Cap 1 DEFINIȚIE, IMPORTANȚĂ, ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA ARBORICULTURII ORNAMENTALE……………… 1.1 Definiția, obiectul de studiu și legătura cu alte… [625969]

1 Cuprins

PARTEA GENERALĂ

Cap 1 DEFINIȚIE, IMPORTANȚĂ, ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA
ARBORICULTURII ORNAMENTALE………………
1.1 Definiția, obiectul de studiu și legătura cu alte discipline ……..
1.2 Definiția, obiectul de studiu și legătura cu alte di scipline. …….
1.3 Istoricul, evoluți a și dezvoltarea arboriculturii ornamentale ….
Cap. 2 ORGANOGRAFIA PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE…………………………………………………………………..
2.1 Clasificarea plantelor lemnoase ornamentale………. ……………….
2.2 Organele componente ale plantelor lemnoase ornamental …….
2.2.1. Rădăcina …………………………………………………………………
2.2.2. Tulpina …………………………………. ………………………………..
2.2.2.1. Lujerii. ………………………………………………………..
2.2.2.2. Mugurii.. ……………………………………………………..
2.2.2.3. Frunza…. ……………………. ………………………………
2.2.2.4. Floarea……………………………………………………….
2.2.2.5. Fructul………………………………………………………..
2.3 Biologia plantelor lemnoase ornamental ………………………………
2.3.1. Particularitățile creșterii, dezvoltării și înmulțirii plantelor
lemnoase ……………………………………………………………
2.3.2. Particularitățile biochimice ale plantelor lemnoase………
Cap. 3 ECOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE
ORNAMENTALE …………………………………………………………………..
3.1 Relațiile cu factorii mediului ambiant…………………………………
3.1.1. Factorii abiotici………… …….. ……………………………………..

2 3.1.1.1. Factorii climatici…… …………………………………….
3.1.1.2. Factorii edafici(solul)……………………………………
3.1.1.3. Factorii orografici…………………. …………………….
3.1.2. Factorii biotici…………. ……………………………………………..
3.1.3. Factorii antropici.. ……………………………………………………
3.2 Zonarea speciilor lemnoase……. ………………………………………….
3.2.1. Zonarea naturală….. ………………………………………………….
3.2.2. Zonarea speciilor lemnoase ornamentale…………………….

3 PARTEA SPECIALĂ

Cap. 4 ARBORI ȘI ARBUȘTI RĂȘ INOȘI …………………………………
4.1. FAMILIA ARAUCARIACEAE …………………………………………
4.1.1. GENUL ARAUCARIA ………………………………………………
4.2 FAMILIA CEPHALOTAXACEAE ……… ……………. ……………..
4.2.1. GENUL CEPHALOTAXUS ……………………………………….
4.3 FAMILIA CUPRESSACEAE ……… …………………………………..
4.3.1. GENUL CHAMAECYPARIS …………………………………….
4.3.2. GEN UL CUPRESSUS ………. ……………………………………..
4.3.3 . GENUL LIBOCEDRUS …………… ………………………………
4.3.4. GENUL JUNIPERUS ……………………………………………….
4.3.5. GENUL THUJA ……… ……………………………………………….
4.4 FAMILIA GINKGOACEAE ……… …………………………………….
4.4.1. GENUL GINKGO ……………………………………………………
4.5 FAMILIA PINACEAE …………….. ……………………………………..
4.5.1. GENUL ABIES ………………………………………………………..
4.5.2. GENUL CEDRUS ……………………………………………………
4.5.3. GENUL LARIX ………. ………. ………………………………………
4.5.4. GENUL PICEA ……………….. ……………………………………..
4.5.5. GENUL PINUS ……………………………………………………….
4.5.6. GENUL PSEUDOTSUGA …………………………………………
4.5.7. GENUL TSUGA ………………………………………………………
4.6 FAMILIA TAXACEAE ……………………………………………………
4.6.1.GENUL TAXUS ………… ……………… ……………………………..
4.6.2. GENUL TORREYA ………………………………………………….
4.7 FAMILIA TAXODIACEAE ……….. ……………………………………
4.7.1. GENUL CRYPTOMERIA ………………………….. ……………..
4.7.2. GENUL METASEQUOIA …………………………………………
4.7.3. GENUL SEQUOIA ………………………………………………….
FAMILIA TAXODIACEAE …………………………………………….
4.8.1. GENUL TAXODIUM ……… ………………………………………

4 Capitolul 1

DEFINIȚIE, IMPORTANȚĂ, ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA
ARBORICULTURII ORNAMENTALE

1.1 Definiția, obiectul de studiu și legătura cu alte discipline

Arboricultura ornamentală este o știință horticolă care are ca obiect de studiu
cunoașterea plantelor lemnoase sub raportul însușirilor botanice, decorative și al
particularităților biologice și ecologice, precum și cunoașterea tehnologiilor de producere și
cultură a acestora.
Speciile lemnoase ornamentale, decorează prin coroană, lujeri, frunze, flori și fructe.
Acestea au forme, mărimi și culori diverse în funcție de specie, fenofază și vârstă.
Principalul obiect de studiu al arboriculturii îl constituie plantele lemnoase care a u în
primul rând valoare estetică și în al doilea rând au rol utilitar, motiv pentru care se utilizează
pentru decorarea parcurilor, grădinilor, scuarurilor.
Speciile lemnoase ornamentale se împart în specii indigene( Picia, Fagus, Salix și
Populus ) și spe cii exotice( Liriodendron, Magnolia, Ginkgo etc.)
Arboricultura ornamentală sudiază pe lângă specia de bază și cultivarurile decorative
ale acesteia, care în decursul vremii, ca urmare a muncii de ameliorare și creare de forme noi
au devenit tot mai numeroa se și mult diferite de specia de bază.
După forma de creștere, durata de viață și dimensiunile atinse se deosebesc
următoarele categorii de plante lemnoase: arbori, arbuști și liane.
Menținerea plantelor în cultură se face utilizând un material săditor pr odus în
pepiniere specializate.
În alegerea soiurilor și amplasarea lor se ține cont de teren. Terenurile pe care se
plantează speciile lemnoase ornamentale sunt amplasate începând de la câmpie și până la
munte, pe versanții cu expoziții diferite, pe teren uri cu factori poluanți permanenți sau
sezonieri, pe soluri a căror însușiri fizice sunt variabile în timp și spațiu.
Scopul urmărit de Arboricultura ornamental ca discipli nă de studiu este de a asigura
cunoștin țele fundamentale privind sistematica și biol ogia plantelor lemnoase ornamentale,
arealul de cultură, înmulțirea acestora, cerințele ecologice, tehnologia de cultură și
particularitățile pe isagiste în vederea utilizării lor în spațiile verzi.
Ca ramură economică a horticulturii, Arboricultura ornamen tală urmărește asigurarea
producerii în pepiniere a materialului săditor în concordanță cu teritoriul deservit, prin
aplicarea unor tehnologii modernizate sau industrializate, care să permită reducerea prețului
de cost și sporirea indicilor de producție, c alitativ și cantitativ, pe unitatea de suprafață.
Materialul săditor utilizat în spațiile verzi, trebuie să asigure ornametarea c ât mai rapidă a
suprafețelor amenajate.
Arboricultura ornamentală se împarte în două părți distincte și anume: partea generală
și partea specială.
Partea generală se referă la clasificarea plantelor, la cerințele acestora față de factorii
de mediu, principii și metode de înmulțire, tehnici de producere a materialului săditor și
criteriile de utilizare în spațiile verzi. Iar partea specială, care sudează morfologia și biologia
fiecărei specii cu cultivarurile și varietățile specifice. Prezintă de asemenea și cerințele
ecologice și tehnologiile specifice ale acestora.

5 Arboricultura ornamentală utilizează cunoștințe importante furniza te de alte științe
fundamentale și aplicative, cum ar fi: Botanica, Ecologia, Dendrologia, Fiziologia, Pedologia,
Agrochimia, Protecția plantelor, Ameliorarea plantelor, Mecanizare, Management etc.
Cele mai strânse legături le are cu Dendrologia și Silvicu ltura, științe care studiază
ecologic, morfologic și forestier speciile lemnoase spontane din diferite areale geografice.
Arboricultura ornamentală utilizează parțial aceste informații, dar insistă pe comportarea în
ecosistemul urban a speciei de bază, dar mai ales a varietăților și cultivarurilor obținute din
aceasta.
Pentru recunoașterea și descrierea plantelor se apelează la cunoștințele de Botanică,
iar pentru înțelegerea comportării speciilor lemnoase ornamentale sub influența factoriilor de
mediu se f olosesc cunoștințele de Ecologie și Fiziologie vegetală.
Alegerea solurilor potrivite pentru cultura plantelor lemnoase ornamentale, lucrările
de pregătire și întreținere, dirijarea nutriției și combaterea bolilor și dăunătorilor se realizează
pe baza cuno ștințelor însușite de la disciplinele de Pedologie, Agrotehnică, Îmbunătățiri
funciare, Agrochimie și Protecția plantelor.
Pentru diversificarea materialului săditor se apelează la Ameliorarea plantelor
horticole, Biotehnologii, Micropropagare și Genetică.
Arboricultura ornamentală pune la dispoziția Amenajării pesagistice, noțiuni și
elemente necesare amenajării spațiilor verzi.
Creșterea continuă a interesului pentru speciile lemnoase ornamentale a făcut ca
activitățile specifice acestei ramuri să se baze ze în totalitate pe tehnici moderne.
În aceste condiții se poate spune c ă Arboricultura ornamentală este o știință de sine
stătătoare, independentă și cu un specific aparte în ceea ce privește metodele de studiu.

1.2. Importanța arboriculturii ornamentale

Importanța Arboriculturii ornamentale ca sector de producție decurge din funcțiile
complexe ale vegetației lemnoase: crearea unui climat mai favorabil sănătății oamenilor,
atenuarea poluării atmosferice, protecția solului și apelor, valorificarea terenur ilor
necorespunzătoare pentru agricultură și construcții, înfrumusețarea spațiilor verzi exterioare, a
străzilor și zonelor construite, etc.
Parcurile, grădinile, scuarurile, plantațiile căilor de circulație, grădinile locuințelor,
grădinile instituțiilor, zonele de agrement ș.a. constituie un atribut al dezvoltării moderne.
Aceste amenajări constituie beneficiarul principal și factorul motric al producției de plante
lemnoase ornamentale.
Conștienți în mod instructiv de valoarea spirituală a plantelor, oame nii se simt fericiți
atunci când trăiesc înconjurați de verdeață.
Este cunoscut efectul hidrologic al arborilor și arbuștilor manifestat prin reținerea
precipitațiilor atmosferice, favorizarea formării precipitațiilor, echilibrarea alimentării pânzei
freatice de apă, a izvoarelor cu apă potabilă, minerală sau industrială, purificarea scurgerilor
de apă pe terenurile în pantă.
Vegetația lemnoasă existentă mai ales în grup si masiv exercită influențe asupra
factorilor climatici, determinând apariția de micr oclimate ameliorate, cu amplitudini
climatice mai mici, cu frecvențe și viteze mai reduse a vânturilor, cu umidității atmosferice
ridicate, cu intensități reduse ale radiației solare. Arboricultura ornamentală prezintă
importanță sanitară, recreativă, est etică și economică.

6 Importanța sanitară a plantelor ornamentale, provine din ansamblul de influență și
însușiri ce pot contribui la realizarea unor condiții de mediu mai favorabile vieții umane.
Dintre factorii mediului înconjurător cu influnență fiziolog ică pozitivă menționăm:
compoziția, puritatea și temperatur a aerului.
Compoziția aerului este îmbunătățită ca urmare a specificului de producere în timpul
fotosintezei a oxigenului și de consumare a CO2. Pentru obținerea unei tone de masă
lemnoasă se consu mă 1,8 tone CO2 și se elimină 1,3 tone O2.(GIURGIU, 1978).
Efectul benefic al vegetației lemnoase se resimte și prin ozonul cu care se îmbogățește
aerul prin oxidarea substanțelor organice din lit ieră și mai ales a terebentinei d in rășină.
Aceasta , activaz ă arderile din organism, fortifică și creează un spor de vitalitate, bună
dispoziție;de asemenea, acționează ca un narcotic ușor, micșorează iritabilitatea și acționează
ca un dezodorizant.(FILOFTEIA NEGRUȚIU,1980).
Influenț e psihico -sanitare , asupra omulu i manifestă forma coroanelor, culoarea
frunzelor, a florilor, fructelor, gruparea vegetației, armonia volumetrică a liniilor exterioare.
Forma conică a coroanelor influențiază psihicul în mod stimulator, dinamic, având un
efect ex citant. Efectul se datorea ză modului cum sunt dispuse ramurile. Dacă ramurile sunt
orientate spre verticală, emoțiile sunt dinamizate la maxim. Dispunrea orizonatlă a r amurilor
realizează o dinamizare moderată a emoțiilor. Ramurile dispuse pendent, stimulează cel mai
puțin psihicul uman influențându -l spre melancolie.
Forma columnară a arborilor stimulează elanul spiritual, dezvoltă fantezia spre idei
înalte, iar aceste plante grupate pe rânduri sau mase compacte inspiră sentimente solemne.
Forma sferică a coroanei creează imaginea desăvârșirii de sine, având însă un caracter
static.
Forma umbelată a coroanelor generează o ima gine statică, plată, orizontală. Care poate
constituii un cadru calmant. Această formă creează impresia apărării, a ocrotirii sau a
protecției.
Froma pendentă a coroanei, inspiră o stare psihică statică, de pasivitate împăciuire,
tristețe, constituind în peisaj un factor ca un emenent calmant.
ROSIN (1975) afirmă că vegetația lemnoasă are, de asemenea, un rol activ în reducerea
zgomotului. Astfel, absorția și dis persia sunetelor în cazul unei plantații compacte de arbuști
diminuează zgomotele până la 50% din valoarea inițială.
Culorile calde (galben, portocaliu, roșu și brun) încântă privirea, fiind considerate culori
active, ce determină buna dispoziție, în timp ce culorile reci (albastru ultramari n și cel violet)
sunt culori pasive, care deprimă, cu influnețe inhibitoare ale proceselor psihice.
Roșul este o culoare explozivă, activă care simblolizează temperament, dragoste de
viață. Are influența cea mai stimulat oare asupra psihicului. Efectul dinamizant al acestei
culorii și buna dispoziție se tranformă însă repede în oboseală.
Culoarea galbenă are efect învior ător care predispune la veselie, optimism și
comunicativitate.
Albastrul creează impresia de întindere, distanță, nemărginire și ideal. De asemenea
simbol izează infinitul, depărtarea și credință, predispune la calm și liniște interioară.
Pe lângă importanța santitară pe care o au speciile lemnoase mai prezintă și importanță
recreativă. Importanța recreativă a speciilor lemnoase derivă din efectul pe care îl exercită
asupra psihicului uman.
Cultivarea plantelor se realizează în primul rând din nevoia permanentă a omului de
frumos . Frumuseț ea este dată de armonia și farmecul liniilor, formelor și cul orilor pe care le

7 întrunește o singură ființă, un obiect, o plantă, un peisaj și care au valoare estetică și trezesc
admirația.
Importanța estetică a plantelor ornamentale crește și devin e tot mai complexă în
condițiile gradului sporit de civilizație care corespund e epocii contemporane. Vegetația
lemnoasă aduce un mare aport și în domeniul esteticii sonore. Astfel foșnetul frunzelor,
trosnetul ramurilor uscate atunci când sunt călcate sau lovite, fâșâitul produs prin trecerea
peste un covor de frunze, completat de s usurul apelor și cântecul păsărilor, constituie câteva
surse de satisfacție și plăcere, care intră în categoria esteticii sonore.
În multe țări cultura arborilor și arbuștilor decorativi reprezintă un compartiment
economic important, atât prin numărul mare de întreprinderi productive, cât și prin volumul
producției și al exportului de material săditor.
Interesul pentru disciplină provine din necesitatea cunoașterii, a studierii din toate
punctele de vedere, dar în special din punct de vedere morfologic, eco logic și ornamental a
sortimentului din cultură și din flora spontană.

1.3. Istoricul, evoluția și dezvoltarea arboriculturii ornamentale

Deși nu se cunoaște cu exactitate originea plantelor lemnoase ornamentale, cercetările
efectuate în țările cu o vec he civilizație aduc dovezi că popoarele antice cultivau pe lângă
plantele cu importanță alimentară și plante cu importanță decorativă. Vegetația ca și produs
efemer al natuii apare prezentă în trecutul istoric în gravuri , în piatră , scrieri liter are sau
legende.
În decursul timpului s -au facut numeroase descoperiri arheologice care atestă faptul că
în cele mai vechi timupuri omul a fost impresionat de frumusețea plantelor din jurul său. Au
demonstrat acest lucru pictândul -le pe pereții peșterilor în care lo cuiau și gravându -le pe arme,
unelte, construcții funerare etc.
Documentele vechi, înscripțiile, desenele, descoperite pe conntinentul asiatic, în țări
precum Persia, Siria, Mesopotamia, Egipt, Iran, Iudeia, China și Japonia, amintesc de cultura
și utiliza rea plantelor lemnoase ornamentale încă din antichitate. În grădinile persane idea
fericirii omenești era legată de promovarea respectului sacru pentru plantarea și cultivarea
plantelor ornamentale (Encyclopaedia Britannica , 2014) .
Egiptenii timpurii trans plantau arbori cu balot de pămâ nt. Filozoful grec Teofrast a scris
Peri Phyton Historia ("anchetă Plante"), în care a discutat despre transplantare a arborilor și
arbustilor dar și despre tratarea ră nilor apărute pe aceste plante .
Horticultorul englez John Evelyn, în Sylva lui, a ținut un discurs de spre pădure despre
propagarea lemnului (1664) . De asemenea a forit consiliere de consiliere despre tăierea
arborilor , despre control ul al insectelor, tratarea rănilor și transplantare (Encyclopædia
Britannica , 2014 ).
Grădinile suspendate din Babilon și -au cucerit faima prin originalitatea armonizării
terenului amenajat de om, sub formă de terase succesive, cu ve getația lemnoasă din peisajul
natural.
La periferia orașelor indiene existau suprafețe mari, amenajate cu grijă pentru odihnă și
distracție.
În grădinile din China pe lângă trandafiri care erau foarte prețuiți se găseau și pruni,
considerați ca fiind vesti tori ai primăverii, pini, care simbolizau fermitatea și forța de caracter,
bambus, care însemna prietenia neșovăitoare.

8 În Japonia era creată o atmosferă mistică în jurul unor plante ornamentale, p recum
palmierul, considerat a fi a prințesei luminii, statu t de care se bucură și azi. Arbuști cu coroana
artistic tăiată erau prezenți în faimoasele grădini ale lui Solomon rege al Israelului care a fost
un talentat și iscusit grădinar. El cultiva o mare variabilitate de plante și cunoștea tehnica
înmulțirii prin butași a multora dintre ele.
Foarte vestite prin sortimentul variat și calitatea amenajărilor erau și grădinile din
Grecia și Roma antică. Romanii au descoperit arta altoirii în ochi și despicătură, tehnici care
au rămas până în prezent principalele meto de de altoire.
De-a lungul Evului Mediu, pă durile din Anglia au avut trei întrebuințări: cherestea
pentru marină, lemn de foc pentru oamenii de rând și joc de producție pentru micii nobilimi
(Hunter 1985).
În zilele lui Carol, cea mai mare parte a Franței și Germaniei a fost acoperit ă cu pă duri.
În Germania se pare că încă plantațiile de arbori ornamentali au apărut în n secolul al XV-lea.
Încă din secolul XIV și până în secolul XX datorită faptului că s -au extins legăturile
dintre America, Africa, Asia și Australia, Europa se îmbogățește cu foarte multe specii
lemnoase decorative folosite în special pentru amenajările specifice secolului.
Preocuparea pentru lărgirea sortimentului de specii și varietăți ornamentale și a
perfecționări modalitățiilor de grupar e a plantelor în peisaj a început în secolulul XX.
În România, amenajarea grădinilor și parcurilor a cunoscut tendințe de accelerare în
secolele XVIII -XX.
Leyvraz în anul 1841 a înființat în București prima pepinieră dendrologică ornamentală,
unde se prod ucea Spiraea, liliac, prun, cireș și alte specii decorative. Datorită cererii mari de
puieți ornamentali s -au înființat noi pepiniere dendologice îm Pipera, Buftea, Cluj -Napoca,
Aiud, Timișoara, Oradea, Simeria și Agigea.
În ultimele decenii se poate vorb ii în toate țările lumii de o adevărată industrie în
producerea plantelor lemnoase decorative, ca urmare a accentuării gradului de urbanizar e.,
astfel pe Glob se estimează că suprafața totală de pepiniere dendrologice este de peste 155.000
ha, din care S.U .A. și Canada dețin mai mult de 1/3 iar Germania, Japonia, Franța și Italia au
fiecare câte aproximativ 10% din suprafața mondială.
În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemnoase este Germania,
urmată de Franța, iar cel mai mare export ator de plante ornamentale lemnoase este Olanda,
urmată îndeaproape de Germania și Belgia.
În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată. Suprafețele de
pepiniere dendrologice sunt reduse (cca. 440 ha), dacă ne referim numai la pepini erele
aparținând Primăriilor, R A. Romsilva, Ad ministrației SNCFR, Direcțiilor Regionale de
drumuri și poduri și Stațiunilor de Cercetare Pomicolă.
După anul 1994 s -a remarcat apariția izolată a unor mici pepiniere particulare, unele
chiar numai în scop c omercial. De asemenea au apărut “importatori de plante de pepinieră”
care comercializează mai ales conifere, dar și arbori și arbuști foioși, în containere.
Dezvoltarea sectorului particular în economie și servicii conduce la o creștere
progresivă a cereri i de plante lemnoase ornamentale pentru amenajări se sedii de firmă,
locuințe, case de vacanță, hoteluri, popasuri turistice, restaurante ș.a.
Unele programe de interes național (crearea rețelei de autostrăzi și drumuri
modernizate) vor determina solicităr i masive de material săditor ornamental pentru plantațiile
stradale.
De asemenea, se impune o diversificare și dezvoltare a producției de arbori și arbuști în
vederea refacerii și reamenajării spațiilor verzi intra și extravilane.

9 Activitatea de cercetare în acest domeniu (arboricultură ornamentală) se desfășoară în
stațiunile de cercetare pentru pomicultură și cele pentru silvicultură, în cadrul Facultăților de
Horticultură și în unele Institute de cercetare ale Academiei Române.
Lucrarea de față se doreș te a fi o sinteză a ultimelor studii și cercetări din țară și din
străinătate în domeniul sortimentului de specii și varietăți lemnoase ornamentale. Lucrarea se
adresează în primul rând studenților horticultori și pesagiști , dar și specialiștilor din
învăț ământ, cercetare, producție și proiectare, precum și tuturor celor interesați în cultivarea și
utilizarea acestor plante.

10 Capitolul 2

ORGANOGRAFIA PLANTELOR
LEMNOASE ORNAMENTALE

2.1. Clasificarea plantelor lemnoase ornamentale

După forma de creștere, durata de viață și dimensiunile atinse se deosebesc
următoarele categorii de plante lemnoase: arbori, arbuști, subarbuști și liane.
Arborii. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină, cu o durată de viață lungă, de la
zeci la sute, chiar mii de ani, care ating înălțimi de cel puțin 7m, în cazuri excepționale pot
depăși 100 m și tulpini cu diametre mari.
Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri, produc lemn și
alte materii prime ca rășini, coajă, substanțe tanante și exercită o influență benefică asupra
mediului înconjurător.
Arborii ornamentali sunt cultivați pentru însușirile lor decorative dar trebuie subliniat
că majoritatea speciilor forestiere au și remarcabile calități ornamentale.
Forma arborilor diferă de la o specie la alta, fapt care permite deosebirea acestora
după portul lor. Se face o distincție între forma arborelui crescut izolat care are o forma
specifica sau habitus și forma arborelui crescut în masiv, denumită forma forestieră.
Arborii izolați prezintă de obice i o tulpină scurtă și îngroșată la bază, coroana mult
dezvoltată în lărgime (poate să coboare până la sol). La forma forestieră tulpina este dreaptă,
cilindrică, înaltă, curățată de craci pe mari lungimi și o coroană restrânsă, concentrată spre
vârful tulp inii. La rășinoase, coroană este de obicei conică, piramidală, neregulată. La foioase,
coroană este globuloasă, ovoidă, obovoidă , piramidală, neregulată, cu goluri, întreruptă etc.
În funcție de înălțimea realizată la maturitate arborii se împart în:
– arbori de mărimea I, care depășesc 25m înălțime;
– arbori de mărimea II, cu înălțimi între 15 și 25 m;
– arbori de mărimea III, cu înălțimi între 7 și 15 m.
Pomii fructiferi. Sunt plante lemnoase, uneori de dimensiuni mari, dar produsul lor
principal în const ituie fructele.
Arbuștii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază, sub formă
de tufă, cu o durată de viață relativ redusă, până la 10 ani, înălțimi până la 7 m și tulpini cu
diametre mici.
Arbuștii cu înălțimi sub 1m, cu tulpini foa rte scurte sau târâtoare poartă denumirea de
arbuști pitici.
Arbuștii se clasifică și ei după înălțime în următoarele categorii: arbuști mari(3 -7 m),
mijlocii(1 -3 m) mici(0,5 -1,0 m) și pitici( sub 0,5 m).
Subarbuștii . Sunt plante lemnoase cu mai multe tulp ini, cu durată de viață relativ
redusă, înălțimi până la 60 cm, cu tulpina lemnoasă numai la bază, părțile superioare sunt
nelignificate (erbacee). Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate
de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii.
Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile, cu durată de viață medie, până la
câțiva zeci de ani, cu lungimi până la zeci de metri, cu diametre mici. Tulpinile lianelor sunt
volubile, se înfășoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei, rădăcini adventive sau peri
sugători.

11 Tabelul 1

Clasificarea speciilor lemnoase ornamentale după înălțime

Mărimea I(peste 25 m) Mărimea a II -a(15-25 m) Mătimea a III.a(7 -15 m)
Abies alba Thuja occidentalis Biota orientalis
Larix deciudua Acer platanoides Taxus baccata
Picea abies Alnus glutinosa Acer campestre
Pinus excelsa Carpinus betulus Catalpa bignonioides
Taxodium distichum Magnolia acuminata Acer negundo
Thuja plicata Celtis australis Cercis siliquastr um
Acer pseudoplatanus Populus simonii Fraxinus ornus
Fagus sylvatica Prunus avium Koelreuteria paniculata
Platanus hybrida Quercus frainetto Magnolia kobus
Quercus petraea Sophora japonica Prunus padus

Termenii folosiți pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor
lemnoase sunt cei din botanica generală și forestieră.

2.2. Organele componente ale plantelor lemnoase ornamentale

2.2.1. Rădăcina

Rădăcina fixează planta în sol, absoarbe ș i transportă spre tulpină apa cu sărurile
minerale, depozitează substanțele de rezervă și asigură în unele cazuri înmulțirea vegetativă.
Rădăcininile se clasifică după adâncimea la care pivotul părtunde în sol, mărime și
orientarea rădăcinilor secundare fa ță de aceasta.
Atfel, întâlnim 4 tipuri de rădăcină(fig.1) -pivotantă
-trasantă
-pivotant -trasantă
-fasciculată
La rădăcina pivotantă se diferențiază o rădăcină principală numită pivot, care
pătrunde în sol la mare adâncime și din care se de sprind rădăcini laterale mai subțiri. Două
specii care au rădăcina pivotantă sunt Abies alba și Quercus robur.
Rădăcina trasantă prezintă numeroase rădăcini laterale, ce pătrund la adâncimi mai
mici în stratu superficial al solului, iar rădăcina principală rămâne scurtă și este slab
diferențiată( Picia abies ).
Rădăcina pivotant -trasantă , cu pivot distinct lu rădăcini laterale puternic, din care
unele se întind la suprafața solului, iar alterel pătrund în sol. Câteva din genurile care au astfel
de tip de rădă cină sunt Larix, Fagus, Fraxinus, Ulmus și Tilia.
Cunoașterea sistemului radicular este deosebit de importantă, ea contribuind la o
corectă repartizare a speciilor la locul de cultură. Dacă se ține cont de carac teristicile
sistemului radicular , se poate ev ita p ericolu l amplasării greșite în spațiile verzi a speciilor
arborescente, având în vedere c ă unele spații se amenajează în zone cu sol superficial, situat la
suprafața unor foste contrucții sau platforme betonate.

