Cantarea In Biserica Anglicana

CUVÂNT ÎNAINTE

“Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. (In. 17,3).

Din cuvintele de mai sus ale Mântuitorului înțelegem că, fără a-L cunoaște pe Dumnezeul Cel adevărat, nu putem să ne atingem scopul existenței noastre: dobândirea vieții veșnice. Deci, cunoașterea lui Dumnezeu este o condiție “sine qua non” a mântuirii. Mai ales acum când lumea, sau societatea multiculturală, oferă omului modern posibilități diverse de cunoaștere, fiecăruia dintre noi ni se propune cunoașterea lui Dumnezeu, mai presus de orice cunoaștere.

Teologia ortodoxă, având la bază Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, vorbește despre posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, prezentându-ne, în același timp, căile de realizare ale acesteia. Astfel, știm că există o cunoaștere care pornește de la noi spre Dumnezeu, numită cunoaștere naturală și alta care pornește de la Dumnezeu spre noi, numită cunoaștere supranaturală. Pe de altă parte, se vorbește despre o cunoaștere afirmativă (catafatică) și o cunoaștere negativă (apofatică) a lui Dumnezeu.

Dar cunoașterea Lui Dumnezeu se realizează în creștinism în mai multe feluri. Pe lângă cunoașterea normală pe care o avem din Sfânta Scriptură și pe care o dobândim prin citirea ei sau prin cunoașerea Sfintei Tradiții, există și cunoașterea pe care creștinul sau teologul o dobândește prin intermediul cultului divin public. Manifestarea externă a credinței interioare a oricărui teolog sau creștin este participarea activă la slujbele oficiate în Biserica al cărui membru este .

Această modalitate este cântarea bisericească pe care creștinul o aude și o învață în Biserică, cântarea are rol educativ, pedagogic și de rugăciune căci cei care o aud au parte de mai multe beneficii . „ Melos ” –ul grecesc are un rol foarte important în cultul oricarei Biserici creștine și de aceea de-a lungul timpului muzica bisericească în diferitele ei forme sau tradiții ale bisericilor sau denominațiunilor creștine a căpătat un elan foarte mare dezvoltându-se atât ea ca gen muzical cât și ca modalitate de interpretare solistică sau instrumentală în cazul cultelor care folosesc instrumentele în cadrul cultului lor divin public, cunoscut fiind faptul că majoritatea o fac în afară de Biserica Ortodoxă la nivel oficial, chiar dacă la nivel neoficial există unele Biserici Ortodoxe care folosesc instrumente în cadrul cultului lor la majoritatea slujbelor.

Cu toate acestea, atât prin afirmații cât și prin negații, ființa lui Dumnezeu în Sine rămâne un mister inefabil, incognoscibil și incomprehensibil. Însă Dumnezeu, “Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2,4), ne oferă tuturor posibilitatea de a-L cunoaște pe El și voia Lui, printr-o întâlnire personală cu El în lumina slavei Sale negrăite. Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă practică, o problemă de progres neîncetat în purificare, iluminare și vedere a realităților dumnezeiești în noi înșine, ca prezențe, prin care devenim una cu Hristos, dumnezei prin har, întru totul lumină.

Dar dacă este necesară cunoașterea Lui Dumnezeu, este necesară și cunoașterea istorie Bisericii Sale, și a încercărilor prin care această Biserică a trecut de-a lungul timpului pe teritoriul patriei noastre și situațiilor delicate în care a fost pusă . Situații care au făcut ca fiecare regiune a țării să aibă un caracter propriu al ortodoxiei, indisolubilă dar cu particularității specifice fiecărei perioade istorice și fiecărui ținut în parte .

Cunoașterea lui Dumnezeu a fost experiența mistică de veacuri a marilor sfinți și nu numai, dar poate fi și experiența personală a fiecăruia dintre noi ca lumină harică, necreată, prin care vedem și cunoaștem că “Dumnezeu este Lumină”(I In. 1,5). O astfel de experiență a cunoașterii lui Dumnezeu e posibilă și în zilele noastre, pentru că Dumnezeu este același: Bun și mai presus de orice bunătate, Iubire mai presus de orice iubire, Drept și mai presus de orice dreptate, Adevăr și mai presus de orice adevăr, Lumină mai presus de orice lumină, acestea sunt atributele ființiale ale Lui Dumnezeu așa cum ne învață teologia dogmatică de școală .

Istoria tumultoasă și zbuciumată a secolului XX în Europa , a fost marcată pe plan bisericesc de figurile mărețe ale unor oameni de seamâ trimiși parcă de pronia cerească spre a aduce puțină mângâiere poporului care suferea atât de cumplit din cauza opresiunii comuniste, sau din cauza mai gravă, a unui ateism mascat sub denumirea de „ liberă cugetare” , emblemă care s-a păstrat până în zilele noastre în care mulți se mai consideră așa doar pentru a-și justifica reacțiile și comportamentul anti-social, anti-creștin și anti-uman care devine din ce în ce mai des un trend , un lucru care dă bine pentru societatea în care trăim și pentru lumea secularizată.

Mi-am propus să abordez această temă în lucrarea de față deoarece, în momentul în care am descoperit frumoasa și controversata cântare a Bisericii creștine în ansamblul ei , dorind să fac o cercetare mai amănunțită a ei, știind că ea este altfel văzută în zilele noastre marcată de secolele care au trecut peste ea și care au influențat-o în bine sau în rău în funcție de regiunea, cultul, tradiția și persoana care a preluat-o și a purtat-o mai departe peste veacuri în stare pură sau distorsionată .

Tema deosebit de vastă și cu multe conotații teologice și istorice are implicații și în zilele noastre dată fiind situația pluriculturală și multiconfesională din țara noastră și din întreaga lume care s-a transformat într-un mozaic confesional universal . O temă actuală și foarte importantă pentru a vedea modalitatea în care alte culte creștine își fundamentează cultul lor public pe cantarea bisericească și modul în care acesta o îmbracă și infrumusețează în ansamblu . Nu este doar o simplă cântare ci este mai mult decăt atât, este o adevărată mărturisire și așa numita άναμνεζίς a tot ceea ce s-a făcut de-a lungul timpului ca noi azi să ne putem ruga și să putem cânta întru una, sfântă , sobornicească și apostolească Biserică, pentru că se spune că „ cel care cântă se roagă de două ori ”, așadar trebuie stimulați și atrași membrii comunității pentru a lua parte activ la serviciul public al bisericii și a cânta în Biserică laolaltă cu ceilalți creștini intrând într-o adevărată comuniune eclezială prin intermediul rugăciunii și al cântării, realizate în Biserică împreună cu membrii clerului și cu frații creștini.

Trebuie să ne întoarcem cu fața către istorie și către trecutul nostru glorios, și să vedem aceste aspecte atât de necesare și în zilele noastre, pentru că în aceste vremuri tulburi pentru Biserică singura noastră alternativă viabilă pentru a putea ieși din așa numita „ criză ecleziastică” pe care o invoca pe bună dreptate adepții ecumenismului, este întoarcerea la izvoare , intoarcerea la scrierile Sfinților Părinți și Scriitori Bisericești, la imnele și cântările scrise în genunchi de Sfinții Părinți în meditație și contemplație, și să stăm mereu gândindu-ne la istoria noastră care s-a scris cu sange, cu jertfă și cu multă dragoste făță de neam și țară , cum ar spune un Sfânt Părinte al Bisericii „ doar întorcându-ne la izvoare se va curma rătăcirea noastră” , un adevăr eludat de comuniști de-a lungul anilor în care intoarcerea la origini era practic imposibilă datorită faptului că se încerca să se facă uitată gloria în care au trăit și au murit înaintașii nostrii și cum au reușit ei să reziste tăvălugului opresiunilor de orice natură din partea cotropitorilor și prigonitorilor sau asupritorilor cu un coeficient de barbarie indescriptibil și cu o răutate impotriva creștinilor ortodocși care multă vreme nu au reușit să își manifeste credința străbună așa cum era normal și firesc pe un pământ care dintotdeauna a fost unul ortodox , pământ udat cu sânge de martiri , diaconi , preoți, episcopi sau creștini de rând care au plătit cu viața faptul că au avut curaj sa-I cânte și să- L laude și să Îl mărturisească pe Hristos ca Domn și Dumnezeu și credința ortodoxă ca singura care dă mântuire creștinului .

Din toate timpurile Biserica a încercat să fie un for superior de cristalizare al adevărurilor de credință chiar dacă nu dintotdeauna au fost așa cum sunt azi fiind nevoie de foarte mult timp și multe încercări pentru ca adevărul de credință să fie atât de curat cum îl avem noi azi. De aceea Dumnezeu a trimis de-a lungul timpului oamenii Săi pentru ca să arate calea cea dreaptă Bisericii Sale, prin oameni aleși, prin sfinți, prin teologi sau prin scriitori bisericești sau imnografi care aveau rolul de a fundamenta aceste adevăruri de credință prin imne și cântări pe care le-au compus din predicile lor, din învățăturile pe care ei le formau și din adevărurile pe care ei ca și Părinți ai Bisericii le cristalizau în perioade deloc ușoare pentru biserica creștină . Au existat perioade când prin intermediul cântărilor bisericești se mârturiseau adevăruri de credință care creau polemici și dispute și cu ajutorul lor se păstra adevărul de credință nealterat și neschimbat când împăratii sau mai mari vremurilor în pedepseau chiar cu excomuniacarea sau depunerea din treaptă pe adepții unei teologii, chiar dacă ulterior se va dovedi că era bună și dreaptă . Astfel se reușea păstrarea pe mai departe a acestor adevăruri în sânul Bisericii „ ascunse ” oarecum în interiorul cântărilor folosindu-se cuvinte care să nu creeze disconfort auditiv persoanelor care le auzeau, cunoscut fiind faptul că au existat cuvinte care de-a lungul timpului au creat adevărate conflicte doar pentru simplu fapt că erau greșit înțelese de către unii sau alții .

Există sunete și sunete, imagini și imagini și totul depinde de capacitatea noastră de a asculta sau de a privi. De aceea, alegerea studiului textelor și imnelor liturgice mi s-a părut foarte sănătoasă, într-o lume bolnavă, în care totul este amprentat de zbucium,neputință și complexare, în care dorința de câștig material și de a-ți face imagine înlătură orice dorință firească și sănătoasă din noi. Autorii din cărțile de cult sunt adeseori anonimi, nefiind obsedați de imagine și nume, lăsând impresia de multe ori că imnele au fost opera unui singur autor-Duhul lui Dumnezeu care se află în ei. Pesimismul, urâțenia, cearta, mândria, fatalismul apocaliptic și ura lipsesc cu desăvârșire din aceste imne pentru că ele sunt pline de lumină, smerenie și frumusețe, de bucuria de a trăi, fiecare clipă din viață fiind concepută ca un nou început. Cuvintele irump din adâncul lor, ca un vulcan din adâncul pământului, fiind trecute prin filtrul rațiunii și al inimii, prin procesul coborârii minții în inimă și prin sita trăirii duhovnicești. Fiecare cuvânt a izvorât din legătura strânsă, ca între fiu și părinte, a Sfinților Părinți cu Dumnezeu Treime.

Și unde în altă parte îl putem descoperi pe Hristos cel înviat și prin acesta sensul vieții noastre, decât în aceste locuri prefăcute în mărgăritare pentru că ele nu sunt altceva decât răspunsul Sfintei Treimi la rugăciunile sfinților.

Autoritatea imnelor și textelor din cult este dată de Biserică prin faptul că ea și le-a însușit, le-a adoptat. De asemenea, referitor la textul imnelor, este suficient să le studieze cineva în diferite versiuni ale imnografiei bisericești, ca să realizeze că eventualele difergențe de text se reduc la simple chestiuni de amănunt, fără o prea mare însemnătate din punct de vedere doctrinar

Cărțile de slujbă reprezintă, de fapt, învățătura de zi cu zi a Bisericii, iar prin structura lor sunt expresia autorizată și mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile. E o formă a tradiției sfinte, izvor de doctrină dumnezeiască: „lex credendi” ajunsă „lex orandi”. Dacă le studiem cu atenție observăm că între imnografie și dogmă există o vie relație, chiar dacă nu toate imnele sunt integral dogmatice. Din acest punct de vederrgăritare pentru că ele nu sunt altceva decât răspunsul Sfintei Treimi la rugăciunile sfinților.

Autoritatea imnelor și textelor din cult este dată de Biserică prin faptul că ea și le-a însușit, le-a adoptat. De asemenea, referitor la textul imnelor, este suficient să le studieze cineva în diferite versiuni ale imnografiei bisericești, ca să realizeze că eventualele difergențe de text se reduc la simple chestiuni de amănunt, fără o prea mare însemnătate din punct de vedere doctrinar

Cărțile de slujbă reprezintă, de fapt, învățătura de zi cu zi a Bisericii, iar prin structura lor sunt expresia autorizată și mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile. E o formă a tradiției sfinte, izvor de doctrină dumnezeiască: „lex credendi” ajunsă „lex orandi”. Dacă le studiem cu atenție observăm că între imnografie și dogmă există o vie relație, chiar dacă nu toate imnele sunt integral dogmatice. Din acest punct de vedere se poate stabili un paralelism între imnografie și iconografie: „imnografia reprezentând poezia” limbajul „pus în slujba dogmei după cum icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei”. În cărțile de slujbă mai găsim și toate indicațiilie necesare unei complete sinteze doctrinare patristice, ceea ce ne ajută la înțelegerea întregii tradiții răsăritene.

Căutându-L pe Mântuitorul Hristos ca vindecător al sufletelor și al trupurilor în textele și imnele liturgice, am observat că ele nu fac altceva decât să restaureze omul și lumea, să le repună pe acestea în relație cu Creatorul lor, de la care își au obârșia, arătându-l așadar pe om făptură vie cu suflet și trup destinată îndumnezeirii.

Pe de altă parte, în textele și imnele liturgice, se poate observa o înșiruire de fapte logico-istorice ce au ca protagoniști pe om și Dumnezeu, lumea și diavolul, fiecare fiind prezentat după natura și starea lor. Tradiția imnografică prezintă momente din viața acestora cum ar fi: căderea, Întruparea, Crucea, Învierea, încercarea diavolului de a stăpâni etc., însă de fiecare dată trupul și sufletul omenesc este invitat să privească și să țintească spre Dumnezeu „dătătorul de viață”. Mai putem adăuga că scopul unora dintre imnuri, în afară de instruire și delectare, este și de mângâiere sufletească a mulțimii credincioșilor în vreme de restriște. De fapt întreaga creație imnografică poartă în ea suflul Duhului Sfânt trimis de Dumnezeu, Cuvântul Întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, la momentul „ plinirii vremii ”

Voi încerca să abordez cât mai academic cu putință acest subiect deosebit de vast, sperând să reușesc să ating toate punctele esențiale ale acestei teme si să dezvolt cât mai bine acestă teză nădăjduind că voi reuși să fac cât mai bine acest lucru conștient fiind că va fi deosebit de greu dar nădăjduind că prin strădanie personală și cu ajutorul îndrumătorului meu voi reuși .

Mulțumesc, pe această cale, Părintelui (numele profesorului) care, ca un părinte duhovnicesc, m-a îndrumat și m-a ajutat să pătrund, cât mi-a fost cu putință, această temă a Cântării în Biserica Anglicană .

INTRODUCERE

Încă de la începutul existenței sale ca entitate ființiala, Biserica a fost ghidată în activitatea Sa păstratoare a adevarului de credintă de către Sfântul Duh, Cel care a fost si este în contiunuare considerat garantul si fundamentul adevărurilor de credintă în Biserică. Ca instituție divino-umană ea nu poate să fie în nici un caz văzută separată de fondatorul ei dar mai ales de garantul adevărurilor sale divine. Duhul Sfânt nu poate fi văzut abstract ca un "eon" care lucrează în afara Bisericii ci dimpotrivă ca persoană a Sfintei Treimi care e permanent prezentă în Biserică asigurând linistea si supraveghiând asupra tuturor hotărârilor luate de forurile abilitate ale ei, prin excelentă fiind reprezentate de Sfântul Sinod al oricărei Biserici autocefale si autonome .

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevar " cele două sunt strans legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini .

Adevărul oamenilor e relativ, incomplet, schimbabil, pervertibil, perfectibil pe când adevărul divin nu este supus niciunei schimbări sau mutabilitați ci e veșnic si neschimbător nu prin natura lui ci prin aceea a Celui ce l-a dat și anume "Duhul Adevărului", care după cum spune Scriptura , „ de la Tatăl purcede ” .

Ca tânar student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în ( aici se scrie materia ) pentru că doar cunoscând cântarea bisericească a propriei tale religii și a propriului tău popor poți fi un apărător sau apologet al Lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru și mărturisitor al adevărului învierii Sale din mormântul dătător de viată. Apoi cunoscând-o pe aceasta putem cunoaște și pe cea a fraților noștri de alte religii sau confesiuni creștine . Istoria Bisericii s-a scris în Biserică , de cele mai multe ori de către Biserică și pentru Biserică și de aceea istoria Bisericii trebuie să rămână în spațiul eclezial, pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" .

Dintotdeauna am fost interesat de modalitatea în care înaintașii noștrii trăiau , de modul în care gândeau, de trăirile lor și de ceea ce simțeau în momentul în care predicau, învățau, sfătuiau si scriau credincioșilor lor, dar și de modul în care ei cântau la slujbele publice convins fiind de faptul că nu o făceau ca și cum o facem noi în zilele noastre . De aceea am hotărât să imi elaborez lucrarea de licență cu titlul „Cântarea în Biserica Anglicană ” , la catedra de ( aici se scrie materia ), sub îndrumarea științifică a părintelui ( aici se scrie numele profesorului coordonator ) și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat, iar realitățile istorice cât mai echidistant cu putință și cât mai aproape de adevăr .

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modul în care se desfășoară cântarea în Biserica anglicană făcând oarecum o raportare la Biserica Ortodoxă . Fiind un subiect destul de delicat voi încerca să îl abordez cât mai profund cu putință pentru că este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care ne desfășurăm activitatea dar și în peisajul de mozaicat etnic și religios al acestei lumi și al țării noastre .

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează, urmând a fi dezvoltate la rândul lor pe larg fiecare în parte și dezvoltate în mod individual .

Primul capitol conține informații despre Biserica Aglicana în general despre istoricul ei și despre formarea ei ca instituție divino- umană . Un scurt istoric al ei și o scurtă prezentare a modului de slujire în această biserică și a modului de a privi credința creștină, câteva noțiuni de doctrină și unele diferențe care ne despart dar și anumite asemănări care ne apropie .

Voi mai trata de asemenea despre ramurile diferite ale Bisericii Anglicane pentru că după cum știm această Biserică are oarecum mai multe ramuri care s-au dezvoltat oarecum în paralel .

În cel de-al doilea capitol voi trata cultul Bisericii Anglicane pe larg dezbatându-l în fiecare aspect al lui, precum și o structură a acestui cult încercând să pătrund în profunzimile lui .

În cel de-al treilea și ultimul capitol voi dezvolta pe larg modalitatea de a cânta în cadrul cultului anglican precum și cele mai cunoscute cântări . Apoi Voi încerca să arat importanța cântării în Biserica Anglicană și ceea ce transmite ea prin mesajul care îl poartă în cadrul lor .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii cântării în biserică și care sunt mijloacele și traseele pe care se va dezvolta muzica bisericească în viitor în Biserica Anglicană în special și în Biserica Universală în mod general .

În următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată prin cântarea bisericească trăită de catre cel care o cântă și apoi de cel ce o ascultă și o dă mai departe prin viu grai în cadrul bisericii din sânul câreia face parte . Cântarea bisericească a avut dintotdeauna, are și va avea mereu un rol determinant în cadrul cultului divin al oricărei biserici și prin intermediul ei se pot transmite stări de spirit înalte care de multe ori nu se pot transmite cu ajutorul cuvintelor ci doar prin cântare .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte .

Mulțumesc apoi familiei mele, ( soției dacă este cazul ) parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din ( orașul ) și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare, cărora le prezint în acest moment deosebit tot respectul meu și îi asigur și pe mai departe de toată considerația și stima mea, și de tot sprijinul și aportul meu la propășirea credinței străbune pe mai departe încercând ca atât cât îmi va sta în putință să apăr si să propovăduiesc cât mai curat credința stăbună fiind un fiu adevârat al bisericii și un apologet al neamului și al credinței ortodoxe .

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui ( aici se trece numele și titulatura profesorului îndrumător ) pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!

.

CAPITOLUL I

BISERICA ANGLICANĂ, APARIȚIE, ÎMPĂRȚIRE ȘI DOCTRINĂ

Știm că adevărata trăire în Biserică nu s-a stins niciodată în decursul istoriei, după cuvântul Mântuitorului (Mt 16,18) și că Biserica, chiar dintru început, odată cu Hristos Însuși, și-a exprimat simțămintele și rugăciunea nu numai prin cuvântul rostit, milostenie și nevoință, ci și prin cântare. Duhul Sfânt S-a manifestat viu și în cântarea din Biserică. Ceea ce m-a interesat a fost atmosfera duhovnicească ce îmbrățișa cântarea în Biserica veche iar, mai apoi, urcând odată cu timpul, ce anume au avut marii melozi, ce dat special, încât au făcut din muzică un mijloc de îndumnezeire .

Despre modul concret în care se practica muzica în Biserica veche nu avem indicii armonice și melodice. Știm doar că, după exemplul Mântuitorului Însuși (Mt 26,30; Mc 14,26), primii creștini cântau imne (Fapte 16,25), psalmi, ode (Ef 5,19) etc.

Aceste considerații le-am făcut pornind de la un pasaj scripturistic în care Iisus este rugat de ucenici să-i învețe să se roage (Lc 11,1). Iată textul evanghelic: ”Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui. Și le-a zis: când vă rugați, ziceți: Tatăl nostru, Care ești în ceruri…” Așadar, ceea ce i-a determinat pe ucenici să-i ceară învățarea rugăciunii a fost modul, fervoarea, adâncirea cu care se ruga Iisus. Rugăciunea Lui, făcută în Duhul Sfânt, atinsese adâncimile amorțite ale duhului apostolilor și le stârnise dorirea de rugăciune. Apostolii, împărtășindu-se de duhul rugăciunii Sale, au înțeles că rugăciunea nu le putea fi descoperită decât de la cineva care avea cu adevărat experiența ei. De aceea și invocă exemplul lui Ioan, singurul a cărui putere în rugăciune, probabil, o simțiseră pe când îi erau ucenici. Ioan îi învățase duhovnicește pe ucenicii săi cum să se roage; îi învățase gură de la gură, prin împreună pătimire cu ei în greutățile și obstacolele rugăciunii, transmițându-le experiența sa. La fel a procedat și Hristos cu apostolii. Dar modul acesta de a-i naște duhovnicește nu a fost aplicat doar în cazul rugăciunii, ci în orice acțiune pe care o săvârșea.

