american în interiorul suveranității și independenței economice chineze.
America poate va plăti sau poate nu va plăti vreodată această sumă iar posibila
deprecierea dolarului poate face insignifiantă munca de 30 de ani a Chinei.
Creșterea economică a Chinei se afla la dispoziția Americii care este principala țintă
a exporturilor chineze.
Cadrul institutional al relațiilor comerciale internaționale, adică Organizația
Mondială a Comerțului se află în conducerea și sub influența S.U.A. Un război
comercial nu va putea niciodată câștigat de China. China depinde de America și de
aliații săi economici sau militari.
America și aliații săi din Europa și Orientul Mijlociu sunt principalii destinatari și ca
această țară practic lucrează ca un atelier de manufactură în exportul de bunuri de
folosință medie la prețuri mici.
51

Bunăstarea Americii stă pe banii întregii lumi, această țară funcționând ca un magnet
pentru finanțele lumii. Intrările de capital în America se cifreaza la peste 781 miliarde
de dolari anual, adică aproape suma pe care America o folosește pentru a-și păstra
poziția de cel mai mare importator al lumii, peste 791 miliarde de dolari anual. Iată un
echilibru despre care puțini specialiști vorbesc și care păstrează economia lumii în
dependența de America și dolarul american.
O analiză în structura exporturilor și a importurilor americane prezintă și o alta
situație: America importă materii prime, bunuri de larg consum de folosință medie și
tehnologii de valoare medie ăn timp ce exporta bunuri cu tehnologie înaltă
ăîncorporată.
Iată rezultatul a sute de ani de investiții enorme în cercetare științifică și învațământ,
iar China este departe de a depași acest handicap. Este vorba aici și despre modul de a
fi absolut diferit.
Japonia s-a dezvoltat exportând în SUA, deoarece a acceptat să fie prietena Americii,
China se dezvolta exportând în America și va rămâne în creștere economică numai
dacă va accepta să fie în relații excelente cu SUA/
Criza economică îi pune pe chinezi în față unor provocări uriașe: supremația
partidului unic, creșterea economică bazată pe export, problemele de mediu, presiuni
asupra sistemului politic.
Principalul efect va fi tocmai intensificarea dependenței față de America și lumea
occidentală. Prosperitatea sa și creșterea economica depind de integrarea în sistemul
financiar și comercial internațional. Este în interesul Americii și al lumii occidentale
în general ca acest stat să crească și să progreseze în legatură cu lumea occidentală.
Numai așa China se va trezi schimbată fără să-și dea seama. O schimbare politica și
sociala, inevitabilă după 30 de ani de acumulări economice.
O altă problemă a Chinei este dependența energetică. Resursele pe planeta sunt
controlate azi de SUA, UE și Federația Rusă, iar Golful Persic, Marea Arabiei si
Oceanul Indian sunt spații controlate autoritar de catre influența economică si trupele
navale, terestre și aeriene americane. Oricând America poate impune Chinei o blocada
navală cu
consecințe dezastruoase.
Practic, ceea ce își propune China pe baza paradigmei actuale a existenței și
distribuției resurselor energetice și de materii prime, nu se poate susține. Este nevoie
de soluții tehnologice spectaculoase pentru ca această tara să-și continue ritmul actual
de industrializare și dezvoltare. China le caută iar în ultimii ani a investit masiv în
tehnologie și sistemul militar. Numai că lumea occidentală și în principal SUA
încearcă să-i blocheze accesul la noile tehnologii dezvoltate de companiile
occidentale. Este vorba aici de mult discutatul caz Huawei și acuzele de spionaj
tehnologic.
Pentru China o expansiune monetară nu este posibilă, atâta vreme cât întreg sistemul
internațional de schimb, de plată și de decontare se bazează pe dolar iar acesta nu
poate fi schimbat în următorii ani.
52

China nu deține o monedă forte în cadrul Sistemului Monetar Interna țional de după
Bretton Woods, nu are produse și piețe de desfacere pentru înalte tehnologii, nu de ține
o bază pentru expansiunea geoeconomnica, nu va putea dob ândi statutul de putere
economică mondială fară o putere militară și politică mondială, produce mult pe stoc,
creșterea internă se bazează pe comenzi ale statului și ale provinciilor, construiește
imens și fără a ține cont de cerere sau de disponibilitatea populației de a folosi
facilitățile create.
China trăiește pentru ca America îi recunoaște rolul de atelier de producție, dorește și
are nevoie de produsele chinezești și plătește pentru asta. Altfel, China se va sufoca de
supraproducție și va încetini dramatic ritmul de creștere deoarece piața internă nu are
capacitatea de absorbție a potențialului de producție.
America îi cumpără produsele. Este vorba aici despre: mâna de lucru ieftină, prețuri
ieftine, produse extrem de diverse, raport preț-calitate bun, dorința de a satisface
consumatorul american din palierul social mediu, cu produse medii. Însă când e vorba
de produse strategice, lucrurile se schimbă.
În plan geopolitic și geostrategic amintim că S.U.A. și China sunt două puteri care se
urmaresc cu atenție într-un razboi surd, datorită încercărilor sale de a-și impune
hegemonia în Asia de Est, obiectivul politicii externe americane era sa
“înece” colosul galben, câștigând poziții în zone cu mai mari rezerve de petrol, zone
care în viitor ar putea fi controlate de China, ca rezultat al apropierii geografice și al
anticipatei creșteri economice și militare.
Între timp, devine tot mai evidentă confruntarea dintre cele două puteri în plan
economic, militar, diplomatic, precum și în planul serviciilor secrete.

