Cantarea Cantarilor Si Interpretarea Ei

INTRODUCERE

CÂNTAREA CÂNTÂRILOR este unul dintre cele mai frumoase poeme care s-au scris vreodată. De-a lungul secolelor, limbajul său captivant si sublimele figuri de stil i-au încântat pe comentatori și pe cititori. "Prezență singulară și stranie în Canonul Sfintei Scripturi, CÂNTAREA CÂNTĂRILOR e ca și cum Venus din Milo s-ar fi rătăcit cândva, solitară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste în care nu există măcar nici o adiere de Dumnezeu, de transcendență, de revelație, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul mustește de grație carnală și senzualitate transparentă, într-un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveșmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzișuri''.

De aceea, întrebarea care revine cu obstinație este, oarecum, legitimă: Cum s-a acceptat primirea ei în Canon? Iudaismul și-a exprimat rezerve față de ea și a fost o vreme când citirea ei în fața tineretului era interzisă.

Pentru mulți este un lucru de neînțeles. Totuși, suflete ajunse la maturitate duhovnicească au considerat-o inima Sfintei Scripturi. Nu sunt pomenite deloc lucruri care țin de mântuire. Nu se vorbește despre credință, ci despre dragoste sau, altfel spus, despre credință in iubire. Dragostea flutură ca o flamură peste toata Cântarea Cântărilor. "Steagul dragostei" este simbolul acestei cărți, stema ei, emblema relației curate dintre cei doi: El și Ea (iubitul și iubita). "Cele două personaje, El și Ea (Fratele și Sora, Regele și Prințesa, Păstorul și Păstorița, Solomon și Sulamita, Mirele și Mireasa), străbat întregul poem, în ipostaze din cele mai disperate, într-o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, iubire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeală, fericire și extaz, ca în jocurile prenumptiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumusețea, curăția și demnitatea ființei umane".

Unii interpreți, foarte puțini, care au luat poemul într-un sens foarte mărginit, literal, se arătau ostili considerării acestei opere printre textele canonice. Pentru ei, "Cântarea Cântărilor" nu avea decât o semnincație strict profană, pentru că nu se proferă numele sacru al Divinității.

Alți comentatori, au socotit "Cântarea Cântărilor" un epitalam tradițional în toată aria de Răsărit, a Mării Mediterane, asemănător cântecelor de nuntă ale grecilor și egiptenilor.

Pentru alți specialiști, mai vechi, poemul se bucura de atribute cu funcție didactică ale unei apologii de virtuți matrimoniale, sau ale unui argument în favoarea căsătoriei monogame.

"Punctul de vedere care a prevalat, însă, fixat ca atare până astăzi, în interpretarea rabinică și în cea creștină, este acela al alegorismului funciar al Cântării, care învăluie enigmatica operă, facând-o în cadrul Vechiului Testament la fel de încifrată ca Apocalipsa lui Ioan în Noul Testament. Firește, una este perspectiva exegeților evrei, alta a celor creștini. Dar toți sunt de acord că alegorismul nu mai poate surprinde într-o astfel de lucrare poetic-religjoasă, compusă la 150 de ani după profetul lezechiel, primul mare alegoric biblic". "S-a spus de către unii, că sub forma alegorica, s-ar ascunde epopeea însăși a Exodului, cu rătăcirile și regăsirile-i dramatice. În același sens, alții au văzut în ciudata operă un cântec mistic despre unirea lui Yahve cu poporul lui Israel. Frumoasa păstoriță ar fi însuși poporul ales și pământul sfânt, în același timp, adică în termeni mesianici, minunata grădină a lui Yahve".

În "Cântarea Cântărilor", îndrăgostiții laudă iubirea și se uimesc de frumusețea lor într-un fel de neobișnuită mixtură între prospețime si solemnitate. Mirele, misterios și puternic, ascunzând parcă identitatea sa, înalță imne de frumusețe și slavă miresei, în stilul obișnuit al liricii vechi, cu aceleași comparații tratând modul de viață și scara de valori a societății.

Din când în când, printre înflăcăratele chemări ale iubirii, străbate prospețimei unei naturi fermecătoare. "Nici o carte nu are asemănări mai frumoase luate din bogatul cerc al naturii, țesute cu istețime de autorul inspirat. Ici prinde o trăsătură esențială a primăverii, colo face o legătură cu codrul și cu dânsul. Imaginea oilor ce se odihnesc, a viilor înflorite sau a căprioarelor gonind cu sprinteneala vântului sunt o serie de priveliști la care autorul recurge pentru a mării dinamismul ideii”.

Suava și delicioasa operă, foire capodoperele universale, s-a bucurat de multe comentarii. Dintre Sfinții Părinți ai Bisericii, primul care a scris un comentariu la "Cântarea Cântărilor" a fost Sfântul Ipolit, după cum ne informează Sfântul Eusebiu de Cezareea în istoria Bisericească și Fratele Ieronim. Din păcate, comentariul său a rămas necunoscut până în ziua de azi. Origen a comentat și el ”Cântarea Cântărilor” . Eusebiu de Cezareea relatează în Istoria sa (VI, 32, 2), că încă de pe timpul când plecase la Atena — cca 240- Origen a început să scrie comentariul la "Cântarea Cântărilor” pe care 1-a dus până la cartea a cincea. Apoi, după ce s-a întors la Cezareea, 1-a dus până la capăt, cu alte cuvinte până la a zecea carte. Din toată această operă, nu s-a mai păstrat, în grecește, decât un mic fragment (din cartea a doua) în Filocalie, precum si alte câteva fragmente în Catene. În schimb, s-a păstrat în traducerea latină a lui Rufin, Prologul, Cărțile I-III și o parte din Cartea a IV-a, cuprinzând comentarii asupra capitolelor 1, 2, 15 din textul biblic.

Frumusețea tâlcuirii lui Origen 1-a făcut pe Fericitul Ieronim să traducă și el în latinește (în anul 383) două omilii, prezentându-le drept model cititorilor din Apus.

Sfântul Grigorie de Nyssa a comentat doar o parte din ”Cântarea Cântărilor” în 15 omilii adresate Olimpiadei, cuprinzând capitolele 1,2 – 6,9 din textul biblic.

Sfântul Atanasie cel Mare a scris, de asemenea, un comentariu la "Cântarea Cântărilor". Din nefericire și acest comentariu s-a pierdut, păstrându-se din el doar un fragment care nu acoperă mai mult de o pagină, în ediția operelor acestui Sfânt Părinte. Sfântului Grigorie cel Mare îi este atribuit un comentariu la acestă carte, existând îndoieli asupra autenticității sale. La fel Teodoret de Cir are un comentariu la "Cântarea Cântărilor". "Alte comentarii incluse în Corpusul Patristic Migne sunt: Aponius, In

Cantica Canticorum explanatio, Beda Venerabilis, In Cantica Canticorum allegoria expositio, Bernard de Clairvoux Sermones, In Cantica Canticorum, Guillaume de St. Thierry, Expositio super Cantica Canticorum”

Pe parcursul timpului, s-au scris mai multe studii și comentarii asupra cărții. Lista autorilor care s-au aplecat cu admirație asupra cuprinsului ei este impresionantă.

La români, au tradus, tipărit și comentat, "Cântarea Cântărilor" personalități ale vieții bisericești, culturale și literare, precum: Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, care a scris și publicat o serie de articole și studii bine documentate asupra cărții, preoții Vasile Radu și Gala Galaction, Nicodim, Patriarhul României, Ioan Alexandru, Petru Creția, I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan. ș.a.

În versuri, "Cântarea Cântărilor" a fost tradusă si prelucrată de: Iuliu Dragomirescu, Radu Cârneci, Corneliu Moldovan și Pasculescu Orlea. Profesorul Vasile Radu și scriitorul Gala Galaction caracterizează această carte ca fiind cea mai enigmatică din toată Biblia. Ei o socotesc a fi chiar comoara enigmelor prin excelența. Atât exegeții evrei, cat și cei creștini – afirmau ei – au încercat în cărți nenumărate și savante să stabilească ce e în fapt ”Cântarea Cântărilor”. Nu întotdeauna și de către toți s-a izbutit să se dea răspunsul adecvat.

Cercetând "noianul de păreri, de teorii, de ingenuozități și de sisteme propuse de învățați, pentru dezlegarea enigmei acestei cărți îți faci

convingerea că soarele adevărului și-a risipit razele pretutindeni, dar plenitudinea luminii sale a rămas deasupra tuturor, mai presus de orice îmbrățișare. Lucrul nu este de mirare pentru cugetele care primesc adevărul revelației și cred în caracterul sacru al Sfintei Scripturi. Biblia Vechiului și Noului Testament este o operă realizată prin mâini omenești, dar pregătită, poruncită și condusă de sus, de Duhul Adevărului. Este firesc atunci să existe în ea părți și cărți enigmatice, greu de priceput cu rațiunea. ”Cântarea Cântărilor" este, cu siguranță, una dintre aceste cărți dificil de înțeles și interpretat" .

Datorită acestei stări de lucru, la vechii evrei era interzisă lectura, în particular și mai ales de către tineri, a acestei cărți. În schimb, "Cântarea Cântărilor" era rânduită a se citi, în întregime, la templu și în sinagogi, în cea de-a opta și ultima zi a Paștilor (21 Nisan), fapt sugestiv, întrucât face din "Cântarea Cântărilor" expresia cea mai profundă a legăturii mistice între Israel și Yahve, Dumnezeul său. Această legătură și-a găsit concretizarea cea mai elocventă în evenimentul pascal, al salvării evreilor de la exterminarea proiectată de către egipteni. Dacă astfel se prezintă cartea în peisajul biblic al Vechiului Testament, nu mai puțin putem vorbi despre un statut aparte al ei și pe planul mai larg al liricii universale. Este socotită și aici, pe bună dreptate, de către toți cercetătorii ca o capodoperă sau un poem luxuriant ce se scalda în imagini și în definiții de o deosebită frumusețe. Unii au socotit-o poezie populară, iar alții, cântare cultă de mare rafinament. Toți îi recunosc însă ”neistovita-i frumusețe, ca și bogăția-i lexicală exuberantă și inextricabilă".

Din punct de vedere literar, cartea se prezintă ca un poem al iubirii dintre doi tineri, iar din punctul de vedere al structurării cuprinsului este de observat absența introducere.

Avem în carte două portrete desenate cu o măiestrie artistică inegalabilă. Primul este portretul iubitei, zugrăvit în culorile cele mai pure de către iubitul ei prin cuvintele: "Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău turme de capre pare, ce din Munți, din Galaand, coboară. Dinții tai par turme de oi tunse, ce din scăldătoare ies; ele au toate doi gemeni și între ele nici o stearpă nu-i. Cordeluțe purpurii sunt ale tale buze și gura ta este încântătoare. Doua jumătăți de rodii par obrajii tăi, sub vălul tău cel străveziu. Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie arsenal, scuturi mii atârnă acolo și tot scuturi de viteji. Cei doi sâni ai tăi par doi sâni de căprioară, doi iezi care pasc prin crini… Cat de frumoasă ești tu, draga mea, și nici o pată-n tine nu-i" (Cântarea Cântărilor 4; 1-5, 7).

Al doilea portret este cel al iubitului. Pentru a asigura parcă, o simetrie, iubita îi zugrăvește și ea de îndată chipul, alegând din limbajul poetic cele mai sugestive expresii: "Iubitul meu e alb și rumen, între zeci de mii întâiul. Capul lui — aur curat, părul lui – păr ondulat, negru-nchis, pană de corb. Ochii lui sunt porumbei ce în lapte trupu-și scaldă, la izvor stând multumiți. Trandafir mirositor sunt obrajii lui , strat de ierburi aromate. Buzele-i sunt ca și crinul roșu, în mir nt ca și crinul roșu, în mir mirositor scăldate. Brațele-i sunt drugi de aur, cu topaze împodobite, pieptul lui e scut de fildeș, cu safire ferecat. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de marmură așezate. Îmbrățișarea-i ca Libanul, el e măreț ca cedrul. Gura lui este dulceață, iubirea întrupată-i" (Cântarea Cântărilor 5, 10-16).

