Cantecul Orfic al Poetului Creator de Lume

2.7. Cântecul orfic al poetului creator de lume

Gândirea poetică este asemeni unei păsări ce se înalță din magma dispozițiilor preconștiente, cenzurate de matricea stilistică apriorică, pentru a atinge fărâma de transcendență, la granița dintre sacru și profan. Trăind în orizontul misterului, poetul are cutezanța de a întrezări absolutul, fiind dornic de-a simți lumina unui țărâm intuit și visat.

Anton Pann din piesa omonimă, definește poeții drept „neadormiții, chinuiții, nerăsplătiții luminii”, care nu se pot scuti de atingerile cu țărmurile care-i strică până-n măduvă. El consideră că „niciun cântec și nicio înțelepciune n-ar ieși din strunele noastre dac-am goli atingerile”, susținând că nicio societate nu e nepotrivită pentru poet.

Piesa postumă, „Anton Pann”, publicată în 1964, este o dramă care dezvoltă condiția creatorului sortit să cunoască dezamăgirea și solitudinea, fiind surprins momentul morții bardului.

Anton Pann, un cuțovlah cunoscut ca poet, dar și ca folclorist, compozitor de muzică religioasă, protopsalt, este numit de către Mihai Eminescu, în poezia sa intitulată „Epigonii”, „finul Pepelei” , cu mintea isteață „ca un proverb”, aluzie la pasiunea sa de a aduna într-o colecție remarcabilă harul înțelepciunii paremiologice a poporului român și duhul vorbelor cu tâlc. A manifestat interes pentru muzica românească din periada fanariotă, tipărind cântece de lume de inspirație otomană și bizantină, făcând cunoscut lumii melosul vechilor piese de curte.

Talentul său s-a manifestat și în muzica bisericească, unde a introdus specificul imnologiei de factură bizantină, fiind și un vestit interpret al cântecelor pentru petrecere, cântând la lăută, cobză și chitară.

Anton Pann din piesa lui Lucian Blaga are anumite constante biografice prezente și la poetul rapsod, dar nu se identifică, în totalitate, cu acesta.

Acțiunea piesei este proiectată în Șcheii Brașovului, în anul 1830, cronotop care coincide cu biografia poetului Anton Pann. În plus, cei doi au și o îndeletnicire comună, personajul blagian fiind „poet” și „cântăreț de strană”.

Aceștia au comună pasiunea pentru aventură, spiritul ludic și iubirea pentru lume, angajarea socială și altruismul, dar Blaga se arată interesat de condiția ontologică a unui poet care a impus o direcție literară, mai mult decât de o factologie biografică.

Piesa îl surprinde pe Anton Pann în perioada maturității creatoare și în amurgul vieții, când a ajuns să cunoască notorietatea și o oarecare autoritate câștigată prin efortul său creator. Eroul își conștientizează potența creativă și are măsura corectă a talentului său, dar trăiește în penurie și delăsare, amânând mereu celebra operă pe care dorește să o editeze. Cântecele și stihurile sale animă sufletele celor ce se strâng la cârciuma Nușcăi, numită sugestiv „Povestea vorbei” ca și viitoarea operă a acestuia.

Opera sa nu numai că întreține voioșia ca la vestitul han sadovenian al Ancuței, ci are puterea de a marca și schimba destine, cum se va vedea în finalul piesei, în dialogul dintre erou și poștașul-haiduc, Panțu. Versurile sale vorbesc despre vitejia haiducilor, despre speranță și adevăr, dar și de iubire și dor, fiind angajat de bărbații îndrăgostiți să compună versuri pentru iubitele lor, logosul lui fiind o energie care leagă sub semnul veșniciei inimile îndrăgostite. El are darul, așadar, de a schimba statutul social și civil, legând tinerii sub pecetea versurilor care vehiculează eticul și frumosul, dar nu are puterea de a-și păstra, pentru sine, ființa iubită . La fel ca Manole, poetul-creator va oferi lumii un monument spiritual, dar își va pierde singura parte a sufletului vie, pe Ioana , împreună cu Gabi, fetița lor.

În incipitul piesei este invocată o lume burlescă, dornică de a-și trăi clipa, dominată de vorbe de duh și oameni veseli, ca Spudercă, Cocorandu și Bidu care încearcă să-l persifleze pe erou, pentru a-l determina apoi să le potrivească niște stihuri. Sunt oameni liberi în cuget și manifestări, simbolizând duhul lumii, dornic de petrecere și râs, stimulați fiind de imaginea nurlie a apetisantei hangițe. Comesenii îl iau peste picior pe poet, un trubadur întârziat, spunându-i că i-a zburat cucul din ceas în pădure și i-a cântat o singură dată, aluzie la credința populară că această pasăre, prin cântecul ei, te anunță câți ani mai ai de trăit.