În orice situație, Hristos îi educa pe apostoli, transmițându-le un duh, modelându-i și imprimându-le un mod de a face acel lucru. Exemplele sunt atât de abundente încât este de prisos a face referiri amănunțite.

Având în vedere considerentele de mai sus, este greu de crezut că Iisus nu le va fi arătat și cum să cânte duhovnicește laude și imne lui Dumnezeu. În acord cu întreaga Sa învățătură, nu atât tehnica interpretativă și aspectul formal va fi fost urmărit de Hristos, ci dispoziția lăuntrică cu care se cânta. Dar, ca Logos întrupat, ca Făcător al armoniei universale, este de neconceput să fi trecut cu vederea însele armonice pe care chiar El le-a pus în lume. Cu siguranță că în modul în care cânta împreună cu ucenicii nu îngăduia lipsa de ritm și haosul armonic. Acest lucru ar apărea normal, chiar omenește gândind, dacă luăm în considerare și felul cântării de la templu, rigoarea și acrivia cu care erau interpretați psalmii în cultul iudaic.

Așadar, muzica în cultul creștin, în adevăratul ei înțeles duhovnicesc, ca mijloc al harului – și de altfel întreaga viețuire creștină – are un caracter mistagogic chiar de la început. Cum și ce să cântăm ( modul și conținutul cântării) trebuie să ne fie predat de către cineva care are această experiență duhovnicească. Apostolii au fost cei care au transmis această experiență . De pildă, cei întemnițați cu Pavel și Sila în Filipi, au rămas uimiți de modul în care cei doi apostoli cântau la miezul nopții, ca de altfel și de efectul cântării lor: dezlegarea lanțurilor și convertirea temnicerului (și poate și a unora din cei închiși) [Fapte 16, 25]. Creștinii din acea vreme aveau prilejul de a simți și a învăța pe viu cântarea în Duhul Sfânt direct de la izvor.

De aceea, cât timp Biserica trăia în simțirea Duhului Sfânt, nu se impunea și nu era nevoie de precizări referitoare la modul cum trebuie interpretată muzica. Părinții și scriitorii din acea vreme, cu câteva excepții, nu se interesează prea mult de aspectele muzicale ale ciclului liturgic, ci se rezumă la a indica existența cântării, eventual a formelor în care se făcea și a unor amănunte liturgice referitoare la poziționarea în cult și la semnificația lor. Dar, odată cu încetarea prigoanelor și slăbirea fervorii în trăirea eclesială, s-a simțit nevoia unor indicații din ce în ce mai amănunțite și concrete pentru a recâștiga vechea trăire creștinească.

Este ceea ce marii Părinții, școliți și în cunoștințele vremii lor, încearcă să recupereze. Se cerea imperios epurarea tuturor elementelor sociale, culturale etc, de sorginte păgână, care se infiltraseră în Biserică și prin urmare și a muzicii. Trebuia păstrat numai ceea ce aveau bun în ele. La fel s-a întâmplat și în celelalte compartimente ale vieții bisericești: când s-a stins fervoarea inițială și predania autentică prin viu grai era din ce în ce mai greu de realizat, au apărut consemnări care încercau să redea ceva și să mențină măcar o parte din ceea ce se pierduse la scară largă în rândurile credincioșilor.

În acest context, în epoca primelor sinoade ecumenice, apar primele comentarii mai explicite, referitoare la cântarea în Biserică, care vizau a-i face conștienți pe creștinii de atunci de modul cum trebuiau să participe la slujbele Bisericii și cum să se ferească de influențele din ce în ce mai subtile al păgânismului, care devenea din ce în ce mai rafinat. Aceste comentarii, unele inserate în cadrul unor omilii mai largi, sunt prilejuite de pasajele din Noul Testament referitoare la cântare și mai cu seamă de stihurile din psalmi (ori din alte cărți mozaice), unde apar referiri explicite la cântarea vechi testamentară. Surse deosebite pentru aceste analize sunt comentariile la psalmi ale Părinților (Sf Vasile cel Mare, Sf Ioan Gură de Aur, Fer Teodoret al Cyrului, Sf Ambrozie al Milanului, Fer Ieronim, Fer Augustin, Sf Atanasie cel Mare, Sf Efrem Sirul etc ). Pe lângă aceste comentarii au apărut și scrieri în care se trata sistematic despre cântare și ritm, până în cele mai mici detalii (deși nu lipseau nici din acestea sugestiile morale și duhovnicești). Așa avem, de pildă, tratatele despre muzică și cântarea bisericească ale Fer. Augustin și ale Sf. Niceta de Remesiana. Chiar dacă pentru Biserică esențialul îl constituie, fără echivoc, partea duhovnicească a fenomenului muzical, nici aspectul formal nu este dat la o parte, ba chiar se observă o încercare de a controla foarte strict acest aspect exterior al cântării. Se cunoaște rolul Sf Ioan Damaschin și al melozilor de după el în aspectul formal al cântării bisericești. Totuși, prin fixarea unui număr de opt glasuri și a unor linii melodice tradiționale, Biserica nu a urmărit să îngrădească veritabilele manifestări ale Duhului în plan melodic, ci doar să ofere o protecție sigură față de orice încercare a duhului lumesc de a corupe pătimaș fondul liturgic de sorginte apostolică.

Dat fiind că astăzi elementele păgâne, travestite în forme deosebit de atrăgătoare, tind să intre și în domeniul muzicii bisericești vom trata despre modul cum ar trebui să cântăm astăzi în Biserică. Pentru aceasta vom încerca să ne folosim de experiența Sfinților Părinți în lupta lor de curățire a cântării bisericești și a interpretării ei de orice element incompatibil cu Duhul Sfânt.

Probabil că la început, chiar din vremea sfinților apostoli, cântarea Bisericii era în principal formată din psalmi vetero-testamentari, cântări tradiționale evreiești, la care, cu timpul, s-au adăugat imne și melodii de inspirație pur creștină. Se cunosc imnele de proveniență creștină din Noul Testament (cântarea Maicii Domnului, cântarea lui Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, Imnul creștinătății evocat de sfântul Pavel [I Tim 3,16], etc.), probabil utilizate în serviciul liturgic al Bisericii. Cu timpul, elementul păgân a fost acceptat din ce în ce mai mult, dar după ce, în prealabil, a fost exorcizat și resemnificat în noul context creștin. Pe măsură ce se botezau din ce în ce mai mulți păgâni, unii dintre ei având chiar o veritabilă și solidă cultură clasică, elemente ale educației clasice au fost acceptate de Biserică. Ciclul paidetic antic era format în general de așa numitele arte liberale, împărțite în două etape: una „lingvistică” și una „matematică”. Cu mici variații, funcție de diferiți autori, în primul ciclu intra gramatica, dialectica și retorica, iar în cel de-al doilea aritmetica, geometria, astronomia și muzica. Fiecare din aceste materii de studiu acoperă doar relativ realitățile pe care le înțelegem noi astăzi prin denumirile respective. Acest ciclu a fost parcurs de mulți Sfinți Părinți înainte de botezarea lor.

Ca încadrare generală, muzica era o artă matematică ce avea la bază proporțiile armoniei, iar studiul ei se ghida după legile matematice. Fizica ne spune că sunetele sunt unde de diferite lungimi care se supun legilor matematice ale acusticii. Muzica, în înțelesul ei actual de melos, nu era decât aplicarea principiilor armoniei în cadrul restrâns al sunetelor emise vocal sau instrumental. Ea ținea deci de legile armoniei universale. De aceea putea Pitagora să vorbească de muzică cerească și să o pună în legătură cu distanțele dintre planete. Pentru tradiția antică tecnh mousikh, tradusă exact prin „arta muzelor”, era compusă din dans, poezie, și ceea ce numim azi muzică. În complexul educațional antic ea se preda concomitent cu gimnastica. Platon spune că acestea două erau primele elemente în educarea copiilor: gimnastica pentru trup iar arta muzelor pentru suflet. Mai departe, același filosof spune despre cântare [ melos ] că este alcătuită din vorbire, armonie și ritm [ logos, armonia, ruqmos ] și tratează despre aspectele modurilor muzicale, arătându-le influențele faste sau nefaste asupra formării caracterului uman. Se discută în amănunțime despre fiecare dintre cele trei componente, punctându-se modul cum este influențat spiritul de diferitele armonii (moduri) și ritmuri utilizate. În cele din urmă se arată că muzica îl face pe practicant blând și cu sufletul plin de aromie pentru cele înalte și țelul ei este să ducă la dragostea și atracția pentru frumos.

Muzica, așadar, nu avea sens decât într-un circuit educațional. Doar ca parte din întregul sistem de formare antică poate fi înțeleasă în adevărata ei semnificație. Sub influența platonică, întregul proces de educație avea ca țel formarea filosofilor (în înțelesul din dialogul Republica), adică a unor oameni mai presus de masa largă, capabili de a realiza o conducere eficientă a cetății. Omul trecut prin toată educația era omul ideal, omul complet, omul eliberat de condiționările și patimile acestei lumi.

Resemnificând conceptul de om desăvârșit și punându-l în relație cu Hristos -omul desăvârșit fiind cel îndumnezeit, făptura noua în Hristos-, Sfinții Părinți au rearanjat și reconfigurat sensul vechii educații clasice. Pentru antici, finalul educației era filosofia înțeleasă ca înțelepciune totală. Păstrând anumite dimensiuni formale ale ei, Părinții au dat un alt înțeles scopului final, acela de a ne ridica către și împreună cu Hristos: „…Filosofia este început a tot meșteșugul. Ea este iubirea de înțelepciune. Iar înțelepciunea este Dumnezeul cel adevărat. Prin urmare, dragostea cea către Dumnezeu, aceasta este filosofia cea adevărată. Iar filosofia se împarte în teoretică [văzătoare] și practică [făptuitoare]. Cea teoretică în teologie, matematică și științele naturii. Matematica în aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Cea practică în morală, economie și științe sociale. Cea teoretică se ocupă cu înțelegerea celor netrupești și nematerialnice despre Dumnezeu, Cel Care este cel dintâi și în chip propriu nematerialnic. Apoi și despre îngeri și demoni și suflete, care se numesc nematerialnice față de trup, dar față de Dumnezeirea cea nematerialnică sunt materialnice. Cu acestea se ocupă teologia. De cea teoretică ține și [cunoașterea] firii celor materialnice, a animalelor și plantelor și a pietrelor și a celor asemenea. Cu acestea se ocupă științele naturale. Teoretică este și știința ce se ocupă cu măsurile acestora care se văd în materie, dar și a celor din afara materiei. Că sunt mărimi și în cele materialnice și în cele nematerialnice. Aceasta este matematica. Căci numărul în sine este nematerialnic, dar se contemplă și în materie. Că și spunem „zece măsuri de grâu”. Asemenea și celelalte. Iar cea practică împodobește caracterul [hqoj] și ne învață cum trebuie să viețuim. Dacă educă un singur om se numește morală, dacă casa întreagă, economie, iar dacă întregul oraș, știință socială”. Este limpede că în contextul patristic muzica, ca parte din întregul numit filosofie, este un instrument prin care, pornind de la cele materiale și supuse simțurilor, contemplăm cele nemateriale și ajungem, cum spunea Fer Augustin, treptat, la adâncul Adevărului. Iar că este posibil așa ceva, ba chiar aceasta este singura rațiune a folosirii muzicii, ne-o arată experiența duhovnicească a sfinților melozi ai Bisericii, care prin cântare s-au ridicat la experiența bunătăților celor veșnice.

Să urmărim mai departe, folosind tot tratatul Fer Augustin, cum era înțeleasă muzica în Biserică, chiar fiind folosite cunoștințe de armonie clasică predate în școlile păgâne ale vremii. „Muzica este știința de a modula bine”. Modulația este mișcarea armonioasă, bine proporționată, fie că e vorba de dans, dicție sau cântat. În acest context, muzica histrionilor antici nu era socotită pe drept cuvânt muzică, deoarece, în adevăratul ei sens, muzica era o artă divină, capabilă să-l înalțe pe om către contemplarea lui Dumnezeu. Mai exact, referindu-se la armonia ce trebuie să caracterizeze muzica adevărată -în înțelesul ei de artă a muzelor, nu doar în cel restrâns de cântare-, Părintele latin concluzionează că modulația este „știința de a mișca bine, așa încât mișcarea să fie dorită pentru sine însăși și, prin aceasta, să delecteze prin sine însăși”. Adverbul „bine” din definiția muzicii se referă la contextul în care este plasată sau executată acea mișcare armonioasă. De pildă, cineva utilizează mișcări ce duc cu mintea la bucurie, când contextul impune severitate. Așadar, important este și contextul în care se utilizează cântarea după regulile armoniei. De exemplu, n-o să se intoneze cântări folosind glasuri ori formule specifice pocăinței în contexte de bucurie, ci melodia trebuie să țină cont de text și mesaj. Inspirată este o cântare care se potrivește ca o mănușă cu „ mâna ” textului și care reușește să redea adecvat simțămintele indicate de cuvinte din cuprinsul partiturii .

Sfântul Ambrozie nu s-a ocupat exclusiv de imnuri teologice, ci și de marile probleme ale secolului al IV-lea pe care le-a zugrăvit în versurile sale. Și când subliniem aceasta, ne referim la faptul că ierarhul din Mediolanum a fost profund ancorat în realitățile timpului său, sensibil la frământările societății, ca și la formele naturii (care suferea tot timpul din cauza oamenilor) așa încât opera sa poetică, reprezentată de cel 94 de imne, devine o veritabilă panoramă a unui veac, cu deșertăciunile lui, ajutându-ne să reconstruim măcar parțial felul în care s-a trăit pe atunci. Sfântul Ambrozie a fost un stihuitor sensibil la tot ceea ce se desfășura în jurul său, reușind să surprindă în versuri cele mai semnificative aspecte ale vieții din secolul al IV-lea. Am amintit în imnele anterioare de pericolul arian, dar Ambrozie mai surprinde în imnurile sale timpul năvălirii popoarelor migratoare. Versurile Sfântului Ambrozie oferă o adevărată frescă asupra impactului dintre credința creștină și „barbarii politeiști”. Venirea Mântuitorului schimbase omenirea, Dumnezeu Fiul S-a întrupat pentru a răscumpăra păcatele oamenilor, dar de la trei veacuri de la Patimile și Învierea Sa lumea cunoscută a fost zguduită de seminții necunoscute până atunci și neștiutoare de învățătura Mântuitorului.

Adevărata artă constă în folosirea rațiunii [ratio] și oricine nu se folosește de rațiune nu se folosește nici de artă, cu toate că uneori nici imitația nu lipsește din definirea unei arte. Imitația ține de latura senzitivă, știința de latura rațională a artei. În arta adevărată imitația se îmbină cu știința, simțirea cu mintea, pentru a duce pe om către Dumnezeu. Însă locul prioritar îl are rațiunea, partea cugetătoare a artei, care mă și ridică la contemplare. Dexteritatea și îndemânarea manuală sau vocală a unui muzician nu este semn îndestulător că el a înțeles cu adevărat ce este muzica. Ba nici măcar studiile care se concretizează în acumularea cât mai vastă de cunoștințe de teorie muzicală nu sunt suficiente, deși acest din urmă aspect se apropie mult mai mult decât primul de înțelesul patristic al muzicii ca știință (adică ceva ce ține de rațiune) ce ne ridică la comuniunea neînchipuită și neamăgită Dumnezeu. Desigur o bună pregătire în teoria muzicală și o dexteritate vocală sau instrumentală adecvată, care să asigure fluență interpretării muzicale, sunt condiții necesare pentru ca actul melodic să ajute și celor din jur, care ascultă, să se suie cu mintea la Dumnezeu. Dar, repetăm, aceste aspecte nu sunt cele mai importante căci poate exista un muzician care să le aibă pe amândouă și totuși pentru el muzica să nu fie o știință care îi sporește legătura cu Dumnezeu, ci dimpotrivă o îndeletnicire care chiar să o distrugă definitiv și iremediabil.

Sunt orașe care dis de dimineață până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunății, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu și de rușine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrânare… iar melodiile armonioase ale flautelor și cântecelor de rușine se înscăunează în sufletele ascultătorilor și nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze și să joace după ritmul chitarelor și flautelor.” Ceea ce descrie Sfântul Vasile aici nu se deosebește cu nimic de viața cotidiană a lumii citadine de azi:”…pericolul cel mai mare asupra tineretului creștin este muzica rock și pop cu toate derivatele lor, care sunt căutate de unii tineri datorită euforiei și beției pe care le nasc în sufletele lor. Dar după încheierea spectacolului de „muzică” rock, ascultătorul se trezește din stările lui extatice de transă, cu o proastă dispoziție, manifestând mînie și agresivitate, răzvrătire și vandalism, căzând cel mai adesea în toxicomanie, alcoolism, viață sexuală desfrânată și egoism. Fiindcă acest gen de muzică are o influență nefastă atât asupra trupului cât și asupra sufletului”. Și, dacă în acea vreme Sfântul pedepsea cu afurisirea pe credincioșii care aveau asemenea comportamente lumești și scotea afară din Biserică pe psalții care cântau muzică lumească, cu cât mai mult nu trebuie noi, astăzi, nici măcar să nu dăm vreo atenție, nici cât de mică, unor excitații audio vizuale mult mai puternice decât în secolul IV, când au fost scrise aceste cuvinte. Un creștin care iubește muzica bisericească nu mai poate accepta nici o manifestare de tipul celor descrise mai sus, odată îndrăgostit de muzica bisericească toate celelalte muzici sunt doar modalități de a înlocui muzica prin excelență care e cea eclezială .

Există o reclamă care circulă pe toate mijloacele media care concluzionează spunând „ ești ceea ce bei ”, iar noi am putea parafraza spunând „ ești ceea ce recunoști ” sau „ ești ceea ce asculți ” pentru că suntem exact ceea ascultăm și muzica prin care și cu care ne identificăm existența .

Începând cu sec, al XVl-lea, se înregistrează o perioadă nouă în istoria omenirii și a Bisericii, e vorba de Reforma religioasă, care a constituit unul dintre cele mai mari evenimente din istoria universală, cu adânci răsfrângeri asupra vieții bisericești, culturale, politice, sociale până în zilele noastre, care a făcut ca să se rupă cămașa sfântă a Bisericii Lui Hristos care fusese sfâșiată în două în anul 1054 ca apoi la Reforma din Evul Mediu să se rupă definitiv , iremediabil în opinia mea .

Din cauza abuzurilor Vaticanului și a conservatorismului distructiv al Curiei papale, s-a creat o atmosferă tensionată culminând în secolul al XVl-lea cu Reforma având implicații religioase și naționale, zguduind adânc creștinismul apusean. Intre teologii din Țările din Apus a început atunci un nou curent al întoarcerii la trăirea în duhul creștin al primelor veacuri după ce cu secole înainte unii dintre nordici încercaseră cu toate că fără rezultat, introducerea creștinismului ortodox.

Feudalismul premergător cu conținutul său ideologic în scolastică și cu expresia materială în arta gotică, a primit replica prin Renaștere și Umanismul clasicist, care a avut două- consecințe: una axată pe laicism iar alta pe creștinism între aceste două curente s-a desfășurat apoi ciocnirea teoretic-practică . De fapt, din cauza multor rele din viața Bisericii și a statului în Apus, în vremea Renașterii și a Umanismului era vizibilă și actuală necesitatea unei reforme, a unei îndreptări reale a stărilor interne, dar ea s-a transformat apoi într-o reformă, ca explozie revoluționară a tuturor nemulțumirilor acumulate cu timpul pornind de la probleme sociale și culminând cu cele naționale dar mai ales cu cele religioase care erau din nefericire cele mai grave și acute .

Ceea ce caracteriza îndeosebi acea vreme era impulsul spre libertate, spre individualism, spre subiectivism; libertate în viața de stat, individualism în cugetare, subiectivism în viața religioasă, artistică și culturală. Desigur că lucrurile nu s-au petrecut lent ci cu frământări și neastâmpăr, ducând la multe încleștări de forță între Biserică si stat, între individ si comunitate. între foitele sociale, economice si naționale ale poporului și Bisericilor, cu momente de măreție cu adevărat epică și firește și cu momente de cumplite încercări. Reforma și contrareforma a dominat secolele XVI și XVII și prin urmăririle pe care le-au avut asupra spiritului uman, secolul al XVIII-lea, veacul revoluției franceze care a fost punctul ulterior de pornire al tuturor revoluțiilor viitoare ce vor zgudui Europa și în care se va manifesta dorința de emancipare și de independență națională .

Cele spuse aici se referă îndeosebi la lumea apuseană. Dar și lumea din Răsărit trecea prin frământări întrucâtva similare, create și de noile împrejurări din Apus.

Dacă Reforma este privită numai din punctul de vedere al organizării sau al conducerii Bisericii, ea poate fi considerată o revoltă împotriva autorității Bisericii Romei și a capului ei, papa. Admițând în felul acesta că Refomia a avut un caracter revoluționar, nu se înțelege neapărat ca adevărata Biserică era limitată la Roma, Reformatorii și mulți alții care i-au precedat au încercat iară succes să aducă refomia în Biserica Romano-Catolică medievală dinăuntrul ei, dar au fost forțați să iasă afară din organizația mai veche din cauza ideilor lor reformatoare. în Reforma catolică, reînnoirea a venit însă mai târziu.

Termenul mai familiar de " Reformă protestantă " a fost consacrat în timp, și, deoarece Reforma a fost o încercare de întoarcere la puritatea originală a creștinismului Noului Testament, este înțelept să se continuie folosirea termenului pentru a descrie mișcarea religioasă dintre anii 1517 și 1545. Reformatorii erau dornici să dezvolte o teologie care să fie în acord total cu Noul Testament, fiind convinși că această teologie nu va deveni niciodată o realitate atâta timp cât Biserica va fi autoritatea finală în locul Bibliei și nu invers așa cum ar fi normal și firesc și cum se practică în cele două biserici și anume Biserica Ortodoxă în ansamblu și Biserica Romano – Catolică .

Noile state naționale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserică universală, care pretindea jurisdicție asupra statului național și asupra conducătorului puternic al acestuia. Idealul unei asemenea Biserici universale era în contradicție cu apariția conștiinței naționale a clasei de mijloc din aceste state noi.