Puritatea, tinerețea, nevinovăția sunt caracteristicile definitorii care se desprind din descrierea celor doi iubiți. În strânsă legătură cu aceste însușiri stau și alte trăsături nobile, cum ar fi integritatea fizică și psihică, frumusețea, armonia și seninătatea sufletească și perfecțiunea fizică. Deși intensitatea sentimentelor celor doi iubiți este maximă, totuși dragostea lor nu se consumă, ci rămâne la stadiul de dor, ceea ce înseamnă că ei se vor căuta mereu.

Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstorită, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrând în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se pierd și se regăsesc după înalte legi nescrise ale dragostei. Tocmai acestă chemare îngăduie transcenderea frumusețiile imaginilor, a tipului de sensibilitate vorbind despre iubirea ipostaziată într-o lume a unui moment istoric, a unei societăți în haina liricii vechilor evrei. Privirea aruncata asupra iubirii se duce dincolo de aspectele ei imediate, ca și iubirea aruncată asupra frumuseții. Ca în marea poezie a lumii, aici nu mai este vorba de simple figuri de retorică, ci de simboluri care descoperă adâncuri esențiale și unice ale iubirii. Eroul devine, astfel, mirele etern, ea este mireasă veșnică, iar întâlnirea lor este nunta – ținta supremă a iubirii.

Forța iubirii reunește elementele cosmosului, cosmicizează lumea, fuzionează elementele, după cum lipsa iubirii generează durere, haos, sterilitate. Iubirea strălucește, astfel, ca o făgăduință supremă a refacerii ființei originare.

Plenitudinea iubirii dă sens vieții, îi adaugă nebănuite frumuseți, transcende timpul și spațiul. Pătruns de aceste mari idealuri, poemul ebraic

"Cântarea Cântărilor" strălucește ca un uriaș diamant în costelația capodoperelor literaturii universale.

Miezul fascinantei cărți care a vrăjit umanitatea secole la rând, îl circumscrie într-o fericită formulare I.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului în titlul unui articol: "Trei mii de ani de frumusețe".

Concluzia ce se impune: "diamantul" nu-și va pierde strălucirea, ci va încânta mereu pe cei care caută frumosul, atâta timp cât omul își va păstra și chiar ascuții capacitatea de a se mira.

CAPITOLUL I

NOTIUNI PRIMITIVE PRIVIND

CARTEA "CÂNTAREA CÂNTĂRILOR"

1.1. Locul ocupat de ”Cântarea Cântărilor” în canonul

Vechiului Testament

În Biblia evreiască, cartea "Cântarea Cântărilor" este așezată în despărțitura a treia a cărților sfinte ale Vechiului Testament, între așa-numiții aghiografi (ketubim) și urmează îndată după cei trei mari aghiografi: Cartea Psalmilor, cartea Pildelor și cartea Iov, înainte de cartea Rut. În Biblia grecească, în Vulgata latină, în Biblia slavonă și în cea românească, cartea "Cântarea Cântarilor” ocupă un loc în rândul cărtilor edificatoare, după alte două opere ale lui Solomon: cartea Pildelor și Eclesiastul, înaintea cărților necanonice. Înțelepciunea lui Solomon și Înțelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah.

"Admiterea acestei cărti în Canonul Vechiului Testament cere o explicație, pentru că cititorul neprevenit se poate întreba ce caută asemenea poem între scrierile sacre. Explicația este simplă: poemul a fost considerat drept o elaborată alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel. Și intr-adevar, daca vrei cu tot dinadinsul, este posibil să descoperi numeroase corespondențe între vicisitudinile miresei și ale mirelui din „Cântarea Cântărilor” și lunga serie de convertiri, speranțe, deznădejdi și iarăși speranțe care este istoria poporului lui Israel. În nu puține locuri din Vechiul Testament, Dumnezeu este numit "mire" sau "soț" al poporului său, iar relația dintre ei este descrisa în termeni nupțiali (Isaia 54, 5-6; 62, 4-5; Ieremia 2,2; 31, 32; Ezdra 16, 8-38; Osea, 2, 4-22).

"Iudaismul a privit-o uneori cu rezerve, ca pe o prezență jenantă și a fost o vreme când citirea ei în fața tinerilor era interzisă. Nu se știe când anume a fost introdusă în Canonul Vechiului Testament, dar, odată intrată, ea și-a menținut locul ei aparte din generație în generație și a fost preluată de creștinism prin autoritatea unei existențe de zece secole. Aceasta datorită faptului că rabinatul iudaic a refuzat să vadă in ea o opera profană, ci i-a acordat creditul unei opere inspirate care trebuie citită și interpretată alegoric: relația hierogamică dintre Iahve și poporul Său cel ales".

Nu puține sunt locurile din Vechiul Testament în care se regăsește metafora centrală a ”Cântarea Cântărilor” : obștea lui Israel nu este decât logodnica lui Dumnezeu, căreia Bărbatul, prin legământ, îi acordă ocrotire și iubire atâta vreme cât ea îi rămâne credincioasă; idolatria e echivalentă cu adulterul și este sancționată ca atare. E o iubire plină de

dramatism în care Dumnezeu e pus de nenumărate ori în situația de a-și certa poporul infidel, de a-1 chema să revină, de a-1 ierta, arătându-și astfel, incurabila Sa pasiune față de om.

Creștinismul a preluat poemul nu numai în virtutea autorității istorice, ci mai ales pentru că scriitorii și părinții bisericești au văzut in el metafora perfectă a legăturii perfecte dintre Hristos și Biserica Sa. Nu o dată în Sfintele Evanghelii, lisus Hristos e numit mire: "Apostolii nu pot fi triști, atâta vreme cât Mirele e cu ei" (Matei 9, 15; Marcu 2, 19-20; Luca 5, 34). Ioan Botezătorul se numește pe sine și "prietenul Mirelui" (Ioan 3, 29); cele cinci fecioare înțelepte, ca metaforă eshatologică, pătrund în cămara Mirelui (Matei 25, 1-13).

Pe de alta parte Mireasa lui Hristos este Biserica, cea logodită cu El: Pavel îi încredințează lui Hristos (singurul Bărbat desăvârșit) Biserica din Corint ca pe o ”fecioară neprihănită” (II Corinteni 11, 2) și tot el consfințește simetria dintre Mire-Mireasă și Hristos-Biserică într-o extraordinară străfungere asupra tainei Nunții (Efeseni 5, 25-27) .În celebra sa Apocalipsă, evanghelistul Ioan vede cetatea sfântă, a noului Ierusalim pregătindu-se gătită și împodobită ca o mireasa pentru Mirele ei (21, 2); în aceeași viziune Mireasa e Femeia Mirelui (11, 9), dar și aceea în care sălășluiește și lucrează Duhul Sfânt (12, 17), adică Biserica.

Crezând sau nu în aceste interpretări trebuie să fim recunoscători, pentru că fără ele se poate prea bine ca poemul să nu fi ajuns până la noi. De asemenea, am înțelege mai greu atâtea texte mistice, care de-a lungul veacurilor au exprimat dragostea pentru Iisus în spiritul și

uneori chiar în termenii acestei foarte pământești iubiri din ”Cântarea Cântărilor”.

1 .2. Numele si unitatea cărții

Titlul cărții din originalul ebraic: Șir Ha Șirim așer li Slamo se reproduce și în traducerea grecească Asma Asmaton, o ești Solomon. Expresia "Cântarea Cântărilor" (grecește Asma Asmaton, latinește Canticum Canticorum), în cazul dat, nu poate fi luată nici cu înțelesul de colecție de cântări ale lui Solomon, cum presupun unii cercetători biblici mai noi, nici cu înțelesul pe care i-l dădeau unii rabini evrei cum că ar fi una din cântările lui Solomon.

Dimpotrivă, după însușirile graiului evreiesc, în care combinarea unui nume la singular cu același nume la plural, de obicei redă cazul superlativ al ideii exprimate de acel cuvânt. "Cântarea Cântărilor" poate însemna numai cântare minunată, cea mai bună din toate cântările și această numire conglăsuiește întru totul și cu forma și conținutul cărții sacre de care ne ocupăm. "Atât după frumusețea formei sale poetice și a expunerii sale, cât și după conținutul său intern, ideal, după bogăția de cugetare în dezvoltarea obiectului său înalt și tainic cartea "Cântarea

Cântărilor" n-i se înfățișează ca cel mai ales produs al înțelepciunii sacre inspirate și al poeziei sacre".

Cântarea Cântărilor este prin ea însăși o prezentă stranie și uluitoare în canonul Sfintei Scripturi, frumusețea ei nemai fiind egalată de la Solomon, autorul acestui veritabil imn iudaic. Cele doua tradiții, iudaică și creștină ,îi confirmă valoarea. Marele teolog Origen (185-254 d.Hr.), în comentariul său asupra Cântării Cântărilor , spunea :”Nici unul din oamenii care s-au angajat în urcușul spre cântările din Scriptură nu va fi în stare să se ridice până la ”Cântarea Cântărilor”.

Chiar prin titlu, care în ebraică reprezintă un superlativ, suntem avertizați că avem de-a face cu sublimul și desăvârșirea. În Biblie mai întâlnim și alte construcții lexicale similare cu cea din titlul cărții. "Astfel, este denumirea de Sfânta Sfintelor (Ieșire 26, 33- 34) atribuită părții celei mai sfinte a lăcașului de închinare din Vechiul Testament, în care puteau intra doar arhiereul, dar și el numai o dată pe an, la Ziua Împăcării" . În schimb, acolo trona permanent slava lui Dumnezeu cea negrăită (Isaia 26, 33).

Tot la un loc distinct sau la o parte anume se referă și expresia "Cerurile Cerurilor" din I Regi 8, 27 prin care se face referire la acel adânc de taină al sălășluirii Ființei Dumnezeiești. Din aceeași categorie fac parte și apelative ca: ”Domnul Domnilor” care îl are în vedere pe Dumnezeu cel unic,Creator și Stăpân a toate (Deut. 10, 17) și "Robul Robilor", care îl definește pe slujitorul cel mai umil și mai devotat în același timp, adică pe Mesia (Deut. 9, 5). Nu lipsesc însă nici expresii ce sugerează contrariul

sublimului și al desăvârșirii. Foarte cunoscută este sintagma "Deșertăciunea deșertăciunilor" preluată din Eclesiast 1,2 și care vizează cea mai mare zădărnicie lumească.

"Cântarea Cântărilor" nu poate însemna prin urmare altceva decât cântarea cea mai frumoasă dintre toate cântările, o expresie a lirismului și perfecțiunii.

În străvechea traducere siriacă a Bibliei cunoscută sub denumirea de Peșito (sec. II d.Hr.), "Cântarea Cântărilor" poartă subtitlul "Înțelepciunea Înțelepciunilor lui Solomon" ceea ce iarăși grăiește de la sine despre felul cum era prețuită o asemenea scriere biblică, nu numai de către vechii evrei ,ci și de către creștinii primelor secole.

"Firea internă arată clar unitatea cărții; însăși contrarii sunt siliți să mărturisească că e absurdă părerea lor, fiindcă nu sunt în stare să determine începuturile și sfârșiturile poeziilor care voiesc să le deosebească și totodată afirmă că cu poeziile cele întregi s-au colecționat și fragmente care în sine n-au nici un înțeles și nimeni nu va putea spune de ce au trebuit să fie colecționate și păstrate".

Sunt mulți care văd în Cântarea Cântărilor doar un poem erotic, profan, un epitalam. Marele scriitor bisericesc, episcopul Teodor de Mopsuestia (360-429 d.Hr.) afirma că acest poem ar fi fost compus de regele Solomon cu ocazia căsătoriei sale cu fiica faraonului Egiptului.

Ultima carte a triologiei Solomonice, potrivit tradiției ebraice este Cântarea Cântărilor. Ea constituie un moment important al imaginii înseși a regelui din Ierusalim, trecut acum în viața tradiției. Lăsând deoparte discuția

asupra mesajului său , care nu a găsit întotdeauna unanimitate printre cercetătorii Bibliei, atât antici cât și moderni, această carte îl transpune pe cititor într-un domeniu cu totul diferit , cel al iubirii omenesti. Cântarea Cântărilor cuprinde toate premisele cerute pentru o lucrare midrașică, adică textul biblic vechi și actualizarea lui ulterioară, după cum semnala pe buna dreptate R. BLOCH, numind acest poem ”midraș pur”.

