Canoane ale Sfintilor Parinti Referitoare la Taina Preotiei

CUPRINS

I. Introducere

II. Preoția în Noul Testament

II.1 Instiuirea Tainei Preoției

III. Învățătura despre preoție la Sfântului Ioan Gură de Aur

III.1. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

III.2. Preoția în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

IV. Viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre preoție

IV.1. Viața Sfântului Vasile cel Mare

IV.2. Exigențele canonice despre preoție

IV.2.A. Criterii prentru alegerea candidatului

IV.2.B. Coordonatele activității preotului

V. Învățăura despre preotie la Sfântul Grigorie Teologul

V.1. Viața Sfântului Grigorie Teologul

V.2. Cauzele fugii de preoție ale Sfântului Grigorie

V.3 Pregatirea spirituala a preotului

V. 3.A Calitățile preotului în viziunea Sfântului Grigore

VI. Canoane ale Sfinților Părinți referitoare la Taina Preoției

VI.1. Impedimente la hirotonie

VI.2.Vârsta canonică pentru căsătorie

VI.3.Viața morală și socială a clericului

VI.4. Actualitatea Sfintelor Canoane

VII. Concluzii

Bibliografie

I. Introducere

Am ales această temă cel puțin dintr-un considerent: azi, societatea noastră, și nu mai puțin Biserica ei, în latura ei umană, sunt atinse de o oarecare tulburare provenită din aceea că înșiși membri care le constituie sunt ei în suferință. De foarte multe ori Biserica Ortodoxă este acuzată și târâtă în procese de conștiință. Acuzele se îndreaptă înspre această latură umană a ei și, de ce să n-o spunem, ni se adresează multora dintre noi.

Atunci, ca și acum, Biserica s-a confruntat cu situații excentrice prin unii slujitori ai ei, care, tot ca și acum, în situații de criză – dar oare când nu s-a aflat Biserica în criză? -, nu făceau cinste Domnului pe care îl slujeau.

Despre preoție s-a vorbit foarte mult cu referire la Sf. Trei Ierarhi și aceasta pentru că ei înșiși au fost preocupați de această temă majoră pentru viața Bisericii. Voi prezenta modelul preotului prin Sf. Trei Ierarhi care, elaborându-l, încercau să reglementeze anumite situații care veneau în atingere cu morala creștină, căci, așa cum spuneam, nu puține erau situațiile în care slujitori ai Bisericii aduceau deservicii acesteia prin atitudini imorale.

În istoria religiilor, preoția a jucat un rol esențial și decisiv. Preoția este aceea care dădea culoare unei religii și care fixa ritmul de urmat: “dacă preoții unei religii se ridică prin evlavia, știința, viața lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul

acestei credințe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile superioare la acelea de prooroci și înțelepți, iar în creștinism la acela de sfinți”. Scopul pe care și-l propune preoția lui Hristos, este menționat și lămurit încă cu primele scrieri creștine, începând cu Sf. Apostol Pavel și continuând cu acelea ale Sf. Părinți. Preoția creștină avea să fie, potrivit cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “semnul iubirii lui Hristos”.

Sfinții Părinți, în general, văd în ea “cea mai sfântă și folositoare slujire a credincioșilor și un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu”. De aceea, nu este lipsit de importanță că în creștinism apar acele tratate elaborate ce analizează toate implicațiile ce decurg din însușirea unei astfel de responsabilități. Încă de la primii Părinți și Scriitori ai Bisericii, sau și mai bine, chiar de la Sf. Ap. Pavel, au apărut aprecieri asupra Tainei Preoției, ca dintre cele mai importante Taine ale Bisericii. Odată cu adâncirea noii învățături și sistematizarea concepțiilor teologice în primele cinci secole, apar tratate care se vor referi exclusiv la Taina preoției. Practic, ele concentrau în sine toată concepția acelor prime secole despre modul în care înțelegeau creștinii preoția. Se înțelege că nu era lucru de neluat în serios, ba era Taina care implica cele mai adânci responsabilități asupra cărora nu se mai putea reveni ușor. Doi din cei Trei mari Ierarhi ai Bisericii, Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Ioan Gură de Aur au scris chiar câte un Tratat despre Preoție, rămase clasice până astăzi. Sf. Ioan Gură de Aur scria Tratatul său despre Preoție, nu din mândrie, cum fusese acuzat, ci, o făcea pentru toți cei ce ar fi îndrăznit să gândească la a îmbrățișa o atare Taină de foc. Nu mai puțin Teologul, Sf. Grigorie, își înfățișa tratatul nu ca pe o sumă de invățături pentru novici, ci ca pe o Apologie, un cuvânt de apărare pentru fuga sa de la Preoție. Însuși Sf. Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris ca și ceilalți doi Capadocieni un tratat pe această temă, vedea preoția ca pe o “sarcină de grea răspundere ce necesită o pregătire atentă și o viață curată, preotul fiind un om al faptelor”. În ce-l privește pe Sf. Vasile cel Mare, el s-a adresat oamenilor Bisericii prin scrisori. Corespondența Sf. Vasile cel Mare include 366 epistole prin care el s-a adresat atât oamenilor Bisericii, dar și oamenilor de stat, împărați sau guvernatori. Practic, canoanele Sf. Vasile, în număr de 92, sunt extrase din această corespondență după cum vom mai avea prilejul să constatăm.