Eroul îi invită la masă, vorbindu-le metaforic de raza de soare intrată pe fereastră, pe care poți s-o atingi cu mâna, iar atingerea minunii e ca o explozie. În ciuda aparentei atmosfere frivole, mesajul este profund: lumina sinonimă cu o cunoaștere profundă, odată atinsă, duce la alienarea ființei dornică de a zări fulminația luminii transcendente și de a zări coloristica de curcubeu a absolutului.

Anton Pann o curtează ludic pe Nușca, complimentând-o, dar nu uită să specifice superioritatea și unicitatea Ioanei, soția sa. Farmecul hangiței este o sursă de inspirație pentru cântecele sale, iar atmosfera amintește de trăirile orgiastic-dionisiace ale petrecerilor bacantelor. Aici nimeni nu e treaz, numai vinul, iar Nușca e caracterizată de poet un „vin nebotezat”, o fată de poveste născută între două împărății, „a neamțului și a turcului”.

Se insinuează o atmosferă mitică de cânt și veselie, desprinsă din atemporalitate, domintă de Anton Pann și de hangița zvârlugă, „cu obrajii ca două ridichi roșii”, cum nu se mai pot întâlni în Țara Bârsei, cu excepția celor ai Ioanei. Nușca îl ironizează pe bard, replicându-i că nu se mulțumește cu cele două ridichi roșii din obrajii nevestei de acasă, de vreme ce poate avea „o răsadiță întreagă pe la curțile altora”.

Ochii căprui ai Nușcăi, motiv de poezie, își schimbă culoarea în verde, când ea privește afară spre seninul albastru, frumusețea femeii fiind proteică asemeni personajelor basmice. Drumurile întortocheate ale lumii, trec anevoioase pe sub sprâncenele femeii, care devine liant între mit și realitate.

În discuțiile de la cârciumă, este evocată o altă figură de mit și legendă, haiducul Groza, care posedă capacitatea de a se metamorfoza, neputând fi prins de Stăpânire. Personalitatea lui e aureolată de faptele-i de vitejie colportate de zvonistica locului, Anton Pann fiind atras de magia acestuia, dedicându-i versuri, în timp ce închină în cinstea lui, eroul care „umblă (…) prin Bran prin făgădău / prin țara Brașovului” , pentru a ține răscrucea coviltirilor străine și a dezbrăca femeile săsoaice.

Schimbarea permanentă a măștilor identitare ale haiducului nu numai că provoacă deruta generală, dar îl plasează în categoria personajelor care par a irumpe dintr-o metarealitate sau dintr-o realitate mitică, ancestrală. El e un vârf justițiar care împarte săracilor dreptate, dar numai în zilele de sărbătoare. Presupunerea tuturor e că, în restul zilelor, el pare un om ca toți ceilalți, banal, fapt care trezește suspiciunea permanentă a fiecăruia că ar putea să fie chiar haiducul.

Hanul este vizitat de un ursar care, punându-l pe urs să joace, le spune tuturor de puterea magică a animalului de a-l dibui pe cel ales. Ursul se îndreaptă hotărât spre Anton Pann, acesta fiind, după spusele ursarului, omul în care sălășluiește Sfântul Duh. Este reluată concepția blagiană despre creatorul stăpânit de harul sau nebunia sacră, acesta neputându-se sustrage acestei chemări interioare care-i surmotează actele volitive. Ursul îl atinge cu „roua botului și cu mirosul primăverii”, eroul întrebându-se dacă este crai ori vlădică, fiind sugerat dublul statut al poetului: beneficiar al harului divin și a unei înțelegeri a lucrurilor deasupra conștiințelor comune, dar sclav acestui dar și lumii pentru care creează.

Anton Pann se adresează convivilor cu apelativul „blajinilor”, aparent nepotrivit cadrului, dar cu reale conotații mitico-populare. Blajini, sărbătoriții în duminica Tomei, sunt numiți în folclor și Rohmani, cuvânt de origine dacă, semnificând „Sfântul Luminos”. Potrivit unor eresuri, aceștia ar fi primii oameni născuți pe pământ care conviețuiesc cu soțiile lor doar pentru a procrea, o lună pe an, după care se retrag în lumea nevăzută. Sunt ființe incapabile de a săvârși răul, fiind preocupați de rugăciuni în folosul oamenilor. Potrivit altor credințe, ei ar proveni din copiii morți înaine de botez, ei constituind stâlpii pe care se sprijină lumea. Blajinii sunt văzuți ca urmașii celor care nu au mai trecut marea împreună cu Moise, staționând lângă o insulă mitică situată în apropierea raiului.