12

Fig.1 – Tipuri de rădăcini( a. rădăci nă pivotantă; b. rădăcină trasantă; c. rădăcină
pivotant -trasantă, d. rădăcină fasciculată)

De obicei rădăcina la speciile lemnoase este subterană, dar există și cazuri când pe
tulpină apar rădăcini aeriene(adventive), cum este la Salix alba. Aceste rădăc ini au rol de
absorție. Prezența acestor rădăcini poate semnifica și predispoziția la înmulțirea prin butași de
tulpină.
În unele situații mugurii adventivi de pe rădăcina unor arbori dau naștere la
lăstari( drajoni ) care își formează un sistem radicular pr opriu. Drajoni i servesc la înmulțirea
vegetativă. Câteva dintre speciile care drajonează sunt Rhus typhina, Populus alba, Robinia
pseudoacacia, Syringa vulgaris etc.
2.2.2. Tulpina

Tulpina este partea aeriană a plantelor lemnoase, care se dezvoltă deasupr a coletului.
Ea susține coroana arborelui, asi gură transportul sevei și uneori depuneri de substanțe
nutritive etc.
În mod obișnuit tulpina are o formă cilindrică sau cilindroconică. Deosebiri mai
importante se constată după direcția de creștere(Fig. 2).
După direcția de creștere tulpina poate fi -erectă (verticală de la bază și până la vârf,
dreaptă), nutantă (cu vârful curbat în jos), geniculată (în zig -zag), tortuasă (răsucită),
volubilă (care se încolăcește în jurul unui ax), scadentă (cățărătoare cu aju torul cârceilor),
repentă (târâtoare), procumbentă (tulpină culcată cu ramuri erecte), radicantă (tulpină
târâtoare prevăzută cu rădăcini adventive), ascendentă (tulpina la bază orizontală apoi oblică
sau erectă).

13

Fig. 2 -Tipuri de tulpini clasfificate după direcția de creștere (a. erect; b. nutant; c.
geniculat; d. volubil; e. agățător; f. repent; g. procumbentă, h. ascendent)

De obicei în primele faze de vegetație tulpina este neramificată, iar după un timp la
unele specii acesta se ramifică. Ramifica rea este caracteristică fiecărei specii.
Ramificarea este de trei feluri și anume: dicotomică, monopodială și sim podială (Fig.
3).
Ramificare de tip monopodial se întâlnește la Picia, Abies, Pinus, Larix, Fagus,
Betula, Populus. Plantele cu ramificare mono podială formează o tulpină dreaptă, viguroasă,
datorită alungirii lujerului terminal.
Ramificarea simpodială se întâlnește la Tilia, Ulmus, Carpinus, Acer, Malus. La
aceste specii, tulpina nu mai este continuă iar coroana se formea ză prin alungirea lujeril or
laterali.
Ramificarea dicotomică este mai rar întâlnită. Rhus typhina este o specie care are
tulpina dicotomică.
În tinerețe, speciile lemnoase au tulpinile acoperite de o scoarță netedă și colorată
diferit în funcție de specie. O dată cu vârsta, țesutu rile de la suprafață mor formând o scoarță
groasă numită ritidom, care se crapă, se brăzdează și unele cazuri se exoliază în mod distinct
după specie.

Fig. 3 -Ramificarea tulpinii(1. monopodială; 2. simpodială)

Ritidomul se exfoliază circular( Betula ), longitudinal( Juniperus și Thuja) și sub formă
de plăci( Platanus ).

14 Culoarea și modul de exfoliere a ritidomului sunt adesea elemenete de decor și
recunoaștere.
Partea tulpinii cuprinsă între rădăcină și ramurile coroanei se numește trunchi .
Trunchiul se co ntinuă cu tulpina. Din tulpină apar ramurile de ordinul I și în continuare cele
ordinul II, III etc. Tulpina împreună cu ramurile principale și se secundare formează coroana.
Pe elementele de coroană se formează frunzele, florile și frunzele.
Coroanele sun t de diferite forme și anume: globuloasă, ovoidă, obovoidă, conică,
columnară, tabulară și pendulă(Fig. 4).

globuloasă ovoidă conică columnară tabular -turtită

Fig. 4 -Forme de coroană la arbori

Ramurile care se ins eră direct pe trunchi sunt considerate de ordinul I, cele care
pornesc de pe cele de ordinul I sunt considerate de ordinul II.
Cele mai groase și mai bătrâne ramificații ale tulpinii, care formează scheletul și
coroana poartă denumirea de crengi.
După dir ecția de creștere se întâlnesc ramuri ascendente (unghi ascuțit de până la 15ș
între ramură și tulpină), divergente (unghi mai mare de la 15ș dar mai mic de 90ș cu tulpina și
ramurile îndreptate lateral), patente (unghi aproximativ de 90ș cu tulpina), pend ente (unghi
mai mare de 90 ș, ramurile sunt îndreptate spre sol).

2.2.2.1. Lujerii

Creșterile care au v ârsta sub un an și apar pe tulpină, ramuri sau rădăcină, se numesc
lujeri. Lujerii care apar din tulpină se mai numesc lacomi, iar cei din rădăcină se numesc
drajoni.
Lujerii se clasifica după poziție și după lugime.
După poziție lujeri sunt terminali (în prelungirea creșterii precedente) și laterali
(situați lateral pe creșterile precedente). Lujerii terminali servesc la determinarea speciilor în
timpu l iernii.
După lugimea la care ajung la maturitate, se dosebesc lujeri lugi(macroblaste) și lujeri
scurți(microlbaste).
Elementele de determinare ale lujerilor sunt grosimea, forma, secțiunea transversală,
culoarea, perii, spinii, verugozitățiile și mirosu l.
Lujerii pot fi foarte groși (Alianthus altissima), groși (Syringa vulgaris), viguroși
(Fraxiuns excelsior), subțiri (Spiraea vanhouttei), foarte subțiri (Tamarix tetandra).

15 După formă , lujerii sunt drepți (Fraxinus excelsior), curbați (Sambucus nigra),
muchiați sau aripați (Evonymus europea ), geniculați (Fagus sylvatica ), striați (Staphylea
pinnata).
Culoarea lujerilor diferă în funcție de specie și de feno fază. La majoritatea speciilor
culoarea lujerilor este brună, dar exi stă și specii care au culoarea lujerilor brun -roscată (Acer
platanoies ), brun -verzuie (Syringa vulgaris ), brun -gălbuie (Populus alba ), roșie (Salix
purpurea), purpurie (Cornus alba Sibirica ), verde (Kerria japonica ), galbenă (Salix
balbylonica ) și argintie (Eleagnus angustifolia ).
Secțiunea transversală a lujerilor poate fi: circulară, eliptică, poligonală, pătrată și
triunghiulară.
Lujerii pot fi glabri sau pubescenți. Lujeri pubescenți se întâlnesc la Rhus typina și
Corylus avelana , iar lujeri glabri se înâlnesc la Salix babylonica.
Lujeri i pot fi fără spini sau cu spini.
Spinii sunt formațiuni ce se formează pe lujeri sau ramuri.
Spinii provin din modificarea:
-celulelor epidermice (se desprind ușor și se întâlnesc în poziții neregulate pe tulpini -Rosa
cania )
-stipelelor frunzei (se întâlnesc câte doi la același nivel -Robinia pseudoacacia )
-frunzelor (se întâlnesc sub mugure -Berbe ris vulgaris )
-lujerilor (au poziție laterală față de mugure sau deasupra acestuia -Gleditsia )
Dacă se efectuează secțiuni prin lujerii anumitor specii se va observa că emană
mirosuri specifice( Cotinus coggy gria. Cornus sanguinea, Junglas, Pruns padus) și unerori
chiar secreții caracteristice.

2.2.2.2. Mugurii

Mugurii sunt acoperiți și protejați de frunze rudimentare solzoase numite catafile.
Când catafile le acoperă doar parțial, mugurii sunt imbricați(asemănător țiglelor de pe
acoperișul caselor).
Mugurii se clasifică după organele la care dau naș tere. Atfel se deosebesc muguri :
-vegetativi sau foliari -care dau naștere la lujeri, frunze și stipele
-florif eri sau floral i-din care se formează florile
-micști-lăstari, frunze și flori
O altă clasificare a mugurilor este după poziția pe care o au pe ramură, astfel sunt
muguri terminali și laterali.
Mugur ii se mai pot clasifica după mo dul de inserție (sesili sa u pedunculați) și după
unghiul de inserție (alipiți, depărtați, patentați).
După cum sunt pozițio nați pe lujer, mugurii pot fi di spuși altern, distih sau verticilat.
Mugurii se mai pot clasifica și după lungime, foarte mari , de peste 2 cm, întâlniți la
Magnolia, mari între 1 -2 cm, apar la Fagus și Carpinus , mijlocii între 0,3 -1,0 cm, la Tamarix
și mici, sub 0,3 cm, care se g ăsesc la genul Lycium .
După felul în care sunt grupați, mugurii pot fi solitari, seriali sau colaterali.
Culoarea mugurilor diferă în funcție de specie.
Mugurii au diferite forme, majoritatea sunt sferici, dar pot fi și ovoizi, conici sau
fusiformi.

2.2.2.3. Frunza

16
Frunza este organul plantei care îndeplinește funcțiile de asimilație clorofiliană,
respirație și transpirație. În c azul speciilor lemnoase ornamentale frunza pe lângă funcțiile de
bază are și valoare ornamentală. De asemenea la plantele lemnoase decorative frunza poate
constitui un foarte bun element de determinare.
Principalele componente ale unei frunze sunt limbul (lamina) și pețiolul (codița). În
unele cazuri pețiolul se lățește la bază și formează teaca. Există și cazuri când la baza
pețiolului se găsesc două frunzulițe mici ce poartă numele de stipele , iar frunzele se numesc
stipelate.
Frunzele pot fi simple, când se compun dintr -un singur limb și compuse , când limbul
se separă în mai multe foliole.
Un element important pentru determinarea frunzelor este forma acestora. Frunzele
simple pot avea următoarele forme: rotundă, eliptică, ovată, obovată, oblongă, lanc eolată,
liniară, aciculară, romboidală, trunghiulară, cordată, reniformă (Fig. 5). În unele cazuri limbul
prezintă doi lobi, iar frunzele pot fi: penat -lobate (penat -fidate, penat -partite, penat -sectate) și
palmat -lobate (palmat -fidate, palmat -partite, palm at-sectate) (Fig. 6)

Fig. 5 – Forma limbului frunzei (a. rotundă; b. subrotundă; c. eliptică; d. ovată; e. obovată; f.
oblongă; g. ovat -lanceolată; h. lanceolată; i. oblanceolată; j. liniară; k. aciculară; l. subulată;m.
romboidală; n. cordată; o. obcor dată; p. reniformă)

Fig. 6 -Modul de lobare al frunzelor (A-tipul penat: a. penat -lobată; b – penat -fidată; c. penat –
partită; d.penat -sectată; e. frunză imparipenat compusă; f. frunză paripenat -compusă; B – tipul

17 palmat: a. palmat -lobată; b.palmat -fidată ; c. palmat -partită; d. palmat -sectată; e . frunză
palmat -compusă; f. frunză trifoliată)

Frunzele compuse pot avea un număr par sau impar de foliole. Dispunerea foliolelor
este “penată” sau “palmată” (Fig. 7).

frunză imparipenat frunză paripenat frunză palmat -compusă
compusă compusă

Fig. 7 -Tipuri de frunze compuse

Frunza este un organ cu mare plasticitate, fiecare din părțile sale putând îmbrăca o
diversitate de forme. Astfel, la frunzele sim ple se întâlnesc numeroase forme de limb, iar
marginea limbului este de asemenea diversă sub raport morfologic, putând fi întreagă, cu
inciziuni mici sau cu inciziuni mari (Fig. 8)

Fig. 8. – Marginea limbului (a. frunză întreagă cu incizii mici; b. frun ză cu maginea dințată; c.
frunză cu marginea serată; d. frunză cu marginea crenată; e. frunză cu marginea sinuată)

Speciile foioase au frunzele caduce , iar speciile rășinoase, cu foarte puține excepții
(Larix, Taxodium ) au frunzele persistente (sempervire scente) mai mulți ani. Căderea lor se
face treptat după 2 -10 ani, așa că arborele rămâne permanent verde.
O caracteristică importantă a frunzelor din punct de vedere pe isagistic este culoarea.
La speciile cu frunze persistente, culoarea se menține verde f oarte mult timp. La speciile cu
frunze căzătoare, culoarea este variabilă în funcție de fenofază și de anotimp. În funcție de
culoarea frunzelor unele specii și varietăți poartă numele de : alba (albă) , nivea (albă ca
zăpada) , argentea (albă -argintie) , cin erea (cenușie) , fulva (cafenie) , nigra (neagră) , lutea

18 (galbenă) , sulfurea (culoarea sulfului) , aurea (aurie) , aurantiaca (portocalie) , rubra (roșie) ,
purpurea (purpurie) , coerulea (albastră -deschisă) , violacea (violacee) .

2.2.2.4. Floarea

Florile la Gymnospermae sunt de obicei unisexuat monoice, mai rar dioice( Gingko) și
sunt lipsite de înveliș floral. Florile femele sunt formate dintr -un ax cu numeroase carpele.
Fiecare carpelă este formată dintr -un solz mare, fertil, care poartă la baza lui, pe fața
superioară ovulele și un solz mai subțire, steril. Ulterior acestea formează conurile.
La genul Juniperus, conurile femele au solzii fertili, cărnoși, suculenți, concrescuți și
acoperiți cu pruină, având aspect de bacă.
La Angiospermae , organele de repro ducere sunt florile. Florile pot fi complete , când
sunt alcătuite din peduncul, receptacul, învelișuri protectoare (caliciu și corolă) și părțile
reproducătoare (androceu și gineceu) și incomplete , când sunt sesile, apetale sau nude (numai
stamine și carpe le, fără înveliș floral).
Florile care conțin ambele sexe, se numesc hermafrodite , iar cele care conțin un
singur sex, se numesc unisexuate . După modul de repartizare al florilor unisexuate, plantele
sunt: monoice (florile femele și cele mascule se găsesc pe aceeași plantă), dioice (florile
femele se află pe o plantă și cele mascule pe altă plantă) și poligame (pe aceeași plantă se
întâlnesc atât flori hermafrodite cât și unisexuate).

Fig. 9 -Inflorescențe : A – monopodiale (1. racem; 2.corimb; 3. spic ; 4. spadice; 5. umbela; 6.
capitul; 7. calatidiu; B – simpodiale (a. dicaziu; b 1 si b 2. monocaziu; c. pleiocaziu); C -compuse
(c1. umbela compusa; c 2. panicul; c 3. corimb cu cima; c 4. racem cu cima)

Florile sunt solitare sau grupate în inflorescențe . Tip urile de inflorescențe cel mai
des întâlnite la speciile lemnoase sunt următoarele: ament (Salix, Corylus, Quercus ), racem
(Prunus racemosa ), panicul (Cotinus coggygria ), corimb (Spiraea ulmifolia ), umbelă
(Platanus ), cimă (Euonymus ) (Fig. 9).
Florile soli tare și cele grupate în inflorescențe au corola de formă și culoare
caracteristică speciei. Floarea poate avea următoarea formă: tabulară, campanulată,
infundibuliformă, hipocrateriformă , urceolată etc. Culorile sunt foarte diverse( alb, roz, roșu,
galben, albăstrui și combinații ale acestor culori ).
În perioada înfloritului, floarea este unul dintre elementele cele mai apreciate din
punct de vedere decorativ.

19 2.2.2.5. Fructul

După polenizare și mai ales după fecundare, în floare se produc o serie de mo dificări
care conduc la apariția fructului și a semințelor. Clasificarea fructelor se face în funcție de o
serie de criterii.
O primă clasificare se face după proveniență și se disting următoarele tipuri de fructe:
-simple -provin dintr -un singur pistil( Fagus și Quercus )
-multiple -provin dintr -un gineceu pluricelular apocarp( Rubus ideus )
-compuse -provin din transformarea întregii inflorescențe( Morus alba )
O altă clasificare se face după consistența pericarpului. Fructele sunt(Fig. 11) .
-cărnoase -indehiscent e, de tip -bacă (Berberis vulgaris )
-drupă (Cornus mas )
-dehiscente, de tip -drupă (Juglans regia)
-capsulă (Aesculus hippocastanum )
-uscate -indehiscente , de tip -achenă (Fagus sylvatica )
-samară (Ulmus )
-păstaie (Sophora japonica )
-dehiscente , de tip-foliculă (Spiraea )
-păstaie (Robinia )
-capsulă (Salix )
Fructele false se formează prin participarea receptaculului(Fig.10).

Fig. 10 -Fructe multiple false și compuse (a,b.. polifoliculă; c. poliachenă; d. poamă e. fragă; f.
maciașă, g, h -fructe compuse)
La gimnosperme, ovulele nu sunt închise în ovar, iar sămânța rămâne descoperită
între solzii conului. Din această cauză gimnospermele nu formează fructe, conurile sunt doar
organe de fructificare

20

Fig. 11 -Tipuri de fructe (Achenă -a. Quercus , b. Fagus, c. Carpinus , Samară -d. Ailsnthus , f.
Ulmus Disamară -f. Acer; Foliculă -g. Delphinium; Păstaie h. Robinia , i Colutea ; Silicvă -j.
Arabis ; Siliculă -m. Lunaria ; Capsulă -n. Euonymus ,o.Syringa

2.3. Biologia plantelor lemnoase ornamentale

2.3.1. Part icularitățile creșterii, dezvoltării și înmulțirii plantelor lemnoase

Ritmul de creștere este specific fiecărei specii. Există specii încet crescătoare:
Quercus, Taxus, Buxus; repede crescătoare Robinia, Populus, Salix, Betula, Pseudotsuga ,
Paulownia .
În ritmul de creștere al speciilor, de -a lungul existenței, apar schimbări. La Abies alba
creșterea este foarte înceată în primii ani, redusă până la 15 -20 ani, apoi se activează. La
Ginkgo biloba , creșterea este înceată în primii ani apoi devine destul de v iguroasă. Ritmul de
creștere este dependent de condițiile staționale (sol, pânză de apă freatică, ger, poluare, etc.).
Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânță), este tot o
caracteristică a speciei; vârsta este mai mare la ar bori (cu unele excepții: Salix caprea la 3-4
ani); mai redusă la arbuști; speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate.
Fructificațiile se produc la diferite vârste în funcție de specie, și de condițiile
staționale. Astfel la Ailanthu s și specii din Rosaceae fructificația se produce la 5 -6 ani;
Gleditsia, Betula la 8-10 ani; Magnolia kobus la 10 – 12 ani; Pseudotsuga , Thuja occidentalis,
Pinus sylvestris la 15 -20 ani; Tilia, Carpinus, Larix la 20 -25 ani, Acer pseudoplatanus,
Quercus, Ul mus, Picea, Fraxinus, Acer la 30 -40 ani; Fagus la 40 -50 ani; Abies alba la 60 -70
ani.
Periodicitatea de fructificație la multe specii este anuală, Ginkgo biloba, Ulmus sp.
Tilia sp. Acer sp. , la Abies alba, Tsuga canadensis, Pseudotsuga menziesii periodici tatea este
2-3 ani, la Fagus sylvatica, Quecus petraea,Q. cerris la 4- 6 ani , la Quercus robur 6-10 ani.
Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate și unele specii periodic, pentru a obține
material semincer heterogen, se obișnuieșt înființa rea de plantații pentru a obține material
genetic valoros, înmulțirea s -a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase .

21 Longevitatea este caracteristică speciilor . Ea este determinat ă genetic, dar și de
condițiile de mediu și de modificările antropice (intervenții dorite sau accidentale).
Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuștilor, excepție face Buxus sempervirens.
Vârste medii atinse de specii din țară în condiții staționale corespunzătoare:
– longevitate foarte mică, sub 50 ani: Salix caprea, Robinia hispida , Ailanthus altissima;
– longevitate mică, 50 -100 ani: Populus tremula, Salix alba , specii din genurile Sorbus,
Betula, Prunus;
– longevitate medie, 200 -300 ani: Platanus sp., Populus nigra, Celtis, Pinus sylvestris;
– longevitate foarte mare, > 300 ani: Larix, Abies alba, Quercus, Taxus.
Arbori mai longevivi -Taxodium distichum poate ajunge până la 5000 -6000 de ani,
Sequoia giganteia până la 3000 -4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. Aceste
performanțe se realizează numai în condiții st aționale foarte bune și arealul natural al acestor
specii. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici, edafici, biotici, antropici.
Capacitatea de lăstărire este o însușire a plantelor lemnoase, care asigură
regenerarea vegetativă a acestora. Specii le care lăstăresc bine sunt: Tilia, Acer, Carpinus,
Rhus thyphina și o mare parte a arbuștilor. Singura specie de rășinoase care are capacitate
normală de înmulțire vegetativă, lăstari, butași, marcote este Taxus baccata. Capacitatea de
lăstărire a l ianelor influențează suprafața care este acoperită de acestea. Specii le care lăstăresc
puternic invadează și inhibă dezvoltarea altor specii, cum ar fi: Clematis vitalba , Carpinus
betulus , ultima duce la fenomenul de cărpinizare.
Capacitatea de butășire este o însușire bine dezvoltată la unele specii, la acestea
butășirea este o metodă apreciată de înmulțire . De exemplu la Salix, Populus, Forsythia , iar
foarte greu se butășesc speciile genurilor : Quercus, Fraxinus, Acer, Fagus, Ulmus.
Capacitatea de drajona re în funcție de existența mugurilor adventivi pe rădăcină,
drajonarea la unele specii este foarte puternică (Robinia pseudacacia, Syringa vulgaris,
Clematis vitalba, Rhus typhina ) sau moderată (Chaenomeles, Forsythia ). Marea capacitate de
drajonare, ca mi jloc de înmulțire a plantelor sau fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi
utilă, pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociație sau populație.
Capacitatea de marcotare naturală , apare la specii le a căror ramuri ajung la sol :
Juniperus horizontalis, Cotoneaster , liane și constitu ie o metodă foarte eficientă de înmulțire
a acestor specii.
Capacitate de înmulțire vegetativă au aproape toate angiospermele, dar numai puține
gimnosperme. Capacitatea de înmulțire vegetativă este mai mare la plantele tinere și se reduce
treptat cu vârsta.
Vârsta maturității de reproducere seminală este, în condiții naturale, diferită de la
o specie la alta. Astfel, unele specii pot produce fructe cu semințe la vârste foarte mici (la 3 –4
ani pentru sa lcia căprească, 5 –6 ani la cenușar și unele rosacee ), alte specii pot fructifica la
vârste medii (8 -10 ani la mesteacăn, 10 –12 ani la magnolie, 15 ani la pinul de pădure, 20 –25
ani la larice, tei și carpen) în timp ce unele pot realiza acest proces la vârs te mai mari (la 30 –
40 ani la arțari, stejari, ulmi, molizi, la 40 –50 de ani la fag și la 60 –70 ani la bradul comun).
Periodicitatea de rodire este anuală la foarte multe dintre speciile lemnoase
ornamentale, dar există și unele excepții când fructificarea devine periodică (o dată la câțiva
ani) cum ar fi: la 6 –10 ani la stejar, la 4 –6 ani la carpen și duglas, ș.a.

2.3.2. Particularitățile biochimice ale plantelor lemnoase

22 Toxicitatea . Unele specii lemnoase ornamentale conțin, în întreaga plantă sau numai
în anumite organe, diferiți alcaloizi mai mult sau mai puțin toxici, pentru om și animale. De
exemplu tisa ( Taxus baccata ) conține un alcaloid toxic numit taxină existent în întreaga plantă
cu excepția arilului roșu. Alcaloizi toxici întâlnim și la speciil e: Rhus toxicodendron (în
lăstari), Laburnum anagyroides (în scoarță, frunze, fructe), Daphne me zereum (planta în
totalitate), Prunus laurocerasus (inflorescențele) ș.a.
O parte dintre acești alcaloizi au o importantă utilizare în industria medicamentelor.
Cunoașterea efectelor toxice ale unor specii lemnoase permite evitarea plantării acestora în
zone accesibile pentru copii, pentru a nu apărea situații neplăcute.
Fitoncidele . Unele specii ( Pinus, Abies , Quercus ș.a.) conțin în frunze fitoncide cu
efecte b actericide, care constituie un mijloc natural de apărare al plantelor dar și un mijloc de
purificare microbiană a atmosferei în favoarea omului.
Alergeni . Unele specii au efecte alergizante prin polenul lor ( Tilia , Populus , ș.a.) sau
prin perișorii de pe frunze ( Platanus ) sau puful semințelor ( Populus ).
Calități medicinale . Mulți arbori și arbuști au și calități medicinale și anume : Betula,
Fraxinus (frunzele), Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii) ,Tilia, Robinia, Sophora
(florile), Aesculus, Abi es, Juniperus, Rosa (fructele) ș.a.).
Calități alimentare . S-a constatat că multe specii au chiar florile sau fructele calității
alimentare , de exemplu trandafirul de dulceață, cătin a albă, cornul, socul, alunul, dudul ș.a.
Calitățile medicale asociate cu cele alimentare sporesc interesul pentru cultivarea plantelor
lemnoase ornamentele în spațiile verzi priv ate, în apropierea locuințelor (Iliescu, Ana -Felicia,
1998).
Calitățile melifere . Toate speciile lemnoase care dezvoltă flori prezintă componente
importante pentru albine. Este vorba de polen și nectar. Cele mai importante sunt speciile cu
flori amentiforme pentru polen și pentru nectar ( Robinia, Tilia, Euodia etc .)

23 Capitolul 3

ECOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

Plantele lemnoase sunt organism e vegetale cu fizionomie și structură proprie, bine
individualizate sub aspect morfologic. Arborii și arbuștii nu pot fi analizați numai din acest
punct de vedere, deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel
individual de integrare , caracterizate prin schimburi permanente de substanță și energie cu
mediul înconjurător. Aceste schimburi trofice și energetice implică relații permanente ale
plantelor lemnoase cu factorii externi .
Între biocenoze și mediu (factorii de viață) există un s chimb permanent de energie,
realizându -se în felul acesta o unitate indisolubilă, cunoscută sub denumirea de ecosistem.
Știința care studiază ecosistemul este Ecologia (ODUM, 1971).
Ecologia forestieră este știința care se ocupă cu studiul relațiilor dint re fauna și flora
forestieră și mediul lor de viată.
Plantele lemnoase cresc de obicei în asociații complexe, integrate într -un sistem unitar
cu mediul ambiant sau habitatul, care constituie comunitatea de viață sau ecosistemul.
Mediul arborilor și arbuști lor din ecosistem este format din elemente constitutive ale
atmosferei, solului, reliefului, ca și ale biocenozei (asociația plantelor și animalelor) care în
raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici.
Componentele mediului care exercită di verse acțiuni asupra arborilor sunt „condiții de
viață”, pentru că ele condiționează activitățile metabolice fundamentale, mărind sau
micșorând efectele factorilor ecologici propriu -ziși.
De exemplu, elemente ale mediului fizico -geografice sunt: mișcări de aer, căldura din
aer și sol, profunzimea, textura, structura, aciditatea, scheletul solului.
Diferențierea elementelor fizico -geografice și biotice după importanța acțiunii lor, în
factori și condiții de mediu, rămâne însă arbitrară, deoarece și factorii ecologici condiționează
efectul altor factori ecologici, de exemplu apa din sol influențează accesibilitatea substanțelor
minerale, sau radiația luminoasă a cărei intensitate influențează mișcările stomatelor (deci
accesibilitatea CO2).
Arborii, cu tot car acterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase
erau formate la sfârșitul terțiarului), sălbatice, rezistente la forțele naturii, prezintă o profundă
specializare ecologică. Ele sunt adaptate atât la acțiunea întregului complex de factor i din
arealul natural, cât și la acțiunea factorilor individuali, mai ales la valori extreme ale acestora.
Pentru principalele specii lemnoase din țară au fost elaborate fișe ecologice, care
redau variația potențialului lor biologic în funcție de factorii ecologici, luați separat în cazul în
care ceilalți factori ecologici au valori normale și nu intervin ca factori limitativi.
Trăsăturile ecologice definitorii și reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt
exprimate și cu ajutorul formulelor ecolog ice, de sinteză edafoclimatice.
Ecologia speciilor lemnoase ornamentale se poate defini ca o știință a ecosistemelor
ornamentale, iar în continuare se prezintă următoarele aspecte: relațiile arborilor și arbuștilor
ornamentali cu factorii mediului ambiant, zonarea speciilor lemnoase în România, arealul
natural și de cultură al plantelor lemnoase ornamentale și zonarea ecologică și funcțională a
arborilor și arbuștilor ornamentali.