Deși au avut o viață frământată și tulburată, au lăsat foarte mult Bisericii, dar și lumii, în general. S-au remarcat în special prin opera teologică prin care a dat o lovitură de grație ereziilor vremii, prin imnele lor (avem doi autori de Liturghii și un poet), prin opera caritabilă ce au întreprins-o, îndeosebi Sf. Vasile cel Mare, prin puterea cuvântului, precum Sf. Ioan. Ei sunt și autori ai unora dintre cele mai profunde rugăciuni folosite până azi în Biserica Ortodoxă, de asemenea autori de reguli și rânduieli pentru monahi, dar și rânduitori al vieții morale prin impunerea de canoane, valabile și acestea până azi, și nu mai puțin sfătuitori ai preoților de atunci și de acum pentru ca ei să-și poată îndeplini slujirea cu toată cinstea ce se cuvenea. Sf. Trei Ierarhi s-au identificat cu adevărurile teologice și au înțeles că “preoția este apostolat și o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și credincioșilor, servind aspirațiile păstoriților săi de a merge spre mai bine”. În ce-l privește pe Sf. Vasile, chiar dacă el nu a scris un tratat cu privire la preoție, a lăsat în urmă exemplul nescris al unei vieți angajate pe deplin în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Exemplu care sună mereu a îndemn. Toți trei ne-au lăsat peste timp modelul adevăratului preot “prin sfințenia vieții lor, prin cugetarea lor genială, prin Ortodoxia învățăturii, prin dragostea lor de Dumnezeu și de aproapele, prin lucrarea de îmbunătățire a vieții oamenilor” și chiar dacă nu au apucat să culeagă roadele muncii lor imediat, au semănat totuși pentru viitor, cum frumos spune un autor străin. Cu alte cuvinte, ei ne-au prezentat prin propria-i existență chipul adevăratului preot, prin aceea de se fi străduit să trăiască preoția în toată dimensiunea și măreția ei, constituind pildă de urmat pentru preoți și ierarhi și pentru cei ce se pregătesc de o asemenea responsabilitate.

Practic, tratatele pe care ei le-au elaborat sau părerile expuse în epistole devenite și însușite ulterior ca și canoane pentru întreaga Biserică, Biserică la a cărei unitate au ținut în

mod deosebit, (cum poate nimeni n-o va mai face vreodată), aceste tratate se constituie ele însele într-o sumă de norme disciplinar-moralizatoare menite să remedieze situații defectuase față de care întotdeauna toți cei trei vor lua atitudine. În sensul acesta, un autor contemporan spunea: „Canoanele pe care Biserica le-a întărit cu obligativitate generală, extrase din epistolele și lucrările Sf. Vasile, pentru adevărurile pe care le cuprind, sub aspect teoretic-doctrinar și practic-disciplinar pot fi bune călăuze și în zilele noastre pentru cei care doresc să păstreze unitatea Bisericii pentru a cărei apărare Sf. Vasile și-a pus toată înțelepciunea și puterea lui de muncă”.

Pentru ei, lucrarea preotului este “sublimă și complexă, pretinzând de la preot calități deosebite, o pregătire temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de Dumnezeu și față de oameni”. Pentru că preoții sunt în primul rând slujitorii lui Dumnezeu cel nevăzut, spiritual, dar omniprezent prin atotputernicie, au datoria de a cunoaște și a iubi pe Dumnezeu cu toată ființa, de a-I sluji în curăție, sfințenie, smerenie.