Această problemă politică de bază a fost complicată de anumiți factori. Se va observa că națiunile care au acceptat protestantismul în timpul Reformei se aflau în afara orbitei Vechiului Imperiu Roman și că puternica clasă mijlocie din ele avea o concepție culturală diferită de cea a națiunilor latine. Unii consideră Reforma ca o revoltă a națiunilor teutonice nordice împotriva națiunilor latine cu cultura lor mediteraneană și cu conceptul lor de organizație internațională, care erau moștenirea lor de la vechiul imperiu roman. Conducătorii acestor state naționale detestau jurisdicția papei în teritoriul lor. Această jurisdicție era deseori atât seculară cât și spirituală, deoarece Biserica Romană deținea multe teritorii în toată Europa. Deținerea de pământ de către biserică a creat o diviziune a suveranității în interiorul statului căreia domnitori despotici ca Tutorii englezi i s-au opus, Numirile în pozițiile importante din Biserica- Romană erau făcute de un străin, de papă. Clericii nu puteau fi superiori judecății în tribunale civile, ci erau judecați în tribunale bisericești și nu în tribunele regale. De la aceste tribunale puteau fi făcute apeluri la tribunalul papal. Impozitele bisericești mari au mai contribuit de asemenea la înstrăinarea poporului și a conducătorilor lui de la Roma. Conducătorul național și administrația lui civilă se opuneau ierarhiei religioase internaționale a Bisericii Romane. Henric al VII-lea a rupt legăturile cu Biserica Romei deoarece el considera că divorțul regal nu era o problemă internațională pe care s-o rezolve papa, ci o problemă națională pe care putea să o rezolve clerul național al unei biserici .

Pământul deținut de Biserica Romană în Europa Apuseană era privită cu ochi lacomi de către conducătorii naționali, de către nobilii și clasa mijlocie a noilor state naționale. Conducătorii detestau pierderea de bani care de cele mai multe ori inevitabil, mergeau la visteria papală din Roma. Mai mult clericii erau scutiți de impozite în statele naționale. încercarea papală de a primi bani mai mulți din Germania în secolul al XVI-lea a fost puternic detestată de noua clasă de mijloc a unor state ca Saxonia. Abuzul sistemului de indulgențe, ca unealtă de a scoate pentru papalitate banii din Germania a fost ceea ce 1-a înfuriat pe Luther.

Factoral intelectual al Reformei a fost că oamenii cu minți conștiente și cu o concepție seculară, au criticat viața religioasă din timpul lor. așa cum era ea reprezentată în Biserica Romano-Catolică. O dată cu creșterea numerică a clasei de mijloc, ea a devenit individualistă în concepții și a început să se revolte împotriva concepției societății medievale care-l punea pe individ sub autoritate. Această tendință spre individualism a fost întărită odată cu apariția statelor naționale absolutiste, în care interesele Bisericii naționale romano-catolice au luat un loc secundar față de cele ale națiunii, ale domnitorului și ale sprijinitorilor lui loiali din grupul de oameni de afaceri din clasa de mijloc. Umanismul renascentist în special în Italia, a creat un spirit secular similar cu cel ce caracterizase Grecia clasică. Până și papii Renașterii au adoptat o abordare intelectuală și seculară a vieții. Acest spirit și această abordare au fost generate de dorința savanților de a se întoarce la sursele trecutului intelectual al omului, la originile sale sănătoase și pure .

Factorul moral al Reformei a fost strâns legat de cel intelectual. Cărturarii umaniști care aveau Noul Testament în greacă au văzut clar discrepanțele dintre Biserica despre care citeau în Noul Testament și Biserica Romano-Catolică din timpul lor. Corupția se întinsese atât prin capul cât și prin membrii ierarhiei Bisericii Romane. Clericii carieriști cumpărau și vindeau nestingheriți slujbe. Prea mult se bucurau de aceste privilegii și ranguri înalte , poziții în care ei primeau salariul, dar nu făceau nimic din munca asociată de obicei cu slujba respectivă. Unii deținea mai multe slujbe în același timp, așa cum era cazul lui Labert din Mainz, al cărei agent Tetzel a fost obiectivul opoziției înverșunate a lui Luther în Saxonia. Dreptatea era cumpărată și vândută în tribunalele bisericești. In schimbul unei sume de bani, se putea primi o dispensă care sa permită căsătoria cu o rudă apropiată, cu toate că legea canonică o interzicea. Mulți preoți trăiau în păcat în mod deschis sau trăiau în concubinaj, lucruri care erau din ce în ce mai răspândite .

Renașterea, care a avut lor în țările mari ale Europei între anii 1350 și 1650, marchează tranziția de la lumea medievală la cea modernă. Numele, care derivă din cuvintele latine pentru " naștere " "și înapoi". exprimă ideea unei renașteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima data în anul 1854 ca termen descriptiv al acestei epoci, într-un sens mai restrâns, Renașterea a fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia în timpul căruia mințile oamenilor au fost stimulate spre producții literare și artistice prin redresarea comorilor trecutului clasic și prin învierea spiritului liber .

Renașterea din secolele XXIV-XVI a pus în circulație valorile culturale și artistice ale antichității greco-romane și umanismul clasicist sau laic, care a cultivat încrederea în forțele creatoare ale omului-individualismul, a izbucnit credința în dogmele Bisericii și în viața de dincolo de mormânt .

Spiritul clasic este vizibil în operele unor artiști ca Petrarca (1304-1374) și Boccacio (1313-1375), Acest umanism clasic din sudul Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuuchlin, Caiet , Erasm și alții din nordul Alpilor , la începutul secolului al XVI-lea. Umaniștii din nord s-au întors la Biblia în original în timp ce umaniștii din sud puneau accentul pe studiul literaturii și al limbilor clasice ale Greciei și Romei .

În mai toate țările apusene și-a făcut simțită prezenta reforma religioasă a lui Martin Luther și Jean Calvin, cei doi mari promotori ai reformei, care nu au dorit să înfințeze o religie sau mai multe religii noi ci doreau să reformeze o religie laxă plină de lux și desfrâu condusă de o papalitate imorală și lipsită de orice scrupule elementare necesare unui conducător al Bisericii . Cu siguranță că dacă ei cunoștea finalitatea reformei lor, nu ar fi început-o niciodată .

Această reformă se plasează pe același nivel de conservatorism ca reforma luterană. neavând un lider ecleziast dominant, cum a fost Calvin sau Luther, ea a fost dominată de rege care a devenit capul Bisericii naționale. Din acest motiv, ea a început ca o mișcare politică, a continuat ca o mișcare religioasă și s-a încheiat cu acordul elisabetan la mijlocul secolului al XVI-lea. Ea s-a răspândit în întreaga lume datorită extinderii mondiale a colonizării britanice ulterioare .

Atât numele cât și definiția Reformei sunt întrucâtva condiționate de concepția istoricului. Istoricul romano-catolic nu o va considera niciodată altceva decât o revoltă a protestanților împotriva Bisericii catolice. Istoricul protestant o consideră o reformă care a redus viața religioasă în tiparul Noului Testament. Istoricul secular o socotește o mișcare revoluționară, așadar reforma este diferită în funcție de ce cărți citești sau de cine este cel ce o prezintă .

Dacă Reforma este privită numai din punctul de vedere al organizării sau al conducerii Bisericii, ea poate fi considerată o revoltă împotriva autorității Bisericii Romei și a capului ei, papa. Admițând în felul acesta că Reforma a avut un caracter revoluționar, nu se înțelege neapărat ca adevărata Biserică era limitată la Roma, Reformatorii și mulți alții care i-au precedat au încercat iară succes să aducă refomia în Biserica Romano-Catolică medievală dinăuntrul ei, dar au fost forțați să iasă afară din organizația mai veche din cauza ideilor lor reformatoare. în Reforma catolică, reînnoirea a venit însă mai târziu în perioada în care Biserica Romano – Catolică a răspuns la cee ce realizaze Luther și Calvin și anume Reforma cu ceea ce se va numi ulterior în istorie ca și Contra – Reforma .

Termenul comun " Reformă protestantă " a primit diferite conotații în timp, și, deoarece Reforma a fost o izbucnire de ură a celor care erau sătui de abuzurile Bisericii Papale și revenirea la creștinismului Noului Testament, este însă impropriu să se folosească termenul pentru mișcarea religioasă inițiată de Luther și continuată de adepții lui . Reformatorii căutau să făurească o teologie care să fie în acord cu paginile Noul Testament, fiind convinși că această teologie nu va deveni niciodată o realitate în cadrul Bisericii Catolice ci doar rupți de ea sau încercând să o reformeze atâta timp cât Biserica va fi autoritatea finală în fața Bibliei și a Sfintei Tradiții

Mulți protestanți uită că mișcare protestantă a stimulat, în parte ca o reacție pentru a stăvili înaintarea protestantismului, o mișcare de reformă în cadru Bisericii Romano-catolice, care a împiedicat Reforma să mai câștige mult teren după ce o dată ea a fost în plina desfășurare. Această mișcare de reformă care s-a dezvoltat în Biserica Romano-Catolică între aiii 1545-1663 este cunoscută sub numele de Contra – refomă sau Reformă catolică care din păcate pentru Biserica Catolică și pentru viitorul acesteia nu a avut efectul scontat fiind sortită eșecului, doar pe alocuri având succes .

Comuniunea anglicană la care noi facem referire a apărut în istorie oarecum diferit de modelul clasic de apariție a Bisericilor reformei .

Învățătura creștină a pătruns în Insulele britanice încă din epoca primară. Ne dovedește acest fapt prezența la Sinodul de la Arles (Galia), din 314, a trei episcopi britanici; prin aceasta se atestă existența unei Biserici organizate. Dar nu mult după aceea, pacea și linistea tinerei Biserici a fost tulburată adânc atât de ereziile lui Arie și Pelagiu, în secolul al IV-lea, " câ mai ales de anumiți năvălitori între care , in secolele V-VI, de anglo-saxoni, triburi de seminție germanică, care au făcut ca acel început al creștinismului în aceste pământuri să fie unul destul de delicat și de aceea istoria ulterioară a creștinismului în acest ținut va fi una diferită de a altor teritorii.

Procesul de creștinare a anglo-saxonilor s-a datorat misionarilor latini în frunte cu abatele Augustin ( + 604 sau 605 ), precum și călugărilor celți din Irlanda și Scoția ( secolele VI-VII ). Cu tot succesul avut de misionarii amintiți, încă nu se poate vorbi de o Biserică organizată în " lumea anglo-saxonă " . Cel care a înfăptuit această măreață operă a fost grecul Teodor ( + 690 ), din Tarsul Ciliciei, și el, ca de altfel si Augustin, trimisul Romei, amândoi însă au ajuns arhiepiscopi de Canterbury: Augustin între anii 597 și 604 sau 605, iar Teodor între 668-690, amândoi dintre ei având un rol foarte important în formarea ulterioară a Bisericii Anglicane

Cum era și firesc, Biserica Angliei a păstrat veacuri de-a rândul legături bune cu Biserica Romei, de unde și-a luat ființa și prin intermediul căreia a ajuns sa fie moștenitoare indirectă a creștinismului primar. Între Biserica Romei și Biserica Angliei era o adevarată comuniune spirituală în doctrină, cult și organizare bisericească, în idealuri și activitate. Cu timpul, bunele relații dintre cele doua Biserici au început să se răcească, datorită abuzurilor săvârșite în Anglia de papalitate ( Despotism, goana dupa avere, amestec în treburile interne ale Bisericii și Statului englez etc ). Toate neajunsurile au dus la dorința continuă a Bisericii Angliei de eliberare de sub dominația Romei. Aceasta era atmosfera în Anglia la apariția Reformei din Germania, Franța și Elvetia veacului al XVl-lea. Între timp, ideile Reformei apusene au început să-și câștige adepți și în Anglia, doar că nu a luat amploarea avută în Germania, Franța sau Elveția, amploare care a făcut ca în țările amintite să se înfințeze noi biserici .

Henric al VII-lea care a domnit din 1509 până în 1547 era un prinț chipeș, generos, puternic și educat. Era un bun muzician și vorbea latina, franceza și spaniola tot atât de bine ca și engleza. Adora vânătoarea, tragerea cu arcul și tenisul, sporturi care l-au tăcut mai popular în poporul englez decât fusese zgârcitul lui tată Henric al Vll-lea. Tatăl lui se străduise să-și înrudească neamul cu importantele familii regale ale Europei prin căsători strategice. Fiica lui Margaret era căsătorită cu lacob ( James al Scoției ). Fiul său Artur era căsătorit cu o prințesă spaniolă Caterina de Anagon, Când Arthur la convins pe papa Iuliu al II-lea să de-a o dispensă așa încât Caterina să se poată căsători cu Henric, fratele mai tânăr al lui Arthur. Henric și Caterina au avut o fiică. Mai târziu această fiică a domnit sub numele de Maria Tudor având o domnie cu influențe asupra viitorului Angliei , despre care o să amintim mai pe larg în cele ce urmează .

În această atmosferă de mari confuzii și schimbări în sânul Bisericii Apusene, a apărut dorința regelui Angliei, Henric al VIII-lea ( 1509-1547 ) de a divorța de soția sa, Caterina de Aragon și de a se recăsători cu o domnișoară de la curte, Ana Boleyn ; în același timp, avea pretenția ca acest act nelegiuit să fie aprobat de către episcopul Romei. Dupa o perioadă de șovăire, în cele din urmă, papa ( Clement al VII-lea, 1523-1534 ) a respins dorința regelui englez. Datorită acestui fapt, Henric al VIII-lea a rupt legăturile cu papalitatea și s-a declarat " cap " al Bisericii Angliei, calitate recunoscută și de către parlamentul englez ( 1534 ). De acum înainte Biserica Angliei va începe să-și definească caracterul ei special de Biserica Anglicană, separată deci de cea a Romei definitiv și irevocabil, print-o hotărâre politică și nu religioasă fiind recunoscută de Parlamentul englez dar nefiind , cel puțin nu atunci, recunoscută de alte Biserici . .

Henric credea că acest aranjament va fi definitivat doar dacă el ar fi reușit să lege clasa de mijloc din Anglia de schimbările pe care le făcuse el, dându-le în schimb un câștig economic. Cu acest gând în minte, el a aruncat ochi lacomi asupra proprietății Biserici Romane, cerându-i lui Cromwell să aducă dovezi, parte din ele reale, despre păcatele călugărilor. În 1536, Parlamentul a ordonat închiderea tuturor mânăstirilor cu venit anual mai mic de 200 de lire . În total au fost închise 376 de mănăstiri și proprietățile lor au fost luate de coroană. În anul 1539, o sută cincizeci dintre cele mai mari au fost închise printr-un act al Parlamentului. Douăzeci și opt de stareți au dispărut din Camera Lorzilor. Regele și-a ținut pentru el o parte din terenuri și bogății. Restul le-a dat sau le-a vândut ieftin micii nobilimi . Acești oameni au devenit o nouă nobilime și sprijinitori loiali ai schimbărilor ecleziastice pe care Henric și Parlamentul le făcuseră. Henric a câștigat un venit de aproximativ 10.000 lire pe an. Deoarece de călugării deposedați trebuia să se îngrijească cineva, statul, pentru prima dată, a început să le acorde ajutor unora dintre călugări.

Votarea de către Parlament în 1539 a celor șase Articole a fost dovada că Henric rupsese numai legăturile ecleziastice dintre Biserica Angliei și Roma. Aceste articole reafirmau transsubstanțierea. Comuniunea, celibatul și confesiunea secretă, care rămâneau punctele comune în teologie. Biserica Angliei rămânea credincioasă Romei. Henric făcuse concesii Reformei în anul 1536, elaborând cele zece articole și autorizând o traducere englezeasză a Bibliei. Marea Biblie a fost publicată în 1539 , Cranmer a scris prefața. Ea a fost de asemenea cunoscută sub numele de " Biblia înlănțuită " deoarece în multe Biserici era legată cu lanț de suportul ei. După ce a trecut pericolul atacului străin, Henric a introdus iarăși în l539 cele Șase Articole reacționare la care renunțase pentru un timp pe periada pericolului străin extern .

În timpul domniei lui Henric al VlII-lea s-a păstrat, în general, linia catolicismului, nefăcându-se reforme doctrinare. Ele au fost mai mult de ordin administrativ ( independența Bisericii Angliei și secularizarea averilor papale ) și cultic ( Sfânta Scriptura și ecteniile in limba engleză, precum și adăugarea textului englez al rugăciunilor Sfintei Împărtașanii, pe lângă cel latin ) deci o ruptură comunională și jurisdicțională mai mult decât una doctrinară sau morală .

Henric a eliberat biserica de sub controlul papalității și a pus-o sub controlul regelui, ca biserica națională. în testamentul lui" el a cerut ca fiul lui Eduard, să ia tronul după moartea lui. Eduard să fie urmate de Maria -fiica Catherinei de Aragon, iar Maria să fie urmată de Elisabeta, fiica Anei Boleyn. Când Henric a murit, biserica engleză era o biserică națională condusă de rege, dar în ce privește doctrina era romano-catolică. Dar Biblia era la îndemâna poporului în limba s-a maternă. Fiul lui Henric Eduard urma să continue faza religioasă a Reformei începută de Henric între 1527 și 1547, ca o mișcare ecleziastică. .

Ideile reformatoare au prins însă rădăcini pe vremea minoratului fiului sau Eduard al VI-lea ( 1547-1553 ). În timpul domniei lui, arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer ( 1532-1553 ) a alcătuit cele 42 de Articole de credinta ( The Forty Two Articles ) si Cartea comuna de rugaciune ( The Book of Common Prayer ), cu influențe mai mult protestante decât catolice.

După moartea lui Eduard al VI-lea ( 1553 ), pe tronul Angliei urca Maria Tudor ( 1553-1558 ), o " catolică înfocată ", care a impus din nou catolicismul iar adepții Reformei au fost aspru pedepsiți de către ea, reinstaurându-se oarecum liniștea în Biserica Angliei chiar dacă doar pentru puțin timp. Maria care a domnit din 1553 până în 1558, a fost fiica lui Henric al VIII-lea și a Catherinei de Aragon . Domnia ei a coincis cu desfășurarea contrareformei în biserica romană de pe continent și poate fi considerată ca fiind paralela engleză a contraeformei de pe continent. Sfătuită de cardinalul Reginald Pole, Maria, care era o catolică convinsă, a forțat Parlamentul să reintroducă în Anglia practicile religioase așa cum erau ele la moartea tatălui ei în 1547 și să respingă schimbările ce fuseseră făcute sub Eduard . Parlamentul a fost de acord cu măsurile necesare, dar nu a restituit posesiunile ce fuseseră luate de la Biserica Romană în timpul domniei lui Henric al VIII-lea, lucru de altfel și imposibil de realizat după atația ani trecuți de la acel moment .

Maria Tudor constituie un exemplu jalnic al ravagiilor pe care le pot produce în inima unei femei dragostea, fanatismul și atotputernicia . " Aș pierde mai curând zece coroane decât să-mi pun sufletul în primejdie ” spunea ea. Regina era catolică, într-o țară în care generația ajunsă la maturitate se născuse după ruptura cu Roma și în care, îndeosebi capitala atotputernică, înclina foarte mult spre protestantism . S-a spus că, dacă Parisul merita o liturghie, Londra merita o predică , acestea erau liniile și conceptele în care gândea noua regină a Angliei în politica religioasă .

Urmașa sa, Elisabeta I ( 1558-1603 ), restabilind Reforma în Anglia, consolidează anglicanismul. În acest timp, arhiepiscopul de Canterbury, Matthew Parker ( 1559-1575 ) a redus cele 42 de Articole la 39. Astfel au luat ființă cele 39 de Articole de credinta ( The Thirty Nine Articles of Religion ), care au aceleași influente protestante și catolice , oarecum în egală măsură .

Forțele religioase generate de exilați sub Maria Tudor-, exilați care se familiarizează cu calvinismul în Europa și cu Biblia de la Geneva din 1560 , au avut ca rezultat puritanismul care i-a cauzat Elisabetei nu puține probleme . Când succesorul ei, Iacob al VI -lea al Scoției a devenit Iacob I al Angliei, în 1603 puritanii au sperat că acest rege calvinist care agrea episcopatul, va înființa o conducere presbiteriana în Biserica Anglicană. Pentru a accentua speranța lor, la sosirea lui în 1603, i-au prezentat " Petiția milenară ", semnată de aproape o mie de preoți puritani și au cerut ca Biserica Anglicană să fie complet " purificată " în ceea ce privește liturghia și forma de organizare " , lucru ce din păcate nu a fost niciodată realizat de nou înscăunatul rege .

Orgoliosul și flecarul domnitor, a convocat în 1604 Conferința de la Hampton Court. Când puritanii au cerut iarăși reformă. Iacob s-a înfuriat și le-a spus că " îi va scoate afară din regat " dacă nu se vor conforma. Cât despre organizarea presbiteriana în Biserica de stat, le-a răspuns că presbiterianismul " este în armonie cu monarhia în aceiași măsură în care este Dumnezeu cu diavolul " . Rezultatul net al aceste întâlniri a fost permisiunea de a face o nouă traducere a Scripturii în limba engleză și un grup de teologi învățați au început lucrările pentru Biblia cunoscută sub numele de Versiunea King James sau versiunea autorizată. Această traducere a fost terminată în 1611 și cu timpul anglo – saxonii au preferat-o înlocuind Biblia de la Geneva tradusă de reformatori .

Biserica Angliei, istoria ei complexă, cu diferitele ei curente de gândire, deși are înăuntru ei elemente catolice și protestante, a încercat să țină calea de mijloc ( " via media " ) dintre cele doua extreme: romano-catolicism și protestantism. Reprezentand, deci, o îmbinare a elementelor protestante ( luterane, calviniste, zwingliene ) cu vechea moștenire catolică, sinteza acestora n-a devenit " nici luteranism, nici calvinism, nici zwinglianism… sau romano-catolicism. ci intocmai anglicanism ", adică o nouă religie care se identifica mai mult cu idea de națiune .

Înca din timpurile Reformei, Biserica Angliei a îmbrățișat trei tradiții diferite de la care, mai târziu, le vine și denumirea de : a ) Biserica înaltă ( High Church ), care a pus accentul întotdeauna pe elementele catolice din tradiția anglicană , b ) Biserica Largă ( Broad Church ) – cu limite neclar definite – reflecta caracterul liberal și de împăcare a mai multor tradiții deosebite din cadrul teologiei liberale și c ) Biserica de Jos ( Low Church ), reprezintă atitudinea religioasă către învierea Evangheliei, cu accentele ei puse pe Sfânta Scriptură și pe simplificarea cultului divin. Adepții celor trei ramuri se numesc anglo-catolici ( High Church ), respectiv liberali sau moderniști ( Broad Church ) și evanghelici ( Low Church ), cu diferențele clare care le separa dar și cu liniile comune care le unește și le apropie una de cealaltă . .

Aceste trei ramuri se întalnesc și în celelate Biserici anglicane din anumite părți ale pamântului, întemeiate prin coloniști și misionari anglicani din Anglia, sub patronajul guvernelor din coloniile engleze.

Astfel, afară de Scoția, Irlanda și Țara Galilor, credința anglicană a pătruns, pe la începutul secolului al XVII-lea, în coloniile engleze din America, Antile ( Indiile de Vest ) și Canada. Un rol însemnat în această acțiune de râspândire a credinței anglicane în ținuturile amintite l-au avut asociațiile misionare, îndeosebi, Societatea pentru promovarea învățăturii creștine ( Society for Promoting Christian Knowledge – S.P.C.K. ) și Societatea pentru răspândirea Evangheliei ( Society for Propagation of the Gospel – S.P.G. ). prima înființată în 1698, iar a doua în anul 1701.

