Cap. 1 Banca Națională a României
Cuprins:
Introducere
Cap. 1 Banca Națională a României
1.1 Istoricul Băncii Naționale a României
1.2 Rolul și funcțiile Băncii Naționale a Românei
1.3 Independența Băncii Naționale a României
Cap. 2 Politica monetară, element esențial al politicii economice
2.1 Obiective
2.2 Instrumente ale politicii monetare
2.3 Mecanismul și canalele de transmitere ale politicii monetare
Cap. 3 Politica monetară a Băncii Naționale a României
3.1 Reglementări ale pieței monetare
3.2 Instrumente și strategii ale politicii monetare din România
3.2.1 Instrumente de politică monetară ale BNR
3.2.2 Strategii indirecte de politică monetară
3.2.3 Strategii directe de politică monetară
3.3 Eficiența și efectele politicii monetare a BNR
Bibliografie
Introducere
Banca Națională a României și-a început activitatea la 1 decembrie 1880, ca bancă centrală, deținând un rol major în finanțarea sistemului bancar prin credite de scont.
Înființarea Băncii Naționale a însemnat asigurarea premiselor organizării monetare în țara noastră, conturarea și dezvoltarea sistemului de credit și plăți, folosirea instrumentelor monetar-bancare și financiare pentru dezvoltarea economiei, a relațiilor bancar-financiare internaționale.
Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este stabilit prin legea privind statutul Băncii Naționale a României nr. 34/1991, ca lege organică care conferă acesteia rolul esențial în cadrul domeniului bancar al economiei în jurul căreia gravitează toți agenții vieții monetare și financiare a țării, fiecare cetățean care folosește o bacnotă sau o monedă purtând însemnele țării și ale băncii sale unice de emisiune. Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.
În epoca actuala politica monetară este vazută ca un element esențial a politicii economice, fiind totodată un instrument privilegiat al politicii economice, cu o sferă largă de influență și o eficacitate diferențiată.
Înfăptuirea politicii monetare in Romania, în ultimii 10 ani a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale pe de-o parte, și de transformările instituționale și de comportament micro și macroeconomic pe de altă parte.
Lucrarea “Rolul și funcțiile Băncii Naționale a României” este o sinteză în care am ilustrat atât aspecte privind istoricul, rolul și funcțiile Băncii Naționale ale României cât și aspecte ce vizează politica monetară a BNR ca element esențial al politicii economice. Abordarea aleasă este de a accelera întelegerea rolului și a funcțiilor BNR prin implementarea politicii monetare.
În prezenta lucrare am încercat să analizez și evidențiez cât mai cuprinzător maniera în care Banca Națională a României își desfășoară activitatea prin implemetarea unor strategii de politică monetară, definind totodată rolul și funcțiile avute ca instituție fundamentală a țării.
Cap. 1 Banca Națională a României
Istoricul Băncii Naționale a României
Banca Națională a României este o instituție de interes public creată ca efect al unei legi organice, promulgată în 11/23 aprilie și publicată în Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 1880. Legea „pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune sub numele de Banca Națională a României” instituia privilegiul exclusiv al acestei societăți anonime – pe atunci, în proporție de două treimi în proprietatea acționarilor privați – de a emite moneda statului român.
Forma tradițională de organizare a Băncii Naționale a României a fost societatea comercială, ai cărei acționari erau atât entități private cât și statul român. Inspirată după modelul belgian, legea din 1880 a autorizat BNR să emită bancnote convertibile în aur și argint și de a efectua operațiuni specifice unei bănci centrale ( rescontare, lombardare, credite guvernamentale).
Banca Națională a României și-a început activitatea la 1 decembrie 1880, ca bancă centrală, deținând un rol major în finanțarea sistemului bancar prin credite de scont.
Înființarea Băncii Naționale a însemnat asigurarea premiselor organizării monetare în țara noastră, conturarea și dezvoltarea sistemului de credit și plăți, folosirea instrumentelor monetar-bancare și financiare pentru dezvoltarea economiei, a relațiilor bancar-financiare internaționale.
Victor Slăvescu afirmă că reușita întemeierii și organizării băncii de emisiune depindea „de modul cum era organizată acea bancă, de politica generală ce-și impunea și de oamenii, cărora li se încredința conducerea ei”.
Legea de înființare a Băncii Naționale a României nu a asigurat băncii centrale un cadru potrivit pentru afirmarea acesteia ca o instituție autonomă față de executiv, datorită faptului că modul de organizare internă și obligațiile membrilor Consiliului de Administrație erau hotărâte de către Adunarea Generală a Acționarilor, cu aprobarea Guvernului.
De asemenea, Banca Națională a României, prin statutul său de funcționare la aceea dată, era obligată să prezinte Guvernului un raport prin care să se prezinte situația băncii și a sucursalelor sale. Guvernul avea dreptul de a controla toate operațiunile băncii, putând să se opună executării oricărei măsuri care erau contrare legii, statutelor sau intereselor statului.
Datorită formei de organizare a Băncii Naționale a României, Legea de înființare a acesteia conferă statului român dreptul „de a participa la adunările generale ale acționarilor”, de a participa la beneficiile băncii – de a exercita toate drepturile cuvenite unui acționar.
Potrivit legii de înființare al BNR, membrilor Consiliului de Administrație li se interzicea apartenența la un partid politic, autoritatea monetară dobândind astfel independență față de organizațiile politice.
Consiliul de Administrație al băncii era format, potrivit statutului din anul 1880, din guvernator, 6 directori și un consiliu format din 7 cenzori. Mandatul guvernatorului era de 5 ani, iar al directorilor de 4 ani.
Referitor la activitatea băncii centrale, în primii cinci ani de activitate, Banca Națională a României a dus o politică de credit greșită, acordând contrar uzanțelor generale ale băncilor de emisiune, mai multe credite lombard decât de scont, sporind în acest fel, în mod artificial, circulația monetară.
Adoptarea de către România, în anul 1890, a sistemului monometalist „gold standard” a imprimat activității de emisiune a BNR caracteristicile acestuia.
Banca de emisiune trebuie să fie autonomă față de stat, iar acest lucru trebuie să fie înscris în legea de organizare a acesteia. Numai în situația în care banca nu își duce la bun sfârșit sarcinile ei, statul are dreptul să intervină ca expresie a intereselor generale, și să restabilească lucrurile.
O bancă de emisiune trebuie să îndeplinească funcții economico-financiare, ce decurg din privilegiul pe care statul l-a acordat acesteia, dar prin acesta nu se presupune ca banca să fie la dispoziția statului și să urmeze toate sugestiile acestuia.
Din istoria băncilor de emisiune, este cunoscut faptul că, de cele mai multe ori, statul, pentru satisfacerea diverselor nevoi, determină emisiuni mari, care nu poate fi niciodată acoperit cu stocul metalic.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, exista o puternică stabilitate monetară, datorită faptului că politică monetară era foarte riguroasă. În această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur, era convertibilă și exista o paritate legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conținea. Când paritatea scădea sau creștea, ca urmare a fluxurilor monetare și situației economice, banca centrală intervenea și echilibra cererea cu oferta de bani, acest lucru realizându-se prin importul sau producerea aurului.
Perioada 1901-1914 arată faptul că acțiunile și modul de organizare a Băncii Naționale a b#%l!^+a?României sunt modelate după nevoile și scopurile urmărite de către statul român, gradul de independență al acesteia față de Guvern fiind redus.
Toate operațiunile Băncii Naționale a României erau în continuare supravegheate de către comisarul Guvernului, acesta asistând la fiecare ședință al Adunării Generale a Acționarilor, Comitetului executiv și Consiliului General, dar numai cu vot consultativ.
Modul de organizare în acesta perioadă a fost modificat pentru facilitarea scopului urmărit de către stat, astfel în cadrul structurilor de conducere ale băncii existau persoane care se numeau de către guvern, capacitatea acestora de decizie fiind ușor influențabilă.
Mandatul guvernatorului se reduce de la 5 ani, cât era prevăzut în Legea de înființare a Băncii Naționale a României, la 4 ani. Mandatul guvernatorilor fiind mai mic decât cel al partidelor politice, gradul de independență al băncii centrale era redus prin posibilitatea numirii acestora de către Guvern și urmărirea realizării obiectivelor pe care executivul și le propunea cu ajutorul autorității monetare.
Banca Națională nu avea independență operațională în această perioadă, deoarece era necesară în prealabil aprobarea autorităților statului în ceea ce privește acțiunile Băncii Naționale a României. Inflația în timpul Primului Război Mondial era foarte ridicată, ca efect al emisiunilor Băncii Naționale a României pentru finanțarea deficitului statului român.
Perioada interbelică a situat BNR pe poziția adoptării unor măsuri importante în vederea susținerii economiei, fiind emise, de asemenea, și reglementări care să pună capăt etalonului monetar aur – devize.
Perioada ce a urmat până la al doilea război mondial, fiind încă sub influența crizei din 1929-1933, a fost o perioadă în care rolul Băncii Naționale a României a crescut:
ca instituție centrală de control al operațiunilor cu devize;
reglementează întregul sistem bancar;
refinanțarea economiei;
realizarea operațiunilor de open-market;
creditarea masivă a statului.
Începând cu anul 1932, Banca Națională a României, stabilește noi obiective ale politicii monetare și de credit: reglementarea comerțului cu devize, prime de export la produsele agricole și petrol, prime valutare pentru cei care cedau valuta obținută la export.
În această perioadă, gradul de independența Băncii Naționale era foarte scăzut datorită obligativității aprobării de către Ministerul Finanțelor a unor măsuri pe care banca dorea să le ducă la bun sfârșit. Inflația ridicată din această perioadă era rezultatul unei politici monetare defectuoase dusă de către autoritatea monetară, sporirea masei monetare din circulație având ca efect deprecierea leului.
În anul 1946, Banca Națională a României a devenit banca având ca unic acționar, statul român. Cursul activității băncii a fost întrerupt când aceasta a fost etatizată, fiind denumită potrivit cu titulatura țării.
Această perioadă, este o etapă cu totul nouă în istoria băncii, acesta funcționând pe baze socialiste. Deși a continuat să fie banca centrală și organ unic de emisiune, funcțiile sale au fost alterate, fiind supuse controlului administrativ, iar prevederile de plan erau subordonate unor indicatori rigizi și nerealiști.
Caracterizând în linii mari această perioadă, se poate spune că Banca Națională a României se ocupa de organizarea și coordonarea circulației banilor, urmărea și răspundea de realizarea politicii monetare, de credit și valutară. Politica dusă de către Banca Națională făcea parte din planul național unic, îndrumând și coordonând activitatea bancară din țară, elabora proiectele planurilor de credite și de casă pe economie în colaborare cu organele centrale specializate.
În anul 1947 a fost lansată reforma monetară iar obiectivele urmărite de BNR erau: stoparea inflației, conferirea unei anumite stabilități monedei naționale și inflației, conferirea unei anumite stabilități a raportului dintre prețuri.
Actul naționalizării, din 1948, a favorizat deprecierea puternică a monedei naționale, ceea ce a necesitat, mai târziu o nouă reformă, ceea din 1952. Potrivit acesteia, echivalentul în aur al leului a fost fixat la 0,079346 g aur, iar cursurile valutare în raport cu ă. Politica dusă de către Banca Națională făcea parte din planul național unic, îndrumând și coordonând activitatea bancară din țară, elabora proiectele planurilor de credite și de casă pe economie în colaborare cu organele centrale specializate.
În anul 1947 a fost lansată reforma monetară iar obiectivele urmărite de BNR erau: stoparea inflației, conferirea unei anumite stabilități monedei naționale și inflației, conferirea unei anumite stabilități a raportului dintre prețuri.
Actul naționalizării, din 1948, a favorizat deprecierea puternică a monedei naționale, ceea ce a necesitat, mai târziu o nouă reformă, ceea din 1952. Potrivit acesteia, echivalentul în aur al leului a fost fixat la 0,079346 g aur, iar cursurile valutare în raport cu alte monede au fost determinate pe baza acestei valori paritare.