II. Preoția în Noul Testament

Tema dezvoltată o consider reprezentativă pentru mine deoarece mereu m-am gândit la momentul când voi deveni preot și dintotdeauna am căutat să-mi revizuiesc comportamentul după spusele Sfântului Apostol Pavel.

Capitolul III din Epistola către Timotei este folosit în cadrul Sfintei Taine a Hirotoniei drept jurământ al candidatului făcut episcopului și lui Hristos. În aceste cuvinte se cuprinde toată viață preotului și ființă sa.

Acest capitol începe cu o încurajare adresată de către Apostol tuturor celor ce doresc să slujească altarului, arătându-le că este lucru bun a dori aceasta ,dar după această încurajare urmează enumerarea calităților ce nu trebuiesc să lipsească din însușirile clericului, încât cel ce citește să-și facă o adevărată evaluare a sufletului său, dacă este fără de prihană, nelipsindu-se de niciuna din cele enumerate.

Enumerarea virtuților are ca și piatră din capul unghiului dorință de a sluji, vocația. Acest cuvânt înseamnă chemare. La preoție cheamă întotdeauna Dumnezeu. Iată în Vechiul Testament în cartea I a Regilor se spune:”Dumnezeu l-a chemat pe Samuel. ( Regi , 4).Preoția nu se dă. Nimeni nu și-o însușește, nimeni nu și-o ia de la sine. În Noul Testament vedem cum toți Apostolii au fost chemați (Matei 4, 18-22). Sfântul Pavel a fost și el chemat. Se numește pe sine:”Eu, cel chemat”( I Corinteni 1 ,1). Dacă preoția ar fi de la sine, cum ar mai fi sacerdoțiu? Numai pentru nu este de la sine, ci de la Dumnezeu , ea e sacră.

Dacă nu ar fi chemat de la Dumnezeu, dacă nu ar exista conlucrarea cu Dumnezeu , nu ar putea îndeplini niciun om prin eforturile personale, toate cele spuse de Sfântul Apostol Pavel , ar trebui să fie înger , să fie fără de păcat.Dar tocmai pentru a arăta că preotul este totuși om și nu înger a scris și cu privire la familia și la soția preotului, acordându-i acestui subiect trei versete, nemulțumindu-se doar să spună:”se cuvine a avea familia bună”.

Inscripții și papirusuri cu circulație largă folosesc termenul de episcop pentru a desemna magistrații care administrau de la templele păgâne. În Noul Testament termenul este folosit în mod special pentru Hristos (Fapte 1 ,20 ) și în fine, pentru liderii unei adunări locale.(Filipeni 1 ,1) Este improbabil că folosirea creștină a termenului să fi fost copiată din surse păgâne sau iudaice , a fost preluat că o descriere generală a unei funcții de răspundere , iar sensul a fost definit potrivit cu calitățile cerute de Biserică.

Este aproape cert că termenii episcop și preot sunt sinonimi în Noul Testament. În Fapte 20,17 Pavel îi descrie pe presbiteri de la Efes ca episcopoi ; el spune că Duhul Sfânt i-a făcut supraveghetori ai turmei. Am putea spune că aceasta ne dă de înțeles că abia acum, în absența lui, aveau să preia indatoririle episcopale pe care le-a îndeplinit până atunci Pavel ; dar folosirea termenului în altă parte , ca un termen obișnuit , contrazice această interpretare.

Când slujbă de episcop devine o slujbă separate de cea a unui presbiter în secolul II, sarcină de a-i învăța pe credincioși, de îngrijire pastorală și de administrare a sacramentelor revin ambelor slujbe. Sarcină de a acționa ca judecător în probleme de excomunicare și de reconciliere îi revin în primul rând episcoplui; tot el trebuie asiste pe diacon, pentru o perioadă în muncă sa, la fel episcopului îi aparține sarcină de a ordina.

Sfântul Apostol Pavel că este lucru bun dorința episcopatului: "De poftește cineva episcopie, bun lucru dorește”. Oricine este liber să poftească a fi slujitor al Domnului să săvârșească Sfintele Taine.

Preoția nu e o slujbă că oricare alta, care ar putea fi încredințată primului venit "Vei unge pe acela pe care ți-l voi spune Eu” (I Regi 26, 3 spune Dumnes că abia acum, în absența lui, aveau să preia indatoririle episcopale pe care le-a îndeplinit până atunci Pavel ; dar folosirea termenului în altă parte , ca un termen obișnuit , contrazice această interpretare.