În coloniile engleze din Orientul îndepartat, învățătura anglicană a ajuns, începând cu secolul al XVII-lea, atât prin intermediul Companiei engleze : The East India Company – Compania Indiei de răsărit – înființată în 1600, cât și prin Church Missionary Society – Societatea misionara bisericească engleză, întemeiată în 1799.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, anglicanismul a fost introdus ( prin coloniști și misionari englezi ) în Australia și Noua Zeelandă, tot în acest secol a pătruns în coloniile engleze de pe continentul african, în Indiile de est, Orientul apropiat, America Latină, precum și în unele țări din Europa occidentală ( Elveția, Olanda, Danemarca, Spania, Portugalia etc ).

Bisericile anglicane din întreaga lume împreună cu Biserica anglicană-Mamă – Biserica Angliei, formează " Comuniunea anglicană ". Aceste Biserici au în comun urmatoarele caracteristici : " a ) mențin și propovaduiesc credința și structura catolică și apostolică, asa cum sunt în general exprimate în Cartea Comuna de rugaciune aprobata de Bisericile lor ; b ) sunt Biserici particulare sau naționale ale credinței, vieții și cultului creștin pe teritoriile lor; c ) sunt unite nu printr-o autoritate centrală legislativă și executivă, ci prin lealitate reciprocă susținută de către sfatul comun al episcopilor adunați în Conferința de la Lambeth. Din cele definite reiese că, la baza organizării Comuniunii anglicane stă principiul autonomiei. În acest sens, s-a urmărit să se formeze Biserici naționale, provinciale sau regionale. Fiecare dioceză ( eparhie ) din Comuniunea anglicana are în fruntea sa un episcop sau arhiepiscop, recuonscând pe Arhiepiscopul de Canterbury ca " Primus inter pares ", după cum și noi ortodocșii pe Patriarhul ecumenic. Ierarhii acestei Comuniuni se adună în Sinod din zece în zece ani – cu unele excepții – la Palatul Lambeth din Londra ( reședința de peste 700 de ani a Arhiepiscopului de Canterbury ), începând cu anul 1867 în așa-numita " Conferință de la Lambeth ", pentru a discuta probleme de credință, viață, cult, relații cu Bisericile creștine și cu autoritățile laice etc. " Conferința de la Lambeth " este un organ suprem deliberativ, care exprima și menține, în general, unitatea Comuniunii Anglicane, dar fără putere legislativă. Cu toate acestea, rezoluțiile sale sunt de o autoritate morală deosebită, exercitându-se asupra întregului anglicanism, fiindcă exprimă opinia majorității ierarhilor acestei Comuniuni.

Doctrina Bisericii Angliei este cuprinsă în Cartea comună de rugaciune – The Book of Common Prayer – apropiată de tradiția catolică ( sunt menținute cele trei trepte ale preoției sacramentale: episcopatul, preoția și diaconatul, în succesiune apostolică neîntreruptă, Tainele, sărbătorile, veșmintele liturgice, facerea semnului Sfintei Cruci, orga, etc.) și în cele 39 de Articole de credință – The Thirty Nine Articles of Religion – cu influențe mai mult protestante ( luterane și calviniste ) decat catolice ( se admite ca unică normă de credință Sfânta Scriptură, negându-se deci Sfânta Tradiție , se recunosc numai doua Taine : Botezul și Sfânta Euharistie – celelalte cinci : Confirmațiunea ( Mirungerea ), Pocăinta ( Spovedania ), Preoția, Căsătoria ( Nunta ) și Maslul, nepunându-se în rândul " Sacramentelor " evanghelice; se neagă transubstantiația euharistică și caracterul de jertfă al Euharistiei, de asemenea, puterea papalității, invocarea sfinților și cinstirea icoanelor; se păstrează adaosul " Filioque ", dar se resping dogmele catolice despre purgatoriu, infailibilitate și primatul papal, precum și invățătura protestanta despre predestinație etc ). Înțelesul Articolelor trebuie interpretat, însă, în conformitate cu Cartea de rugaciune, ele fiind socotite ca un document secundar al acesteia și de o importanță mai mult istorică decât doctrinară, deci, fără să li se acorde valoare de mărturisire de credință , devenind oarecum o simbioză armonioasă între catolicism și protestantism.

Cultul divin al Bisericii Angliei se află în Cartea comună de rugaciune, care cuprinde, într-o formă simplificată, toate carțile fundamentale de cult ale Bisericii Romano-catolice : Liturghierul ( Missale ), Ceaslovul ( Breviarium ), Evhologhionul ( Rituale ), extrase din Slujba hirotoniei ( Ordinal ), Catehism, modele de slujbe corespunzatoare Tainelor si ierurgiilor ortodoxe ( Botez, Mirungere, Nunta, înmormântare ) ș.a., chiar dacă forma lor este mai asemănătoare de cele ale Bisericii Romano – Catolice decât de rânduielile Bisericii Ortodoxe

Reforma religioasă nu a încetat odată cu constituirea marilor confesiuni din prima jumătate a secolului al XVI-lea, ci a continuat sub diferite forme în cadrul noilor confesiuni creștine. Dintre aceste noi confesiuni ne vom opri asupra Comuniunii Anglicane . Din Biserica Anglicană s-au despărți succesiv grupuri de credincioși care, interpretând în chip diferit unele din laturile doctrinare ale anglicanuismul tradițional, au dat naștere la noi denominațiuni independente din punct de vedere doctrinar și organizatoric față de Biserica Anglicană.

De aceea, în acțiunea sa ecumenistă Biserica Anglicană, înainte de a ajunge la o comuniune cu Biserica Ortodoxă, ori cu Biserica Romano-Catolică din care s-au despărțit o dată cu Protestantismul în veacul al XVI-lea ea urmărește să înfăptuiască o comuniune între Biserica Anglicană și între toate formele confesionale ieșite din anglicanism Biserica Anglicana este nevoită să înfăptuiască o astfel de comuniune doctrinară cu toate denominatiunile ieșite din ea, fie că aceasta se află pe teritoriul Marii Britanii, fie că se află răspândite în afara teritoriului britanic, în Europa, sau în celelalte continente, dorință care până azi nu s-a pierdut ci se vrea actuală în continuare .

Pe de altă parte, Biserica Anglicană, socotindu-se a constitui " sâmburele " creștinismului, pentru că ea ar fi păstrat din fiecare tradiție confesională principală unele elemente importante, a înțeles să pornească pe o cale proprie la tratative de unire și intercomuniune cu alte confesiuni și familii confesionale. Pentru înfăptuirea acestei acțiuni a fost luat ca temei așa numitul " patrulater de la Lambert ", reafirmat de Arhiepiscopul de Canterbury în anul 1920, prin care se propun celorlalte confesiuni creștine următoarele patru poziții fundamentale pentru discuții interconfesionale:

– Sf. Scriptură ca izovr al revoluției divine

– Simbolul de credință apostolic și niceean ca expresie a mărturisiirii r i de credință

-Tainele Botezului și Euharistiei;

-Episcopatul Istoric.

Iar pentru întreprinderea practică a discuțiilor. Biserica Anglicană a precizat urătoarele patru practici:

-Formularea unei liturghi comune

-adminterea intercomuniunii euharistice;

-acceptarea unui minimum de credință comună;

-recunoașterea tainelor altor confesiuni.

Biserica Anglicană caută sa pună la baza acestor discuții mai ales unitatea Tainelor a Botezului și a Euharistiei și a predicării. Aceasta aduce în discuție și unitatea Saceerdoțiului întrucât participarea la Euharistia săvârșită de preoții altor confesiuni este independentă de validatea Sacerdoțiului. Acest fel de a pune problema unității se explică mai ales prin faptul că în lume comuniunea Anglicană este constituită din 2 ramuri principale ale Bisericii: una a Bisericilor episcopaliene și alta a Bisericilor presbiteniene numite și evanghelice cum am mai arătat mai sus .

Pentru a înțelege starea reală în care se găsesc în prezent Bisericile unite în Comuniunea Anglicană și în raporturile lor cu celelalte mari confesiuni creștine, dar mai ales în raporturile lor cu cultele apărute din anglicanism, vom urmări mai întâi problema răspândirii anglicanismului pe celelalte continente, apoi vom cerceta starea cultelor ieșite din anglicanism, pentru ca după aceea să analizăm tendințele de unire în comuniunea Anglicană și alte încercări de apropiere către alte biserici cu care această Biserică a inițiat și păstrează relații .

Problema misionarismului anglican este viu disputată în Comuniunea Anglicană.61 Primele comunități anglicane în afară de Marea Britanie au fost înființate de coloniștii englezi, care o dată cu stabilirea în colonii , au introdus și credința lor națională. Credincioșii , la rândul lor, au alcătuit organizații bisericești în fruntea cărora au ales un conducător național. Pe de altă parte. Bisericile noi înființate, îndată ce s-au considerat și au devenit independente au făcut la rândul lor misionarism. " Așa a început dezlipirea de Biserica " ( mamă ) " din Anglia, luând naștere Confesiunea Anglicană în accepținuea largă a cuvântului " prin misionarismul „ separat ” al fiecăreia în parte .

O dată cu dezvoltarea economică a coloniilor, se impunea autonomia lor religioasă, deoarece până atunci depindeau de episcopul de Londra. Astfel în urma revoluției americane se organizează ca ramuri independente două din cele mai vechi Biserici Anglicane de peste mări : Biserica Episcopală din America în 1786 și Biserica Anglicană din Canada în 1893 iar mai târziu Bisrica provincială din regiunea West Indies și alte Biserici în continentul American, ce devin independente și autocefale față de scaunul de la Canterbury de care până de curând depindeau jurisdicțional .

În America Latină există dioceze misionare fară să aibă încă independență. Biserica Episcopală din America are 11 dioceze. In legătură cu pătrunderea și organizarea creștinismului anglican pe continentul american trebuie să adăugăm că extinderea Bisericii Anglicane nu s-a produs numai prin colonizare și n-a fost numai opera misionarilor englezi înseși Bisericile separate cu timpul de Biserica Anglicană au colaborat la această acțiune, în spiritul frumos al creștinismului .

În Orient expansiunea Bisericii Anglicane a avut alt caracter. The East India Company, înființată în 1600, precum și misiunile de mai târziu au construit Biserici școli spitale, în cadrul legăturilor comerciale cu această regiune. Astfel sa organizat Biserica din India, Pakistan, Burma, și Ceylon .

Arhiepiscopia de Ierusalim face parte din comuniunea Anglicană, dar are un statut deosebit încât nu trebuie socotită o simplă unitate provincială. Arhiepiscopia de Ierusalim reprezintă Anglican Communion în relațiile cu celelalte Biserici creștine din această regiune și are legătură directă cu Scaunul de Canterbury, având un statut aparte la fel cum are în toate celelalte Biserici creștine .69

Continentul african a constituit pentru misionarii anglicani un obiectiv major prin realizările reușite de-a lungul timoului, succesele obținute de misionari arătându-și roadele în timp.

In Australia, anglicanismul a fost introdus de coloniștii englezi la începutul sec. al XlX-lea. Misiuni trimise de Biserica Angliei au organizat o Biserică provincială în Noua Zeelandă de asemenea.

Cu toată această împărțire teritorială a anglicanismului. Arhiepiscopul de Canterbury este respectat ca primul dintre toți episcopii anglicani și este președintele Conferințelor Pananglicale și conducător onorific al tuturor ramurilor din Comuniuna Anglicanăchiar dacă nu are în toate jurisdicție, are, așa cum l-ar numi mișcarea ecumenică, un așa zis primat „ în iubire”

Prin Biserica Anglicană se înțelege confesiunea creștină care consideră Biblia principala depozitară a Revelației divine iar cele 39 de Articole și Prayer Book-ul drept cărți simbolice . E drept că în cele 39 de articole există idei protestante: sunt recunoscute numai două taine, se neagă transubstanțierea , tradiția și puterea papalității, invocarea sfinților și cinstirea icoanelor; iar despre mântuire se spune că se obține numai prin credință, se resping și dogmele catolice despre purgatoriu și papalitate, precum și cea calvină despre predestinație. Cartea de rugăciuni și Catehismul au mai multă influență asupra credincioșilor din Comuniunea Anglicană decât cele 39 de Articole .

Confesiunea Anglicană, ca și cultele mai noi care au apărat fie din Comuniunea Anglicană fie din curentele specific autohtone ale anglicanismului răspândite prin misiuni speciale. Deși protestantă în formă, Biserica Anglicană caută să le unifice doctrinar, cultic și canonic, toate organizațiile bisericești din sfera ei și chiar pe cele care au deosebită afinitate față de acțiunea ei ecumenică și intercomunională , se încearcă o unitate între ele și apoi o unitate cu toate Bisericile creștine .

Bisericile anglicane din întreaga lume împreună cu Biserica anglicană Mamă-Biserica Angliei , formează Comuniunea anglicana. Aceste Biserici au în comun următoarele caracteristici:

mențin și propovăduiesc credința și structura catolică și apostolică așa cum sunt în general exprimate în Cartea Comună de rugăciune aprobată de Bisericile lor;

Sunt Bisrici particulare sau naționale următoare ale credinței vieții și cultului creștin pe teritoriile lor .

Sunt unite nu printr-o autoritate centrală logistică și executivă, ci prin loialitate reciprocă susținută de către statul comun al episopilor adunați în Conferința de la Lamberh. Din cele definite reiese că , la baza organizării Comuniunii anglicane stă principiul autonomiei. în acest sens s-a urmărit să se formeze Biserici naționale, provinciale sau regionale. Fiecare dioceză din Comuniuna anglicană are în fruntea sa un episcop sau arhiepiscop, recunoscând pe Arhiepiscopul de Canterbury ca " Primus inter pares ", după cum și noi ortodocșii pe Patriarhul ecumenic. Ierarhii acestei Comuniuni se adună în Sinod din zece în zece ani la Palatul Lamberh din Londra începând cu anul 1867 în așa numita " Conferință de la Lamberh ", pentru a discuta probleme de credință, viață, cult și relații cu Bisericile creștine si cu autoritățile laice, ar putea fi asemănată cu cea ce Biserica Ortodoxă are ca Sinod .

Doctrina Bisericii Anglei este surprinsă în Cartea comună de rugăciune – The book of Common Prayer – apropiată de tradiția catolică ( sunt menținute cele trei trepte ale preoție sacramentale, episcopatul, preoția și diaconatul , în succesiune apostolică neîntreruptă, Tainele , sărbătorile, veșmintele liturgice, facerea semnului Sfintei Cruci etc. ) și în cele 39 de Articole de credință – The Thirty Nine Articles of Religion – cu influențe mai mult protestante decât catolice ( se admite ca unica regulă de credință Sfânta Scriptura, negându-se deci Sfânta Tradiție; se recunosc numai două Taine : Botezul și Sfânta Euharistie – celelalte cinci nepunându-se în rândul " Sacramentelor evanghelice, se neagă transubstanția euharistică și caracterul de jertfă al Euharistiei , de asemenea, puterea papalității, invocarea sfinților și cinsitrea icoanelor; se păstrează adaosul " Filioque ", dar se resping dogmele catolice despre purgatoriu, infailibilitate și primatul papal, precum și învățătura protestantă despre predestinație etc. ) . Înțelesul Articolelor trebuie interpretat însă în conformitate cu Cartea de rugăciune. ele fiind socotite ca un document secundar al acesteia și de o importanță mai mult istorică decât doctrinară, deci trebuie să li se acorde o valoare de mărturisire de credință , ca și o mărturisire normală a oricărei alte Biserici autonome și autocefale .

În ceea ce privește structura organizatorică. Biserica Anglei este alcătuită din provincii ( Canterbury și York ) , dioceze ( eparhii ) și anume: 29 aparținând de Canterbury și doar 13 de York, protopopiate și parohii . Toate sunt conduse de către persoane corespunzătoare instituțiilor ierahice respective: arhiepiscopi, episcopi, protopopi preoți, ajutați și de către diaconi, deci o organizare ierarhică asemănătoare cu cea din Biserica Ortodoxă.

In scopul menținerii unității în cadrul Comuniunii Anglicane precum și al apropierii, iar în final al realizării unității creștine Biserica Angliei a depus eforturi susținute în această direcție încă de la apariția ei.

Dumnezeu este și imanent și trascendent. Prin credință și ascultare omul participă la viața dumnezeiască și este unit cu Dumnezeu în Sfânta Treime. Biserica Ortodoxă face distincție între esența dumnezeiască și energiile dumnezeiești. în timp ce esența dumnezeiască rămâne dincolo de înțelegerea și cunoașterea omului, total transcedentală, prin energiile necreate Dumnezeu este prezent în imanent și omul mereu în comuniune cu Tatăl ceresc. Anglicanii nu folosesc această distincție, dar caută să explice că Dumnezeu nu poate fi înțeles și în același timp este și inteligibil pentru oameni. Dacă Biserica Ortodoxă descrie plinătatea sfințirii omului patristică theosis Kata charin ( îndumnezeirea după har ), anglicanii consideră ca fiind canonică această doctrina pe care o exprimă acest limbaj , probabil că o asemenea învățătură ar putea fi găsită și în cultul lor.

În ceea ce privește inspirația și autoritatea Sfintei Scripturi,
Sfânta Scriptură constituie un tot coerent care cuprinde Revelația divină, exprimată în vorbire omenească. Ea este primită și îndreptată prin Biserică și în Biserică . Atât Bisericile Anglicane cât și cele Ortodoxe fac distincție între cărțile canonice ale Vechiului Testament și cele necanonice; se recunoaște totuși utilitatea celor din urmă, pentru zidirea sufletească a credincioșilor. De asemenea, atât anglicanii cât și ortodocși la folosesc la diferite slujbe.

Scriptura și Tradiția sunt cele două izvoare ale Revelației divine, care se completează reciproc , iar Biserica nu poate niciodată defini dogme noi care n-au temei în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție . Din punct de vedere ortodox, un adevăr de credință nu poate fi dogmatizat dacă are temei numai în Sfânta Tradiție, este necesar însă să aibă temei în Sfânta Scriptură ca fundament al adevurilor de credință și ca bază imutabilă a învățăturilor dogmatice și morale din cadrul Bisericii.

Ambele Biserici sunt de acord că noțiunile de Biserică și Scriptură sunt inseparabile, recunoscând lucrarea Sfântului Duh nu numai în Scriptură și în Biserică, ci și în Sinoade . Anglicani deși cred într-o " ierarhie " a sinoadelor ecumenice, punând accent mai mult pe primele patru, acceptă și decretele sinoadelor al V-lea, al Vl-lea și al VII-lea ecumenice. Cu toate acestea, este necesară o cercetare mai amănunțită din partea anglicană, a problemelor legate de ultimele trei sinoade ecumenice și în special al VII-lea, privitor la cinstirea icoanelor se cere de asemenea adâncirea din partea anglicanilor a cuvântului " infailibil ", iar de către ortodocși a celui de " indefectibil ", puncte divergente în cadrul dialogului bilateral intre cele două Biserici, care pot fi rezolvate doar prin acceptare .

Referitor la acest adaos, trebuie să se facă o deosebire între probleme originii Sfântului Duh ( " care purcede din veci de la Tatăl "- In 15,26 ), deosebită de cea a trimiterii în timp și a misiunii Sfântului Duh în lume ( Ioan 14,26 și 15,26 ), Pentru acest motiv, și pentru faptul că adaosul " Filioque " n-a existat la început în simbolul Niceo – constantinopolitan și că n-a fost introdus prin autoritatea unui sinod ecumenic, anglicanii sunt de acord să nu mai facă parte din Crez.

Referitor la Euharistie, se afirmă din nou că între cele două Biserici a existat un acord comun, realizat la București în 1935. Cu privire la această problema, este redată în continuare Declarația comună a subcomisiei anglicano – ortodoxă de la Garden City din 1974. Există un alt acord apoi încheiat la Moscova ( 1976 ), în care se arată în plus că pe viitor ar trebui să se studieze și să se aprofundeze problemele relației dintre preot și episcopul său , precum și a episcopilor între ei înșiși pentru a se stabili clar liniile de interdependența dintre aceștia în cadrul Bisericii .

Sfânta Euharistie este acțiunea Sfintei Treimi. Actul sfințirii elementelor euharistice cuprinde: mulțumirea, anamneză și epicleza. Prin invocarea și pogorârea Sfântului Duh, ca răspuns la rugăciunea Bisericii pâinea și vinul se prefac în însuși Trupul și Sângele Domnului. După anglicani momentul culminant decisiv al sfințirii elementelor euharistice poate fi prin cuvinte de instituire sau prin epicleză în timp ce pentru ortodocși este clar în și prin epicleză. La rugăciunea Bisericii, Sfantul Duh se pogoară nu numai asupra elementelor euharistice, ci și asupra comunității, iar prin împărtășirea cu Trupul și sângele Mântuitorului, credincioșii primesc iertarea păcatelor și cresc în ascultare și sfințenie spre viața veșnică . Dar și celelalte Taine au epicleză, fiindcă rugăciunea și binecuvântarea Bisericii invocă pe Sfântul Duh, chemându-L să sfințească întreaga creația, iar Biserica trăiește din continua invocare a Duhului Sfânt în cadrul slujbelor sale

Hristologia face parte din capitolele cheie ale teologiei revelației din învățătura anglicană.84 Problema hristologică se include în argumentele descoperirii directe a Divinității prin Iisus Hristos Sfânta Treime ( Dumnezeu-Tatăl. Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh ) a acționat până la întruparea Mântuitorului indirect pentru faptul că intervenția directă ar fi stăpânit pe credincioși, iar dacă nu se facea cunoscută prin oameni – prorocii și aleșii lui Dumnezeu Mesia n-ar fi fost înțeleasă și a privind. în acest fel hristologia pe lângă " obiectul dogmatic " este factorul convingător al descoperirii directe a planului lui Dumnezeu pentru salvarea sufletelor credincioșilor și dobândirea vieții veșnice .

Întruparea Mântuitorului este, de fapt , împlinirea promisiunii lui Dumnezeu pentru noi și un act de dreptate pentru înfrângerea morții și a stăpânitorului ei, diavolul. Acest act nu putea să-1 desăvârșească decât Fiul lui Dumnezeu prin puterea sa absolută. Această putere a fost dăruită și credincioșilor facându-i fii adoptivi prin har – și frați ai lui Hristos prin natura sa umană conform teologiei pauline.

Conferința Comuniunii Anglicane ( Anglican Comunion ), întrunită la Lambeth Palace în 1990, a dat acesteia următoarea definiție în ceea ce privește doctrina, cultura si disciplina: „ Comuniunea anglicana este o comunitate în cuprinsul Bisericii, una, sfântă, universală și apostolică, formată din dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu – constituite cu o ascultare față de Scaunul de la Canterbury, care au in comun și mărturisesc următoarele caracteristici:

Mențin și propovăduiesc credința si structura universală și apostolică, asa cum sunt în general exprimate în The Book of Common Prayer aprobată de Bisericile lor și la nivel oficial ratificate .