Însuși titlul cărții ne arată că ea cuprinde un singur poem. Aceasta se desprinde și din caracterul intern al cărții. De fapt, în întreaga carte "întâmpinăm aceleași formule de vorbire, aceleași asemănări, aceleași icoane (tropuri) care în alte cărți puțin sunt ezitate; în întreaga carte aceleași sunt persoanele care vorbesc, același mire care se compară cu Solomon sau cu regele, același cor al fiicelor din Ierusalim etc".

"Prin unitatea persoanelor principale — mirele și mireasa, Solomon și Sulamita – dar și a personajelor secundare, fiicele Ierusalimului, se prezintă în toate părțile cărții cu aceleași caractere, tendințe și țeluri. De exemplu, numele lui Solomon sau al regelui, adică al aceluiași Solomon, străbate toată, cartea (I 3-4, 11; III 7-9, 11;VIII, 11-12); de asemenea, fiicele Ierusalimului (I, 4; II, 7; III, 5; V, 8, 16; VIII, 4); se pomenește necontenit de mama Sulamitei, dar nu și de tatăl ei (I, 5; III, 5; VIII, 2).

Prin unitatea metodelor literare ale autorului, care se întâlnesc în toate părțile cărții, "sfințitul scriitor, de îndată ce și-a statornicit expresiumle sale deosebite le-a răspândit în toate părțile cărții: multe expresiuni se repetă nu o dată în diferitele secțiuni aproape cu exactitate literală". Astfel sunt de

pildă epitetele: "cea mai frumoasă-ntre femei", "pe iubitul sufletului meu" sau se repetă de trei ori jurarea fetelor din Ierusalim să nu deștepte pe cea dragă (II, 7; III, 5; VIII,3).

În sfârșit, cu deosebire prin unitatea și succesiunea desfașurării cuprinsului fundamental al cărții și a amănuntelor ei particulare simțul de iubire al miresei către mire la început se înfățișează oarecum în germene, nesigur și nedeterminat (I, 1-3, 6-7), iar la sfârșit el se arată tare ca noaptea,

adevărată flacără dumnezeiască, pe care nimic nu o poate stinge (VIII, 6-8); și însăși mireasa, 1a început nedesăvârșită (I, 4), acum atinge deplinătatea și desăvârșirea (VIII, 10). Se poate observa în schimbarea anotimpurilor: iarna, primăvara (II, 11-13), vara (IV, 11; VI, 11) și toamna (VII, 8-9).

Dacă la cele spuse despre unitatea lăuntrică a cărții "Cântarea Cântărilor" vom adăuga la fel cum și în limba ei se observă o aceeași unitate în întrebuințarea cuvintelor în toate părțile ei, atunci se va pierde orice temei pentru cei ce susțin cum că această carte ar fi alcătuita din fragmente, și cu atât mai mult se va respinge părerea că părțile ei ar aparține unor timpuri diferite.

În "Cântarea Cântărilor" este vorba mai curând "despre o unitate în felul orientalilor care există mai mult în ideea generală".

1.3. Autorul și timpul scrierii

Înainte de a nominaliza persoana autorului trebuie să spunem,ceea ce rezultă chiar dintr-o simplă lectură a cuprinsului: autorul a fost un mare poet, un om înzestrat cu o sensibilitate sufletească de excepție.

Tradiția constantă a vechilor evrei atribuia cartea fără nici un achivoc, bărbatului ilustru care a întruchipat înțelepciunea frumusețea și strălucirea umană și care a fost regele Solomon. Un temei forte în favoarea unei atari convingeri este precizarea expresă din cartea III Regi 4, 32, unde se spune că: "Solomon a spus trei mii de pilde și cântările lui au fost o mie și cinci. Un criteriu în sprijinul paternității solomonice a cărții e și că numele său apare de șapte ori în poem: 1,1: 1,5; 3,7; 9, 11; 8, 11, 12. De altfel și titlul complet al cărții în Biblia ebraică îl indică pe Solomon ca autor. Acest titlu sună astfel: "Șir Hașirim așer li Slamo". Particula li, care se folosește pentru cazul genitiv, îl desemnează pe Solomon ca autor al cărții, așa cum aceeași particulă prezentă în titlurile unor psalmi ( Ps. 3, 4, 24, 25, 26, 27 etc.) îl desemnează pe David ca autor al lor.

Două colecții mari de proverbe îi sunt atribuite și ele îi poartă în întregimnumele.”Cântarea Cântărilor” si ”Eclesiastul” îi sunt atribuite , cu toate că ultima nu-i menționează numele . Nimeni nu a mai reușit precum Solomon aceea combinație de diplomație ,bunăstare și lipsă a războaielor, această atmosferă asigurându-i climatul potrivit pentru creația sa literară, compusă din mii de proverbe și cântării. Alături de Alexandru Macedon , Solomon este cel mai celebru erou al literaturii din antichitate. Există o sumedenie de povestirii iudaice, etiopiene, arabe, referitoare la talentul, forța și puterile magice ale regelui Solomon.

Este drept, că mai există în Vechiul Testament, o carte care tot așa este atribuită prin titlul lui Solomon, fără ca în realitate să-i aparțină. Ne gândim la "Înțelepciunea lui Solomon", carte necanonică, care are însă un cu totul alt statut decât „Cântarea Cântărilor”

Evreii, atât de scrupuloși în ceea ce privește extensiunea canonului biblic, nu s-au lăsat amăgiți, ci au făcut întotdeauna distincție în felul de a se raporta la "Înțelepciunea zisă a lui Solomon" pe care n-au admis-o niciodată în canon și ”Cântarea Cântărilor” pe care n-au mișcat-o niciodată din fruntea cărților canonice grupate sub denumirea de "Megilot", adică "Sulurile" ce se citesc la marile sărbători.

Vechii evrei au transmis această tradiție privind originea solomonică a cărții "Cântarea Cântărilor" creștinilor care au acceptat-o fără nici o rezervă.

"Sfinții Părinți, in corpore, au împărtășit convingerea că împreună cu Proverbele și Eclesiastul "Cântarea Cântărilor" alcătuiește o triadă de scrieri solomoniene. Este suficinet să-i amintim aici, spre exemplificare, pe Origen, Fericitul Ieronim, Teodor de Cyr, Sfântul Grigorie cel Mare. Secole de-a rândul aserțiunea aceasta cum că geniul poetic al lui Solomon i se datorează, acest poem liric de o neîntrecută frumusețe, a fost unanim acceptată".

Apariția protestantismului și a criticii istorico-literare a adus însă o schimbare de situație în această problemă a autenticității cărții, așa cum știm că s-au petrecut lucrurile cu aproape toate cărțile canonului biblic al Vechiului Testament.

Prezența în cuprinsul "Cântării Cântărilor" a unor parsisme precum: egoz – nucă (6, 11), pardes – grădină (4, 18), nerd – nard (1, 12), karkom – safran (4, 14), a unor aramaisme și a unor grecisme ar sugera, în opinia criticilor protestanți, scrierea cărții în epoca postexilică dacă nu în perioada târzie a elenismului, atunci, cu siguranță în cea persană, a lui Cirus Eliberatorul. Caracterul optimist al scrierii se concordă foarte bine cu formarea religioasă care a cuprins societatea iudaică în perioada lui Ezdra și Neemia.

Autorul cărții ar fi avut, în plan, intenția de a-i consola pe cei proaspăt eliberați din lunga captivitate babilonică și de a le implanta în suflet speranța că Dumnezeu și-a adus, totuși, aminte de ei, redându-le vechiul statut de popor ales al său. Cântarea ar putea fi astfel un cântec al reîntoarcerii și al redresării naționale. Tonul general al cărții ar îndreptății amplasarea ei în prima jumătate a secolului IV î.d.Hr.

"Dacă ar fi să acceptăm, totuși, o oarecare legătură a acestei cărți cu numele lui Solomon – afirmă criticii protestanți — acest lucru ar fi posibil numai în sensul că scrierea de care ne ocupăm, aparține genului literar – poetic inițiat de vestitul rege al evreilor. Cât privește mențiunea expresă din titlul, cum că această, carte ar aparține lui Solomon, se obiectează că, în general, titlurile sau suprascrierile cărților biblice sunt tardive în raport cu momentul redactării lor. Ele aparțin copiștilor și traducătorilor, care au trăit mai târziu decât autorii".

Biserica Ortodoxă, deși apreciază că argumentele pe care se fundamentează tradiția străveche a autencității cărții, adică a scrierii ei de către regele Solomon sunt cu mult mai convingătoare decât cele pe care le invocă cei ce se postează pe o poziție potrivnică acestei tradiții nu a

dogmatizat problema autenticității cărții, ci a amplasat-o pe un plan secundar în prim-plan așezând problema inspirației.

Astfel, indiferent de persoana autorului putem spune că acesta a fost un om hrănit cu lectura profeților ,împărtășind cu aceștia idei înalte despre Dumnezeu, despre rolul lui Israel în lume , despre Mesia cel făgăduit.

Din punct de vedere literar, este suficient să citești poemul spre a putea aprecia talentul său de excepție. Înzestrat cu un pronunțat simț al frumosului, imaginația sa bogată, i-a permis să găsească o mulțime de comparații, metafore, expresii poetice inegalabile. Sensibilitatea sa vie și delicată face din cartea pe care a scris-o o capodoperă, iar fenomenul inspirației o ridică la rangul de scriere sacră, normativă pentru mântuire și izvor nesecat de bucurie și desfătare duhovnicească.

Preocupându-ne de problema autorului cărții, implicit am atins și problema timpului în care a fost scrisă. În legătură cu acest aspect, găsim deosebit de judicioasă susținerea acelor specialiști mai ponderați care apreciază că originea cărții este foarte veche, ei așezând-o în perioada regatului unic al evreilor, mai precis în secolele X-IX î.d.Hr., în timpul domniei regelui Solomon, când poezia, istoria și cultura, în general, au cunoscut o remarcabilă înflorire. Nu e mai puțin adevărat că alături de acestea apar și altele mai noi "care adeveresc transcrieri și prelucrări târzii, până în perioada postexilică, când procesul elaborării întregului text pare a fi fost încheiat".

1.4.Autoritatea Divină

Caracterul divin al cărții "Cântarea Cântărilor" îl mărturisește atât sinagoga, cât și Biserica creștină. Sanhedrinul iudaic a condamnat în anul 90 pe Șamai și discipolii săi care susțineau scoaterea din Canon a cărții "Cântarea Cântărilor".

Dintre creștini, Teodoret de Mopsuestia a fost condamnat la Sinodul al II-lea ecumenic, cât și la cel de-al V-lea Sinod ecumenic (553), fiindcă socotea această carte un poem erotic în cinstea căsătoriei lui Solomon cu fiica faraonului.

"Ce e drept, nicăieri în Noul Testament nu se găsesc citate sau aluzii la locuri din cartea aceasta și nici Părinții apostolici n-au întrebuințat-o, dar au constatat că iudeii au avut-o întotdeauna în canon și tot așa nu se află nici o consemnare de cărți sfinte ale creștinilor în care să lipsească cartea aceasta .

Teodoret de Cyr, apărând canonicitatea și interpretarea alegorică a cărții împotriva lui Teodoret de Mopsuestia, zicea: "Părinții cei fericiți au numărat "Cântarea Cântărilor" la cărțile cele sfinte; ba mulți dintre cei antici au însoțit-o cu comenatrii și interpretări, și cei ce n-au interpretat-o întreagă, totuși cărțile lor le-au împodobit cu sentențe din cartea aceasta, și nu numai Origen, Eusebiu și Ciprian, ci si cei ce sunt mai antici și mai aproape de Apostoli, dar și cei ce mai târziu au strălucit în Biserică: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Diodor, loan Hrisostom și ca să zic

într- un cuvânt, toți au zis că această carte e spirituală, adică trebuie explicată alegoric".

