Cantecele Rituale Funerare din Nordul Mehedintiului Si din Timocul Sarbesc

Cântecele rituale funerare din nordul Mehedințiului și din Timocul sârbesc

1. Ceremonialul/ritul funerar în zona nordică a Mehedințiului și în Timocul sârbesc

1.1 Ce se înțelege prin ceremonial, ritual și rit?

1.2 Riturile de trecere. Înmormântarea

1.3 Cultul morților

1.4 Structura ceremonialului funerar

1.5 Ceremonialul funerar pentru tinerii nenuntiți

1.6 Hora de pomană

2. Cântecele rituale funerare în zona nordică a Mehedințiului și în Timocul sârbesc

2.1 Delimitări între bocet și cântec ritual funerar

2.2 Cântecul zorilor în zona nordică a Mehedințiului

2.3 Alte cântece rituale funerare din zona nordică a Mehedințiului

2.4 Cântece rituale funerare și bocete la românii din Timocul sârbesc

3. Situația actuală a cântecelor rituale funerare

3.1 Sate în care se mai păstrează cântecele rituale funerare

3.2 Sate din care au dispărut cântecele rituale funerare

“Suntem totuși siguri de un lucru : pretutindeni în lumea tradițională, moartea este sau a fost considerată o a doua naștere, începutul unei noi existențe, spirituale. Cu toate acestea, cea de-a doua naștere nu este naturală precum prima – nașterea biologică; adică nu este „dată”, ci trebuie creată ritual. În acest sens, moartea este o inițiere, o pătrundere într-un nou mod de a fi.” – Mircea Eliade

CAPITOLUL I

Ceremonialul/ritul funerar în zona nordică a Mehedințiului și în Timocul sârbesc

Ce se înțelege prin ceremonial, ritual și rit?

Întâlnim adesea fie în presă, fie în discuții cotidiene termeni precum: ceremonial, ritual sau rit. Pentru a înțelege mai bine conceptele de ceremonial, ritual și rit trebuie să facem apel la definițiile acestor termeni oferite de D.E.X. În D.E.X. termenul ceremonial este explicat astfel: „totalitatea regulilor sau formulelor de etichetă întrebuințate la o anumită ceremonie”, noțiunea de ritual este astfel explicată: „rânduială a unei slujbe religioase, ceremonial religios; ceremonial desfășurat după reguli tradiționale, cu prilejul nașterii, căsătoriei, morții, cu prilejul semănatului sau al culesului etc.”, iar ritul este definit ca „ritual, rânduială, tipic”. Despre rit s-a spus că este atât „un fapt social total [cât și – subl. n.] un obiect științific total” fiind obiect de studiu pentru mare parte din științele umane. Ritualul, privit „ca act social […] vizează […] gestionarea simbolică a prezentului”.

Mihai Coman folosește pentru a desemna un singur concept doi termeni, când termenul rit, când termenul ritual, afirmând că “ritul este semantic obscur” și că “în cadrul științelor sociale, termenul ritual se aplică unor serii deosebit de variate de manifestări: obișnuințe, datini (obiceiuri), protocoale de comunicare, etichete, convivialități, performanțe (teatralizări), ceremonii etc.”.Însă unii savanți privesc ritul ca fiind deosebit de ceremonie sau ceremonial. Dacă ritul constituie o activitate ce ține de o superstiție sau o credință, o activitate reiterativă ce are ca scop obținerea unui efect benefic sau a unui efect malefic, ritualul se prezintă ca o dramatizare a ritului. Pe de altă parte ceremonialul reprezintă un tip de activitate cultică sau laică ce are drept scop consacrări sau confirmări solemne, fie periodice, fie ocazionale și care este realizată de o persoană sau de un grup în fața unor spectatori ce împărtășesc un anumit cod axiologic.

Mulți cercetători privesc conceptul de rit ca fiind sinonim cu acela de ceremonie, ceremonial sau cu cel de ritual. Toate cele trei noțiuni au o puternică legătură între ele.

1.2 Riturile de trecere. Înmormântarea

Ca pentru orice om și pentru țăranul român viața este marcată de trei mari etape: nașterea, căsătoria și moartea. Fiecare dintre aceste etape fiind marcată de anumite rituri numite rituri de trecere deoarece nașterea, căsătoria și moartea sunt momentele semnificative ale trecerii omului (sufletului) prin lume, ale marii treceri. Aceste rituri au rolul de a marca “ciclicitatea vieții […], de a transmite normele, valorile, tabuurile, superstițiile legate de noul ciclu de viață, realizând integrarea individului în comunitate”. Altfel spus, ritualul are menirea de a aduce ordine în existența individului și totodată de a o împlini.

Arnold Van Gennep oferă următoarea clasificare a riturilor de trecere: rituri de separare (preliminare), rituri de limită, de prag (liminare) și rituri de agregare (postliminare) cu specificația că în cazul funerariilor riturile de separare sunt mai dezvoltate. Referitor la moarte Mircea Eliade afirmă: „pentru omul religios moartea nu înseamnă sfârșitul vieții, ci este doar o altă modalitate a existenței omenești”, fapt caracteristic concepției despre viață și moarte a românilor. Moartea reprezintă o trecere a pragului dintre lumea cu dor și lumea fără de dor. Tot Mircea Eliade afirma despre ideea de prag: „pragul arată atât granița dintre «înăuntru» și «afară», cât și posibilitatea de trecere dintr-o parte în cealălaltă”, trecere imaginată ca o călătorie.

La români ritualul ortodox de înmormântare s-a suprapus unui ritual funerar păgân a cărui vechime este dificil de estimat. Funcția principală a acestui ritual este aceea de a reinstaura armonia ruptă prin plecarea unui membru din sânul comunității. Ritualul funerar la români are caracter social, presupune un scenariu la care iau parte „actori specializați” și s-a păstrat în S-V țării, în partea de N-V a Olteniei (Mehedinți, Gorj), în sudul și estul Banatului, în sudul Transilvaniei, dar și la românii de pe valea Timocului, din Serbia.

Românii de pe ambele maluri ale Dunării cred că îndeplinirea riturilor funerare aduce liniște sufletului răposatului, iar neîndeplinirea acestor rituri poate avea efecte malefice asupra întregii comunități întrucât sufletul răposatului neintegrându-se în lumea de dincolo va reveni printre cei vii provocând pagube, boli.

1.3 Cultul morților

Moartea este privită atât de țăranul mehedințean, cât și de vlah (românul timocean) ca o trecere în lumea fără de dor, unde sufletul găsește odihnă și alinare ca răsplată pentru faptele bune pe care le-a săvârșit în timpul vieții pe Pământ.

De aceea nu se teme de moarte și dimpotrivă se pregătește pentru acest moment cu mult înainte de venirea lui, începe să-și strângă haine pentru moarte, batiste, prosoape și chiar bani pentru înmormântare (pentru a nu-i supune unor cheltuieli prea mari pe copii).

Moartea își face simțită apropierea prin diverse semne: dureri, boli, vise premonitorii, urletul câinilor, cântatul bufniței, cântatul cocoșesc al găinii etc.

Visele ocupă o poziție importantă în universul spiritual al românilor ca și în cazul altor popoare din întreaga lume și din toate timpurile, prin intermediul viselor oamenii intră în contact cu rudele, strămoșii, iar țăranii români nu se îndoiesc de veridicitatea viselor. Un astfel de contact stabilit cu sufletul unei persoane răposate este foarte frumos redat în Iliada, unde sufletul lui Patroclu i se înfățișează în somn lui Ahile:

„Iară când somnu-l luase, răpindu-i din gând orice grijă,

Blând revărsat peste el – că-l pătrunse-osteneala din oase,

Vajnic cu Hector luptând, lângă Troia bătută de vânturi -,

Iată la el că sosi duhul bietului frate Patroclu, ….”

Dacă în timpul vieții pământești a făcut foarte multe fapte rele în sufletul țăranului român încep să își facă loc temerile legate de soarta sufletului său pe lume-ailaltă și încearcă să le îndrepte, uneori chiar pe patul de moarte își cere iertare de la cei cărora le-a greșit, pentru a muri cu sufletul ușurat. La vlahii din Serbia, în trecut, persoanele care se chinuiau prea mult pentru a-și da sufletul erau arse „după ceafă cu fier înroșit […] spre a le înlesni moartea”, acest obicei poartă numele de lapot și este moștenit de la Tribali.

La înmormântare participă întreaga comunitate din care defunctul a făcut parte, participarea tuturor celor cunoscuți marchează dureroasa despărțire a acestora de cel decedat.

După înmormântare urmașii celui răposat îi aduc numeroase danii, pomeni fie în alimente, fie în haine pentru a-i liniști sufletul. Primul mare parastas în amintirea celui mort este făcut la șase săptămâni. În rândul românilor timoceni îndeplinirea tuturor riturilor legate de înmormântare a devenit aproape o „obsesie”, dovedind respectul adânc pentru strămoși.