3.1. Relațiile cu factorii mediului ambiant

24
Factorii de mediu care condițio nează și influențiază viața plantelor și cu care se
găsesc într -o interdependență se clasifică în factori abiotici, biotici și antropici.

3.1.1. Factorii abiotici

În această grupă intră factorii climatici, edafici și orografici.

3.1.1.1. Factorii climat ici

Factorii de mediu acționează corelat asupra plantelor. Modificarea unuia atrage după
sine și modificarea celorlați.
Plantele se dezvoltă normal numai la un anumit nivel cantitativ al fiecărui factor.
Procesele biologice sunt limitate de cele două prag uri de toleranță și anume cel minim și cel
maxim. În intervalul dintre minim și maxim există un intreval de toleranță optim în care
creșterea și dezvoltarea organismelor atinge valorile cele mai mari.
Intervalele de toleranță ale unei specii pot să difere de la un factor la altul.Un exemplu
este la Pinus sylvestris care are un interval mare de toleranță pentru căldură și un interval mic
de toleranță pentru lumină.
Complexul factorilor ecologici care influiențiază direct viața plantelor sunt: lumina,
căldur a, aerul, apa, azotul și elementele minerale din sol.
Lumina. Este un factor determinant în procesul de fotosinteză, creștere, absorbție și
transportul apei, transpirație, înflorire, fructificare.
Din spectrul larg al radiației solare, cea cu lungimea de undă cuprinsă între 320 μ și
780 μ are cea mai mare importanță pentru viața plantelor verzi și reprezintă aproximativ 35%
din radiația globală. Se exprimă în lucși sau kilocalorii.
Variația luminii pe glob nu este așa de mare ca cea a căldurii sau a apei. Intensitatea
luminii este variabilă atât în timpul zilei cât și în timpul nopții.
Importanța radiației lemnos ca factor de mediu constă în aceea că ea reprezintă
energia folosită de plante în proporție de 80 -90%, pentru producerea materiei organice.
Dato rită absorției și reflecției luminii de către frunzișul vegetației lemnoase, radiația pătrunsă
în plantații este redusă cantitativ și modificată calitativ.
Spre exemplu, primăvara, în plantațiile de foioase, la sol ajunge circa 50% din
cantitatea totală de radiație, pe când vara ajunge circa 20 -30% din lumina plină. În pădurile de
rășinoase, cu frunziș persistent pătrund în tot timpul anului între 4 -8 % din radiațiile
luminoase(DOMNIȚĂ și colab., 1996).
În parcuri și grădini în plantațiile de arbori și a rbuști pentru diminuarea efectului
negativ, se recurge la asocierea speciilor cu talii diferite, pentru a realiza o structură etajată,
descrescând spre exterior, ceea ce oferă o valorificare mult mai îmbunătățită a luminii de către
plante .
Speciile lemnoas e manifestă exigențe față de cantitatea și calitatea luminii; unele se
dezvoltă în plină lumină, altele la umbră sau semiumbră (la o lumină difuză).
În funcție de comportamentul speciilor lemnoase față de lumină, se poate face
următoarea clasificare:
-speci i heliofile (cu temperament de lumină), exigente față de lumină: Gingko biloba, Pinus
sylvestris. Thuja sp., Larix decidua, Acer saccharinum, Betula pendula, Hibiscus syriacus,
Platanus sp., Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia.

25 – specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu, dar care suportă puțină umbră),
specii relativ exigente față de lumină: Ulmus sp., Tilia sp., Thujopsis dolobrata, Daphne
mezereum, Hydrangea macrophylla, Ilex aquifolium.
-specii semiombrofile (cu temperament de sem iumbră sau de semilumină), specii cu exigențe
mijlocii față de lumină.
-specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră), specii cu exigențe mici față de
lumină: Abies alba, Abies nordann iana, Tsuga canadensis, Fagus sylvatica,
-specii cu amplitudin e ecologică mare față de lumin ă (cresc la lumină, umbră și
semiumbră): Taxus baccata, Acer campestre, Carpinus betulus, Buxus sempervirens.
Reacția plantelor lemnoase față de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al
plantelor, cât și de alți factori de mediu cum ar fi: temperatura, condiții edafice, umiditatea
aerului.
Puieții de brad, fag, tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină, cu vârsta crește
pragul minim de toleranță și plantele suportă mai bine însorirea.
Speciile montane heliofile, într-un climat mai cald și pe un sol mai bogat, la câmpie
suportă semiumbra sau umbra ( Sorbus aucuparia, Sorbus aria ).
Plantele sunt mai tolerante la creșterea intensității luminoase decât la reducerea ei, de
aceea speciile de umbră se pot dezvolta și în co ndiții de mai multă lumină.
Reacția plantelor față de factorul lumină are o mare importanță în alegerea plantelor
pentru spații verzi, în diferite condiții de luminozitate datorate existenței clădirilor, zidurilor,
vegetației arborescente deja instalată și microreliefului. Se va lua în considerație și evoluția în
timp a plantațiilor, prin creșterea în volum și înălțimea exemplarelor componente. Se modifică
regimul inițial de lumină, datorită umbrii reciproce.
În amenajările peisagere distribuția luminii est e asemănătoare cu cea din pădure. La
asocierea speciilor de mărimi diferite, plantațiile vor fi executate astfel încât structura să fie
etajată, iar înălțimile să descrească spre exterior, în așa fel încât fiecare exemplar să poată
valorifica la maxim inte nsitatea luminii.
Mărimea, compactitatea frunzișului, rapiditatea de creștere a arborilor, trebuiesc luate
în considerație la preconizarea efectului de umbrire.
Plantațiile în spații verzi se vor executa ținând cont de exigențele plantelor față de
lumină p rin introducerea unor măsuri ca: controlul densității, eliminarea exemplarelor care
suferă din cauza deficitului de lumină, completările se vor face cu specii de umbră și
semiumbră.
În parcuri, sub plantațiile de -a lungul aleilor, cu timpul se vor introduc e specii cu
temperamentul de umbră, ca Hedera helix, Vinca minor, Euonymus fortunei radicans , pentru
a înlocui gazonul.
Cunoașterea cerințelor plantelor lemnoase ornamentale față de factorul lumin ă este
importantă și în procesul de înmulțire și producere d e material săditor. În acest sens se vor lua
în considerare orientarea rândurilor, desimea culturilor, dirijarea intensității luminoase în
funcție de cerințele puieților.
La transplantarea arborilor și arbuștilor în vârstă, este foarte important să se păs treze
poziția punctelor cardinale.
Cunoașterea relațiilor de interdependență dintre cerințele speciilor lemnoase
decorative și intensitatea luminoasă stă la baza unui număr mare de lucrări de întreținere a
spațiilor verzi.

26 Temperatura. Sursa de energie ca re face posibilă desfășurarea proceselor vitale pe
pământ este radiația solară. În funcție de înclinația razelor solare, altitudine, puritatea
atmosferei, nebulozitate și natura norilor, fluxul de energie ajuns la suprafață diferă de la un
punct la altul. Cantitatea de radiații solare depinde de gradul de înclinare al versanților și de
expoziția lor. Cantitatea variabilă de radiații primite de versanții cu expoziție și înclinare
diferită, atrage după sine, o iluminare dinferită a acestora și grade diferite de repartizare
diferită a speciilor în spațiu.
Radiația calorică cuprinde radiațiile cu lungimea de undă peste 760 μ și reprezintă
aproximativ 50% sub radiația totală.
Pe suprafața globului variațiile termice diferă de la o zonă la alta. Ele sunt diurne s au
sezonale și sunt determinate de rotația globului, dar pot fi influențate și de altitudine, relief și
expoziție.
Pentru distribuirea caldurii pe glob, pe zone mari, dar și local, organismul trebuie să
aibă un anumit nivel termic a cărui măsură este tempe ratura.
Pentru fiecare organism există două praguri peste care procesele vitale încetează. Între
pragul inferior și cel superior există un nivel termic optim. De exemplu s tejarul are nevoie de
117 zile cu temperaturi peste 12,5 șC și nu suportă mai mult d e 214 zile pe an cu temperaturi
sub 2,5șC.
Temperatura influențiază intensitatea și caracterul metabolismului și prin acestea
celelate procese din organism,care se evidențiază prin creștere, dezvoltare, înmulțire.
Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri,
favorizarea apariției unor plăgi pe scoarță, deshidratarea și pot duce la efecte extreme -moartea
puieților și chiar a exemplarelor mature.
Rezistența speciilor lemnoase la temperaturi le scăzute din timpul iernii este corelată
cu fenologia, intrarea mai devreme în vegetație (pin, mesteacăn, alun) sau mai târziu (catalpa,
salcâm, hibiscus). Ultima grupă fiind mai sensibilă.
Reacția speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de
adaptarea difer ită față de acest factor, ci și de gradul de dezvoltare a plantelor (puieții sunt mai
sensibili decât exemplarele mature). De exemplu, puieții de Liriodendron tulipifera și Gingko
biloba se protejează în tinerețe pentru ca la maturitate să reziste la tempe raturi de – 30°C.
Înghețurile târzii (după pornirea în vegetație ) au efecte mai nefavorabile decât
temperatura minimă din timpul iernii și duc la degerarea frunzelor, lujerilor, florilor în curs de
formare uneori chiar și la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad, duglas,
nuc negru, fag, stejar).
Daune , provoacă și înghețurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un
sezon lung de vegetație ( Maclura aurantiaca, Amorpha fruticosa, Paulownia tomentosa ).
Temperaturile extreme pozi tive sunt mai puțin limitative pentru dezvoltarea plantelor
lemnoase ornamentale. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariția
unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo -transpirație). Adaptarea
speciilor la un a numit regim de căldură se manifestă și prin cerințele față de durata și nivelul
temperaturii pozitive: molidul, care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie
anuale de 2 -4°C, necesită cel puțin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C, stejarul
pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9 -12° necesită 180 -200 zile cu temperatura
medie peste 10 °C (Tomescu, A., 1967).
Temperatura solului este dependentă de variația temperaturii atmosferice dar ea este
influențată și de factori specif ici.

27 Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire și de păstrare a căldurii
influențează pornirea în vegetației mai devreme, prin urmare permit extinderea limitei
altitudinale și nordice a diferitelor specii. În cazul solurilor reci și umede, re acția este inversă.
Gruparea vegetației lemnoase în funcție de pretențiile față de căldură (pargul minim,
sub care nu se pot dezvolta):
– specii euterme, cu exigențe mari față de căldură (temperaturi medii anuale de +15 °C până
la +20 °C); specii lemnoase tropicale și subtropicale;
– specii termofile care includ și specii euterme tipice (tem peraturi medii anuale de la +12 °C
până la +15 °C);
– specii subtermofile , cu exigențe față de căldură adaptabile și la temperaturi mai scăzute,
temperaturi medii anuale de la +9 °C până la +12 °C;
– specii mezoterme, cu exigențe mijlocii față de căldură (te mperaturi medii anuale de la +5 °C
până la +9 °C);
– specii oligoterme , cu exigențe reduse față de căldură (temperaturi medii anuale de 0șC și
sub 0șC);
– specii eurit erme, cu mare amplitudine față de căldură.
Gruparea nu este rigidă, unele specii au caractere intermediare sub raportul
pretențiilor față de căldură de exemplu su btermofil e-mezoterm e.
Analiza cerințelor față de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele
de dezvoltare, de la temperaturile necesare pentru germinarea semințelor până la protejarea
plantelor în timpul iernii.

Apa este factorul indispesabil vieții plantelor, atât pentru absorția din sol și
transportul substanțelor nutritive, c ât și pentru o serie de reacții chimice complexe legate de
metabolism.
Regimul de umiditate este foarte diversificat, prin formele variate prin care
influențează dezvoltarea plantelor (ploaie, zăpadă, chiciură, apă de condensare, umiditate
atmosferică, ap a din sol, apa freatică), prin marea sa mobilitate și prin inegala sa distribuție pe
glob.
Apa este un factor limitativ pentru vegetația lemnoasă care determină răspândirea
naturală a speciilor.
Precipitațiile sunt sursa principală de aprovizionare a plant elor cu apă, la acestea se
adaugă uneori și apa freatică de suprafață. Cantitatea anuală de precipitații diferă de la o
regiune la alta și influențează distribuția zonală a vegetației lemnoase. Astfel, în ținuturile
tropicale din Asia sud -estică, cantitate a de precipitații ajunge la 10.000 mm, cea ce permite
dezvoltarea unei vegetații luxuriante cu păduri întinse, permanent verzi. În sudul africii
precipitațiile sunt sub 8mm/ an, iar în Namibia precipitațiile anualle sunt aproape 0 mm.
În zone cu precipit ații anuale cuprinse între 350 -500 mm, nu cantitatea de apă este cea
care influențiază modul de creștere și perioada de vegetație a speciilor lemnoase ornamentale,
ci repartiția în timp a precipitațiilor.
De exemplu la tropice o repartiție uniformă a prec ipitațiilor în curul anului, are ca
urmare dezvoltarea unei vegetații lemnoase cu frunziș permanent verde, cu cambiul în
activitate tot timpul anului, deci cu lemnul în continuă creștere continuă, fără inele anuale.
În regiuni cu aceași altitudine, dar c u precipitații repartizate inegal, cu perioa de lungi,
ploioas e, urmate de perioade de secetă, plantele își pierd frunzișul și intră în repaus, iar lemnul
arborilor formează inele anuale, deși în aceste condiții nu există iarnă.

28 Plantele lemnoase, în afara apei preluate din sol prin sistemul radicular, folosesc o
oarecare cantitate de apă din atmosferă, prin absorția directă prin frunze, ca urma re a
condensului vaporilor.
Decisivă este umiditatea în perioada de vegetație, mai ales în perioada estivală
mijlo cie, când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo -transirație a
frunzelor.
Iarna, apa sub formă de zăpadă, gheață, chiciură, poate fi o sursă de aprovizionare cu
apă, dar poate exercita și alte acțiuni pozitive sau negative. Zăpada împie dică înghețarea și
evaporarea apei din sol, apără vegetația (semănături, puieți tineri, subarbuști) împotriva
înghețurilor.
Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea și încovoierea ramurilor, uneori a
trunchiurilor; dacă poleiul este urmat de vânt, ra murile se pot frânge.
Din volumul total al precipitațiilor o parte se pierde , pierderi prin evaporare, scurgeri
de suprafață, infiltrare în pânza freatică,restul se înmagazinează în sol și reprezintă principala
sursă de aprovizionare a plantei cu apă.
Umiditatea atmosferică, în corelație cu temperatura aerului influențează dezvoltarea
plantelor lemnoase.
În funcție de ex igențele plantelor lemnoase față de factorul apă, ele se clasifică în:
– specii helofite (helofile), cu exigențe mari față de apă, care se dezvoltă în mlaștini, pe soluri
suprasaturate cu apă: Taxodium distichum, Alnus glutinosa, Alnus viridis;
– specii higrofite (higrofile ), care se dezvoltă pe soluri jilav -umede până la umede -ude, dar
fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus, Prunus padus;
-specii mezofite (mezofile) , cu exigențe mijlocii față de apă. Abies alba, Picea abies,
Pseudotsuga menziesii, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium.
-specii xerofite (xerofile), cu exigențe mici față de apă – tolerează soluri uscate, Quercus
pubescens, Carpinu s orientalis;
-specii eurifite (eurifile), cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides, Betula
pendula, Quercus frainetto, Quercus cerris.
Pentru a rezista la un ele condiții de umiditate mai puțin favorabile, plant ele lemnoase
au suferit unele mod ufucări fiziologice și morfologice, care le conferă o bună adaptabilitate la
condițiile vitrege de umiditate.
De exemplu plantele care trăiesc în medii cu umiditate scăzută au rădăcinile foarte
ramificate și alungite pentru a absori apa pe o suprafață câ t mai mare. O altă adaptabilitate a
plantelor la condiții vitrege de umidtitate, este acoperirea frunzelor cu perișori, ceea ce duce la
diminuarea evaporării apei prin transpirație( Qoercus pubescens, Q. Frainetto ).
Plantele care trăiesc în condiții de umi ditate atmosferică ridicată au în general frunze
mari, glab re, cu multe stomate și diametru mare al vaselor conducătoare.
O adaptabilitate a plantelor la excesul de umiditate din sol, este formarea rădăcinilor
adventive pe tulpină( Salix alba ) sau formarea pneumoforilor pe rădăcină( Taxodium
distichum ).
Climatul României favorizează existența speciilor mezofile, specii care au capacitatea
de a-și regla în anumite limite consumul de apă în funcție de cantitatea existentă. Deficitul ca
și excesul de apă, durata în raport cu pragul de toleranță, poate avea efecte diferite asupra
vegetației lemnoase, uneori letale.
Relația inversă: plantă -factor ecologic, arată că vegetația lemnoasă influențează
umiditatea mediului. Prin transpirație crește umiditatea relativă atm osferică, astfel în interiorul
spațiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o

29 atmosferă mai umedă. Prin consumul de apă, rezerva din sol se micșorează, uneori poate
ajunge la limita coeficientului de ofilire, dacă de ficitul nu este acoperit din precipitații sau prin
irigare.
Plantațiile reduc scurgerea de suprafață a apei din precipitații. Comportamentul
arborilor și arbuștilor față de umiditatea mediului (sol și atmosferă) condiționează alegerea
speciilor în funcție de regimul precipitațiilor și în raport cu condițiile specifice generale ale
locului de plantare (pante, maluri, străzi, șosele).

Aerul reprezintă un factor de mediu important, care acționează asupra plantelor prin
gazele pe care le conține, prin vaporii de aoă și curenții de aer. Aerul atmosferic este format
din 78% azot, 21% oxigen, 0,945% argon, 0,03% CO2 și alte gaze în concentrație foarte mică.
Dintre componenții aerului, bioxidul de carbon și oxigenul intervin direct în procesul
de fotosinteză și ce l de respirație, deoarece bilanțul în atmosferă a CO2 și O2 este echilibrat
(variații neînsemnate apar în zonele industriale); acești factori nu sunt limitativi pentru cultura
plantelor.
Echilibrul compoziției aerului se datorează vegetației care produce o xigen și consumă
CO2.
Calitatea aerului depinde de ecosistemele forestiere ca și a celor din amenajările
peisagere, care au o contribuție importantă în reglarea compoziției aerului, fiind amplasate în
așezările urbane, puternic poluate fizic și chimic în urma arderii combustibililor, industriei,
mijloacelor de transport la care se adaugă și poluarea sonică și cea produsă de activitatea
populației.
Modificările în bilanțul oxigenului și bioxidului de carbon nu reprezintă până în
momentul de față o problemă ecologică pentru vegetație, doar poluarea aerului ( noxele ) pot
deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale.
Mișcările aerului exercită diferite influențe în funcție de intensitatea lor.
Vântul , prin intensificarea transpirați ei (evapotranspirație) și modificarea stării
termice a plantelor lemnoase influențează procesele biologice. Influența exercitată de vânt
poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed, reduce din apa în exces, încălzește sau răcorește
atmosfera) cât și nega tivă. Căldura excesivă și seceta accentuează vara deficitul de apă al
plantelor, efectele gerului sunt amplificate de vânt, apare seceta fiziologică cu urmări grave
mai ales la rășinoase.
La viteze mai mari ale vântului, acțiunile mecanice pot afecta portu l și viabilitatea
plantelor.
Arborii și arbuștii expuși vântului cu o direcție dominantă sunt asimetrici și înclinați.
în locurile deschise se rup ramurile și trunchiurile. În spațiile verzi, speciile cu lemnul mai
puțin rezistent (tei, mesteacăn, plop, sa lcâm) pot fi puternic afectate, exemplarele cu coroana
asimetrică și cele vătămate sunt mai expuse pagubelor și prin instalarea putregaiului. Pentru a
evita acțiunile mecanice negative în plantațiile nou înființate din amenajările peisagere,
exemplarele iz olate, în grupuri mici și în aliniamente vor fi tutorate, iar arborii mari ancorați.
Doborâturi pe suprafețe întinse, adevărate dezastre, se înregistrează numai în masivele
forestiere, pe pante mai mari sau în monoculturi de rășinoase.
Plantațiile cu spec ii lemnoase reduc viteza vântului, în funcție de compoziție, de
intensitate, de suprafața ocupată și de poziție în interiorul sau la adăpostul lor, mișcările de aer
se resimt mai puțin. Pentru alcătuirea și dispunerea masivelor și perdelelor de protecție în
spațiile verzi și pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcția,
frecvența și intensitatea vânturilor dominante.

30 Speciile sensibile la deshidratare și temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul
altor plantații sau al c onstrucțiilor.
Efectul nociv evident asupra plantelor lemnoase se constată în cazul prezenței în aer a
bioxidului de sulf, acidului fluorhidric, rezidurilor cu plumb (DUMITRU -TĂTĂRANU,
1977).
Bioxidul de sulf acționează negativ asupra plantelor lemnoase dar în mod diferit în
funcție de specie. Organul afectat este cel foliar. Frunzele se necrozează în special între
nervuri, căpătând culoarea roșie –brună. În cazul unei prezențe prelungite de SO2 se ajunge la
căderea frunzelor, brunificarea scoarței și d eprinderea de pe lemn în plăci neregulate
(STĂNESCU, 1965, DUMITRU -TĂTĂRANU, 1980).
Acidul fluorhidric determină apariția unor zone vestede moi pe marginea limbului. Cu
timpul porțiunile necrozate cad, rămânând porțiuni de frunze a căror aspect se poate conf unda
cu atacul unor insecte. În zonele urbane intens poluate cu g aze de eșapament, praf, fum,
adesea arsuri pe frunze, fenomenul de cloroză, de nanis și diverse dereglări ale proceselor
metabolice.
Studiile efectuate pentru stabilirea rezistenței la facto rii poluanți au facilitat mult
clasificarea speciilor lemnoase decorative pe grupe, de la cele foarte sensibile până la cele mai
rezistente. Această clasificare se găsește în tabelul 2.

Tabelul 2

Rezistența speciilor lemnoase ornamentale la noxe( CRISTESCU și colab.,1976)

Gradul de
sensibilitate Speciile
 Față de bioxidul de sulf
Foarte sensibile Larix decidua, larix leptolepis, Picea abies, Acer palmatum,
Juglans regia, Rubus idaeus, Tilia cordata, , Ribes rubrum,
Populus nigra
Sensibile Abies alba, Cedrus atlantica, Picea abies, Pinus, sylvestris,
Pinus strobus, Acer platanoides, Betula pendula, Fagus
sylvatica, Quercus robur, Rosa sp
Rezistente Corylus avellana, Fraxinus ornus, Hibiscus syriacus
 Față de fluor
Foarte sensibile Acer pseudopla tanus, Acer negundo, Koelreuteria paniculata,
Elaeagnus angustifolia, Ligustrum vulgare, Morus nigra
Sensibile Abies alba, Juniperus communis, Picea abies, P.pungens, Pinus
nigra, Pseudotsuga menziesii, Acer monspessulanum, Berberis
vulgaris, Prunus persi ca, P. .armeniaca, P.domestica, Tilia
cordata
Mijlociu rezistente Abies concolor, Larix decidua, Pinus cembra, Thuja sp.,
Robinia pseudoacacia, Syringa vulgaris, Populus nigra, Morus
nigra
Rezistente Abies nordmanniana, Betula pendula, Platanus hybrida,
Prunus cerasifera, P.serulata, P.communis, Pyracantha sp.
Ribes sp.
 Față de plumb

31 Foarte sensibile Gleditsia triacantho, Populus alba, Robinia pseudoacacia,
Syringa vulgaris, Tilia platyphyllos, Tilia tomentosa
Sensibile Cerasus vulgaris, Juglans regia , Morus alba, Prunus
armeniaca, P.avium
Rezistente Pinus sylvestris, Thuja orientalis
 Față de fum și gaze
Rezistente Acer campestre, A.ginnala, Ailanthus altissima, Alnus
glutinosa, Betula verucosa, Gleditsia triacanthos, Platanus
acerifolia, Robinia ps eudoacacia, Sophora japonica, Prunus
padus, Viburnum lantana, Buddlea davidii, Buxus
sempervirens, Cornus alba, Eleagnus angustifolia,
Chamaecyparis lawsoniana

3.1.1.2. Factorii edafici(solul)

Solul este atât suport de fixare c ât și sursă de nutriție.
Cunoașterea cerințelor ecologice în diferite condiții de sol și mai ales a condițiilor
limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor
lemnoase pentru spațiile verzi.
Elementele nutritive. Complexul nutritiv al so lului pune la dispoziția plantelor
macroelemente (N, P, K, Mg, Ca, Fe ) și microelemente (Zn, Cu, Mn, Mo, Co, B, Cl ),
necesare nutriției, pe care plantele le absorb selectiv, sub formă de ioni.
Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutriti ve din sol. În funcție de
exigențele față de troficitatea solului distingem:
– specii megatrofe , care necesită o mare cantitate de elemente, se dezvoltă pe soluri cu grad
de saturație în baze de 85 -100%: Tilia argentea;
-specii eutrofe , foarte exigente faț ă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de
saturație în baze de 70 -100%: Fraxinus excelsior ;
-specii mezotrofe , cu exigențe mijlocii față de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu
grad de saturație în baze mai redus, 25 -85%: Acer c ampestre;
-specii oligotrofe, puțin exigente față de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de
saturație în baze sub 30%: Pinus mugo, Pinus sylvestris, Betula pendula,
-specii euritrofe , cu amplitudine ecologică mare față de troficitatea solul ui: Picea abies,
Fagus sylvatica, Quercus petraea, Salix caprea .
Speciile mezotrofe și oligotrofe nu preferă solurile sărace, dar se pot dezvolta și
supraviețui în asemenea condiții edafice.
În funcție de natura substratului litologic și a conținutului sol ului în săruri sau
elemente minerale se disting:
– specii calcifile sau calcicole, care se dezvoltă pe soluri cu conținut ridicat de calciu (calcar
activ): Fraxinus excelsior, Juniperus sabina, Fagus sylvatica, Ulmus pumila
– specii calcifuge sau calcifobe , care evită solurile calcaroase: Robinia pseud oacacia,
Castanea sativa.
Sodiul, magneziul, calciul prin acumularea sub formă de cloruri, sulfați sau
bicarbonați d etermină sărăturarea solurilor și au efecte nefavorabile asupra speciilor
dependente de concen trația sărurilor și gradul de toleranță al acestora.
Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puțin adaptate,
provoacă o secetă fiziologică prin creșterea presiunii osmotice a soluției solului.