"Însă, pentru combaterea divinității, contrarii n-au aflat altceva decât explicarea lor eronată după cum afirmă că această carte "Cântarea Cântărilor" tratează despre iubirea impură a lui Solomon. La ceea ce mai adaugă alții și anume că în carte nici nu se amintește numele lui Dumnezeu, răspundem că de numărul mai mare sau mai mic al numelor divine nu atârnă divinitatea unei cărți și dacă se admite sensul alegoric, apoi întotdeauna se face mențiune de Dumnezeu".

CAPITOLUL II

CUPRINSUL ȘI INTERPRETAREA

”CÂNTAREA CÂNTĂRILOR”

2.1. Cuprinsul și genul literar al cărții

Deși exegeții ortodocși sunt de acord cu privire la cuprinsul general al cărții, alcătuit din 8 capitole, totuși cu privire la determinarea mai exactă, a lui și cu privire la determinarea formei, există multe divergențe.

Aceeași lipsă de unitate există și cu privire la împărțirea cărții. ”Cartea cuprince dialoguri și descrieri lirice, unite prin ideea fundamentală: uniunea lui Dumnezeu și poporul lui Israel ca umbră și chip pentru unirea mai perfectă a lui Hristos cu Biserica”.

"Cântarea Cântărilor" ocupă, o situație deosebită, exclusivă între celelalte cărți sfinte ale Vechiului Testament. Din ea lipsește cu desăvârșire elementul narativ; sfințitul scriitor al cărții "nu exprimă din partea sa nici o idee, nici o afirmație lămuritoare; toată cartea de la primul la ultimul verset

ne înfățișează o serie de revărsări sufletești si în genere de graiuri ale personajelor din ea, pe când în cartea lui Iov, foarte apropiată de ea în această

privință, elementul narativ sau istoric are lor în primele două capitole și în ultimul, ba el apare, de asemenea, și pe la mijlocul cărții întrerupând câteodată cursul convorbirilor".

Asemenea particularității ale cărții "Cântarea Cântărilor" au atras atenția comentatorilor ei. După caracterul cuprinsului cărții, Origen o numește "o dramă scenică și totodată epitalom (cântec de nuntă)" și încă o altfel de cântare nupțială, după forma căreia și păgânii și-au alcătuit imne de nuntă și din care au luat ei și conținut pentru imnele lor.

Origen, după forma expunerii literare, numește "Cântarea Cântărilor" dramă, fabulă. "Din ce număr de persoane, zice Origen, constă societatea descrisă în "Cântarea Cântărilor", eu nu cunosc. Dar după rugăciunea voastră, și după descrierea Domnului m-i se pare că deosebesc între ele patru feluri de persoane: mire și mireasă, cu mireasa o ceată de fecioare prietene, cu mirele o ceată de tovarăși. Un fel se cheamă mireasă, un fel mire, oarecare se cheamă fecioare, oarecare se cheamă tovarăși ai mirelui. Căci e firesc ca la nunți să asiste cu mireasa o ceată de fete, iar cu mirele o droaie de tovarăși. Toate acestea nu le căuta aiurea, afară de cei mântuiți prin propovăduirea Evangheliei".

Prin mire, înțelege pe Hristos, prin mireasă fară pată și prihană înțelege Biserica, după Efeseni 5, 27. Prin sufletele fecioarelor credincioase, care însoțesc pe mireasă înțelege pe aceia, care, deși credincioși lui Hristos totuși nu sunt așa ca aceia despre care s-a mai spus și se înfățișează numai

într-o măsura oarecare mântuiți; iar prin bărbații care însoțesc pe mire, înțelege pe îngeri și pe aceia care au ajuns la vârsta bărbatului desăvârșit.

Recunoscând ”Cântarea Cântărilor” ca dramă și indicând într-însa cele patru grupe de persoane care acționează în ea, Origen, în comentariul său, împarte cartea în secțiuni, oarecum în acte sau scene, și în oferirea lămuririlor arată întotdeauna cărei persoane din reprezentație aparțin respectivele cuvinte. După părerea sa, cum că "Cântarea Cântărilor" va fi scrisă în modurn dramatis, Origen n-a fost singurul de această părere în antichitatea creștină: punctul său de vedere asupra acestui obiect l-au împărtășit, nu numai ceilalți dascăli ai acestei școli din Alexandria, ci el este prezent chiar și în manuscrisul sinaitic al traducerii celor șaptezeci, unde se găsește "Cântarea Cântărilor" împărțită în patru acte, precum și titlurile de deasupra subîmpărțirilor cu indicarea cui aparțin respectivele cuvinte.

Totuși, toți acești învățători bisericești n-au avut ideea, cum că ”Cântarea Cântărilor” a fost scrisă pentru scenă și că s-ar fi reprezentat vreodată pe o scenă.

"Cântarea Cântărilor" este poezie lirică; o adeverește pe lângă altele și foarte rară întrebuințare a adjectivului, fapt ce poate fi considerat o caracteristică fundamentală a lirismului. În "Cântarea Cântărilor", "adjectivul are rol de accentuare a unui substantiv de circa 40 de ori. Câteva doar sunt folosite impersonal, îndeosebi cele referitoare la culori".

"Lipsesc descrierile, introducerile, dialogurile. Cine vorbește se recunoaște din ce spune și aceasta este marca lirismului. Așa este și în lirica egipteană și cea veche babiloniană".

În "Cântarea Cântărilor", pe de-o parte, atenția cade pe persoană, pe de altă parte pe natura înconjurătoare, care nu este văzută, ci mirosită: merele miros ca și florile. Persoanele însă au culori: bărbatul este roșu, pletele-i sunt negre, precum corbul, fata are buzele roșii, pielea neagră arsă de soare.

Natura concordă cu starea sufletească a omului sau mai bine zis, ea își împlinește rânduiala ei nestingherită de prietenoasa pace a desfășurării vieții omenești în preajma ei. Vestită în acest sens este chemarea din cap. 2, întâlnirea mirelui cu mireasa o dată cu venirea primăverii.

"Răstimpul iubirii este anotimpul primăverii, când totul este imaculat, proaspăt și înmiresmat de parfumul florilor. Astfel, citim în cap. 2, 11-13: "Iarna a trecut ploaia a încetat, flori pe câmp s-au arătat și a venit vremea cântării… ". Momentul din zi în care se derulează patetica alergare a unui iubit spre celălalt, este faptul dimineții, al ivirii zorilor, când roua nu s-a luat încă de pe flori (5, 1) și când străjerii târgului nu și-au părăsit încă posturile lor de veghe (5, 7). Este sugestiv faptul că niciodată nu se face referire la arșița zilei, la momentul amiezii când soarele este toropitor, ceea ce lasă să se înțeleagă că relația de iubire dintre cei doi este pură, lipsită de patimă, izvorâtă din străfundurile sufletului și mai puțin din aplecarea instinctuală spre plăcerea carnală".

Nimeni n-ar putea face un portret al miresei sau al mirelui, altfel decât cu vorbele lor unul despre altul și cu câteva îngânări ale codrului. Astfel, numele miresei din "Cântarea Cântărilor" este Sulamita (7,1). Numele pare să fie o formă feminină a lui Selomoh (Solomon) cu înțelesul Pașnica, un fel de Irina.

"Sulamita e o tânără, logodită , după unii căsătorită cu un tânăr păstor din părțile ei. Într-o zi însorită de primăvară, coborând să privească livada și să se bucure cum s-a trezit la o nouă viață ,întreaga zidire vede trecând un convoi regal. Minunându-se de frumusețea ei regele o invită să se suie în car alături de el. Curată și nevinovată, fata nu refuză, ci primește. Ajunsă în palatul regal, începe un adevărat zbucium sufletesc. Regele o ispitește cu multă dibăcie pentru a-i cuceri inima. Ea nu se lasă ademenită, nici măcar de posibilitatea de a ajunge regină nimic n-o poate face să se depărteze de iubitul ei.”

Văzând tăria iubirii pentru alesul inimii ei, regele o lasă să plece după ce mai face o încercare să o cucerească. Sulamita pleacă și se întâlnește în sfârșit, cu iubitul căruia i-a jurat credință.

"Sulamita e fecioara care a cunoscut adevărata iubire în locul pasiunilor cărora le cădeau pradă alte fete. Sulamita rămâne devotată iubitului ei. El glorifică dragostea devărată, în opoziție cu pasiunile și bucuriile vulgare. Ea vădește importanța monogamiei, față de poligamie, elogiul căsătoriei, statornicia în dragoste, fidelitatea conjugală și triumful sentimentelor curate și sincere față de atracțiile materiale: avere, rang, lux”.

Asupra acestui nume Sulamita, s-au făcut multe speculații, dintre care cea mai apropiată de adevăr pare a fi aceea conform căreia ”Sulamita” este forma feminină a numelui ”Solomon”, adică ”aceea care aduce pacea”. Unii au încercat să asocieze acest nume cu un oraș ,numit Sulam, ba chiar s-a

mers pe ideea că atât numele de Solomon ,cât și cel al Sulamitei sunt derivate ale numelui zeului Șelem.

Aici e vorba de iubire curată, neprihănită, sfântă care pleacă de la suflet și ajunge la suflet, despre care "Cântarea Cântărilor" spune că e "tare ca moartea" (8, 6) și care trebuie să formeze temelia vieții.

Sfinții Părinți au interpretat atitudinea Sulamitei în sens spiritual Exemplul Sulamitei arată că iubirea este supremul mod de relații între om și Dumnezeu, între Hristos și Biserică, pentru că iubirea e frumusețea care nu trece.

"Asemuirea frumuseții miresei cu firea naturii este expresia orânduirii vieții omenești în sânul ei si îndelunga înnobilare prin observație si transfigurare a celor care-i pot fi omului pilduitoare întru moralitate. Nu numai noțiunile abstracte au greutate când este vorba de valoarea ființei omenești, ci și cele purtătoare de viață corporală alături de om cuprinse pe drumul unei destinații comune. Ochii, părul, dinții, buzele, tâmplele, sânii, gatul iubitei nu pot fi asemuite decât cu porumbeii, caprele, oile, rodiile, gazelele, iar mădularele iubitului sunt mai aproape de lumea minerală a naturii. Astfel, capul mirelui este aur, parul — lână de purpură, trupul cedru, mâinile – drugi de aur, gâtul — turn, picioarele – stâlpi de alabastru, ochii — scăldătoarea Heșban" .

Insistând asupra acelor locuri ale cărții (IV, 1-5; VI, 4-7; VII, 2-6) în care se dă cea mai amănunțită descriere a miresei, se remarcă următoarele particularități:

1). un detaliu anatomic în enumerarea diferitelor părți ale figurei :buze, gură, cerul gurii, limba, picioare, șolduri, piept.

2).întrebuințarea largă și exclusivă, la descrierea corpului miresei, a diferitelor trăsături din peisajele naturii (”ochii tăi sunt porumbei” I,14; ”gâtul tău ca turnul lui David e arsenal menit să fie…”4,4 ș.a).

În ”Cântarea Cântărilor” femeia pare mai aproape de natură, bărbatul de lucrarea asupra naturii, iar prin asemuirea persoanei omenești cu aceste elemente vi sau făcute viabile prin lucrare, omul nu-și pierde firea naturii sale, ci mai grăitor este ridicat la măsura singulară a umanitătii sale .

Frumusețea trupului în ”Cântarea Cântărilor” nu-i admirată de sine, ea este cuprinsă în frumusețea și armonia naturii. Natura îi răspunde acestei frumuseți cu mirosurile și înfloririle sale. Este o ordine și o armonie și poezia o sesizează ca atare”.

În ”Cântarea Cântărilor” femeia nu este lăudată niciodată pentru frumusețea ei, aici frumusețea fiind îmbinată întotdeauna cu moralitatea, înțelepciunea, priceperea, hărnicia, castitatea, tăcerea. În vechea literatură ebraică, cuvântul frumos, referitor la frumusețea omului, apare de 28 de ori, dintre care de 11 ori numai în ”Cântarea Cântărior”.