Bătalia pentru resursele energetice din Asia poate stabili în mod decisiv cine va
deține supremația mondiala în secolul XXI. Politica externă americană din ultimele
decenii ale secolului trecut care țintea lumea arabă e mai ușor de înțeles.
Nici China nu a stat pe loc fiind conștientă că explozia economică pe care o
plănuiește nu ar putea exista decât susținută cu resurse importante de energie și
materii prime. China a semnat numeroase acorduri pentru investiții în Asia Centrala,
Africa, America de Sud-investiții ce vizează în primul rând sectorul energetic. Potrivit
paradigmei actuale de dezvoltare cu resurse energetice clasice, China, ar trebui ca în
urmatorii ani să devină primul importator de petrol al lumii.
India și Japonia joaca roluri cheie în strategia americană de oprire a expansiunii
teritorial-geografice a Chinei. America a impus deja un coridor strategic de influență
care ajunge până în inima Asiei. Este vorba despre Turcia-Irak-Afganistan-Pakistan.
53

RUSIA, CHINA ȘI IRAN
Expertul britanic în apărare Tobias Ellwood, membru al Parlamentului Regatului
Unit, consideră că în următoarele decenii o alianță formată din Rusia, China și Iran ar
putea fi constituită. Din această cooperare toate aceste trei țări ar avea de câștigat:
Rusia poate avea acces la finanțare, China la imensele resurse ale Rusiei și la petrolul
din Iran, ambele țări aflate în proximitatea ei .
Președintele rus Vladimir Putin a reiterat posibilitatea ca Moscova și Beijing să-și
unească forțele într-o alianță militară. Astfel, deși Rusia nu are nevoie de o alianță
militară cu Beijingul, „teoretic, este foarte posibilă”. În opinia lui, faptul că Rusia și
China formează relații mai puternice nu ar trebui să fie o surpriză.
„Rusia și China nu sunt aliați naturali, dar asta se datorează faptului că au acum un
dușman comun în SUA. Trupele lor fac acum exerciții împreună, așa că își învață
reciproc protocoalele și comunică între ele”, a punctat Elwood.
„Cred că Rusia va dori să rămână apreciată. Economia sa este de mărimea Italiei și
suferă din cauza bugetului militar. Singurul mod în care poate susține acest lucru este
cumva, în următoarele câteva decenii, să alunece în spatele Chinei”, a completat
Tobias.
„Există acum o dependență a uneia față de cealaltă mai degrabă decât să se placă doar
una pe cealaltă, din cauza comerțului.”
„China este disperată după minerale și resurse pentru a construi toate lucrurile pe care
le construiește. Jumătate dintre toate lucrurile din lume sunt acum construite în China.
Aceasta este o afirmație colosală. Pentru a face toate aceste lucruri, are nevoie de
importuri, iar Rusia poate oferi o mulțime de lucruri”
„Este un avans natural în ceea ce am discutat deja. China și Iranul au deja legături
foarte puternice. La fel au Iranul și Rusia, întrucât au un interes comun în Siria.
Acesta este un avans natural al punctelor-forte actuale și ceva ce Occidentul ar trebui
să recunoască drept ceva ce am permis să se întâmple”
SOLUȚIA ÎN FAȚA ALIANȚEI RUSIA-CHINA-IRAN
„Primul lucru de făcut este să reconstruim organizațiile internaționale care se
prăbușesc, astfel încât să aibă o influență. Organizația Mondială a Comerțului și
Organizația Națiunilor Unite sunt esențiale pentru a ne sprijini pe ceva”
54