Sunt Biserici particulare și naționale și ca atare promovează o expresie naționala a credinței vieții și cultului creștin pe teritoriile lor .

Ele sunt unite nu printr-o autoritate centrală legislativă și executivă, ci printr-o lealitate reciprocă , susținută de către sfatul comun al episcopilor adunați în Conferința, adică într-un fel de sinod.

Din aceasta definitie reiese că Bisericile particulare sau naționale ale Comunității anglicane trebuie să păstreze o unitate fundamentala în credință, cult și disciplină cu Scaunul de la Canterbury, dar, pe de altă parte, pot avea o organizare autonomă și tradiții proprii, care să nu afecteze raporturile de comuniune și relațiile de inter – dependența cu Scaunul de la Canterbury .

Comuniunea anglicană include în prezent 18 unități independente, naționale și regionale, răspândite în toată lumea. Aceste unități conțin 340 de dioceze, cu aproximativ 50 de milioane de membri, majoritatea cetățeni ai Marii Britanii și ai fostelor colonii britanice. Locul central în comuniunea anglicană îl ocupă fără doar și poate Biserica Angliei. După dezvoltarea economică a coloniilor din Imperiul englez, a fost nevoie să se acorde autonomia religioasă a comunitatilor din colonii pe care acesta le avea în administrație , care, până atunci, depindeau din punct de vedere jurisdicținal de scaunul arhiepiscopal al Arhiepiscopiei de Canterbury.

Din 1862, episcopii anglicani se întrunesc la intervale de zece ani aproximativ dăcă nevoile Bisericești nu o ce și mai repede pentru a discuta situațile ecleziale în Conferințele pan-anglicane, la Lambeth Palace, Londra, al Arhiepiscopiei de la Caterbury. În afara de sinoadele și conferințele episcopale, Biserica anglicană are sinoade și adunări generale, la care pot lua parte și preoții, uneori chiar si mirenii, dar numai cu vot consultativ fără a avea dreptul de a vota .

Un moment important l-a constituit momentul important care a rămas în istorie și e cunoscut sub numele de Mișcarea de la Oxford ( 1833-1845 ) inițiata de teologii din High Church, ce inclinau spre catolicism, dar care nu a avut o propagare foarte mare în rândul anglicanilor.

Din punct de vedere ecumenic, relațiile Bisericii Anglicane cu Biserica Ortodoxă Română au fost deosebit de fructuoase și și-au arătat roadele lor de-a lungul timpului realizându-se mai multe conferințe și întâlniri între cele două biserici ajungându-se la numeroase puncte comune dar și la unele diferențe .

Fiind un dialog teologic, dialogul cu anglicanii comporta trei etape (1973-1976; 1976-1984; 1984-azi) in care s-a facut un progres in discutiile teologice purtate, dar multe teme inca mai raman de discutat.

Discutiile purtate in 1935 au dat curaj teologilor, dar cel mai important lucru era dezbaterea celor doua puncte centrale care caracterizează întreaga reforma: sola Scriptura si sola fide, concepte care au fost acceptate si de anglicani, în parte fiind un punct de poticnire între cele două Biserici.

Cele 39 de articole ale Mărturisirii de Credință anglicane conțin elemente doctrinare în acord cu Reforma.

Dacă s-a ajuns la pronunțarea împotriva dogmei Filioque, moștenită de la romano-catolici, eliminarea dogmei nu s-a facut ușor și, în realitate, nici până acum nu s-a realizat în mod concret.

De asemenea, discutându-se asupra Tainei Sfintei Euharistii, s-a ajuns la concluzia că epicleza e absolut necesară, dar, după Cartea comuna de rugaciuni a anglicanilor, nu se poate scoate definitiv ideea că prefacerea are loc în timpul rostirii cuvintelor „ acesta este Trupul Meu ”, deoarece trebuie revizuite doctrinele privind aspectul de jertfă , meritele prisositoare și purgatoriul, doctrine pe care Biserica Anglicană le-a împrumutat de la Biserica Romano – Catolică .

S-au recunoscut și cele șapte Taine și rolul lor în procesul de mântuire al omului, dar, în ce privește învățătura despre cele șapte Taine, anglicanismul rămâne tributar doctrinelor romano-catolice, care nu se pot despărți de categoriile filosofice apusene. Impasul cel mai mare îl constituie acceptarea de a hirotoni femeile lucru din ce în ce mai actual în teologia anglicană .

În procesul de îndreptare și sfințire a omului, discuțiile nu au avansat foarte mult, din cauza faptului că anglicanii, tributari doctrinei romano-catolice despre justificare, nu au separat justificarea de sfințire. Lucrarea mântuitoare, prin Cruce și Inviere, săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos, nu e văzută de anglicani ca o restaurare a firii umane, ci ca o justificare în fața lui Dumnezeu. În acest fel, intervenind grația, este diminuat și rolul faptelor bune în procesul de mântuire.

Discuțiile referitoare la cunoașterea lui Dumnezeu și autoritatea Sinoadelor ecumenice și a Bisericii, nu s-au încheiat cu un comunicat final precis, ele rămânând în faza argumentării mai clare, din partea anglicanilor, care au lăsat loc de interpretări și catalogări a felului cum sunt ințelese.

S-au stabilit și o serie de puncte comune. Dintre acestea amintiri, în primul rând, acordul privitor la raportul dintre Scriptura și Tradiție. În declarația de la Moscova, este clar exprimat caracterul inspirat și autoritativ al Sfintei Scripturi, precum și legătura ei cu Sfânta Biserică .

În ecleziologie, acordul realizat până acum se referă la înțelegerea primatului în Biserică și a accentuării aspectului slujirii în legatură cu episcopatul, precum și la înțelegerea misiunii si slujirii în cadrul Bisericii. Totuși, convergențele realizate privind învățătura despre Biserica sunt puține și vizează doar niște aspecte generale. Cele două părți au rămas la puncte de vedere proprii privind intercomuniunea care pentru a fi dusă la desăvârșire vor trebui reluate dialogurile .

În legătura cu autoritatea sinoadelor ecumenice, Biserica anglicană acceptă hotararile celor șapte sinoade ecumenice, dar s-a obișnuit să pună accent mai mare pe primele patru îndeosebi, celelalte trei fiind oarecum considerate ca neavând o așa mare importanță pentru doctrina lor .

Problema sinodului al șaptelea ecumenic și a cinstirii icoanelor rămâne deschisa pentru discuții ulterioare, anglicanii acceptând totuși că teologia icoanei este întemeiata pe realitatea Întrupării.

Deși s-a observat o deschidere spre învățătura ortodoxă din partea anglicană, totuși există multe puncte doctrinare care trebuie clarificate, fara a se trece peste hotărârea Conferinței de la Lambeth privitoare la hirotonia femeilor care este o piatră de poticneală pentru ortodoxie .

În viitor, credem că eforturile din partea celor două Biserici se cer mult mai intensificate pentru a se putea continua dialogul, datorită unor piedici reale , ca de exemplu intercomuniunea anglicanilor cu diferite Biserici și denominațiuni creștine apărute în urma Reformei și a practicii protestante de a hirotoni femeile în preoți și episcopi. Drumul pe care urmează să-l parcurgă dialogul este greu și anevoios și e nevoie de multă răbdare în calea piedicilor ce se ivesc pentru că există cu siguranță o cale spre a se putea uni aceste două Biserici .

În cadrul Comisiei mixte s-au purtat numeroase discuții și s-a ajuns la urmatoarele concluzii:

 S-a hotărât tratarea aspectelor fundamentale ale ecleziologiei prin amplasarea ei în contextul mai larg al teologiei. Acest lucru asigură criteriile necesare de tratare a problemelor concrete, cum ar fi slujirea sacerdotală , autoritatea și receptarea în Biserica idei care nu sunt totdeauna pe aceeași lunigime de undă .

 Trebuie abordat un al doilea grup de probleme care să se refere la aspectele de structură și de ordine a Bisericii. Ele sunt strâns legate de teologie și nu pot fi tratate separat de aspectele teologice fundamentale ale eclesiologiei, așa cum s-a încercat în mod eronat să se pună problema .

 Ar fi bine să se discute mai detaliat problemele eclesiologice considerate suficient de ample, pentru a justifica ce este erezia și ce este o schisma în Biserica, modalități prin care s-a rupt de-a lungul timpului și se mai rupe și azi bucăți din cămașa fără cusătură a Lui Hristos care este Biserica .

În acest fel, urmează unele puncte de lucru în legatură cu problemele amintite mai înainte :

– E nevoie de un studiu mai temeinic privind eclesiologia în lumina credinței în Sfânta Treime;

– Rămâne încă deschisă problema Filioque care afecteaza învățătura despre Sfânta Treime;

– E nevoie de un studiu al Tainei Bisericii în raport cu hristologia;

– Trebuie să se clarifice natura și autoritatea slujirii episcopale;

– O atenție necesită problema conciliarității și a primatului, în contextul mișcării ecumenice de azi;

– Nu mai puțin importantă este problema hirotoniei femeilor în prezbiteriat și episcopat;

– Rămâne deschisă problema receptării în Biserica a unor schimbari privind doctrina și disciplina.

Toate aceste puncte trebuie analizate cu mare atentie, iar discuțiile trebuie să aibă în vedere menținerea doctrinei creștine autentice.

Prin studiile publicate în revistele centrale bisericești și prin interesul pe care l-a arătat fața de acest dialog, Biserica Ortodoxă Română a contribuit în mod activ la realizarea unui progres în cadrul dialogului.

Pe perioada anilor de la constituirea Comisiei mixte de dialog anglicano – ortodoxe s-au făcut pași importanți spre realizarea dezideratului final care este unitatea deplină a Bisericilor Ortodoxă și a Bisericii Anglicane . Acești pași cer imperios continuarea dialogului cu anglicanii, în pofida dificultăților de moment dar care pot fi trecute cu abilitate și cu dragoste .

Partea ortodoxă, insă, va trebui ca, și în viitor, să arate multă răbdare, datorită drumului , deosebit de greu și anevoios, spre unitate cu anglicanii, pentru a nu se pierde ce s-a câștigat până acum , dezbinările sunt ușoare , drumul către unitate însă este greu și plin de piedici.

În vederea continuarii cu succes a acestui dialog credem că ar fi util, pentru prezent, evaluarea rezultatelor de până acum și întocmirea unui text cu punctele de convergență ( text consensus ) sau a unui catalog al lor, care să constituie baza pentru discuțiile de viitor . Acest text de acord trebuie să fie acceptat de ambele biserici și transpus în practica Bisericii Anglicane și de care anglicanii să țină seama totdeauna seama în dialogul lor cu alte Biserici creștine .

Cu alte biserici și denominațiuni creștine Biserica Anglicană are relații mai mult sau mai puțin bune . Așadar cu biseicile ortodoxe dialogurile au pornit încă din secolul XVII înainte de apariția mișcarii ecumenice în sine . Problemele care au creat divergențe între cele douărți au fost cum aminteam și mai sus , hirotonirea femeilor și intercomuniunea cu bisericile evanghelice .

Cu biseicile luterane în Statele Unite și Germania , în cadrul dialogurilor teologice s-a ajuns la un acord în toate chestiunile , exceptând aceea a succesiunii episcopale . Cele două biserici au declarat că se recunosc reciproc ca parte a Bisericii Lui Hristos și în consecință se primesc reciproc la primirea împărtășaniei în comunitățile lor recunoscănd validitatea sacramentului .

Dialogurile cu Biserica Romano – Catolică au fost întrerupte de bula Apostolicae curae ( 1896 ) , care declara hirotonirile anglicane „ absolut nule și fără nicio valoare ” . Întâlnirile de la Malin ( 1921 – 1926 ) , care redeschid această problemă nu duc la nicio deschidere sau hotărâre oficială .

După Conciliul Vatican II au fost intreprinse dialoguri oficiale , care au condus la ample acorduri în privința Euharistiei , a ministerului , a autorității în Biseică , în chestiunile legate de Ecleziologie și în doctrina despre sfinți și modalitatea canonizării în aceste două Biserici .

Aceasta este în linii mari istoria Bisericii Anglicane de la apariția ei până în zilele noastre , cuprinzând și relațiile inter-religioase pe care le are cu celelalte Biserici creștine și mai ales cu Biserica Ortodoxă Română . După cum am vâzut o istorie interesantă plină de lucruri inedite , fiind o Biserică provenită din Reformă dar având un alt caracter decât bisericile reformate propriu-zis. Prin implicarea regelui in formarea sa , Biserica Anglicană capa un caracter național .

Comuniunea anglicană include în prezent 18 unități independente, naționale și regionale, răspandite în toată lumea. Aceste unități conțin 340 de dioceze, cu aproximativ 50 de milioane de membri, majoritatea cetățeni ai Marii Britanii și ai fostelor colonii britanice. Locul central în comuniunea anglicană îl ocupă Biserica Angliei. După dezvoltarea economică a coloniilor din Imperiul englez, a fost nevoie să se acorde autonomia religioasă a comunităților din colonii, care, până atunci, depindeau direct din punct de vedere jurisdicțional de Arhiepiscopia de Canterbury

Din 1862, episcopii anglicani se întrunesc la intervale de zece ani în Conferintele pan-anglicane, la Lambeth Palace, Londra, al Arhiepiscopiei de la Caterbury. In afara de sinoadele si conferintele episcopale, Biserica anglicana are sinoade si adunari generale, la care pot lua parte si preotii, uneori chiar și mirenii, dar numai cu vot consultativ.

CAPITOLUL II

CULTUL BISERICII ANGLICANE ȘI STRUCTURA LUI

În cele 39 de articole ale Mărturisirii de credință anglicane, aprobată de sinod în 1562 și de Parlamentul englez în 1571, există următoarele idei protestante: existența a numai două Taine, negarea transsubstanțiatiei, a tradiției, a puterii papale, iar mântuirea se obține numai prin credință. Sunt respinse dogmele catolice despre purgatoriu si primatul papal, precum și doctrina calvină despre predestinație. Astfel, anglicanismul ocupă o poziție intermediară între catolicism și protestantism, având o formă catolică, în conducere și cult, și protestantă, în doctrină .

Biserica din Anglia are o înfătțișare deosebită față de Bisericile de pe continentul european. Britania este anglicana, Scoția este calvinistă-prezbiteriană, iar Irlanda este oarecum ciudat catolică.

Comuniunea anglicană este constituită din două ramuri principale de Biserici: ramura Bisericilor episcopaliene, care au păstrat forma episcopală de conducere, cum este Biserica Anglicană mama, și ramura Bisericilor prezbiteriene, numite și evanghelice, care au la conducerea lor prezbiteri. Raporturile de colaborare între cele doua Biserici s-au stabilit, după lungi discuții, în 1957.

Conferinta Comuniunii Anglicane ( Anglican Comunion ), întrunită la Lambeth Palace în 1990, a dat acesteia următoarea definiție în ceea ce privește doctrina, cultura și disciplina: „ Comuniunea anglicană este o comunitate în cuprinsul Bisericii, una, sfântă, universală și apostolică, formata din dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-constituite cu Scaunul de la Canterbury, care au in comun urmatoarele caracteristici dezvoltate de-a lungul timpului :

– Mentin si propovaduiesc credinta si structura universala si apostolica, asa cum sunt in general exprimate in The Book of Common Prayer aprobata de Bisericile lor;

-Sunt Biserici particulare si nationale si ca atare promoveaza o expresie nationala a credintei vietii si cultului crestin pe teritoriile lor;

-Ele sunt unite nu printr-o autoritate centrala legislativa si executiva, ci printr-o lealitate reciproca, sustinuta de catre sfatul comun al episcopilor adunati in Conferință”. 

Din aceasta definitie reiese ca Bisericile particulare sau nationale ale Comunitatii anglicane trebuie sa pastreze o unitate fundamentala in credinta, cult si disciplina cu Scaunul de la Canterbury, dar, pe de alta parte, pot avea o organizare autonoma si traditii proprii, care sa nu afecteze raporturile de comuniune cu Scaunul de la Canterbury.

Fiecare Biserică se identifică în exterior și se diferențiază de celelalte culte în primul rând prin cultul său extern , prin manifestarea publică a credinței lor în cadrul cultic și abia apoi prin diferențele de ordin dogmatic pe care Bisericile le au între ele și care le despart sau le apropie .

Fără îndoială originea muzicii diferitelor bisericii sau denominațiuni creștine se regăsește în ceea ce odată se cânta în Imperiul Bizantin, cunoscută ca muzică eclezială, muzică bizantină sau muzică psaltică urmând ca fiecare cult să își dezvolte ulterior propria muzică rămânând mai mult sau mai puțin pe linia tradiției bizantină luând în considerație și contextul istorico politic în care s-au manifestat diferitele popoare de-a lungul timpului și tradiția proprie .

Cântarea bisericească a luat naștere din muzica religioasă a două popoare antice. Este vorba despre poprul biblic , evreii și poporul elin sau grecii. Numeroasele cercetări științifice făcute pe marginea manuscriselor și documentelor antice precum și o serie de concluzii ce se desprind în urma studierii Sfintei Scripturi Sai a scrierilor a numeroși Sfinți Părinți și dascăli bisericești , ne conduc la sursele pricipale în care muzica creștină își trage seva : muzica ebraică și muzica elină care ulterior s-au dezvoltat în cadrul cultului bisericii creștine și au devenit ceea ce cunoaștem noi în zilele noastre ca muzică eclezială sau muzică bisericească în linii mari .

Din punct de vedere muzical , în cadrul ritualului iudaic din sinagogă, elementul muzical pricipal îl constituia psalmodia sau cântarea psalmilor. Acesta era un fel de recitativ având nuanțe de modulații ale accentului. . Psalmii cuprindeau , tematic vorbind, cele mai importante probleme religioase ale Vechiului Testament cum ar fi :Dumnezeu Creatorul și opera creată de El, lumea îngerilor sau creația nevăzută , omul în viața de pe pământ și dicolo de moarte, pagini din istoria poporului evreu, Ierusalimului, Legea dată de Dumnezeu, pronia divină, ideea venirii Lui Mesia ș.a. datorită consistenței sentimentelor religioase și pioase, psalmii și-au găsit încă de la început teren fertil în sufletele celor care credeau cu adevărat și de aceea au intrat în cultul sinagogii ca mod de exprimare a slăvirii lui Dumnezeu .

Termenul de anglican și derivatele lingvistice ale acestuia, anglicanism sau în contextul studiului de față, Biserica Anglicană ca instituție, definește comunitatea credincioșilor care urmează învățăturile de credință ale Bisericii Angliei. Aceștia se supun autorității ecclesiastice a scaunului arhiepiscopal de la Canterbury, dar spre deosebire de confrații lor de confesiune romano-catolică recunosc în calitatea sa de Cap văzut al Bisericii pe suveranul englez., chiar dacă există un sinod al Bisericii Anglicane el este Întâistătătorul Sinodului.

Rădăcinile Bisericii Angliei se pierd în negurile timpului în perioada Imperiului Roman, când creștinismul a intrat în provincia romană de Marea Britanie. Prin influențele ale St Alban, Illtud St, Ninian St, St Patrick și, mai târziu, Augustin St, St Aidan și St Cuthbert, Biserica Angliei s-a dezvoltat, recunoscând autoritatea Papei, până la Reforma din secolul al XVI-lea.

A avut același parcurs religios până când în cele din urmă, în timpul domniei reginei Elisabeta I s-a dat, prin domnia ei , Biserica Angliei o identitate și o origine distinctă pe care le-a dobândit la un moment dat . Aceasta a dus la o Biserică care păstrează conștient o cantitate mare de continuitate și de succesiune cu Biserica apostolică a perioadelor patristice și medievale, în ceea ce privește utilizarea crezurilor sale catolice, modelele de slujire, clădirile sale și aspecte ale liturgiei sale, dar care, de asemenea au un cuprins protestant, perspective deosebite în teologie și în forma de ansamblu a practicii sale liturgice. Modul în care acest lucru este de multe ori exprimat prin a spune că Biserica Angliei este la fel de mult "catolică și reformată " afirmă unul dintre liderii Bisericii Anglicane ai zilelor în care trăim .

Schimbările care au avut loc în Biserica Angliei de-a lungul secolelor au fost multe și diverse. Ce a rămas constant, cu toate acestea, a fost angajamentul Bisericii de a păstra calea adevărului și a credinței , adevăr unic dezvăluit în Sfintele Scripturi și stabilite în crezuri catolice, de proveniență sau de tradiție de trei ordine ori de minister în ceea ce privește ierarhia , și determinarea sa de a aduce harul Dumnezeu întregii națiuni, prin cuvânt și sacrament, în puterea Duhului Sfânt și sub oblăduirea lui .

Suntem așadar în fața unei dileme și anume, modul în care e percepută Biserica Anglicană de către celelalte religii în special de către cea din sânul căreia s-a desprins și anume cea catolică ce oarecum se dezice de cea anglicană și se definește ca având o tradiție proprie și unică iar lumea anglicană se identifică , ca mai toate bisericile provenite din reformă, nu ca o identitate proprie ci ca nefiind biserica Catolică, nefiind ca cei din trupul cărora ne-am desprins.

În Scoția și SUA, denumirea oficială e Biserica Episcopaliană. Bisericile anglicane au o preoție de succesiune apostolică neîntreruptă. Cu toate că papa Leon XIII a pus-o la îndoială, Bisericile anglicane ar fi recuperat-o printr-un episcop asirian, cât și prin episcopii vetero-catolici și suedezi, care s-au desprins la un moment dat de trup Bisericii Catolice constituindu-se într-o nouă ramură a creștinismului, ramur s-a dezvoltat pe mai departe singură și independentă .

Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica Veche Catolică, începând cu anul 1921. Bisericile anglicane din Europa fac parte din uniunea Bisericilor de la Porvo, adică se află în « comuniune de altar și scaun » cu celelalte Biserici din această uniune, ceea ce înseamnă intercomuniune euharistică și de hirotonire. La hirotonirea unui episcop anglican, hirotonitorul principal e anglican, pe când hirotonitorii secundari, unul e vechi-catolic, celălalt suedez, aceasta pentru a arăta că prin participarea celorlalți doi aceste trei Biserici sunt în comuniune una cu cealaltă și acești doi episcopi sunt un fel de garanți ai dreptei credințe în care candidatul la hirotonie este hirotonit, sunt altfel spus garanții adevărului de credință ce va fi propovăduit de viitorul episcop si că ceea ce va predica și va învăța acesta este în deplin acord și cu învățătura Bisericilor pe care aceștia doi le reprezintă prin prezența lor și harul dăruit prin ei .

Biserica Ortodoxă Română a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, pe 20 martie 1936. Biserica anglicană săvîrșește două taine principale, « care pot fi deduse explicit din spusele Domnului în Evanghelie » : botezul și euharistia. Totuși Biserica anglicană recunoaște și cinci taine secundare, a căror instituire nu se află consemnată în cele patru evanghelii : mirungerea, căsătoria, maslul, spovedania și hirotonia, considurându-le doar auxiliare .