32 Cea mai toxică acțiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). Ionul de Na+, deși mai
puțin nociv, cauzează puternica alcalinizare a soluției solului prin acumulare în sol (este nociv
pentru rădăcinile plantelor și distruge structura glomerulară a solului). Dintre anionii din
solurile sal ine, ionul Cl – este mai toxic decât ionul sulfatic (SO4)2.
Ținând cont de aceste aspecte d istingem:
-specii nitrofile (nitrofite), se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra.
-specii halofile, care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia, Gleditsia
triacanthos, Amorpha fructicosa, Caragana arborescens, Hippophae rhamnoides,
Halimodendron halodendron, Rhus typhina, Tamarix r amosissima .
Reacția soluției solului (ph -ul concentrația ionilor de hidrogen ) intervine în dinamica
elem entelor nutritive accesibile. Speciile lemnoase sunt adapt ate la anumite intervale ale pH –
lui, specifice diferitelor tipuri de sol. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor
ecologic limitativ.
Aciditatea solului. După exigențele față de acidit atea solului, plantele lemnoase se
împart
astfel:
– specii puternic acidofile (pH 3,8 -4,5): Vaccinium myrtillus, Calluna vulgaris, Erica sp. ;
Rododendron sp.
– specii acidofile (pH 4,5 -5,5): Picea abies, Pinus mugo, Pinus sylvestris, Betula pendula,
Populu s tremula;
– specii slab acidofile (pH 5,5 -6,5): Abies sp., Juniperus communis, Larix decidua, Acer
pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Quercus robur, Salix alba.
– specii neutrofile (pH 6,5 -7,2): Tilia sp., Fraxinus sp.;
– specii bazifile (pH peste 7,2): Tamarix ramosissima.
Rășinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Majoritatea
speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH -lui, în domeniul slab acid -neutru (6,8 -7) sau
neutru, slab alcalin (7,0 -7,2).
Alcalinitatea solului este t olerată de speciile lemnoase în intervalul 7,5 -8.
concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH >8,5) a soluției solului
de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice. Solurile acide și cele puternic alcaline necesită
aplicarea de amendamente.
Textura influențează consistența, structura, regimul de apă, căldur ă și aer din sol,
accesibilitatea substanțelor nutritive, procesele biochimice din activitatea microorganismelor.
Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de pa rticipare a celor trei
fracțiuni –argilă, nisip, praf) generează însușiri diferite.
Răspândirea naturală a vegetației cât și performanțele biologice ale speciilor sunt
influențate de textura solului.
Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de an umite specii astfel:
-specii psamofile, pentru soluri ușoare (nisipoase și nisipo -lutoase): Abies concolor, Picea
pungens, Pinus nigra ,P. sylvestris și P. mugo, Juniperus communis, Acer campestre,
Caragana arborescens, Eleagnus angustifolia, Cornus mas, H ippophae rhamnoides, Gleditsia
triacanthos ,Robinia pseudacacia, Salix alba și caprea.
-specii saxicole și subsaxi cole, pentru soluri scheletice: Picea abies, Pinus cembra și P. mugo,
Larix decidua, Carpinus orientalis, Acer monspessulanum, Berberis vulgar is, Colutea
arborescens, Cotoneaster integerrima, Fraxinus ornus, Populus tremula, Sorbus aria și S.
saucuparia, Sambucus racemosa.

33 -specii compactifile, pentru soluri grele (luto -argiloase și argiloase): Quercus frainetto și
cerris, Aesculus hippocastanus , Alnus glutinosa, Cotinus coggygria, Rosa canina, Rhus
typhina, Ulmus laevis .
Pentru majoritatea speciilor, solurile cu textură luto -nisipoasă, bine structurate sunt
favorabile.
Structura solului
Situațiile extreme, lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau
grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase și impun ameliorarea acestuia
(îngrășăminte organice și verzi, amendamente, uneori în spațiile verzi „pământ de
împrumut”).
Pentru ameliorarea fertilității solurilo r în spațiile verzi, în zonele supuse sistematizării
pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal, îngrășăminte, amendamente și se cultivă
specii care îmbogățesc solul în azot. în plantațiile masive din parcuri, frunzele căzute nu se
vor înlătura, deo arece sunt o importantă sursă de humus.
La plantațiile de aliniament ale arterelor de circulație trebuie asigurat volumul edafic
corespunzător. în spațiile verzi, deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim
hidric bun.
În pepiniere, mai ales în sectoarele în care se produc puieți livrați cu balot de pământ,
se vor aplica judicios îngrășăminte organice și minerale, asolamente cu îngrășământ verde și
ierburi perene și se va iriga.

3.1.1.3. Factorii orografici

Dezvoltarea plantelor lemno ase este influențată de factorii geomorfologici, care duc la
modificări climatice și edafice.
Configurația terenului -macrorelieful –câmpie, dealuri, munți determină zonarea
vegetației datorită schimbării climatului.
Influența exercitată de microrelief este evident mai mică; microrelieful poate fi
natural (depresiuni, ridicături) sau artificial (în parcuri), determinând local condiții
microclimatice și schimbări ale condițiilor edafice.
Altitudinea determină dispunerea vegetației pe verticală cu creșterea alt itudini scad
temperaturile, iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce.
Expoziția influențează atât regimul de căldură, cât și umiditatea solului, prin urmare
intervine și în alcătuirea vegetației: pe versanții cu expoziție sudică unde temp eraturile sunt
ceva mai ridicate decât pe versanții nordicii, iar umiditatea este ceva mai redusă, se dezvoltă
un număr mai mare de specii heliofile și xerofite.
Panta sau înclinarea terenului influențează distribuția vegetației prin schimbarea
intensităț ii insolației și capacitatea de reținere a apei în sol.
Pe pantele însorite, mai uscate vor crește specii xerofite mai ales în zonele cu deficit
de precipitații, iar în văile reci, cu curenți puternici mișcările aerului rece vor reduce și mai
mult temperat ura și prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger.

3.1.2. Factorii biotici
Factorii biotici influențează dezvoltarea plantelor lemnoase în mod direct (prin acțiuni
de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic și edafic sau prin i ntermediul unor
substanțe chimice secretate de anumite plante sau mic roorganisme.

34 Acțiuni le directe duc la stânjenirea reciprocă a tulpinilor și ramurilor unor exemplare
care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeași specie sau specii diferite), presiun ea fizică a
rădăcinilor, concreșterea rădăcinilor, susținerea plantelor agățătoare de către tulpinile arborilor
și arbuștilor.
La alegerea speciilor se va ține seama de caracterul invadant al unor a dintre specii le
care draj onează puternic sau a lianelor. D e exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate
alte exemplare din plantație, reducându -le capacitatea de fotosinteză și aspectul estetic.
Acțiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe, deoarece
determină conviețuirea diferitel or specii și competiția pentru hrană și spațiu între exemplare.
Arborii acționează unul asupra altuia prin umbrire, cantitatea de lumină și precipitații
interceptată de coronament prin consumul de apă, elemente nutritive și microelemente din sol,
prin cap acitatea de exploatare a solului de către rădăcini.
În zonele de deal, apare concurența între fag sau carpen și gorun, car e elimină uneori
puieții de gorun. La alegerea și asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creștere al
puieților, raporturile de stânjenire, respectiv stimulare care se modifică în timp cu creșterea
volumului aerian și radicular.

3.1.3. Factorii antropici

Factorii antropici au la bază acțiunile voite sau nevoite al omului.
Omul este princip alul factor activ și cel mai pu ternic transformator al naturii și al
plantelor. El a transportat plantele dintr -o regiune în alta, a distrus unele specii spontane, a
modificat sau a contribuit la extinderea ariei de răspândire a acestora. Pe parcursul trecerii
timpului omul a tranformat comp let fizionomia peisajului vegetal.
În zonele unde omul a modificat condițiile naturale de mediu sau unde a înlăturat
vegetația spontană s -au instalat un număr mare de specii străine care provin din alte regiuni.
Poartă numele de elemente antropofile , toa te speciile din flora une i regiuni,
introduse de către om.
Omul a contribuit la îmbogățirea sau înoirea sortimentului cu specii și varietăți mai
decorative, prin lucrările de ameliorare și prin posibilitatea de a modifica condițiile de mediu.

3.2. Zonar ea speciilor lemnoase

După poziția latitudinală, spațiul geografic românesc, cu climatul lui temperat, se
încadrează, în linii mari, în zona pădurilor de foioase și rășinoase din zona climatului
temperat (zona pădurilor estivale) predominante fiind stepel e și silvostepele.

3.2.1. Zonarea naturală

Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte și bine delimitate, au un
areal geografic propriu mai mult sau mai puțin întins. Arealul unei specii reprezintă expresia
adaptării sale la un anumit com plex de condiții fizico -geografice. Limitele răspândirii
plantelor lemnoase depind, mai mult sau mai puțin, de raporturile de concurență și competiție
interspecifică. Prin urmare, uneori arealul potențial nu se suprapune cu cel real. Acțiunile
omului asupr a florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor
arealelor naturale.

35 Unele specii au fost introduse în afara granițelor lor geografice, în condiții climato –
edafice mai puțincorespunzătoare. În felul acesta a fost extins area lul natural și a apărut
arealul de cultură, iar la alte specii s -a restrâns arealul, uneori chiar până la totala lor
dispariție.
Areal ul geografic al speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite
longitudini, latitudini și altitudini. În aces te areale populațiile unei specii se găsesc în anumite
climate locale, pe anumite forme de relief, pe substraturi și pe soluri, într -un cadru stațional
bine determinat. Stațiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populațiile unei specii în
cadrul area lului ei geografic reprezintă arealul ecologic (Doniță, 2004).
De obicei, arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic.

Zonele climatice și fitogeografice ale globului.

Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale, tropicale , subtropicale,
temperate, boreale și două zone de tufărișuri, zona vegetației deșertice și zona de tundră
(subarctică).
Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate și
boreale, care sunt mai apropiate din punct de vedere clim atic de condițiile de la noi.
Distribuția vegetației lemnoase în România s -a realizat prin elaborarea unor sisteme
de clasificare și se află în strânsă interdependență cu variația condițiilor staționale, dintre care
cele climatice și mai ales regimul term ic și pluvio metric joacă un rol determinant . La acestea
se adaugă și condițiile edafice, orografic e ca și însușirile speciilor co abitante (capacitatea lor
competitivă, rezistența la adversități, capacitatea de reproducere și migrare, adaptabilitatea
specif ică la condițiile de mediu și conservatismul ereditar.
Caracteristicile zonelor și subzonelor de vegetație din România.
Vegetația de munte
Vegetația alpină și subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale
Carpaților, începând de la altitudini de peste 1500 -1700 m. În aceste condiții ecologice de
climat foarte răcoros și umed, pe soluri de regulă sărace și acide, în care perioada de vegetație
este scurtă(2 -4 luni) s -a instalat cu precădere vegetația erbacee.
-Subzona alpină cuprind e cele mai înalte regiuni ale munților, altitudini de peste
2200m, în care vegetația este reprezentată de asociații de plante specifice tundrei alpine.
-Subzona subalpină se găsește între limita superioară a jnepănului și limita
superioară a pădurii. Deoar ece condițiile climatice și edafice sunt ceva mai favorabile, aici
apar și specii lemnoase constituind tufărișuri și chiar rariști subalpine de specii arborescente.
Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul ( Pinus mugo ), alte specii
lemn oase Alnus viridis, Pinus cembra, Lonicera tatarica, Juniperus communis,
Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus , Bruckenthalia spiculifolia , ca și rariștile de
molid și de larice.
Vegetația munților mijlocii este caracteristică printr -un climat favorab il mai ales vegetației
forestiere. Temperaturile medii anuale sunt pozitive, precipitațiile abundente (900 -1200mm) și
umiditatea relativă a aerului este ridicată. Iernile sunt aspre, dar mai scurte. Se disting trei
subzone de vegetație:
-Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpații Orientali și
Occidentali, în Carpații Meridionali subzona este fragmentată și îngustată sau lipsește (M -ții
Mehedinți și M -ții Banatului).Această subzonă de vegetație se ridică altitudinal până la limita
superi oară a pădurii, iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag.

36 Specia caracteristică este molidul, care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare
întindere), cât și amestecate – brad, larice, zâmbru, mesteacăn, plop tremurăt or, paltin de
munte, fag, subarboretul este slab reprezentat, dintre arbuști amintim: Sambucus racemosa
(soc roșu), Lonicera xylosteum (caprifoliu), Salix capre (salcie căprească).
-Subzona pădurilor amestecate de fag cu rășinoase limita altitudinală inferi oară este
situată la aproximativ 400 m în Carpații Orientali și 700m în cei Meridionali, iar limita
superioară urcă în mod excepțional (acolo unde lipsește subzona molidului, până la limita
superioară a pădurii.
Subzona are o întindere altitudinală ceva ma i redusă în nord și maximă în Carpații
Meridionali (în M -ții Banatului), limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400 –
1500m.
Climatul se caracterizează prin veri umede și răcoroase, ierni reci și bogate în zăpadă,
precipitații abundente (pest e 800 mm).
Vegetația este predominant constituită din fag, molid și brad, specii care se asociază
între ele. Ca specii însoțitoare se găsesc: paltinul de munte și de câmp, ulmul de munte,
frasinul, teiul, mesteacănul, plopul tremurător, aninul alb, gorunul și pinul silvestru. Pădurile
de fag și rășinoase se caracterizează printr -o mai mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul
este format din alun (Corylus avellana ), păducelul (Crataegus monogyna ), călin (Viburnum
lantana ), salbă moale și râioasă (Euonymus europaeus și Euonymus verrucosa ).
– Subzona fagului este bine reprezentată în vegetația munților mijlocii, dar se
prelungește și în regiunea dealurilor și podișurilor. Climatul este mai blând și suficient de
umed (temperatura medie 8 -10°C, precipitații 600 -1000 mm) și condițiile climatice sunt
favorabile. Altitudinal 600 -1200 m, dar poată să coboare până la 100 m în Banat și să urce
până la limita superioară a pădurii, la peste 1400 m.
În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeț e întinse. Pe
lângă fag, pot participa în proporții reduse și alte specii (molid, brad, pin silvestru, pin negru
de Banat, carpen, ulm, paltin de câmp, tei, jugastru și chiar gorun și stejar). De remarcat că
fagul, fiind specie de umbră, constituie păduri dese închise, în care celelalte etaje de vegetație
se dezvoltă greu.
Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare, exercită în cele mai bune
condiții funcții protectoare. Dintre arbuști se amintește Sambucus nigra (soc) și Viburnum
lantana .
Vegeta ția dealurilor și podișurilor
– Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr -o fâșie
îngustă, de tranziție și se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între
200-800m. Aceste păduri sunt favorizate de u n climat mai călduros și suficient de umed, dar
în care apar și perioade de uscăciune în sol, ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a
fagului.
-Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor, dar urcă
uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Brașov). De remarcat că această subzonă
apare și în Dobrogea, în M -ții Măcinului. În condițiile unui climat mai cald și mai uscat,
favorabil speciilor mezofite și în special gorunului, se întărnesc în părțile mai joase ale
subzon ei stejarul pedunculat .
În pădurile din Dobrogea și chiar în sudul și sud -vestul țării, apar și multe specii
termofile. Pădurile sunt constituite dintr -un număr mare de specii, iar subarboretul și pătura
erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în sub zonele anterioare.
Vegetația de câmpie.

37 Vegetația zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat și subzona
cerului.
-Subzona stejarului pedunculat se întinde obișnuit în regiunea de câmpie, dar în
Transilvania și Moldova urcă la 500 m altitudine. Subzona este fărâmițată -speciile care apar
sunt: carpenul, teiul, frasinul, jugastrul, mărul și părul pădureț, ulmul, în partea de sud a țării
apare cerul.
-Subzona cerului este mai puțin răspândită și se localizează cu precădere în Câmpia
Olteniei, Munteniei și Dobrogei, având prelungiri în vegetația silvostepei, cât și în subzona
stejarului pedunculat și chiar a gorunului, altitudinal 40 -50m și 300 -500m. Se localizează pe
soluri grele, argiloase, compacte, puternic podzolite și pseudogleizat e, neprielnice altor specii
mai pretențioase pe soluri mai puțin compacte apare stejarul brumăriu, ulmul de câm p,
jugastrul.
Arbuștii sunt mai puțin numeroși, dar pătura erbacee este bogată cu specii de
graminee și dicotiledonate.
Vegetația silvostepei
Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari și precipitații ce nu depășesc 500 –
550mm anual. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). Pădurea apare
în pâl curi, alternân d cu pajiști ierboase. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite d in stejar
brumăriu( Quercus pedunculiflora ) și pufos ( Quercus pubescens ); pe lângă acestea pot apărea
și cerul, teiul alb, jugastrul și frasinul. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafață mult mai
mare, dar prin dezvoltarea agriculturii și așezărilor om enești, n -au mai rămas decât pâlcuri.
Vegetația stepei
Se întinde de fapt numai în Bărăgan și Dobrogea într -un climat deosebit de cald și
uscat, neprielnic existenței arborilor și pădurii le. Aici apar mai puține specii lemnoase,
răspândite sporadic: stejar pufos și brumăriu, jugastru, vișin turcesc ( Prunus mahaleb ),
mojdreanul (Fraxinus ornus ), sălcioara ( Eleagnus angustifolia ). În condițiile stepei și
silvostepei s -a naturalizat salcâmul.

Vegetația luncilor și a Deltei Dunării.
Acest fel de vegetație s -a dezvoltat în strânsă legătură cu prezența unor soluri azonale,
formate în condițiile unui regim de umiditate favorabil, (pânza de apă freatică aproape de
suprafață) sau de o concentrație mai mare de săruri în sol.
În condițiile acestor soluri și a unui cli mat, de regulă stepic, se întâlnește vegetație
azonală. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât și în lunca și Delta Dunării, sunt
zăvoaiele de salcie și plop (plop alb, plop cenușiu), iar pe locurile mai ridicate se instalează și
alte specii de foioase, ajungând să se realizeze chiar șleauri de luncă de valoare.
În luncile cu soluri mlăștinoase se găsesc păduri de anin negru. În luncile interioare
din regiunile mai înalte se instalează aninul alb.

3.2.2. Zonarea speciilor lemnoase ornamentale

Lucrările de zonarea speciilor lemnoase ornamentale la noi în țară se fac pe baza
corelării cerințelor biologi ce ale plantelor cu condițiile de mediu existente, la care se adaugă și
efectu l factorilor artifciali.
Posibilitățile de corectare ale un or factori climatici și edafici ușurează mult zonarea
vegetației lemnoase decorative.

38 Cele două căi de extindere a amplitudinii zonale a speciilor sunt, îndepărtarea unor
factori limitativi cum ar fi excesul sau insuficiența umidității și ameliorarea condițiil or de
mediu(exemplu -îmbunătățirea regimului de nutriție).
Când se stabilește sortimenntul de plante utilizate în aenajarea unui parc se ține seama
că în afara factorilor naturali de mediu intervin și numeroși factori artificiali care influențează
în mare măsură creșterea și dezvoltarea speciilor lemnoase ornamentale.
Dintre factorii artificiali care influențiază creșterea și dezvoltarea speciilor lemnoase
ornamentale amințim: gaze, praf , regimul termic urban, lumina reflectată de mediul artificial,
lumina reflectat ă de mediu artificial și prezența solurilor artificializate din jurul construcțiilor.
Speciile vor fi alese și distribuite în funcție de rezistența la factorii amintiți anterior,
dar și la alți factori care mai apar.
Pentru zonarea speciilor î n plantațiile de aliniament pe străzi și șosele se au în vedere
criterile:
-se preferă speciile cu creștere rapidă
-se aleg speciile cu perioadă lungă de păstrare a frunzelor
-se exclud speciile cu sistem radicular superficial si foarte ramificat pentru a evita deteriorarea
asfaltului mtrotuarelor și pentru a contracara posibilitățile reduse de nutriție
-se aleg specii cu rezistență mare la praf și gazele de eșapament
– se aleg specii cu frunziș bogat și coroane largi care asigură umbra(de exemplu Tilia, Ca talpa
și Aesculus hippocastanum )
– se aleg specii care desfrunzesc în scurt timp dar târziu toamna
– se aleg specii care nu fructifică sau ale căror fructe nu cad de pe ramuri (Sorbus ).

39 Capitolul 4

ARBORI ȘI ARBUȘTI RĂȘINOȘI

4.1. FAMILIA ARAUCARIACEAE
4.1.1. GENUL ARAUCARIA Juss.

Araucaria excelsa (Lamb.)R.Brown. – Araucaria, Pin de Norfolk

Sinonime: A. heterophylla (Salisb.) Franco

Areal. Specie originară din Insulele Norfolk (zona
Australia – Noua Caledonie). Foarte puțin răspandit la noi, acest
mic conifer este deosebit de interesant în apartamente, unde printr -o
îngrijire corespunzătoare se poate păstra mai mulți ani (Fig. 12).

Fig. 12 – Araucaria excelsa

Caractere morfologice. Arbore de 40 -50 m înălțime, cu trunchi drept și coroană
conică, dar poate avea câțiva metri în zonele temperate. Ramurile din etajele 4 -7 sunt așezate
în verticile orizontale.
Frunzele sunt aciculare, rigide, verzi, persistente, foarte mici, lucitoare, curbate spre
ramură (Fig. 13)
Inflorescenț ele mascule au 4 -5 cm lun gime, au formă cilindrică și se formează
extremitatea ramurilor. Conurile sunt globuloase, mari de 15 cm în diametru (Fig. 14)

Fig. 13 – Frunze aciculare Fig. 14 – Conuri

Particularități biologice. Are un ritm lent de creștere .
Cerințe ecologice. Plantele nu suportă temperaturile scăzute. Vegetează pe solurile
ușoare, fertile, neutre spre ușor acide, bine drenate. Are temperament de lumină.

Înmulțire. Se înmulțește generativ și vegetativ. La noi se practică foarte rar
înmu lțirea prin semințe deoarece rezultatele sunt destul de slabe.

40 Butășirea se realizează în prima jumătate a lunii august. Pentru butășire, butașii se taie
sub nod(1 -2 verticile terminale). Se lasă timp de o zi pentru scurgerea rășinii, pe urmă se
curăță ba za butașului, se pudrează cu biostimulatori rizogeni și se plantează în ghiveci într -un
amestec de pământ de frunze, nisip și turbă. După plantare se tutorează și se țin timp de 3 luni
într-o seră rece. După formarea calusului plăntuțele se mută în sera ca ldă la 15 -18șC și se țin
acolo până ce înrădăcinează. După înrădăcinare plantele nou formate pot fi trecute din nou în
sera rece. Pentru următorii 3 -5 ani planta trebuie tutorată.
Altoirea în placaj se poate efectua în martie -aprilie sau în august. Ca și altoi e ste
folosit vârful de creștere al ramurilor laterale.

Utilizare. Este o plantă decorativă prin frunze, cu formă sculpturală, pent ru interior
sau în spații verzi cu decor doar vara. Iarna se introduce în spații protejate. Este o plantă ideală
pentr u a fi pusă în valoare singură.

Cultivaruri ale speciei Araucaria excelsa
„Galuca ‟-cu frunze albăstrui (Fig. 15)
„Leopold Astrid ‟-cu frunze aurii
„Robusta ‟-cu ramuri foarte viguroase și frunze groase

Fig. 15 – A. excelsa „Galuca ‟

Bolile și dăunătorii genului Araucaria
Păduchele lânos – este un parazit care slăbește planta. Plantele atacate pot fi recunoscute după
pânzele albe și fine, care apar mai ales pe lăstari, trunchiuri și tulpini, partea inferioară a
frunzelor , în zona de inserție . Din cauză că păduchii sug seva plantelor, pe frunzele acestora
apar pete galbene (îngălbenire), dispuse neregulat. În cazul unei invazii în masă plantele gazdă
devin atât de slăbite, încât pot fi perturbate în procesul de creștere. Plantele afectate pot
prezenta concr escențe, tumori canceroase și adâncituri. Datorită faptului că păduchii elimină
excrementele pe plantă, poate fi stimulată apariția unor specii de ciuperci, precum ciuperca
din grupa Fungi imperfecți ( Cladosporium herbarum ), și de furnici. Combaterea chimi că se
realizează cu Thiodan 35 CE 0,15 – 0,2%, Reldan 2 E –0,2% sau alte produse similare.

4.2. FAMILIA CEPHALOTAXACEAE
4.2.1. GENUL CEPHALOTAXUS Sieb etc. Zucc.

41

Cephalotaxus drupacea Sieb et . Zucc.

Sinonime: C. harringtonia (Forbes) K. Koch.

Areal. Specie originară din China și Japonia, cultivat ă
la noi mai ales în grădini dendrologice.

Fig. 16 – Cephalotaxus drupaceea

Caractere morfologice. În arealul său natural ajunge la 15 m înălțime, la noi în mod
obișnuit are dimensiuni arbustive, cu ma i multe tulpini de 3 -5 m înălțime (Fig.16). Scoarța
este brun roșcată, cu solzi de părtați i de trunchi. Ritidomul se exfoliază neregulat.
Ramurile sunt dispuse în verticile. Lujerii sunt dispuși distih.

Fig. 17 -Frunză Fig. 18 -Lujeri cu flori femele și macule

Frunzele sunt persistente, pieloase, de 2 ,0-4,5 cm lungime și 2 -3 mm lățime, alterne,
ușor curbate, cu vârful brusc și scurt acuminat, slab înțepătoare, verzi închis, lucitoare pe
partea superioară, iar pe partea i nferioară cu două dungi albicioase formate din stomate. Pe
partea dorsală frunzele au o nervură mediană evidentă (Fig. 17) .

Fig.19 -Fruct Fig. 20 -Fruct și sămânță

Florile sunt unisexuat -dioice, dispuse solitar sa u grupate câte 2 -3 verzi -gălbui,
pedunculate, cele mascule grupate în capitule globuloase (Fig.18). Cele mai multe sunt
grupate pe dosul lujerului din anul precedent.

42 Fructele sunt drupe false, solitare sau grupate câte 2 -3, ce conțin semințe, de 1,5 -3 cm
lungime, ovoide, solitare, pendente, de culoare verde la maturitate, apoi în al doilea an devin
brun-roșcate (Fig.19). Sămânța osoasă este acoperită cu un tegument cărnos (Fig. 20).

Particularități biologice. Ritmul de creștere este lent. Semințele ger minează greu
după 1 -2 ani. Semințele ajung la matuitate toamna.

Cerințe ecologice. Specia are nevoie de un climat blând și zone adăpostite, deoarece
manifestă sensibilitate destul de mare față de geruri și înghețuri. Nu tolerează seceta și arșița.
Veget ează pe soluri ușoare, bogate în calciu, fertile, umede, protejate de vânturi, cu drenaj
normal. Are termperament de lumină, dar suportă bine și umbrirea.

Înmulțire. Se înmulțește generativ și vegetativ. Semănatul se face toamna, imediat
după maturarea semințelor în răsadnițe reci, sau primăvara folosind semințe stratificate.
Semințele germinează destul de greu după 1 -2 ani. Plantele nou formate sunt trecute în
ghivece unde sunt menținute mai multi ani.
Trebuie menționat că înainte de butășire se aplică tăieri severe, pentru apariția
creșterilor noi. Butășii se recoltează din vârfurile de creștere. Ei sunt puși la înrădăcinat în sere
calde, într -un substrat format din perlit cu turbă. După înrădăcinare butașii se trec în ghivece
și se îngrijesc 1 -2 ani, după care pot fi plantați la locul definitiv. Altoirea se face în placaj sau
despicătură, pe portaltoi de Taxus baccata. Altoiul provine din vârful de creștere.
Utilizare. Cephalotaxus harringtonia var. drupaceea se utilizează pentru decorul
spațiilor ver zi din parcuri și grădini sau în containere pentru decorul interioarelor.

Cultivaruri (Fig. 21).
„Fastigiata ‟-înalt de 3 -5 m, cu aspect fastigiat
„Prostrata ‟-cu port pitic și creșteri orizontale.