Ellwood a cerut Regatului Unit să conducă schimbările și să stabilească legături mai
puternice cu SUA. „Următorul pas este să ne relansăm cu aliații occidentali pentru a
stabili în ce credem, în ce susținem”
Prin urmare viitoarele decenii riscă să aducă modificări majore în strucrura
geopolitică mondială sub toate aspectele. Statu-quo-ul SUA este cumva amenințat iar
unirea mai multor țări, ca cele prezentate mai sus și poate și altele va face ca lumea să
fie din nou împărțită în sfere de influență aflate într-o competiție acerbă. Istoria o va
demonstra…
sursa: express.co.uk
America dispune azi de dominație în spațiu terestru, dominație maritimă, dominație
în spațiu, si mai ales de dominația armei secrete care este dolarul.
Discuția despre un așa-numit război comercial a primit o atenție deosebită anul
aceasta, fiind alimentată de președintele Statelor Unite, Donald Trump, încă din
campania electorală din 2016, prin promovarea agendei comerciale ,,America prima”
(America First), menită să reducă deficitul comercial al SUA și să protejeze
producătorii locali de concurența externă. Mai mult decât atât, retragerea SUA din
Parteneriatul Trans-Pacific (TPP) în anul 2017, tratat ce a fost promovat chiar de
Washington, sub președinția lui Barack Obama, a fost apreciată pe plan internațional
drept un semnal puternic în fața tendințelor protecționiste ale SUA.
Înainte de toate, este importantă definirea ideii de ,,război comercial”. Conform
Enciclopediei Britannica, războiul comercial reprezintă „situația în care țările în mod
repetat ripostează una împotriva celeilalte prin creșterea tarifelor asupra produselor
celeilalte”.
Tensiunile în comerțul SUA-China au escaladat din august 2017, când Donald
Trump a inițiat o anchetă asupra presupuselor practici comerciale incorecte ale
Chinei, acuzată de concurență neloială și încălcarea drepturilor de proprietate
intelectuală. După șapte luni de investigații, președintele american a anunțat, în
martie, tarife punitive asupra unor bunuri importate din China în valoare de până la 60
de miliarde de dolari.
Debutul măsurilor adoptate de SUA a avut loc în ianuarie 2018, cu impact asupra
mai multor parteneri comerciali ai SUA, prin impunerea tarifelor progresive pentru
mașini de spălat (o taxă de 20% pentru primele 1,2 milioane de mașini de spălat
importate în primul an și de 50% la mașinile importate peste acest număr; taxele vor
scădea la 16% și, respectiv, 40%, în al treilea an) și panouri solare importate (o taxă
de 30% va fi impusă în cazul panourilor solare importate în primul an, taxa urmând să
scadă la 15% până în al patrulea an; vor fi permise anual importurile fără taxe
suplimentare pentru panouri solare neasamblate de 2,5 gigawați).
55

În 2020, Departamentul de Comerț al SUA a recomandat suplimentarea cu 25% a
tarifului pentru oțel importat și cu 10% pentru aluminiul importat în SUA și măsura a
intrat în vigoare în luna martie. Această decizie a fost văzută ca o politică împotriva
Chinei, aceasta fiind principalul producător de oțel din lume. Replica nu a întârziat să
apară și, în aprilie 2018, China a impus tarife asupra a 128 de bunuri americane, în
valoare de 3 miliarde de dolari, precum: carne de porc congelată, resturi de aluminiu
(tarif suplimentat cu 25%), fructe proaspete și uscate, nuci, fistic, ginseng, whisky, vin
(tarif crescut cu 15%), etc.
Mai mult decât atât, în următoarea perioadă, climatul comercial dintre cele două
puteri a devenit mai tensionat, întrucât pe data de 3 aprilie 2018, guvernul american a
propus introducerea unor tarife adiționale asupra unor bunuri importate din China (de
exemplu: televizoare, echipamente medicale, componente ale aeronavelor și baterii),
în valoare de 50 de miliarde de dolari.
În acest context, China a formulat două plângeri la Organizația Mondială a
Comerțului (OMC) împotriva SUA, prin care solicită consultări cu SUA și invocă
faptul că măsurile luate de aceasta nu respectă prevederile Acordului General pentru
Tarife și Comerț (GATT) și ale Acordului privind salvgardarea ale organizației
multilaterale.
Punctul culminant a fost atins pe 6 iulie 2018, creșterile tarifare anunțate de SUA în
primăvară au intrat în vigoare. Astfel, SUA a impus taxe vamale pentru importurile
chineze de bunuri în valoare de 34 de miliarde de dolari, la care Beijingul, previzibil,
a răspuns imediat prin taxe vamale echivalente asupra unor produse americane,
precum: carnea de porc, somonul, soia și automobile.
Represaliile Chinei la aceste măsuri au declanșat noile amenințări ale SUA, de
această dată fiind vorba de tarife asupra unor importuri de 200 de miliarde de dolari,
rundă de tarife care urmează să intre în vigoare din luna septembrie. De asemenea,
președintele american a declarat că ar putea fi vizate alte bunuri în valoare de 500 de
miliarde de dolari, aproape întreaga valoare a exporturilor de bunuri ale Chinei către
SUA din 2017. Materializarea amenințărilor depinde de reacția Chinei și măsurile
luate de aceasta.
China a acuzat SUA că a început „cel mai mare război comercial din toată istoria
economică”, iar Ministerul de Comerț al Chinei a subliniat faptul că ,,Beijingul
promite să nu tragă primul foc de armă, dar pentru a-și apăra interesele naționale și pe
cele ale poporului, China este nevoită să lupte”. Premierul chinez Li Keqiang, prezent
la Summitul China-Europa Centrală și de Est (,,16+1”), care a avut loc în Bulgaria, a
declarat că ,,nimeni nu are de câștigat într-un război comercial, acesta nu este o
soluție”.
În plus față de creșterea taxelor vamale, SUA vrea să introducă restricții privind
investițiile și vizele pentru cetățenii chinezi. Administrația de la Washington declară
că barierele în calea comerțului sunt folosite ca efect de forță pentru a determina
56