În acest context, lumea înfățișată de Blaga la han, ar căpăta alte valențe, fiind un spațiu magic populat de ființe care întrețin mitul fericirii, asemeni Blajinilor. E un topos al creației, o îndepărtată patrie a poeziei spre care aspirau și romanticii germani, desprinsă de realitatea cotidiană tragică, un loc de unde creatorul își extrage sevele creației.

Apariția pandurilor la han și presupunerea acestora că Anton Pann ar putea fi prezumtivul haiduc, prin atitudinea sa de nesupunere în fața lor, i se pare pertinentă și măgulitoare bardului, cu toate că se consideră cam bătrân pentru asemenea vitejii. Există o similaritate între cei doi: haiducul mânuie arma dreptății, poetul mânuie cuvântul pentru denunțarea inechităților. Primul luptă pentru libertatea socială, celălalt pentru libertatea morală și pentru posibiliatea exprimării neîngrădite a cugetului. De aceea, va brava în fața Saftei, spunându-i insinuant că pandurii i-au pus în piept carabina și lansează o ipotetică salvare a sa în codri, pe urmele marelui haiduc.

O ală asemănare dintre cei doi este dubla îndeletnicire: ca și haiducul, Anton Pann este pentru toți cântărețul de strană talentat în arta mânuirii cuvintelor. În timpul liber, el are o ocupație cunoscută mai puțin de alții, aceea de a scrie versuri de amor pentru diferiți îndrăgostiți găsiți de Cona Safta, care nu este tocmai cinstită în această afacere, dosindu-și câștigul într-un ghiveci cu flori.

Modul său de a-și duce zilele îi cam displace, deoarece este obligat să iasă din sine și să se dedubleze mereu în persoana celor care-l angajează, conștient că și-ar schimba identitatea în contumacia lui Groza, idealul spre care acesta aspiră.

Bardul se plânge Saftei, codoașă care vinde iubirea în cuvinte, că de șase ani, de când s-a mutat în Șcheii Brașovului de la Târgoviște, nu și-a mai permis să trăiască în sine și pentru inima sa, fiind nevoit să iubească pentru toți „nevârsticii și vârsticii”. El mărturisește că e sătul de o exitență rătăcitoare care-l mână doar spre afundături existențiale, simțindu-și soarta furată.

Safta, o femeie de vreo șaisezi de ani, locuiește într-o casă plină de mobile vechi și icoane, de la fereastra căreia se zărește turnul Bisericii Negre și acoperișul Sfintei Cetăți a Brașovului, descriere în contrast cu îndeletnicirile ei, mai puțin nobile. E și ea un personaj ambiguu, e asemeni bătrânelor din basm, care rareori sunt ceea ce par, ieșind în calea voinicilor, venite dintr-un spațiu ancestral, pentru a-i ajuta la împlinirea destinului lor.

Soarta poetului e potrivnică acestuia, fiind încolțit de creditori, de aceea e nevoit să-și vândă talentul unor domni mai norocoși și să înalțe ode unor domnișoare iubitoare de sihuri.

Safta încearcă să-i demonstreze frumusețea acestui colț de lume, locul care „se alege sub cer, dar numai pentru ochii care știu să vadă”, așadar absolutul se oferă parțial sufletelor care, deschise ca un receptacul, absorb în ele lumina divină.

Fetele Brașovului, în opinia Saftei, umblă minunat, știind fiecare ce e dactilul, având iambul sub coapse, „parc-ar număra silabe când se plimbă. Crește fiecare în școala poeziei”. Această viziune întărește ideea că lumea prezentată în piesă este simbolică, ilustrând un spațiu al creației deschis spre cântecul universului, motiv reluat în dramaturgia blagiană.

Cu toate că Safta îl ciupește la venituri, Anton Pann nu acționează conflictual în această relație, ajutând-o în aranjamentele sale cu scop matrimonial, ea contribuind, indirect, la desăvârșirea operei, prin solicitările ei, deseori agasante, de a fi productiv în plan literar.