”Un loc aparte în Cântarea Cântărilor îl ocupă mirosul miresmelor. Omul nu numai că vede, pipăie, aude, degustă natura , ci și o miroase, îi soarbe miresmele în sufletul său. Pământul emană, prin diferitele plante, flori, fructe, semințe, mirurile și mirosurile sale binefăcătoare. Caracterul exotic al acestor miruri și parfumuri nu poate fi tăgăduit, intenția autorului fiind și aceea de a îmbălsăma, împrospăta și înfrumusețea bucuria nunții cu toate darurile…”.

În "Cântarea Cântărilor" avem și elemente dramatice, dar și elemente lirice. Nicidecum nu poate fi privită "Cântarea Cântărilor" ca o dramă sau ca o colecție de cântece lirice în sensul strict al cuvântului. Diferitele împărțiri ale cărții pe baza cuprinsului sunt arbitrare și sunt în funcție de modul de interpretare a cărții.

2.2. Sistemele de interpretare ale cărții

Frumusețea, simplitatea, gingășia și noblețea spirituală a acestei cântări lirice a constituit obiectul nenumăratelor exegeze și comentarii de-a lungul veacurilor.

Unul dintre cei mai vechi comentatori, R. Akiba (mort în 135 e.n.), socotind "Cântarea Cântărilor" între celelalte scrieri biografice ebraice ca cea mai curată și sfântă dintre ele, îi dă o interpretare alegorică, cerând totodată să nu fie profanată prin amestecarea ei între cântecele de petrecere la nunți, rostind: "Cine va rosti ”Cântarea Cântărilor” cu o voce vibrată în casa de ospăț a nunților și în acest fel profanând-o, acela n-are parte de lumea viitoare" (în Billerbech, I , p. 516). În acest fel, Akiba, prin această poruncă negativă, indică indirect un drum către originea acestei cântări, anume, sărbătorile de opt zile legate de evenimentele nunții.

Tot el afirmă: "Toată lumea nu valorează cât ziua în care Cântarea a fost dată Israelului; toate scrierile sunt sfinte, iar "Cântarea Cântărilor" este sfânta sfintelor".

Cea dintâi interpretare alegorică mai extinsă ne provine de la Hyppolytus din Roma. Hyppolytus este cel dintâi care înțelege "Cântarea Cântărilor" ca dialog intre mire și mireasă. De asemenea și Origen analizează în amănunt întreaga Cântare dându-i o interpretare alegorică. El spune "că această carte trebuie înțeleasă în sensul uniunii Bisericii cu Hristos".

Tot în acesta, perioadă, Aponius din Roma, scrie un comentariu în care "Cântarea Cântărilor" este înțeleasă ca o carte de înțelepciune.

"O direcție mai insolită, propune comentariul lui Teodoret din Mopsuestia (350-428), socotind Cântarea Cântărilor ca o poezie erotică profană".

Evul mediu numără comentatori iluștri, începând cu Grigorie cel Mare (540-604), care continuă tradiția patristică a comentariilor alegorice. Veacuri de-a rânduri este citit și comentariul lui Beda Venerabilis din veacul al VlII-lea, continuatorul lui Grigororie. În veacul al XII-lea s-au scris peste 30 de comentarii la "Cântarea Cântărilor".

Comentariul lui Victor de Paris acordă mult spațiu speculației dogmatice, iar Honorius Augustoduensis concepe "Cântarea Cântărilor" ca un text dramatic în patru părți, corespunzând celor patru epoci ale istoriei omenirii.

Luther, în secolul al XVI-lea vede în "Cântarea Cântărilor" un

dialog între Solomon si statul său.

"Veacurile XVII-XVIII nu aduc noutăți de interpretare deosebite, mai degrabă reiau vechile comentarii. În această perioadă, cad și unele comenatrii așa numite, mitic-cultice. Acestea socot Cântarea Cântărilor ca un dialog intre zeul Soarelui și zeița Lunii sau intre Adonis și Tammuz. Aceste comentarii nu se susțin mai târziu".

Studiul pe text, descoperirea și adoptarea metodelor comparativ-istorice, a genurilor literare, a circulației motivelor și formelor asupra textelor vechi a impus noilor comentatori o misiune mai realistă și mai aproape de adevărul tăinuit de cuvântul acestor opere.

Apar comentatori ca: G. Kuhn, G. Riccoti, A. Feuillet, care continuă tradiția, iar Gillis Gerleman, Ernest Wurtlhwein, J. E. Eichhorn, K. F. Umbreit, care continuă lucrarea începută de Herder și mai apoi de GunkeI, însă considerând ca autor al Cântarii Cântărilor nu poporul, ci un autor cult, o personalitate de seamă. "Cântarea Cântărilor" este lucrarea "unei personalități de mare cultură și rafinament, dublate de o adâncă și pilduitoare practică în spiritul tradiției poporului său".

Începând cu secolul al XVIII-lea și până în prezent, trei sunt sistemele de interpretare care s-au impus atenției:

1). Sistemul tradițional, sau alegoric, mistic, imbrățișat atât de vechii evrei, cât și de Părinții Bisericii și majoritatea creștinilor.

2). Sistemul literar-istoric, inaugurat de Teodor de Mopsuestia și îmbrățișat de critica protestantă raționalistă.

3). Sistemul tipic sau prefigurativ.

În spiritualitatea românească, această superbă, scriere poetică a fost privită și prețuită ca o operă divino-umană, în cuprinsul căreia se află așternute idei din mintea și simțirea unui geniu poetic sublimat de lumina harului Duhului Sfânt. Absența ei din Biblie ar însemna o incalculabilă sărăcie a conținutului acesteia.

"Precum afirma unul dintre prestigioșii ei traducători, Ioan Alexandru, "Cântarea Cântărilor" a fost citită și răscitită și de scriitorii noștri. Toți s-au apropiat de ea cu admirație și emoție. Este suficient sa citești paginile introductive scrise de Pr. Vasile Radu, de Gala Galaction la ediția sa din 1934 a "Cântării Cântărilor" sau cele scrise de d-na Zoe Dumitreseu-Bușulenga la traducerea poetului Ioan Alexandru din 1977, spre a înțelege că pentru toți oamenii de cultură români "Cântarea Cântărilor" nu este o scriere profană, fie ea si datorită unui geniu literar, ci este un poem liric inspirat, de o unică frumusețe".

2.2.1 Interpretarea alegorică

Interpretarea alegorică este urmată de tradiția cea mai veche, atât cea iudaică, cât și cea creștină. Cu alte cuvinte, acest poem este esoteric, adică ascunde o învățătură superioară sub o formă comună. Iudeii n-ar fi primit cartea în canon între cărțile sfinte, dacă n-ar fi interpretat-o în sens literar propriu.

Istoria exegezei iudaice arată aproape o unanimitate izbitoare cu privire la caracterul alegoric al "Cântării Cântărilor": "sub chipul căsătoriei lui Solomon, descrisă în această carte, poemul cântă legătura tainică dintre Dumnezeu și poporul Său".

Sinagoga iudaica și vechea Biserică creștina de acord recunosc marea însușire a cărții "Cântarea Cântărilor". Targumul, vorbind de cartea "Cântarea Cântărilor" și comparând conținutul cu celelalte cântări sau imne din Vechiul Testament (a lui Moise, a Deborei, a Anei etc.) recunoaște superioaritatea ei față de toate acelea și o înrudește cu cântarea viitoarelor timpurilor mesianice (Is. 30, 29).

"Marea sinagogă a văzut constant în ea o alegorie literară, fără nici o legătura cu realitatea concretă umană. Se înțelege astfel de ce o opinie discordantă ca cea a vestitului conducător de școală rabinică, din timpul Mântuitorului, care a fost Șamai și care în rigorismul său raționalist, s-a hazardat a prezenta "Cântarea Cântărilor" ca pe o scriere pur profană, străină de orice inspirație divină și tratând o temă care vizează o relație de iubire

umană, a fost drastic sancționată de către Sanhedrinul iudaic, în anul 90 al erei creștine.

Cucerit de frumusețea și misterele poemului, Origen a scris asupra ei un comentariu în zece cărți.

"Din nefericire acesta nu ni s-a păstrat întreg; îl cunoaștem din traducerea latinească a lui Pufin și-1 reținem din exclamația Fericitului Ieronim: "Dacă în celelalte cărți ale lui Origen i-a întrecut pe toți ceilalți scriitori, în aceasta el s-a întrecut pe sine". Privirea înaltă a lui Origen asupra cărtii "Cântării Cântărilor" este exprimată de el chiar la începutul celui dintâi din aceste tratate împreună cu sinagoga iudaică, Origen stabilește sensul alegoric al cărții zicând: Daca acestea nu le înțelegem in sens duhovnicesc, oare însemnează ca sunt basme ? Dacă ne cuprind oarecare taină nu sunt ele oare nevrednice de Dunmezeu?".

Preluată de creștini, împreuna cu tot restul canonului biblic vechi testamentar, desigur că i s-a recunoscut ”Cântării Cântărilor” același sens alegoric, pe care l-au agreat vechii evrei. Numai că Părinții Bisericii vor lărgi cadrele alegoriei, făcând trimitere la relațiile dintre Hristos și Biserica Sa, care, în mod practic, a fost prefigurată în această carte".

De altfel, Sfântul Apostol Pavel însuși va defini relația dintre Hristos și Biserică drept o relație matrimonială (Efeseni 5, 25-29). Această carte ar trebui înțeleasă în sens spiritual, adică în sensul unirii Bisericii cu Hristos sub numele de soție și soț sau al unirii sufletului cu Cuvântul divin.

Cu totul independentă de tradiția sinagogii este interpretarea alegorică creștină dată cărții ”Cântarea Cântărilor” de către Sfântul

Ambrozie. Acesta a afirmat că "Sulamita a fost un prototip al Fecioarei Măria".

Primirea aceasta de nenumărate ori o exprimă Biserica catolică în rânduiala slujbelor sale dumnezeiești: întrebuințând ”Cântarea Cântărilor” în slujbele dumnezeiești, ea de obicei pune citiri din carte la sărbătorile Născătoarei de Dumnezeu. Biserica Ortodoxă nu folosește citiri din cartea "Cântarea Cântărilor", dar în canoanele și slujbele închinate Maicii Domnului, deseori se întrebuințează față de ea expresii din această carte ca de exemplu: "gradina încuiată", "Cât de frumoasa ești tu și nici o pata nu-i de tine", "izvor pecetluit" etc.

În "Sinopsa" Sfântului Atanasie cel Mare despre "Cântarea Cântărilor" citim următoarele: "întrânsa toate, de la început până la sfârșit, sunt scrise tainic, cu alegorii enigmatice și sensul dogmelor, cuprins întrânsa, se găsește nu în literă, ci ascuns adânc în ea. De aceea pot să citească această carte numai cei pricepuți; dar și ei, citind-o trebuie să aibă întotdeauna în minte, alegoria, ca nu cumva din pricina ignoranței celor proști sa se expună diviziunii cele cuprinse întrânsa. "Cântarea Cânturilor" se numește așa, pentru că urmează, după alte cântări și că după această cântare nu putem aștepta alta mai frumoasă".

Toata dumnezeiasca Scriptură proorocește pogorârea la noi a Cuvântului și arătarea lui în timp. Aceasta alcătuiește un deosebit obiect al voinței lui Dumnezeu și prevestirea acestuia a fost chemarea esențială a prorociilor și a întregii Scripturi Dumnezeiești. De aceea ”Cântarea Cântărilor” cântă oarecum imnul de nuntă la cununia Cuvântului cu Trupul.

În celelalte Scripturi, ca unele ce mai cuprind si altceva, afară de învățătura despre Cuvânt, se găsesc expresiunile mâniei, urgiei și ale pedepsei și fricii, iar această carte, ca una ce cântă numai singură venirea Cuvântului, vestește numai ce-i plăcut, vesel și de bucurie, căci în prezența mirelui trebuie toți să se bucure și nimeni nu se cade să plângă cum a zis Însuși Domnul (Matei 14, 15). De aceea, precum după opera săvârșită de Mântuitorul nu mai așteptăm prooroc, tot așa după cele însemnate în "Cântarea Cântărilor" nu trebuie să mai așteptăm altceva mai mare și mai nou, ce ar mai semnifica ceva.