Când slujbă de episcop devine o slujbă separate de cea a unui presbiter în secolul II, sarcină de a-i învăța pe credincioși, de îngrijire pastorală și de administrare a sacramentelor revin ambelor slujbe. Sarcină de a acționa ca judecător în probleme de excomunicare și de reconciliere îi revin în primul rând episcoplui; tot el trebuie asiste pe diacon, pentru o perioadă în muncă sa, la fel episcopului îi aparține sarcină de a ordina.

Sfântul Apostol Pavel că este lucru bun dorința episcopatului: "De poftește cineva episcopie, bun lucru dorește”. Oricine este liber să poftească a fi slujitor al Domnului să săvârșească Sfintele Taine.

Preoția nu e o slujbă că oricare alta, care ar putea fi încredințată primului venit "Vei unge pe acela pe care ți-l voi spune Eu” (I Regi 26, 3 spune Dumnezeu lui Samuel. De aceea Sfântul Apostol Pavel făcea atent pe ucenicul Său Timotei, episcope în Efes, referitor la

hirotonie. "Nu-ți pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora”. ( I Timotei 5, 22). Dar cea mai mare vină își agonisesc în primul rând aceia care dau buzna peste preoție fără să aibă nici vocație nici pregătirea necesară. Nimeni nu-și poate cunoaște mai bine sufletul, nici vocația spre preoție, decât cel ce aspiră la preoție.

Sunt multe însușiri pe care trebuie să le aibă candidatul la preoție și înainte de toate acestea: Să nu fi fost sufletul cuprins de dorință de a dobândi înaltă dregătorie. Dacă a dorit cu înfocare această dregătorie, apoi, când a dobândit-o își aprinde mai tare flacăra și robit cu totul de dorință, îndură fel și fel de necazuri numai ca să nu o piardă.

Cuvintele de început sunt încurajatoare pentru cei ce citesc pentru prima dată acest capitol, ele fiind concluzia plasată de către Sfântul Apostol Pavel înaintea cuprinsului. Numai dacă ai însușite toate virtuțile enumerate abia atunci îți poți dori să fii slujitor Altarului.

Mulți se disting prin alese virtuți, fiind de recomandat. Sunt vrednici prin iubirea fecioriei pe care o doresc, prin înfrânare , îndestulați de învățăturilor Dumnezeiești, smeriți prin răbdare șiînțelegere. Cu toate acestea, chiar ei, odată chemați să primească puterea slujirii pastorale, refuză, pierzând astfel acele daruri pe care le-au dobândit nu numai pentru ei ci mai ales pentru alții.

De aceea, Adevărul cel veșnic le spune învățătorilor: :Nu poate cetatea să se ascundă când stă deasupra muntelui. Nici nu aprind făclie si o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”. ( 5, 14-15) Ca unul ce este slujitor a Împărăției Lui Dumnezeu, preotul trebuie să nu se lipească de cele lumești orice împărțire cu cele lumești slăbește lucrarea lui Dumnezeu. Despre orice preot se poată spună de către oricine caracterizare de către Mântuitorul ucenicului Natanael:"iată un Israelitean în care nu este vicleșug.” (Ioan 1, 47).

II.1 Instiuirea Tainei Preoției

Instituirea Sfintei Taine a Preoției ca început determinat și expus, se petrece îndată după încheierea izbăvirii de păcatul strămoșesc, când jertfa a schimbat căderea omului în Înălțarea Fiului Omului. Din Duminica Învierii și până în Duminica Rusaliilor, cele două persoane, care au intrat în istoria omenirii pentru a o mântui, au instituit Taina Preoției în felurile proprii lor.

“În ziua cea dintâi a săptămânii”, după relatarea Sfântului Luca, femeile mironosițe au constatat învierea Domnului și au comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca 24, 1). Domnul se arată “celor doi ucenici, spre seară” (Luca 24, 29), pe drumul Emausului și, ca semn de recunoaștere, “când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, a binecuvântat-o și frângând le-a dat”. Era gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea de Taină să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în Ierusalim să-i găsească “pe cei unsprezece” și găsindu-i, le-au istorisit ceea ce li s-a întâmplat.