În clipele de teroare existențială, refugiul lui Anton Pann este creația, el fiind obligat să compună stihuri prin angajamentul față de Safta care nu-l slăbește deloc și nu-i oferă relașuri. Propria suferință devine vers îmbrăcat în sentimente autentice, cu un lirism vibrant prin emoțiile transmise, arta fiind o formă de catharsis.

Considerăm că, prin Anton Pann, Blaga se mărturisește pe sine, arătând că, în momentele de adâncă restriște existențială, suferința profundă se împletește cu poezia, artistul devenind un mare creator prin suferință, o cale de a accede spre absolut și în dogma creștină. Se impune să precizăm că, prin urmare, orice operă artistică devine produsul defulării unei cantități imense de suferință. Poetul își liricizează durerea pentru a vindeca și purifica sufletul celorlalți, fiind un sacrificat în vederea atingerii unui ideal nobil și altruist. Poetul este un ales, dar și un damnat al destinului de la care nu poate abdica.

În aceeași situație se găsea și Blaga care ajunsese la maturitatea creației într-un context social și politic nefericit, trăind vitregiile istoriei, dar a continuat să vorbească oamenilor despre frumos și cunoaștere, despre ingratitudinea unei lumi necruțătoare, pentru care își metamorfozează tristețile sufetești în bun spiritual, în artă.

Pentru a avea inspirație, artistul trebuie să simtă pasiunea creatoare care necesită o atmosferă specifică, încărcată de romantismul întâlnirilor amoroase, fapt care îi răpește răgazul clipei de iubire proprii, ducând la nemulțumiri matrimoniale.

În acest context, angajat fiind de un oarecare Napoleon Furnică ( apelativ ironic prin asocierea unui nume istoric sonor cu denumirea unei vietății iraționale) să-i compună versuri pentru domnișoarea Catinca Stinghe, poetul Anton Pann dorește să simtă real fiorii primei iubiri, apărând noaptea în calea acestora ca un fals brigad, iar logodnicul, nerecunoscându-l îl împușcă.

Fatalitatea inițiativei sale se datorează nevoii poetului de a-și experimenta pe viu opera, de a se transpune în trăirea universală, iar imposura sa nu e altceva decât o încercare de a simți erosul demultiplicat în mii de fețe.

Ioana îl caută pentru a-l aduce în spațiul familial, dar el îi cere înțelegere și să rămână ceea ce e: ”Ca un vis aș vrea să treci prin lumea asta (…) tu poți să rămâi ceea ce ești…lumină, numai lumină”.

Ioana este femeia care se situează comportamental între Mira lui Manole și Ana lui Noe. La început, la fel ca Mira, îi oferă iubirea necondiționată, sprijinindu-l pe bărbatul iubit, ocupându-se singură de treburile domestice, contribuind, indirect, la desăvârșirea operei acestuia. Apoi, devine o Ană nerăbdătoare și neîncrezătoare, ajungând să-și părăsească soțul în cel mai anevoios moment al vieții acestuia. Ea refuză să-l înțeleagă, dar își va redescoperi iubirea sacrificială, în final, revenind cu înțelepciune pentru a fi aleanul ultimelor clipe de existență ale poetului.

Corespondența cu viața lui Lucian Blaga este destul de transparentă aici, deoarece, în acea perioadă poetul dramaturg, căsătorit fiind, trăia o fecundă poveste de iubire cu o altă domniță, Vania Gherghinescu, căreia îi mărturisea într-o epistolă despre piesa „Anton Pann” pe care o considera un pretext de a rememora amintirile de neuitat, de când cei doi străbăteau Șcheii și ea, jucăușă și plină de tinerețe a aruncat flori unor zidari ce restaurau o biserică, dându-i poetului sentimentul unei renașteri italiene, dar și motiv de fertilitate creativă.

Poetul este cotropit „cu dulceață” de Ioana, pe care o iubește sincer și profund, fiind măcinat „între ispite și nevoi”, dornic să râdă pentru a-și putea trăi existența plină de amărăciune. Nu-și poate concepe viața fără Ioana și Gabi, de aceeea încearcă persuasiv să-și motiveze acțiunile, prin prisma condiției sale de artist și creator, explicându-i femeii de necesitatea de a surprinde în creația sa sentimente străine pe care trebuie să le experimeneze pentru le putea înțelege pe deplin.

Lumina ce i se arată este fulgurantă, rămânând doar cu cenușa focului stins, iar lumea devine, pentru el, „vuiet deșert” , lumina călăuzitoare fiind iubirea pentru cele două, mamă și fiică.