Biserica a recunoscut dintotdeauna în cartea "Cântarea Cântărilor" o alegorie, așa cum vedea și vechea sinagogă în această carte o alegorie, o parabolă – mașal.

"Echivalentul termenului mașal ,în textul grec are mai multe sensuri și anume: comparație, asemănare, discurs alegoric, povestire".

Fără îndoială, alegoria este elementul structural cel mai evident din ” Cântarea Cântărilor” și poate singurul mijloc eficient la dispoziția autorului pentru a descrie iubirea pasională, fără însă a neglija câtuși de puțin relația dialectică între propia învățătură și cea profetică , confruntate amândouă cu istoria contemporană: Osea, Ieremia și Trito- Isaia, redau regulat tema iubirii în care mireasa este Israel, iar mirele Iahve însuși.

Interpretarea alegorică creștină vede în mire pe Hristos, în mireasă, Biserica Sa, bazându-se pe sensul mistic (tainic) al cuvintelor.

"Cântarea Cântărilor", în sens alegoric, celebrează unirea lui Yahve cu poporul Israel, iar în sens tainic, spiritual – unirea lui Hristos cu Biserica. Formularea interpretării alegorice în sens creștin se întemeiază:

1. pe caracterul tipic, al Vechiului Testament;

2. pe faptul că Sinagoga este privită ca icoana Bisericii creștine;

3. pe faptul că în Noul Testament sunt multe texte unde căsătoria este înfățișată drept simbol al raportului lui Hristos cu Biserica;

Înțelesul alegoric al cărții ”Cântarea Cântărilor” este inevitabil dacă avem în vedere conținutul ei; în aceasta, dacă se ia în înțeles literal, se observă contraziceri în situația personajelor principale și raporturile reciproce dintre, ele.

"Iubitul sau Mirele din Cântarea Cântărilor este, în același timp și păstor (1, 6; 4, 2), și rege încoronat (1, 11; 3, 11); iar iubita sau mireasa este când păstoriță (1, 7), când paznică la vie (1, 5), când fiică de rege și regină (4,7-8); tot așa în raporturile reciproce, se prezintă când: frate și soră (4, 12), când mire și mireasa sau bărbat și soție (1, 4; 2, 7) ș,a .Toate aceste deosebiri și contraziceri care, daca se ia ”Cântarea Cântărilor” în sens literal, sunt inevitabile și sigure de sine, ne trimit la altă interpretare, mai înaltă sau mai figurată.

În ultimă instanță, poemul cântă unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de-o parte duce la cunoaștere (o idee ce va fi reluată, în secolul nostru, de Nae Ionescu) și, pe de alta, la o uniune divino–umană văzuta în dinamica ei nesfârșită ca o creștere neîncetata în nesfârșitul Dumnezeu.

Abordarea Sfântului Grigore de Nyssa va fi preluată de ascetica și mistica răsăriteană cu precizarea că, în această angajare nupțială umano-divină, nu e vorba de sufletul încă impur, bântuit de patimi, așa cum e el în faza de pătimire, ci de cei ce au intrat în treapta superioară a contemplației, mistuit acum de dorul cunoașterii superioare și al unirii desăvârșite. În acest sens, temeiurile duhovnicești vor fi extrase din ”Cântarea Cântărilor” de numeroși Părinți filocalici precum Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, loan Scărarul, Ilie Ecdicul, Simeon Noul Teolog, Grigore Sinaitul, Patriarhul Calist.

Versul: "Eu dorm, dar inima mea veghează" (5, 2) va deveni reazimul practicii isihaste, al rugăciunii neadormite, pe care mintea pogorâtă în inimă o deapănă chiar în timpul somnului.

Pe aceeași relație, mistică, suflet-Dumuezeu, este construită opera poetică a Sfântului Ioan al Crucii. Marele, trăitor spaniol din secolul XVI nu ezita să i se adreseze lui Dumnezeu ca unui amant:

”Să contemplăm, Iubite,

pe culmi, în frumusețea Ta aleasă,

fântâni neprihănite”…

Cât despre literatura română, ea îl are pe Vasile Voiculescu, cel din "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de…". Folosind procedeul ambiguității artistice, poetul își construiește ciclul celor 90 de poeme, revendicându-și modelul shakespearian, dar în realitate el se călăuzește, nemărturisit, de modelul "Cântării Cântărilor". Ca și în opera biblică, Dumnezeu îi este poetului isihast un prieten care aspiră să-i devină iubit, amant și mire duhovnicesc, izvor și receptacol al comuniunii.

El caută, inima poetului îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o imploră, îi e dor; prin logodirea ei, el își caută propria sa împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creația lui. Logos prin excelență, El este Cuvântul, partener de dialog. El îi vorbește poetului în limba acestuia, adică în același gen literar, el însuși fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existență comunitar.

La un moment dat, Iubitul îi spune poetului:

"Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte ?

Alt soi de graiuri nu simți ? Cu inima n-auzi ?”

În alt loc i se vorbește de:

" Taifunul unei inimi…

Cu inima plecată pe el s-asculți încet".

La rândul său poetul exclamă:

"Cu inima-mi așișderi s-a petrecut demult:

S-a strămutat în tine și m-ai lăsat strigoi".

Citite pe dinlăuntru, ca și ”Cântarea Cântărilor”, poemele voiculesciene nu fac altceva decât să trădeze distanța enormă dintre eros și agape, cel dintâi având înțelesul de dragoste carnală, cel de al doilea, de iubire spirituală. Voiculescu împrumută din ”Cântarea Cântărilor” limbajul eros-ului și-1 transferă, conotativ, în aria lui agape, dându-i acesteia carnație, relief, culoare, putere.

„Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fata !”

Exclamă el într-o poezie din 1950, anterioară sonetelor. În acestea însă, identitatea partenerului devine transparentă:

”Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare ?”

Și:

" Dovada cea mai pură a-nnobilării mele

Ești Tu și-ngăduința de-a te lăsa iubit

Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele

Cu care adori amantul pe veci nedespărțit".

Dacă insă în opera poetică a lui Solomon, ca și în aceea a lui Ioan al Crucii, dialogul dintre Mire și Mireasă se consumă la fața pământului, pe orizontală. Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra, în sferele înalte, de unde inima poetului îl cheamă ca într-o supremă, disperată implorare:

"Îndură-te, coboară și vino de mă vezi

Pân-nu se-aștern pe mine solemnele zăpezi".

Și poate că după secole de căutări și șovăieli, o lectură adecvată a "Cântării Cântărilor" devine accesibilă prin opera de maturitate și elevație duhovnicească a lui Vasile Voiculescu.

2.2.2. Interpretarea literară

Armonia generală a interpretărilor alegorice a fost alterată câteodată de note discordante singuratice, care au încercat să înțeleagă și să tâlcuiască conținutul Cântării Cântărilor în sens literar. Dar acestea au fost păreri singuratice ale unor oameni care într-un fel sau altul au rupt legătura cu tradiția sinagogei și a Bisericii creștine, fiind osândiți de către acestea.

"Exegeții raționaliști susțin că poemul de față trebuie interpretat în sens propriu literar. Toți sunt de acord asupra principiului: poezia cântă o iubire omenească. Pentru unii este vorba despre căsătoria lui Solomon cu fiica regelui Egiptului sau cu Sulamita; pentru alții, iubirea dintre păstor și o păstoriță. Unii văd în poezie elogiul iubirii adevărate și sincere, superioară pasiunilor senzuale: poetul ar cânta fidelitatea conjugală sau monogamia".

Ernest Renan (secolul nostru) vede în Cântarea Cântărilor "ecoul iubirii unei ciobănițe pentru soțul ei, iubire care n-o părăsește în ciuda insistențelor presante la care e supusă din partea regelui Solomon".

Cu toate farmecele regelui ea rămâne credincioasă logodnicului, căruia îi este redată până la urmă. Tot de interpretarea literară ține și părerea acelora care văd în cântare o colecție de cântece nupțiale. Cei mai vechi partizani ai interpretării literare au fost Șamai și discipolii săi, care, în epoca Mântuitorului, "s-a hazardat a prezenta Cântarea Cântărilor ca pe o scriere pur profană, străină de orice inspirație divină și tratând o temă care vizează o relație de iubire umană, a fost drastic sancționată și autorul ei condamnat de către Sanhedrinul iudaic, în anul 90 al erei creștine".

Între creștini primul care a înțeles Cântarea Cântărilor in sens propriu literar a fost Teodoret de Mopsuestia (360-429). Acesta ”vede în Cântarea Cântărilor un epitalam (cântec de nuntă) compus în onoarea celebrării căsătoriei lui Solomon cu fiica faraonului. Interpretarea literară a lui Teodoret de Mopsuestia, care înșiră Cântarea între cântecele erotice profane a

fost condamnat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol și Sinodul V Enumenic de la 553”.

La al V-lea Sinod Ecumenic "ideile lui Teodoret deMopsuestia au fost declarate groaznice pentru niște urechi creștine".

"Interpretarea literară este exclusă și prin faptul că poemul a fost admis în canon atât de evrei, cât și de creștini, ca o inspirată. Interpretarea literară nu e compatibilă cu învățătura despre inspirație. Nu se poate cugeta că Dumnezeu a inspirat o lucrare de cuprins profan. Dumnezeu nu poate inspira scrieri cu teme erotice. Examinarea atentă a cărții conduce la aceeași concluzie: "Cântarea Cântărilor”, explicată în sens literar, propriu, devine un monument de incoerențe. Cum se poate vorbi despre Abisag Sulamita sau despre fiica lui Faraon astfel: Mireasa este născută sub un măr, ea paște caprele cu alți păstori, păzește viile fraților săi, caută pe iubitul său noaptea pe ulițele Ierusalimului , este bătută de paznici. Mirele este când un rege, când un păstor".

Sfântul Grigorte de Nyssa spune că "nu trebuie luată litera, deoarece înțelesul nemijlocit al celor spuse ne vatămă în multe privințe în viața noastră virtuoasă; ci să trecem la înțelesul nematerial și duhovnicesc (inteligibil) în așa fel ca înțelesurile mai trupești să se strămute în minte și în înțelegere, înțelesul mai trupesc al celor spuse, scuturându-se de pe ele asemenea prafului. De aceea zice că: "litera omoară, iar duhul face viu" (IICor. 3, 6), întrucât în multe locuri ale Scripturii istoria, dacă rămâne la faptele ei simple, nu ne înfățișează pildele unei vieți bune. Căci cu ce se folosește spre virtute cel ce aude că Osea proorocul a avut doi fii din curvie

(Osea 1, 6) și că Isaia a intrat la proorocită (Is. 8, 3) dacă rămâne la litera celor spuse ? Sau cu ce ajută vieții virtuoase povestirile despre David, al cărui adulter și ucidere se unesc ? Dacă s-ar găsi vreun înțeles care să dezvăluie nevinovăția cuprinsă în ele, se va dovedi ca adevărat cuvântul Apostolului că "litera omoară căci ridică înțelesul de suprafață și de ocară, la înțelesuri mai dumnezeiești".

2.2.3. Interpretarea tipică

Mijlocia între interpretarea alegorică și literară o ocupă interpretarea tipica care susține că, această carte ”Cântarea Cântărilor” ar avea un înțeles dublu:

1). în sens literar propriu ar celebra căsătoria lui Solomon cu Sulamita sau cu fiica lui Faraon;

2). în sens tipic (spiritual) iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său sau iubirea lui Hristos pentru Biserică.

Dezvoltată în parte de Hugo Gratius și Bossuet și, mai cu seamă, de Haffman și Delitsch, iar la ruși de Cosovici, iubirea, înfățișată de Cântarea Cântărilor este un fapt real în istoria lui Solomon, "dar descrierea acestei iubiri nu-și are scopul în sine însăși, ci servește de icoană a celei mai înalte iubiri duhovnicești și a raporturilor omului cu Dumnezeu".