Bisericile locale anglicane folosesc ritul anglican, care are două orientări liturgice și teologice: ritul din 1662, cu rânduiala slujbelor de la epoca respectivă, cu veșminte preoțești sobre, cu un limbaj arhaic, cu o preocupare față de mântuirea individuală și ritul contemporan, ce rezultă din două reforme ( prima în anii 1920, a doua din anii 1970 ), datorat mai cu seamă ieromonahului Gregory Dix, cu o rânduială a slujbelor după o structură teologică din primul mileniu, cu veșminte preoțești și ceremonii fastuoase, cu un limbaj modern, cu o preocupare față de mântuirea colectivă, ceea ce e mult mai apropiat de lumea contemporană .

Trei ramuri sunt prezente în Bisericile Anglicane : anglo-catolicii, anglo-evanghelicii, și anglo-liberalii. În general, fiecare parohie își are orientarea ei. În Europa, marea majoritate a parohiilor sunt anglo-liberale. În America predomină anglo-catolicii, iar în Africa anglo-evanghelicii. În Australia aproape toate parohiile sunt anglo-catolice, în afară de orașul Sidney, care e anglo-evanghelic. Unele parohii, în special în diaspora, au grupuri făcând parte din cele trei ramuri ; unul și același preot poate sluji trei tipuri diferite de slujbe în funcție de necesitate .

Anglo-catolicii se caracterizează prin folosirea ritului contemporan, o practică sacramentală intensă, preferință pentru celibatul preoților și monahism, liturghie zilnică și admiterea femeilor la preoție, iar în Canada, admiterea femeilor și la episcopat. În unele parohii, cu precădere în America, dar nu exclusiv, anglo-catolicii au și cultul Fecioarei Maria în stil romano-catolic sau ortodox rus, după caz și după tradiția în pe care o au sau a primit-o divers.

Anglo-evanghelicii preferă ritul din 1662 ; practica lor sacramentală se reduce în general la participarea la liturghie. Sunt stricți cu privire la doctrina Bibliei, interpretată ca în Bisericile Reformei , sunt total împotrivă atât hirotonirii femeilor, cât și acceptării homosexualității.

Anglo-liberalii iubesc ritul contemporan, dar nu au vreo practică sacramentală intensă. Sunt pentru hirotonirea femeilor, pentru mișcările gay, și interpretează Biblia metaforic. Unii dintre anglo-liberali sunt pentru o etică sexuală largă, alții ajung până a critica istoricitatea învierii lui Iisus Hristos . Biserica Anglicană trăiește o criză profundă, care mocnea de mult, dar care a izbucnit puternic pe 2 noiembrie 2003, cu ocazia hirotonirii ca episcop a lui Gene Robinson, un preot care trăiește cu un alt bărbat. Biserica Anglicană din Canada săvârșește slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de același sex, cu toate că alte biserici anglicane au acceptat în mod oficial căsătoria între persoane de același sex și relațiile intime dintre ei ba chiar oficierea căsătorie religiaes a lor, cea din Africa condamnă homosexualitatea.

Din secolul XVIII-lea Biserica din Anglia a început să înfințeze biserici în multe alte țări. Multe dintre ele au început să funționeze cu statut propriu după ce s-au stabilit coloniile britanice. Unele dintre aceste colonii rezultate din migrarea de britanici în exercitarea comerțului, și altele, din războaiele de cucerire. Multe dintre bisericile stabilite de britanici au fost concepute pentru a sluji comunitatea vorbitoare de limba engleză. Cu toate acestea, perioada de expansiune colonială a fost, de asemenea, perioada de expansiune mare a miscării spirituale și opera de misionarism . Biserica Angliei a fost parte dintr-o mișcare misionară care a încercat să înceapă să construiască biserici în rândul popoarelor indigene, în cazul în care britanicii s-au stabilit pe pânturile lor . În Indonezia și Singapore, preoția anglicană a început relativ devreme, în secolul al XIX – lea contiunând până în zilele noastre într-o succesiune apostolică neîntreruptă pâstrând tradiția eclezială a Bisericii Anglicane care le-a sfințit ierarhia sacramentală și căreia îi datorează această succesiune harică neîntreruptă de la Sființii Apostoli.

Bisericile anglicane, care au fost înfințate în alte țări au devenit biserici naționale independente, cum ar fi Biserica Anglicană din Nigeria. În unele cazuri, bisericile din țările vecine au fost grupate împreună pentru a deveni o provincie, cum ar fi provincia din sud-estul Asiei. În unele țări, biserica națională are mai mult de o provincie, de exemplu, în Nigeria, Anglia și Australia.

Bisericile anglicane parohiale sunt organizate în eparhii și Provincii. Fiecare Biserica Anglicană națională sau provincială este independentă și are propria sa Constituție. Acesta nu este sub autoritatea Bisericii din Anglia sau a Arhiepiscopul de Canterbury. Bisericile naționale și Biserica din Anglia sunt legate de cauza istoriei și pentru că împărtășesc aceeași liturghie și teologie. Ele sunt, de asemenea, parte a Comuniunii Anglicane așadar există între ele comuniune euharistică doar punct de vedere jurisdicțional ele sunt independente și autocefale .

O parohie este o adunare într-o Episcopie, care este capabilă să plătească un ministru hirotonit în funcție de scara eparhială, precum și să plătească toate contribuțiile eparhiale. O congregație poate deveni o parohie în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite și episcopul și Sinodul de acord.

Vicarul sau rectorul este ministru responsabil de o parohie, este de obicei numit vicar sau rector. Eparhiile diferite folosesc termeni diferiți.

Preot in charge este ministrul responsabil de o adunare, care nu este încă constituită într-o parohie. Acestă numire este, de asemenea, folosit pentru o persoană care este responsabilă de o parohie, dar nu a fost numit în funcția de vicar. În unele eparhii vicarul / rectorul are mai multe drepturi decât preotul in Charge, în funcție de ceea răspunderea ce o primește de la episcop.

Biserica Wardens Gardienii bisericii sunt de rang înalt sunt considerați liderii de la o parohie. Unul este numit de către vicar ( și este cunoscut ca Warden vicar ) și altul ales de enoriași ( și se numește Warden-ul Poporului "). Ei sunt parte a Consiliului Bisericii având aceleași atribuții cu ceilalți membrii doar că au atribuții bine stabilite în cadrul parohiei din care fac parte .

Consiliul Parohial Bisericesc este ales în fiecare an, la reuniunea anuala a enoriașilor . Consiliul Bisericesc este responsabil pentru afacerile din parohie sub conducerea unui vicar, include un trezorier, care raportează Consiliului cu privire la finanțele parohiei. Consiliul Biserici este responsabil pentru finanțele parohiei și pentru asigurarea bunului mers al acesteia .

Reprezentanții Lay Sinod , sunt aleși de către Adunarea anuală de enoriași. Membrii care sunt aleși trebuie să fie în vârstă de cel puțin 21 de ani. Ei sunt aleși pentru trei ani, care este durata de timp pe care un sinod o îndeplinește. Numărul de reprezentanți al unei parohii depinde de numărul de oameni de pe rolul său electoral. În unele Eparhii fiecare parohie are același număr de reprezentanți dar de obicei numărul lor este divers în funcție de mărimea parohiei .

Cititorii sunt laicii care sunt autorizați să predice sau să conducă servicii. De obicei, ei s-au angajat de studiu suplimentar, având o altă slujbă pe lângă aceasta, slujba dezititor fiind auxiliară .

Lucrătorilor Parohiei pot fi plătiți sau doar onorifici . Depinde de ce fel de parohii sunt unele în formare sau pot fi în curs de formare. Lucrătorii Parohiei pot include tinerii și lucrătorii pentru copii, evangheliștii, și lucrătorii pastorali . Aceștia sunt, de obicei, numiți de către Consiliu și Vicarul Bisericii și sunt responsabilitatea vicarului și sunt plătiți de către Consiliu. De obicei, acestea sunt autorizate de către episcopul locului din recomandările făcute de către preotul parohiei și de către membrii Consiliului Parohial care îl sfătuiesc pe preot .

Personalul administrativ există în organizarea Bisericii Anglicane pentru că unele parohii angajează personal pentru a ajuta la administrarea parohiei.. De exemplu, o parohie poate angaja un secretar, un manager de proprietate, sau un Verger (o persoană care se ocupă de clădiri și îl pregătește pe preot pentru a săvârși și a oficia diferite slujbe sau servicii în Biserică ).

Eparhia este formată din parohiile dintr-o anumită zonă. Eparhia ca termen descrie atât ​​zona geografică, cât și bisericile care se află sub supravegherea episcopului în acest domeniu.

Episcopul diecezan Episcopul este lider al unei eparhii. Constituția unei Episcopii din Singapore, spune : " Episcopul diecezan va avea o supraveghere generală asupra tuturor celor din cler , precum și peste toți ceilalți membri ai bisericii dintr-o eparhie. Atribuțiile sale primare sunt pentru a proteja puritatea de predare și de viață a Bisericii și de a conduce eparhia în misiunea sa , este garantul săvârșirii canonice a slujbelor în Eparhia sa și garantul adevăului de credință în diceza sa .

Sinod Diecezan este format din episcop, toți clericii și diaconesele care dețin licența episcopului, și au fost ales să reprezentanți de la fiecare dintre parohiile Diecezei. Sinodul se ocupă de treburile Episcopiei și este responsabil pentru organizarea afacerilor sale, astfel că biserica este întărită și mai mult și devine mai mult un organism viu de lucrare laică și spirituală . Acesta este capabil de a face reguli și reglementări pentru durata de viață a Episcopiei, precum și bisericilor și organizațiilor din eparhie. Un Sinod se întrunește și se alege de obicei pentru o perioadă de trei ani, fiecare reuniune anuală este numită o sesiune de Sinod.

Catedrala este considerată biserica mamă a Episcopiei. Acesta este condusă de un Dean. Există grupul care se ocupă pentru viața religioasă și cultică de la Catedrală. Capitolul este alcătuit din canoane, care sunt date de către Episcopul locului , precum și alte câteva persoane. Unele catedrale, cum ar fi Singapore, au, de asemenea, o parohie a Consiliului Bisericii, care este responsabilă pentru funcționarea liturgică de zi cu zi a Catedralei.

Archdeaconry este parte a unei Episcopii. Acesta este, de obicei, atât o zonă geografică și un grup de parohii și alte ministere. Arhidiaconul este o persoană din clerul superior poate fi, de asemenea, responsabil de o parohie. El ajută la căutarea unui episcop și se ocupă de unele dintre afacerile de biserica din zona sa , având atribuții clar definite în Statului de organizare și funcționare și Bisericii, este superior protopopului dar ascultă de episcop .

Protopopiatului În Biserica Anglicană un protopopiat este de obicei o parte dintr-o Archdeaconry, și constă dintr-un număr de parohii. Un Dean ( uneori numit decan ), ajută arhidiaconul la rezolvarea unora din treburile bisericii din zona sa de jurisdicție . În Eparhia de Singapore, acest termen este, de asemenea, folosit pentru a descrie zonele misiune în afara insulei din Singapore .

Biserica Națională sau provincia O provincie este alcătuită dintr-un număr determinat de eparhii. Provincia Bisericii Anglicane, în Asia de Sud-Est a fost formată în 1996. Acesta provincie cuprinde în ea : Eparhiile Kuching, Sabah, Singapore și Malaezia de Vest.

Arhiepiscopul este episcopul unei eparhii, care, de asemenea, acționează în calitate de lider al provinciei. Arhiepiscopul, care este lider al unei biserici naționale sau provinciale independentă este, de asemenea, numit primat . Întâistătătorul Bisericii reprezintă biserica sa în cadrul reuniunilor cu alți primați ai Bisericilor naționale sau provinciale în dialoguri bilaterale .

Sinodul Provincial este alcătuit din episcopi ai eparhiilor de provincie, precum și clericii și laicii reprezentanți din fiecare eparhii. Sinodul din provincie acționează ca un parlament în biserică , desemnat pentru a face reguli și reglementări pentru întreaga provincie reprezentată .

Comuniunea Anglicană este o comuniune a tuturor Bisericilor naționale de anglicani și Provinciilor din lume. Există în întreaga lume 38 de provincii și 38 de primate în comuniune între ele .

"Comuniunea Anglicană este o comuniune de biserici . Acesta are un model comun de viață liturgică înrădăcinată în tradiția Cartea de rugăciune comună, modelat de lectură continuă, atât corporativă cât și privată, din Sfintele Scripturi, înrădăcinate în istoria sa printr-o rețea de relații – de episcopi, organisme consultative de companie, eparhii, proiectele de misiune comună, angajament cu partenerii în discuții pe probleme ecumenice . "(Raportul din 2004 Windsor).

Am putea adăuga la această definiție că într-un fel Comuniunea Anglicană are, de asemenea, o teologie comună, care se bazeaza pe scripturi, format de crezurile creștine timpurii, și a declarat din nou în teologia Reformei. Comuniunea Anglicană are un patrimoniu teologic, care este apostolic, catolic ( adică universal și ortodox ), și reformată, toate unite laolaltă în comuniune .

Comuniunea Anglicană nu este o organizație ierarhică sau centralizat ca Biserica Romano-Catolică.

Există patru "instrumente ale unității", care încearcă să ajute această comuniune de biserici să rămână unite.

Arhiepiscopul de Canterbury, atât în ​​persoană cât și de catedră , a devenit principalul obiectiv al unității Bisericii Anglicane. El nu este ca Papa, deoarece el nu are nici o autoritate asupra bisericilor din afara provinciei sale. Dar el este respectat ca lider printre episcopii din Comuniunea Anglicană fiind Întâiul în cadrul Sinodului Bisericii Anglicane întrunit în ședință .

Prima Conferinta Lambeth, a avut loc în 1867, și a fost convocată de catre Arhiepiscopul de Canterbury. Nu a fost un sinod și nu a fost un Consiliu General ( de exemplu, cum ar fi Consiliul de la Niceea ) . Aceasta este o conferință a episcopilor Bisericii Anglicane, care are loc la fiecare zece ani . Ea nu face legi, pe care trebuie să le urmeze anglicani, dar având în vedere rezoluțiile sale sunt considerate de un mare respect, deoarece acestea sunt făcute de către liderii bisericii anglicane care sunt mai marii bisericii lor de aceea li se acordă cinste și sunt respectate .

Consiliul Consultativ Anglican – în 1897 în cadrul Conferinței Lambeth s-a stabilit un organism consultativ, astfel că un grup mai larg de persoane ar putea avea un cuvânt de spus în viața de comuniune a Bisericii. În 1968 Consiliul Consultativ anglican a fost format în modul în care este și azi . Acesta include laici și clerici . Acesta nu este un sinod formal , ci este menit să reprezinte întreaga lume bisericească anglicană precum și cea care face parte din Comuniunea Anglicană .

Adunarea Primată în 1978, Conferința Lambeth a cerut Arhiepiscopul de Canterbury acordul pentru a începe întâlniri periodice cu Întâistătătorii Comuniunii Anglicane . Scopul acestor reuniuni periodice ale primaților este să se consulte și să consilieze cu privire la probleme importante din viața Bisericii Anglicane Universale. În ultimii ani, a fost dată mai mult " responsabilitatea în oferirea de orientări privind doctrina și problemele morale și pastorală ", orientare care a deschis drul unui dialog inter-religios mult mai prolific .

Cadrilaterul Chicago-Lambeth În 1886 Casa americană a Episcopilor și mai târziu în 1888, Conferința Lambeth a adoptat următoarea declarație ca un rezumat de baza unității dintre biserici anglicane și altele. Declarația a fost menită pentru a descrie acele lucruri pe care Biserica Anglicană în ceea ce privește natura esențială pentru viața și comuniunea Bisericii.

Ritul anglican e un rit creștin, folosit în Biserica Anglicană de foarte mult timp . Unii consideră că ritul anglican nu e, decât ritul de la Sarum, evoluat în decursul istoriei sub forma sa de acum Alții cred că ritul anglican a luat ființă în 1533, o dată cu elaborarea primei edițiuni a cărții de slujbe Common Prayer Book, dar cu siguranță își are originea în cultul Bisericii Catolice .

În orice caz, arhiepiscopul Thomas Cranmer a păstrat multe lucruri din ritul de la Sarum, la care a adăugat elemente din ritul celtic, din ritul bizantin, din ritul latin, precum și elemente create de el ceea ce a condus la ritul pe care azi îl folosește Biserica Anglicană în marea majoritate .

În 1662, ritul anglican a căpătat o formă “definitivă”. Totuși în 1920, liturghia anglicană a cunoscut o reformă, refuzată de două ori de către Parlament . Reforma definitivă a avut loc în anii 1970, însă rezultatele acesteia nu sunt obligatorii, astfel încât, în general, parohiile anglo-catolice folosesc forma dată de ultima reformă liturgică, pe când parohiile anglo-evanghelice păstrează fie forma din 1662, fie cea din 1921. De aceea putem vorbi de două ramuri ale ritului anglican. Forma nouă este cunoscută în limba engleză sub numele de Order One, iar în franceză Le Rite contemporain, pe când cea veche sub numele de Order Two sau Le Rite ancien.

În accepțiunea noastră, Biserica Anglicană nu este una de factură reformată, fiind mai degrabă o Biserică Romano-Catolică autocefală. Credincioșii anglicani sunt astazi prezenți în număr de 77 milioane de suflete, răspândiți în întreaga lume, în țările și dominioanele Commonwealth, foste posesiuni ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Din motive diplomatice, o reprezentanță a Bisericii Anglicane se află și la Bucuresti, pentru membrii Ambasadei Marii Britanii, acreditați aici. În 1662, ritul anglican a căpătat cum spuneam o formă “definitivă” care este uzitată și astăzi în Biserica anglicană la nivel de liturghie .

Acesta, față de ritul contemporan, are următoarele caracteristici : rânduiala veche a liturghiei, cu o singură anaforă a cărei epicleză e foarte discretă, pâine dospită și vin fără apă pentru liturghie, veșminte preoțești sobre, preotul cu spatele la credincioși, lipsa de tămâie și lumânări, lipsa de icoane, limba engleză arhaică. Biblia care este folosită este cea după traducerea sub conducerea lui King James Bible și American Standard Version, orânduirea citirilor la utrenie și vecernie, încât Biblia să fie parcursă în întregime în decursul unui an întreg , spovedanie publică la fel ca în perioada primară a Bisericii și o inexplicabilă neglijare a maslului.

Felul în care sunt împletite elementele liturghiei este cu totul neobișnuit față de liturghiile vii mai cunoscute ale Bisericii Anglicane sau a altor Biserici creștine , însă apropiat de liturghiile celtice. Lucrul cel mai semnificativ e că, la fel ca la celți, dipticele se află nu în cadrul anaforei, ci în jurul aducerii darurilor lucru cu totul diferit de celelalte Biserici care întrebuințează dipticele în cadrul cultului divin public de aceea pare foarte interesant și creează controverse.

Liturghia anglicană conține ca și liturghia ortodoxă și cea catolică două părți, liturghia cuvântului și liturghia euharistică lucru ce este caracteristic majorității cultelor creștine care au ca centru al cultului lor liturghia euharistică sau cina Domnului în chip real și nu tainic sau simbolic .

În linii mari Liturghia cuvântului are următoarea rânduială în Biserica anglicană care folosește ritul cel vechi .

Liturghia cuvântului

Imn.

Tatăl nostru.

Rugăciune de început.

Poruncile : preotul, întors cu fața spre popor, recită fie cele zece porunci ( textul de la Exod 20 combinat cu cel de la Deuteronom 5), fie cele două porunci mai mari ( Matei 22 ) ; după fiecare poruncă, poporul răspunde : « Doamne, miluiește-ne, și pleacă inimile noastre să ținem legea aceasta » (III Regi 8:58).

Rugăciunea pentru regină (poate fi omisă).

Rugăciunea zilei.

Citire din Vechiul Testament

Psalm responsorial

Citire din Noul Testament, în afară de evanghelii

Imn.

Evanghelie.

Crezul niceo-constantinopolitan.

Predică.

Partea a doua a Liturhiei și anume liturghia euharistică are în centrul ei epicleza și sfințirea darurilor.

Ofertoriu:

Verset biblic.

Imn.

Diptice.

Confiteor (rugăciune de pocăință):

Îndemnul preotului.

Chemare la pocăință, rostită de preot.

Rugăciunea de pocăință, în genunchi, rostită de toți.

Rugăciunea de iertare, rostită de preot.

Verset de pocăință, din Biblie, rostit de preot.

Prefața:

Dialog introductiv: «Domnul să fie cu voi», «Sus inimile», «Să mulțumim Domnului»…

Prima parte a marii rugăciuni a sfintei jertfe.

Imnul «Sfânt sfânt».

Post-sanctus.

Cuvintele instituirii.

Imnul «Mielul lui Dumnezeu»

Comuniunea(impartașirea) preotuluiș i a credincioșilor.

Tatăl nostru.

Rugăciunea după comuniune: preotul spune fie rugăciunea de mulțumire, fie cea de plecăciune.

Gloria: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu»…

Binecuvântarea.

Aceasta este liturghia săvârșită în Biserica Anglicană de rit vechi care este mai puțin uzitată în ziua de azi .

Slujbele ritului nou se află în The Alternative Service Book. Acesta, față de ritul vechi, are următoarele caracteristici : o rânduială a liturghiei care recuperează mai multe elemente galice, cât și din Biserica primară, pâine nedospită în formă de prefabricate rotunde, și vin amestecat cu apă pentru liturghie, veșminte preoțești fastuaose și colorate, preotul cu fața la credincioși, tămâie și lumânări, icoane și vitralii, limba engleză contemporană, traduceri moderne ale Bibliei, orânduirea citirilor la utrenie și vecernie, încât Biblia să fie parcursă în întregime în decursul a doi ani întregi ( față de doar un an pentru ritul vechi ) ; spovedanie individuală și destul de deasă, folosirea din beșlug a maslului, precum și a tot felul de ierurgii în cadrul cultului .

În forma actuală, liturghia anglicană seamănă cel mai mult cu cea ambrosiană, dar păstrează multe elemente specific englezești .

Acest rit nou are emente comune cu cel vechi dar are și unele care îi sunt proprii, caracteristice doar lui .

Prima parte a liturghiei și anume liturghia cuvântului este oarecum asemătoare cu cea a ritului vechi.

Imn.

Binecuvântare trinitară.

Rugăciune de început.

Legea : preotul recită fie cele două porunci mai mari, fie Fericirile, fie cele zece porunci ; după fiecare poruncă, poporul răspunde : « Doamne, miluiește-ne, și scrie aceste cuvinte în inimile noastre, rugămu-ne ție. ».

Confiteor (rugăciune de pocăință):

Îndemnul preotului.

Chemare la pocăință, rostită de preot.

Rugăciunea de pocăință, în genunchi, rostită de toți, sau Kyrie eleison.

Rugăciunea de iertare, rostită de preot.

Gloria: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu»…

Rugaciuneaa zilei.

Citire din Vechiul Testament

Psalm responsorial

Citire din apostol.

Imn.