Principala trăsătură a sistemului bancar românesc de dinainte de anul 1989 o constituia caracterul centralizat al acestuia. Banca Națională îndeplinea majoritatea funcțiilor si operațiunilor bancare având următoarele atribuții:
reglementarea circulației bănești;
creditarea economiei naționale – în acest domeniu Banca Națională avea ca atribuții coordonarea activității de creditare în economie și creditarea directă a unităților din b#%l!^+a?industrie, transporturi și comerț;
organizarea decontărilor și plăților în economie.
În afară de operațiunile bancare menționate mai sus, Banca Națională mai acorda mici credite, sub formă de „scont de cupoane” garantate de către stat, avansuri de metale prețioase ( de aur și argint), constituia plasamente speciale în efecte publice de stat și achiziționa imobile pentru propriile sale nevoi.
În perioada economiei centralizate, rolul Băncii Naționale a României a constat în următoarele:
monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare și asupra operațiunilor importante;
monopolul asupra încasărilor veniturilor statului și a plăților pentru buget
rolul de casier general al statului;
monopolul asupra schimbului valutar,
stabilirea planului de credite al economiei naționale;
acordarea de împrumuturi pe termen scurt clienților, stabilirea balanței de venituri și cheltuieli pentru populație
Gradul de independență al Băncii Naționale a României în această perioadă, a decurs din caracteristicile economiei, o economie socialistă ce era supusă planului, de aceea Banca Națională este considerată puternic dependentă față de guvern, mai ales datorită faptului că, conducerea băncii aparținea unui președinte, care era ministru adjunct al Ministerului Finanțelor, neputându-se vorbi de o strategie de politică monetară și de credit.
Se poate afirma faptul că în perioada 1880-1990 gradul de independență al Băncii Naționale a României a fost relativ redus, datorită intervențiilor statului în organizarea și funcționarea acesteia, deciziile de politică monetară fiind luate de către Guvern. În această perioadă, Banca Națională a folosit importantele sale resurse provenite din disponibilitățile bănești ale economiei pentru acordarea de credite avantajoase, în mod direct sau prin intermediul altor bănci, cu efect asupra creșterii economice și dobândirii suveranității țării. Rata inflației a avut un nivel fluctuant, înregistrând valori ridicate, datorită emisiunilor excesive de monedă utilizate în scopul finanțării deficitului statului român.
Rolul și funcțiile Băncii Naționale a Românei
Banca Națională a Românei ca instituție fundamentală a țării funcționează neîntrerupt de la înființarea sa în anul 1880. Ca „ bancă de scont si emisiune sub numele de Banca Națională a României” lege care instituia atributul exclusiv al acestei socetăți anonime care avea pe atunci în proporție de două treimi acționari privați.
Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este stabilit prin legea privind statutul Băncii Naționale a României nr. 34/1991, ca lege organică care conferă acesteia rolul esențial în cadrul domeniului bancar al economiei în jurul căreia gravitează toți agenții vieții monetare și financiare a țării, fiecare cetățean care folosește o bacnotă sau o monedă purtând însemnele țării și ale băncii sale unice de emisiune.
În conformitate cu articolul 2 al legii privind activitatea bancară nr 33./1991, Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. Ca organ de emisiune al statului prin legea 34/1991 se restabilește unitatea monopolului de emisiune asupra monedei naționale, stabilit în evoluția sa într-o anumită perioadă, orice monedă metalică și bancnota emisă de Banca Națională a României și aflată legal în circulație trebuind să fie acceptată ca unică monedă legală, Banca Națională a României fiind singura instituție de emisiune autorizată prin lege.
Banca Națională a României este condusă de un Consiliu de administrație format din 9 membri care sunt numiți de Parlament, la propunerea primului ministu. Gestiunea zilnică este încredințată guvernatorului Băncii Naționale a României care este și președintele Consiliului de Administrație.
Departamentele din Banca Națională a României sunt constituite ca direcții și sunt organizate pe servicii și birouri, iar în teritoriu Banca Națională a României întreține o rețea de 41 de sucursale în toate resedințele actualelor județe și în municipiul București. Banca Națională a României, nu face parte din guvernul României fiind subordonată direct parlamentului României, având în acesta situație ca mai toate băncile centrale occidentale o autentică autonomie funcțională și decizională.
Conform prevederilor Legii 34/1991, articolul 2, Banca Națională a României participă, în numele statului, la tratative, negocieri externe în probleme financiare, monetare și de plați, poate încheia acorduri pentru împrumuturi pe termen scurt și efectuarea de opratiuni „swap” cu băncile centrale, băncile comerciale și instituțiile internaționale.
Rolul Băncii Naționale a României se concretizează în exercitarea următoarelor b#%l!^+a?funcții esențiale:
Banca Națională a Românei ca banca a băncilor este singura autoritate de autorizare și funcționare a băncilor pe teritoriul României;
Banca Națională a României este bancherul și casierul general al statului (Ministerul Finanțelor)
Funcția de autoritate monetară și valutară
Banca Națională a României reglementează, supraveghează și participă la operarea sistemului de plății al țării.
Funcțiile Băncii Naționale a României
În conformitate cu legea nr 33/1991, orice societate comercială care preia depozite și acorda credite persoanelor fizice ori juridice înseamnă ca efectuează operațiuni bancare și ca este o bancă, indiferent de forma de proprietate.
Primul act al atributului de bancă a băncilor al Băncii Naționale a României, îl constituie autorizarea unei societății comerciale să desfășoare operațiuni specifice ale unei bănci, autorizare care se dă în condițiile îndeplinirii cerințelor de autorizare stabilite prin norme emise de Banca Națională a României.
A doua fațetă a atributului de mai sus al Băncii Naționale a României este supravegherea prudentă a băncii autorizate prin verificarea permanentă a expunerii la risc a acestia.
În cazul constatării de contravenții, Banca Națională a României este autorizată de lege să aplice sancțiuni atât instituțiilor bancare, cât și personalului de conducere al acestora.
Banca Națională a României este împuternicită de lege să emită reglementări (regulamente, norme, circulare, etc) care reglementează întregul sistem bancar sau, uneori o parte din aceasta.
În condițiile economice și juridice prezente Banca Națională a României nu efectuează rescontări ale efectelor de comerț, ci doar refinațarea societăților bancare pentru care percepe dobânda la creditul de refinațare.
Dobânda și plafoanele de refinanțare sunt instrumentele clasice de politica monetară pe care și Banca Națională a României le utilizează.
Banca Națională a României poate presta servicii de compensare și decontare a plățiilor între societățile bancare (interbancare) implicându-se atât ca arbitru, cât și ca participant în sistemele de plăți.
Banca Națională a României – bancherul și casierul general al statului
Banca Națională a României ține în evidențele sale contul curent al Trezoreriei statului fără a percepe comisioane și fără a plăti dobânzi.
În conformitate cu articolul 31 din legea nr 34/1991 Banca Națională a României poate acorda bugetului de stat un împrumut limitat pentru acoperirea decaljului temporar care intervine între venituri și cheltuielile de la buget, pentru aceste sume Banca Națională a României devenind astfel bancher al statului și creditor al Ministerului Finanțelor.
Împrumutul se acordă, ca regula generală, pentru acoperirea unor nevoi temporare pe baza unui contract (convenție) cu debitorul în condițiile prevăzute de lege. În lipsa unor garanții date de Ministrul Finanțelor (titluri de stat emise în contrapartidă de aceasta), Banca Națională a României acordă aceste credite pe baza unei simple cereri în virtutea faptului că banca este de stat.
În condițiile existenței unei piețe a capitalurilor (bursele de valori), Banca Națională a României poate să vândă și să cumpere efectivele publice ca instrument de politică monetară. În plus, în contul bugetar de stat Banca Națională a României va acționa ca agent al statului în ceea ce priveste emisiunea, vânzarea și răscumpararea obligațiunilor pe baza cărora statul se împrumuta de la public.
1.3 Independența Băncii Naționale a României
Reforma sistemului bancar a început la sfârșitul anului 1990, prin adoptarea unui sistem bancar pe două niveluri. În această perioadă Banca Națională a României a fost reorganizată, îndeplinind următoarele funcții: emisiune monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activității bancare, activitățile comerciale fiind transferate băncilor comerciale, în acest scop fiind înființată Banca Comercială Română.
În aprilie 1991 au fost adoptate de Parlament, Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României ( Legea nr.34/1991), ambele legi având ca scop crearea unui sistem bancar modern.
Prin Legea nr. 34 din 29 martie 1991, statutul Băncii Naționale a României a fost modificat, conferind acesteia obiectivul principal de a stabili și a conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale.
Potrivit acestei noi reglementări legale, Banca Națională a României este definită ca un organ de stat, aflat în strânse relații de dependență față de Parlament, prin care se asigură integrarea politicii monetare și de credit în cadrul politicii economice și financiare, acest lucru realizându-se printr-o bună colaborare cu Guvernul, armonizând atât măsurile în plan monetar cât și economic.
Sistemul bancar românesc a evoluat pe parcursul a opt ani, rezultatele concretizându-se în adoptarea unei noi legi bancare – Legea nr. 58/1998, precum și un nou statut al băncii centrale – Legea nr. 101/1998.
Tranziția la economia de piață, a însemnat transformarea Băncii Naționale într-o „bancă a băncilor” și asigurarea autonomiei acesteia nu numai față de guvern, dar și față de Ministerul Finanțelor.
De-a lungul anilor, Banca Națională a României a fost pusă în situația de a urmări obiective multiple, adeseori contradictorii. Astfel în prima parte a anilor 1990 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcționate, în special pentru agricultură și export, din emisiunea băncii centrale, cu dobândă preferențială. Aceste credite, prin fenomenul multiplicării bazei monetare, generau o cantitate excesivă de bani în economie și b#%l!^+a?distorsionau alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna tuturor celorlalte.
Creditele acordate sectorului de stat, dar și sectorului privat cu garanția statului au determinat falimentul unor bănci comerciale ( Bancorex și Banca Agricola ), arătând că Banca Națională a României nu era independență față de Guvern, acest lucru afectându-i credibilitatea.
Mugur Isărescu afirma că „Banca centrală nu poate, în același timp, controla expansiunea monetară și sprijini masiv politica Guvernului de dezvoltare sectorială”.
În îndeplinirea funcțiilor sale, Banca Națională a României colaborează cu Parlamentul, Guvernul sau cu diverse organisme. Pentru a evita conflictele între aceste instituții, se urmărește o cât mai bună colaborare care să contribuie la armonizarea unui ansamblu de politici macroeconomice. Politica Băncii Naționale a României s-a realizat sub supravegherea Parlamentului, printr-o strânsă colaborare cu guvernul.
Independența băncii centrale creează o anumită contrapondere în autoritatea Guvernului, exercitarea funcțiilor executive ale statului de către două organisme cu atribuții macroeconomice fiind o garanție în plus pentru stabilitatea orientărilor de politică monetară.
Politica monetară trebuie să fie neutră din punct de vedere politic, implementarea ei de către o autoritate monetară autonomă servește intereselor generale ale statului iar pentru Guvern, politica monetară trebuie să constituie mai degrabă, o variabilă independentă.
Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR asigură garanțiile necesare pentru îndeplinirea rolului băncii centrale, dintre care amintim: subordonarea față de parlament, neutralitatea politică și durata fixă a mandatului membrilor Consiliului de Administrație al BNR.
Potrivit Legii nr. 101/1998, Banca Națională a României are un grad mare de independență față de executiv, ea răspunzând în fața organului legislativ al țării. Astfel, conform art. 36 din legea nr. 101/1998, Banca Națională a României trebuie să prezinte anual Parlamentului României un raport care cuprinde: principalele evoluții economice, monetare și valutare; politica monetară în anul precedent și orientările pentru anul următor; reglementarea și supravegherea prudențială a băncilor; activitățile Băncii Naționale a României; bilanțul anual și contul de profit și pierdere.