Și în acest timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu binecuvântarea “Pace vouă”, după care adaugă și explicarea sensului patimii Sale: “Să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus”. (Luca 24, 47-47).

Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinții Apostoli ca reprezentanți ai preoției lui Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exercițiul ei se răsfrânge atât asupra trupului euharistic al lui Hristos cât și asupra trupului harnic al Domnului.

Înainte de a se înălța la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredințarea misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală.

Misiunea aceasta are ea însăși un caracter sacerdotal. În numele lui Hristos, Sfinții Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind “pocăința spre iertarea păcatelor” (Luca 24, 27) și investiți cu un înfricoșător privilegiu, deschid și pătrund în inimile celor ce primesc cuvântul Evangheliei, împărtășindu-le lumina și căldura harului dumnezeiesc.

Instituție divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos, preoția e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul și misiunea ei esențială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a dat nouă slujirea împăcării”(2 Cor. V, 18).

III. Învățătura despre preoție la Sfântului Ioan Gură de Aur

III.1. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

Nu se cunoaște anul nașterii lui Gură de Aur. Așa cum susțin biografii, e sigur că el s-a născut între anii 345 și 349. Generalul Secundus a murit la foarte scurt timp după nașterea lui Ioan. Antuza, mama lui Ioan, a rămas, așadar, văduvă cu doi copii înainte de a fi împlinit douăzeci de ani.

Deși foarte tânără și lipsită de orice experiență, Antuza s-a descurcat perfect. A știut să facă față tuturor greutăților inerente văduvieiOrașul în care s-a născut Gură de Aur se numea Antiohia.Biserica Antiohiei a fost întemeiată de apostolii lui Hristos înșiși. Era una din capitalele creștine ale lumii.

Un fapt important în viața viitorului sfânt a fost apariția în Antiohia, în anul 354, a unui faimos retor. Se numea Libanius și avea patruzeci de ani când a reapărut în orașul Antiohia. Toată lumea cunoștea numele lui Libanius de la un capăt la altul al imperiului roman, din Anglia până la Eufrat. Gură de Aur devenit unul din cei mai buni prieteni ai lui Libanius. A fost în asemenea măsură apreciat ca orator, încât Libanius a pus la cale proiectul de a-l desemna drept succesorul său la conducerea școlii retorice din Antiohia.

Libanius n-a încetat niciodată să-l admire și să-l inbească pe Gură de Aur chiar atunci când acesta l-a abandonat și a trecut în tabăra adversă. Așa corn n-a încetat să-l admire și să-l iubească pe Vașfle cel Mare, când și acesta l-a părăsit pentru creștini. A continuat să fie prietenul Sfântului Grigorie din Nazianz și când acesta a devenit creștin.

Voia să devină un sfânt ca Pavel. Admirația sa pentru Pavel era fără limită: „Inima lui Pavel, a scris el, este inima lui Hristos. Să-L imităm, frații mei, așa cum făcea el însuși."În odaia sa avea mereu o icoană a lui Pavel. Chiar dacă nu reușea să realizeze pe pământ tot ceea

ce realizase Pavel, Gură de Aur știa că puteau fi egali, căci nu realizările, ci eforturile contează aici. Trebuia deci să facă aceleași eforturi ca Pavel.

Sfântul Gură de Aur a povestit cum anume s-au desfășurat pregătirile de plecare în marea aventură: cucerirea sfințeniei: „Vasile nu înceta să mă implore să mă alătur lui, să fugim împreună și să plecăm în aventură și, departe de orice acoperiș părintesc, să ne alegem o locuință comună"

Și Antuza a făcut ceea ce era normal din partea unei mame: a început să plângă și să-și implore fiul să rămână lângă ea. Se crede că sora mai mare a lui Gură de Aur nu mai era în viață. Antuza nu-l mai avea decât pe Ioan și voia să-l păstreze lângă ea prin lacrimi, ca oricare altă mamă. Si astfel a lăsat dorul pustniciei pentru grija față de cea care și-a dedicat tinerețea doar creșterii sale.

Cu cât Gură de Aur se izola mai mult, cu atât mai mult creștea gloria sa în Antiohia, locuitorii căutând sa-l facă episcop. Gură de Aur a căutat să se eschiveze. Viitorul rfânt credea în valoarea sublimă a reoției, dar nu credea că a atins o desăvârșirea care să-l facă vrednic să îmbrace haina preoțească. Era convins că mai trebuia să facă eforturi pentru a atinge desăvârșirea personală.