După părera lui Delitsch, Cântarea Cântărilor ni se înfățișează ca un produs sacru de mare valoare, din trei puncte de vedere:

1). din punct de vedere refigios-moral, ca reprezentând o înaltă idee despre căsătorie;

2). din punct de vedere istorico-bisericesc, ca reprezentând soarta poporului evreu și a Bisericii pe vremea lui Solomon;

3). în fine, ca preînchipuire, întrucât în căsătoria descrisă aici se

preînchipuiește legătura lui Hristos cu Biserica.

Provocat de tendința de a împăca extremele primelor două feluri de interpretare, sensul tipic își are importanța sa pentru lămurirea misterului cărții ”Cântarea Cântărilor”. Dar pătrunderea deplină în conținutul și importanta ei primitivă prezintă o dificultate de neînvins.

Vederile sinagogii iudaice asupra acestui lucru le exprimă foarte bine comentatorul iudeu Soodie din veacul al X-lea: "Să știi, fratele meu, că există diferite interpretări ale acestei cărți și nici nu se putea altminterea, deoarece Cântarea Cântărilor este asemenea unui lacăt al cărui cheie s-a pierdut; unii zic că ea se referă la regatul lui Israel, alții la rege, alții la robia babilonică și alții la Mesia".

Iată de ce la vechii evrei "era interzisă lectura în particular și mai ales de către tineri, a acestei cărți, după cum era interzisă citirea începutului cărții Facerea și începutul și sfârșitul cărții proorocului Iezechiel înainte de vârsta de 30 de ani".

Interpretarea tipică se află în contradicție cu tradiția, care, cu cea mai mare claritate și în chip unanim, afirmă caracterul alegoric al poemului.

Interpretarea tipică sau mistică prezintă mai multe dificultăți și anume:

– ea nu păstrează îndeajuns caracterul sacru al cărții;

– sensul tipic trebuie să se sprijine în chip necesar pe sensul literar, dar aici în carte nu există un sens prorpiu literar;

– după Bossuet, căsătoria lui Solomon ar fi aici tipul logodirii lui Hristos cu Biserica Sa. Dar un tip biblic nu se presupune, ci trebuie dovedit prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiție. Nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiție n-a înfățișat căsătoria lui Solomon ca un fapt tipic. Prin urmare, interpretarea tipică nu are nici o bază.

CAPITOLUL III

ÎNSEMNĂTATEA MORALĂ ȘI

DOCTRINARĂ A CĂRȚII CÂNTAREA

CÂNTĂRILOR

Cântarea Cântărilor este o creație unică prin genul și frumusețea ei. Ea reliefează concepția cea mai înaltă despre familie pe care o cuprinde Vechiul Testament. Cântarea glorifică statornicia în dragoste, superioritatea monogamiei față de poligamie, elogiul căsătoriei, fidelitatea conjugală și triumful sentimentului sincer asupra atracțiilor materiale, slăvind astfel iubirea adevărată pe care o socotește cea mai prețioasă comoară a omului.

Ca în orice societate, familia are la bază unirea bărbatului cu femeia, prin actul căsătoriei. Așa cum reiese din Sfânta Scriptură,

bărbatul și femeia sunt creați unul pentru celălalt și, prin urmare, au în ei chipul lui Dumnezeu. Femeia este egala cu bărbatul, chiar daca este numită după bărbat și despre care se spune că a fost creată să-i acestuia ajutor pe măsura lui.

Sfânta Scriptură vorbește despre femeie ca despre un partener față de care aceasta este atrasă și pentru care-și părăsește propria familie.

La poporul evreu, femeia se bucura de oarecare drepturi și, față de celelalte popoare, ea nu era supusă întru totul autorității absolute a soțului ei.

"Față de celelalte popoare din antichitate, la poporul evreu starea socială a femeii, cu toate că nu era egală cu cea a bărbatului, era cu mult superioară în această privință. Ea se numea stăpâna (Baalah), ca și soțul său (Baal), deoarece sub autoritatea sa erau sclavele. Se bucura ca și bărbatul său, de aceeași cinstire din partea copiilor, era elogiată pentru calitățile sale și avea dreptul la averea moștenită de la părinții săi".

Un argument care arată o poziție specială a femeii în societatea israelită era și faptul că mama creștea copiii până la vârsta de cinci ani și își educa după aceea fiicele, rol care confirma învățătura înaltă a Vechiului Testament.

Cu toate că femeia era subordonată bărbatului în cadrul familiei, care constituia nucleul de bază al societății, rolul femeii creștea substanțial când devenea mamă, mai cu seamă atunci când acesta era băiat, întrucât fiul era continuatorul familiei. Soțul se atașa de ea, iar copiii îi datorau multă prietenie.

Faptul că femeia avea o poziție de subordonată față de bărbat reiese, de asemenea și din practica poligamică a căsătoriei, generalizată în anumite momente ale societății israelite. În ceea ce privește bigamia, ea era recunoscută ca un fapt legal de cartea Deuteronom (21, 15-17). Marea majoritate a căsătoriilor erau monogame, dar nici cele bigame nu erau rare, iar cei cu poziții sociale înalte și cu stare materială bună își permiteau să țină mai multe femei.

"Cu toate numeroasele excepții, starea generală a societății vechiului Israel era aceea că se baza pe căsătoriile monogame, iar când se referea la relația de iubire dintre Dumnezeu si poporul său, unii profeți o prezintă simbolic, ca pe o legătură matrimonială monogamă în care Israelul apare ca logodnica unică aleasă de Iahve Însuși".

Starea socială înaltă a femeii la evrei se bazează pe concepția specifică a Vechiului Testament despre egalitatea ei cu bărbatul rezultată din actul creației. Din cauza păcatului, acest raport de egalitate dintre ei a fost alterat, încât prescripțiile Legii mozaice caută să-i păstreze o oarecare demnitate față de soțul său. Însă, imperfecțiunea legii mozaice se arată și în această situație, deoarece femeia nu se bucura de o egalitate și libertate deplină. După Lege, ea nu se putea căsători decât cu aprobarea tatălui său sau

fratelui său mai mare și nu avea voie să facă nici o făgăduință fără acordul soțului său.

În viața de familie, femeia își putea aduce o reală contribuție păscând turmele de oi, aducând apă de la izvor sau strângând spice în urma secerătorilor. Femeia, în societatea israelită se integra, activ în viața social

economică a familiei soțului, luând parte la grele munci ale câmpului ori pregătind hrana pentru membrii familiei. De asemenea, torcea lână și o țesea pentru necesitățile casei, iar surplusul î1 valorifica sporind starea materială a familiei.

Cu toate că era subordonată bărbatului, societatea israelită a cunoscut și femei foarte energice care s-au impus atenției publice prin implicarea lor în problemele sociale ale vremii. "Cât privește viața religioasă, la evrei, femeia se găsea mai ales aici într-o netă inferioritate față de bărbat în sensul că nu putea fi slujitoare la templu și nu putea depune nici măcar votul de nazireu decât cu consimțământul tatălui, în cazul în care era necăsătorită, sau al soțului după încheierea căsătoriei. În schimb, unele femei puteau fi profetese și se bucurau de multă considerație fiind consultate chiar de către miniștrii regelui (IV Regi 22, 14), altele erau inspirate de Duhul lui Dumnezeu cum au fost: Miriam, sora lui Moise, Debora".

În societatea israelită, menirea esențială a femeii era aceea de a deveni mamă și de a avea copii cât mai mulți cu putință. A avea copii, pentru o femeie, era cea mai mare fericire, iar sterilitatea era considerată drept o pedeapsă divină, vocația femeii fiind aceea de a naște, a avea sau crește copii, chiar pe cei străini când nu puteau să-i aibă pe ai săi. Dragostea maternă a devenit proverbială în Vechiul Testament și a fost luată drept model al iubirii lui Dumnezeu față de poporul Său. În Cântarea Cântărilor legătura dintre mire și mireasă, dintre bărbat și femeie, este reprezentată ca legătura de iubire dintre Dumnezeu și poporul evreu.

Unii învățați au afirmat că "femeia n-a fost creată din capul bărbatului, ca să nu-1 depășească, nici din picioarele sale, ca să nu-1 subordoneze ei, ci din coasta sa, dintr-o parte ca sa fie egală cu el, să fie lângă inima sa să-i fie dragă". Principalul scop al creării bărbatului și femeii nu este numai pentru a se ajuta reciproc, ci mai ales pentru a se înmulți.

Perpetuarea neamului omenesc se realiza prin intermediul familiei, care avea la bază actul sfânt al căsătoriei. Dreptul femeii în cadrul căsătoriei sau al divorțului dacă era cazul era subordonat celui al bărbatului său. Era suficient ca bărbatul să facă o declarație împotriva ei în maniera: "Ea nu mai este femeia mea, eu nu mai sunt bărbatul ei" (Osea 2,4) ca să-i întocmească carte de despărțire. Această carte de despărțire îi dădea însă femeii o altă șansă de a-și reface căminul (Deuteronom 24, 27).

Deoarece familia la evrei era prin excelență patriarhală, barbarul având datoria să-și îngrijească copiii și soția, evident că el nu putea să aibă inițiativa divorțului. Pentru un bărbat, a divorța de soția sa era egal cu a renunța la o parte din proprietatea sa, deoarece a lua femeie însemna, de fapt, a deveni proprietar (Deut. 21, 13; 24, 1). Din momentul căsătoriei, femeia era numărată printre bunurile capului de familie (Ieșire 20, 17)

Căsătoria biblică a apărut ca o urmare firească a celui mai nobil sentiment, în formă monogamă potrivit căruia un bărbat și o femeie se angajează reciproc să-și împartă viața în vederea împlinirii rostului pentru care a fost creată această instituție. De la început, voia lui Dumnezeu a fost

unirea, dintre bărbat și femeie în vederea procreației, exclusiv în cadrul căsătoriei monogame.

Deși de o extremă importanță pentru societatea israelită, căsătoria apare ca oricare altă problemă civilă, întrucât nu era însoțită de nici un act religios, este adevărat că la baza căsătoriei se afla un contract, un legământ, dar acest legământ nu este unul religios, ci unul civil. Ruperea acestui legământ prin divorț nu mai putea fi refăcut deoarece, dacă o femeie repudiată se recăsătorea, iar bărbatul său murea și devenea iarăși liberă, printr-un nou legământ se putea recăsători, însă cu primul soț nu mai avea dreptul legal de a se uni prin căsătorie.

În cazul de deces al soțului, femeia nu devenea imediat văduvă, întrucât dispozițiile legii leviratului îi mai ofereau o șansă de refacere a familiei, dar numai în anumite condiții. Astfel, femeia rămasa singură se putea căsători numai cu fratele celui decedat, dacă nu i se născuse nici un copil de parte bărbătească (Deut. 5, 5). Primul copil rezultat din căsătoria văduvei cu fratele fostului său bărbat, purta numele acestuia și se bucura de dreptul de întâi născut (Facere 38), adică primea partea sa de moștenire (Rut 4).

"Scopul acestui tip de căsătorie, care nu era străin nici asirienilor și nici hitițiilor, era acela de a asigura descendența familială, de a nu înstrăina averea familiei, precum și preocuparea de a menține văduva în sânul familiei celui răposat. Se pare că acest tip de căsătorie n-a fost instituit de Moise, deoarece se practica cu mult înainte de el (Facerea 38, 9).

În plus, această practică era atât de mult înrădăcinată în popor,

încât Moise n-a putut s-o desființeze, dar nici n-a impus-o prin lege, ci pur și simplu a lăsat-o la latitudinea celor în cauză (Deut. 25, 7-10; Rut 4)".

"Potrivit cărții Rut se pare că această practică se referea nu numai la frații celui răposat, ci cuprindea un cerc mult mai larg de rude. Acest obicei s-a menținut și în vremea Mântuitorului Hristos, astfel chestionarea Domnului pe această temă de către saduchei nu și-ar fi găsit nici o justificare. Evident că, după trecerea de la viața nomadă la cea sedentară, viața urbană, în

special, a adus cu sine serioase transformări sociale, care au afectat mult și practicile legate de viața de familie".