China să implementeze reforme economice, inclusiv privind deschiderea piețelor
către companiile americane și încheierea practicilor sale incorecte privind drepturile
de proprietate intelectuală, achiziționarea tehnologiei americane și spionajul
economic. Pe lângă deficitul comercial record, în valoare de 375 miliarde de dolari,
înregistrat în 2017 de SUA în comerțul cu bunuri cu China, președintele Trump este
îngrijorat și de programul lansat de China în 2015 – Fabricat în China 2025 (Made in
China 2025). Acest plan de acțiune urmărește transformarea Chinei într-o putere
tehnologică de prim rang, care să devină lider în domenii de viitor precum inteligența
artificială, robotica, industria farmaceutică și altele.
În ceea ce privește efectele acestui război comercial, părerile sunt împărțite.
„Barierele comerciale nu ar afecta numai ambele țări, ci ar perturba, de asemenea,
lanțurile globale de aprovizionare, crescând prețurile pentru consumatorii din întreaga
lume”. Măsurile luate până acum de SUA au afectat mai mulți parteneri comerciali ai
acesteia, printre care Canada, UE, Mexic și Japonia. Economiile asiatice precum
Coreea de Sud, Taiwan, Vietnam, Malaysia implicate ca intermediare în comerțul
SUA-China, prin exportul de bunuri cum ar fi piese de mașini sau componente pentru
echipamente de comunicații, vor resimți efectele conflictului.
Tensiunile dintre Phenian și Washington s-au intensificat odată cu noile teste de
rachete balistice intercontinentale ale Coreei de Nord, dar și prin schimbul de
declarații acide dintre Donald Trump și Kim Jong-un. De aceea, SUA a impus mai
multe sancțiuni companiilor din Rusia și China, ce au ajutat Coreea de Nord la
realizarea programului nuclear. SUA a anunțat că dorește să îi sancționeze și pe cei
care au ajutat companiile nord-coreene să aibă acces la sistemul bancar al Statelor
Unite. Decizia a venit după votul Consiliului de Securitate al ONU ce implica
sancțiuni mai dure impuse Phenianului. Aceasta este a cincea rundă de sancțiuni
aplicată de către Statele Unite Coreei de Nord, doar pe parcursul acestui an, în urmă
cu aproximativ o lună, SUA înaintând o nouă propunere de sancțiuni la Consiliul de
Securitate al ONU împotriva practicilor Coreei de Nord.
Sancțiunile recente au fost impuse unui număr de 10 companii (6 chineze, 1
rusească, 1 nord-coreeană și 2 din Singapore), dar și pentru 6 cetățeni (4 de origine
rusă, 1 chinez și 1 nord-coreean). SUA dorește să pună tot mai multă presiune pe
Coreea de Nord, din dorința de a reduce fluxul de bani destinați dezvoltării armelor
nucleare de către statul nord-coreean. Astfel, oprirea dezvoltării de arme nucleare este
un element esențial pentru domolirea conflictelor dintre cele două țări. Trebuie
precizat că finanțarea programului nuclear al Coreei de Nord este realizată în mare
parte din vânzarea cărbunelui și a altor resurse naturale, majoritatea firmelor acuzate
de comerț cu Coreea de Nord fiind de origine chineză.
În urma investigațiilor, 3 companii chineze au fost sancționate pentru faptul că au
importat cărbune în valoare de aproximativ 500 de milioane de dolari între anii 2013-
2016, vânzarea cărbunelui din Coreea de Nord fiind estimată anual la 1 miliard de
dolari. Washington dorește de asemenea să recupereze suma de 11 milioane de dolari
57