Văzând că nu putea stărui în refuzul său, Gură de Aur a acceptat. Dar în ziua în care trebuia întronizat a dispărut fără să lase urmă. Fără să spună nimic nimănui. Nu voia să se facă episcop pentru a face pe placul cetățenilor săi. Voia să devină mai întâi un adevărat atlet al lui Hristos. Aceasta avea să fie deviza lui Gură de Aur de-a lungul întregii sale vieți pământești: Nu-L va sacrifica pe Dumnezeu pentru a face pe plac oamenilor.

Prea putin patruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le propune gotilor constituirea unei biserici autonome, cu preoti numiti din randurile lor si chiar cu slujbe religioase oficiate in limba proprie. Rigorismul moral impus de Sfantul Ioan Gura de Aur, pe care el insusi il adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importanta a dusmaniei pe care i-o vor purta autoritatile politice si religioase dintr-un oras care, desi dobandise de aproape saptezeci de ani statutul de capitala a unui imperiu crestin, nu renuntase cu adevarat la un vechi laxism moral sustinut in continuare prin activitatile publice ale cetatenilor.

Mai târziu este convocat un sinod in care Ioan este propus pentru exil, dar de frica credincioșilor se renunță la acest lucru.

De altminteri, la solicitarea adversarilor sai, condusi de acelasi Teofil al Alexandriei, i se contesta reinvestirea, care, potrivit lor, trebuia sa fi fost facuta prin convocarea unui alt sinod. Pierzand cu totul sprijinul imparatului Arcadius, in 9 iunie 404 se ia decizia definitiva ca Ioan sa fie depus din functie si este trimis sub escorta militara in Cucuson, oras din Armenia – provincie aflata la una din marginile Imperiului Bizantin. Dupa o calatorie obositoare care a durat circa saptezeci de zile si pe parcursul careia fusese intampinat cu ostilitate de mai toti episcopii crestini, a avut parte de un tratament aspru de viata, pe care il descrie in epistolele trimise de el in aceasta perioada prietenilor sai din Antiohia si Constantinopol. Tocmai din pricina faptului ca a continuat sa participe la viata Bisericii si in timpul exilului, atat prin epistole, cat si prin vizitele pe care le primea din partea antiohienilor, in anul 307 este stramutat intr-un alt loc de exil, in oraselul Pitiunta de pe tarmul estic al Marii Negre. Deja cu sanatatea subrezita de pe urma primei exilari, Ioan nu va reusi sa indure si aceasta noua calatorie la care era, ca si prima data, fortat de ostasi sa o faca pe jos. Astfel, dupa trei luni de marsaluire fortata, in ziua de 14 septembrie a aceluiasi an 307, moare intr-un sat din apropierea orasului Comana, se pare, aducand pentru ultima data slava lui Dumnezeu. Papa Inocentiu, caruia Ioan ii trimisese doua epistole, reuseste sa il reabiliteze dupa cinci ani de la moartea sa.

III.2. Preoția în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Cei ce doresc să fie preoți trebuie să fie aplecați spre cercetarea Sfintei Scripturi, așa cum ne zice Mântuitorul : “Gustați și vedeți că bun este Domnul.” (Matei VII, 7)

Fiecare este dator să învețe pe cei ai casei sale și mai apoi pe ceilalți creștini, dar fiindcă mulți s-au împovărat cu grija față de femie, de creșterea de copii sau cu îngrijirea casei si care din această cauză nu se obosesc să se dedice unei astfel de osteneli, cel puțin să caute spre a lua cele adunate de alții, având macar tot atâta osârdie în ascultarea celor spuse pe cât puteți în strângerea banilor. Deși poate este necuviincios a cere de la voi numai atât lucru este plăcut dacă îl cauți cu osârdie.

În acest pasaj se poate vedea cât de mult ținea Sfântul Ioan la reguli, dar nu trebuie să ințelegem că disprețuia familia sau creșterea copiilor. Doar că în acea perioadă încă era discutabil conceptul ca preotul să aibă familie, lucru ce l-ar împiedica la raspândirea si apărarea credinței. Adevarat este că în primele secole creștine preoții erau supuși si chinurilor pentru lepădarea de credință și ca nu cumva de dragul familiei să renunțe la cununa muceniciei, se dorea ca slujitorul Domnului să fie celibatar.