Bolile și dăunătorii genului Cephalotaxus
Bolile și dă unătorii nu provoacă pagube semnificative asupra speciilor din genul
Cephalotaxus.

„Fastigiata ‟ „Prostrata ‟

Fig. 21 -Varietăți de Cephalotaxus drupaceea

4.3. FAMILIA CUPRESSACEAE

43 4.3.1. GENU L CHAMAECYPARIS Spach.

Chamaecyparis lawsoniana ( A.Mur r.) Parl -Chiparos de California; Port-oxford ; Port -oxford
cedar

Sinonime: Cupressus lawsoniana

Areal. Specie exotică originară din America de Nord, cu areal
foarte restrâns, concentrat de -a lungul C oastei Pacificului. În interiorul
continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine.
Fig. 22 – Chamaecyparis lawsoniana
La noi, s-au făcut puține culturi (Simeria, Pașcani -Hunedoara), dar a fost cultivat mult
ca specie ornamentală în aproape toate zonele țării (Fig. 22).
Culturi forestiere există foarte puține: Vidacut, Simeria, Sabed – Mureș.

Caractere morfologice. Arbore de talie mare, atinge în patria de origine până la 60 m
înălțime. Coroana este conică în masiv. Scoarța brună -roșcată se exfol iază în plăci solzoase,
rotunde. Tulpina este nutantă. Lujerii sunt turtiți, dispuși orizontal.
Frunzele solziforme, sunt așezate opus: unele laterale mai scurte, cu vârfuri mai acute,
dezlipite de lujer, carenate; altele centrale, mult mai mici, rombice, strâns lipite de lujer, cele
de pe fața inferioară a lujerului având linii albe de stomate, difuze (Fig. 23). Florile sunt
unisexuat -monoice.

Fig. 23 -Frunze

Conurile sferice, mici, cu diametru de cca. 8 -10 mm, verzui -albăstrui la început, brune
la maturitate. Prezintă 8 -10 solzi lemnoși, inegal rombici, cu o carenă ascuțită și se maturează
în toamna primului an. Semințele sunt alungite, de cca. 4 mm, cu două aripioare laterale, la fel
de late ca și semințele (Fig. 24).

44

Fig. 24 -Frunze și conuri
Particularități biologice. Exemplarele individuale ajung la maturitate destul de
devreme, 10 -12 ani sau chiar mai devreme. Maturația este anuală. Puterea germinativă a
semințelor este cuprinsă între 30 -70%.
Ritmul de creștere este lent în tinerețe, apo i se intensifică. Pe soluri argiloase, cu
suficientă umiditate, creșterile se mențin active până la vârsta de 50 ani.

Cerințe ecologice. În zona de origine crește în regiuni cu climat oceanic, ploios, cu
umiditate atmosferică ridicată.
La noi s -a dove dit a fi o specie pretențioasă față de climă și sol. Crește și se dezvoltă
bine în zone cu climat moderat, ferite de vânturi reci și uscate. Vegetează foarte bine pe soluri
profunde, fertile, jilav -umede. Tolerează destul de bine solurile compacte. Rezistă la poluare.
Are temperament de semiumbră.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe, butași, marcotaj și altoire. Î nmulțirea prin
semințe: conur ile se recoltează în septembrie. Facultatea germinativă este de 10%. Se
recomandă semănarea toamna, iar daca se execută primăvara, semințele se păstrează la rece,
în recipiente de sticlă, bine închise, amestecate cu praf de cărbune. În primul an puieții
necesită umbrire.
Înmulțirea prin butași: în iulie -august, în răsadnițe reci, se utilizează butași cu inel
(reușit e mai mari decât la butași cu călcâi) la formele erecte, cu port îngust, se aleg numai
lăstari erecți, terminali. Iarna butășire se face în sere, iar butașii înrădăcinați se cultivă în
ghivece încă un an.
Înmulțirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere și viguroase furnizează
marcote înrădăcinate după 1 – 2 sezoane de vegetație. Pentru cultivarurile pitice se recomandă
marcotarea în răsadnițe.
Altoirea se face în placaj în mai -iunie, în seră. Altoirea se face pe portaltoi de
Chamaecyparis lawsonia na, obținuți din sămânță . La altoire plantele având diametru de 6 -10
mm. Materialul de plantre se obține în 2 -4 ani.

Utilizare. Se utilizează pentru amenajarea spațiilor verzi, solitar, în grupuri,
aliniamente. Dacă se cultivă în container poate fi folos it la decorul interioarelor, balcoanelor,
scărilor etc.

Varietăți și c ultivaruri ale Chamaecyparis lawsoniana (Planșa 1).
„Alumnii ‟- de 5-7 m înălțime, cu creșteri compacte, frunze albăstrui la început, apoi verzi –
cenușii, folosit pentru garduri vii, gru puri sau individual

45 „Alumnii Magnific a‟-cu creșteri asemănătoare, coronament mai îngust și frunze mai albăstrui
„Columnaris -are‟ 4-6 m înălțime, coroană cilindrică, creșteri verticale, frunze albăstrui intens,
foarte decorativ
„Elwoodii „-coroana cilindrică , cu frunze verzi -albăstrui, foarte frumos în tinerețe, cu timpul
dezvoltă mai multe vârfuri de creștere, înălțimea este de 2 -3 m

Cultivaruri cu frunze aurii
„Stewartii ‟-10-15 m înălțime
„Golden King ‟-9-12 m înățime
„Lutea ‟-5-9 m înălțime
„Lane ‟-6-8 m în ălțime
„Naberii ‟-3-7 m înălțime

Cultivaruri cu talie mică
„Forsteckensis ‟-de 1,0 -1,5 m înălțime cu coroana mai largă decât înaltă
„Minima ‟-până la 1 m înălțime, cu frunze verzi -gălbui vara și verzi iarna
„Minima Glauca ‟-de 1 m înălțime, cu frunze verzi a lbăstrui, foarte mult utilizat pentru
amenajarea stâncăriilor
„Minima Aurea ‟-de 50 -100 cm, cu creștere înceată și frunze aurii, foarte decorative
Intertexta -cu ramuri pendente.

46 Planșa 1

Chamecyparis lawsoniana varietăți și cultivaruri

„Alumnii ‟ „Columnaris ‟ „Elwoodii ‟

„Stewartii ‟ „Golden King ‟ „ Lutea ‟

„Lane ‟ „Minima Aurea ‟ „Minima Glauca ‟

47 Chama ecyparis obtusa (Sieb et. Zucc.) Endl.

Areal. Originar din Japonia, cunoscut sub numele de
„Hinoki”. La noi este cultivat în scop ornamental în parcuri și grădini

Fig. 25 – Chamaecyparis obtusa

Caractere morfologice. În zona de origine este un arb ore de 50 m înălțime, iar la noi
ajunge până la 8 -10 m înălțime. Scoarța este de un roșu -brun închis (Fig 25).
Frunzele sunt solziforme, mici, acute, opuse, pe partea inferioară cu pete brumării.
Conurile sunt sferice de 8 -12 mm diametru (Fig. 26)

Fig. 26-Frunze, conuri și semințe

Particularități biologice. Specia ajunge la maturitate destul de devreme . Are o
creștere lentă. Maturația este anuală. Facultatea germinativă a semințelor este mică, 10 -15%.

Cerințe ecologice. Se dezvolta bine la soare ș i în semiumbră. Ar e nevoie de un climat
blând și locuri ferite de curenți reci . Preferă soluri revene, permeabile și nu suportă seceta.

Înmulțire. Chamaecyparis obtusa se înmulțește prin semințe, butășire, altoi re și
marcotaj. Conurile se recoltează înce pând din august. Semănatul se poate face imediat după
condiționarea semințelor sau după o perioadă de stratificare. Se seamănă în răsadnițe reci,
într-un substrat de pământ de frunze și nisip.
Perioada optimă de butășire este iulie -august. Butașii se for mează din creșteri tinere,
expuse la soare. În anul următor plantele nou formate se trec în ghivece.

48 Marcotajul se aplică în special cultivarurilor pitice ale acestei specii. Marcotajul se
recomandă a fi efectuat în luna august. Ramurile tinere se curbea ză și se fixează în pământ cu
cârlige. Pe urmă se acoperă cu pământ și se udă.
Altoirea în placaj sau despicătură se face pe portaltoi de Chamaecyparis lawsoniana,
obținut din sămânță. Perioada optimă de altoire este mai -iunie.

Utilizare. Este valoros datorită lemnului care în Japonia este utilizat pentru diferite
construcții, însă este apreciat și din punct de vedere decorativ în amenajări de spații verzi.

Cultivaruri ale Chamaecyparis obtusa (Planșa 2).
„Crippsii ‟- cu talie mică
„Filicoides ‟-cu tal ie mică
„Magnifica ‟- cu talie mică
„Nana Gracilis ‟- 2- 3 m înălțime, la început neregulat sferică, apoi larg conică cu lăstari
aplatizați, cu ramificație în evantai, frunziș verde închis
„Pigmea ‟-cu talie mică

49 Planșa 2

Chamaecyparis obtusa cultivaruri

„Filicoides ‟ „Crippsii ‟

„Nana Gracili ‟ „Pigmea ‟

50 Chamaecyparis pisifera (Sieb et. Zucc.) Endl.

Areal. Denumit și Chiparosul de Sawara, este o specie originară din
centrul și sudul Japoniei.

Caractere morfologice. Este un arbore care crește până la 50
de m înălțime, cu un trunchi ce poate atinge 2 m în diametru. La noi
nu depășește 20 m, cel mai adesea ajungând la 8 -10m înălțime.
Scoarța este brun roș iatică ce se exfoliază longitudinal (Fig. 27).

Fig. 27 – Chamaecyparis pisifera

Frunzele sunt solziforme, lungi de 1,5 – 2 mm cu vârful ascuțit. Frunzele tinere sunt
aciculare. La cele solziforme se observă pe spate o dungă de stomate albă (Fig. 28). .E le sunt
dispuse decusat. Conurile sunt globulare cu un diametru de 4 -8 mm cu o textura moale și o
culoare verde glauc (Fig.29)

Fig. 28 -Frunze solziforme Fig. 29 -Conuri

Particularități biologice. Specie cu ritm de creștere lent. Ajunge la maturitate în
jurul vârstei de 10 ani. Maturația este anuală.

Cerințe ecologice. Cultivarurile și specia de bază sunt exigente la umiditatea
atmosferică. Vegetează bine pe soluri fertile, profunde, suficient de umede.

Înmulțire. Se înmulțește generativ și vegetativ. Semănatul se face în răsadnițe reci,
imediat după ce au fost recol tate semințele. Semințele sunt semănate într -un amestec de
pământ de frunze și nisip. Înumlțirea prin butași se efectuează în perioada iulie -august. Butașii
se confecționază din creșterile tinere.
Altoirea în placaj se efectuează în răsadnițe reci în mai -iunie. Portaltoii utilizați la
altoire sunt obținuți din sămânță și provin din Chamaecyparis lawsoniana.

Utilizare. Specie apreciată pent ru port, frunze și conuri care se utilizează individual
sau în grupuri, în grădini și parcuri. De asemenea se utilizează în aliniamente, garduri vii sau
în containere pentru decorul balcoanelor, scărilor etc.

Cultivaruri ale Chamaecyparis pisifera (Plan șa 3).

51 Cultivaruri din grupa Nana
„Nana ‟-are o talie de sub 2 m și frunze scvamiforme
„Aurea Nana ‟-cu port globulos, frunziș auiu
„Aurea ‟-cu frunze verzi -gălbui sau galben aurii vara și verzi pal iarna
Cultivaruri din grupa Filifera
„Filifera ‟-cu port co nic, cu ramificare densă și frunziș bogat
„Filifera Aurea ‟
„Filifera Aureo ‟-variegata
Cultivaruri din grupa Plumosa
„Plumosa ‟-cu aspect plumos și port globulos sau conic
„Plumosa Argentea ‟
„Aurea ‟
Cultivaruri din grupa Squarosa
„Squarosa ‟-port conic sau globulos, cu ramificații abundente, cu frunze verzi aurii sau argintii
„Squarosa Aurea ‟
„Squarosa Argentea ‟
„Squarosa Intermedia ‟
„Squarosa Lutea ‟
„Swuarosa Sulphurea ‟
„Squarosa Bulevard ‟
„Plumosa Aurea Compact ‟-cu frunze aurii primăvara
„Plumosa Rogersii ‟-cu frunze tot anul, este sensibil la vânturi uscate
„Plumosa Compressa Aurea ‟-arbust pitic cu lățimea de două ori mai mare decât înălțimea.

52 Planșa 3

Chamaecyparis pisifera cultivaruri

„Nana ‟ Filifera Aurea Filifera

„Plumosa Aurea ‟ „Squarosa Aurea ‟ „Squarosa Compact ‟

„Plumosa Aurea Compact ‟ „Squarosa Intermedia ‟

53 Chamaecyparis nootkatensis Spach. -Chiparos de Nootka(sau Nutka),
Yello w cedar

Sinonime: Cupressus nootkatensis D. Don; C. nutkatensis

Areal. Originar din vestul Americii de Nord, răspândit pe
litoralul Nordic al Coastei Pacificului. La noi s -a cultivat numai în
scop ornamental (Fig. 30).

Fig. 30 – Chamaecyparis noot katensis

Caractere morfologice. Este arbore de mărimea I, până la 30 -40 m înălțime.
Ritidomul subțire, exfoliabili în fâșii longitudinale. Coroana conică, cu ramurile de ordinul I
orizontale și cele de ordinul superior pendente, caracteristice.
Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente, cu
vârful ascuțit și evident depărtat de lujer, pe față verzi -întunecat și pe dos de un verde clar,
fără dungi albe de stomate

Fig. 31 -Frunze și conuri

Conurile sunt s ferice, de 6 -10 (12) mm diametru, cu 4 -6 solzi prevăzuți cu un ghimpe
mic, drept, înțepător. Semințele, câte 2 -4 sub fiecare solz, sunt aripate (Fig. 31).

Particularități biologice. Specie cu ritm de creștere mediu. Ajunge la maturitate de
la vârste dest ul de mici 10 -13 ani. Maturația semințelor este bienală , iar facultatea germinativă
este destul de scăzută (10 -15%).

Cerințe ecologice. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la
ger, dar necesită mai multă umiditate în aer și sol. Sufe ră din cauza uscăciunii atmosferice.
Pretinde soluri umede, fertile, ferite de curenții reci. Poate fi cultivat la semiumbr ă.
Insolația puternică provocă arsuri. Nu tolerează înțelenirea cu iarbă.

Înmulțire. Chiparosul de Nootka se înmulțește prin semin țe și prin altoire. Semănatul
se efectuează abia după ce semințele au fost stratificate timp de un an. Se seamănă în răsadnițe
reci, într -un substrat de pământ de frunze și nisip.

54 Înmulțirea prin altoire: portaltoiul poate fi puiet provenit din semănătur ă sau din
butaș. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana , în
schimb, ca portaltoi se poate folosi Thuja orientalis .
În acest caz, la plantarea puieților, zona de altoire se îngroapă, ca altoiul să emită
propriile rădăcini . Altoirea se face în placaj în mai -iunie, în seră.

Utilizare. În parcuri sau grădini se plantează ca elemente solitare și în grupuri.
Formele pitice se pot utiliza în stâncării.

Cultivaruri ale Chamaecyparis nootkatensis (Plan șa 4) .
„Aurea ‟-cu frunziș bogat, verde gălbui
„Glauca ‟-cu port conic regulat, frunziș verde glauc
„Pendula ‟-cu port conic, larg la bază, ramificații pendente
„Compacta ‟-cu port globulos, frunziș verde deschis.
„Variegata ‟

Bolile și dăunătorii genului Chamaecyparis
Acarianul roșu comun ( Tetranychus urticae) – Este un dăunător foarte polifag, fiind
semnalat la peste 180 de specii de plante. În urma înțepăturilor și scurgerii sevei, apar pe
frunze decolorări sub forma unor pete mari, care la început au culoare galbenă apoi se
colorea ză în brun. Atacul puternic duce la defolierea prematură a arborilor. Combaterea se
face cu insecticid.
Trombarul puieților de molid( Hylobius abietis )-Specie polifagă, care preferă să se
hrănească cu țesutul liberian proaspăt de conifere. Puieții prezintă roșături ale scoarței, sub
formă de pete, localizate cel mai adesea în zona coletului, dar care se poate extinde și spre
vârful acestora. La atac slab, rănile se acoperă cu scurgeri de rășină și se pot cicatriza, puieții
suferind doar pierderi de creșteri și eventuale infecții cu ciuperci xilofage, dar la un atac mai
puternic rosturile confluează și puieții se ofilesc, iar apoi se usucă complet. Combaterea
chimică se face cu Decis 2,5CE, Marschal 25 CE, Sinolitox 10G etc.
Craiul de pădure al lemnului de ră șinoase( Trypodendron lineatum )-sunt infestați arborii,
ca urmare a acțiunii factorilor abiotici și biotici. Atacă materialul lemnos situat în locuri cu
exces de umiditate în atmosferă și cu o umiditate a lemnului mai mare de 50%. Prin atacul
provocat, dăun ătorul depreciază materialul lemnos. Combaterea se face cu Decis 1,5 ULV,
Sumithion L 100.

55 Planșa 4

Chamaecyparis nootkatensis cultivaruri

„Aurea ‟ „Pendula ‟

„Glauca ‟

„Compacta ‟ „Variegata ‟

56 4.3.2. GENUL CUPRESSUS

Cupressus arizonica Greene. – Chiparos de Arizona ; Arizona Cypress

Areal. Specie nord -americană, răspândită în zonele montane și
secetoase ale Arizonei, Noului Mexic și Texas , câtre 1000 – 2200m.

Caractere morfologice. Este un arbore de până la 20 m înălțime,
cu ramurile de ordinul I scurte, orizontale, iar cele de ordinul II
divergente(Fig.32).
Fig. 32 – Cupressus Arizonic a

Trunchiul este acoperit cu un ritidom format de ti mpuriu, solzos și exfoliabil în plăci
la vârste mici, apoi fibros și crăpat, brun sau negricios.
Lujerii sunt subțiri, cu frunze solziforme mici, verzui -cenușii sau glauce, cu glande
rezinifere pe dos(Fig. 33). Florile unisexuat -monoice.
Conurile au 6 -8 solzi scutiformi, sunt globuloase sau alungite, de 2,5 -3 cm, cu
umbelic puțin evident. Semințele sunt în număr de până la 20 și apr sub fiecare solz.
Semințele sunt de 4 -5 mm(Fig. 34).

Fig. 33 -Frunze și conuri Fig. 34 -Semințe

Particularități biologice. Ritmul de creștere este lent. Maturația este anuală.
Semințele germinează foarte ușor.

Cerințe ecologice. Chiparosul de Arizona este o specie tipică de climat mediteranean,
suportând bine căldura și uscăciu nea. Are nevoie de ierni blânde, ceea ce diminuează
posibilitățile de utilizare la noi în țară. Plantele tinere suferă din cauza gerurilor. Are
temperament de lumină.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe și altoire. Semințele se seamănă iarna în sere
sau primăvara în răsadnițe calde.
Altoirea în placaj se practică în sere, în mai -iunie. Ca și portaltoi se folosesc puieții
obținu ți din sămânță.

57
Utilizare. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală, de la câmpie până în
zonele montane. Chiparos ul se folosește pentru decorul spațiilor verzi, în grupuri, izolat sau
aliniamente.

Cultivaruri ale Cupressus arizonica
Glabra -glandele rezinifere sunt evidente pe partea inferioară a frunzelor. Este un exemplar
foarte apreciat(Fig. 35).

Fig. 35 -Cupressus arizonica Glabra

Cupressus sempervirens L.-Chiparosul comun(de Italia)

Areal. Specie exotică, originară din zonele est -mediteraneene
(Iran, Siria, Cipru), care a fost mult extinsă î n întregul bazin al
Mediteranei.
Caractere morfologic e. Arbore de până la 20 -30 m înălțime
și diametre de 50 -60 cm, cu ritidom subțire, neexfoliabil, brun –
cenușiu(Fig. 36).
Lujerii anuali, de obicei în patru muchii, sunt subțiri până la
1mm.
Fig. 36 – Cupressus sempervirens

Frunzele mărunte, solziforme, rom bice, obtuze, opuse, dese și alipite de lujeri. Pe fața
superioară au o mică glandă reziniferă, de culoare verde -dechis(Fig. 37).
Conurile sunt sferice, puțin alungite, de mărimea unei nuci (2 -4 cm), cu 8 -12 solzi
scutiformi, dispuși opus, penta sau hexag onali, la mijloc cu umbelic ascuțit(Fig. 38,39). Sub
fiecare solz se găsesc câte 8 -20 semințe mici, de 3 -5 mm, brune -roșcate, lucitoare, înconjurate
de o aripioară îngustă(fig. 40).

58

Fig. 37 -Lujer cu frunze Fig. 38-Conuri

Fig. 39 -Con Fig. 40 -Semințe

Particularități biologice. Maturația este anuală. Puterea germinativă este variabilă
între 30 -70%. Semințele germinează foarte repede(în 2 -3 săptămâni).

Cerințe ecologic e. Specie tipică de climat mediteranean, călduros și uscat, cu ierni
blânde. Din acest motiv la noi în țară se acomodează greu și se folosește numai în scop
decorativ. Nu suportă solurile uscate și seceta atmosferică. Exemplarele tinere necesită
protec ție în timpul iernii. Are temperament de lumină.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe și altoire. Semințele se seamănă primăvara în
răsadnițe calde sau iarna în sere temperate. Semințele se seamănă într -un substrat ușor și
umed.
Altoirea se face în seră. Perioada optimă de altoire este mai -iunie. Se face altoirea în
placaj, pe portaltoi obținuți din sămânță. Timp de 3 -4 ani plantele se cultivă în containere cu
protejarea lor pe timpul iernii.

Utilizare. Chiparosul comun se utilizează în amenajările peisa giste individual, în
grupuri sau aliniamente.

Cultivaruri ale (Cupressus sempervirens Fig. 41).
Horizontalis -10-15 m înălțime, cu ramurile dispuse orizontal
.Stricta -este adevăratul Chiparos de Italia
Stricta Aurea -cu frunzele aurii

Bolile și dăunător ii genului Cupressus
Rugina chiparosului( Gymnosporangium cupressi) – rugina dezvoltă pete colorate și
umflături localizate pe frunze, conuri și ramuri verzi, urmată de uscarea plantei.

59 Phoradendron spp. –plantele atacate au aceleași simptome ca și cele prod use de vâsc.
Ramurile atacate se uscă în timp. Pătrunderea haustorilor în tulpină are un efect mecanic
negativ asupra gazdei. Extragerea arborilor parazitați este singura metodă de prevenire a
plantei infecțiilor cu Phoradendron.
Acarianul – Este un parazit , care slăbește sistemul imunitar al plantelor. Cu ajutorul unei lupe,
frunzele pot fi controlate în vederea unei invazii de acarieni. În timpul perioadei de înflorire,
acarienii adulți pot fi observați cu ușurință pe partea inferioară a frunzelor. La acea stă specie
pe plantele afectate apar țesături și pânze ca de păianjen. În urma procesului de hrănire a
acarienilor, realizat prin sugere, frunzele prezintă niște pete și puncte deschise la culoare, fiind
aurii ca bronzul. Frunza uscată cade în cele din urm ă. Din cauza restrângerii suprafeței de
asimilare a luminii, planta ajunge să nu se mai poată regenera, apărând tot mai puțini
lăstari.Combaterea se face cu insecticide.
Gândacul mare de scoarță al molidului( Ips typographus)) -larvele și adulții sapă galeri i în
scoarță provocând vătămări ale scoarței. Combaterea chimică se face cu insecticide.

……..

Horizontalis Stricta Aurea Stricta

Fig. 41 -Cultivaruri ale speciei Cupressus sempervirens

60 4.3.3. GENUL LIBOCEDRUS

Libocedrus decurrens L.

Areal. Specia provine de pe costa Pacificului Americii de
Nord.

Caractere mofologice. Arbore de 18 -45 m înălțime, cu
scoarța roșie(Fig.42). ). Trunchiul este acoperit cu un ritidom format
de timpuriu, so lzos și exfoliabil în plăci la vârste mici, apoi fibros și
crăpat(Fig. 43) .

Fig. 42 – Libocedrus decurrens

Frunzele sunt solziforme și sunt așezate câte 4 în verticile opuse: unele laterale mai
scurte, cu vârfuri mai acute, dezlipite de lujer, carenate; altele centrale, mult mai mici,
rombice, strâns lipite de lujer. Spre deosebire de Chamaecyparis la Libocedrus vârful
frunzelor este colorat în galben auriu(Fig. 44).
Florile sunt unisexuat -monoice. Înflorirea se produce la sfâristul iernii, începutul
primăverii(Fig. 45). Conurile sunt ovoidale, prezintă solzi și sunt de culoare aurie.

Fig. 43 -Tunchi Fig. 44 -Lujer cu frunze Fig. 45 -Ffrunze și flori

Particularități biologice. În primii ani de viață ritmul de c reștere este lent, pe urmă
se intensifică.
Germinația este epigee. În condiții controlate germinația semințelor este de 98%, dar
de obicei media este de 20 -40%.

Cerințe ecologice. Ele cresc în plin soare dar si la semiumbră. Crește și se dezvoltă
bine p e versanți și în zone cu precipitații anuale cuprinse între 500 -2000 mm.

61 Crește pe multe tipuri de soluri dezvoltate dintr -o mare varietate de roci marnă, piatra
ponce, andezit, diorit, gresie, bazalt, peridotit, serpentine, calcar și granitice sau metamo rfice.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe și prin butași. Speciile tipice sunt propagate
prin semințe care germinează la o temperatură de 15 -22 °C, după o perioadă de stratificare la
rece de 2 sau 3 luni.
Se mai pot înmulții cu ușurință prin butași s emi-lemnoși vara și toamna.

Utilizare. Se utilizează în amenajarea spațiilor vezi din grădini și parcuri, izolat, în
grupuri, masive și aliniamente. Varietățiile cu port pitic se pretează pentru stâncării.

Bolile și dăunătorii genului Libocedrus
Ciupe rcile parazite( Armillaria SP, Heterobasidion annosum., Phellinus weiri) -atacă în
principal rădăcinile arborilor. Efectele secundare sunt încetarea din creștere, înroșirea și
căderea frunzelor.
Rugina (Gymnosporangium libocedri) -provoacă pustule ruginii viz ibile pe frunze. În
aproximativ o lună pustulele se spag și elimină ascosporii, acestea invadând întraga palntă.
Combaterea se realizează cu fungicide.
Vâsc( Phoradendron juniperinum subsp. Libocedri) – cauzează umflături alungite pe ramuri și
ocazional pe t runchi. Infecțiile severe suprimă creșterea, dar ucide rar arborii.
Augomonoctenus libocedrii – provoacă sterilitatea conurilor. Combaterea se face cu
insecticide
Carulaspis juniperi – acest dăunător atacă lujerii, frunzele, și conurile. În urma atacului
frunzele să se îngălbenească. Uneori, ramuri și copaci intregi sunt uciși. Combaterea chimică
se realizează cu insecticide.
Gândacii de coajă (Phloeosinus spp.) – poate fi găsit pe trunchiuri sau pe crengi rupte Deși, de
obicei, prejudiciul este neimportant ga ndaci i deveni ocazional suficient de numeroși și
agresivi pentru că atacă și ucid copaci aparent sănătoși. Combaterea chimică se realizează cu
insecticide.

62 4.3.4. GENUL JUNIPERUS

Juniperus communis L.-Ienupăr ; Dwarf juniper

Areal. Este una din cel e mai răspândite specii lemnoase de la
noi. Arealul său se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până
în Europa și Asia, insular până în nordul Africii.
La noi apare în întregul lanț carpatic, la altitudini mici și
mijlocii, de 600 -1400 m. Coboar ă pe alocuri și în regiuni de dealuri
joase și câmpie (Ocolul Silvic Radna).