În Cântarea Cântărilor nu este nici un cuvânt care sa nu fie de iubire. Niciunul nu trimite la vreun gând exterior iubirii. Nu este vorba de o iubire trupească, ci de o iubire curată, neprihănită, sfântă, care pleacă de la suflet și ajunge la suflet, despre care Cântarea Cântărilor spune că e "tare ca moartea" și care trebuie să formeze adevărata temelie a vieții omului și prin relaționare, a vieții oricărei familii ideale. Pentru aceasta Cântarea Cântărilor își păstrează până astăzi , frumusețea și prospețimea neegalate.

Iubirea este și rămâne o virtute esențială. De aceea, Fericitul Augustin spune: "Iubește și fă ce vrei", deoarece cine iubește cu adevărat nu face ce vrea, ci ceea ce se cuvine să facă, iar omul cu sentimente curate față de semeni e sincer și față de Dumnezeu.

Familia la evrei avea la baza ei binecuvântarea divină. Iubirea dintre bărbat și femeie, pe care se întemeiază familia are ceva asemănător cu iubirea lui Dumnezeu pentru lume, împrumută ceva din Providența divină. De

aceea, mai cu seamă, în perioada patriarhilor, membrii familiei erau considerați fiii lui Dumnezeu și ca urmare, trebuiau să se comporte ca atare.

Ca și în vremea noastră, viața de familie a fost mediul cel mai adecvat de formare a tinerei generații în spiritul adorării lui Dumnezeu și a iubirii aproapelui.

Căsătoria și familia au fost rânduite de Dumnezeu pentru realizarea atât a bărbatului, cât și a femeii, în sensul sprijinului și ajutorului reciproc pe tot parcursul vieții. Familia își regăsește adevăratele sale rosturi abia în creștinism, unde ea constituie o realizare în miniatură a conviețuirii ecleziale, cultivând credința și iubirea de Dumnezeu și de semeni, începând chiar cu membrii familiei.

Cântarea Cântărilor este o carte unică prin genul și frumusețea ei, apreciată ca cel mai ales produs al înțelepciunii sacre inspirate, o excepțională scriere poetică mistică, în care este proslăvit Dumnezeu și sunt evidențiate relațiile umane de adorare, fidelitate și profundă evlavie față de Dumnezeu.

Potrivit regulilor limbii ebraice, prin Cântarea Cântărilor se înțelege o cântarea sublimă o carte superioară oricărei cântări, o cântarea care întrece prin frumusețe pe toate celelalte. Titlul scrisorii sugerează o sinteză superlativă. Este ca și cum am spune: Imnul imnurilor, Suprema cântare, Imnul desăvârșit. Echivalent al imnului ebraic – Sir hașirim -numele ei rezumă ceea ce, mai analitic, s-ar spune: Cântare între cântări, Cel mai frumos între frumoasele poeme, ori Cântarea tuturor cântărilor.

Unii învățați au văzut în Cântarea Cântărilor niște cântece adunate fără ordine și metodă, lipsite de unitate în felul orientalilor, care există mai mult în ideea generală, decât în desfășurarea ei în părțile speciale.

Autorul cărții este Solomon. Situația descrisă în Cântare oglindește epoca lui Solomon (1, 5; 3, 7; 4, 4; cf. I Regi 5, 10; 10, 28). Tradiția veche creștină atribuie, de asemenea, cartea lui Solomon. În această privință nimeni nu a ridicat nici o obiecție. Chiar Teodoret de Mopsuestia, deși făgăduia caracterul ei religios, totuși nu a tăgăduit originea solomonică a ei.

Titlul complet al cărții în Biblia ebraică îl indică, pe Solomon ca autor. Un argument în favoarea unei asemenea convingeri este și faptul că în cartea I Regi 5, 32 se spune că Solomon a spus trei mii de pilde și cântările lui au fost o mie cinci. Alăturată acestora, Cântarea Cântărilor întregește numărul acestor opere.

Timpul când a fost alcătuită această cântarea a cântărilor este mai greu de precizat. Învățații cad de acord că originea ei este foarte veche și o așază în regatul timpuriu, în veacurile X-XI, în timpul domniei regelui Solomon.

După felul cum este tratată, cartea Cântarea Cântărilor a dat naștere, în de cursul vremii, la diferite interpretări. Nu puțini au fost și sunt cei care văd în Cântarea Cântărilor nimic mai mult decât un poem erotic, profan, un epitalam (cântec de nuntă).

Alți comentatori au susținut că această carte ar avea un sens dublu: în sens literar propriu ar celebra căsătoria lui Solomon cu Sulamita sau fiica lui Faraon. Dar și un sens tipic (spiritual), adică iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său, sau iubirea lui Hristos pentru Biserică.

Marea majoritate au dat cărții o interpretare alegorică. Sinagoga iudaică a văzut constant în ea o alegorie literară, fără nici o legătură cu realitatea concretă umană. Preluată de creștini, împreună cu tot restul canonului biblic vechi testamentar, desigur că i s-a recunoscut Cântarii Cântărilor același sens alegoric pe care l-au agreat vechii evrei. Numai că Sfinții Părinți ai Bisericii vor lărgi cadrele alegoriei, făcând trimitere la relațiile dintre Hristos si Biserica Sa, care, în mod profetic, a fost prefigurată în această carte. De altfel, Sfântul Apostol Pavel va defini relația dintre Hristos și Biserică drept o relație matrimonială.

Cartea a fost interpretată alegoric, mistic, simbolic, literar, cuvânt cu cuvânt. Cântarea Cântărilor a fost și este socotită de către toți cercetătorii ei o capodoperă a liricii universale. Unii au văzut în ea o dramă, alții un dialog, alții un simbol; unii o socot poezie populară, alții cântare cultă de mare rafinament.

Cântarea Cântărilor își păstrează până astăzi frumusețea și prospețimea neegalate. Uneori și cititorului modern, trăind într-o civilizație tehnică avansată, simțul iubirii frumosului i-a rămas neschimbat; aflat în fața acestui imn al iubiri îl degustă cu aceeși bucurie care i-a fericit veacuri de-a rândul pe strămoșii săi.

Înțelegerea cărții presupune o profundă cunoaștere a spiritualității din care a izvorât și care este cea a Orientului, în cadrul căruia sentimentul religios și-a găsit expresia lui cea mai veridică în cântare și poezie. Presupune în egală măsură și o foarte fină șlefuire a simțului critic. Doar spiritele de elită sunt în măsură să se înalțe cu cugetul până la adevărata frumusețe ce se află depozitată în paginile acestei cărți. Simțul profan rămâne doar la suprafața înțelegerii lucrurilor. Un astfel de spirit rămâne doar în pridvorul lăcașului de sfințenie în care se află ascunsă taina iubirii, a marii iubiri dintre Dumnezeu și om, dintre creația și Creatorul ei.

BIBLIOGRAFIE

1. "BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ", Editura Institutului Biblic și de

Misiune al B.O.R., București, 1995.

2. "DICȚIONAR BIBLIC", Editura Cartea Creștina, Oradea, 1995, p.

238-240.

3. La Famille et la Bible, în "Cahier Evangile", Edite Ligue catholique

de L`Evangile, nr. 63.

4. SREZA, Dr. Laurențiu Streza Enciclopedia marilor personalității din Vechiul și Noul Testament ,Editura Diaceza , Caransebeș, 2005.

5. PETERCĂ Vladimir Regele Solomon în Biblia ebraică și în cea grecească ,Contribuții la studiul conceptului de midraș, Editura Polirom, 1999.

6. ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru, "Cântarea Cântărilor"- iubire,

puritate, frumusețe, poezie, în volumul "Teologie, slujire, ecumenism" Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1996.

7. ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu,

Arheologia biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1994.

8. ALEXANDRU, Ioan, Cântarea Cântărilor, traducere din limba ebraică,

note și comentarii de Ioan Alexandru, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

9. ANANIA, Bartolmeu, Cântarea Cântărilor Editura Anastasia, București,1998.

10. Idem, Poezia Vechiului Testament Editura Institutului Biblic și de

Misiune al BOR, București, 2000, p. 481-509.

11. COMAM, Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea

Patristică , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988.

12. CIUDIN, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament., Editura Credința

Noastră, București, 1997, p. 229-231.

13. CLAUDEL, Paul, Interroge le Cantique des Cantiques, Paris, 1948.

14. COMTE, Fernand, Cărțile Sfinte, traducere de Dumitru Purnichescu,

Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 157-161.

15.

16.DICȚIONAR ENCICLOPEDIC AL BIBLIEI. Transpunere românească de

Dan Slușanschi, Editura Humanitas, 1999.

17. EVDOCHIMOV,Paul, Taina iubirii, Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe,ediția a II-a, Editura Christiana, București, 1999.

18. FOUILLOUX, Danielle, Anne Langlois, Alice le Moigne, Francoise

Spiess, Madeleine Thibault, Renee Trebuchon, Dicționar cultural al Bibliei, Editura Nemira, București, 1998.

19. Sfântul GRIGORIE de Nyssa, Tâlcuirea amănunțită la Cântarea

Cântărilor traducere de Pr. Prof. Dr. Stăniloaie și de Pr. Ioan Buga, în colecția P.S.B., București, 1982.

20. HALLEY, Nenry H., Manual Biblic. Editura "Door of Hope", Oradea,

1995.

21. JACOB, Edmond, Vechiul Testament, traducere de Cristian Preda,

Editura Humanitas, București, 1993.

22. NEAGA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Cântarea Cântărilor — contribuții la exegeza cărții, în "Mitropolia Banatului", nr. 1-2, 1959, p. 45-53.

23. Idem, Femei celebre în Sfănta Scriptură: Sulamita …în ” Învierea”(foaie religiosă editată de Arhiepiscopia Timișoarei), anul VII, nr. 8 (146), 1996, p. 3.

24. Idem, Personalități feminine în epoca Vechiului Testament, în

"Mitropolia Ardealului", an IV, 1959, nr. 9-10, p. 658-691.

25. Idem, Valoarea spirituală a Vechiului Testament; în "Mitropolia

Ardealului", an XI, nr. 9-10, 1966, p. 574-590.

26. Idem, Problema frumosului în Vechiul Testament.. în "Mitropolia

Moldovei și Sucevei", an XXXIV, nr. 3-4, 1958, p. 199-217.

27. NICODIM, "Cântarea Cântărilor" a regelui Solomon, București, 1944.

28. OLARIU, Pr. Prof. Dr. Iulin, introducere în cărțile Testamentului Vechi

și Nou, Editura Autorului, Caransebeș, 1891, p. 96-98.

29. ORIGEN, Omilii la cartea ”Cântarea Cântărilor” în PSB, vol. 6, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1981, p. 307-340.

30. PLĂMĂDEALĂ, I.P.S. Antonie, Cântarea Cântărilor. Trei mii de ani de

frumusețe. În vol. Cuvinte duhovnicești. Sibiu, 2000, p. 109-113,

31. PRELIPCEANU, Pr. Prof. Vladimir, Pr. Prof . Nicolae Neaga, Pr. Prof.

Gh. Barna, Pr. Prof Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament. Editura I.B.M. al B.O.R. ediția a II-a. București, 1985.

32. SEMEN, Petre, MELNICIUC-PUICĂ, Ilie, Așteptând mântuirea,

Editura Trinitas, Iași, 1999,

33. SEMEN, Pr. Prof. Dr. Petre, Familia și importanta ei în perioada

Vechiului Testament în "Teologie și viață", nr. 5-7, 1994, p. 7-24.

34. Idem, Vorbirea în pilde în cărțile Sfintei Scripturi, în "Teologie și

Viață", nr. 11-12, 1992, p. 28-41.

35. Idem, Poezia religioasă în Vechiul Testament în "Glasul Bisericii", nr.

7-9, 1977, p. 700-710.

36. TARNAVSCHI, Dr. Vasile, Introducere în Sfintele Cărți, ale

Testamentului Vechi. Editura Consiliului Eparhial ortodox al Bucovinei, Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1928, p. 544-551.

37. VIGOUROUX, F., Dictionnaire de la Bible, Paris, 1899.

38. ZĂGREAN, Arhid. Prof . Dr. , Chipul moral al femeii în scrierile lui

Solomon în contextul concepției iudaice despre femeie, în "Mitropolia Ardealului", an XXVI, nr. 4-6, 1981, p. 278-298.