De la necunoașterea Sfintelor Scripturi inzvorăsc mii de rele de aici au iesit batjocura ereziilor, viața neîngrijită și necazurile cele mult păgubitoare. Dar pentru ca să nu se întâmple aceasta, să deschidem ochii spre flacăra cea strălucitaore a cuvintelor apostolice.

Dacă vrei să faci fapte bune, să nu le socotim mari și ele atunci vor fi mari! Așa spunea și sutașul: “Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu” (Matei VIII, 8), de aceea a ajuns vrednic și minunat decât toții iudeii. Tot așa spunea și Sfântul Apostol Pavel: ”Nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni XV, 9), iar Sfântul Ioan Botezătorul: “Nu sunt vrednic nici să dezleg cureaua încălțămintei Lui ” (Marcu I, 7), de aceea a și fost prietenul Mirelui, iar Hristos a atras asupra capului Lui mâna, despre care Ioan a spus ca nu e vrednic să dezlege cureaua încălțămintei.

De aceea nu mică ne este mirarea că nu cei care caută preoția o primesc, ci aceia care fug de ea, socotindu-se nevrednici, așa cum au făcut Marii Ierarhi. Slujitorul Domnului nu alege el, ci Dumnezeu îl alege încă din pântecele mamei sale.

Că și în Biserică preotul dă pace, iar preotul ține locul lui Hristos și trebuie sa-l primim cu toată dragostea înainte de a ne împărtăși.

Noi trebuie sa-i mulțumim Domnului nu numai când suntem bogați, ci și când suntem săraci, nu numai când suntem sănătoși, ci și când suntem bolnavi, nu numai când prosperăm, ci și când pătimim cele contrare. Sfântul Ioan este susținătorul egalitătii, din faptul că insăși a doua Persoană treimică a primit să se facă om și din chemarea la mântuirea unică adusă de Hristos.

Astfel ne indeamnă Sfântul să nu privim doar partea ușoară a vieții, a preoției. Așa cum ne bucurăm de cele bune, tot la fel să le primim pe cele grele, pentru smerenia și mântuirea noastră. Aceată slujire nu este una ușoară, ci una a Crucii, pentru care mulți au suferit chinuri, ba chiar și moarte. Insuși Mântuitorul ne avertizează de acest aspect: “Dacă pe Mine M-au prigonit și pe voi vă vor prigoni.” (Ioan XV, 20).

Sfântul Ioan Gură de Aur li se adresează preoților și cu privire la vrednicia acestora de a-L dărui credincioșilor pe Hristos euharistic in cadrul Sfintei Liturghii, avertizându-i să fie cu mare luare de seamă:” Cuvintele acestea vi le spun vouă care vă împărtășiți și împărtășiți. Este de neapărată terbuință să vi se spună și vouă ca să împărtășiți aceste daruri cu marea bagare de seamă. Nu mică va fi osânda dacă îngăduiți să se împărtășescă de la acestă masă cineva pe care îl știți cu vreun pacat. Pentru aceasta v-a cinstit Dumnezeu pe voi, preoților, cu această cinste, ca să-i deosebiți unii de alții. Aceasta este vrednicia voastră, aceasta-i trăinicia voastră, nu ca să umblați într-o haină albă și strălucitoare”

Preotul trebuie să fie în primul rând un bun exemplu de viață duhovnicească, atât pentru propria mântuire, cât și a celor din jurul său, căci „Nu-i cu putință să rămână ascunse păcatele preoților“. Pentru că îi privesc toți cu maximă atenție. Uneori cu atenție drăcească, dorind să le găsească, în mod continuu, nod în papură. Astfel u păcat al preotului poate sminti o comunitate întreagă neavând după aceasta încredere in slujitori, căci „Toți măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârșit, ci cu dregătoria celui ce săvârșește păcatul ”.

Omiliile sale din vremea aceea sunt desăvârșite și se potrivesc la fel și în zilele noastre. Deși societatea s-a schimbat, problemele sunt aceleași, ba chiar mai acute. Acum mai mult decât oricând avem nevoie de predicatori și slujitori cu viață sfântă ce să ne călăuzească pe calea cea bună.