Fig. 46 Juniperus communis

Caractere morfologice. Specie arbustivă, cu înălțimi ce trec rareori de 5 m (atinge în
mod excepțional și înălțimi arborescente), formează tufișuri de se, cu ramuri
numeroase(Fig.46).

……

Fig. 47 -Lujeri și frunze Fig. 48 -Conuri

Acele , câte trei în verticile, sunt persistente, lungi de 1 -1,5cm, drepte, acuminate,
rigide, înțepătoare, pe față verzi -deschise cu o dungă alb ă de stomate, pe dos albăstrui
brumate, cu margini cu dungi verzi(Fig. 47).
Florile sunt unisexuat dioice. Sunt grupate în amenți cele mascule și cele femele sunt
conuri cu înveliș cărno s.
Conurile au aspect de fruct fals(galbul sau galbulus). Sunt cărnoa se, suculente,
sferice, cu diametrul de 0,6 -0,9 mm, negre -albăstrui la maturitate( Fig. 48). Semințele sunt
grupate câte trei, brune, cu trei muchii.

Particularități biologice. Înflorirea se produce în aprilie -mai. Conurile ajung la
maturitate numai în an ul al doilea sau al treilea. Germinația se produce anevoie. Plantula
prezintă trei cotiledoane.
Cerințe ecologice. Rezistă la ger, înghețuri, arșiță și vegetează pe soluri sărace,
acide, bătătorite, cu regim de umiditate variabil. Se instalează ușor în te renuri descoperite, pe
grohotișuri sau pe versanții repezi, unde se folosește ca fixator.

63 Înmulțire. Se înmulțește prin semințe, butași, altoire și marcotaj. Semănatul se
execută imediat după recoltarea semințelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni și
după ce s -a curățat de pulpa cărnoasă. Varietățile se înmulțesc prin butași, rezultate bune se
obțin în iulie -august în răsadniță.
Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire și mușuroire, în martie -aprilie.
Altoirea se poate efectua ia rna, în sere, iar în august -septembrie în răsadnițe, folosind
procedeul în placaj.

Utilizare. Se utilizează pentru decorul spațiilor verzi individual sau în grupuri. Se mai
uitilizează cu succes pe taluzuri și peluze. Cultivarurile de talie mică se pot u tiliza în stâncării
sau în containere, pentru decorul interioarelor, scărilor, balcoanelor și a holurilor.
Ienupărul se folosește cu succes și în industria farmaceutică. Boabele de ienupăr se
folosesc ca și condiment și pentru prepararea băuturilor antisco rbutice.
Cultivaruri ale Juniperus communis (Planșa 5).
Cu coroana de tip columnar
Suecica -ienupăr de Suedia, cu înălțimea de 6 -7 m, frunze de 10 -14 mm lungime, verzi –
albăstrui
Hiernica -ienupăr de Irlanda, cu port columnar sau de fus, 3 -5 m înălțime, cu frunze țepoase
de 5-7 mm lungime, verzi cenușii
.Cracovia -ienupăr de Polonia, cu înălțimea de 2,0 -2,5 m și ramuri atârnânde
Columnaris -cu frunze verzi glauc, 2 m înălțime, cu port compact
Compresa -cu talie mică, cu frunze foarte fine, de culoare verde arg intii, sensibil la vânt
Cu coroana târâtor și frunze scurte
Hornibroozii -înălțimea 0,5 m și diametru 1,2 -2,0m, cu frunze verzi -albăstrui vara și brume
iarna
Saxatilis -0,3-0,5 m înălțime și 1,0 -1,5 m diametru.
Repanda -0,2-0,3 m înălțime și 1,5 m diametru, cu frunze verzi glauc, acoperite cu pruină
Cu aspect pendul
Oblonga Pendula -de 3,0 -3,5 m înălțime, cu ramurile orizontale la început, apoi pendule,
frunzele verzi cu o dungă albă se brunifică iarna

64 Planșa 5

Cultivaruri ale speciei Juniperus communis

Suecica .Hiernica

Cracovia Saxatilis

Repanda Oblonga Pendula

65 Juniperus squamata Buch.Ham et Lamb -Ienupăr de Nepal

Areal. Specie originară din Asia de Sud,
Nepal(Himalaya). La noi se cultivă în scop ornamental în
parcuri și grădini.

Caractere morfologice. Arbust de până la 2 -3 m
înălțime în cultură și 0,5 m spon tan. Ramurile formează un
unghi de 45ș și au vârfurile răsfrânte spre exterior(Fig. 49).

Fig. 49 – Juniperus squamata

Frunzele sunt verzi pe partea inferioară, iar pe cea superioară prezintă două dungi
cenușii sau albăstrui. Frunzele sunt persistente(Fi g. 50).
Conurile sunt sferic -alungite, cu diametrul de 6 -8 mm, negre. Ele conțin o singură
sămânță.

Fig. 50 -Ramuri cu frunze

Particularități biologice. Ienupărul de Nepal ajunge la maturitate în 10 -20 ani.
Semințele germinează greu.

Cerințe ecolog ice. Preferă solurile însorite, ferite de vânturi reci și uscate, fertile,
bine drenate, calcaroase. Tolerează semiumbra și chiar umbra.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe și butășire. Semințele se recoltează la
maturitatea fiziologică și se seamănă i mediat sau după o stratificare de 18 luni.
Pentru Juniperus squamata se fac butășirile în octombrie -decembrie în seră (cu butași
cu inel sau cu călcâi), în atmosferă umedă. Înrădăcinarea durează mult.

66
Utilizare. Foarte apreciat pentru culoarea sa, care bate în verde -albăstrui, și pentru
conurile sale. Se plantează solitar, în grupuri, în combina ții cu alte plante de talie mai mare,
sau în aliniamente.
Ienupărul de Nepal este o adevărată bijuterie în orice stâncărie.

Cultivaruri ale Juniperus squamata (Planșa 6).
Blue Star -de 1,0 m înălțime și 1 -2 m diametrul tufei, aspect globulos cu ramuri etalate, frunziș
dens, frunzele de culoarea verde argintie, pe partea superioară, și verde albăstrui pe cea
inferioară.
Loderi -are contur regulat, 1,0 -1,5 m înălți me, culoare verde cenușiu
Meyeri -de 1,5 -3,0 înălțime, cu partea superioară a frunzelor albastră, iar cu timpul frunzele se
brunifică. Aspectul decorativ scade, motiv pntru care se recomandă tăierea lor de la bază
pentru a permite refacerea plantei
Wilsoni i-cu aspect globulos, ramuri scurte, înclinate sau recurbate spre exterior, cu frunze de
culoare verde -cenușiu

67 Planșa 6

Cultivarurile speciei Juniperus squamata

Blue St ar Loderi

.Meyeri Wilsonii

68 Juniperus chinensis L.-Ienupăr de China

Areal. Arbore originar din China și Japonia, cultivată la noi în scop ornamental.

Caractere morfologice. Arbore în arealul natural, în China, în Europa arbust. Formă
larg-conică(Fig. 51) sau semitârâtoare(Fig. 52). Înălțimea este variabilă de la 1 la 20m.
Lujeri subțiri. Frunzele sunt de două tipuri, solzoase, mici și alipite de lujeri (frunziș
adult)(Fig. 53) și aciculare înțepătoare, cu două dungi albe (frunze juvenile). Pla ntele sunt
unisexuat dioice. Cele mascule sunt mai dezvoltate decât cele femel . Fructe pseudobace
globuloase de 6 -8mm, la început verzi, apoi brune -violacee.

Fig. 51 -Juniperus Fig.52 – Juniperus chinensis Fig. 53 -Ramuri
chinensis forma conică forma semitârâtoare cu frunze adulte

Particularități biologice. Pentru polenizare se ține cont că specia este dioică .
Conurile se maturează după doi ani.

Cerințe ecologice. În general ienuperii rezistă bine la geruri . Nu sunt pretențioși față
de sol, dar se comportă mai bine pe soluri permeabile, calcaroase și suficient de reavene.
Suportă destul de bine semiumbra, dar cel mai bine cresc în plină lumină.

Înmulțire. Pseudobacele se recoltează la maturitatea deplină, se curăță de partea
cărnoasă, iar semințele se seamănă imediat sau se stratifică. Dacă nu se seamănă din toamnă,
recoltarea fructelor se poate prelungi și pe parcursul iernii(decembrie -februarie). Stratificarea
semințelor durează aproape un an și se recoma ndă a se realiza din luna mai până în luna
martie a anului următor. Temperatura de stratificare este de 3-5 șC. S -a constatat faptul că și
refrigerarea semințelor timp de maxim o lună la aproximativ 1șC, ajută la o bună germinare .
Răsărirea are loc după 5 -6 săptămâni, iar puieții rămân pe loc 2 ani, apoi se repică la 50/60 cm
obligatoriu cu pământ la rădăcină.
Butășirea se realizează frecvent, folosindu -se butași cu călcâi de 12 -15 cm lungime,
din ramuri bine maturate. Pentru altoire se folosesc portaltoi î nrădăcinați la ghivece, metoda
de altoire fiind în placaj, de preferință iarna, în sere, astfel ca primăvara, în mai, puieții altoiți
să se planteze în pepinieră.

Utilizare. Se utilizează pentru decorul spațiilor verzi din parcuri, grădini și curți. Se
utilizează pentru consolidararea taluzelor.

Cultivaruri ale Juniperus chinensis (Fig. 54).

69 Cu creștere neprostrată

Ketoleeri -cu ramuri ascendente, aspect columnar, frunze scvamiforme de culoare verde –
albăstrui
Mas-cu frunze scvamiforme, verzi -gălbui
Femina -cu aspect conic, frunze aciculare, albăstrui
Stricta -cu frunze aciculare de culoare verde albăstrui pe partea superioară și verde normal pe
partea inferioară

Cu creștere prostrată
Sarhenti i-cu înălțimea de 0,6 -2,0 m, cu frunze scvamiforme, verzi -albăstrui, se folosește
foarte mult pentru bonsai și pentru acoperirea solului. Foarte apreciat este cultivarul Glauca –
cu frunze verzi glauc și creștere lentă.

Ketoleeri Stricta Sarhenti i ′Glauca′

Fig. 54 -Cultivaruri ale speciei Juniperus chinensis

70 Juniperus sabina L.-Cetină de negi

Areal. Specie cu o vastă răspândire în Europa
Centrală și de Sud, precum și în Siberia și Asia Mică. În
România este localizată sporadic în Cheile Bicazului,
Munții V rancei, Cozia, Parâng, Mehedinți, pe stânci și
grohotișuri calcaroase.

Fig. 55 – Juniperus sabina

Caractere morfologice. Arbust până la 3m înălțime, are ramuri târâtoare, spre vârf
oblic -ascendente, îngustate, triunghiulare; unele tulpini marcotează în m od natural(Fig. 55).
Frunzele sunt solziforme sau aciculare, cu miros neplăcut. Cele solziforme sunt
opuse, de 1 -3 mm lungime, la vârf, de regulă, obtuze, pe dos convexe, cu o glandă alungită.
Cele aciculare, mai ales pe ramurile exemplarelor mature , au c ca. 4mm lungime, sunt verzi –
albăstrui, moi, ascuțite, pe fața superioară plante(Fig. 56).
Florile sunt unisexuat -monoice sau dioice. Pseudobacele mici, de 5 -8 mm, cărnoase,
sferice, negre -albăstrui brumate, cu 1 -3 semințe.

Fig. 56 -Ramuri și pse udobace

Particularități biologice. Înflorirea se produce în aprilie -mai. Fructele se maturează
în toamna primului an sau în primăvara următoare.

Cerințe ecologice. Această specie este indigenă, localizată ca fiind spontană în câteva
regiuni montane (Ch eile Bicazului, Munții Vrancei, M -ții Tarcăului, M -ții Cernei), pe stânci și
grohotișuri calcaroase.
Nu este pretențios la condițiile de mediu și tocmai de aceea se cultiva cu succes și în
zonele montane inferioare precum și în zonele de deal și câmpie.
Înmulțire. Se înmulțește atât generativ cât și vegetativ. Semănatul se execută toamna
imediat după recoltarea semințelor sau după o stratificare de 18 luni și după ce s -a curățat de
pulpa cărnoasă. Înmulțirea prin butași dă rezultate foarte bune la aceast ă specie.
Butășirea se realizează folosind butași cu călcâi de 12 -15 cm lungime. Perioadele
optime de butășire sunt august –septembrie(în răsadnițe reci) și în noiembrie -decembrie(în
sere).

71 Altoirea se poate efectua iarna, în sere, iar în august -septembr ie în răsadnițe, folosind
procedeul în placaj. Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinați la ghivece.

Utilizare. Având capacitate de marcotare, ar putea fi folosită la fixarea coastelor
calcaroase și uscate.
Fără importanță forestieră. Ca arbust o rnamental, cultivat frecvent de la câmpie
(silvostepă) până în regiunea montană inferioară, prin parcuri, grădini și alpinării. Frunzele
conțin sabinol, un ulei otrăvitor, folosit în medicină.

Variabilitatea intraspecifică Juniperus sabina (Fig. 57).
Tamariscifolia -cu creșteri orizontale, 0,5 m înălțime și 1,2 -1,4 m diametru, cu frunze aciculare
verzi -strălucitor. Se recomandă pentru stâncării, peluze și taluzuri.
Cupressifolia -cu aspect de tufă cu numeroase ramuri pornite de la bază în unghi de 30 -45ș.
Ramificațiile au tendința de orizontalizare. Are înălțimea de 1,5 m, diametrul de 2 -3 m, frunze
solziforme, verzi cenușii. Crește repede, rustic.
Prin încrucișarea speciilor Juniperus chinensis cu Juniperus sabina s-aobținut hibridul
Juniperus x media. Cele mai valoroase cultivaruri care aparțin acestui hibrid sunt:
Blaauw -cu înălțimea de 1,0 -1,55 m, diametrul sub aceste valori. Frunze solzoase, dar și
aciculare, gri -albăstrui vara și purpurii iarna
Plumosa -cu portul asimetric, cu înălțimea mai mică decât d iametrul, frunze de culoare verde
strălucitor
Plumosa aurea -de 1,5 -3,0 m înălțime, cu frunze verzi -gălbui la început, apoi galbene și
ruginii iarna
Plumosa Albo -variegata -de 0,8 -1,0m înălțime, frunziș de culoare verde închis cu dungi albe
crem
Metzii -cu în ălțimea egală cu diametrul, frunzișul verde glauc cu aspect plumos
Pfitzeriana -cu diametrul mai mare decât înălțimea, creșterile oblice, iar vârfurile curbate în
jos. Foarte utilizat în spațiile verzi, este rustic cu creștere rapidă, suportă semiumbra
Pfitzeriana Aurea -vaietate mutantă, cu vârfurile de creștere compacte
Pfitzeriana Glauca -varietate mutantă cu frunze aciculare, verzi glauc vara și purpurii iarna

Tamariscifolia Cupressifolia .Blaauw

72

Metzii Plumosa aurea Pfitzeriana Glauca

Fig. 57 -Cultivaruri ale speciei Juniperus sabina

Juniperus virginiana L.-Ienupăr de Virginia ; Virginian pecil cedar (Eastern red cedar);
Virginisches Bleistiftholz

Area l. Originar din America de Nord, unde ocupă o
suprafață vastă. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. S-
au încercat c ulturi forestiere pe suprafețe mici, pe terenuri degradate
din Mureș.

Fig. 58 – Juniperus virginiana

Caractere morfologice. Specie arborescentă care poate a tinge în mod excepțional 30
m înălțime (la noi max. 15 m) cu tulpina dreaptă, coronament larg -piramidal(Fig. 58).
Lujerii sunt foarte subțiri, rotunzi, cu frunze obișnuit solziforme(Fig. 59), rombic –
ovate, mici, plăcut miro sitoare (uneori la exemplarele tinere apar și frunze aciculare(Fig. 60),
lungi de max. 1 cm.
Plantele sunt dioice (rareori monoice), iar conurile au învelișul cărnoas ovoide, florile
sunt unisexuate, albăstrui -brumate la maturitate și se maturează în toamn a primului an (Fig.
61).

Fig. 59 -Ramură cu frunze Fig. 60 -Ramură Fig.61 -Ramură cu
solziforme cu frunze aciculare pseudobace

73
Particularități biologice. Ajunge la maturitate timpuriu, dup ă 15 ani. Ritmul de
creștere este lent. Conurile se maturează în primul an.

Cerințe ecologice. Prezintă o mare capacitate de adaptare atât față de condițiile
climatice cât și ed aifice. Rezistă la frig și secetă și crește satisfăcător pe soluri degradate,
superficiale, schelet ice, compacte, formate pe marne, argile, calcare. Are temperament de
lumină.

Înmulțire. Se înmulțește ușor prin semințe, dar se pretează și la butășire și altoire.
Semințele se recoltează la maturitatea fiziologică și se seamănă imediat sau se stratifică timp
de 18 luni.
Butășirea se realizează folosindu -se butași cu călcâi . Dimensiunea butașilor variază
între 12-15 cm lungime. Perioadele optime pentru butășire sunt august -septembrie și
noiembrie -decembrie. Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcin ați la ghivece, metoda de
altoire fiind în placaj, de preferință iarna, în sere.

Utilizare. Ca arbore decorativ este foarte apreciat, fiind destul de frecvent cultivat
prin parcuri și grădini, mai ales forma columnară. Lemnul este foarte valoros, având
duramenul roșu -violaceu, fin, omogen, ușor și foarte durabil, cu un miros foarte plăcut și
persistent (din acest lemn se fac cele mai valoroase creioane, cele roșii, motiv pentru care
acestui ienupăr i se mai spune și “Cedrul roșu”).

Variabilitatea speciei Juniperus virginiana (Fig. 62).
Galuca( ienupăr albastru de Virginia) -cu înălțimea de 3 -5 m, cu coroana compactă și frunze
verzi -albăstrui
Grez Owe -cu înălțimea de 1 m și diametru 1,0 -1,5 m
Tripartita -cu frunziș bogat, verde glauc vara și roșiatic iarna
Sky Rocket -cu aspect columnar(fus), cu ramuri ascendente până la verticale, verzi albăstrui.
Frunzele sunt solziforme, fine. Poate atinge 3 -4 m înălțime și 0,4 -0,5 m în diametru

Galuca Grez Owe Tripartita

Fig. 62 -Cultivaruri ale speciei Juniperus virginiana

Juniperus horizontalis – Ienupăr târâtor

74

Sinonime: Creeping Junipe

Areal. Specie o riginară din America de Nord,
utilizată la noi în scop ormanental.

Fig. 63 – Juniperus horizontalis

Caracte re morfologice. Arbust târâtor de maxim 1 m înălțime, cu ramificații
orizontale, lungi care dau arbustului o lățime de 3 -4 m(Fig. 6 3). Frunzele sunt numai
aciculare, lungi de 2 -6 mm, grupate frecvent câte 3, de culoare verde -albăstrui.

Particularități bi ologice. Înflorirea se produce în aprilie -mai. Conurile ajung la
maturitate numai în anul al doilea

Cerințe ecologice. Crește bine în plin soare, dar și la semiumbră . Nu este pretențios
față de sol, dar se comportă mai bine pe soluri permeabile, calcaroa se și suficient de revene.

Înmulțire. Butășirea se realizează frecvent, folosindu -se butași cu călcâi de 12 -15 cm
lungime, din ramuri bine maturate. Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinați la ghivece,
metoda de altoire fiind în placaj, de prefe rință iarna, în sere, astfel ca primăvara, în mai,
puieții altoiți să se planteze în pepinieră.

Utilizare. Ienuperii târâtori pot fi folosiți ca exemplare izolate sau în grupări. De
asemenea ei se pot utiliza ca pete, masive sau chiar pentru consolidarea taluzurilor.

Cultivaruri ale speciei Juniperus horizontalis (Fig. 64).
Juniperus horizontalis Gauca – cu port alipit de sol, 15 cm înălțime, cu ramuri subțiri și frunziș
dens, solziform, albăstrui.

Fig. 64 – Juniperus horizontalis Glauca

Juniperus s copulorum Sara

75

Areal. Specia a fost descoperită în S.U.A. în anul 1949. Ea
este răspândită în America de Nord, Columbia, Texas, Arizona etc.
La noi se cultivă în scop decorativ în parcuri, grădini publice și curți.

Fig. 65 – Juniperus scopulorum

Caractere morfologice. Este un arbore mic ajunge la 5 -15 m (rar, ajunge la 20 m)
înălțime, cu un trunchi de până la 1 m (rar 2 m) diametru, cu coroană conică(Fig. 65) . Lujerii
sunt subțiri, 0.7 -1.2 mm diametru.
Frunzele sunt aranjate în perechi opuse sau o cazional sunt dispuse în verticile grupate
câte trei. Frunzele sunt 1 -2 mm lungime și 1 -1.5 mm lațime(Fig. 66).
Pseudobacele sunt sferice de 6 -9 mm diametru,de culoare albastru închis cu o floare
de culoare albstru -alb ca de ceară. Ele conțin două semințe (rar u na sau trei). Florile sunt
unisexuate iar plantele sunt dioice (Fig. 67).

Fig. 66 -Ramură cu frunze Fig. 67 -Ramuri cu pseudobace

Particularități biologice. Specie cu creștere rapidă. Pseudobacele se maturează în al
doilea an. Fructificația este abundentă. Are capacitate de marcotare.

Cerințe ecologice . În general ienuperii rezistă bine la geruri. Nu sunt pretențioși față
de sol dar se comportă mai bine pe soluri permeabile, calcaroase și suficient de revene, cu un
pH acid cuprins între 5,5 și 6.. Suportă destul de bine semiumbra dar cel mai bine cresc în
plină lumină.

Înmulțire. Pseudobacele se recoltează la maturitatea deplină, se curăță de partea
cărnoasă, iar semințele se seamănă imediat sau se stratifică. Stra tificarea semințelor durează
aproape un an și se recomandă a se realiza din luna mai până în luna martie a anului următor.
Răsărirea are loc după 5 -6 săptămâni, iar puieții rămân pe loc 2 ani apoi se repică la 50/60 cm,
obligatoriu cu pământ la rădăcină.
Butășirea se realizează frecvent, folosindu -se butași cu călcâi de 12 -15 cm lungime,
din ramuri bine maturate.

76 Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinați la ghivece, metoda de altoire fiind în
placaj, de preferință iarna, în sere, astfel ca primăvara , în mai, piuții altoiți să se planteze în
pepinieră.

Utilizare. În amenajarea spațiilor verzi se utilizează solitar sau în grupuri. Această
specie nu se recomandă pentru formarea gardurilor vii.

77 Cultivarul Juniperus scopulorum Blue Arrow

Areal. Specie originară din America de Nord, cultivată la noi în
parcuri și grădini.

Caractere morfologice. Arbust de formă conică, bine
îradacinat(Fig. 68).

Fig. 68 – Juniperus scopulorum Blue Arrow

Ramurile laterale stau strâns legate de ramura principală. În condiții optime planta
crește până la 5 -6 m înălțime. Culoarea lăstarilor plantei este gri -albastrui.
Frunzele sunt solziforme, lungi de 1 -3 mm, de culoare gri -verzui sau albastru –
argintiu. Pseudobacele sunt sferice de 6 -9 mm diametru,de culoare albastru închis(Fig. 69)

Particularități biologice. Specie cu creștere înce ată, în cazul plantelor mai în vârsta
de 5 ani, bine înrădăcinate, creșterea este de 15 -24 cm.

Fig. 69 – Ramuri cu frunze și pseudobace

Cerințe ecologice. Nu e sensibil la acțiunea ch imică a solului Crește în orice tip de
sol bine drenat. Puietul bine înrădăcinat în sol are o toleranță deosebită la secetă, nu are
nevoie de udare. Suportă bine frigul și perioada de iarnă, nici temperaturile de -25șC nu îl
afectează. Plantele se planteaz ă de preferat în locuri semiumbrite.

Înmulțire. Se înmulțeste prin butășire și altoire. Butășirea se realizează utilizând
butași cu călcâi de 12 -15 cm lungime, din ramuri bine maturate. Pentru altoire se folosesc
portaltoi înrădăcinați la ghivece, metoda de altoire fiind în placaj, de preferință iarna, în sere.

Utilizare. Specie utilizată frecvent în amenajările peisagere din parcuri, curți și
grădini botanice. Se folosește ca specie individuală sau în grup.
Bolile și dăunătorii genului Juniperus
Căder ea acelor -cercospora provoacă căderea acelor la ienupăr. Simptomele maladiei sunt
multiple. Pe acele atacate se observă pe fața superioară, pe nervura mediană, stomate de
culoare brună albăstruie -albicioasă, șiruri cu pustule mici negre, cu contur neregula t de formă
rotundă. Pe fața inferioară, ca și în apropiere de marginea feței superioare, se observă pernițe
foarte mici. Acele cu numeroase pustule se îngălbenesc și cad.

78 Putregaiul central sau roșu al rășinoaselor( Heterobasidion parviporum )- provoacă
putrezirea și uneori moartea rădăcinilor. Arborii afectați sunt mai sensibili la vânt. Puieții din
plantații po t fi distruși prin acțiunea ciupercii patogene. Din rădăcini înaintează pe trunchi
provocând putregaiul central sau roșu. Degradarea lemnului se fac e treptat, începând cu o pată
violacee, continuând cu apariția putregaiului tare și apoi un putregai moale. Combaterea
chimică se face cu uree, borax, DOT și mai puțin nitritul de sodiu.
Albăstrirea lemnului de rășinoase( Ophiostoma sp. )- ocupă cu ușurință suprafețe libere de
lemn, cioturi proaspăt tăiate și ramuri uscate. Infestarea arborilor se produce prin spori la
nivelul ramurilor uscate. Combaterea se efectuează prin tratarea lemnului cu fungicide.
Împăienjenirea acelor( Herpotrichia juniperi )-acele și lujerii cuprinse în masa miceliană se
înnegresc și putrezesc. Pierderile de puieți pot fi considerabile, în vreme ce la arbori sunt
afectate doar ramurile de la bază. Speciile pitice sau târâtoate pot pierde cantități mari de ace
și lujeri. Pepinierele vor fi astfel amplasate încât să nu fie expuse troienirii zăpezii și
avalanșelor. Toaletarea puieților și strângerea resturilor infectate sunt recomandate în
pipinierele de altitudine. Se recomandă presărarea unui strat fin de pământ negru, scuturarea
puiețil or de zăpadă, eliberarea culturilor de zăpadă. După topirea zăpezii, în solele atacate se
pot efectua stropiri cu substanțe pe bază de cupru.
Acarianul – Este un parazit, care slăbește sistemul imunitar al plantelor. Cu ajutorul unei lupe,
frunzele pot fi c ontrolate în vederea unei invazii de acarieni. În timpul perioadei de înflorire,
acarienii adulți pot fi observați cu ușurință pe partea inferioară a frunzelor. La această specie
pe plantele afectate apar țesături și pânze ca de păianjen. În urma procesulu i de hrănire a
acarienilor, realizat prin sugere, frunzele prezintă niște pete și puncte deschise la culoare, fiind
aurii ca bronzul. Frunza uscată cade în cele din urmă. Din cauza restrângerii suprafeței de
asimilare a luminii, planta ajunge să nu se mai poată regenera, apărând tot mai puțini
lăstari.Combaterea se face cu insecticide.

79 4.3.5. GENUL THUJA

Thuja occidentalis L.-Tuie

Areal. Specie exotică din sud -estul Americii de Nord, unde
prezintă un areal destul de larg.
Caractere morfologice. Atinge în mod natural înălțimi de
până la 20 m, dar la noi este frecvent întâlnită ca arbust.