Mai apoi se aduce izvorul, un copil sau o femeie curată aduce zilnic timp de patruzeci și patru de zile câte două găleți de apă la câteva familii de pe ulița mortului, aceste găleți sunt însemnate pe un băț (răboj), iar la terminarea celor patruzeci și patru de zile se merge la un izvor, se mătură simbolic apa și se dă drumul pe apă la o jumătate de dovleac uscat (cotovaică) cu două lumânări așezate în formă de cruce, aprinse în ea pentru a-i trimite lumină celui defunct, se împart 44 de colaci, un căpețăl, se face un bât din creangă de pom cu trei vârfuri pe care se pun flori, un prosop sau o basma și este dat de pomană celui care a dus izvorul. Colacii sunt așezați pe o stracatoare (strecurătoare țesută din lână, folosită și pentru a căra mâncare în ea) și apoi sunt împărțiți celor chemați la slobozit, atunci când primesc de pomană un colac aceștia zic: Bogdaproste!.

La timocenii din Serbia se sloboade apa la patruzeci de zile, atunci când se face și pomana de patruzeci de zile.

De asemenea la fiecare mare sărbătoare urmașii decedatului împart pe colăcei brânză, carne, ouă și diverse fructe sau legume. Atunci când apar fructele sau legumele primăvara și vara văduvele nu mănâncă prima dată până nu împart pentru cei morți.

1.4 Structura ceremonialului funerar

Ceremonialul funerar în Mehedinți este în mare parte același cu mici diferențe de la un sat la altul și foarte asemănător cu cel al românilor din Timocul sârbesc. Pentru a împlini întregul ceremonial de înmormântare urmașii celui repauzat se îngrijesc de respectarea fiecărui ritual cu scopul de a-l ajuta pe decedat să se integreze cum se cuvine în lumea celor drepți. Când este pe patul de moarte suferindul, cei din jur îl păzesc pentru a nu muri fără lumânare, lumina lumânării este cea care îl călăuzește spre lumea de dincolo și de aceea în momentul în care un om își dă sufletul trebuie să i se țină o lumânare în mâna dreaptă, în caz că moare fără lumânare cel astfel decedat este trecut în pomelnic: fără lumânare și așa este pomenit de preot în biserică de fiecare dată. În Timocul sârbesc în cazul în care o persoană moare fără lumânare timp de patruzeci de zile i se duce în altar lumânarea Raiului sau lumânarea mare.

De când bolnavul își dă ultima suflare și până este coborât în mormânt trebuie să fie parcurse mai multe etape și ritualuri.

Imediat după ce bolnavul moare este scăldat de persoane de același sex și de aceeași vârstă cu apă neîncepută (ca și la prima scaldă a nou-născutului pentru ca apa să nu fie influențată de duhurile rele) în care se pun flori de priboi, izmă și tămâie (apă ce va fi aruncată într-un loc dosit), în timpul scăldatului se ține o lumânare aprinsă în mâna mortului și apoi acesta este uns pe tălpi cu untdelemn (ca să nu sufere răni în timpul “marii sale călătorii”).

Mortul este îmbrăcat cu hainele de moarte, haine noi, curate, pe care de regulă oamenii le strâng pe parcursul vieții fiind conștienți de sfârșitul vieții acesteia, unii oameni doresc să fie îngropați în hainele de la nuntă. Apoi este așezat mortul în coșciug (numit în Mehedinti lemn sau tron,iar la românii timoceni tron, sănduc sau leagăn), pe lână, pe masă în odaia bună cu picioarele spre ușă, spre Răsărit, iar pe piept i se așează statul (lumânarea rulată pe ața cu care a fost măsurat mortul și coșciugul), la vlahii din Timocul sârbesc această lumânare are formă de svastică si i se pune un bănuț în centru. Există credința că sufletul celui decedat mai rămâne printre cei vii timp de patruzeci de zile și de aceea după înmormântare se pune zilnic bucătura (un pahar cu apă și un colăcel care se dau de pomană unui nevoiaș sau unui vecin).

Răposatul este ținut în casă trei zilpe care de regulă oamenii le strâng pe parcursul vieții fiind conștienți de sfârșitul vieții acesteia, unii oameni doresc să fie îngropați în hainele de la nuntă. Apoi este așezat mortul în coșciug (numit în Mehedinti lemn sau tron,iar la românii timoceni tron, sănduc sau leagăn), pe lână, pe masă în odaia bună cu picioarele spre ușă, spre Răsărit, iar pe piept i se așează statul (lumânarea rulată pe ața cu care a fost măsurat mortul și coșciugul), la vlahii din Timocul sârbesc această lumânare are formă de svastică si i se pune un bănuț în centru. Există credința că sufletul celui decedat mai rămâne printre cei vii timp de patruzeci de zile și de aceea după înmormântare se pune zilnic bucătura (un pahar cu apă și un colăcel care se dau de pomană unui nevoiaș sau unui vecin).

Răposatul este ținut în casă trei zile și abia apoi înmormântat, în tot acest timp pe fiecare seară era privegheat de rude și apropiați, cu acestă ocazie sunt rememorate întâmplări din viața defunctului și chiar momente vesele (motiv de râs, după cum spune zicala “Nu este nuntă fără plâns și mort fără râs”). Urmașii decedatului se îngrijesc ca să nu intre vreo pisică sau vreun câine în camera acestuia întrucât există concepția că astfel mortul s-ar putea face strigoi, pisicile și câinii sunt considerate animale impure, malefice.

În Timocul sârbesc mortul este ținut acasă două zile și apoi este înmormântat.

Pe parcursul celor trei zile în care mortul este ținut în casă vin rudele, vecinii și cunoscuții cu lumânare, aduc mortului flori și lumânări ca prin medierea mortului acestea să ajungă la răposații lor.

La românii de pe valea Timocului cei care au avut și ei un deces în familie aduc lumânări, pomnete, alimente, băutură, dând de pomană atât pentru cel decedat (fiindcă îl înlocuiește de strajă la poarta cimitirului pe răposatul său), cât și pentru răposatul său.

De asemenea mortul este bocit în fiecare dintre cele trei zile în care se mai află în casa sa. Sunt tocmite și zoritoare (3, 5 sau mai multe, dar numai în număr impar) pentru a interpreta dimineața Zorile, apoi și alte cântece rituale funerare: Pământe, pământe (cu varianta Țărână, țărână), Bucură-te mânăstire, iar la tinerii necăsătoriți Cântecul bradului (La brad). Zoritoarele performează cântecele rituale ținând în mână câte o lumânare cu batistă și busuioc. După ce zoritoarele interpretează cântecele rituale urmează ca rudele și femeile din familie să bocească răposatul, să se cânte, iar la ieșirea din casă a mortului bocetele acestora ating paroxismul fiind însoțite și de gesturi.

Într-un săcui se pun bucăți de marmură, mei, tămâie, un pieptene și un ou, de degetul mic se leagă un bănuț, se pune tămâie în gura mortului și bani de metal pe ochii acestuia. Astfel este pregătit mortul pentru călătoria sa prin vămile văzduhului.

Când se pleacă spre biserică mortul este scos cu picioarele înainte și se sparge o oală de lut, se fac opriri la răscruci, opriri numite hodini, și preotul citește mortul, se aruncă bani peste mort, pe drum zoritoarele performează cântecul Bucură-te mânăstire, iar la biserică se aprinde statul, se arde piedica (o ață de cânepă cu care sunt legate tălpile mortului) și se face slujba religioasă.

Coborârea în mormânt, numit în zona nordică a Mehedințiului boltă, este marcată de un punct culminant al bocetelor întrucât acum nu mai există nici o speranță ca răposatul “să se mai scoale”. Acum preotul aruncă vin în formă de cruce peste mort (stropirea cu vin a rămășițelor pământești este un obicei străvechi, probabil de origine indoeuropeană, amintit și în Iliada în timpul funeraliilor lui Hector), cei din cortegiul funerar aruncă flori peste mort, o mână de pământ, iar zoritoarele performează cântecul Pământe, pământe (sau Țărână, țărână). Cimitirul mai este numit și gropiște în unele sate din nordul Mehedințiului.

Un rit străvechi este “pomana peste lemn” (peste sicriu) care s-a păstrat în satul Cireșu, atunci se împart colăcei și pomnete (batiste simple, albe numite și gulere) în ale căror colțuri se înfășoară un ban de metal. După plecarea mortului de acasă o fată mătură camera în care a fost ținut mortul, iar la întoarcere de la cimitir oameni se spală pe mâini și merg la casa mortului pentru a servi prânzul.

La trei zile după înmormântare mortul este dres, merg la mormânt fata sau femeia care tămâiază mortul timp de patruzeci de zile și o femeie din familia mortului ( în alte sate merg trei femei), nu vorbesc cu nimeni pe drum (ca mortul să nu se facă strigoi), au trei fuse și lumânarea de la stat precum și tămâie. Este tămâiat mortul, iar cele trei fuse sunt înfipte pe lângă mormânt.

Mortul este tămâiat timp de patruzeci de zile și i se duce izvorul sau cum se mai spune i se cară apă. Apoi i se fac pomeni la trei zile, la șase săptămâni și la un an, apoi din jumătate în jimătate de an până la șapte ani, de asemenea cei din familia mortului îi dau de pomană mâncare și cu ocazia sărbătorilor mari de peste an. Zona de nord a Mehedințiului este destul de conservatoare „în ceea ce privește păstrarea acestor rituri și practici rituale”.