de la companii din China și Singapore, ce au favorizat sustragerea Coreei de Nord de
la sancțiuni.
Trezoreria Statelor Unite ale Americii a anunțat că va continua să pună presiune pe
Coreea de Nord, până în momentul în care aceasta va renunța la orice proiect de
realizare al unei rachete balistice intercontinentale sau al unui program nuclear. La
scurt timp, secretarul trezoreriei, Steven Mnuchin, a declarat că nu este normal ca
vreun stat să ajute Coreea de Nord să-și dezvolte programul nuclear și că SUA va
continua să îi sancționeze pe toți cei care fac acest lucru.
Răspunsul Coreei de Nord nu a întârziat să apară, astfel, ministrul de externe al părții
nordice, Ri Yong Ho, a spus că Nordul nu va renunța niciodată la programele de
dezvoltare a unor rachete sau arme nucleare, în ciuda amenințărilor primite din Statele
Unite. Nici Rusia nu pare prea fericită de noile evenimente create de către SUA,
ministrul adjunct de externe rus, Sergei Ryabkov, reacționând în urma sancțiunilor
impuse companiilor ruse primite printr-un mesaj scurt și clar, ce face referire la faptul
că Statele Unite a făcut un nou pas în deteriorarea relațiilor cu Rusia. Totodată,
Ambasada Chinei în Washington a spus că se opune sancțiunilor Statelor Unite asupra
Chinei și că implementează deja rezoluțiile Consiliului de Securitate referitoare la
Coreea de Nord. China a subliniat faptul că toate companiile sau indivizii implicați în
finanțarea programului nuclear al Coreei de Nord vor fi cercetați și tratați conform
legii interne chineze. China este pe departe cea mai supărată la aflarea noilor
sancțiuni, oficialii chinezi transmițând un mesaj ferm Statelor Unite, cerând
corectarea imediată a problemei create.
Rex Tillerson, secretar de stat american, și-a exprimat aprecierea asupra faptului că
Phenianul nu a mai testat altă rachetă în urma sancțiunilor primite din partea
Națiunilor Unite, însă declarația sa pare să fi stârnit Phenianul, 26 august fiind
momentul în care Coreea de Nord a testat trei rachete cu rază medie de acțiune. Noul
test a avut succes parțial, o singură rachetă eșuând. Acesta nu a fost nici pe de parte
sfârșitul testelor, Nordul lansând pe data de 29 august o nouă rachetă balistică
intercontinentală deasupra Insulei Hokkaido din Japonia.
Scopul principal al sancțiunilor este acela de a opri fluxul de valută către Coreea de
Nord, valută ce este folosită la dezvoltarea arsenalului nuclear nord-coreean. Rămâne
de văzut dacă aceste sancțiuni își vor îndeplini cu succes scopul, însă limitarea
surselor de venit pe care Coreea de Nord le poate avea prin comerț exterior încetinește
dezvoltarea programului nuclear al Phenianului, forțându-l pe Kim Jong-un să aloce
de altundeva resursele pe care le-ar fi folosit pentru dezvoltarea de focoase nucleare și
rachete balistice intercontinentale.
Președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a lansaT în mod formal o
anchetă cu privire la politicile Chinei privind proprietatea intelectuală. Ancheta
urmează va examina presupusul furt de tehnologie și proprietate intelectuală
americană de către China. Aceasta este prima măsură comercială analizată de către
administrația Trump în relația cu China. Oficialii administrației Trump au declarat că
58

furtul de proprietate intelectuală ar fi estimat la 600 de miliarde de dolari pe an. China
este acuzată de faptul că obligă companiile americane să formeze societăți mixte cu
firme locale chineze, companiile americane fiind astfel nevoite să dezvăluie anumite
secrete referitoare la tehnologiile lor. Oficialii chinezi au negat acuzațiile lui Trump.
Acuzațiile lui Trump au creat un șir lung de reacții atât în Statele Unite, cât și în
China. Ministerul de Comerț al Chinei a insistat să spună că dacă SUA va aplica
sancțiuni asupra Chinei și va afecta relațiile comerciale, China va lua la rândul ei
măsuri. Ziarul China Daily a afirmat în cadrul unui editorial că investigațiile începute
de către Statele Unite ale Americii nu fac altceva decât să distrugă relațiile dintre cele
două țări. În schimb, Donald Trump a declarat că dacă China va ajuta în rezolvarea
conflictului cu Coreea de Nord, se va gândi la o rezolvare a conflictului legat de
comerț și va avea o abordare diferită.
Cele două țări au beneficii una de pe urma celeilalte prin acordurile comerciale, iar
orice declarație sau anchetă poate distruge buna funcționare a economiilor acestora.
Ministerul de Comerț al Chinei a afirmat că problema raportată de Statele Unite ar
trebui rezolvată prin „dialog și consultare”, astfel încât să nu se ajungă la deteriorarea
relațiilor dintre cele două țări.
O altă problemă cu noua investigație a SUA și posibilele tarife impuse împotriva
Chinei este că acestea ar reprezenta o încălcare a regulilor Organizației Mondiale a
Comerțului, din care ambele țări fac parte. Decizia lui Trump de a apela la măsuri
unilaterale, spre deosebire de procedurile de arbitraj ale Organizației Mondiale a
Comerțului ar putea duce la o decizie mai rapidă, dar pune în pericol legitimitatea
acestei decizii și face posibil un război comercial între China și SUA, dacă Beijingul
va contracara, la rândul său, cu tarife vamale.
Guvernul american afirmă cădorește să găsească modalități prin care să rebalanseze
relația de comerț cu China, dar acest lucru nu va fi deloc ușor de realizat.
De asemenea sunt tensionate și relațiile economice cu Coreea de Sud
Inițiat din dorința de a îmbunătăți relațiile bilaterale de comerț, a facilita accesul
firmelor pe piața partenerului și a întări alianța strategică deja existentă dintre cele
două state, acordul de liber schimb dintre SUA și Coreea de Sud (Korea-US Free
Trade Agreement – KORUS) a fost semnat de către George W. Bush și Roh Moo-
hyun în anul 2007, fiind primul acord de acest gen dintre SUA și o țară din Asia.
Acesta a intrat în vigoare în 2012, după mai multe runde de negocieri, în timpul
mandatului lui Barack Obama în SUA și al lui Lee Myung-bak în Coreea de Sud.
KORUS prevede liberalizarea progresivă a comerțului prin eliminarea taxelor vamale
între cele două state. Acordul conține, de asemenea, „protocoale cu privire la
transparența activității economice, proprietatea intelectuală, drepturi de piață și
competiție, în mod specific în domeniul terțiar, de servicii.”
Deși Coreea de Sud reprezintă a șaptea piață pentru export și a șasea furnizoare de
importuri pentru SUA, președintele Donald Trump a anunțatdorința de renegociere a
59