Acest statut a fost abrogat prin Legea nr. 312 din 28 iunie 2004. Potrivit statutului care este în prezent în vigoare, Banca Națională a României are un grad ridicat de independență față de Guvernul României, datorită interzicerii membrilor de a solicita sau de a primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.
Obiectivul fundamental al Băncii Naționale menționat în Legea nr. 312/2004 , este „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”. Pentru a atinge acest obiectiv, B.N.R elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, și de plăți, realizând și administrarea rezervelor oficiale internaționale ale statului.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat.
Potrivit statutului în vigoare, Banca Națională a României este independentă față de celelalte organe ale statului și sprijină politica economică generală a statului, însă fără prejudicierea obiectivului său fundamental, privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. De aceea au fost formulate principiile colaborării BNR cu celelalte autorități:
Banca Națională a României nu va solicita, nici nu va primi instrucțiuni de la alte autorități publice sau de la alte instituții; Cu toate acestea BNR se supune hotărârilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție;
Avizul Băncii Naționale a României va fi cerut pentru orice proiect de act normativ vizând atribuțiile acesteia;
Stabilirea indicatorilor macroeconomici de către Ministerul Finanțelor Publice în vederea elaborării proiectului anual de buget se va efectua în colaborarea cu BNR.
Banca Națională a României va colabora cu autoritățile din țară și din străinătate pentru furnizarea de informații, adoptarea de măsuri sau în alte moduri, pentru îndeplinirea angajamentelor asumate de România;
BNR va colabora cu autoritățile competente din statele membre ale UE pentru aplicarea prevederilor corespunzătoare din legislație privind activitatea bancară și va asigura schimbul de informații cu autoritățile responsabile și cu alte instituții și organisme din statele membre, în exercitarea funcției de supraveghere. b#%l!^+a?
În vederea îndeplinirii obiectivului său fundamental, Băncii Naționale a României i se solicită punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice, acte ce privesc politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică.
Banca Națională a României îndeplinește majoritatea criteriilor ce definesc independența băncilor centrale:
Capacitatea juridică: autonomia BNR este menționată în mod expres în legislație;
Independență față de organizațiile politice: potrivit legii, membrilor Consiliului de Administrație li se interzice apartenența la un partid politic;
Dreptul de a-și formula politica proprie: potrivit legislației în vigoare, BNR are capacitatea de a elabora politicile monetare, valutare, de supraveghere bancară și de plăți;
Independență operațională: nu sunt prevăzute restricții, cu excepția celor decurgând din propriile reglementări; nu este necesară aprobarea prealabilă a autorităților statului în ceea ce privește acțiunile BNR;
Finanțarea deficitului bugetar este interzisă: BNR nu poate efectua operațiuni pe piața primară a titlurilor de stat; acordarea de credite Trezoreriei este permisă cu respectarea strictă a unor condiții prevăzute de lege; Statutul Băncii Naționale a Românie prevede o limită pentru împrumuturile acordate de banca centrală statului, acesta fiind destinată acoperirii decalajului temporar între încasările și plățile din contul general al Trezoreriei statului, fiind acordat pentru o perioadă ce nu poate depăși 80 de zile, la o rată a dobânzii sub nivelul pieții, iar suma totală a împrumutului să nu depășească 7% din veniturile bugetului de stat în anul precedent, iar soldul împrumutului să nu depășească dublul capitalului și al fondului de rezervă.
Reguli specifice privind mandatul membrilor Consiliului de Administrație: criteriile pe care trebuie să le îndeplinească membrii CA, precum și drepturile și îndatoririle acestora sunt definite explicit prin lege.
Independența băncii centrale mai este reflectată prin faptul ca, autoritatea monetară colaborează cu autoritățile publice centrale și locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale.
Independența Băncii Centrale este asigurată prin numirea de către Parlament la propunerea comisiilor permanente de specialitatea ale celor două Camere ale Parlamentului a guvernatorului și membrilor Consiliul de Administrație pe termen de 5 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, acesta fiind diferită de durata mandatelor politice. Revocările din funcție ale membrilor Consiliului de Administrație se fac de către Parlament, la propunerea primului-ministru.
Guvernatorul poate participa la ședințele de guvern, iar la ședințele Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României participă fără drept de vot Ministrul Finanțelor și directorul Trezoreriei Statului.
Guvernatorul Băncii Naționale a României răspunde în fața Parlamentului pentru reglementările de politică monetară și pentru supravegherea și monitorizarea activității bancare.
De asemenea membrii Consiliului de Administrație, precum și alte persoane care îndeplinesc funcții de conducere în cadrul Băncii Naționale a României nu pot ocupa funcții în Parlament, sau în partide politice.
Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit, și de plăți. El stabilește direcțiile principale în conducerea operațiunilor și răspunderilor ce revin autorității monetare. Totodată, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra organizării interne și asupra salariilor personalului acesteia.
În îndeplinirea atribuțiilor, Banca Națională a României și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.
Începând cu data aderării României la Eurosistem, membrii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, implicați în exercitarea atribuțiilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale, nu pot avea alte funcții care se pot afla în conflict de interese cu obligațiile ce le revin, în calitate de membri ai consiliului.
De asemenea, orice proiect sau act normativ al autorităților publice centrale, care privește domeniile în care Banca Națională a României are atribuții, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul băncii.
Independența Băncii Naționale a României este întărită de credibilitatea acesteia, b#%l!^+a?aceasta fiind susținută prin următoarele acțiuni întreprinse de către acesta:
informarea operativă, ori de câte ori a fost nevoie, a Parlamentului;
informarea mass – media, prin conferințe de presă, publicații zilnice sau periodice;
publicarea cu regularitatea a buletinelor lunare și trimestriale ale BNR, a raportului anual, precum și a altor materiale care interesează publicul larg, iar din anul 2000, crearea paginii web proprii.
Astfel documentele Consiliului de Administrație al băncii sunt prezentate publicului prin intermediul conferințelor de presă fiind anunțat și calendarul întâlnirilor consiliului băncii dedicat politicii monetare. Prin intermediul acestui efort banca centrală are un grad ridicat de independență, având un impact pozitiv asupra conducerii unei politici monetare optime.
Puternic corelate cu aspectul independenței băncii centrale sunt credibilitatea și transparența, ca elemente definitorii ale responsabilității în înfăptuirea politicii monetare. Pentru cuantificarea gradului de responsabilitate al unei bănci centrale naționale se pot enumera următoarele criterii:
stipularea prin statut a obiectivelor de politică monetară și ierarhizarea acestora;
definirea clară a obiectivelor;
obligativitatea publicării de către banca centrală a unor rapoarte anuale și buletine lunare;
necesitatea ca banca centrală să justifice, în mod public, gradul în care și-a îndeplinit obiectivele asumate;
măsura în care Parlamentul monitorizează activitatea băncii centrale și în care Guvernul se implică prin formularea de instrucțiuni;
măsura în care statutul băncii centrale poate fi modificat prin majoritate parlamentară simplă;
posibilitatea de demitere a guvernatorului în funcție de performanțele în înfăptuirea politicii monetare.
O bancă centrală ideală ar trebui să dețină atât un nivel sporit al independenței cât și al responsabilității, acest lucru fiind greu de obținut datorită aspectului contradictoriu dintre ele, responsabilitatea ridicată semnifică renunțarea la independență.
Devenită membră a SEBC, Banca Națională a României își pierde din autonomie, datorită faptului că deciziile și obiectivele pe care acesta dorește să le urmeze, trebuie formulate în concordanță cu obiectivul final urmărit de către Sistemul European al Băncilor Centrale, respectiv asigurarea stabilității prețurilor care coincide cu obiectivul final urmărit de către BNR.
Înfăptuirea politicii monetare în România, a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale și de transformările instituționale și de comportament la nivel micro și macroeconomic.
Independența băncii centrale se justifică prin dorința de asigurare a continuității și eficacității politicii monetare.
Cap. 2 Politica monetară, element esențial al politicii economice
2.1 Obiective
În epoca actuala s-a renunțat de mult la noțiunea de neutralitate monetară care în trecut exprima esența relațiilor monetare, astfel că, acum, politica monetară este vazută ca un element esențial a politicii economice, fiind totodată un instrument privilegiat al politicii economice, cu o sferă largă de influență și o eficacitate diferențiată.
Însemnătatea politicii monetare este data de obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea prețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei.
În ultimii ani, pe fondul intensificarii presiunilor inflaționiste și a celor legate de sporirea numărului șomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbește de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la consolidarea macroeconomică.
Nu de puține ori consolidarea sau stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea monetară, presupune, în fapt, modificarea sistemului monetar specific economiei respective, în primul rând prin schimbarea monedei ce circulă în acea economie (în sensul restabilirii unei noi valori pentru moneda puternic depreciată). Dacă avem în vedere cealaltă fațetă a stabilizării, și anume stabilizarea macroeconomică aceasta are în vedere siguranta stabilității economice prin restabilirea echilibrelor economice în scopul atingerii unui anumit nivel al creșterii economice, pe fondul unui anumit grad de ocupare, in condițiile luptei pentru menținerea stabilității prețurilor, precum și a celei privind anularea sau în ultimă instanță reducerea deficitului bugetar și al balanței comerciale. Toate acestea sunt în strânsa legătură cu „sănătatea monedei”, de a cărei stabilitate depinde, în final, situația economiei în ansamblu.
Stabilizarea macroeconomică este determinată de măsurile de politică adoptate, de coerența lor, stabilizare care să permită asigurarea unui nivel de trai decent pentru populația economiei respective.
Politica economică reprezinta demersul intentionat a statului în economie în scopul de a realiza anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. Realizarea acesteia se face în vederea atingerii obiectivelor propuse: dezvoltare economică durabilă, ocuparea completă a forței de muncă, un buget de stat și o balanța comercială echilibrată, toate acestea pe temeiul stabilității prețurilor. Însă practica a aratat că realizarea tuturor acestor obiective este doar teoretică, alegerea unuia dintre ele poate fi în contradicție cu realizarea altora, un exemplu fiind acela reliefat de curba lui Philips, potrivit căreia nu se poate realiza stabilitatea prețurilor (nivel scăzut al inflației) cu asigurarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă.
Realizarea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice, acestea fiind reprezentate de componentele politicii economice, componente care se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în același timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economiști ca parte componentă a politicii monetare), politica fiscală, politica comercială și, nu în ultimul rând politica veniturilor.
Obiectivele politicii monetare se incurca adesea cu cele ale politicii economice pentru realizarea cărora aceasta acționează ca un instrument. Aceasta implică, pe de o parte, nevoia de a asigura un maximum de coerență între tehnicile politicii monetare și celelalte instrumente ale intervenției.
Altfel spus, este nevoie să evidentiam faptul că există o ordine în acțiunea și manifestarea lor: obiectivele strict monetare apar ca un stadiu preliminar (și frecvent prealabil) realizării obiectivelor economice. Corelațiile între politica monetară și politica economică și rațiunile intercondiționării lor au o anumită iterație semnificativă.
Cresterea volumului de monedă în circulație însoțește cresterea volumului de bunuri și servicii. Aceasta se datoreaza rolului activ, universal recunoscut al monedei. Expansiunea economică este favorabilă prin injecție de mijloace de plată. Într-o economie în stare de subfolosire a forței de muncă, majorarea lichidităților poate favoriza relansarea activității. Dar pentru aceasta este necesar ca investitorii și consumatorii să solicite aceste lichidității, de regulă, prin exprimarea unor cereri de credite.
Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creștere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creștere reală a economiei.
Rata dobânzii și nivelul optim al acesteia are un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite pastrarea unui anumit nivel al cursului de schimb și b#%l!^+a?influențează investițiile agenților economici.
Menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanței de plăți în funcție de aprecierea sau deprecierea monedei naționale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda națională, deriva un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena sporirea exporturilor și cresterea disponibilităților în valută.
Distribuirea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei țări constă în selectarea creditelor în funcție de nivelul rentabilităților posibile de obținut. Un asemenea obiectiv produce efecte negative precum și scaderea concurenței între agenții economici și scaderea reacției acestora la evoluția ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o ingradire a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.
Înfaptuirea obiectivelor politicii monetare se realizeaza în strânsa legătură cu coordonatele politicii economice.
Obiectivele cresterii economice sunt favorizate de o anumită orientare a intervenției statului în economie, în funcție de ideile avansate, vizând în final dezvoltarea pe termen lung.
Printre obiectivele cel mai des întâlnite enumeram creșterea economică în ritmuri înalte, în condițiile unei folosiri depline a forței de muncă și a stabilității prețurilor și a comerțului exterior.
Prin politica economică, statul își doreste să constrângă subiectele economice private să accepte orientările și deciziile subordonate interesului public, supunând sub control principalele variabile economice și sociale.
Pentru a obținerea obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente de intervenție: control direct (prețuri, salarii, comerț exterior); politicile fiscal-bugetare, în domeniul veniturilor, politici economice specifice.
În concluzie, politica monetară este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate, exprimată ca: ansamblul măsurilor luate, prin banca centrală sau autoritățile monetare, pentru a exercita o anumită influență asupra dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a cursurilor valutare.
Principalele obiective ale politicii economice:
Un grad ridicat al ocupării forței de muncă
Avand in vedere impactul social, cel mai important obiectiv este reprezentat de gradul de ocupare al forței de muncă, importantă fiind maximizarea acestuia. Necesitatea ca gradul de ocupare sa fie maxim, este evidentă, pe de o parte pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de altă parte pentru a se asigura un nivel ridicat al ofertei de produse.
Multe țări au adaugat în legislații obligația guvernului de a menține un nivel înalt și stabil de utilizare a forței de muncă. Există, însă, un dezacord total printre economiști în privința definirii cât mai precise a unui nivel acceptabil sau dezirabil al șomajului.
În economie oricarui stat există, în permanență, șomajul fricțional. Acesta apare datorită persoanelor care părăsesc anumite slujbe căutând altele. În perioada de căutare dintre două slujbe, persoanele respective sunt șomere. Analiștii consideră că în ce privește factorii fricționali, nivelul cel mai ridicat al ocupării forței de muncă este atins atunci când șomajul fricțional se situează la nivelul de 3%-4% din totalul forței de muncă civilă.
În cazul economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul șomajului fricțional a crescut destul de mult. De aceea este necesar a se determina cu mare atenție care sunt cauzele care determină această creștere.
Factorii care generează șomajul fricțional sunt reprezentați de:
factori sezonieri, în baza cărora cererea de locuri de muncă variază în funcție de vreme și de perioada din an (construcții, turism etc.).
factori geografici, ce influențează oferta de muncă în funcție de amplasarea geografică a locurilor de muncă; oferta de forță de muncă nu are o elasticitate ridicată față de acest factor;
factori discriminatorii – în anumite situații, apar discriminări în ceea ce privește ocuparea unui loc de muncă, discriminări datorate fie naționalității, fie rasei, fie opțiunilor politice și religioase, fie datorate vârstei sau sexului.
Alaturi de șomajul fricțional, într-o economie mai poate exista și șomajul structural și șomajul keynesian.
Șomajul structural, este datorat modificarilor structurale, care au loc într-o economie. Proporțiile și ponderile diferitelor sectoare economice sau zone geografice se pot schimba, ceea ce determină apariția unei oferte de muncă în exces. Mărimea și durata șomajului structura sunt dependente de mobilitatea ocupațională si geografică a forței de muncă.
Șomajul keynesian apare datorită unei cereri agregate de produse și servicii reduse sau în scădere. Datorită faptului că cererea agregată scade și crește ciclic, un astfel de șomaj se mai numește și ciclic. Măsurile care tind să elimine șomajul ciclic privesc, în primul rând limitarea duratei șomajului, prin creșterea cererii agregate și aducerea outputului la nivelul său potențial. b#%l!^+a?
Șomajul fricțional și șomajul structural alcătuiesc, împreună, rata naturală a șomajului, care există chiar și atunci când economia funcționează la nivelul său potențial, iar piața forței de muncă este la echilibru pe termen lung. Aceasta se mai poate explica și prin imperfecțiunile pieței forței de muncă, viteza redusă de ajustare la echilibru a acesteia, costul mare al obținerii informațiilor despre slujbele vacante, costul mobilității forței de muncă ș.a.
În concluzie, pentru a reduce rata naturală a șomajului, trebuie urmate mai degrabă politici care vizează îmbunătățirea structurii și funcționării pieței de muncă.
Studiile statistice au arătat că șomajul structural dintr-o economie depinde de generozitatea programelor de asistența socială pentru șomeri. Cu cât ajutoarele sunt mai mari, cu atât rata șomajului este mai mare.
De asemenea într-o economie mai există și șomajul determinat de factori pur subiectivi (persoanele care doresc să muncească, dar nu își căuta loc de muncă pentru că nu cred că vor reuși să găsească).
Aceste aspecte sunt greu de determinat la nivelul economiei, mulți economiști considerând că nivelul optim al ratei de șomaj este acela în care în corelare cu rata inflației, nu generează o creștere accelerată.
Costurile șomajului includ pierderile suferite atât de individ, cât și de economie. La nivelul întregii economii datorită șomajului se pierde anual un anumit output. Legea lui Okun arată ca o creștere cu 1% a ratei șomajului determină, pe termen scurt, o scădere cu circa 3% a nivelului outputului real.
Alegerea unei combinații de politici care să reducă șomajul se face în raport cu numărul de șomeri din fiecare categorie, cu costurile economice și sociale implicate de existența acestora.
Stabilitatea prețurilor
Inflația poate fi definită ca un proces de creștere continuă a indicelui general al prețurilor, având ca principal factor cererea în exces, astfel încât o politică ce impune restricții cererii este de o importanța esențială în orice program antiinflaționist.
De asemenea, pornind de la Curba lui Philips, menținerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, fără a lua în considerare ceilalți factori economici conduce la creșterea prețurilor în economie care se repercutează, mai departe, asupra nivelului puterii de cumpărare, deoarece creșterea prețurilor generează automat o creștere a cererilor de majorare a salariilor și implicit o majorare a costurilor de producție, ce se reflectă, mai departe, în prețul produselor pe piață. Aceste fluctuații de prețuri, la nivel mondial, au determinat reorientarea autorităților în sensul renunțării la urmărirea unui nivel al creșterii economice în scopul asigurării unei stabilități relative a prețurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general.
În cazul în care rata inflației dintr-o economie este mare (două cifre), ineficiența economică se manifestă acut, determinând creșterea cererii agregate, oferta crescând în ritmul anterior. Creșterea cererii duce la o nouă modificare de prețuri, la o nouă cerere de modificare a salariilor, care dacă este satisfăcuta duce iarăși la creșterea prețurilor și tot așa.
Pe de altă parte, o rată a inflației mare, duce la distribuția arbitrară a veniturilor în economie, astfel cei care au salarii variabile, vor avea creșteri salariale mai mari decât cei care au venituri fixe.
Inflația mai are influienta și asupra balanței de plăți externe datorită faptului că ineficiența economiei se reflectă în calitatea produselor exportate, ceea ce determină o restrângere a pieței externe. Pe de altă parte creșterea prețurilor de producție influențează prețul de export existând posibilitatea ca pe piața externă să existe producători mai competitivi, cel puțin din punct de vedere al prețurilor.
O rată ridicată a inflației conduce și la devalorizarea monedei naționale, fapt care duce la descurajarea exporturilor. Pe de altă parte dacă producția internă este dependentă de materiile prime din import, prețul acestora crescând, are loc o creștere de prețuri la nivelul economiei, ajungându-se astfel la o spirală inflaționistă, ale cărei costuri de eliminare ar fi foarte mari.
În cadrul obiectivului de stabilizare a prețurilor, trebuie să se pună accent pe stabilizarea la nivelul mediu al prețurilor, urmărindu-se stabilizarea relativă, și nicidecum cea absoluta, având în vedere faptul că noțiunea de stabilitate a prețurilor nu presupune că prețurile să fie stabile sau fixe.
Economiștii consideră că stabilitatea relativă a prețurilor există în condițiile în care rata anuală de creștere a prețurilor, determinată pornind de la un indice de preț reprezentativ este de cel mult 2%.
Creșterea economică-Creșterea economică reprezintă unul dintre obiectivele principale ale politicilor macroeconomice, alături de reducerea șomajului și menținerea la un nivel constant a ratei inflației.
Creșterea economică presupune, în esență, creșterea produsului intern brut pe termen lung, ceea ce constituie un lucru diferit față de modificările pe termen scurt ale acestuia, modificări care au loc ca urmare a unor șocuri și perturbații întâmplătoare. b#%l!^+a?
În schimb, creșterea pe termen lung a produsului intern brut, proces denumit creștere economică are drept cauze modificări permanente în factorii care determină producția, deci mărimea produsului intern brut. Acești factori, denumiți și factori de producție, sunt, în principal, forța de muncă, stocul de capital și tehnologia, fiecare dintre ei și împreună pot determina, atunci când se schimba, modificări permanente în produsul realizat. De regulă, contribuția fiecăruia se exprimă prin produsul realizat pe unitate de factor utilizat.
Măsurarea nivelului creșterii economice se face prin mai multe modalități, însă cei mai mulți economiști înclină spre utilizarea ritmului de creștere al produsului intern brut, considerând că acesta reflectă cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute în vedere, pentru simplul motiv că acesta reflectă nivelul efectiv al activității economice desfășurate pe teritoriul țării respective. Se are în vedere nivelul real al PIB, din dorința de a se evidenția nivelul efectiv al creșterii, fără a se lua în considerare evoluțiile inflaționiste.
Măsurarea ritmului de creștere se face pe baza înregistrărilor cantitative din anii anteriori dar și a factorilor conjuncturali, care influențează semnificativ creșterea economică. Dacă la începutul secolului se mergea pe ideea asigurării unei creșteri economice de cel puțin 3%-4%, în prezent așteptările pot fi mult mai pesimiste.
Pentru a se putea vorbi de creștere economică viabilă trebuie să se înregistreze o creștere efectivă la nivelul producției unei țări (cantitativ) și nu doar o creștere a valorii monedei naționale. De asemenea trebuie să se stimuleze consumul, printr-un mix de produse și servicii, având în vedere faptul că oferta în exces generează stagnare economică.
Asigurarea unui nivel al creșterii economice presupune doua aspecte:
– fie asigurarea unei creșterii economice extensive (bazată pe creșterea numărului angajaților de exemplu);
– fie îmbunătățirea condițiilor existente de lucru, care să permită creșterea productivității (creștere economică intensivă).
În acest din urmă aspect calea cea mai bună pentru asigurarea creșterii economice este realizarea de noi investiții. Problema care se pune aici este legată de crearea cadrului favorabil atragerii de investitori (atât din punct de vedere financiar, fiscal, precum și al stabilității politice, militare).
Echilibrarea balanței de plați
În cursul unui an, orice țară poate avea un deficit sau un surplus al contului curent și un deficit sau un surplus al contului de capital. Suma acestora determină deficitul sau surplusul balanței de plați externe pentru acea perioadă. Dacă există un surplus într-unul dintre conturi și deficit în celălalt, și dacă mărimea absolută a acestora este aceeași atunci suma celor două este zero. Se spune atunci că balanța este echilibrată.
În general, plecând de la o balanță de plăți echilibrată, orice reducere a exportului net va determina un deficit al balanței de plați, presupunând că nu are loc nici o schimbare în balanța contului de capital. Și, invers, orice creștere a exportului net sau reducere a importului net va determina un surplus al balanței de plăți în aceeași ipoteză.