1.5 Ceremonialul funerar pentru tinerii nenuntiți

Ceremonialul funerar pentru tinerii care mor înainte de a se căsători include unele ritualuri ce nu sunt întâlnite în mod obișnuit la înmormântare. Unul dintre elementele ce fac distincția dintre un mort căsătorit și unul nelumit, necăsătorit este îmbrăcămintea. Un tânăr necăsătorit care decedează este îmbrăcat în straie de ginere, iar o fată nemăritată în haine de mireasă, spre a se cununa cu moartea după cum spune un vers al unei hore de pomană: “Sarac’ ćinereța mea/ S-o cununat cu moarćea..”.

Un alt element de o importanță deosebită în ceremonialul funerar al tinerilor nelumiți îl constituie aducerea unui brad din munte, “atins de moarte” (având măcar o crenguță uscată), ale cărui crengi sunt curățate până spre vârf, iar cele rămase sunt împodobite ca pentru nuntă (brad numit suliță) și care va fi înfipt la capul mortului. Bradul are rolul unei punți de legătură cu lumea de dincolo, spre deosebire de semnificația bradului în ceremonialul de căsătorie (simbol al tinereții și bunăstării). Se observă că bradul este un pom foarte strâns legat de momentele semnificative ale existenței la poporul român: este folosit la naștere, când, în Moldova se practică o înfrățire simbolică între copil și un brad; la nuntă este împodobit un brad cu flori de hârtie colorată, cu batiste, prosoape, fiind un simbol al prosperității și perenității, iar la înmormântare în Plaiul Cloșani se pune un brad împodobit (suliță) la mormântul tinerilor și mai puțin la cei în vârstă. În ceremonialul înmormântării bradul are rol de axis mundi, privit ca o punte de legătură între lumea profană și cea sacră.

Deosebirea dintre bradul împodobit la nuntă și cel împodobit la înmormântare este că cel pentru înmormântare trebuie să aibă măcar o creangă uscată (atinsă de moarte și ea ca și răposatul pentru care este tăiat bradul) și se aduce din pădure cu vârful înainte, fiind adus pentru un caz nefericit, special, pentru că în mod obișnuit pomii de la pădure se aduc cu partea de jos a trunchiului înainte, se observă o inversare acestei practici obișnuite. Acest brad este tăiat de bărbați tineri și purtat pe umeri până în sat (nu este adus în sat decât ziua), la intrare în sat bradul este întâmpinat de zoritoare care performează Cântecul bradului până la casa mortului și apoi la împodobirea bradului. Tulpina bradului este decojită și este înfășurată cu două fâșii de coajă de tei și apoi este pârlită, astfel căpătând aspectul colinzilor folosite de pițărăi. Acest brad are două denumiri în Plaiul Cloșani: suliță sau prăjină. În brad sunt aninate flori de hârtie colorată, lână, batiste.

Bradul tăiat pentru a deveni suliță la înmormântare nu mai este văzut ca benefic, purtător de noroc, ci ca o punte de acces spre lumea strămoșilor, aducându-ne aminte de șamanii altaici ce se cățărau în copaci pentru a traversa cerurile, pentru a transcende lumea profană. Mircea Eliade menționează că: „altaicii știu, de pildă, că «în buricul Pământului crește cel mai înalt arbore, un brad uriaș care-și înalță ramurile până la lăcașul lui Bai-Ulgän» adică până la cer”, astfel bradul ocupă o poziție centrală în universul spiritual al eurasiaticilor, el fiind considerat un fel de axis mundi ce unește cerul, Pământul și Infernul.

După cum reiese din Cântecul bradului bradul are un rol protector pentru sufletul celui răposat, servindu-i acestuia: „Vara ǧe umbrit/ Iarna ǧe scučit”. În unele zone ale țării, în care nu se găsesc brazi, „se împodobește o creangă de măr sau de prun sau și alt pom”, iar acest obicei își are originile în obiceiul romanilor de pune la mormânt un chiparos sau un brad.

La românii din Timocul sârbesc „se organizează nunta” pentru tinerii care au murit necăsătoriți în a doua săptămână după Paște. La mormânt se plantează un prun împodobit care nu este bine să se prindă și de aceea este mereu mișcat de cei care vin la mormânt.

1.6. Hora de pomană

Un obicei legat de comemorarea sufletelor celor morți este hora de pomană, obicei păstrat atât în zona nordică a Mehedințiului, cât și pe aria județului Dolj, dar și la românii din Timocul sârbesc.

Aceste hore de pomană pot fi privite ca un filon de legătură cu ancestrala civilizație geto-dacă, o moștenire de la străbunii noștri daci care se veseleau la moartea unui cunoscut întrucât se considera că acesta va ajunge în împărăția lui Zamolxis. Hore de pomană sunt oferite morților ori de câte ori se face horă în sat, la sărbători, dar mai ales în prima săptămână de după Paște – Săptămâna luminată . Cei din familia răposatului merg la horă cu colăcei, batiste, prosoape sau basmale legate la lumânări și cu lumânări simple. Primilor doi oameni din horă li se dau de pomană câte o batistă cu prosop sau basma și câte un colăcel, celorlalți câte o lumânare simplă, iar ultimei persoane din horă i se dă un colăcel și lumânare cu prosop sau basma, ei spunând bogdaproste. Atunci când cei din familia mortului renunță la doliu pun jos o batistă pe care calcă.

Hora este plătită de cei din familia mortului și are un ritm lent. Uneori aceste hore sunt însoțite și de versuri de un tragism sfâșietor, iată versurile unei hore de pomană din Prejna:

“Zucați lume, petraśeț,

Cu toț feriśiț sânćeț,

Zucaț sî va vesaliț

Sî pe min’ ma pomeniț.

Sarac’ ćinereța mea

S-o cununat cu moarćea,

Am fost cândva pe pamânt,

Acuma zac în mormânt.

În mormânt adânc sî răśe

N-am cu śine ma petrăśe.

Nu văd soare rasărind,

N-aud păsări śiripind.

Floare fui, floare tracui

Pe fața pamântului,

Viață,viață trecatoare

Će-ai stîns ca o lumanare.

Aprinđeț lumanarele

Cu baćistă lânga ele,

Colaśelu’ đe drum lung

Că ma duc sî ma tot duc,

Vămile să le petrăc,

Nouă hotară să trăc.”

Și la vlahii din Timocul sârbesc horele de pomană sunt date tot de familia celui decedat, mai ales pentru cei tineri sau morți fără lumânare. Sunt împărțite lumânări, batiste, colaci, flori și mâncare, iar cei care le primesc spun: „Sî prostască Dumnizău!”. Și aici cei din familia mortului când renunță la doliu calcă de trei ori pe o batistă.

CAPITOLUL II

Cântecele rituale funerare în zona nordică a Mehedințiului și în Timocul sârbesc

2.1 Delimitări între bocet și cântec ritual funerar

Dacă bocetul reprezintă manifestarea spontană, cu aspect de improvizație, a durerii simțite cu ocazia morții unei persoane dragi, cântecul ritual funerar constituie o creație cu formă osificată cu foarte slabe modificări de la un sat la altul sau de la o zonă la alta, în care este surprinsă moartea persoanei repauzate, dar care are un rol de inițiere a sufletului defunctului în vederea parcurgerii fără obstacole a drumului spre lumea de dincolo.

Aceste bocete și cântece rituale funerare își au originea în vremuri imemoriale, ele constituie un ultim strigăt către cel defunct, prin intermediul lor stabilindu-se un dialog cu răposatul prin care cei vii îl informează pe acesta de durerea pe care le-a provocat-o prin moartea sa sau îi transmit ultime sfaturi:

„Au, Savine, au

Au, Savine, aaau

Un’ će duśi, Savine, au

Savine, Savine,

Să pleśi, Savine, Savine,

Aaau tot đi la noi

Ćinereța tă, frumusăța tă, aau, Savine, aau

Nu ț-a pare rău đe frațî tăi, đe sora tă

Au, Savine, auu

Au, mâncaće-ar dâda, auu

Ne duśeam la oi

Au, Savine, auu…”

„ Scoal’, cutare, scoală

Śe će-ai mânecat

Đe nu će-ai sculat…”

Se observă că în cântecele rituale funerare nu apare noțiunea creștină de păcat, nu se amintește dacă răposatul a greșit cu ceva față de semnii săi sau față de Dumnezeu, fapt ce constituie un argument solid pentru originea precreștină a acestor creații.

Bocirea mortului (în nordul Mehedințiului a boci se spune a se cânta) reprezintă o practică ce a fost consemnată încă de la popoarele antice: egipteni, greci, romani, evrei etc. Grecii numeau bocetele trenii (θρῆυoι), iar romanii le numeau neniae, bocete care erau acompaniate de fluier sau trâmbiță, fiind încă păstrate în zone din „ Corsica, Sicilia sau Scandinavia”.