tratatului. Motivul principal din spatele acestei decizii este deficitul comercial pe care
SUA îl are în relația cu Coreea de Sud, acesta fiind de 27,7 miliarde de dolari. În iulie,
Donald Trump a anunțat deschiderea rundelor de renegociere, Biroul pentru Relații
Comerciale al Statelor Unite trimițând înștiințarea oficială către Seul. Deși este încă
neclar când vor avea loc renegocierile, acest demers are un impact puternic pe scena
regională.
Coreea de Sud și-a arătat reticența asupra renegocierii acordului. Guvernul din Seul
a anunțat că „dorește mai întâi o investigație și o analiză asupra efectelor acestuia
pentru a determina dacă acest acord este sursă a deficitului comercial dintre cele două
state”. Mai multe analize economice ilustrează faptul că „deficitul dintre cele două
țări este creat, în mare măsură, din cauza încetinirii importurilor la nivel global, astfel
încât, fără acest acord exporturile americane în Coreea de Sud ar fi fost chiar mai
mici”. De asemenea, Yeo Han-gu, președintele Biroului pentru Politică Comercială
din cadrul Ministerului Comerțului, Industriei și Energiei, a anunțat în cadrul unei
conferințe de presă dorința Coreei de Sud de „a arată că o eventuală încheiere a
acordului va răni companiile americane”.
Mai mult, există părți din acord pe care Coreea de Sud poate dori să le renegocieze,
acestea incluzând politicile stricte de drepturi asupra proprietății intelectuale sau
sistemul de taxare al automobilelor. Dacă cele două state nu pot ajunge la o înțelegere,
există șansa că acordul de liber schimb să fie anulat, fapt cu potențiale consecințe
imense pentru mai mulți actori.
În primul rând, atât Coreea de Sud, cât și SUA beneficiază de pe urma acestui acord.
În cazul SUA, în special din cauza tendinței protecționiste ilustrată de dorința de
renegociere a mai multor acorduri economice, aceasta riscă să piardă o mare parte din
piețele de desfacere și să îngreuneze extinderea companiilor americane pe glob.
Renegocierea tratatului ar crea probleme economice și pentru Coreea de Sud, această
putând să acceseze mult mai greu piețele americane și riscând să piardă o bună parte
din importurile americane.
Renegocierea acestui acord vine în contextul în care SUA deja s-a retras din
Parteneriatul Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership – TPP), un acord de liber
schimb inițiat în timpul mandatului lui Barack Obama, între SUA și 11 state: Japonia,
Malaysia, Vietnam, Singapore, Brunei, Australia, Nouă Zeelandă, Canada, Mexic,
Chile și Peru. La nivel politic, renegocierea întărește ideea că SUA dorește o
implicare mai puțin activă în regiunea Asia-Pacific și „ridică întrebări privind nivelul
de responsabilitate cu care SUA își gestionează alianțele”.
În același timp, renegocierea tratatului și poziția SUA în regiune lasă loc Chinei
pentru a caștiga influență. În contextul în care state precum Filipine, unul dintre cei
mai importanți aliați ai SUA în regiune, încep să se orienteze spre China, SUA își
poate pierde poziția vitală pentru stabilitatea regională. În plus, o astfel de măsură
amenință alianța SUA-Coreea de Sud. În special în contextul luptei împotriva
Phenianului, este crucial că cele două state să mențină o alianță puternică, fără semne
de slăbiciune.
60