Din nou, considerând balanța de plați la echilibru, orice creștere a ieșirilor nete de capital sau descreștere a intrărilor nete de capital va determina un deficit al balanței de plăți, presupunând că nu au loc schimbări în balanța contului curent. Și orice descreștere a ieșirilor nete de capital, vor determina un surplus, al balanței de plați, în aceeași ipoteza privind balanța contului curent.
Guvernul intervine, prin politici specifice, care țin seama de faptul că economia este deschisă, modificând unul sau altul dintre determinanții de mai sus, pentru a ajunge la echilibrul balanței de plați.
Alegerea unui astfel de obiectiv, este determinată de necesitatea susținerii monedei naționale, aceasta putând să conducă la înrăutățirea situației economice a tării respective la toate nivelurile, fără a mai lua în considerare faptul că un deficit al balanței de plați implică un efort suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia.
Controlul deficitului bugetului de stat
Un alt obiectiv important al politici macroeconomice, în ultima perioadă, îl constituie controlul deficitului bugetar, a cărui finanțare pe baza emisiunii monetare poate, treptat, să accentueze presiunile inflaționiste din economie, acestea repercutându-se, în primul rând, asupra valorii monedei naționale, valoare care conduce, mai departe, la scăderea puterii de cumpărare și, implicit, a nivelului de trai.
Cheltuielile din ce în ce mai mari ale statului, precum și fenomenul arieratelor, au condus, în ultima perioadă, la deficite bugetare semnificative; acestea au impus eforturi deosebite ale statului, având în vedere faptul că pentru obținerea de finanțare externa, una dintre condiții este respectarea unei anumite ponderi a deficitului din produsul intern brut.
b#%l!^+a?
2.2 Instrumente ale politicii monetare
Pentru realizarea obiectivelor de politica monetara pot fi folosite instrumente directe și indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincții :
instrumentele indirecte: sunt folosite de către banca centrala în relațiile cu celelalte bănci și cu agenții nefinanciari. Această categorie de instrumente cuprinde instrumente care permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală.
instrumentele directe: sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii și deținătorii de monedă, implicit instituțiile financiare. Dintre acestea prezintă importanță: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii și controlul asupra ratei de schimb .
Din clasificarea prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acțiunilor asupra pieței, iar cele directe constituie măsuri ale autorităților monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi analizate anumite obiective, astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:
instrumente prin care banca centrală da și retrage moneda centrală:
operațiunile de open-market și acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piața monetară sau financiară;
operațiunile de rescontare; plafonarea disponibilităților pentru rescontare și stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului) . Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii de la băncile comerciale. În funcție de modul și sensul ratei de rescont (crescător sau descrescător), se modifică volumul creditului, ca și costul lui. De pildă, dacă rata rescontului scade de la 4,5 la 3 procente, au loc încurajarea creditului și sporirea investițiilor; invers, în situația când aceasta ar spori de la 4,5 la 5,5 procente. Rata dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează dinamica ratei rescontului, ceea ce înseamnă că instituția de emisiune influențează costul creditului în ansamblul lui. Cumpărarea și vânzarea titlurilor pe open market reprezintă un instrument de politică monetară folosit tot mai des în prezent. Întrucât pe piața interbancară rezultă adesea un excedent sau un deficit global de lichidități, Banca de emisiune intervine fie pentru a „reteza” acest excedent, fie pentru a „completa” insuficiența constatată În primul caz, ea lansează pe piața monetară o fracțiune din efectele publice (creanțe asupra Trezoreriei) sau din cele private (creanțe asupra economiei), hârtii de valoare pe care le deține în portofoliul său. În cazul secund, aceasta achiziționează pe piață o parte a efectelor publice sau private deținute de băncile comerciale.
avansurile acordate de către banca centrală a statului și celorlalte bănci: determinarea plafonului și a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
constituirea rezervelor obligatorii obișnuite si cele constituite asupra depozitelor si creditelor. Practica variațiilor cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat în aproape toate țările cu economie de piață, fenomen ce se explică prin avantajele acestei practici. Variația procentajelor rezervelor este foarte eficace, întrucât afectează imediat dinamica creditului. Această politică este utilă mai ales în țările unde predomină moneda scripturală.
instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor: obiective cantitative globale si obiective selective, dintre care pot fi enumerate încadrarea creditului bancar sau a finanțărilor ; încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate și gestionate de către bănci ; raporturile bilanțului (raportul dintre credite si fonduri proprii); coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligațiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări; controlul emisiunilor de titluri pe piața financiară; stabilirea ratei de dobânda debitoare sau creditoare.
instrumentele care aproba controlul operațiunilor cu străinătatea vizează controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piața devizelor, reglementarea poziției exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrala din devizele achiziționate de către agenții nefinanciari); reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenților și nivelul ratelor de dobândă; rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenților ; intervențiile băncii centrale pe piața schimburilor valutare.
2.3 Mecanismul și canalele de transmitere ale politicii monetare
b#%l!^+a?
Politica monetară, indiferent de instrumentele utilizate și de canalele de transmisie a efectelor acestor acțiuni, duce în principal la schimbarea rezervelor disponibile sectorului bancar și nebancar, deci la modificarea condițiilor de operare atât pentru sistemul bancar cât și pentru economia reală.
Politica monetară are efecte puternice, rapide și generalizate asupra unor variabile precum prețurile și producția, acestea fiind de fapt și obiectivele principale ale acestui tip de acțiuni. Mulți economiști sunt de acord cu aprecierea conform căreia efectele politicii monetare asupra producției apar după o perioadă de timp și sunt efecte pe termen relativ scurt, aceasta revenind pe termen lung la nivelul natural. Deci pe termen scurt modificările în cantitatea de monedă din economie conduc la modificări ale producției și doar după o perioadă îndelungată prețurile restabilesc echilibrul pe piață, prin readucerea producției la nivelul inițial. Aceste abordări presupun existenta unei neutralități a banilor pe termen lung, dar nu și a unei neutralități a acestora pe termen scurt.
Orice hotărâre la nivelul politicii monetare se transfera restului economiei prin intermediul mai multor mecanisme, dar importanța relativă a acestora precum și comportamentul sistemului în general depinde foarte mult desigur de tradiții, dar mai important de structura sistemului financiar și cadrul legal existent.
Valoarea politicii monetare, efectele sale sistematice, semnificative și sesizabile sunt în știința economică actuală un fapt demonstrat și recunoscut. De asemenea evoluția majorității economiilor de piață atât din țările dezvoltate cât și din cele în curs de dezvoltare – cu atât mai mult cele în tranziție – prezintă o dinamică caracterizată de schimbări de curs, de fluctuații bruște și ample în evoluția prețurilor și producției. Toate aceste schimbări, indiferent de natura lor ridică pentru viitor o problemă foarte importantă pentru știința economică: ce politică sau politici trebuie aplicate, dacă este cazul, pentru reducerea amplitudinii variațiilor prețurilor și producției. Pentru a răspunde la o asemenea întrebare autoritățile cu putere de decizie la nivelul politicii monetare trebuie să poată aprecia corect amplitudinea și sensul efectelor măsurilor luate, momentul apariției acestor efecte și durata sau persistența acestora.
Pentru a putea aprecia toate aceste elemente, trebuie înțelese mecanismele de transmisie a politicii monetare.
În evoluția științei economice probabil că enunțarea primul mecanism de transmisie a politicii monetare și specificarea modelului aferent aparține economistului J.M. Keynes. Analiza de tip keynesian duce la mentionarea unui model structural al efectului politicii monetare asupra activității economice, printr-o serie de ecuații ce descriu comportamentul operatorilor economici din diverse sectoare ale economiei. Un exemplu de relație obținută printr-o astfel de metodă este următorul lanț cauzal: masa monetară – rata dobânzii – investiții – nivelul activității economice (modelul clasic IS-LM).
Pe de altă parte monetariștii susțineau o a doua abordare, prin specificarea unui model cu formă simplificată și analizarea relației între nivelele masei monetare și cel al activității economice, determinarea corelației între cele două variabile. Procesul de transmisie este pentru monetariști o “cutie neagră”.
În dezbaterea economică actuală regăsim ambele puncte de vedere: există un consens cvasi-general cu privire la neutralitatea banilor pe termen lung iar pe termen scurt sunt unele teorii ce susțin caracterul greu variabil al prețurilor și deci și non – neutralitatea banilor, iar alte teorii susțin neutralitatea banilor și pe termen scurt.
Indiferent de dezbaterile dintre diferitele curente de gândire economică una din problemele majore ale politicii monetare este modul de investigare a diferitelor canale de transmisie a politicii monetare, domeniu în care nici una din metodele prezentate – modelele structurale și cele cu formă simplificată – nu poate fi ignorată în favoarea celeilalte.
Preocuparea pentru determinarea canalelor de transmisie a politicii monetare este un element central pentru toți responsabilii în materie de decizii din băncile centrale dar și din lumea academică. Dificultatea problemei constă în structura actuală a sistemelor financiare – ce pot fi privite ca o vastă rețea de interconexiuni între firme, gospodării, instituții guvernamentale de orice tip. Banca Centrală este doar una din instituțiile din această rețea, cu conexiuni cu aproape toate băncile din sistem, dar lipsită de conexiuni cu ceilalți actori din sistem – firmele și gospodăriile – principalii realizatori ai activității economice. A determina un mecanism de transmisie a politicii monetare înseamnă în fapt a urmări calea pe care politica monetară își circulă, pornind de la Banca Centrală și continuând cu fiecare tranzacție ce se desfășoară în această rețea, până când politica monetară își produce efectele dorite (sau nedorite) asupra vânzărilor și cumpărărilor, producției și consumului, investițiilor și economiilor. A privi economia din acest punct de vedere, ca pe o rețea vastă de interconexiuni, implică existența a numeroase drumuri sau canele prin care circulă politica monetară stabilită de Banca Centrală până are efecte asupra economiei. Toate aceste canale au ceva în comun: trebuie să treacă la un moment sau altul printr-o piață financiară. Fiecare componentă a pieței financiare are o anumită particularitate, ce permite ca o schimbare în oferta de bani să influențeze activitatea economică reală. Deci fiecare mecanism propus de transmisie a politicii monetare poate fi asociat cu un aspect al unei componente a piețe financiare.
Deși unii economiști susțin un canal de transmisie a politici monetare, este evident că există cel puțin tot atâtea canale câte piețe financiare există în cadrul economiei respective. b#%l!^+a?
Mecanismul de transmisie a politicii monetare poate fi definit ca totalitatea canalelor prin care Banca Centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică monetară poate influența dinamica cererii agregate și a prețurilor din economie. Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii monetare identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere importanța următoarelor: canalul prețurilor; canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare; canalul creditului; canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avuție și bilanț; canalul anticipațiilor agenților economici privind inflația.
Canalul prețurilor este evidențiat de teoria cantitativă a monedei și a prețurilor. Teoria cantitativă constituie o descriere simplă, însă riguroasă a mecanismului de transmisie.
Dacă procesul de transmisie descris de teoria cantitativă se aplică numai în anumite condiții foarte specifice, canalul reprezentat de rata dobânzii constituie elementul esențial al prezentărilor standard ale politicii monetare.
Insatisfacția față de modalitățile tradiționale de explicare a acțiunii politicii monetare a dus la apariția unei noi concepții cu privire la procesul de transmisie, concepție care pune accent pe conceptul de „informare asimetrică ”. În materie de proces de transmisie, „teoria delegării” (Agency Theory) implică existența a două canale: 1) canalul creditului bancar; 2) canalul activului net (averilor populației).
Canalul creditului bancar derivă din faptul că băncile joacă un rol specific în cadrul sistemului financiar, deoarece, din cauza naturii instituției bancare, sunt foarte bine plasate pentru a rezolva problemele de asimetrie informațională cu care se confruntă clienții. Ca urmare a acestui rol specific al băncilor, dacă nu s-ar împrumuta de la acestea, anumiți agenți economici nu ar avea acces la resursele terților.