Cântecele rituale funerare au un foarte evident caracter inițiatic, prin intermediul lor zoritoarele îl îndrumă pe răposat pe o cale mai ușoară spre lumea de dincolo:

„ Că će duśi în altă lume

Une soare nu apune

Sama bine să îț iei

Să n-apuśi la mâna stângă

C-acolo îi calea strâmbă

………………………………

Să će-abaț la mâna dreaptă

C-acolo-i calea curată…”

Constantin Brăiloiu a atras atenția pentru prima dată asupra diferențelor dintre bocet și cântecul ritual funerar, respectiv caracterul de improvizație al bocetului și caracterul fix al cântecului ritual funerar, diferențe la nivelul melodiei: „melodiile cântărilor mortului – cu totul deosebite de ale bocetelor – înfățișează toate un tip pentatonic major, cu o semicadență finală…”. Aceste cântece rituale funerare aparțin unui fond cultural străvechi, chiar preistoric, prin temele și simbolurile puse în circulație, fiind totodată și un element de continuitate pe acest teritoriu. Vasile Pârvan considera că între băștinașii neolitici ai spațiului carpato-danubian și popoarele indo-europene ale tracilor a existat o continuitate realizată prin sinteză, prin transmiterea unor „credințe și superstiții” de la preindo-europeni la traci. Aceste credințe preindo-europene trebuie să fi vizat și concepția despre viață și moarte, despre postexistență întrucât civilizația preindo-europeană din acest spațiu geografic a fost una foarte dezvoltată cultural, aici ar putea fi menționat simbolul păsării din cântecele rituale funerare care face trimitere la zeitățile cu caracteristici aviare din preistoria sud-estului Europei aparținând acelei „old european civilization” studiate de Marija Gimbutas, de asemenea, tema Pământului-mamă întâlnită în cântecul ritual funerar intitulat Țărână, țărână amintește de cultele chtoniene ale carpato-danubienilor neolitici.

2.2 Cântecul zorilor în zona nordică a Mehedințiului

Cântecul zorilor reprezintă cel mai cunoscut cântec ritual funerar a cărui zonă de performare cuprinde sudul Banatului, nordul Mehedințiului, zona de nord-vest a Gorjului și Hunedoara, mai este numit și Zorile. Există și în Spania astfel de cântece rituale funerare numite Los auroros – Zorile care se cântă la înmormântarea copiilor.

Simeon Florea Marian constată că „numirea lor [zori – n.n.] le vine așadar parte de la zânele zori, cari se invocă spre deșteptarea celui repauzat, parte de la timpul când se cântă”. Acest cântec ritual face parte dintr-un ansamblu de cântece rituale funerare care însoțesc principalele evenimente de pe parcursul celor trei zile în care mortul este ținut în casă și până este dus la groapă, dintre aceste cântece putem aminti: La gulere, La lemn, La lumini, Fir,fir, fir , Plângeți voi patru păreți, Bucură-te mănăstire, Pamante, pământe etc.

Unii cercetători au considerat toate aceste cântece sub numele generic de Cântecul zorilor, dar Cântecul zorilor este acel cântec în care sunt invocate zorile pentru marea călătorie pe care o are de făcut sufletul celui răposat.

După cum îi spune și numele Cântecul zorilor se performează (se cântă/se strigă) dimineața înainte de ivirea zorilor. Atunci grupul de zoritoare (3 sau 5 femei „iertate”, dar cel mai des 3), care nu sunt îmbrăcate în doliu, vin la casa răposatului, se așează la fereastra camerei unde se află acesta, cu fața spre Răsărit, primesc de la familia mortului câte o lumânare cu batistă, basma sau prosop și cântă Zorile de trei ori. Zorile „prezintă structuri sonore cu număr restrâns de sunete , cu sau fără pieni, caracter silabic al desfășurării melodice corespunzându-i un ritm aproape măsurat (quasi giusto), iar melismele sunt în concordanță cu ritmul parlando-rubato”. În cântec se repetă de două ori fiecare vers.

Pentru a asigura continuarea acestui obicei zoritoarele cheamă și câte o femeie mai tânără ca ele să învețe cântecele. Zorile au un nucleu arhaic, „dur”, care este același în toate satele, doar unele motive mai diferă, în acest fel Zorile înregistrează mici variații de la un sat la altul. Peste aceste elemente arhaice, păgâne, s-au suprapus motive creștine: Hristos, scara de ceară, realizându-se un sincretism.

Acest cântec își are originile în cele mai vechi straturi ale culturii noastre, izvoarele sale trebuie căutate în preistorie, fapt atestat de caracterul arhaic al unor motive, al temei centrale. După „etnogeneza dacilor (prin sinteza indo-europenilor cu popoarele predace)” cultul solar își intensifică rolul în mitologia dacilor. Motivul cocoșilor negri ar putea avea legătură cu zeitatea ornitoformă reprezentată pe ceramica și în templele preistorice din toată zona sud-estică a Europei, amplu cercetată de Marija Gimbutas. Acest motiv apare și în mitologia nordică, în Edda veche: „…cocoșul cel negru strigă adânc sub pământ, în așezările tărâmului Hell.” Românii consideră cocoșul a fi vestitorul zilei, al zorilor, dar aici culoarea sa neagră este nefastă:

„Cocosăi negri cântară

Zorile sa revarsară…”

Motivul zorilor se află în strânsă legătură cu adorarea soarelui de către strămoșii noștri, dacii și romanii. Relicvele de la Grădiștea Muncelului atestă interesul dacilor pentru astronomie, pentru soare, iar romanii aveau o zeitate a zorilor – Aurora. În lucrarea Originea traco-dacă a limbii române Mihai Vinereanu ilustrează evoluția atât a cuvântului zori, cât și a cuvântului aur din radicalul proto-indo-european „aueus-, aus-”, ambele având însușirea de a lumina, a străluci.

De asemenea invocarea „zorilor, surorilor” ne amintește de mitul ursitoarelor, moirelor sau parcelor (ființe mitice surori ce stabilesc destinul omului):

„Zorilor, surorilor

Nu pripiriț a zori

Pan’ pe cutare-a gaći…”

Apoi este surprins „străvechiul mit al marii treceri” a sufletului în lumea de dincolo, ilustrat ca o călătorie inițiatică ce presupune transcenderea acestei lumi:

„A gaći, a-mpodobi

Cu podoabe đe matasă

Că pleacă sî el đe-acasă,

Cu podoabe đe arʒint

Că pleacă đi pe pamânt,

Đintr-o lume-n altă lume,

Đintr-o țară-n altă țară

Să-s facă scară đe śeară,

Sa suie la Iristos…”.

Motivul scării este de origine biblică, iar Mircea Eliade afirmă: „Practica scării funerare a supraviețuit de altfel până în zilele noastre.[…] scara este purtătoarea unui simbolism extrem de bogat și totodată perfect coerent, ea întruchipează plastic ruptura de nivel care face posibilă trecerea de la un mod de existență la altul; sau, în plan cosmologic, care face posibilă comunicarea dintre Cer, Pământ și Infern.”

În alte variante despărțirea de cei dragi și marea călătorie sunt prezentate mai amănunțit:

„Că-i mai lesne đe gaćire

D-asâlă đe đesparțâre

Cutare đe copiii lui

Sî đe toaće neamurile

Care mi-o trait cu ele;

S-asâlă đe đesparțâre

Sî đe ape mergatoare

Să đe lemne taietoare.

Eu acuma-s calatori

Pe-o poćeacă-nđelungată

Unđe n-am fost niśiodată

Dar acu ma duc, ma duc

Sângur ca un pui đe cuc.

Cucu zboară sus cântân

Sî eu merg pe zos plângân…”

„Śi cutare s-o gaći

Śi đe-ai lui s-o đesparț,

Đe copii śi đe nevastă

Śi đe toț ai lui đin casă,

Đe câmpu cu florile,

Đe munțî cu oile,

Đe luna cu soarele,

Đe śeru cu stelile,

Đe izvoare curgatoare

Śi đe vântu cu racoare.

Fața să i-o racorească

Doru să îl potolească.

Omu-n lume-i ca o floare

Cân îi vine śeasu moare.

Floare tot mai înfloreśće

Iară omu putrazăśće….”(variantă din Mărășești)

Secvența următoare descrie plastic lumea de dincolo:

„C-acolo-i locu frumos

Că-s merii toț înfluriț

Sî-s perii toț împupiț

Sî oameni đe-ai spoveđiț…”

Și aici își face simțită prezența influența creștină, lumea de dincolo este imaginată ca fiind o grădină a Edenului unde ajung „oamenii spovediți”, cei fără de păcat. Ea are și caracter uranian, este situată în cer, iar pentru a ajunge la ea sufletul răposatului trebuie să urce o scară, o transcendere a lumii celor vii. Motivul mărului („Că-s merii toț înfluriț”) a fost pus în legătură de Octavian Buhociu cu „arborele biblic”. În alte variante lumea de dincolo apare ca un loc al abundenței, o lume în care se petrece, dar finalul este dureros întrucât surprinde putrezirea, dezintegrarea celui răposat:

„Acolo sânt mesă-nćinsă

Cu facliile aprinsă

Sî cu paharele pline,

Cu azâmioare đe pâne

Tot cutare să le-nchine

Nu-nchină a veselie

Sî-nchină đe mare sâlă,

Închină să vacuiască

Sî-nchină să putrazască.”