RELAȚII ECONOMICE
SCHIMBURILE COMERCIALE ROMÂNO-AMERICANE
Conform datelor din statistica vamală americană, la 30 iunie 2017, volumul total al
schimburilor comerciale ale României cu SUA s-a cifrat la 1581,7 milioane USD, din
care 1064,7 milioane USD au reprezentat exporturile românești, iar 517 milioane
USD, importurile din SUA.
În primul semestru al acestui an, principalele categorii de produse exportate în SUA
au fost:
– Cod 334 – computere și produse electronice – 227,9 milioane USD – 21,4% din
total
– Cod 336 – echipament de transport – 118,3 milioane USD – 11,1% din total
– Cod 326 – produse din plastic și cauciuc – 118 milioane USD – 11,1% din total
– Cod 333 – mașinării, cu excepția celor electrice – 102,6 milioane USD – 9,6% din
total
În ceea ce privește importurile din SUA, în perioada analizată, principalele grupe de
produse au fost:
– Cod 334 – computere și produse electronice – 140,5 milioane USD – 27,2% din total
– Cod 336 – echipament de transport – 129,6 milioane USD – 25,1% din total
– Cod 333 – mașinării, cu excepția celor electrice – 62,2 milioane USD – 12% din
total
– Cod 335 – echipamente electrice – 31,9 milioane USD – 6,2% din total
Potrivit datelor statistice publicate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, la
sfârșitul lunii iunie 2017, SUA ocupau poziția a 14-a în topul statelor cu investiții
străine în Români (3,49% din totalul investițiilor străine). Sectoarele în care
investițiile americane au cea mai mare pondere sunt: industria auto; industria
construcțiilor de mașini; utilaje și echipamentele; agricultura și industria alimentară;
tehnologia informației; energie; servicii financiare; industria electronică; industria
chimică și farmaceutică; comunicațiile; turism.
Printre cele mai importante companii americane cu investii directe în România se
numără: ADM, Aecom, Alcoa, Amgen, Bungee, Cargill, Citibank, Coca-Cola, Colgate
Palmolive, Cooper Cameron, Delphi Packard, Euro Tire, Eli Lilly, Flextronics, Ford,
General Electric, GE Money, Hewlett Packard, Hilton, Hoeganaes, Honeywell, IBM,
61

Johnson Controls, JW Marriott, Kodak, Kraft, McDonald's, Met Life, Microsoft, New
Century Holding, Office Depot, Oracle, PepsiCo, Philip Morris, Procter & Gamble,
Qualcomm, Raytheon, Romanian-American Enterprise Fund, Sigma Blazer,
Smithfield Foods, Timken, UPC, Visa, Washington International Group/URS.
62

CAPITOLUL 6
CONCLUZII
Postcapitalismul este o lume a informației și a banilor, o lume a tehnologiilor înalte
care pot acoperi în mod spectaculos orice creștere a masei monetare.
America expansionează monetar, transformand dolarul – într-o armă, modernă și
subtilă, instrument de conducere a proceselor economice și politice globale.
Orice decizie de politică monetară luata la Washington influențează acumularea,
competitivitatea și nivelul de trai din orice țară a lumii și putem spune că America a
luat în serios rolul de singură superputere economica a secolului XXI.
Cele 2000 de miliarde de dolari economisiți de China prin investire în bonuri de
tezaur americane nu mai par a însemna prea mult daca ne gândim că numai cu ocazia
acestei crize SUA a pus pe piața monetară internațională peste 5000 de miliarde de
dolari. Aceste sume susțin un sistem bancar extrem de puternic, multinațional, centrat
în jurul puterii militare și economice americane.
Lumea se schimba.
Dolarul, ca arma, are câteva avantaje: este eficace, este subtil, asigura o dominație
permanentă, NU are costuri în vieți omenești, acționează concomitent la nivel
planetar, dependența nu produce revoluții și războaie.
Noua economie financiară se autonomizează, își are propriile sale legi și modalități
de existență. Bani, comunicații, informație, iată rețeta secolului XXI.
Ce știm sigur este că într-o evoluție firească, generațiile următoare vor asista la
mutații formidabile în ceea ce privește tehnologia și capabilit ățile umane. Este posibil
ca oamenii viitoarei planete, indiferent de rasa, religie, culoare, s ă se solidarizeze, a șa
cum anticipează Fukuyama în jurul unui proiect comun ale c ărui repere fundamentale
vor fi: individualismul civic și social, proprietatea privat ă, egalitatea șanselor,
caracterul contractual al institu țiilor, identitatea, subsidiaritatea (primatul regulilor
locale), sustenabinitatea ecologic ă, patrimoniul comun, diversitatea (natural ă și
culturală), drepturile umane fundamentale, garan ția și securitatea alimentelor, garan ția
calitătii mărfurilor, echitatea – valori care pot da un proiect comun al națiunilor într-o
posibilă lume a viitorului.
63