Câteodată, când rămâne singur în cârciumi, Anton Pann lăcrimează cât livada ce se freamătă „în răcoarea serii”, speriat de gândul că ar putea s-o piardă pe Ioana, gluma, cântecul, tristețea și iar, pe Ioana, femeia fiind începutul și sfârșitul existenței sale.

Ioana nu înțelege că foamea de lume a soțului ei este, în esență, nevoia de absolut a poetului care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru creație. Egocentrismul Ioanei cenzurează libertatea creatorului de frumos, Anton Pann având nevoie de gustul aventurii pe care să-l sublimeze în artă.

Monotonia oferită de Ioana îl face să-și dorească ocazionale înflăcărări și efuziuni sentimentale care să-i ofere elanul vitalist și creator, dar profunzimea simțirii sale este destinată Ioanei, căminul conjugal fiind constanta esențială a vieții sale.

Iubirea pentru fetița sa, Gabi, e ca o primăvară în sufletul său, anotimp resimțit doar o dată în viață, când a întâlnit-o, prima oară, pe Ioana.

Poetul simte nostalgia neîmplinirii, considerând că, în tablele sorții, menirea lui era să ajungă haiduc, să fie admirat și iubit de nevestele tinere și fetele din împărăția nemțească și otomană. Dumnezeu, însă, l-a ademenit cu cântecul, sugestie a fapului că artistul este un reprezentant al melosului divin, un înzestrat superior. În loc să trăiască bucuria de a reteza cu paloșul capetele bogătașilor samavolnici, a ajuns să reteze doar capete de trandafiri.

Poetul îi explică Ioanei sacrificiul creatorului, spunându-i că focul nu poate fi întețit de suflul vântului între patru pereți, aripile devin o povară pentru păsări când sunt între gratii, iar creatorul nu poate cânta în absența lumii, fiindu-i necesar să înfrunte valul, întâmplarea și oamenii.

Anton Pann este conștient de alternativele oferite de viață, dar nu poate renunța, ca și Manole, la partea sa de creator. Drama artistului se consumă între această permanentă pendulare între necesitatea de a reprezenta duhul mulțimii prin sine și nevoia de a-și trăi propria existență. El știe că arta cheltuie cei mai frumoși ani din viață, cerând dăruire totală, sacrificiu și multe renunțări, dar continuă să-și provoace soarta, sperând că Ioana va înțelege ce înseamnă să stai alătuiri de deținătorul unui har creator.

Înnoirea permanentă a gamei de tonalități sentimentale reunite în cântec presupune încercarea unor infinite tentații ale sufletului, iar Nușca reprezintă o astfel de provocare, ea însăși știind că flirtul ocazional este în folosul artei. Semnificativă în acest sens este discuția din finalul piesei dintre cei doi, când poetul îi spune femeii că e făptura cea mai minunată din toată zarea pe care ochii omului o pot cuprinde, iar Nușca îi răspunde că, firește, după Ioana, singura boală de care suferă bardul. Știind că e o amăgire pentru sufletul lui Anton Pann, își motivează refuzul de a-l vizita acasă, tocmai prin faptul că a așteptat să se vindece de dorul și maladia numite Ioana.

Aventurile sale cu substrat amoros nu reprezintă o abatere etică gravă, ci o formă ludică a artistului de a ceda tentației pentru a avea inspirația necesară creației.

Factologia piesei are drept ax fundamental acest joc al dedublărilor personajului eponim care va ajunge să pătrundă în înțelesul misterios al destinului creator, prin cruntă suferință. Rănit de gelozia lui Napoleon Furnică, bolnav și însingurat, încolțit de oameni și creditori, eroul are revelația faptului că de multă vreme el nu mai trăiește un destin propriu, ci o viață pusă în slujba lumii.

Tipograful Ciurcu Petroniu, după ce îi tipărește patru opere, îi cere bani pentru aceste ediții, motivând că a ieșit în pierdere, cu toate că afacerea sa tipografică înflorea. Protopopul de la Biserica Sfântul Niculae îl înștiințează brutal că este concediat pentru absența de lungă durată, scuzându-se că boala acestuia i-a făcut, pentru o vreme, îngăduitori, dar îndeletnicirile poetice ale lui Anton Pann nu sunt tocmai menite să facă cinste fețelor bisericești. Acesta îl întreabă cu subînțeles că „Unde scrie că un cântăreț de strană trebuie să fie stâlp de biserică”

Viața îi va oferi un premiu, când poștașul Panțu, pe care-l cunoștea demult, fiindu-i aproape în momentele cruciale, își desconspiră adevărata identitate, arătându-i că el este haiducul Groza, el a fost și ursarul, și paznicul întâlnit în noaptea fatală când Ioana a plecat pentru totdeauna, cu toate că a făcut-o să înțeleagă marea ei însemnătate în existența sa: „Tu ai intrat în mine, tu ai devenit sângele meu, ziua mea și noaptea și străfundul, tu ești izvorul, aerul, lumina”.