Dacă la începutul cântecului zorile sunt rugate să „nu pripească a zori” (să nu se grăbească), la finalul cântecului apare o invocație către soare prin care acesta este rugat să răsară pentru a-i înlesni călătoria celui repauzat:

„Rasari soare, frațâoare,

Đe ia śeața munćelui

Sî pulbăru drumului.”

La Dâlma se cântă și Zorile de noapte, acestea sunt performate la apus:

„La un păr mare rotat

Cu frunza maruntă,

Cu umbra caruntă,

Śađe Dumnezău culcat.

Veniră două turturele

Sa cântară śi iele

Śî prin casă śî pe-afară

Pe Dumnezău nu-l sculară.

Veniră śî golâmbele

Śî sa cântară śî iele

Śî prin casă śî pe-afară

Pe Dumnezău nu-l sculară.

Veniră doi înʒerei

Śî sa cântară śî iei

Śî prin casă śî pe-afară

Pe Dumnezău îl sculară.

Doamne, cum ai mai facut

Śî pe iel l-ai înśeluit

Śî l-ai adormit,

Đe samă nu s-o bagat

Śî śe-o fost mai bun o luat.

Iar, cutare, dragă,

Calea să ț-o țâni

Śî la noi sa vini

Śî sa nu greśeśći,

Să nu zaboveśći,

Că dac-oi greś

Bine nu va fi.

Iar, cutare, dragă,

Tu ia-o la mâna dreaptă

C-acolo-i calea curată,

Îi cu arături araće

Cu boi buni grapaće,

Cu flori samanaće.

Floare lamâiță,

Dor đi la muichiță.

Fir đe foaie lată,

Cu dor đe la tată.

Iar la mâna stângă

Este calea strâmbă.”

În această variantă apare și motivul deus otiosus, Dumnezeu care cu greu este trezit de îngeri. Importanța zorilor și mai ales a soarelui este una covârșitoare deoarece soarele îi va lumina răposatului calea spre lumea de dincolo, îi va fi ghid și făclie concomitent. Acest Cântec al zorilor trebuie să fi fost generat de un cult solar al strămoșilor noștri.

Unele zoritoare afirmă că este bine să se cânte Zorile la mort pentru „a-l ajuta, pentru a-l liniști”, dar altele nu mai au o explicație a acestui obicei, ci susțin că e bine să se cânte „c-așa-i obiceiu”. Mesajul acestui cântec nu mai poate fi decriptat de oamenii zilelor noastre, sensul motivelor este mai greu de înțeles, cei mai vârstnici consideră acest cântec ca un obicei de neînlocuit în ritualul funerar.

2.3 Alte cântece rituale funerare din zona nordică a Mehedințiului

Cântecul bradului, numit și La suliță, este un cântec ritual funerar strâns legat de obiceiul împodobirii unui brad (suliță) la mort. Acest cântec este performat în timpul împodobirii bradului cu flori, batiste, marame, hârtie colorată etc. Cântecul descrie plastic ceremonialul tăierii, aducerii și împodobirii bradului. Dacă în unele zone ale țării se împodobește brad numai la tinerii nenuntiți, în nordul Mehedințiului se împodobește brad la orice mort indiferent de vârstă.

În cazul tinerilor nenuntiți sulița reprezintă un echivalent al bradului de nuntă întrucât la înmormântarea unui tânăr necăsătorit trebuie pusă în scenă o nuntă simbolică a mortului, iar „dacă nu se realizează o nuntă simbolic în timpul funeraliilor, «persoana» se va întoarce în căutarea unei perechi, pentru a-și împlini destinul social și dorințele sexuale frustrate”.

Bradul are rolul unui arbore protector, sacru în mitologia română, este un arbore cosmic, un arbore al vieții și al morții, are funcție totemică, după cum reiese din cântecul ritual funerar intitulat La suliță:

„Că i-o trabuit

Vara đe umbrit

Iarna đe scućit…”

Astfel, pe lângă rolul său de arbore ce asigură trăinicia căsătoriei în ceremonialul de nuntă, bradul capătă o funcție de protecție, el asigură răposatului vara umbră, iar iarna adăpost. Se observă o evoluție a funcției bradului de la reprezentant al mirelui sau miresei în cazul tinerilor morți necăsătoriți la rolul de protector al sufletului celui răposat. De aceea sulița este înfiptă la capului mortului la cimitir. Cântecul bradului (La suliță) are structura unui dialog între zoritoare și brad și debutează cu o interogație a zoritoarelor către brad:

„Bradule, brăduțule,

Śin ț-o porunśit

Đe mi-ai coborât

Đi la loc cu piatră

Aiśea la apă?

Đi la loc pietros

La loc uđilos?”

Urmează răspunsul bradului care își căiește soarta:

“Cutare-o porunśit

Đe m-am coborât,

Că i-o trabuit

Vara đe umbrit

Iarna đe scućit.

Cutare-o mânat

Doi voiniśi đin sat

Cu sacuri pe mână.

Ei tot au umblat,

Đe la cântatori,

Prin paduri đe braz

Pi la ai mei fraț

Până mi-o aflat

Bradu’al pośit.

Ei o-nʒenunchiat,

Cu sacure-o dat

Iar că m-o taiat,

Eu zos am caʣut,

Tare m-o durut.

Iar ei m-o luvat

Cu coroana-n vale

Ca să fiu đe zale.

Iar eu đe sćiam

Nu mai rasaream

Sî m-ascunđeam

În stâncă đe piatră

Să nu mă mai vadă

Să nu mă mai aducă

Cu coroana-n vale

Ca să fiu đe zale!”

Expresia „bradul al pocit” se referă la faptul că trebuie ales un brad „atins de moarte”, adică un brad care începe să se usuce, care are măcar o creangă uscată. În unele variante apare motivul șarpelui care aduce ghinion pentru brad întrucât prevestește tăierea bradului:

„Că la radaśina mea

Śarpe galben o puiat,

Puii cân’ o suierat

Voiniśelu’ m-o taiat…” (variantă din Rudina)

Motivul șarpelui nefast este de origine biblică, creștină, ce s-a suprapus elementelor păgâne, arhaice.

Alte variante accentuează numai aducerea bradului și motivul tăierii lui:

„-Bradule, bradule

Śin-ț-o porunśit

Đe će-ai coborât

Đin pamânt pietros

La loc uđilos,

Đin munțî bogaț

Đi la ai tăi fraț?

-Cutare-o porunśit

Đe m-am coborât

Đi la munț pietroś

La loc uđilos

Đi la munț cu piatră,

Đi la al meu tată,

Đi la munț cu brumă,

Đi la a mea mumă,

La vale đe sat

Unđe vânturi bat,

Ca să sa umbrească

Să nu putrazască!” (variantă din Prejna)

O variantă culeasă de domnul profesor Cornel Boteanu de la Vucea Nicolița din satul Busești, comuna Isverna este specifică tinerilor nenuntiți, aici bradul este un simbol al tânărului decedat:

„-Bradule, braduțule,

Śine mi će-o porunśit

Đin munț đe mi-ai doborât?

-Iar un om pletos,

Cu gându’ frumos

O trimis un voiniśel

C-un toporel la el,

Cu capu’ legat,

Pe min’ m-o taiat

Sî đin munț m-o doborât,

Đin munće pietros

La un loc umbros.

Pe el să-l umbresc

Să-l împodobesc.

-Bradule, braduțule,

Će-oi fi suparat

Pe śel voiniśel,

Că e ćinerel.

S-am venit ca să-l umbresc

Cu el să ma potrivesc.

-Ț-o taiat tulpina?

-Mi-o taiat tulpina.

-Ț-o taiat crenguțâle?

-Mi-o taiat crenguțâle

S-o ramas dorurile.

Mi-o ramas tulpina grea,

Đeparće đe mama mea,

Că đe-acolo am plecat,

Đe el m-am apropiat,

Că-i un baiat ćinerel,

Plecat đin sat đi la el,

Đintr-o lume-n altă lume,

C-o plecat sî ne-o lasat

Cu mult dor sî mult amar.”

Imaginea bradului este adânc întipărită în mintea românilor, mai ales a muntenilor care se află mereu în preajma pădurilor de brazi. Prin compararea unei persoane cu bradul este evidențiată robustețea acelei persoane, dar și frumusețea și sănătatea: „este mândru ca un brad”, „falnic ca un brad”, „înalt ca bradu’ “ etc

Proprietatea bradului de a fi mereu verde le-a atras atenția românilo, de aceea ei l-au considerat a fi un simbol al rezistenței, al trăiniciei și al tinereții și l-au folosit atât la nuntă, cât și la înmormântare. Romulus Vulcănescu amintește un obicei românesc străvechi acela de a-și „înfrăți copiii cu un brad, astfel destinul copilului era legat de cel al bradului”, astfel bradul și copilul constituie „o inscripție bilingvă, fiecare fiind […] o traducere a celuilalt”, cum ar spune J. G. Frazer. De asemenea, în cazul în care corpul unei persoane considerate a fi decedată nu era găsit era înlocuit de trunchiul unui brad, trunchi ce era îmbrăcat asemeni persoanei defuncte, acest fapt poate constitui o reminiscență a dendrolatriei.