BIBLIOGRAFIE
1.Chari, V ., Kehoe, P., „Financial crises as herds: overturning the critiques”, Journal
of Economic
2.Soros, G. (2002). Despre globalizare, Editura Polirom, Iași
3.Financial Stability Forum, „Report of the financial stability forum on enhancing
market and institutional resilience: follow-up on implementation”, 2008,
www.fsforum.org.
4.Institute of International Finance, “Final Report of the IIF Committee on Market
Best
5.www.iif.com.
6.Criza economică și financiară actuală –aspecte noi sau revenirea la vechile
probleme?
Paradigme, cauze, efecte și soluții adoptate Felix-Costinel Totir Academia Tehnică
Militară, București Ingrid-Mihaela Dragotă Academia de Studii Economice, București
7.Britannica online 2013, article The Financial Crisis of 2008: Year In Review 2008,
Primary Contributor: Joel Havemann.
8.Fiege, Mark. The Republic of Nature: An Environmental History of the United
States (University of Washington Press; 2012) 584 pages
9.Outline of U.S. History (http:/ / www. america. gov/ publications/ books/ history-
outline. html), an American history e-book from the U.S. Department of State
10.Istoria Statelor Unite ale Americii Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?
oldid=7353557

11.Ciochina Iuliana – Marile puteri și forțe în economia mondială, Editura
Independența Economică, Pitești, 2000
12.Dobrota Nita – Dictionar de economie, Editura Economica, Bucuresti, 1999
13.Dumitrescu S., Marin G., Puiu O. – Economie mondiala, Editura Independența
Economica, Pitesti, 2003
14.Niță Ion – Politicile și economia Uniunii Europene. Integrarea României, Ed.
Independența Economică, Pitești, 2010,
64

15.Puiu Ovidiu, ș.a. – Economie si organizatii mondiale, Editura Independența
Economica, Pitesti, 2010
16.www.bwater.com/home/research-press
17.www.economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-15762594-analiza-impactul-crizei-
fiscal-bugetare-asupra-economiei.htm
18.www. geopolitics.ro
19.www.iem.ro
20.www.imf.org/external/datamapper/index.php
21.www.mfa.gov.md/gae/ghid.sua.html
22.www.money.ro
23.www.World Economic Outlook.com
24.www.ZiarulCapital.ro
25.John A. Garraty, The Great Depression (1986)

26.https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_U.S._states_and_territories_by_area.
27.http://www.pewforum.org/religious-landscape-study/
28.https://www.bea.gov/data/gdp/gross-domestic-product – U.S. Department of
Commerce Bureau of Economic Analysis
29.http://data.worldbank.org/indicator/NY .GDP.PCAP.CD – World Bank national
accounts data
30.http://ticdata.treasury.gov/Publish/debtb2017q4.html – Department of the Treasury
31.http://www.mae.ro/node/2087
32.http://www.whitehouse.gov/
33.http://www.usa.gov, http://www.welcometousa.gov/
34.http://www.senate.gov/
35.http://www.house.gov/
65

36.http://www.state.gov/
37.http://www.america.gov
38.http://www.dhs.gov/index.shtm
39.Great Depressions of the Twentieth Century, editat T. J. Kehoe și E. C. Prescott
40.Amintiri despre viitor: criza din 1929-1933, Andrei Crăciun, Vlad Stoicescu, 12
decembrie 2008, Evenimentul zilei
41.Marea criză din 1929, varianta 2008, 24 octombrie 2008, Vlad Stoicescu,
Evenimentul zilei
42.„United States”. Fondul Monetar Internațional
43. www.mae.ro/node/2087
44.La France et les institutions de Bretton Woods 1944-1994, Comité pour l'histoire
économique et financière de la France, 1998, 379 pages.. Actes d'un colloque tenu en
1993.
45.Breman, L, (2008). Viața pe credit. Criza capitalismului și ideile de urmat, Revista
22, nr.47/976 (2008)
46.Brzezinski, Z.,(2000). Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele
sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București.
47.Fukuyama, F., (1994), Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia, București.
48.Huntington, S., (1994). Viața politică americană, Editura Humanitas, București.
49.Huntington, S., (1998), Ciocnirea civilizațiilor, Editura Antet, București.
50.Kissinger, H., (2007), Diplomația, Editura Bic All, București.
51.Krugman, P., (2009), Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008, Editura
Publică, București.
52.Roubini, N., Mihm, S., (2010), Economia crizelor, Editura Publica, Bucuresti.
66