Haiducul îi cere prietenia și-i promite că le va căuta pe cele două ființe iubite să i le aducă acasă, lucru care-i pare poetului nerealizabil.

Anton Pann este un Manole care trăiește două iubiri ireconciliabile: cea pentru familie și cea pentru artă, care devine un cântec închinat unei lumi regăsite în fiecare stih, emoție și cuvânt, dar nu și în persoana creatorului.

Stăpânirea organizează o petrecere, un bal mascat, unde poetul, sub masca haiducului, încearcă o formă de împăcare cu lumea și cu sine. Această descătușare de energii prin dans și muzică e prilejul cel mai potrivit al poetului de a ieși din această viață într-un mod apoteotic.

Împrumutând personalitatea haiducului, poetul dă un răspuns pertinent lumii care l-a adulat, dar l-a și contestat, obținând ceea ce orice creator își dorește, certitudinea recunoașterii publice sub masca alter-egoului său, amândoi fiind purtătorii stindardului dreptății și al curajului de a vorbi în numele celor care fie nu au știut cum să se exprime, fie nu au știut ce să facă.

În final, se destăinuie unei măști necunoscute, care se dovedește a fi chiar Ioana întoarsă pentru a fi alături de cel iubit, pe care vrea să-l înțeleagă și să-i stea alături. Ei îi va spune că întreaga lui viață a fost o permanentă dăruire, un drum în care a fost însoțit de patimă și joc, dar care i-a adus în adâncul sufletesc numai suferință: „Glumele și râsetele mele au scânteiat o clipă peste un adânc de tristețe”.

Rememorându-și existența, îi va spune Ioanei că, de multe ori, a fost încercat de una sau mai multe aventuri de iubire, dar stăpâna inimii sale a fost o unică iubire devenită de neîndurat.

Moartea lui se va produce sub ochii Ioanei, fiind dus pe ultimul drum de poștașul-haiduc Panțu, care rostește un epitaf metaforic , prin care îi atribuie poetului veșnicia, spunând că acesta va ști să meargă, cu ochii deschiși spre cer, după Drumul Robilor.

Piesa „Anton Pann” poate reprezenta o transpunere alegorică a cântecului de lebădă al poetului, glasul orfic al celui care-și strigă iubirea pierdută și regăsită prea târziu, fiind prezentată dimensiunea interiorității categoriale a bardului, trăirile sale subiective, conștiința damnației și a înălțării, primatul creației în fața alegerilor vieții. Nu există în această operă nicio cocnire conflictuală de forțe dramatice, ci o confruntare ideatică a unor personaje profund meditative dominate de acute trăiri lăuntrice, care încearcă să-și radiografieze faptele, izbânda sau eșecul, în lupta cu viața și destinul, țintind mereu spre superioriatea condiției existențiale, spre angajare morală, socială și esetică.

Lumea piesei are aroma medievală, cu luminile spectaculare ale interferenței dintre Apus și Răsărit, în care se creionează imaginea unui om de excepție, care trăiește drama solitudinii și a incapacității de a se încadra în interesele umane meschine, opacitatea de valoare, fiind un răzvrătit și un dionisiac stăpânit de beția cuvântului. Trăind într-o lume concupiscentă, speculat de avizii negustori de artă, Anton Pann rămâne cântărețul boem, trubadurul vesel, eternul peregrin al vieții, remunerat necorespunzător de galantomul său Mecena, ipostazat în persoana Coanei Safta.        

Prizonier al unui destin nedrept, eroul își consumă resemnat viața, până ce, cu inima “arsă”, va constata că toate cântecele au amuțit pentru totdeauna și că e timpul să pășească spre zona de cer a condiției sale cosmice.

Blaga a surprins nu numai orașul adolescenței sale, ci propria dramă a căutătorului de absolut, trăitor sub zodia misterului ce i se refuză, dominat, ca și Antton Pann de magica nebunie ce vrea să se cheltuie în artă.

.