Evanghelie.

Crezul niceno-constantinopolitan (în zilele fără sărbătoare, se omite).

Predică.

“Mijlocire pentru Biserică” (rugaciunea universala).

A doua parte a liturghie și anume cea euharistică este însă mult diferită de cea veche având însă în centrul ei tot epicleza euharistică .

Sărutarea păcii.

Ofertoriu:

Imn.

Verset biblic.

Intrarea mare.

Rugăciune de primire a darurilor.

Prefata (cu Imnul «Sfânt sfânt», cu cuvintele instituirii, cu epicleză), cu anamneză, însă ordinea în care apar e foarte variabilă de la o prefată la alta).

Tatăl nostru.

Frângerea propriu-zisă, solemnă, a pâinii.

Imnul «Mielul lui Dumnezeu»

Două rugăciuni înainte de comuniune.

Comuniunea preotului și a credincioșilor.

Două rugăciuni după ccomuniune: una de către preot, cealaltă de către tot poporul.

Binecuvântare și trimitere.

Atât Biserica Anglicană, cât și Bisericile Protestante, nu au o slujbă specială pentru serbarea învierii Domnului. Totuși, serbarea Paștilor se oglindește în practica acestor Biserici prin câteva cântari și citiri din texte scripturistice speciale având oarecare particularității în comparație cu zilele obișnuite din an .

Astfel, în Biserica Anglicană, în slujba de sâmbăta seara pe lânga rugăciunile obișnuite se mai citește încă și o rugăciune specială adresată Celui ce a înviat din morți. La această slujbă, Apostolul se citește din I Petru III, 17 și Evanghelia din Matei XXVII, 57 sq. Tot așa, Duminica dimineața, se citesc rugăciuni speciale, prin care se preaslăvește biruința lui Hristos prin învierea Sa și se cere în numele Lui învierea tuturor credincioșilor. Importanța datei Paștilor în Biserica Anglicană se vede și din aceea că, în această Biserică nu se săvarșeste Cina Domnului decât în zilele în care se împărtășesc credincioșii, în afara de care doar trei zile sunt obligatorii pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, între acestea intrând și duminica Paștilor.

La Cina Domnului din Duminica invierii, în Biserica Anglicana, se folosesc rugaciuni speciale, apostolul fiind luat din Coloseni III, 1-7, iar Evanghelia din Ioan XX, ;1-1067. La sfarsit, credinciosii se saluta spunând unul altuia " Happy Easter to you ", care înseamnă cam ce înseamnă pentru noi creștinii ortodocși românii urarea „ un paște fericit ” chiar dacă mai comună și mai uzitată este urarea „ Hristos a înviat ” care este la urma urmei și o mârturisire și o vestire a învierii Domnului .

De-a lungului secolelor, mai mulți membri ai familiilor regale din Europa s-au convertit la Biserica Ortodoxă, de la regele suedez Magnus în Evul Mediu, la membrii Caselor Regale ale Danemarcei și Germaniei. Potrivit cercetărilor unui prieten bun și cărturar la Oxford, Arhiepiscopul Macarie (Tyllirides) de Zimbabwe, în Anglia secolului al XVI-lea, regele Henry VIII, dorind să abandoneze Catolicismul, s-a informat despre credința Ortodoxă. La puțin timp după, regina Elisabeta I s-a informat și ea, cu scopul de deveni ortodoxă vizând o căsătorie cu un membru al Familiei Regale rușești. În secolul al XIX-lea, două dintre nepoatele reginei Victoria, nu numai că au devenit Ortodoxe, dar și Sfinți Ortodocși – Noile Mucenice Alexandra și Elisabeta. Când, în 1948, Alteța sa Regală Prințesa Elisabeta, actuala regină s-a căsătorit cu grec-ortodoxul Prinț Fhilip, actualul Duce de Edinburgh, acestuia i s-a cerut în mod oficial să înceteze a mai fi Ortodox ( deși el nu a încetat niciodată să facă semnul Ortodox al crucii în public ) . Mama sa evlavioasă a devenit călugăriță ortodoxă, fiind văduvă și poate fi văzută îmbrăcată ca monahie la balconul Palatului Buckingham, în fotografii din diferite momente publice ale anilor 1950. În interiorul palatului, a fost ridicată o capelă ortodoxă ( paraclis ), pentru folosința ei. Aceasta a fost demolată după moartea ei, în 1969, când rămășițele ei au fost îngropate la o mânăstire de maici ortodoxă rusă din Ierusalim, conform dorinței ei.

După mulți ani în care nu și-a practicat credința A.S. Prințul Philip s-a întors la Ortodoxie la începutul anilor 1990. Într-un articol din acea vreme, scris de Giles Milton ( “ The Spectator ” , 14 Martie, 1992 ). S-a dezvăluit că, în Mai 1991, el a vorbit, în particular, cu un episcop ortodox rus la Londra, și plănuia, pentru Iunie 1993, o întâlnire cu Patriarhul de Constantinopol, a vizită în Sfântul Munte Athos din nordul Greciei și o vizită la Patriarhul Moscovei. În același articol, cuvintele prințului la o conferință ortodoxă asupra ecologiei, din Creta, Noiembrie, 1991, erau citate : “ Biserica Ortadoxă a știut din totdeauna că orice formă de exprimare religioasă, închinare, rugăciune, sărbătorire, propovăduire, viață monastică sau misticism – poate asigura inspirația pentru un răspuns practic la criza ecologică”, susținea prințul .

Într-un fel, nu ar trebui deci să fie surprinzător că A.S. Prințul Charles, fiul său și moștenitorul tronului, prezintă și el un puternic interes față de Biserica Ortodoxă. Deși zvonuri despre acest interes au ajuns la urechile noastre la mijlocul anilor 1990, un articol recent din “ The Sunday Expres ” ( 28 Aprilie 2002 ) sugerează că interesul acesta a devenit mult mai serios. Articolul, intitulat « Își întoarce Charles spatele către Biserică ? » ( este vorba de biserica anglicană ), relatează că “ Prințul Charles a ajuns sătul până la gât de Biserica Angliei încât are parte de o instruire personală în religia greco-ortodoxă. Prietenii spun că a făcut un “ angajament spiritual ” față de Ortodoxia greacă dar implicațiile constituționale fac imposibilă pentru el o convertire deplină ”. Un prieten apropiat al prințului se spune că ar fi declarat reporterilor ziarului național că « Atitudinea pe deplin patetică a Bisericii Angliei îl înnebunește – încercarea acesteia de a fi totul pentru toți și, în cele din urmă, pentru nimic”declara acesta .

Se afirmă că Charles s-a îndrăgostit de creștinismul ortodox atunci când a vizitat pentru prima dată Sfântul Munte Athos cu ai săi 2000 de călugări ortodocși de toate naționalitățile, în 1996. Cu ocazia altei vizite la mânăstirea Mănăstirea Vatopedu, a petrecut patru ore stând de vorbă singur cu starețul și cu călugărul român Dionisie cel orb. Se pretinde că ar fi avut loc un fel de ceremonie spirituală ( Cu siguranță, aceasta ar putea fi doar introducerea Prințului drept catehumen al Bisericii Ortodoxe ? ). Se mai afirmă că Prințul Philip, care este unul din patronii “ Prietenilor Muntelui Athos ”, a avut o influență asupra fiului său dar că adevăratul catalizator final a fost moartea tragică a Prințesei Diana din 1997 . “ Acesta a fost momentul când a fost prins, cu adevărat, căci ei i-au oferit multă consolare și, cu aceasta, marea captură a început ”, spune articolul. Deși articolul conține multe greșeli factice și o anume cantitate de exagerare jurnalistică, posibila viitoare convertire a Prințului Charles, secretă sau altcumva, la Biserica Ortodoxă, ar fi convertirea la cei mai înalt nivel din ultima sută de ani, în țara aceasta. Pentru Ortodocși nu ar trebui să fie deloc surprinzătoare, căci el este purtat de rugăciunile evlavioasei sale bunici călugărițe, și creștinii Ortodocși nu subestimează niciodată puterea rugăciunilor unei mame asupra a trei generatii de urmași. Oricare va fi situația, noi vom continua să ne rugăm ca “ Domnul Dumnezeu să îl pomenească întru Împărăția Sa pe A.S. Prințul de Wales ” la Intrarea Mare din fiecare Sfântă Liturghie. Ca întotdeauna așteptăm ca voia lui Dumnezeu să se împlinească în marea lucrare a Reconvertirii Angliei și a tuturor acestor Insule la credința Ortodoxă. Fie ca lumina pascală a Lunii Luminate să lumineze inimile tuturor ”, apare în răspunsul lor .

Comunitățile din care și pentru care s-au scris Evangheliile erau comunități proaspăt formate prin eforturile misionare ale Bisericii. Există motive ca să credem că aceste comunități erau „mixte”, cu alte cuvinte, formate atât din evrei creștini cât și dintr-o majoritate covârșitoare de creștini proveniți dintre păgâni. Această conviețuire trebuia să provoace anumite probleme de adaptare. Este foarte probabil faptul că Evangheliile erau destinate să dea acelorași comunități perspective diferite într-o perioadă dificilă, întrucât se luptau cu întrebări fundamentale privind responsabilitatea creștină față de lumea chair dacă nu e creștină .

Din aceste motive, Sfintele Evanghelii sunt literatură misionară în adevăratul sens al cuvântului. Ele nu sunt material de propagandă destinat încreștinării necredincioșilor. Ele sunt documente misionare pentru Biserica însăși menite să justifice, să reînnoiască și să motiveze revendicarea de către aceasta a moștenirii preoției lui Iisus Hristos, preoție care depășește orice graniță.

Prin credință, credinciosul primește și-și însușeste adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu și propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă, prin nădejde asteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mântuirea sa, prin dragoste însă el intră în cea mai stransă comuniune de viața cu Dumnezeu, îl îmbrățișează cu toate puterile sufletului său și-I împlinește voia Sa cea atotsfânta, precum citim în Sfânta Scriptura: “ Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16), este sfatul pe care ni-l dă Sfânta Evanghelie .

În înțeles larg, dragostea este năzuința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic de dorit. Aceasta năzuință este sădită de însuși Dumnezeu în firea omului, la creare , și de aceea se numește dragoste firească . În temeiul acestei năzuințe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare. Dar cum, prin păcatul strămoșesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: “ fără Mine nu puteți face nimic ” ( Ioan 15, 5 ). De aceea, pentru măntuirea sa, creștinul are neaparată trebuință de dragoste care să lucreze cu putere de sus, adică de dragostea supra-firească, de dragostea creștină sau de dragostea ca virtute teologică, pentru a o primii și mai ales pentru a o da mai departe, pentru că dragostea este fără finalitate dacă nu este manifestată într-o altă persoană, pentru că dragostea perfectă este aceea manifestată în fapte cum ne îndeamna Scriptura, dragostea comunională .

Așadar Biserica Anglicană este tributară oarecum Bisericii Romano – Catolice căreia îi datorează în mare măsură cultul și ritul ei actual . Biserica Anglicană a avut un parcurs deosebit de amplu și cântarea din cadrul ei s-a dezvoltat în decursul anilor ajungând la ceea ce azi se poate identifica în cântare și psalmodierea în cadrul cultului divin și modalitatea în care se face aceasta .

Au existat de-a lungul timpului diferite curente în cadrul cântării Bisericii Anglicane pe care vom încerca să le dezvolt cât mai pe larg în ceea ce urmează. Cântarea a fost cea care a transmis mesajul eclezial atunci când rug, predica sau cuvântarea ocazională nu reușea să o facă în mod adegvat .

Legăturile de colaborare dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Anglicană au început în timpul patriarhului ecumenic Kiril Lukaris și au fost continuate de Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandriei.

La începutul secolului al XX-lea, legăturile s-au intensificat, când s-a pus problema recunoașterii validității hirotoniilor anglicane de către Biserica Ortodoxă. În urma tratativelor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Anglicana, patriarhul Meletie al IV-lea Metaxakis și Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane în 22 iulie 1922. Primat al Angliei era R.T. Davidson. Validitatea hirotoniilor anglicane a fost recunoscută apoi la 27 februarie/12 martie 1923 de către Patriarhia Ierusalimului, sub patriarhul Damian, de către Arhiepiscopia Ciprului la 7/20 martie 1923, de către Patriarhia Alexandriei la 20 noiembrie 1930 ( în urma discuțiilor dintre cele două Biserici la Londra între 15-18 iulie 1930 ), sub patriarhul Meletie al II-lea, primat al Angliei fiind Cosmo Gordon Land.

Biserica Ortodoxă Romană a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane în 8 iunie 1935, sub patriarhul Miron Cristea. Arhiepiscopia Greciei a făcut acest lucru în 1939. La prima conferință panortodoxă de la Rhodos ( 24 septembrie – 1 octombrie 1961 ) s-a hotărât studierea posibilității dezvoltarii relațiilor cu Biserica Anglicană.

La a treia conferință panortodoxa de la Rhodos ( 1-15 noiembrie 1964 ) s-a hotărât constituirea unei Comisii teologice interortodoxe pentru începerea unui dialog oficial.

CAPITOLUL III

CÂNTAREA ÎN BISERICA ANGLICANĂ DE LA ORIGINII PÂNĂ ÎN PREZENT

Cântarea, sub diferitele ei aspecte,s-a dezvoltat în Biserica Anglicană de-a lungul timpului în mod diferit ajungând la ceea ce este ea în ziua de azi .

Într-un pasaj din Carte lui Sofonie găsim afirmația că Dumnezeu va cânta împreună cu noi ( 3:17 ), „ El se va bucura foarte de tine și în dragostea Lui va tresălta și va cânta de bucurie pentru tine.”. Există necesitatea de a se cânta în limba maternă căci și așa este greu de înțeles darămite dacă este cântată într-o limbă stră inaccesibilă poporului și de neînțeles , prin cântec un lucru nu devine neapărat mai ușor de înțeles dar devine mai accesibil. Și totuși cântăm. Dumnezeu cântă. Îngerii cântă. Oamenii cântă.

În afară de anumite adaptări care au fost făcute în câteva locuri în perioada modernă, orice slujbă ortodoxă de laudă este cântată de la început la sfârșit ( exceptând predica ) . La fel ca opera, această abordare muzicală a liturghiei nu determină o mai bună înțelegere a acesteia. Și totuși, tradiția creștină,  până la Reforma, era în mare măsură universală în utilizarea cântării ca modalitate de laudă. În Biserica Occidentală, a existat o dezvoltare a „ Low Mass ” în care era folosită puțină cântare – deși aceasta nu și-a găsit niciodată loc în Răsărit.

Dacă am face un studiu al religiilor lumii, cu greu am găsi vreun popor care s-a rugat ori a adus laudă fără să cânte ( aproape exclusiv) în afară de formele de creștinism care au fost influențate de reforma protestantă. În lumina acestui fapt, ar putea fi mai potrivit să întreb “ Dacă Dumnezeu cântă, și îngerii cântă, și evreii cântă, și musulmanii cântă: de ce protestanții nu-și cântă slujbele? Ce anume din omul modern a schimbat cântecul său religios? Este o întrebare pe care și-o punea în urmă cu puțin timp într-un studiu al său un pastor anglican . .

Așadar ceva s-a întâmplat în Occidentul protestant care i-a făcut să-și schimbe cântul. Spre mulțumirea lor, nu s-au oprit definitiv din cântat. Unele din cele mai fine imnuri din istoria creștinismului au fost scrise în perioada Reformei. Imnuri care au cântat doctrina și au adus laudă lui Dumnezeu – toate acestea au fost parte din cântările protestante de adorație. Și totuși, ceva diferit s-a întâmplat. Ceea ce a fost diferit a fost o schimbare în înțelegerea felului în care Îl cunoaștem sau dacă Îl cunoaștem pe Dumnezeu și rolul pe care lauda îl joacă în toate aceasta înțelegere.

Pentru mulți, în perioada Reformei, Dumnezeu putea fi cunoscut doar așa cum El S-a făcut cunoscut în Scriptură. A-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum El S-a făcut cunoscut în Hristos era cunoașterea a ceea ce Hristos a spus și a făcut în Noul Testament. Dumnezeu a fost despărțit de Sfintele Taine în cele mai multe cazuri. A fost despărțit de adorare. Puteam să-i aducem laudă lui Dumnezeu în adunările noastre, dar nu neapărat pentru că El era prezent.

Distanța care a apărut între om și Dumnezeu în perioada Reformei a avut multe cauze. Printre cele mai importante e fost politica de separare a lui Dumnezeu, individualul și Biserica ( în special Biserica Romano- Catolica). O asemenea separare a creat sfera seculară așa cum o știm noi astăzi și în cele din urmă a stabilit că statul este superior Bisericii, în mare parte prin fericita cooperare a noilor Biserici. Timp de mai multe secole, studiul Reformei s-a bazat pe ideile religioase ale acesteia – într-adevăr “religia” a suportat în mod nedrept vina pentru ani întregi de ură și războaie. Rolul politicii a  fost redus – chiar dacă era văzută ca forța care a intervenit și a ferit Europa de la o viitoare nebunie religioasă. Statul, ca un stat secular, a fost văzut ca eroul Reformei. Cu toate acestea, este foarte posibil ca istoria acestei perioade să fie înțeleasă ca istoria nașterii statului secular și a manipulării religiei de către stat, în interesul statului (opera lui Eamon Duffy pe această temă este revelatoare).

Reforma în sine a adus un fel de revoluție ideologică, o redefinire a omului ca ființa religioasă. Această nouă gândire l-a văzut pe om ca fiind un individ ce posedă înțelegerea, rațiunea și puterea de a alege. Astfel, cuvântul vorbit a început treptat să fie în centrul slujbelor religioase. Dumnezeu dialoga cu omul prin intermediul cuvântului vorbit. În cele mai multe  locuri ale noilor reforme, s-au făcut eforturi pentru a stabili o separare radicală de trecutul sacramental. În orice fel putea Dumnezeu să fie prezent lângă oamenii Săi, aceasta nu se întâmpla și în timpul Liturghiei. Veșmintele au fost schimbate cu robele academice sau au fost total excluse. Slujitorul era un interpret al cuvântului, nu un preot. Altarul care altădată a fost, în mod clar un altar, un loc unde se săvârșea jertfa fără de sânge – un loc sfânt unde Trupul și Sângele lui Hristos erau prezente – a devenit o simplă masa – lângă care slujitorul stătea de obicei într-o poziție care indica faptul ca el nu făcea nici o activitate preoțească.

Cuvintele liturghiei erau vorbite și nu cântate. Cântarea din anumite momente era asociată cu acte de magie. Astfel, „hoc est enim corpus meum” din ritul roman, a fost ridiculizat ca „hocus pocus”, mereu asociat cu magia. Cântarea era pentru vrăjitoare, nu pentru creștini.

Muzica nu a dispărut în perioada Reformei. Cum am precizat mai devreme, multe imnuri importante au fost scrise ca fiind parte a acestei mișcări – și au marcat fiecare „renaștere” majoră în protestantism. Oamenii cântă. Dar ce cântă oamenii?

Fără îndoială că marile schimbări în muzica Bisericii Protestante au avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Asta s-a petrecut și în anumite perioade ale secolului XIX. Prin efortul de a rămâne „contemporană” o mare parte din muzică a luat o formă contemporană. Influența felurilor de laudă penticostală au dat, de asemenea, forma muzicii contemporane „de laudă”.

O revoluție așa profundă ca Reforma însăși s-a făcut resimțită în diferite feluri în creștinismul protestant. În timp ce fondatorii Reformei au fost convinși că evanghelia este un mod principal de comunicare – protestantismul contemporan a pus accent pe emoție. Un pion interesant al acestei revoluții moderne a fost „știința” marketing-ului care a făcut un studiu atent al felului în care oamenii iau de fapt decizii și pe ce criterii fac ei alegerile ca și consumatori. Dintr-o perspectivă creștină, aceasta este știința patimilor.

În această sens, este important să spunem că oamenii cântă din diferite motive și că nu toată muzica de laudă este la fel. Ortodoxia a ținut mult timp la ideea că muzica ar trebui să fie „neptică”, adică ar trebui să fie guvernată de sobrietate și nu de pasiune. Astfel, în Biserica Rusă, din când în când a fost criticat faptul că marile opere ale unor compozitori de-ai bisericilor moderne sunt prea „de operă” sau prea emoționale.

Nu degeaba o carte a Vechiului Testament care este folosită în Biserică mai mult decât Noul Testament, este cartea Psalmilor, toți aceștia având menirea de a fi cântați ( și sunt cântați în cadrul laudei ortodoxe ). Inima laudei este un schimb. Este un schimb în care îi oferim lui Dumnezeu tot ceea ce suntem și tot ceea ce avem și primim în schimb ceea ce este El și ceea ce are El. Acest schimb se face când noi Îi cântăm Lui și El ne cântă nouă.

Cărțile de cult folosite cel mai des în biserica Anglicană, prezentate într-o ordine aleatorie, sunt următoarele:

Cartea de servicii alternative ( The Book of Alternative Services – (BAS) ), în ciuda numelui său "alternativă", a devenit textul de cult principal pentru serviciile de duminică și alte sărbători importante liturgice ale Bisericii Anglicane din Canada. 2010 marchează aniversarea a 25-a de la momentul când a fost pentru prima dată cunoscută publicarea sa.

Pentru toți sfinții ( For All the Saints ), este o resursă care să însoțească Calendarul de persoane sfinte din BAS . Acesta include texte și slujbe pentru memoriale, comemorări, și zile de sfinți, împreună cu informații biografice și de lecturi de sursă primară folosite în cultul Bisericii .

Festivități ocazionale ( Occasional Celebrations ) este o colecție de resurse pentru anumite servicii ocazionale pastorale și de sezon, inclusiv riturile funerare suplimentare, sărbători ale hirotonirii de noi clerici pentru Biserică, și ritualuri de binecuvântare a caselor credincioșilor .

Rugăciuni suplimentare euharistice ( Occasional Celebrations ), Servicii ale Liturghiei Cuvântului , și rugăciunea din timpul noaptii, este în plus cea mai substanțială adăugire sau adaos la BAS. Autorizat de către Sinodul General, în 2001, care conține ritualuri suplimentare pentru serviciile de duminică , cum trebuie ele săvârșite și care sunt diferențele ce apar în timpul anului.

Anumite Liturghii din BAS și suplimente au fost, de asemenea traduse și în limba franceză.

    Cartea de rugăciune comună ( The Book of Common Prayer ), versiunea 1962, este o revizuire a Cărții 1918 canadian de rugăciune comună.

Cartea de servicii alternative ( The Book of Alternative Services ), are următorul cuprins fiind un fel de Molitfelnic pe care în utilizează Biserica Ortodoxă : Calendar, Oficiul Divin, Rugaciunea de zi cu zi , Ritul penitențial, Rugăciunea de dimineață, Rugăciuni de la Mijlocul zilei, Rugaciunea de seara , Cântarea Cântărilor .