Canalul de transmisie a politicii monetare reprezentat de influența pe care variațiile cursului de schimb o exercită asupra mărimii nete a exporturilor a atras atenția economiștilor mai ales după instituirea actualului sistem monetar internațional, bazat pe cursuri flotante.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Cap. 3 Politica monetară a Băncii Naționale a României
Pornind de la rolul important al monedei în funcționarea mecanismului economic, BNR a încercat în perioada de tranziție parcursă până în prezent, chiar în condițiile lipsei unui coerent de restructurare a economiei, să contureze elementele unei strategii în vederea restabilirii echilibrelor macoeconomice, utilizând cele trei instrumente aflate la dispoziția sa (masa monetară, rata dobânzii și cursul de shimb).
Aceste strategii au avut drept obiectiv controlarea volumului masei monetare în circulație, respectiv corelarea nivelului acestuia cu evoluția PIB, cu viteza de rotație a banilor, cu nivelul prețurilor și cu evoluția celoralte variabile ale economiei reale.
Potrivit statutului său (Legea nr.312/2004 privind Statutul BNR), Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Totodată, Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental.
Conform art.2 din Legea nr. 312/2004, o atribuție principală a Băncii Naționale a României o constituie elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb. Totodată, în vederea atingerii obiectivului său fundamental, banca centrală stabilește strategia de politică monetară și decide asupra instrumentelor și a procedurilor pe care le utilizează pentru implementarea politicii monetare.
3.1 Reglementări ale pieței monetare
Reglementările pieței monetare sunt date de:
Regulament BNR nr. 1/2000 (republicat) privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili (MO nr. 84/ 01.02.2008);
Regulament BNR nr. 3/2012 pentru modificarea Regulamentului BNR 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili;
Regulament BNR nr. 14/2012 pentru modificarea Reg. BNR nr. 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili;
Ordin BNR nr. 7/2006 privind procedurile de lucru pentru derularea operațiunilor cu certificate de depozit emise de Banca Națională a României;
Ordin BNR nr. 3/2012 pentru modificarea și completarea Ordinului BNR 7/2006 privind procedurile de lucru pentru derularea operațiunilor cu certificate de depozit emise de BNR.
Ordin BNR nr. 2/2015 pentru modificarea și completarea Ordinului BNR nr. 7/2006 privind procedurile de lucru pentru derularea operațiunilor cu certificate de depozit emise de Banca Națională a României;
Norma BNR nr. 1/2010 privind transmiterea prin mijloace electronice a unor documente aferente operațiunilor de piață monetară efectuate de către Banca Națională a României prin intermediul licitației și facilităților permanente acordate de aceasta participanților eligibili;
Norma BNR nr. 2/2010 privind transmiterea prin mijloace electronice a unor documente aferente licitațiilor și subscripțiilor de titluri de stat;
Norma BNR nr. 4/1995 privind funcționarea pieței monetare interbancare (MO nr. 26/ 22.06.1995)
Norma BNR, nr. 12/2008 pentru completarea Normei 4/1995 (MO nr. 727/ 28.10.2008)
Norma BNR nr. 14/2007 pentru modificarea și completarea Normei 4/1995 (MO nr. 751/ 06.11.2007);
Ordin BNR nr. 8/2006 privind procedurile de lucru referitoare la derularea operațiunilor de piață monetară efectuate de BNR și a facilităților permanente acordate de aceasta participanților eligibili (contrapartidelor eligibile) (MO nr. 862/ 20.10.2006);
Ordin BNR nr. 3/2010 pentru modificarea Ordinului 8/2006 (MO nr. 165/ 15.03.2006);
Ordin BNR nr. 2/2012 pentru modificarea și completarea Ordinului BNR 8/2006 privind procedurile de lucru referitoare la derularea operațiunilor de piață monetară efectuate de BNR și a facilităților permanente acordate de aceasta participanților eligibili;
Ordin BNR nr. 5/2012 pentru modificarea Ordinului BNR nr. 8/2006;
Ordin BNR nr. 12/2012 pentru modificarea Ordinului BNR nr. 8/2006 privind procedurile de lucru referitoare la derularea operațiunilor de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și a facilităților permanente acordate de aceasta participanților eligibili;
Ordin BNR nr. 1/2015 pentru modificarea și completarea Ordinului BNR nr. 8/2006 b#%l!^+a?privind procedurile de lucru referitoare la derularea operațiunilor de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și a facilităților permanente acordate de aceasta participanților eligibili;
Reguli privind stabilirea ratelor de referință ROBID și ROBOR.
3.2 Instrumente și strategii ale politicii monetare din România
Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.). Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția gândirii economice.
În cazul B.N.R. stabilitatea prețurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în același timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creșterea economică durabilă, ocuparea deplină a forței de muncă, sustenabilitatea balanței de plăți.
3.2.1 Instrumente de politică monetară ale BNR
Condițiile în care Banca Națională a României efectuează cu alte bănci operațiuni de piață monetară, precum și condițiile de acordare a creditelor lombard, respectiv modul de garantare a acestora, și condițiile de acceptare a depozitelor constituite de bănci la B.N.R. sunt prevăzute în Regulamentul nr. 1/30.03.2000 privind operațiuni pe piața monetară efectuate de B.N.R. și facilitățile de creditare și de depozit acordate de către aceasta băncilor.
Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.
Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României pot fi derulate alternativ sau simultan, în funcție de condițiile pieței și în conformitate cu obiectivele de politică monetară ale B.N.R. și au la bază decizia de intervenție a Băncii Naționale a României pe piața monetară.
Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:
operațiuni repo – tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;
atragere de depozite – tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituțiile de credit;
emitere de certificate de depozit – tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;
operațiuni reverse repo – tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;
acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;
vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții destinate absorbției/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR:
injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;
absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.
În perioada iunie 1997 – trimestrul III 2008, operațiunile de piață monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar. În ultimul trimestru al anului 2008, pe fondul continuării diminuării excedentului structural de lichiditate din sistemul bancar, semnul poziției nete a lichidității băncilor a devenit negativ (ca urmare, rolul principal în gestionarea lichidității și în influențarea ratelor dobânzilor pe termen scurt a fost preluat de operațiunile destinate b#%l!^+a?furnizării de lichiditate. Ulterior, ca efect al mișcărilor ample ale factorilor autonomi ai lichidității, perioadele caracterizate prin valori negative ale poziției nete a lichidității băncilor au alternat cu cele în care semnul acesteia a fost pozitiv, determinând o alternanță, nu neapărat sincronizată, a poziției operaționale a lichidității, respectiv a sensului utilizării principalului instrument de piață monetară al băncii central.
Fig.1 Rata dobânzii de politică monetară
Încheierea și derularea tranzacțiilor pe baza cărora se desfășoară operațiunile pe piața monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează cu respectarea prevederilor reglementărilor Băncii Naționale a României privind operațiunile cu titluri de stat derulate prin B.N.R. în calitatea sa de agent al statului, funcționarea pieței monetare interbancare, efectuarea operațiunilor valutare, precum și cele ale codurilor de conduită emise de asociațiile profesionale ale operatorilor pieței și care au girul Băncii Naționale a României, după caz.
Principalele tipuri de credite acordate de B.N.R. sunt:
Creditul structural este un credit garantat cu efecte de comerț și cu alte titluri acceptate de B.N.R. plafonul creditului se stabilește de B.N.R. pentru fiecare bancă în parte și poate fi adus sau anulat cu un preaviz de 48 de ore. Dobânda la aceste credite se situează la nivelul taxei oficiale a scontului, care poate fi modificat fără preaviz.
Creditul de licitație este principala formă de finanțare a băncilor comerciale de către B.N.R.. Creditul este acordat pe 15 zile și este garantat cu titluri de stat; volumul total al creditului se stabilește de B.N.R. la nivelul întregului sistem bancar și pentru o durată fixă. Dobânzile se stabilesc pe cale concurențială în cadrul fiecărei ședințe de licitație, pornind de la un nivel minim stabilit de B.N.R.
Creditul special are caracter excepțional, termenul de acordare fiind de 30 de zile. Creditul se acordă băncilor aflate în criză de lichiditate, acestea trebuind să prezinte Băncii Naționale a României un raport program de redresare financiară ce va conține un grafic de realizare a măsurilor de reechilibrare a băncii. Dobânda se stabilește de regulă de B.N.R. și se calculează la soldul angajamentului, achitându-se la scadență.
Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanțare specială a băncilor comerciale. Rolul acestui credit este acela de a facilita băncile comerciale să-și închidă zilnic soldurile debitoare ale conturilor deschise la B.N.R., solduri rezultate la sfârșitul zilei în urma încasărilor băncii și ale plăților efectuate de aceasta. Banca Națională reglementează mărimea acestui credit, stabilind că acesta nu trebuie să depășească limite de 75% din fondurile proprii ale băncilor beneficiare. Creditul trebuie garantat cu titluri de stat și alte titluri acceptate de B.N.R., nedepunerea garanțiilor necesare conduce la diminuarea volumului creditului până la valoarea acestora.
3.2.2 Strategii indirecte de politică monetară
Strategia bazată pe țintirea cursului valutar
Economia de piață presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent (caz în care mecanismele pieței sunt cele care sunt singurele care influențează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrală intervine pe piață în scopul influențării cererii și a ofertei de valută).
În condițiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe țintirea cursului de schimb, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte pe baza intervențiilor directe pe piața valutară, intervenții menite să susțină cursul valutar.
Condiții pentru adoptarea unui astfel de regim:
adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede; b#%l!^+a?
existența unui nivel suficient al rezervelor internaționale care să permită intervenții prompte pe piața valutară;
menținerea credibilității externe a țării, inclusiv a stabilității politice și a cadrului instituțional și legislativ care le influențează puternic pe primele.
Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune “ancorarea” cursului valutar al monedei naționale de una sau mai multe monede aparținând țărilor ce prezintă un nivel redus al ratei inflației care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflației și în țara ancorată (exchenge rate peg). Acest lucru se realizează, în fapt, prin “importarea” inflației din țara sau țările cu care se face compararea.
Principiul de funcționare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coșul de valute).
Avantajele adoptării unei astfel de strategii constau în:
accelerarea fluxurilor comerciale internaționale și investiționale, prin gradul mare de stabilitate și atractivitate a monedei naționale;
disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menținerea și respectarea aranjamentului ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare);
promovarea cooperării și coordonării internaționale în cazul apariției unor șocuri externe majore.
Dezavantajele acestei strategii sunt reprezentate de:
necesitatea menținerii unei rate lunare a inflației mici, care să nu deterioreze nici nivelul cursului valutar și nici competitivitatea externă;
costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;
imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie și în banca centrală;
înrăutățirea finanțării balanței de plăți în condițiile în care nu există alte surse decât cele generate de rezervele valutare.
Față de acest curs se pot stabili și marje de fluctuație ale cursului valutar de piață, vorbind despre așa numitul regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuație se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piață flotând liber, intervențiile băncii centrale manifestându-se doar în condițiile în care evoluțiile pieței conduc la o depășire a acestor limite. În cazul bandei de fluctuație, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluția viitoare a cursului valutar de piață crește ceea ce asigură băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce privește elaborarea și aplicarea politicii monetare.
Cu toate acestea, utilizarea cursului valutar ca ancoră de politică monetară prezintă și anumite avantaje pentru țara beneficiară. În primul rând, obligă economia respectivă să tindă către nivelul inflației manifestat la nivelul economiei cu care se face comparația. Ceea ce mai este important de precizat este și faptul că utilizarea unei astfel de ancore asigură o reacție mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunțarea unui anumit nivel al cursului valutar determină populația la un anumit comportament, cursul valutar fiind, în fapt, prețul care evidențiază evoluția viitoare a puterii de cumpărare a monedei naționale și, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei.