Un alt cântec ritual funerar specific zonei de nord a Mehedințiului este numit La gulere, gulerele sunt numite în sudul Mehedințiului pomnete și reprezintă niște batiste făcute din pânză albă, având o monedă înfășurată cu ață în colțul de jos. Ața nu se înnoadă pentru a nu înnoda calea mortului. Acest cântec, La gulere, este performat în timp ce sunt legate gulerele la lumânări:

„Scoală, dragă, scoală

Uitâ-će la vale

Sa veʣ śe-ț iesă-n cale

Un mic iepurel

Dragă, să grabeśći

Sî cu el sa merʒi

Să la Rai sa trăśi.

Uitâ-će la vale

Sa veʣ śe-ț iesă-n cale

O mică vulpioară

Sî cu ea sa merʒi

Sî la Rai sa trăśi

Sî s-o iei la dreapta

Că-i calea curată

Đe cară calcată.

Să n-o iei la stânga

Că-s sloguri mari

Pline đe haldari.

Ei îț vor śerea

Mânuțâle ćele,

Tu sa nu le dai

Iar sa le mai dai

Un mic gulerel

Cu banuț în el

S-o mică lumină

Sa trăśi fară vină

Sî-ț vor mai śere

Ochisorii tăi,

Tu să nu le dai

Iară să le dai

Un mic gulerel

Cu banuțu-n el,

Vama s-o plaćesći

Sî la Rai sa merʒi.”

Apariția iepurelui și vulpii ca animale psihopompe ne amintește de animalele totem ale altor popoare. În Siberia un „mesager al Infernului care atrage eroii de legendă spre lumea de dedesubt, este adesea reprezentat sub forma unei vulpi negre (HARA). Această vulpe ar avea o anume putere de psihopomp, sau ghid al sufletelor, ceea ce pare de asemenea atestat de tradițiile celtice.” Iar iepurii „se leagă de bătrâna divinitate a Pământului-Mumă, de simbolismul apelor fecundatoare și regeneratoare , de vegetație, de reînnoirea neîncetată a vieții sub toate formele ei. Această lume este aceea a Marii Taine, în care viața se reface trecând prin moarte.[…] În bestiarul selenar maimuțele și vulpile sunt vecinii cei mai apropiați ai iepurilor”. Resturi ale unor schelete de iepuri și vulpi au fost descoperite și în mormintele (de înhumație sau de incinerație) geto-dacilor, probabil aceste specii aveau un rol important în mitologia geto-dacilor.Astfel se explică apariția celor două specii psihopompe laolaltă în acest cântec. Finalul cântecului ilustrează utilitatea bănuțului din guler pentru sufletul răposatului, cu el trebuie plătiți „haldării”, perosnaje malefice care pot îngreuna accesul la Rai.

În alte variante ale cântecului apare motivul morții reprezentată ca o „zână bătrână”:

„Plecat-ai, plecat,

Sa iei sama bine,

Că pe un’ će duśi

Merʒi la o fântână

Cu apă đe-a lină,

Iar lânga fântână

I-o zână batrână

Sî će vei abaće

Sa bei apă lină,

Iar zâna ț-o śere

Ochisorii tăi

Tu să nu țî-i dai

Că-ț trăbuie țîie,

Mâna-n sân sa baʒi,

Iară să-i măi dai,

Iar un colaśel

Sî c-un gulerel

Cu banuțu-n el,

Vama s-o plaćesći,

Nainće sa merʒi.

Zâna-ț va măi śere

Iar mânile ćele

Tu sa nu le dai

Că-ț trăbuie țâie,

Mâna-n sân s-o baʒi

Sî iar să-i măi dai

Iar un colaśel

Sî c-un gulerel

Cu banuțu-n el

Vama s-o plaćesći

Sî la Rai sa merʒi.

Acolo-ț mîi iasă

Iară înainće,

Iar un înʒerel,

Chiile la el

Raiu să-l đescuie

Sî iar îț arată

Oamini spoveđiț

Ca niśće pomi înfluriț,

Iadu îl đescuie

Sî el îț arată

Oamini nespoveđiț

Ca niśće buśćeni pârliț.” (variantă din Cerna-Vârf)

Cântecul surprinde intenția morții de a dezmembra mortul, de a-l dezintegra (amintindu-ne de mitul osiriac), dar zoritoarele îl învață pas cu pas pe răposat ce trebuie să facă, îl inițiază pentru marea călătorie. Metafora marii călătorii este atât de bine înrădăcinată în mentalitatea locuitorilor din nordul Mehedințiului încât atunci când vorbesc despre moarte iminentă (mai ales bătrânii) spun că „ se vor călători”.

În finalul acestei variante sunt prezentate în antiteză imaginile Raiului și Iadului, Raiul apare ca un loc al oamenilor drepți, fără de păcat, „spovediți”, „ca pomi înfluriți”, pe când Iadul este plin de oameni cu păcate, „nespovediți”, care datorită păcatelor lor sunt asemeni unor „bușteni pârliți”. Cei care ascultă cântecul trebuie să se gândească unde vor să ajungă (în Rai sau în Iad) și să se pregătească din timpul vieții.

La lemn este un cântec ritual funerar ce se performează la sicriu (numit în zonă lemn), înainte de a se așeza mortul în el. Se pun patru lumânări cu patru colăcei, câte unul în fiecare colț și o sticlă cu băutură. Se cântă La lemn și apoi colacii și băutura sunt date de pomană.

„Scoală, dragă, scoală,

Scoală đe će roagă

Đe-ai nouă bardaśi,

Nouă sacurași

Iară să-ț mai facă

Casuță đe fag

Să-ț fie đe vac,

Casuță đe veśie

Numa-tă să fie.

Iară să-ț mai lase

Nouă ferstruiśi sî nouă usâță

Pe una să-ț vie dor đe barbațăl

C-ai trait cu el,

Pe-alta să-ț vie dor đe la nepoț

C-ai trait cu ei,

Ei când o veni nu će-or mai gasî

Tot đe dor or da,

Da’ đe buniśi ba.

Pe alta să-ț vie miroasă đe flori,

Pe alta să-ț vie izvorăl đe apă să će racorască,

Pe mâni pan-la coaće,

Pe oasâle toaće.

Pe alta sa-ț vie miros đe bucaće

C-am gaćit đe toaće.

Ora o venit sî ne-am đesparțât,

Ora o picat sî eu am plecat,

Pe toț v-am lasat.”

Tema principală a acestui cântec o constituie dorința oricărui om ca după moarte să păstreze legătura cu cei dragi rămași în viață. Mijlocul prin care se poate păstra această legătură îl constituie executarea unor ferestre în sicriu, executarea acestor ferestre pică în sarcina tâmplarilor, a „bardașilor”.

La plecarea mortului de acasă se performează cântecele: Scoal’, cutare, scoală, Plângeți, voi, patru pareț, Iară, iar, cutare, iar.

„Scoal’, cutare, scoală,

Uită-će la rasarit,

Veḑ că s-o ivit

Un cal mohorât,

Șaua-i đe arźint,

Frâu-i đe matasă,

Baće sî necheaḑă

Afară-n obor

Să će ia đe-acasă,

Mai mult horhoneaḑă,

Pe ćin’ să će ie

Ca să mi će ducă

În đealu’ cu zocu’

C-acolo ț-îi locu’.

Zoacă, zocu’ roată,

Zoacă lumea toată,

Ćineri sî batrâni

Sî đe-ai mai carunț

C-aia sânt mai mulț.”

Varianta cântecului Plângeți,voi, patru pereți culeasă din Cerna-Vârf a fost contaminată de imaginea lumii de dincolo din Cântecul Zorilor:

„Plânjeț, voi, patru pareț

Că đe mine ramâneț,

Plâng sî fereśćile miele

Că nu mă măi uit pe iele,

Niśi acu sî niśiodată,

Niśi cât o fi lumea toată.

Plâng sî usîțîle miele

Că acuma ies pe iele

Sî pe-aiśia n-oi mai da

Niśi acu sî niśiodată,

Niśi cât o fi lumia toată.

Plânje batatura mea

Că eu nu mai calc pe ea,

Niśi acu sî niśiodată,

Niśi cât o fi lumea toată.

Plâng sî porćițîle miele

Că acu mai ies pe iele.

Eu acuma am plecat

Pe-o poćecă-nđelungată

Un’e n-am fost niśiodată,

Chemată-s đe Dumnedzău

Să mă duc lângă Cristos

C-acolo-i locu’ frumos,

Acolo-s pomii-nfluriț

Sî toț merii-s împupiț,

Acolo-s mesăle-nćinsă

Sî cu facliile-aprinsă.

Noapćea ploaie, dzâua ninʒe

Nima nu le poaće stânʒe.

Dragă, acum-am plecat

Iară noi tot će rugăm,

Iară cu rugare mare,

La toț să ne dai iertare,

Că noi iară n-am putut

Iară, dragă, să venim,

Iară noi să će spalăm,

Pe față sî pe brață,

Pe mâni pan-la coaće,

Pe oasâle toaće,

Đe sudori đe moarće.”