Răspunsurile introductive , Responsoriale , Litanii, mulțumiri și colecta, Privegherea Învierii, Ectenia Mare , Botezul și Reconcilierea, Sfântul Botez , Sfântul Botez ( forma scurtă ), Reconcilierea unui penitent , Reconcilierea unui penitent , Formula de penitență scurtă, Sfânta Euharistie, Sfânta Euharistie ( II ) , Sfânta Euharistie ( III ), Un ordin penitențial
Euharistia- Forma în Limba cărții de servicii alternative ( The Book of Alternative Services )
Comuniunea ( Împărtășania ) în circumstanțe speciale, Slujbe corespunzătoare a anului bisericesc, Duminici și sărbători , Miercurea Cenușii , Duminica Patimilor, Joia Mare, Vinerea , Privegherea Mare a Paștelui, Zilele de sfinti si alte zile sfinte, Lista alfabetică a abrevierilor , Oficierea de zi cu zi – învățătură , Euharistia zilnică – învățătură , Un scurt Tabelul de Psalmi și lecturi., Oficieri apostolești, Celebrarea și binecuvântarea unei căsătoriii cu Sfânta Euharistie , Celebrarea și binecuvântarea căsătoriei , Slujba la un bolnav bolnav .

Slujba de la ceasul morții, Liturghia funerară I, Liturghia funerară forma II , Liturghia funerară forma III , Înmormântare Cenușii , Mulțumire pentru darul de copil Mulțumire pentru darul de copil , Binecuvântarea de ulei, Binecuvântarea de ulei de , Confirmarea, Prefață la Ritul Hirotonire, Hirotonirea unui Episcop, Hirotonirea unui preot ,
Hirotonirea unui diacon , Ziua Recunoștinței și rugăciunile, Ziua Recunostintei aniversată de o parohie Rugăciuni ocazionale Pagina de Rugăciuni , Pagina de Rugăciuni PsaltireaPsaltirea Psaltirea Muzică Răspunsurile pentruoficieri , Răspunsurile Ecteniei, Rugăciunea Domnului , Răspunsuri pentru Euharistie .

În rănduiala pe care o găsim reprodusă în cadrul liturghiei Euharistice găsim următorul imn care este identic cu cel din Biserica Ortodoxă :

Este exact cântarea ce se cântă în Biserica Ortodoxă în momentul Epiclezei , „ Pe Tine Te lăudăm pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție Dumnezeului nostru ”, moment în care se săvârșește de câtre preotul liturghisitor invocarea Sfântului Duh și Epicleza .

Liturghia Bisericii Anglicane celebrează un mister prin excelență anume : viata, moarte și învierea lui Isus Hristos.

În fiecare duminică este comemorarea săptămânală a acestui mister al lui Hristos.
Creștinii se reunesc pentru a sărbători în fiecare duminică, în cuvânt și sacrament,
participarea lor la viața în Hristos. Ziua Domnului este cea mai importantă dintre slujbele Bisericii Anglicane , prin urmare, având în vedere prioritatea față de alte comemorări după cum am arătat.

În fiecare an, comemorarea săptămânală este sarbatorită cu bucurie specială
atunci când Biserica serbează Învierea Domnului sau Paștile. Aceasta include respectarea a
patruzeci de zile de pregătire în Postul Mare și cincizeci de zile de sărbătoare, de la
Paște până la Cincizecime . Pastele este sărbătoarea prin excelență , sărbătoarea centrală a anului bisericesc.

Comemorarea nașterii lui Iisus Hristos de la Crăciun prevede
focalizarea întregii atenții asupra acestui eveniment din cadrul anului bisericesc. Acestă sărbătoare , mult mai târziu la origine decât Paștile, este asociat cu Boboteaza în unele
părți ale lumii creștine. Adventul este o perioadă de pregătire pentru această
sărbătoare. Duminicile , care nu sunt imediat legate de Paști sau de Crăciun sunt
numerotate ca Duminici dupa Rusalii și duminici dupa Bobotează, oarecum similar cu rânduiala din Biserica Ortodoxă .

Biserica sărbătorește victoria lui Hristos în viața de special
persoanelor în comemorarea sfinților. Calendarul de "sfinți ” variază între diferitele Biserici creștine și printre Biserici diferite ale Comuniunii Anglicane. Unele zile sunt ale sfinților
de mare vechime și respectarea universală și prevalează de anumite alte zile. Calendarul include, de asemenea, numele unui soi de creștini care sunt memorate pentru un număr de motive: unele inspirate de o minune reverențios legate de un alt timp și de loc; unele sunt asociate cu lupta eroică care a implicat și dezvoltarea Bisericii din această țară de-a lungul timpului.

În plus față de cei ale căror nume apar în acest calendar, este necesar pentru Biserica, la nivel regional și chiar nivel local, pentru a adăuga numele de creștini ale căror vieți s-au reflectat misterul lui Hristos.

Există o listă a celor mai uzitate imnr în biserica anglicană atât în cea episcopaliană cât și în cea metodistă .

Imnuri favorite episcopale

S-ar putea găsi interesant să se intereseze mai profund de întrebarea dacă imnurile bisericești sau de cel puțin cele utilizate în anumite cupiuri-consolidare poartă noțiuni de masculinitate sau feminitate. O modalitate de a face acest lucru ar fi să luăm din fiecare imn în parte spre studiu. Cu toate acestea, nu toate sunt la fel de populare . Vom găsi mai departe cele mai populare imnuri din Biserica Episcopală din Statele Unite, după cum a arătat de la un sondaj efectuat în 1989. Mai jos, vom găsi cele mai populare imnuri din Biserica Metodista Unită

Imnuri preferate în Biserica Episcopală
 
1. Vino, tu mult așteptată
2. Isus Hristos a înviat
3. O, vino, O vino, Emmanuel
4. O, veniți, voi toți
5. Asculta, vestitor
6. Lupta este incantatoare
7. Lăudați pe Domnul
8. O, Dumnezeule, ajutorul nostru
9. Îngerii care i-am auzit
10. Acum, mulțumim noi toți, Dumnezeul nostru
11. Prima
12. Toate gloria puternică
13. Pentru toți sfinții
14. Lăsați trupul muritor
15. Sfânt, Sfânt, Sfânt
16. O închinare regelui
17. Ce este acest copil
18. Pe malul Iordanului
19. Toate puterea
20. Lauda, ​​sufletul meu, Regele
21. Voi observatorii și voi sfinți
22. Mergem mai departe
23. Veniti, recunoscătorilor
24. Vino, tu regele atotputernic
25. Aliluia, se cântă la Iisus
26. Noapte de vis
27. Lucrurile glorioase despre tine
28. Veniți, credincioșilor
29. Slavă lui Dumnezeu
30. Regele iubirii
31. Un mic orășel din Betleem
32. Lăudați-l cu multe cântări
33. O puternică cetate
34. Ne-am adunat împreună
35. Biserica , o fundație
36. Iubirea divină, toate le iubește
37. Avem trei regi
38. El este înviat
39. În Hristos nu este nu
40. Dumnezeu odihnă veșnică
41. Dumnezeu, regele meu, puterea mea
42. Oamenii buni creștini, se bucură

43. Cântece de mulțumire
44. Iisus va domni
45. La sărbătoarea Mielului mare
46. Hristos este sigur
47. Bucurie în lume
48. Nemuritor, invizibil
49. Patruzeci de zile și patruzeci de nopți
50. Limba mea,
51. Noi, înainte de a fi datori
52. Iată, el vine, cu norii
53. Îngerii din taramuri
54. Dumnezeul părinților noștri
55. Când am veghea
56. Toate persoanele de pe pământ
57. Domnul, care prin toate trece
58. Toate Te laudă la tine, Dumnezeul meu
59. Nădejdea noastră
60. În timp ce păstorii vegheau

61. Cea mai frumoasă zi a Domnului Iisus
62. Când dimineața
63. Bine ai venit, fericită dimineata
64. O sacru
65. Bucura-te e
66. Călătorie într-o iesle
67. Voi sfinți îngeri luminoși
68. Acea zi de Paști, cu bucurie
69. Ne duce pe noi, Tatăl Ceresc
70. Pământul are multe
71. Vino, Duhul Sfânt, în sufletele noastre
72. Din tot cei ce locuiesc
73. Să vă ridicați capetele
74. A venit la miezul nopții
75. Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu
76. Întoarce-te, omule
77. Grindină zi de sărbătoare
78. Sfântul Părinte, marele Creator
79. Strălucitoare și cele bune
80. Ce este această stea
81. Am făcut un legământ
82. Doamne, nu ne respinge
83. Veseli, veseli, te adorăm

84. Vino cu noi, O, binecuvântat Iisus
85. Dumnezeu cel Sfânt, ne lăudăm numelui tău
86. Dumnezeul lui Avraam laudat
87. Hristos pentru lume
88. El care ar fi viteaz
89. O salvare a victimelor
90. Domnul a tuturor speranță
91. Zăpadă întinsă pe pământ
91. Vino jos, O dragoste divină
93. Laudă lui Dumnezeu, nemuritoare laudă
94. O, Doamne, nevăzut
95. Trez, treaz, de noapte
96. Știu un trandafir
97. Odată ajuns în orașul regal al lui David
98. Din iubirea Tatălui născut
99. Hristos, care umple slava
100. Bucura-te de unsul Domnului
101. Pentru frumusețea pământului
102. În Numele lui Iisus
103. O mare Domn și Tatăl
104. Eu cânt un cântec de sfinți
105. Țara mea
106. Tată, Îți mulțumim
107. Dumnezeu să fie în mintea mea
108. Odată la fiecare om și națiune
109. Grădina mea
110. În crucea lui Hristos
111. Îmi place împărăția Ta, Doamne!
112. Dumnezeu Atotputernic
113. Noi în fiecare dimineață
114. Consolidarea pentru muncă
115. Tu al cărui cuvânt este atotputernic
116. Cu umilință Te ador
117. Dumnezeul profeților
118. Mântuitorul, ca un păstor
119. Domnul, Hristos
120. Vino, Duhul Sfânt, cel ceresc
122. În căile aglomerate
123. Duh al lui Dumnezeu cel Viu
124. Ai fost acolo atunci când acestea
125. Ziua Învierii
126. Veghetorule
127. Slava
128. Laudă lui Dumnezeu cel viu
129. Pâine din lume
130. Ascultă o voce
131. Spiritul divin
132. Dumnezeul meu, masa ta este acum
133. Ah, sfânt Iisus
134. Vino, Duhul Sfânt, Creator
135. Bucură-te, Domnul este rege
187. Izbucnește, O minune cerească
188. Osana Domnul de viață
189. De sângele tău, în mila turnat
190. Acum azi
191. O Sion
192. Sculați-vă, oameni ai lui Dumnezeu
193. Mi-ai dat o zi, Doamne
194. Exista mare mila la Dumnezeu
195. Venirea lui Hristos este aproape
196. Piedestal
197. Ni se naște un băiat
198. O, Iisus Hristos, Domnul nostru
199. Spirit de milă

Imnuri favorite metodiste

1. Ce mare ești Tu?
2. Amazing Grace
3. O Pentru mine
4. Crucea veche
5. Ferice de cei siguri
6. Sfânt, Sfânt, Sfânt
7. Ca un prieten
8. Toți ne Bucurăm de putere
9. În Grădina
10. Biserica
11. Iubirii Divine, toate iubirile exceland
12. Sunt eu în stare
13. O cetate mare
14. Vesel, cu bucurie
15. În picioare
16. Vino Tu Atotputernic Regele
17. Rock of Ages
18. Îmi place să spun povestea
19. Dulce ore de rugăciune
20. Dumnezeu de har, Dumnezeu de slavă
21. El trăiește
22. Fii Tu viziunea mea
23. Piatra cea tare
24. Dragostea m-a ridicat
25. Victorie in Iisus
26. Așa cum am fost eu
27. Vino Tu izvorul de fiecare binecuvântare
28. Fericirea mea
29. Binecuvântat să fii Tu
30. Noapte de vis
31. Încredere și ascultare
32. O, Dumnezeul nostru de ajutor în vremurile trecute
33. Marș la Sion
34. Hristos Domnul cel Înviat este prezent
35. Soldații creștini
36. Bucuria lumii
37. Sunt al Tău, Doamne
38. Pentru frumusețea de pe Pamant
39. Să frângem painea împreună
40. Să fie voia Ta, Doamne,
41. Atât de dulce e să ai încredere în Iisus
42. Pentru că El trăiește
43. Iisus mă tine aproape Cruce
44. Deschide ochii mei
45. Și poate fi
46. Cea mai frumoasă
47. Mare este credinciosia Ta
48. Ia Numele lui Iisus
49. El ma tine
50. Sub Crucea Ta
51. Dimineața în cer
52. Iisus este toată lumea pentru mine
53. Există o fântână
54. Fa-ti timp pentru a fi sfânt
55. El mă duce
56. Lăudați pe Domnul
57. Există un balsam
58. Aceasta este lumea Tatălui meu
59. De la Crucea
60. Acesta este cantecul meu
61. Ghidul meu ești Tu
62. Când am Crucea minunata
63. Un dar pentru a păstra pe Domnul
64. Fii Totuși sufletul meu
65. Scara lui Iacov
66. Cântați din nou cu mine
67. Ochii mei au văzut slava
68. Du-te fa pe toți discipolii
69. Alăturați-vă pentru a cânta
70. Credința părinților noștri
71. Am o poveste de spus
72. Lăudați-L, lăudați-L
73. Ia viața mea
74. Pământul făgăduinței
75. Am nevoie de Tine în fiecare oră
76. Dragostea, mila și harul
77. Vino Tu o călător necunoscut
78. O dragoste
79. Respira asupra mea
80. Du-te de la mine
81. Stapane lasa-ma sa mergem cu tine
82. Biserica în Wildwood
83. După ce la fiecare om
84. Din moment ce Iisus a venit în inima mea
85. Mântuitorul ca un păstor
86. Credința mea se uită în sus la Tine
87. Multe coroane
88. Doamne vreau să fiu un creștin
89. Scoală-te sufletul meu
90. El m-a atins
91. Dumnezeul părinților noștri
92. Cântați lauda lui Dumnezeu care domnește peste lume
93. Asculta îngerii cântând

Așadar de-a lungul timpului cântarea din cadrul Bisericii Anglicane a suferit numeroase schimbări având la bază influențele inițiale pe care le-a primit din Biserica Catolică din cadrul căreia s-a desprins la un moment dat și apoi de-a lungul timpului a primit numeroase influențe ca să ajungă ceea ce este astăzi, cu toate acestea se poate spune că Biserica Anglicană are un cult de sine stătător și independent de orice fel de origine exterioară care poate să îl afecteze .

CONCLUZII

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sânt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

În timp ce deasupra capetelor noastre amenință sabia lui Damocles, noi credincioșii ne lăfăim într-o stare de bogăție, lenevie, lux, nepăsare și amorțire. Deși Dumnezeu are milă și e gata să ne ierte păcatele, să ne curățească nelegiuirea, si să se îndure de neghiobia noastră, totuși inimile noastre „căldicele", nici reci nici în clocot, sânt o urâciune în ochii Lui. Ori sîntem în clocot ori reci, ori înflăcărați ori înghețați, ori aprinși ori stinși de tot. Lipsa de căldură si lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăște Dumnezeu! Hristos poate spune despre rănile Lui azi: „în casa celor ce Mă iubeau le-am primit!" Cartea Sfântă a Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenților decât din partea oponenților ei.

În folosirea citatelor biblice sîntem ușuratici, în interpretarea lor sîntem inconsistenți, în însușirea nemărginitelor ei bogății sîntem leneși până la punctul impotenței extreme. Predicatorul își șlefuiește predicile cu elocvență oratorică, și e gata să apere inspirația Bibliei cu toată ardoarea si transpirația. Dar același om câteva respirații mai târziu îți vorbește cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sânt pentru timpurile de azi." Iar bietul ascultător, cu o credință sinceră și caldă, trebuie să înghită apa rece ca gheața a necredinței predicatorului.

De aceea credem că ne mai putem apropia de Dumnezeu prin cântare , prin această stare angelică prin care reușim să ne eliberăm de trup, așa cum considera evanghelia apocrifă după Toma că este necesar să facem pentru a ne dobândi mântuirea, această eliberare se poate dobândi prin cântare care are rolul de a inocula unui om ideea de liniște, de pace, de beatitudine și iubire care crează în sufletul omului armonie .

Așadar cântarea care astazu este intonată în cadrul cultului Bisericii Anglicane este una tributară în primul rând Bisericii Romano Catolice și mai apoi influnențelor de la celelalte culte provenite din reformă ceea ce a dat forma cultului pe care astăzi o are în cadrul său Biserica Angliei .

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LA BIBBIA DI GERUSALEMME, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985 .

Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005 .

Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005.

The New Testament and Psalms, New International Version, Editura The Gideons International , Leicestershire, 2009.

LUCRĂRI

Apologeți de limbă latină, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3 , ( Sfăntul Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii Ecumenice ), Editura Institutului Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981

Bria ,Pr. Prof. Dr. Ion – Actala configurație geografica și confesională a Comuniunii Anglicane .

Brie, Pr, Lect, Univ. Dr. Mihai Pagini de muzică Bisericească – Vol. I – Curs pentru uz intern, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2006,

Brie, Pr, Lect, Univ. Dr. Mihai „ Muzica în Biserica Primară, considerații biblico – patristice ” în „ Orizonturi Teologice ”, nr. 1/ 2004, anul V,Editura Universității din Oradea, Oradea

Bayfield Cf. Guy – The Church of England, London , 1958

Betteson, Hemy Documents of tfre Christian Church New York Oxford Universsity Press Ed, a-II-a, 1963 ..

Bruni, Giancarlo , Grammatica Dell’ Ecumenismo – Verso una Nuova Immagine di Chiesa e din Uomo ( Gramatica Ecumenismului – spre o nouă imagine a Bisericii și a omului, Editura Cittadella, Asssi, 2005 .

Cari Stephhensan și Drederiek C, Mareeham, Sources of English Constitutional History, 1937

Catms, Earle E. "Cretinismul de-a lungul secolelor", p. 270, Tradusă și publicată în limba română în anul 1992, cu permisiunea BEE Internațional și 1997 cu permisiunea The Zondervan Corporation

Codre, Pr. Prep. Bogdan “ Considerații cu privire la Ehurile muzice bizantine ” , în “ Orizonturi Teologice ” , Nr. 2 / 2004, , anul V, Editura Universității din Oradea, Oradea

Dizionario del movimento Ecumenico, Ediție italiană îngrijită de Giovanni Cereti, Alfio Filippi, Luigi Sartori, Editura Edizioni Dehoniane Bologna , Bologna, 1994

Ghiuș, Arhimandit Benedict Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, E.I.B.M. BOR, București, 1998.

Hilderhrand, Hons J. ,The reformation 1964 .

Henry Gree și William J. Hordz, ( compilatori ), Documente Ilustrative of Engjish Church Histoiy (1921) .

Henrz Dettenson, Documents of the Cristian Chureh (Oxford Universsity Press, ed II-a, 1963) .

Ispas, Pr, Dr. Gheorghe, Euharistia – Taina Unității Bisericii- Aspecte teologice și practice, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008

Fer Augustin, , Scrieri partea a II-a .

Fr. Păcurariu- O încercare de schițare a Americii latine – București, 1966 .

Kidd, J, – Documente illustrative of the history of the Church, vol III .

Loret, Florica, "Oamenii Nordului (traducere)''. Editura Științifică, București, 1965 .

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, , ediția a doua, Tiparul Tipografiei Eparhiale,Sibiu, 1978 .

Platon, Republica

Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission, Orbis Books, Maryknoll, New York 10545, 1999

Sf. Ioan Damaschin, Fragmenta philosophica, TLG, cap. 8.

Sfântul Ambrozie, Viu va fi sufletul meu .

Sf Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

Mauris, Andre "Istoria Angliei", 1970, vol I .

Moraru, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Relațiile cu Biserica Anglicană, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,2007

Neuner, Peter Teologia Ecumenica- La ricerca dell’unită tra le chiese cristiane ( căutarea unității între Bisericile Creștine ) , ediția a III-a. ( Biblioteca de Teologie Contemporană ) , Editura Queriniana, Brescia

Normau Young – The Ecumenical Rewiev- nr, 3/1966, voi XVIII .

Trevelyan, George M. Englans in the age of Wycliff, London: Longmans, 1920

Zielinsky, Vladimir, Dincolo de Ecumenism – Un ortodox răspunde Cardinalului Ratzinger, Editura Anastasia, București, 1998.

Șesan, Millan, Istoria Bisericească universală , voi II,București 1993 .

Prospettive ecumeniche dopo l’Assemblea di Sibiu, Perspective ecumenice după întâlnirea de la Sibiu,ediție îngrijtă de Paolo Colombo, Editura Ancora, Milano

Quasten, Prof. Johannes, Patrology vol III. Christian Classics, Washington D. C. , 1985 .

Praise God in Song. 1979 , by G.I.A. Publications, Inc.,Chicago, Illinois.

Remete, Pr. Dr, George, Perspective noi în Teologia Sacramentală Luterană, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999.

Report of the Lemberth Conference 1930, London, 1930

The Book of Alternative Services of the Anglican Church of Canada, with the Revised Common Lectionary, Anglican Book Centre, Toronto, Canada, 1985

Țepelea, Pr. Conf. Dr. Marius, Biserica Apuseană între secolele XI – XIV în “ Istoria Bisericească Universală ”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2006.

ARTICOLE

Braniște Ene, – Ortodoxia XVII 1965, nr. 1

Moldoveanu, Pr. Prof. dr. Nicu, „Aspecte actuale ale educației prin cântarea bisericească”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, Editura Universității din București, 2001

Negrescu , Prof. Dan Viața creștină în sec. IV reflectată în versurile Sfântului Ambrozie al Milanului, în Altarul Banatului, nr.11-12/1990

Popescu, Tudor M Ortodoxia X, 1958, nr. 2 .

Rămureanu I. în "Ortodoxia" XXV-1972, nr.2 .

INTERNET

Angflicanismul și ortodoxia în prezent , Internet ( 12. 05, 2012 ) www.patriarhia.ro , relatii_externe, dialog- intercrestin

Biserica anglicană în trecut , în prezent și în viitor, Internet ( 09. 05. 2012 ), www. Creștinortodox.ro

Cultul anglican, www.isus-cristos.ro , 17. 05. 2012, Internet

Cultul in Biserica anglicana, http://www.patriarhia.ro , , Internet , ( 02. 06. 2012 )

Cultul Anglican, http://ro.wikipedia.org , ( internet ) 21. 05. 2012.

Cultul in Biserica anglicana, http://www.patriarhia.ro , , Internet , ( 02. 06. 2012 )

Organizarea Bisericii anglicane , www. allsaintsjakarta.org, ( 19. 05. 2012 ) internet

Ritul bisericii anglicane, http://ro.altermedia.info , 23. 05. 2012. Internet

Situația Bisericii Anglicane și stare în care se află ea în zilele noastre, Internet ( 08. 06. 2012 ) , http://www.crestinul.ro/