Evolutia cursului de schimb față de principalele valute în perioada 2006-2011.
Fig. 2 Evoluția cursului de schimb față de principalele valute în perioada 2006-2011
Sursa BNR
Strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare
Întrucât banca centrală nu poate acționa în mod direct asupra nivelului ratei inflației, după cum nici asupra nivelului activității economiei reale, prin aceste ținte intermediare se încearcă să se facă legătura, în definitiv, între acțiunea exercitată prin intermediul b#%l!^+a?instrumentelor de politică monetară în ceea ce privește atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare (adică obiectivele operaționale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară) și nivelul activității economiei reale și inflație.
În ceea ce privește utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creștere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naționale. Este unanim acceptat faptul că o inflație ridicată este însoțită, în permanență de o ofertă excedentară de monedă, care să acopere creșterea susținută a nivelului general al prețurilor. Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuația schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creșterea nivelului prețurilor este determinată de creșterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligația de a asigura un anumit nivel de creștere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar.
În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:
alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea acestora și nivelul de agregare a elementelor ce le compun);
stabilirea unui nivel de creștere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuație a ratei de creștere a masei monetare;
stabilirea modalității de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de politică monetară.
Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creștere a ofertei de monedă din economie, banca centrală dispune, astfel, de un ridicat nivel al independenței politicii monetare, având astfel posibilitatea să reacționeze rapid în condițiile manifestării de șocuri puternice la nivelul economiei naționale (fie prin intervenții directe, fie prin intervenții indirecte).
Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea monetară este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului final de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o reprezintă și, în același timp, prin influențarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere tocmai influențarea nivelului prețurilor din economie, în sensul asigurării stabilității acestora. Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare (controlul agregatelor monetare) este eficientă doar în condițiile în care legătura dintre evoluția agregatului monetar vizat și nivelul prețurilor este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de politică monetară de care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de monedă din economie.
La începutul perioadei de tranziție iluzia banilor ieftini, indusă de practicarea unor dobânzi real negative a permis creșterea rapidă a lichidităților din economie, fără ca această creștere să fie însoțită și de o creștere a ofertei la nivelul economiei reale, în primul rând ca urmare a lentului proces de restructurare a acestui sector.
Rezultatele practice obținute de țările care au încercat urmărirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare au fost, în general, neconcludente. Chiar dacă se au în vedere nivele țintă ale agregatelor monetare, trebuie spus că abaterile, într-un sens sau altul, sunt destul de frecvente, fără ca acestea să reflecte, de fiecare dată, modificarea presiunilor inflaționiste.
Strategia bazată pe țintirea ratei dobânzii
La nivelul economiei românești, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest, atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât și în ceea ce privește alocarea resurselor la nivelul economiei reale. Iluzia monetară (a banilor ieftini) a condus, practic la imposibilitatea influențării ratei dobânzii, motiv pentru care s-a înregistrat o creștere rapidă a ofertei de monedă din economie care, practic, nu-și găsea acoperire la nivelul economiei reale, acest lucru a condus la înregistrarea unor puternice rate real negative ale dobânzilor care a condus la accentuarea presiunilor inflaționiste. La aceasta s-a mai adăugat și acordarea de credite subvenționate anumitor sectoare economice, acestea reprezentând, în fapt, o altă sursă de perturbații inflaționiste la nivelul economiei. Se impunea astfel ca obiectiv în această direcție, menținerea la niveluri real pozitive a ratelor dobânzii. Reducerea drastică a dobânzilor în termeni reali a condus și la reducerea cererii de bani, autoritatea monetară fiind nevoită să adopte noi măsuri în plan monetar.
Concluzia este că rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condițiile în care cererea de monedă înregistrează o puternică volatilitate.
Strategii bazate pe o ancoră nominală implicită
Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde de stabilirea, în funcție de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod expres. Important pentru buna funcționarea a acestui b#%l!^+a?regim este credibilitatea înaltă a băncii centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de lungă durată a stabilității monetare și a prețurilor în țara analizată.
Modificarea țintei intermediare este posibilă în condițiile în care banca centrală și-a atins obiectivele de politică monetară, fiind nevoită în aceste condiții să-și redirecționeze atenția spre alte probleme monetare.
Toate aceste mecanisme impun, în fond, atingerea obiectivului final al politicii monetare, și deci al politicii macroeconomice prin realizarea obiectivelor intermediare. În condițiile actuale, ca urmare a presiunilor inflaționiste tot mai puternice, implicarea băncii centrale în asigurarea stabilității prețurilor din economie devine tot mai evidentă tocmai prin stabilirea unui nivel ce se dorește a fi atins, nivel a cărui realizare depinde de instrumentele de care dispune autoritatea monetară. În acest context, tot mai frecvente sunt cazurile de țintire directă a inflației, tocmai pentru realizarea unei stabilități durabile a prețurilor din economie.
3.2.3 Strategii directe de politică monetară
Strategia bazată pe țintirea directă a inflației presupune, după cum am mai spus, renunțarea la stabilirea de obiective intermediare care, în fond, pot îngreuna intervențiile băncii centrale. Astfel că aceasta nu-și canalizează atenția asupra unui singur indice de preț, ci reacționează la orice informație disponibilă legată de posibili factori ce pot periclita stabilitatea prețurilor, conducând la creșteri masive ale ratei inflației, peste nivelul stabilit drept țintă în anul respectiv.
Ceea ce este specific acestei strategii este faptul că pentru o anumită perioadă se stabilește nivelul inflației pe care autoritatea monetară urmărește să-l realizeze sau un interval al acestei variabile, motiv pentru care strategia bazată pe țintirea directă a inflației permite o mai mare transparență a politicii monetare, publicul putând cunoaște anticipat care este direcția de acțiune a băncii centrale.
În același timp, pentru realizarea acestui obiectiv, banca centrală trebuie să dispună de mult mai multe informații decât în cazul strategiilor indirecte de asigurare a stabilității prețurilor, deoarece orice factor care poate influența nivelul prețurilor din economie trebuie avut în vedere, astfel încât, măsurile adoptate de banca centrală să conducă la atingerea nivelului previzionat al ratei inflației.
Analiza factorilor de influență manifestați la nivelul inflației trebuie direcționată către analiza variabilelor ce vizează piața forței de muncă, nivelul prețurilor de import, al prețurilor de producție, ca de altfel și asupra nivelului ratei dobânzii atât în termeni nominali cât și reali, a nivelului cursului valutar real și nominal și, nu în ultimul rând asupra nivelului deficitului bugetar de a cărui dimensiune depinde, în fond, implicarea statului în economie pentru monetizarea acestuia.
Chiar dacă adoptarea deciziilor monetare, în astfel de circumstanțe, este mult mai dificilă, adoptarea deciziei de urmărire strictă a ratei inflației generează o mai largă autonomie conducerii politicii monetare și transmiterii acesteia, chiar dacă la nivel mondial se vorbește tot mai mult de globalizare, de liberalizarea totală a circulației capitalurilor sau de inovații la nivel financiar. Toate acestea nu reprezintă decât tot atâtea informații de care autoritatea monetară dispune în formularea deciziilor de politică monetară, luarea deciziilor depinde și informațiile deținute.
Anunțând în mod public nivelul inflației spre care banca centrală își orientează intervențiile, aceasta nu face altceva decât să confere politicii monetare o și mai mare transparență, și, implicit, o mai mare credibilitate, iar publicului îi oferă șansa de a înțelege mult mai ușor direcțiile de acțiune ale acesteia (autorității monetare). Cu toate acestea, însă, autoritatea monetară nu este în măsură să influențeze de aceeași manieră toate componentele indicelui prețurilor de consum ca și indicator reprezentativ în stabilirea ratei inflației. Trebuie avuți în vedere și alți factori exogeni care influențează puternic nivelul inflației, și anume existența, încă, a unor prețuri subvenționate, care generează noi cheltuieli la nivel bugetar, ca de altfel și evoluția impozitelor indirecte, care pot distorsiona imaginea publicului referitoare la previziunile inflaționiste.
Acest tip de politică are următoarele argumente :
Este o nouă strategie de politică monetară pentru România, mai eficientă decât aceea a țintirii agregatelor monetare și a cursului de schimb.
Rezultate pozitive în alte țări: Republica Cehă, Polonia, Ungaria.
Avantaje:
Dezinflație la costuri moderate;
Ancoră pentru expectații inflaționiste mai scăzute;
Toate instrumentele politicii monetare sunt folosite în scopul atingerii obiectivului fundamental al BNR – stabilitatea prețurilor;
Creșterea responsabilității băncii centrale va contribui la limitarea inconsistenței dinamice;
Un regim nou, transparent și flexibil, operațional chiar în condițiile unei relații b#%l!^+a?instabile între agregatele monetare și inflație.
Condiții necesare:
realizate:
Independența băncii centrale în folosirea instrumentelor de politică monetară (2004: îndeplinirea “acquis-ului” BCE privind mecanismul de transmitere);
Atenuarea dominanței fiscale și o mai bună previziune a operațiunilor Trezoreriei;
Decizii de politică monetară transparente și o bună comunicare cu publicul;
Regim de curs flexibil.
în curs de realizare:
Întărirea continuă a sistemului financiar;
Probabilitate mai redusă de producere a unor șocuri (prețuri administrate, balanță externă, producție, etc.) în special prin accelerarea reformelor structurale;
Atragerea suportului public în vederea implementării noii strategii (campanie mediatică);
Detalii tehnice (dezvoltarea unor instrumente de previzionare, stabilirea unei benzi și a unui orizont de țintă, etc.).
Țintirea directă a inflației ca strategie a căpătat tot mai mult teren în economiile actuale, la nivelul economiilor în tranziție reprezentând, în fapt, singura modalitate care poate asigura stabilitatea prețurilor și, implicit posibilitatea aderării la Uniunea Economică și Monetară Europeană.
Creșterea prețurilor s-a temperat în 1998, înregistrându-se o reducere semnificativă a inflației la două cifre, respectiv 40,6%, de la 151,4% în 1997, ceea ce a reprezentat una dintre cele mai importante reușite ale politicii urmate de autorități.
În 1997 șocul inflației a dat economia peste cap, existând și luni în care inflația a urcat și la o rată anuală de 300%.
Fig. 3 Evoluția inflației în perioada 1998-2013
Începând cu anul 2005, odată cu lansarea leului nou, BNR a trecut și la un nou regim de politică monetară – țintirea inflației. După 2005 inflația a rămas la o singură cifră, iar în toamna anului 2013 a coborât aproape de minimul istoric, la 1,88%.
3.3 Eficiența și efectele politicii monetare a BNR
Bursa este prima piață, după cea a creditului, puternic afectată de reducerea ratei dobânzii, aceasta din urmă comportând două semnificații: prima este evidențierea de noi oportunități de investiții pentru anumite firme, de perspective favorabile, generând prin urmare creșterea cursurilor acțiunilor; a doua constă în faptul că numeroși investitori vor încerca să renunțe la activele financiare cu randament mai mic în noile condiții (în special depozite bancare dar și titluri de creanță) și să cumpere acțiuni, ceea ce va accelera tendința de urcare a cursurilor acestora.
Prima lege fundamentală a teoriei monetare spune că orice cantitate de bani este optimă pentru economie. Teza optimalității naturale a masei monetare nu este nouă. Că beneficiile ce decurg din utilizarea banilor sunt independente de cantitatea acestora, altfel spus, că bunăstarea societății nu depinde de un anumit nivel al masei monetare, constituie un principiu descoperit pentru prima dată de economiștii clasici englezi. În primul rând, ne putem imagina două țări (sau două planete), populate cu oameni având aceeași avuție, cu preferințe similare de consum, singura deosebire dintre cele două țări fiind faptul ca în una din ele masa monetară este dublă față de masa monetară existentă în cealaltă țară. Între cele două țări nu ar exista nici o diferență economică, în afara faptului că nivelului prețurilor ar fi dublu în țara cu o cantitate dublă de moneda. La acest rezultat se ajunge deoarece oamenii b#%l!^+a?nu cad pradă „iluziei monetare”.