Fig. 70 – Thuja occidentalis

Tulpina este dreaptă, scoarța este brun -roșiatică,crăpată longitudinal. Coroana este
piramidală, constituită din mai multe ramificați i(Fig. 70).
Lujerii sunt comprimați, dispuși în planuri orizontale sau oblice, au culoare verde
întunecat pe față și palid verzui pe dos, fără pete albicioase.
Frunzele sunt solziforme, așezate opus, pe 4 rânduri, cele dorso -ventrale fiind
prevăzute cu câ te o glandă reziniferă proeminentă, convexă. Iarna lujerii capătă uneori o
colorație ruginie, reversibilă(Fig. 71).

Fig. 71 -Ramuri și frunze

Conurile sunt îngust ovoide, lungi de 1 -1,5 cm, cu 3 -6 perechi de solzi imbricați,
pieloși, uscați, scurt mu cronați la vârf, bruni -gălbui(Fig. 72).
Semințele stau câte două la baza solzilor, sunt mici, plate, cu câte două aripioare
laterale, la fel de late ca și sămânța propriu -zisă.

80

Fig. 72 -Ramuri și conuri de tuia

Particularități biologice. Maturitatea semințelor este timpurie. Ritimul de creștere
este lent în tinerețe. Maturația este anuală.

Cerințe ecologice. La noi este o specie adaptată la diferite condiții climato -edafice,
de la câmpie până în regiunile montane inferioare.
Cu toate c ă este o specie cu temperament de lumină suportă si semiumbra. Nu suportă
umbrirea puternică si permanentă apărând elagajul natural.
Iarna, în condițiile climatice de la noi, adeseori o parte a frunzișului se brunifică,
revenindu -și însă în sezonul de veg etație.
Se dezvoltă bine pe soluri crude, dar uscate în același timp. Preferă solurile bogate și
profunde.

Înumulțire. Se înmulțește prin semințe, butășire, marcotaj și altoire. Semănatul se
realizează destul de ușor, semințele se recoltează în septem brie. Se seamănă primăvara
(aprilie -mai), pe straturi bine pregătite, la adâncimea de 1 -1,5 cm. Înainte de semănat se
recomandă ca semințele să se stratifice timp de 30 -40 de zile în nisip umed, la o temperatura
de cca. 5șC. Se mai pot face semănături de t oamnă (octombrie -noiembrie), dar în acest caz
culturile se protejează pe timpul iernii cu mușchi și litieră de conifer,e sau se seamănă în
răsadnițe acoperite și protejate cu paie, frunze, rogojini etc. În primul an plantulele se
umbresc, iar după 1 -2 ani puieții se repică în câmp sau la ghivece.
Butășirea se face mai ales în august -septembrie, cei mai folosiți fiind butașii cu călcâi
din ramuri de 1 -2 ani. Se pun la înrădăcinat în răsadnițe reci sau în sere.
Se mai poate face marcotajul prin arcuire prec um și altoirea, pentru varietățile
ornamentale, în placaj, iarna (în sere) sau în august -septembrie (în răsadnițe). Ca portaltoai se
folosesc puieți din specia tipică sau de Chamaecyparis lawsoniana , cultivați la ghivece.

Utilizare. În țara noastră, tuia nu prezintă importanță forestieră, pentru că, crește
încet și nu realizează dimensiuni mari. Nu lipsesc din spațiile verzi, fiind folosite atât ca
exemplare izolate, dar și în grupări, aliniamente, garduri vii tunse ș.a.

Varietatea intraspecifică la Thuja occidentalis (Planșa 7).
Columna -de 4-5 m înălțime, verde intens, coroana zveltă, cilindrică
Fastigiata -de 12 -15 m , înălțime, verde strălucitor
Rheinglod -de 1 -2 m înălțime, cu frunze aurii vara și galbene ruginii iarna, aspect conic
globulos. Preferă l ocuri însorite și ferite de vânturi

81 Rosenthali -până la 15 m înălțime, culoare verde închis
Ellwangeriana -de 2-3 m înălțime, cu aspect conic, culoare verde tot timpul anului
Ellwangeriana Aurea -cu aspect asemănător cu Rheinglod doar cu frunzișul mai sărăcăc ios
Alte cultivaruri pe care le amintim: Albospica , Aureaspica , Globosa , Elegantissima ,
Compacta , Robusta , Smaragd , Holmstrup , Brabant , Danica , Golden Globe , Tiny Tim ,
Sieboldi .

82 Planșa 7

Cultivaruri și varietăți ale speciei Thuja occidentalis

Columna Fastigiata Rheinglod

Ellwangeriana Aurea Globosa Elegantissima

Smaragd .Danica Golden Globe

83 Thuja orientalis L.-Arborele vieții ; Oriental arbovitae

Sinonime: Biota orientalis (L.) Endl., Platyoladus orientalis
(L.) Franco.

Areal. Specie exotică originară din China. În culturile
ornamentale de la noi este una din speciile cel e mai importante.

Caractere morfologice. Este o specie arbustivă, putând
atinge însă și dimensiuni de arbore d e mărimea a III -a, până la 10 m
(Fig. 73).

Fig. 73 – Thuja orientalis

Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis , mai ales în ceea ce privește port ul și
structura morfologică generală. Se deosebește totuși cu ușurință de aceasta printr -o serie de
caractere .
Are lujerii mai subțiri și de culoare asemănătoare pe ambele fețe, dispuși în planuri
verticale, caracteristice.
Frunzele tot solziforme, așezat e opus. În locul glandei convexe au o adâncitură
îngustă și alungită, ca o zgârietură(Fig. 74). Iarna se colorează uneori în roșu brun
Conurile sunt mai mari, de 10 -25mm, cărnoase, verzui -albăstrui, alcătuite din 6 -8
solzi groși, cu vârful curbat în afară , în formă de corn. La maturitate so lzii devin tari, lemnoși,
se deschid larg, lăsând să cadă semințele, relativ mari, de 5 -7mm lungime, nearipate, de
culoare brună(Fig.75).

Fig. 74 -Ramură și frunze Fig. 75 -Conuri

Particularități biologice. Ajunge la maturitate devreme, la cca. 15 ani. Maturația este
anuală. Viabilitatea semințelor este mare, de cca. 80%.
Se poate multiplica ușor pe cale vegetativă. De asemenea marcotează cu ușurință.
Ritmul de creștere este lent î n tinerețe, pentru ca apoi să devină activ și susținut până la vârste
mari.

Cerințe ecologice. Rezistă bine la secet ă și fum, dar manifestă o anumită sensibilitate
față de ger. Are totuși o amplitudine climatică relativ mare. Se cultivă în parcuri și gr ădini

84 începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. Cerințele față de condițiile edafice
sunt relativ reduse.
Are temperament de semiumbră.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe. Pe cale sexuată se pot înmulți și unele
cultivaruri. Caracterele în descendență se păstrează într -o anumită proporție. Urmează
selectarea plantelor mamă a căror caractere sunt foarte valoroase. . Semințele se înmoaie 24 de
ore în apă. Semănatul se face primăvara. Se lasă 2 ani pe loc.
Înmulțirea prin butași se realizeaz ă vara, în august -septembrie, în răsadnițe. Trata rea
butașilor cu hormoni rizogeni favorizează înrădăcinarea.
Altoirea în placaj se face iarna în seră. Altoirea se face pe portaltoi de Thuja orientalis
sau Thuja occidentalis.
Se mai poate înmulți și prin marcotaj. Ca și tipuri de marcotaj se pot face cel terestru
(prin arcuire) , și cel aerian.

Utilizare . Datorită portului frumos, se pretează foarte bine pentru arbore de parc. În
spațiile verzi din parcuri și grădini se utilizează izolat sau în grup, ali niament sau garduri vii.

Variabilitatea speciei Thuja orientalis (Planșa 8).
Crista Gracilis -are port regulat și frunziș verde intens
Aurea –cu frunze aurii vara și ruginii iarna
Elegantissima -de 3-5 m înălțime, aspect columnar cu baza îngustă, ramuri as cendente, frunziș
galben auriu primăvara, galben -verzui vara și brun -ruginiu iarna
Aurea Nana -port pitic, de până la 0,5 m înălțime, cu creștere lentă, port ovoidal, culoarea
frunzișului galben auriu vara și maroniu toamna
Sieboldii
Pyramidalis Aurea
Rosed alis

85 Planșa 8

Forme horticole ale specie i Thuja orientalis

Aurea Elegantissima

Aurea Nana Sieboldii

Pyramidalis Aure Rosedalis

86 Thuja plicata D.Don. -Tuie plicată; Tuie mare; Western redcedar

Sinonime: Thuja gigantea Nutt., Thuja lobbii Hort. ex. Gord

Areal. Specie foarte importantă în pădurile din vestul
Ame ricii de Nord, unde se întâlnește din California până în Alaska
Sudică. În ținuturile litorale se întâlnește de la nivelul mării până la
1200 m altitudine, iar spre interiorul continentului câtre 600 – 2000m
altitudine.

Fig. 76 – Thuja plicata

Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria,
Bazoș, Mihăiești, Brașov (în colecția facultății, la 80 ani are peste 25m înălțime și diametre
mai mari de 50cm).

Caractere morfologice . Atinge înăl țimi mari, de până la 60 m (în zona de origine),
dar la noi în medie ajunge la 25 -30 m(Fig. 76). Tulpina este dreaptă, lemnul este valoros, ușor,
moale și foarte trainic.

Fig. 77 -Lujeri cu frunze solziforme Fig. 78 -Conuri mature și
imature

Corona mentul este piramidal, des, frunzele sunt verzi -închis, pe dos cu dungi
albicioase în formă (aproximativă) de X, prin strivire emanând un miros aromat. Frunzele sunt
solzi forme , fără glande proeminente, verzi atât vara cât și iarnă. S unt dispuse pe lujer foarte
regulat(Fig. 77).
Conurile sunt asemănătoare cu cele de la specia precedentă, ovoid -alungite, de 1,5 -1,8
cm lungime, cu 8 -12 carpele verzi la început, apoi brune(Fi g. 78). Semințele sunt aripate.

Particularități biologice. Thuja plicata germinează slab (când condițiile climatice
sunt nefavorabile, multe semințe sterile). Maturitatea este timpurie, pe la vârsta de 15 -20 ani.
Semințele sunt viabile în proporție de 80% .
Viabiliatea semințelor se păstrează 2 ani. Se regenerează ușor vegetativ, prin butași și
marcote. Creșterile sunt reduse în tinerețe, pentru ca să devină active și susținute la vârste
mari. Longevitatea este de 1000 ani.

87 Cerințe ecologice. Manifestă s ensibilitate față de geruri și arșiță mai ales în
tinerețe,când pentru a supraviețui necesită protecție. Temperaturile foarte scăzute pot să
conducă la pierderea lujerului terminal. Manifestă exigențe mari față de umiditatea din sol și
cea din aer. Față de troficitatea solului, are exigențe mari mai ales față de conținutul în azot,
fosfor, calciu și are exigențe relativ mici față de potasiu. Temperament de semiumbră
,vegetând bine atât în lumină puternică cât și în zone cu o umbrire accentuată.
La noi, com patibile pentru cultura sa, sunt zonele cu climat blând și suficient de
umed. Cultura ar putea da rezultate bune în Banat și Oltenia, pe soluri fertile, umede, ferite de
uscăciune.
În partea de vest a Americii de Nord constituie un element principal al pă durilor de
rășinoase. La noi afost folosit în culturi forestiere (la Vidacut – O.S. Sighișoara), dar
rezultatele nu au fost încurajatoare. Se întâlnește însă frecvent în parcuri și grădini.

Înumulțire. Se înmulțește prin semințe, butași, marcote și altoi re. Semințele se
recoltează toamna în septembrie. Semănatul se face în martie, în răsadnițe reci sau direct în
pepinieră, sau se seamănă în aprilie -mai, după o prealabilă umectare sau chiar pregerminarea
în nisip umed.
Înmulțirea prin butași se realizeaz ă în august -septembrie, folosindu -se butașii cu
călcâi. Butașii se pun la înrădăcinat în seră sau răsadnițe reci. Marcotajul se aplică mai rar la
această specie.
Altoirea varietăți lor ornamentale se face în placaj. S e practică iarna (în sere) sau în
augus t-septembrie (în răsadnițe). Portaltoii provin din Thuja orientalis sau Thuja occidentalis.

Utilizare. Thuja plicata se folosește pentru decorul spațiilor verzi din parcuri și
grădini. Se utilizează individual, în grupuri sau masive, aliniamente și gardu ri vii.

Variabilitatea speciei Thuja plicata (Planșa 9).
Astrovirens -cu frunzișul verde închis, creștere compactă, foarte potrivit pentru garduri vii
înalte
Hillieri -de 1,5 -3,0 m înălțime, verde glauc
Gracilis -de culoare verde auriu , 4-5 m înălțime, asp ect conic, singurul conifer haploid .
Dintre cultivaruri foarte apreciate sunt: Fastigiata , Variegata , Excelsa , Zebrina , Aurea ,
Copper Kettle .

Bolile și dăunătorii genului Thuja
Mana frunzelor de tuia( Didymascella thujina )- după un timp ploios, răcoros, p artea
interioară și frunzele tuiei se îngălbenesc și ajung chiar să se brunifice. Dacă rupem crengile
afectate, vom vedea că, în interior, sunt goale, tubulare din cauză că măduva s -a uscat.
Combaterea se face cu Captan , Mancozeb , kresoxim -metil, miclobuta nil sau sulfat de cupru .
Kabatina Thujae – este cel mai frecvent întâlnit și atacă, îndeosebi crengile mici, tinere care
se îngălbenesc și apoi se brunifică, uscându -se. Părțile afectate cad cu ușurință, de aceea se
recomandă scuturarea și arderea lor. Comb aterea chimică se face cu insecticide.
Acarienii – își țes, pe dosul crengilor, o pânză fină asupra căreia, un efect realmente vizibil, îl
are sarea amară (MgSO4) care ajută planta să își revină. Acarienii se combat cu acaricide.
Molia minieră a ramurilor de tuia( Argyresthia thuiella )- dăunătorul produce daune
asemănătoare celor produse de uscarea de tip Kabatina. Primele simptome apar primăvara,
când vârfurile ramurilor se îngălbenesc și se brunifică. La mijlocul lunii mai se pot observa

88 galeriile produse de larvele moliei, care se hrănesc și apoi se împupează. Moliile zboară
noaptea, când se hrănesc și își depun pontele. Tratamentele se fac în perioada de zbor maxim
al fluturilor.
Păduchele țestos al tuiei( Parthenolecanium fletcheri )- dăunătorul reprezintă o specie
comună, care nu produce pagube deosebite. Pe ramurile tinere de tuia se pot observa țestele
dăunătorului, sau larvele acestuia. În cazul unor colonii numeroase, ramurile atacate se
decolorează sau se usucă. Combaterea se realizează cu insecticide .
Păduchele virgulă al pomilor( Lepidosaphes ulmi )- dăunătorul este prezent pe arbuștii și
pomii din grădini și parcuri, nefiind specific pentru speciile de Thuja sp., în anumite condiții
însă putând produce și pagube.

89 Planșa 9

Variabilitatea speciei Thuja plicata

Hillieri Gracilis

Excelsa Aurea

Copper Kettle Zebrina

90 4.3.6. GENUL THUJOPSIS

Thujopsis dolobrata Sieb et.Zucc -Tuiopsis

Areal. Specie originară din Japonia. La noi se cultivă în scop
ornamental.

Caractere morfologice. Arbore de 30 -35 m înălțime, cu port
conic. Ramurile sunt îndepărtate de tulpină. Ele sunt orizontale sau ușor
pendente(F ig. 79).

Fig. 79 – Thujopsis dolobrata

Frunzele sunt persistente, solziforme, late, verzi -gălbui, lucioase pe față. Sunt dispuse
pe 4 r ânduri, pe partea inferioară cu linii de stomate foarte evidente, o linie pe frunzele
laterale și 2 pe r ândul din mijl oc(Fig. 80). Florile sunt mici, unisexuat monoice.
Conurile sunt globuloase, mici, cu solzii opuși, pieloși la început, apoi lemnoși.
Semințele sunt înguste, au 2 aripioare, câte 4 -5 sub solzii fertili din cei 8 -10 solzi în total(Fig.
81).

Fig. 80 -Ramuri cu frunze Fig. 81 -Frunze solziforme cu conuri
mature și imature

Particularități biologice. Plantele ajung la maturitate în jurul vârstei de 20 ani.
Germinația semințelor este mică. Se regenerează ușor pe cale vegetativă, prin marcote.

Cerințe ecologice. Este o specie sensibilă la geruri, înghețuri târzii și
secetă.Vegetează foarte bine pe soluri bogate, fertile, revene, acide, protejate de vânturi
puternice. Se dezvoltă bine în loc uri semiumbrite.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe, butași, altoire și marcotaj. Datorită faptului că
la noi în țară se obțin semințe rar și cu germinație mică, înmulțirea prin semințe se realizează
destul de rar. Semănatul se face primăvara în răsad nițe reci.
Înmulțirea prin butași cu călcâi dă rezultate bune, deși înrădăcinarea este lentă. De
asemenea rezultate bune se obțin și prin marcotaj. La altoire se folosesc portaltoi de Thuja, dar
rezultatele nu sunt dintre cele mai bune.

91
Utilizare. Tuiop sisul se utilizează ca arbore izolat în spațiile verzi sau se folosește cu
succes în masive sau aliniamente de -a lungul aleilor pietonale sau drumurilor rutire.

Bolile și dăunătorii genului Thujopsis
Acarienul coniferelor( Oligonychus ununguis )- adultul î nțeapă și suge seva ramurilor de
ienupăr sau a altor conifere . Simtome care apar în urma atacului produs de acarieni sunt
îngălbenirea și apoi brunificarea ramurilor din interiorul coroanei. Atacul produs de acarieni
este sesizat doar atunci când populația este foarte numeroasă și apar ramuri brunificate,
înfășurate într -o pânză subțire de păianjen. Acarienii pot avea 5 –8 generații pe an, în funcție
de condițiile de mediu.

4.4. FAMILIA GINKGOACEAE
4.4.1. GENUL GINKGO L.

Ginkgo biloba L.-Ginkgo, Arborel e pagodelor

Areal. Specie exotică, originară din China Orientală, cultivată
în afara arealului natural ca specie ornamentală, prin grădini publice sau
în colecții dendrologice. În Europa a fost introdusă în jurul anului 1930,
în Grădina Botanică din Utr echt (Olanda).

Fig. 82 – Ginkgo biloba

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, atingând dimensiuni de 30 -40 m
înălțime. Sistemul de înrădăcinare este pivotant și foarte puternic dezvoltat(Fig. 82).
Tulpina dreaptă, scoarța cenușiu -negricioasă cu str iații mai închise la culoare. La
maturitate ritidomul devine gros, cu crăpături largi.
Coroana este conic -piramidală în tinerețe cu ramurile dispuse în verticile neregulate,
la maturitate devenind largă cu ramuri divergente.
Se apreciază că arborii mascul i au în general un port mai dresat, cu creștere mai
verticală decât exemplarele femele .
Lujerii sunt de două tipuri: lujeri lungi (macroblaste) de culoare brun -gălbui, lucitori,
netezi cu muguri alterni, conici, dispuși perpendicular -patenți, de 6 -8 mm lun gime și lujeri
scurți (microblase) care sunt solzoși, cenușii -negricioși, cu un mugure terminal(Fig. 83).

92

Fig. 83 -Lujeri cu frunze Fig. 84 -Frunza

Frunzele sunt caduce, cu limbul lățit, de 5 -8 cm lungime, sunt în f ormă de evantai, cu
baza cuneată și marginea întreagă, iar în partea superioară bilobată cu marginea nereg ulat
denticulară. Sunt pielose , lung pețio late, cu nervațiune dicotomică ( Fig. 84).
Pe macroblaste frunzele sunt dispuse spiralat și mai lax, iar pe m icroblaste sunt dispuse
terminal, în fascicule de cate 3 -5 frunze. Sunt verzi deschis, iar toamna, înainte de cădere,
capătă o colorație foarte frumoasă galben -aurie .
Florile sunt unisexuat -dioice, cu flori mascule verzi, sub formă de amenți cilindrici de
2-3 cm lungime și sunr grupați câte 2 -8 pe lujerii scurți, iar florile femele pedunculate, cu câte
un ovul descoperit, verzui situat pe o proeminență cărnoasă. Înflorește în aprilie -mai(Fig. 85).
Semințele, deși seamănă cu o drupă, sunt de fapt fructe fal se, de 2 -3 cm lungime,
elipsoidale, pedunculate, verzi la început, apoi galbene la maturitate.
Acestea sunt acoperite de un înveliș cărnos care prin strivire degajă un miros neplăcut
și care provine din dezvoltarea tegumentelor ovulului. Fructul poartă nu mele de galbulus(Fig.
86).

Fig. 85 -Flori mascule Fig. 86 -Frunze și fructe(galbulus)

Particularități biologice. Longevitatea arborilor este mare, ajungând la peste 1000
ani, de unde și numele de „Arborele vieții”.
Maturitatea de reproducere este atinsă în jurul vârstei de 20 -50 de ani. Maturația
semințelor este anuală, prin octombrie, când învelișul cărnos care acoperă sămânța devine
gălbui și se înmoaie. Produce conuri multe însă ,de cele mai multe ori, semințele su nt seci,
formându -se prin partenocarpie.

93 Creșterea în primul deceniu este înceată, dar cu timpul devine destul de a ccelerată,
înregistrându -se lun gimi ale lujerului principal anual chiar de până la 1 m.
Fertilizarea este necesară de 1 -2 ori pe an. Nu es te indicată mulcirea cu scoarță în
jurul trunchiului, se indică menținerea zonei aerisită.

Cerințe ecologice. În arealul natural al speciei îi sunt caracteristice ținuturile cu climă
moderată. Î n culturile din Europa s -a adap tat însă și în zone mai reci ș i mai uscate. Puieții însă
sunt mai sensibili necesitând protecție împotriva frigului.
Deși manifestă preferințe pentru solurile bogate, afânate, Ginkgo se poate adapta și pe
terenuri compacte, sărace. Este sensibil față de concentrațiile mari de sodiu, s e comportă bine
în condiții de poluare urbană. Are temperament heliofil.
Vechimea mare a speciei trebuie pusă în legătură cu capacitatea sa apreciabilă de
supraviețuire, având foarte puțini dăunători biotici și abiotici.

Înmulțire. Prin semnințe, se pot semăna imediat în ghivece, în seră sau primăvara în
teren. Pentru cultivaruri se practică înmulțirea prin altoire. Este posibilă și îmulțirea prin
butași sau marcote însă plantele o bținu te au în general creștere neregulată.
Materialul săditor se produce și se livrează cu balot de pământ.

Utilizare. Arbori impresionanți prin habitus și extremi de decorativi prin forma
frunzelor și coloritul acestora. Pot fi utilizați în componența spațiilor vezi sub formă de
exemplare solitare, grupuri sau aliniamnete.
Se recomandă folosirea exemplarelor mascule în amenajări deoarece exemplarele
femele pot displăcea prin mirosul fructelor
Este apreciat în special în grădinile -pădure (woodland gardens), în grădinile asiatice
sau în grădinile contemporane. Nu este cu siguranț ă un arbore potrivit pentru micile grădini
urbane.
Arborii Ginkgo biloba sunt folosiți de asemenea pentru bonsaii japonezi. Este un
arbore potrivit pentru problemele dificile de peisagistică și, pe lângă aceasta, există cultivare
care pot fi conduse pe spa liere, garduri vii sau pe suporți.
Ginkgo biloba are de asemenea numeroase întrebuințări medicinale. Extractele de
Ginkgo îmbunătățesc funcționarea creierului activând fluxul sanguin cerebral și periferic,
circulația și oxigenarea.
Lemnul de Ginkgo este moale, ușor și are proprietăți de alungare a insectelor.

Variabilitatea intraspecifică (Planșa 10).
Anny's Dwarf – formă pitică
Autumn Gold – exemplar mascul cu port larg -piramidal, simetric; colorit galben de toamnă
spectaculos
Barabits Nana – formă arb ustivă mică, până la 2 m
Beijing Gold – formă arbustivă, până la 4 m, frunze galbene
Bergen op Zoom – port drept până la 4 m înălțime
Chase Manhattan – formă pitică, frunze mici verde -întunecat, compact, ideal pentru bonsai și
stâncării, 1,5 m înălțime
Chi Chi (Icho ) – frunze mai mici și un trunchi texturat, scoarța are proeminențe
Eastern Star – exemplar femel, produce cantități mari fructe
Elmwood – formă columnară verticală

94 Epiphylla – exemplar femele, maxim 4 m înălțime, mult mai lat, semințele se form ează pe
plante relativ tinere
Elsie – creștere erectă, exemplar femele
Fairmount – formă subțire, exemplar masculin, frunze mari, coroană piramidală Fastigiata –
formă masculă cu creștere îngustă, fastigiată
Geisha – exemplar femel, ramuri lungi pendule ș i foliaj verde închis care devine galben -lămâi
în toamnă, produce cantități mari de nuci de mărimi considerabile Globosa – formă sferică,
compactă
Globus – formă de glonț, frunze mari
Golden globe – ramură terminală plină și culoare galbenă spectaculară t oamna. Arborii au
ramurile neobișnuit de dense pentru specia Ginkgo . Exemplarele tinere au coroane pline care
după maturație se transformă într -un vârf mare, sferic.
Gresham – ramuri larg răspândite orizontal
Heksenbezem Leiden – formă pitică, destul de compact, sferic, ramuri grupate apropiat, până la
3 m înălțime
Horizontalis – formă înaltă și lată, majoritatea ramurilor au creștere laterală , coroană mare
Jade Butterfly – frunzele sunt verzi închi, dispuse în mănunchiuri, aspect arbustiv, formă de
vază, semi pitic, aproximativ 3 m înălțime
King of Dongting – cultivar lent crescătoare, frunze foarte mari
Laciniata – frunze foarte adânc divizate
Lakeview – compact, conic până la lat -piramidal, exemplar masculin.
Liberty Splendo r- formă larg piramidală cu un trunchi puternic, exemplar femel.
Long March – creștere verticală, exemplarele femele sunt culti vate pentru recoltele abundente.
Magyar – ramuri uniform simetrice, port erect, piramidal îngust, până la 19 m, exemplar
masculin.
Mariken –coroană compactă dar la largă de 2 -4 m cu ramuri mai mult sau mai puțin pendule.
Înălțime de până la 90 cm.
Mayfield – formă mai îngustă decât 'Fastigiata ', port strâns vertical, ramuri scurte, 9 -12 m
Munchkin – port vertical cu numeroase ramuri subțiri, are tendința de a avea o formă bine
definită. Frunze foarte dense, pot ajunge la 1,8 m, dar au creșteri de aproximativ 10 cm pe an.
Ohasuki – până la 4 metri, frunze mari semirotunde, exemplar femel
Pendula – ramuri mai mult sau mai p uțin pendule ("aspect plângător "), le nt crescătoare
Prague (Pragense ) – cultivar pitic , formă de umbrelă de soare (parasol)Sentry – cultivar foarte
cunoscut, lent crescător, frunze mari decorative, formă verticală conică ce constituie un punct
focal, exemplar mascul, 30 m înălțime. Cultivar î mbunătățit al speciei 'Fastigiata '.
Rainbow – dungat cu frunze verzi sau galbene, aproximativ 3 m înățime. Cultivar îmbunătățit
al speciei 'Variegata '. Îndepărtează frunzele verzi repede.
Santa Cruz – exemplar femel, formă j oasă, se răspândește ușor.
Saratoga – ramuri dense, frunze mici galben -verzui, creștere lentă, aspect globular, exemplar
masculin, 10 m iînălțime
Shangri -La – relativ rapid crescător cu o coroană piramidală compactă, 14 m, exemplar
masculin.
Spring Grove – formă pitică, compactă de ap roximativ 3 m.
Tremonia – formă mică, piramidală, frunze foarte mari, exemplar femel, 10 m înălțime
Tubifolia – frunze mai subțiri sub formă de tub, lent crescător, decorativ, ramuri Umbrella –
arbore compact, dens ramificat, polimorfism foliar, frunzele a u mărimi diferite

95 Variegata – formă arbustivă cu foliaj variegat, unele frunze sunt jumătate verzi jumătate aurii,
unele dungate, iar altele cu linii aurii și verzi, până la 3 metri înălțime , exemplar femel.
Temperament de semiumbră.
Windover – formă ovală largă, arbore folosit pentru umbră, 17 m înălțime
Witches Broom – formă pitică, compactă, globulară, frunze verde deschis, ramuri dens grupate

Bolile și dăunătorii genului Ginkgo
Etiella zinckenella -infecteaza fructele .
Agrotis ipsilon -insescta are 2 -3 generații pe an. Omizile se hrănesc cu rădăcini, iar noaptea cu
părțile superioare ale plantelor. În anumiți ani omizile apar în masă și vatamă în zonele
inundate anterior, care atrag femelele pentru pontă în mod deosebit. Combaterea se face cu
insectic ide.
Gulcula panterinaria -cauzeaza cel mai des moartea puieților.
Pseudomonas syringae – boala produce două tipuri de simptome. La început apar crăpături și
ulcerații pe trunchi și pe ramuri, mai ales în zonele unde se produc răniri mecanice, ca urmare
a tăierilor sau altor tipuri de accidente, pentru ca ulterior ramurile sau arborele întreg s ă se
veștejească și apoi să se usuce. Primul tip de simptom (ulcerațiile) apar primăvara, veștejirile,
uscăturile apărând mai târziu, spre sfârșitul primăverii -începutu l verii.