De asemenea în cântecul Iară, iar, cutare, iar lumea de apoi este ilustrată ca fiind situată în cer unde apar ca ființe supreme Dumnezeu și Hristos:

„Iară, iar, cutare, iar,

Ia rađicăće-n piśioare

Sî strâgă o dată tare

La copiii dumitale,

Să vină să-s ie iertare.

Ia, rađicăće-n piśioare

Sî će du în đealu’ mare

Sî strâgă o dată tare

La saćenii dumitale

Să vină cu mic, cu mare,

Să aprind-o lumanare,

Să vină să-s ie iertare.

Că đe-acuma înainće

Nu voi mai grai cuvinće,

Trupul în mormânt mi-oi pune

Sî soarile mi-o apune.

Dacă Dumnedzău o vrea

Suflitu’ mi l-o luva,

Sus la śeri l-o rađica,

Unđe stă Domnu’ Cristos

C-acolo-i locu’ frumos.”

Tot la plecarea mortului de acasă este performat și cântecul Fir, fir, fir sau Fir de trandafir, unde firul de trandafir este o metaforă a răposatului, el nu se mai trezește dimineața ca în dimineața precedent fiindcă l-a cuprins “jale mare”, apropierea dintre firul de trandafir și cel răposat are la bază fragilitatea atât a trandafirului, cât și a vieții omului:

“Fir, fir, fir,

Fir đe trandafir,

Đe śe nu-nfluris

Dragă, sî đezneață

Ca ieri đimineață?

Eu as fi-nlurit,

Zale mare m-o cuprins

Pan’ đe-ai mei m-am đesparțât,

Đe copilasî mei sî đe veśinii mei

C-am trait bine cu ei

Sî đe veśinile miele,

C-am trait bine cu iele.

Plânʒe, batatura mea,

Că eu nu će-oi mai calca,

Niśi acu sî niśiodată,

Niśi cât o fi lumea toată.

Plânʒe, tu fereasta mea,

Că nu će-oi mai đeschiđea,

Plânʒeț, voi usîle miele,

Că eu nu mai trăc pin iele.”

Pe drumul spre biserică este performat cântecul Cea, cea, cea, boilor, cea cu variantele sale Hai, hai, hai, boilor, hai și Mânați, boilor, mânați. În primele două variante este surprinsă dorința celui repauzat de a mai reveni acasă și părerea de rău că se înstrăinează de casă, de aici și îndemnul adresat boilor „cea și nu prea cea” (cea fiind îndemnul cu care sunt porniți boii). În varianta Mânați, boilor, mânați accentul cade pe prezentarea „casei” de dincolo a răposatului și pe primirea pe care i-o vor face rudele ajunse pe lumea cealaltă.

„Cea, cea, cea, boilor, cea,

Cea sî nu prea, cea,

Că mai am un gând

Să ma-ntorc curând

Pi la min’ pe-acas’

Să văd śe mai iestă

Pe urmile miele

Cu foc sî cu zăle!”

„Mânați, boilor, mânați

Că acu v-apropiaț

Colo-n vale, mai la vale,

Să arată o casă mare,

Cu ferestrele la vale,

Cu usîle-n vântu-al mare.

Vântu mare s-aburedză,

Țarâna s-o usuredză.

Înainće-ț vor iesî

Ale ćele nemurele,

Śeće dupa śeće,

Tot baieț sî feće,

Cu mesăle-nćinsă,

Cu lumini aprinsă,

Cu ulśele pline,

C-asa iestă bine.”

Odată ajuns cortegiul funerar la biserică se performează cântecul Bucură-te mânăstire, cântec în care cel răposat este prezentat ca fiind un „plocon” pentru mânăstire, un „plocon legat și ferecat”, care nu vine de bunăvoie:

„Bucurâ-će, mânastâre,

Că frumos plocon îț vine

Sî nu vine cum sa vine

Sî vine cu fața-n sus

C-asa Dumneʣău i-o spus.

Lucraț, lucratori, lucraț,

O fereastră să-mi lasaț,

Fereastră cu fața-n vale,

Să-i văd pe-ai mei la plimbare.”

„Bucurâ-će, mânastăre,

Că frumos plocon îț vine,

Da’ nu vine cum sa vine,

Îi legat sî ferecat,

Pe scândurele đe brad.

Da’ Dumneʣău ca un sfânt

Dăće cheia đe arʒint,

Đescuie Raiu-n pamânt.

Đeschiđe-će, Raiule,

Închiđe-će, Iadule!”

La mormânt, când sicriul este coborât în mormânt, se performează cântecul Pământe, pământe sau Țărână, țărână:

„Pamânće, pamânće,

Đe az înainće

Tu să-mi fii parinće,

Să-mi fii mumă,

Să-mi fii tată.

Lucraț, lucratori, lucraț,

Dar fereastră să-mi lasaț

Ca să ies la primavară,

Toaće plugurile ară,

Numa plugusoru meu

L-o-nțapenit Dumneʣău,

Baće, Doamne, vântu-al mare

Să ia țarâna la vale.

Țarână, țarână,

Lasă-će blaʒînă

Ca vițu đe lână,

Ca lâna spalată,

Đe la Dumneʣău lasată.”

„Țarână, țarână,

Tu, să îi fii mumă,

Să će laș lină

Ca firu đe lână

Șî voi pietriśele

Să-i fiț surorele,

Să cađeț ușoare

Pe-ale lui oscioare.”

„Țărâna”, ca materie din care a fost creat omul (mitul antropogonic), este invocată pentru a-l proteja pe răposat când acesta se întoarce în interiorul ei, o imagine asemănătoare se regăsește și în Atharva-veda:

„Glia este o mamă, eu sunt fiul Gliei […]

Din tine născuți, muritorii se întorc în tine…”

Toate aceste cântece rituale au menirea de a iniția sufletul mortului pentru călătoria pe care o are de efectuat spre lumea de dincolo și de a-l agrega în cealălaltă lume. Ele reprezintă cele mai vechi creații spirituale ale culturii românești ce s-au păstrat din timpuri imemoriale până în prezent cu mici transformări datorate apariției creștinismului pe teritoriul românesc, ele constituie o sinteză a păgânismului și creștinismului pe pământul țării noastre.

2.4 Cântece rituale funerare și bocete la românii din Timocul sârbesc

Ca și în nordul Mehedințiului și la românii din zona Timocului sunt performate cu ocazia morții unei persoane atât bocete, cât și cântece rituale funerare. Atunci când moare o persoană femeile din familia sa sau femei apropiate familiei îl bocesc pe cel repauzat, se lălăie. Numele de lălăit dat bocetului provine de la refrenul bocetelor:

„Lălă, lălă, unđe, nană, tu će duśi,

Lălă, lălă, îndărăt să će-ntoarśem,

Lălă, lălă, cu noi tu să măi trăieść…”

Femeile care se lălăie sunt de obicei bătrâne care se află lângă bolnav când acesta “își dă duhul”. Ritmul lălăitului este unul foarte rapid, iar repetarea refrenului (“lălă, lălă”) are ca efect întreținerea stării emoționale de durere. Cântecele rituale funerare, la fel ca în partea stângă a Dunării, și în satele vlahilor timoceni au un caracter fix, având mici variații în funcție de numele persoanei repauzate. De asemenea, există variații și de la un sat la altul. Slavoljub Gacović oferă următoarea clasificare a cântecelor rituale funerare la românii timoceni: cântecul zorilor, petrecătura (cântec pentru petrecerea celui mort), mărturia sau mărturisirea și cântecul bradului.

Zorile sunt performate dimineața, acasă la mort, ritualul fiind asemănător cu cel întâlnit la mehedințeni. Soarele are rolul de a conduce sufletul mortului în lumea de dincolo, lume imaginată ca o “livadă înconjurată de păduri în mijlocul căreia se află un pom de sub care izvorăște o apă”:

“Zorilor, surorilor

Śe v-ați zăbovit

Dă nu v-ați ivit,

Dă nu v-ați ivit?

Ș-ale dă đimneață

Ș-astăz’ dă đimneață,

Ca ieri đimineață,

Ca ieri đimineață…”

Petrecătura este performată în dimineața înmormântării de patru femei ce stau în partea dreaptă a mortului cu fața spre răsărit, ca în cazul Zorilor. Femeile care performează petrecătura primesc o lumânare aprinsă cu batistă sau prosop alb și busuioc, pe care le țin în mână în timp ce performează. Și petrecătura cunoaște variații de la un sat la altul. În unele sate petrecătura este performată fără întrerupere, în altele textul este scindat în două sau trei părți ce primesc numele de la locul performării sau de la ordinea performării: a đin casă, a śe ˰ie pe drum, a đintâi, a đin miźloc, a dă pră urmă.

„Pră śal cîmp al pojorît,

Treaśe śuta moorâtă,

Dă piśoare potcovită,

Dîn copită skinće-i miărg,

Dar dîn gură pară-i cură.

Da-n corniță śe-m duśare?

Duśa ľagăn dă mătasă.

Śine-n ľegăńal śădare?