A doua lege fundamentală a teoriei monetare stipulează că variațiile masei monetare au drept efect un proces de redistribuire a avuției. Exploatând o linie de gândire bine conturată de R. Cantillon, trebuie să reținem că sporirea masei monetare se realizează, pentru început, prin sporirea sumelor deținute de anumiți indivizi. Acești indivizi sunt avantajați pentru că dispun de o putere de cumpărare mai mare, în vreme ce puterea de cumpărare a celorlalți nu s-a modificat. Pe măsură ce primii receptori ai banilor suplimentari încearcă să-și materializeze creșterea nominală a avuției, cumpărând diverse bunuri, ei intră în contact cu alți indivizi, cei care le vând respectivele bunuri, transferându-le astfel noii bani. În cursul acestui proces prețurile cresc, diminuând valoarea unității monetare și sustrăgând, în consecință, o parte a avuției reale a celor care nu au intrat încă în posesia noilor bani sau i-au primit abia după ce majoritatea prețurilor mărfurilor pe care obișnuiesc să le cumpere au crescut deja.
Inflația acționează astfel ca un impozit. Toți economiștii recunosc acest lucru. Cu cât se produc mai mulți bani, cu atât valoarea lor scade (față de ce ar fi fost în absența expansiunii monetare), răpind astfel avuția unora și îmbogățindu-i pe alții. Scăderea valorii unității monetare, nu ne afectează pe toți la fel: depinde de poziția noastră pe circuitul banilor. Cei care se află aproape de punctul de intrare al banilor în economie au de câștigat, deoarece veniturile lor cresc înainte ca nivelul general al prețurilor să reflecte emisiunea monetară; cei care se află la coadă pierd, deoarece veniturile lor cresc abia după ce inflația și-a făcut simțite efectele. În prima categorie intră acei actori economici care sunt beneficiarii inflației: guvernul (care este indirect finanțat de banca centrală), băncile (care se refinanțează de la banca centrală) și participanții pe piețele imediat afectate de creditul ieftin (bursa, piața imobiliară ș.a.). În a doua categorie intră majoritatea populației, în special cei cu venituri fixe stabilite de stat (pensionari, de exemplu).
Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a precizat în mod repetat că rata dobânzii la depozite ar trebui să fie doar cu 1% peste rata inflației – considerație care a stat în spatele recentei decizii a BNR de a reduce rata dobânzii de politică monetară la 6,5%. Această cifră nu este însă fundamentată în știința economică și în sprijinul ei nu au fost aduse argumente. Mai mult, dacă politica monetară a BNR își propune în mod serios acest obiectiv, atunci am putea asista la revenirea ratei dobânzii pe teritoriu negativ, cu influențe cât se poate de nefaste asupra alocării resurselor. Această considerație are în vedere în principal modalitatea de calcul a ratei inflației – criteriul utilizat de banca centrală pentru modificarea ratei dobânzii. Această rată este indicele prețurilor de consum (IPC). Însă IPC este doar o medie, o estimare a creșterii prețurilor, complet nerelevantă pentru mulți români. Conform indicatorului, rata inflației s-a cifrat în 2009 la doar puțin peste 4,5%, o valoare foarte mică dacă este să o comparăm cu percepția populației (în special a celei din mediul urban) despre pierderea puterii de cumpărare a leului. În consecință, dacă băncile ajung să remunereze economiile cu o rată a dobânzii de 4,5%-5,5% este de așteptat ca mulți români să considere randamentul depozitelor bancare (în fond, al economisirii) drept insuficient și, după o scurtă perioadă de creștere a economisirilor, am putea asista din nou la reluarea cheltuielilor exuberante (private și publice) care au caracterizat „economia iluziei” din perioada 2003-2008.
Există o strânsă corelație între mișcarea ratei dobânzii și evoluția bursei. Cât timp rata dobânzii a urmat un trend descrescător sub presiunea creșterii masei monetare, bursa a reacționat pozitiv, deoarece creșterea speculativă a cotațiilor este deosebit de profitabilă. Creșterea ratei dobânzii din anul 2008 a fost urmată instantaneu de colapsul bursier. Scăderea agresivă a ratei dobânzii de pe parcursul anului 2009 (continuată în prezent) a favorizat piața de capital12. Ritmul de creștere înregistrat în primul trimestru din 2010 la BVB l-a depășit chiar și pe cel de anul trecut. De fapt, el este de două ori mai rapid: indicele BET a crescut cu 30%, față de 60% pe parcursul întregului an 2009. Iar sentimentul dominant pe piață este că ne aflăm abia la începutul boom-ului. Creșterea pieței RASDAQ abia a început, iar „diversificarea” investitorilor în acțiuni care își dublează valoarea în doar câteva luni atestă cu prisosință acest lucru.
Dacă condițiile monetare permisive continuă, piețele se vor îndrepta către către maximele dinainte de criză (unele titluri sunt foarte aproape de acest nivel). Cu cât BNR pompează mai multe lichidității și scade mai mult rata dobânzii, cu atât apetitul investitorilor pentru escaladarea cotațiilor crește. Creșterea masei monetare se traduce imediat în creșterea lichidității bursei, implicit în creșterea valorii portofoliilor. O scurtă comparație este elocventă pentru descrierea situației în care ne aflăm. În vreme ce rata dobânzii la credite se apropie vertiginos de 10% pe an, acesta este randamentul înregistrat de cele mai lichide acțiuni cotate într-o singură lună! Este evident că îndatorarea în scopul speculației bursiere este deosebit de profitabilă, ceea ce explică actualul rally.
Înfăptuirea politicii monetare in Romania, în ultimii 10 ani a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale pe de-o parte, și de transformările instituționale și de comportament micro și macroeconomic pe de altă parte.
În evoluția politicii monetare a BNR distingem doua etape :
Perioada 1990-2000 b#%l!^+a?
Perioada 2000- prezent
Începând din 1990 debutează procesul de liberalizare a prețurilor realizată în mai multe etape până în 1997, este vorba de un gradualism excesiv care a alimentat inflația. Aceasta nu doar a fost ridicată, dar și extrem de volatilă.
Dupa 1997 urmează o a doua etapă de liberalizare a preurilor care a generat o nouă explozie a inflației aceasta menținându-se foarte ridicată (peste 80% in 1998) pentru a scădea în 1999 la sub 60% pe fondul unei politici monetare restrictive și a încetinirii ritmului deprecierii monedei naționale.
În acest context al evoluției economiei, măsurile adoptate de banca centrală în cadrul politicii sale monetare au vizat construcția unor mecanisme și a unor instrumente de politică monetară care să stabilizeze prețurile în economie.
În această primă etapă BNR a trebuit să facă față la 3 constrângeri majore în conducerea politicii sale monetare :
fragilitatea sistemului bancar
situația datoriei externe
slaba guvernanță corporativă.
În cea de-a doua perioadă reducerea inflației a fost rezultatul unui mix de politici economice fovorabile, cu o politică monetară și fiscală în general restrictive. În această perioadă inflația a scăzut de la an la an, de la 52% în 2000 la 6-7% în 2007.
Începand cu anul 2000 BNR șși-a recăpătat rolul de formator de rată a dobânzii, influențând astfel randamentul sistemului bancar.
În toată această perioadă, pentru a asigura menținerea ofertei de monedă la un nivel sustenabil (care să nu genereze procese inflaționiste) BNR a continuat să sterilizeze excesul de lichiditate din piață prin instrumentele sale specifice de politică monetară.
În august 2005 BNR își schimbă strategia de politică monetară și trece la țintirea inflației. Această strategie este justificată în principal prin faptul că strategiile folosite până atunci (țintirea agregatelor monetare și a cursului de schimb) nu mai erau eficiente.
În această a doua perioadă putem vorbi de o modernizare, dezvoltare și consolidare a sistemului nostru bancar. Ca și efecte ale politicii monetare din această perioadă putem enumera :
mai buna guvernanță corporativă
o ameliorare a concurenței
a crescut încrederea deponenților în sistemul bancar
a crescut gradul de intermediere (ponderea creditului neguvernamental în PIB)
a crescut gradul de concentrare a activitatii bancare.
În viitor banca centrală va continua să implementeze strategia de țintire directă a inflației. Astfel va fi asigurată apropierea treptată a ratei inflației de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea prețurilor. Totodată, practicarea unei politici fiscale prudente va sprijini sustenabilitatea finanțelor publice. Este cert faptul că o inflație redusă și stabilă și o poziție fiscală solidă vor contribui la îndeplinirea criteriilor de convergență nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
Alexandru Aurelian, Berea Paul, Modernizarea sistemului bancar, Editura Expert, 2003;
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
Boariu Angela, Politici monetare, suport de curs anul III Finanțe-Bănci, Iași, anul universitar 2006/2007;
Bogdan Căpraru, Banca Centrală și mediul economic – repere teoretice, evoluție și analize, Iași, Editura Universității Al. Ioan Cuza, 2009;
Cerna Silviu, Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică, 1996
Costică Ionela, Politica monetară, Editura ASE, București, 2002;
Costică Ionela (coord), Dan Dumitru Bucsa, Ionuț Dumitru, Bogdan Moinescu, Andreea Maria Vass, Țintirea inflației versus țintirea agregatelor monetare: strategii de politică monetară alternative în perspective aderării la UE, București, Editura ASE, 2005;
Chiriță Nora, Scarlat Emil, Politici macroeconomice – Teorie și aplicații, Editura economică, București, 1998;
Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă și credit, Editura Didactică și Pedagogică R.A., 2005;
Dardac Nicolae, Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică R.A., 2005;
Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005;
Dăianu Daniel, Radu Laurian, Lungu Vrânceanu, Strategii de politică monetară și curs de schimb în contextul aderării României la UE, Institutul European din România, București, 2004;
Dedu Vasile, Management financiar, Ed. Sildon, 1996;
Dumitru Ionuț, Strategii de politică monetară, Editura Universitară, 2009;
Isărescu Mugur, Spre o nouă strategie de politică monetară: țintirea directă a inflației”, BNR 2003;
Isărescu Mugur, Reflecții economice: Politici ale Băncii Naționale ale României, București, Editura Expert, 2006;
Isărescu Mugur, Reflecții economice. Piețe, bani, bănci, Editura Expert, București, 2003;
Isărescu Mugur, Spre o nouă strategie de politică monetară: țintirea directă a inflației, Craiova, 2003;
Isărescu Mugur, Reflecții economice: Contribuții la teoria macrostabilizării, București, Expert, 2006;
Lăzărescu Vasile, Băncile în economia de piață din România, Editura Agora, Bacău, 1998;
Popa Ana, Băndoi Anca, Drăcea Raluca, Giurcă Laura, Teorie și politică monetară, Editura Economică, București, 2005;
Potra George, Banca Națională a României: 1880-1995, Colecția „Biblioteca Băncii Naționale”, 1995;
Slăvescu Victor, Istoricul Băncii Naționale a României, Institutul Social Român, 1925;
Vasilescu Adrian, Săptămâna financiară, 6 noiembrie 2009 – „Cum a devenit leul convertibil”;
Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader, Monedă, bănci, credit, Editura Universitară, București, 2005;
Turcu Ion, Operațiuni și contracte bancare – Tratat de drept bancar, Ediția a 5 a, Volumul 1, București, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Zapodeanu Daniela, Politici monetare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002;
Regulamentul nr. 3/1995 al BNR privind procedura de refinanțare, M.O. nr. 164/27 iulie 1995;
Normele B.N.R. privind lichiditatea valutară nr. 10/1996;
Rapoarte anuale ale BNR, disponibile pe www.bnr.ro;
Raport asupra inflației, disponibil pe www.bnr.ro;
Seturi de date ale BNR disponibile la www.bnro.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cap. 1 Banca Națională a României (ID: 110845)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.