96 Planșa 10

Cultivaruri ale speciei Ginkgo biloba

Anny's Dwarf Barabits Nana Beijing Gold

Chi Chi (Icho) Eastern Star 'Elmwood '

Golden globe Fairmount Fastigiata

Planșa 10 continuare

97

Globosa Gresham Heksenbezem Leiden

Horizontalis Jade Butterfly Mayfield

Laciniata Mariken Pendula

98 Planșa 10 continuare

Princeton Sentry Rainbow Santa Cruz

'Tremonia 'Tubifolia ' ' Spring Grove '

Umbrella Variegata Witc hes Broom

99 4.5 FAMILIA PINACEAE
4.5.1. GENUL ABIES Mill.

Abies alba Mill. ( A. pectinata D.C.) – Brad, Brad alb ; Silver Fir; S apin; Tanne

Sinonime: A. pectinata

Areal. Abies alba ocupă un areal exclusiv european,
montan, situându -se între 600 -1300 m altitudine (Jura, Vosgi,
Alpi, Pirinei , Munții Metalici, Carpați, Balcani), areal care ii
asigură o climă răcoroasă (+4 -+8°C) și umedă (700 -1200 mm).

Fig. 87 – Abies alba

În țara noastră ocupă circa 5 % din suprafața împădurită (aproximativ 315 mii ha),
situându -se pe locul al doilea, după molid. Zonele de maximă răspândire se situează în
Carpații Orientali și în Carpații de Curb ură. În Carpații Meridionali deține mai frecvent o
poziție secundară în pădurile de amestec dominate de fag și molid.
Arealul de cultură al bradului coincide în mare măsură cu arealul său natural. Cu
asigurarea unor condiții speciale de cultură (semiumbră , sporirea umidității atmosferice)
bradul poate fi cultivat în spațiile verzi din zone mai joase, în afara arealului natural.

Caractere morfologice. Arbore indigen de mărimea I, până la 35 -40 m înălțime și 1 –
2 m în diametru. În zonele cu condiții ecologic e optime, arborii pot atinge 50 -60 m înălțime și
3-4 m diametru. Înrădăcinarea este profundă, pivotantă.
Tulpina dreaptă, monopodială , cilindrică cu scoarța în tinerețe netedă, cenușiu -verzuie
cu pungi de rășină sub forma unor umflături. Pe măsură ce înai ntează în vârstă dezvoltă un
ritidom solzos, subțire, cenușiu -închis.
Coroana este compactă, conică, cu vârful ascuțit în tinerețe, în ”cuib de barză” la
vârste înaintate (lujerul terminal crește mai puțin decât lujerii laterali)(Fig. 87).
Lujerii sunt ne tezi, cenușii -verzui, scurt păroși cu mugurii așezați în verticile, câte 3 –
5, nerășinoși, mici și ovoizi. Lăstarii poartă frunze aciculare cu vârful emarginat sau rotunjit,
lungi de 2 -2,5 cm, de culoare verde închis pe partea superioară și cu două dungi al be de
stomate, paralele pe partea inferioară, dispuse în același plan pe două rânduri.
Spre vârful coroanei și pe partea superioară a lujerilor acele sunt dispuse sub formă de
perie. Frunzele de pe lăstarii superiori sunt mai scurte, rigide, cu vârful asc uțit, înțepătoare.
Când cad lasă o cicatrice circulară(Fig. 88).

100

Fig. 88 -Lujeri cu frunze Fig. 89 -Conuri Fig. 90 -Semințe
aciculare

Florile sunt unisexuat -monoice, cele mascule sunt grupate în amenți ga lbeni -verzui
sau roșiatici, penduli de 1-1,5 cm lungime, cele femele verzui, erecte, concentrate mai mult
spre vârful coroanei. Perioada de înflorire este cuprinsă în intervalul mai -iunie în funcție de
altitudine și expoziție.
Conurile sunt erecte, cilindr ice, de 10 -20 cm lungime, caduce. Solzii pot să prezinte
pete de rășină, sunt mai lați și rotunjiți spre partea superioară, iar către bază se îngustează.
Bracteea evidentă, ieșită din solzi, are vârful acuminat și este ușor recurbată spre baza conului.
Maturarea conurilor are loc în toamna primului an când solzii se desprind și cad împreună cu
semințele, pe lujeri păstrându -se numai axul conurilor(Fig. 89)
Semințele sunt mari (7 -9 mm), grele (circa 23.000 la 1 kg), aripate, gălbui brune,
muchiate . Tegumentu l semințelor conține pungi de rășină astfel că semințele sunt plăcut
mirositoare, dar se degradează ușor, iar păstrarea lor este dificilă. Capacitatea germinativă este
scăzută (30 -50 %) și se diminuează rapid(Fig. 90).

Particularități biologice. Arborii a ting maturitatea în jurul vârstei de 50 -70 ani.
Creșterea arborilor este lentă în primii ani, primul verticil de ramuri apare în anul al patrulea.
Creșterea se activează după vârsta de 15 -20 ani și se continuă susținut până la vârste înaintate.
Longevitate a arborilor este de 400 -500 ani, putând ajunge până la 700 ani.
Puterea germinativă a semințelor este relativ mică, de 30 -50 %. Datorită terebentinei
și uleiurilor pe care le conțin, râncezesc ușor, astfel că necesită condiții speciale pentru
păstrare pe timpul iernii, până la semănare.
Germinația este epigee și se produce primăvara devreme, în mustul zăpezii.
Capacitatea de regenerare naturală poate fi bună, cu condiția ca semințișurile tinere să fie
protejate contra luminii și înghețurilor în primii ani de viață.
Cerințe ecologice. Bradul este cea mai pretențioasă dintre speciile indigene de
rășinoase față de condițiile climato -edafice. Este o veritabilă specie mezotermă , cu mare
sensibilitate față de înghețurile târzii, mai ales în stadiul juvenil.
Manifestă cerințe mari față de umiditatea atmosferică (specie umedofilă ), iar pentru o
bună dezvoltare are nevoie de precipitații suficiente (specie mezofilă). Este foarte sensibilă la
secetă. Uneori specia poate fi afectată de rupturi, în cazul depunerilor m asive de zăpadă
umedă. Deși suportă destul de bine gerurile de iarnă, cele foarte mari ii dăunează.
Din punct de vedere al cerințelor față de sol, bradul este o specie eutrofă spre
mezotrofă și crește bine pe soluri brune, profunde, bogate în substanțe nut ritive și cu umiditate
suficientă.

101 Bradul poate să vegeteze și în regiuni joase pe soluri cu textură fină, pseudogleizate și
care țin apa în cantități mari. Pe soluri uscate bradul vegetează slab și longevitatea este redusă.
Nu suportă inundațiile și trebu ie evitate solurile mlăștinoase.
Temperamentul bradului este pronunțat de umbră, fiind depășit din acest punct de
vedere doar de tisă.
Bradul este o specie foarte sensibilă la poluare. Specia este afectată atât de poluanții
solubili cât și de cei insolubil i

Înmulțire. Înmulțirea bradului se face prin semințe, altoire și în unele cazuri prin
butășire. Recoltarea conurilor se face în septembrie -octombrie. Semănatul se poate face
toamna sau primăvara. Semințele au germinația mică (35 -40 %) și se păstrează 1 -2 ani.
Răsărirea este avantajată de umectarea semințelor timp de 24 ore înainte de semănat. Se poate
semăna în seră imediat după recoltare, în aprilie în răsadnițe reci sau în câmp în luna mai.
Plăntuțele tinere se repică după unul sau doi ani.
Puieții obținuți din semințe trebuie să fie protejați 1 -2 ani de gerurile aspre din tim pul
iernii și de lumina puternică din timpul verii.
Formele horticole ornamentale se înmulțesc prin altoire, cele mai utilizate metode
fiind altoirea în placaj lateral sau altoire a prin alipire. Pentru înmulțirea prin altoire, se
recomandă ca portaltoi speciile de A. alba , A. concolor , A. nor dmanniana, obținuți din
sămânță și crescuți până la altoire în containere. După reușita acțiunii de altoire se
îndepărtează portaltoiul, iar a ltoiul se tutorează 2 -4 ani pentru a crește vertical.
Butășirea se practică la cultivarurile pitice, folosind ca butași creșterea anuală din
vârful ramurilor.

Utilizare. Speciile de brad se folosesc pentru decor în spațiile verzi, fiind folosite
individua l sau în grup, pe peluze, în aliniamente sau în combinație cu alte specii, în masive.
După molid, bradul este cel mai important rășinos, producând un lemn de bună
calitate folosit în construcții, în industria celulozei și hârtiei, pentru mobilă, pentru chi brituri
etc.
Scoarța tânără conține 4 -8 % tanin valorificabil. Nu conține canale rezi nifere, ci
numai celule izolate care secretă rășină.

Variabilitatea speciei Abies alba (Planșa 11).
După forma coroanei s -au identificat formele
Pyramidalis – până la 10 m înălțime, cu coroana piramidală
Columnaris – cu coroana columnară (ramurile de ordinul I au aproape aceeși lungime)
Pendula – de 10 -15 m înălțime, cu ramuri pendente
Variegata – la care acele prezintă pete de culoare alb -gălbuie

Sunt cunoscute și alte cultivaruri ca:
Compacta – arbust globulos cu creștere scundă, compactă
Green Spiral – arbore de circa 10 m înălțime cu aspect interesant, trunchiul răsucit și un
număr redus de ramuri, ușor pendule
Aurea – cu frunzele tinere galben pal
Nana – cu înălțimea de 1,5 m și aspect globulos

102 Planșa 11

Cultivaruri ale speciei Abies alba

Pyramidalis Pendula

Green Spiral Columnaris

Aurea

103 Abies nordmanniana (Stev.) Spach – Brad de Caucaz ; Sapin de Caucasse

Areal. Arbore exotic, răspândit în ținuturile din estul Mării
Negre, în zonele montane ale Caucazilor Occidentali și în nord –
estul Turciei, între altitudini de 400 -1200 (2000) m. Frecvent ocupă
stațiunile cuprinse între 1200 ș i 1300 m altitudine.

Fig. 91 – Abies nordmanniana

Caractere morfologice. Crește ca arbore de mărimea I, atingând înălțimi de cca. 50
m. Coroana este regulată, bogată, piramidală de culoare verde închis. Pornește de jos la
exemplarele izolate(Fig. 91).
Lujerii sunt la început verzi -gălbui, apoi la maturitate devin bruni, glabri sau slab
pubescenți. La ramificațiile laterale apare încă un patrulea lujer divergent sub lujerul
principal. Mugurii sunt nerășinoși, ovoizi, adeseori de culoare brun -roșcați.
Acele sunt verzi închis, cu două dungi albe de stomate evidente pe partea inferioară,
obtuze la vârf , neînțepătoare , rigide. Sunt mai mari (2 -3 cm, late de 2 -2,5 mm), mai dese și
mai intens colorate decât la Abies alba , iar dispunerea lor este sub formă de peri e pe partea
superioară a lujerului, orientate spre extremitatea ramurii(Fig. 92). Florile mascule sunt roșii
lucitoare, iar cele femele sunt verzi.

Fig. 92 -Ramură cu ace Fig. 93 -Conuri

Conurile sunt cilindrice de 11 -18 cm lungime si 3 -4 cm diametru, cu bractee le
răsfrânte, vârful reflect și cu solzii mai lați decât lungi. Semințele sunt mai mari decât la Abies
alba (11-14 mm lungime) și concrescute cu o aripioară pieloasă, de aceeași lungime sau mai
mare decât sămânța, de culoare brun de schisă(Fig. 93).
Particularități biologice. Germinația semințelor este mai înceată decât la Abies alba ,
având de asemenea puterea germinativă redusă. Plantele cresc destul de încet în tinerețe, dar
creșterea se activează după vârsta de 20 de ani. Longevita tea este mare, până la circa 600 de
ani.

Cerințe ecologice. Este o specie de climat montan, rezistentă la ger și chiar la
înghețurile târzii. Vegetează bine în locuri cu umiditate atmosferică ridicată și are o rezistență

104 moderată la seceta din sol. Suport ă condițiile de umbră și semiumbră, temperamentul său fiind
unul de umbră.
Preferă solurile bogate, profunde, humifere , cu textură mijlocie, cu pH între 4,5 și 7.
Nu îi priesc solurile prea umede sau uscate fiind favorabile cele formate pe substrat calcar os.
Bradul de Caucaz manifestă o sensibilitate față de poluarea atmosferică, dar s -a
adaptat bine la un nivel mediu de poluare urbana.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe, butași și altoire. Semănatul se face toamna sau
primăvara cu sămânță care se stra tifică timp de 1 -2 luni înainte de semănat. Se pot folosi
semințe umectate timp de 24 de ore, apoi ținute în nisip umed 8 zile până la germinare și apoi
se seamănă la adâncimea de 1 cm acoperindu -se cu pământ de pădure. Semănăturile se
umbresc în timpul ve rii.
După 2 ani se repică la distanțe de 40/50 cm și apoi se mai repică de două sau de trei
ori la distanțe mai mari (1/1 și 2/2 m) până Ia plantat. Este indicat ca plantarea să se facă cu
pământ în jurul rădăcinilor. Se folosesc plantele i de 3-6 ani.
Butășirea este mai puțin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8 -9 luni.
Altoirea se execută în sere și răsadnițe pe puieți plantați în ghivece, folosind metoda de altoire
în placaj.

Utilizare. Este un arbore decorativ prin coroana sa deasă cu fr unzișul verde lucios,
închis la culoare. Se utilizează în amenajări peisagere atât ca exemplar solitar cât și în grupuri.
Este foarte des utilizat ca brad de Crăciun.

Variabilitatea speciei (Planșa 12).
Aurea – frunze verzi gălbui, creștere lentă, port ne regulat
Golden Spreader – ace galben aurii, cu baza verde și creștere foarte lentă
Pyramidalis – coroană piramidală
Pendula – cu ramuri ce înfășoară trunchiul
Glauca – frunze verzi cenușii
Abies nordmanniana 'Emerald Pearl ' – port piramidal, larg și posibi l hibrid cu Robusta –
arbore cu creștere viguroasă, cu ace mai lungi și mai groase decât la celelalte specii
Variegata – acele prezintă pete de culoare alb -gălbuie
Barabits Compact – arbust foarte scund cu ramuri orizontale, compact

105 Planșa 12

Cultivaruri ale speciei Abies nordmanniana

Aurea Golden Spreader

Pendula Glauca

Robusta Barabits Compact

106 Abies concolor (Gord et.Glend) Lindl . – Brad argintiu; Brad de Colorado ;
White fir

Areal. Specie exotică originară din America de Nord unde crește la
1800 -3200 m altitudine și formează arborete d e amestec cu duglasul albastru,
pinul galben, molidul de Arizona și molidul înțepător.

Fig. 9 4- Abies concolor

Caractere morfologice. Arbore de talia I ce atinge 40 m înălțime în arealul natural,
în țara noastră ajungând la 30 -40 m înălțime(Fig. 94). Coroana este piramidală, regulată, cu
ramuri întinse. Scoarța este mult timp netedă cu pungi de r ășină aromată, de culoare cenușie
deschisă(Fig. 95). Lujerii sunt verzi gălbui, glabrii sau fin păroși. Mugurii sunt ovoizi,
rășinoși, obtuzi sau rotunjiți la vârf.
Acele sunt lungi (6 -8 cm), acute sau rotunjite la vârf, moi, turtite, curbate spre fața
superioară a lujerului. Acele pectinate s unt dispuse pe două rânduri, așezate compact în formă
de perie. Prezintă pe ambele fețe dungi de stomate ce le oferă un aspect argintiu. Strivite
degajă un miros plăcut de citrice(Fig. 96).

Fig. 95. -Scoarța Fig. 96 -Lujeri cu ace Fig. 97 -Conuri

Florile mascule sunt roșii și sunt decorative în momentul înfloririi.
Conurile cilindrice au 7 -12 cm lungime și 3 -5 cm diametru. Sunt erecte, înainte de
maturitate verzi măslini sau purpurii, apoi devenind brune. Prezintă bractee ascunse, mai
scurte decât solzii, fără apex, cu spatulă neacuminată gălbuie, scurt mucronată. Solzii
carpelari sunt mai lați decât lungi(Fig. 97) .). Semințele sunt cuneiforme, lungi de 1 cm,
lucioase, brun -gălbui cu aripioa ră aproximativ de aceeași lungime cu sămânța.

Particularități biologice. Arborii ating maturitatea în jurul vârstei de 70 ani.
Creșterea arb orilor este lentă în primii ani, iar longevitatea este de 400 -500 ani, putând ajunge
până la 700 ani.
Puterea ger minativă a semințelor este relativ mică, de 30 -50 %. Capacitatea de
regenerare naturală poate fi bună, cu condiția ca semințișurile tinere să fie protejate contra
luminii și înghețurilor în primii ani de viață.

Cerințe ecologice. Bradul argintiu este bine adaptat la condițiile climatului montan.
Este rezistent la ger și secetă, dar în tinerețe este sensibil la înghețuri și arșiță. Specia este
puțin pretențioasă față de sol, însă crește bine pe soluri ușoare, profunde, reavene. Se

107 comportă bine la praf și f um, însă este sensibil la poluarea cu fluor și oxizi de sulf și de azot.
Își pierde valoarea ornamentală în condiții de umbră, degarnisindu -se.

Înmulțire. Se înmulțește prin sămânță. Semănatul se efectuează primăvara, în sol, pe
rigole distanțate la 15 cm unele de altele, la o adâncime de 2 -2,5 cm. Plantele mici nu au
nevoie să fie umbrite. Altoirea se execută pe puieți de Abies alba sau Abies nordmanniana
transplantați la ghivece.

Utilizare. Are o mare valoare ornamentală prin frunzișul deosebit, dar și prin coroana
sa regulat piramidală, deasă, care îmbracă trunchiul de la sol. Se utilizează frecvent ca
exemplar izolat sau în grupuri.
Formele pitice se pretează pentru alpinării, grădini de dimensiuni mici, sau jardiniere.

Variabilitatea speciei Abies c oncolor (Planșa 13).
Violacea – ace albăstrui argintii
Wattezii – ace tinere gălbui pal, apoi albicioase argintii
Brevifolia – ace scurte
Pendula – ramuri pendente, coroană îngustă
Clarence – arbore cu coroană larg conică și ace extrem de lungi
Fastigiata – creștere columnară, talie mică, coroană compactă, frunze aciculare scurte
Compacta – formă pitică de creștere, cu port neregulat, acele mai scurte și mai argintii decât
ale speciei
Conica – formă de creștere îngust conică, pitică
Globosa – port globulos
Gable’s Weeping – arbust cu creștere prostrată, unele ramuri pot deveni uneori ascendente
Igel – arbust mic cu port globulos , foarte prețios în amenajări
Piggelmee – port compact, ace argintii
Masonic Broom '– asemănător cu 'Piggelmee ', dar mai mic

108 Planșa 13

Cultivarurile speciei Abies concolor

Violacea Wattezii Pendula

Pendula Fastigiata Compacta

Conica Globosa Masonic Broom

109 Abies cephalonica Loud. – Brad de Grecia

Sinonime: A. reginae Heldr.

Areal. Arbore exotic, originar din Munții Meridionali ai
Greciei și Insulele Ionice. Se întâlnește între 700 și 2000 m
altitudine, iar optimul de vegetație se înregistrează între 1000 și
1800 m.

Fig. 98 – Abies cephalonica

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I -II (15 -30 m), cu coroana largă,
compactă , compactă. Scoarța este netedă, cenușiu -brună, la maturitate crapă î n plăci
lungi(Fig. 98). Lujerii sunt lucitori, glabri, bruni -roșcați cu muguri rășinoși, ovoizi conici, cu
solzii alipiți.
Lăstarii poartă frunze aciculare de 1,5 -2,5 cm lungime și 2 mm lățime, cu vârful
ascuțit, rigide și înțepătoare, iar cele de pe ramur ile sterile sunt ușor falcate . Pe partea
superioară acele sunt verzi închis, iar pe partea inferioară prezintă două dungi albe de stomate.
Sunt dispuse pectinat sau cu tendință de dispunere în perie pe fața lujerului(Fig. 99).

Fig. 9 9- Lujer cu ace Fig. 100 – Ramuri cu frunze și con

Conurile cilindrice de 12 -15 cm lungime și 4 -5 cm diametru, brune sau brun -roșcate,
cu bractee gălbui ră sfrânte. Solzii sunt fertili cu marginea dantelată(Fig. 100).
Semințele sunt lungi de 10 -12 mm , muchiate, de culoare brun -deschis, cu aripioara
lățită la vârf, de circa 1,6 mm, roșcată.

Particularități biologice. Arborii din cadrul unui masiv ajung la maturitate în jurul
vârstei de 60 ani, iar cei izolați la aproximativ 30 -50 ani. Maturația semințelor este anuală.

Cerințe ecologice. Plantele sunt rezistent e la secetă, dar manifestă sensibilitate față de
gerurile mari și înghețurile târzii. Bradul grecesc este mai rezistent față de umiditatea din sol
decât bradul alb. Frecvent își pierde luje rii anuali ceea ce determină o creștere încetinită și
formarea de trunchiuri strâmbe.

Înmulțire. Se înmulțește prin semințe sau prin altoire. Conurile se recoltează toamna
în septembrie -octombrie. Semănatul se face toamna sau primăvara cu sămânță care se

110 stratifică timp de 1 -2 luni înainte de semănat. Semănăturile se umbresc în timpul verii. Este
indicat ca plantarea să se facă cu pământ în jurul rădăcinilor. Se folosesc puieți de 3-6 ani.
Altoirea se realizează pe portaltoi de Abies alba sau Abies concol or. Altoirea se face
în placaj și se realizează în februarie -martie. Dacă acțiunea de altoire a reușit, se îndepărtează
porțiunea de portaltoi aflată deasupra punctului de altoire, iar altoiul se tutorează timp de 2 -4
ani pentru a crește vertical.

Utiliza re. Specie ce decorează prin coroana piramidală, regulat verticilată. În parcuri
și grădini se plantează individual pe peluze, în fața clădirilor, pentru închiderea unor
perspective, pe marginea unor alei sau în grupuri mici.

Variabilitatea speciei Abies cephalonica (Planșa 14).
Cele mai apreciate cultivaruri sunt : Submutica, Aurea, Latifolia, Robusta.
Apollinis – lujeri gălbui și ace mai aglomerate pe fața lujerului, ușor acute sau uneori chiar
obtuze
Meyer`s Dwarf – arbust scund, cu creștere prostrată
Barabits Gold – port pitic, frunze galben -verzui

Abies koreana Wils – Brad coreean

Areal. Specie originară din Asia de Est (Peninsula Coreea).

Caractere morfologice. Arbore de talia a III -a, cu coroană
compactă, îngustă și deasă. Scoarța de culoare br un-cenușie, prezintă
pungi de rășină(Fig. 101)

Fig.101 – Abies koreana

Frunzele sunt scurte de 1 -2 cm, verzi, lucioase, cu vârful lățit, crestat sau rotunjit,
recurbate în sus ș sunt dispuse radiar pe lăstari(Fig. 102)

Fig. 102 -Ramuri cu frunze și flo ri

111 Conurile au 5 -8 cm lungime și 1,5 -3 cm grosime. Apar preponderent în treimea
superioară a coroanei și în tinerețe sunt extrem de decorative datorită culorii intense purpuriu –
violacee(Fig. 103).

Fig. 103 -Conuri

Particularități biologice. Bradul co reean ajunge la maturitate la cca.50 -60 ani.
Maturația semințelor este anuală.

Cerințe ecologice. Specie rezistentă la ger, de asemenea suportă bine căldura,
uscăciunea. Preferă solurile slab acide, bine drenate.

Înmulțirea. Se realizează prin semințe, i ar varietățile se înmulțesc prin butași sau prin
altoire. Semănatul se poate face toamna sau primăvara. Pentru ca semințele să germineze bine
se recomandă umectarea acestora timp de 24 ore înainte de semănat. Se poate semăna în seră
imediat după recoltare, în aprilie în răsadnițe reci sau în câmp în luna mai. Plăntuțele tinere se
repică după unul sau doi ani. Puieții obținuți trebuie protejați 1 -2 ani de gerurile aspre din
timpul iernii.
Altoirea se realizează pe portaltoi de Abies alba sau Abies concolor . Altoirea în placaj
se realizează în februarie -martie. Dacă acțiunea de altoire a reușit, se îndepărtează portaltoiul,
iar altoiul se tutorează timp de 2-4 ani pentru a crește vertical.

Utilizare. Poate fi utilizat în spațiile verzi ca exemplar solitar, în grupuri sau masive
fiind decorativ prin habitus, prin frunzișul aparte și de asemenea prin caracterul decorativ al
conurilor.

Variabilitatea speciei Abies koreana (Planșa 14 pag).
Silver Show – ace răsucite, evident argintii
Silbermavers – arbust scund, compact, globulos, de culoare argintie -verzui
Silberloke – arbore mic prezentând ace răsucite, astfel că reversul argintiu al acestora este
foarte evident
Silberkugel – arbust globulos, extrem de scund și compact
Renault`s Dwarf – arbust conic cu port comp act, este încet crescător și formează conuri foarte
timpuriu
Pinocchio – arbust globulos, foarte mic

112 Piccolo – formă prostrată de creștere, cu ace foarte scurte
Brevifolia – arbust pitic cu creștere divergentă, conuri foarte mici
Compact Dwarf – arbust sem itârâtor, uneori poate emite vârf care trebuie îndepărtat pentru
păstrarea formei de creștere
Luminetta – arbore mic, cu creștere lentă, ace galbene aurii
Tundra – arbore pitic în formă puțin neregulată
Silberperl – statură pitică
Blue Emperor – formă coni că, creștere înceată, culoarea frunzelor gri -albăstrui
Blauer Eskimo – statură pitică, frunze de culoare gri -albăstrui

113 Planșa 14

Cultivaruri ale speci ei Abies cephalonica și Abies koreana

Apollinis Meyer`s Dwarf Barabits Gold

Cultivaruri ale speciei Abies koreana

Silver Show Silbermavers Silberkugel

Pinocchio Piccolo Brevifolia

114 Continuare planșa 14

Compact Dwarf Luminetta Blauer Pfiff

Green Carpet Oberon Tundra

Silberperl Blue Emperor Blue Emperor

'Blauer Eskimo '

115 Bibliografie
1. The Editors of Encyclopædia Britannica (2014). Arboriculture . School and library
subscribers Enicyclopaedia Britannica .
2. Hunter, J. 1985. Land into Landscape. George Goodwin, London, England.