Șeđa Stana kimećiță,

Tot șăđa și să rugare,

Tot dă ńagra Somođie,

Să mi-o scrie-n foaia vie.

Nu să poaće să să scrie,

Că cărțîľi s-au domplut

Șî conđiu s-au perdut.

S-o scriem l-ai morțâlor,

Că cărțîli s-au golit

Șî conđeiu s-au d-aflat.

Điie, Điie, Somođie,

Dă stăi cîta puțînel,

C-a plecat șî s-a zuitat

Să-ș criśască la norori,

Să-ș criśască la fiśori,

Să nu-i bată Zbororeaľe,

Să nu-i vorbască vorbe greale,

Pră mumă-sa să n-o zăuiće.

Điie, Điie, Somođie,

Dă stăi câta puțînel

C-a plecat șî s-a zuitat,

Să-ș criśască la nepoț,

La nepoț șî la nepoaće,

Să nu ʣîcă-n fluiereale,

Să nu źoaśe źocoreaľe

Să nu-i poarće niś marźeaľe,

Că marźeaľiľi-s măi greaľe,

Sî măi greaľe đecât petriśaľe,

Muma lor să n-o zăuiće.

Điie, Điie, Somođie,

Dă stăi câta puțînel,

C-a plecat șî s-a zuitat,

Să-ș criśască șî la viere,

Să-ș criśască șî la vieri

Șî la fraț șî la surori

Să nu-i bată zbororeaľe,

Să nu-i vorbască vorbe greaľe,

Sora lor să n-o zauiće.

Aiđi, Stano, nu ći ćame,

Că șî Stana d-o pleca,

Toaće uș că đeschiđea!

Đe nimia nu să ćemia,

Pic đe ćeară mi-ș pica,

Lumânaria-i s-aprinđea,

Ia-n Rai că mi-ș tuna,

Pra-al mare scam-că-mi șeđea,

Cu tot ńamu mâna da,

Șî cu iei să întâlńa,

Șî cu striń șî cu veśiń

Șî la iei că să preda.

Điie, Điie, Somođiie,

Stăi tu câta puțânel,

C-a plecat sî s-a zuitat

Să-ș criśască la iei nori

Să scoată razboiu-n mala marie.

Điie, Điie, Somođiie,

Stăi, tu, câta puțânel

Să sćii, Stano, c-o să-ț fiie,

Dă vac șî dă veśiie!”

Motivul Zânei bătrâne, al Morții (aici numită Điie, Somođiie) este întâlnit și în cântecele rituale funerare de pe partea stângă a Dunării și constituie o reminiscență a zeiței-mamă neolitice. Aici performerul are rolul unui intermediar între Somodia și sufletul mortului. Din punct de vedere lingvistic se observă prezența aspectului verbal specific graiurilor din sudul Banatului și Munții Mehedinți: s-o domplut (s-a umplut de tot), s-a zuitat (a uitat de tot), mărci ale aspectului verbal aici sunt prefixele do- și ză-. De asemenea se observă prezența unor împrumuturi slave, de exemplu kimećiță – iobagă.

Mărturia este performată cu ocazia slobozirii apei, a izvorului și cu ocazia pomenilor de până la șapte ani. Ritualulare loc dimineața, se așează pe o pânză hainele ce sunt date de pomană, înspre răsărit. Patru femei se așează în cele patru colțuri ale pânzei, iar o a cincea ține colacul numit mărturie în care se înfig un ban și o lumânare. Aceasta rostește de trei ori: „O, Duamne adjută, aide să śiarem mărturia!”, apoi femeile ridică pânza din cele patru colțuri spre soare și se performează mărturia:

„Auʣ, or n-auʣo?

Vino, će grăbieśće,

Lăl, că vriemia trăśe,

Sloboʣâm, bre, apă

La fântâna tia,

În avlia tia,

Un-ț-a fost mai drag

Sî će baź în suobă

Sî șeʣ la oğină

Păn puniem đe pomană,

Pia stal ogoğim

Sî vieʣ đe ie bun,

Mă, śe śćiu copiii

Cum să će sprimiască

Frumos să će-asćepće,

Lălă, pă să vieʣ

Tu ai ʣâs că ei nu śćiu

Cum să će comândui,

Lălă, dadă Mario,

Pomană đe patruʣășľe,

Auʣ ne rugăm,

Lălă, iar đe ćine

Frunʣâșuar đe vie,

Bogdaprost să-ț fie,

Vorbii șî cu glasu,

Rugaminće mulće.” (avlia – curtea, suobă – cameră, pia stal – pe masă, sprimiască – aranjeze).

Cântecul bradului este foarte asemănător cu variantele din nordul Mehedințiului.

Astfel se pot constata o serie de similitudini între populația vlahă din Timocul sârbesc și cea din Mehedinți, nu numai la nivel lingvistic, ci și la nivelul ceremonialului și repertoriului funerar, cu alte cuvinte la nivel mentalitar.

CAPITOLUL III

Situația actuală a cântecelor rituale funerare

3.1 Sate în care se mai păstrează cântecele rituale funerare

Cântecele rituale funerare încă sunt performate într-un număr destul de mare de sate în nordul Mehedințiului însă amenințarea o constituie interesul din ce în ce mai redus manifestat de tinerele generații față de aceste cântece. Cei care le păstrează și insistă ca la înmormântare să fie „cântați” (adică să fie bociți) sunt persoanele în vârstă, oamenii care nu concep o înmormântare fără zoritoare. Așa au „pomenit” ei înmormântarea, cu zoritoare, și așa vor și ei să fie „îngropați”.

Tot ei sunt cei care consideră că aceste cântece sunt „frumoase” și se tem de consecințele neperformării lor la o înmormântare. Dar există situații în care oamenii se tem de performarea cântecelor rituale funerare, le privesc ca fiind de rău augur, consideră că atrag moartea și alte nenorociri, din această cauză se întâmplă ca la unele înmormântări cântecele rituale funerare să fie performate la casele pustii din sat. Această credință a început să circule mai ales în rândul tinerilor.

Sate cu zoritoare foarte cunoscute în zonă și solicitate la înmormântări sunt: Balta, Ponoare, Isverna, Busești, Obârșia Cloșani, Costești, Prejna, Drăghești, Podeni, Cerna-Vârf, Cracu-Muntelui, Martinești, Ceptureni, Turtaba. Cântecele rituale funerare suferă contaminări cu variante din sate apropiate sau chiar între ele.

Câștigul material al zoritoarelor constă în lumânarea cu batistă, basma sau prosop pe care le primesc în timpul performării cântecelor, colăcei și bani, unele zoritoare primesc ceea ce vor urmașii mortului să le dea, ele neavând pretenții.

Există situații în care zoritoarele nu mai sunt chemate la înmormântări pentru a se cânta, pentru a performa cântecele rituale funerare, ci pentru faptul că știu mai bine rânduielile ce trebuie să fie îndeplinite la o înmormântare.

3.2 Sate din care au dispărut cântecele rituale funerare

În prezent cântecele rituale funerare încep să-și piardă din importanță pentru tinerele generații și astfel să piardă și teren. În unele sate nu mai există zoritoare pentru că zoritoarele bătrâne au încetat din viață și alte femei nu au mai manifestat interes pentru aceste aceste cântece rituale funerare, astfel că în aceste sate când câte un bătrân lasă cu limbă de moarte „să fie cântat” de zoritoare trebuie să fie aduse zoritoare din alte sate.

Unii oameni privesc aceste cântece ca fiind de rău augur, că ar aduce moarte în casa în care sunt performate și de aceea nu cheamă zoritoare la mort. În acest fel cântecele rituale funerare își pierd treptat din importanță și arealul lor scade vertiginos.

Având în vedere această tendință viitorul cântecelor rituale funerare nu este unul prea îmbucurător, dar să sperăm că atitudinea oamenilor față de aceste vechi creații spirituale se va schimba spre salvarea și perpetuarea lor. În comuna Balta, în satul Gornovița nu mai sunt zoritoare, iar atunci când unii oameni cer din timpul vieții să fie cântați de zoritoare, urmașii trebuie să aducă zoritoare din satele vecine: Prejna, Costești, Balta.

De asemenea aceiași situație se întâlnește și în satele Sfodea și Coada Cornetului unde nu mai sunt zoritoare și se apelează la zoritoarele de la Balta. Locuitorii Băii de Aramă care doresc ca morții lor să fie cântați aduc zoritoare din sate vecine sau chiar de la Ponoare. Nu mai există zoritoare nici în Bratilov, Titerlești, Bala, Glogova, Negoiești, Cloșani, Motru Sec, Ludu sau Brebina.

În mare parte zoritoarele sunt femei bătrâne, ele trebuie să fie femei „iertate” (care nu mai au relații intime cu bărbați), iar femeile mai tinere ca ele nu mai sunt interesate să învețe cântecele rituale funerare, le este rușine să le cânte la morți, iar acest fapt periclitează existența și perpetuarea acestor cântece.

S-ar putea ca în câteva decenii (nu prea multe) cântecele rituale funerare din Mehedinți să fie o simplă amintire dacă generațiile tinere continuă să nu manifeste interes fața de acestea.