IV. Viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre preoție.

IV.1. Viața Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare se naște în anul 330 într-o familie evlavioasă la Cezareea Capadocsiei. Există totuși o controversă în rândul teologilor cu privire la anul nașterii. Teologul Stelianos Papadopoulos susține ca Sfântul Vasile s-a născut inm anul 330 Pe mama sa o chema Emilia, iar pe tatăl său Vasile. A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Petru de Sevasta. Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânără și Naocratios; iar 6 vor deveni sfinți: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânăra, Macrina ce Bătrână, bunica Sf. Vasile și Emiliamama Sf. Vasile. Macrina cea bătrână a fost ucenica Sf. Grigorie Taumaturgul. După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo. De acolo, fiind dornic de învățătură și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, stăruind în învățături, precum și pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), prigonitor al creștinilor, pe Libaniu, sofistul, și pe mulți alții. A fost hirotonit preot de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, și era povățuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfîntul Vasile, ca un vrednic și de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, și a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat.Acest lucru înțelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori și pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulțime de monahi, a făcut rînduială de viață monahală. Fiind vremea, Vasile și Grigorie au ieșit din pustie, siliți de trebuințele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioșilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrîn și neputînd să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcîndu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul și să ajute Bisericii care lupta contra arienilor. Văzînd fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, și cinstind mai mult trebuința cea de obște, decît viața pustnicească, a lăsat singurătatea și a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvîntul și cu scrisul, curățind credința cea dreaptă de eresuri. După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înțelepciunii, așa încît, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrși slujba cea fără de sînge și să vie spre el Duhul Sfînt. După șase zile, adică în ziua a șaptea, pogorîndu-se Duhul Sfînt, a început a liturghisi și săvîrși în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut cîtăva vreme, cu credință și cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mînă tainele sfintei slujbe.. Atunci vrăjmașii dreptei credințe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare și deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dînsul, zicînd: "Pentru că ai nedreaptă credință în Dumnezeu și faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu". Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfîntul Vasile, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru viața fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind și văzînd acestea, cîrteau în inimile lor pline de zavistie și de răutate și ziceau împăratului: "Și noi putem să facem aceasta". Marele Sfînt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni și 16 zile; deci a viețuit toți anii de la nașterea sa patruzeci și cinci (330-378). Evreul cel nou botezat, văzînd pe sfîntul răposat, a căzut în fața lui și a zis cu lacrimi: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur".

IV.2. Exigențele canonice despre preoție

Scopul pe care și-l propune preoția lui Hristos, este menționat și lămurit încă cu primele scrieri creștine, începând cu Sf. Apostol Pavel și continuând cu acelea ale Sf. Părinți. Preoția creștină avea să fie, potrivit cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “semnul iubirii lui Hristos”.

Sfinții Părinți, în general, văd în ea “cea mai sfântă și folositoare slujire a credincioșilor și un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu”. De aceea, nu este lipsit de importanță că în creștinism apar tratate elaborate ce analizează toate implicațiile ce decurg din însușirea unei astfel de responsabilități. Încă de la primii Părinți și Scriitori ai Bisericii, poate chiar imediat după Sf. Ap. Pavel, au apărut aprecieri asupra Tainei Preoției, ca dintre cele mai importante Taine ale Bisericii. Se înțelege că nu era lucru de neluat în serios, ba era Taina care implica

cele mai adânci responsabilități asupra cărora nu se mai putea reveni ușor. Însuși Sf. Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris ca și ceilalți doi Capadocieni un tratat pe această temă, vedea preoția ca pe o “sarcină de grea răspundere ce necesită o pregătire atentă și o viață curată, preotul fiind un om al faptelor”.

Acest mare Sfânt Părinte a fost înzestrat cu calități morale și intelectuale deosebite pe care și le-a pus în slujba Bisericii, ca preot și ierarh. A fost, cum deja cunoaștem, excepțional păstor de suflete, strălucit teolog al Duhului Sfânt, fapt ce a produs impunerea supranumelui de “cel Mare” în conștiința urmașilor și a întregii Biserici.

Deși a avut o viață frământată și tulburată, Sf. Vasile a lăsat foarte mult Bisericii, dar și lumii, în general. S-a remarcat, în special, prin opera caritabilă ce a întreprins-o, dar nu mai puțin prin opera teologică prin care a dat o lovitură de grație ereziilor vremii (Contra lui Eunomiu, Despre Sfântul Duh). El este autorul unora dintre cele mai profunde rugăciuni folosite până azi în Biserica Ortodoxă, este autorul unuia dintre cele trei texte ale Sfintelor Liturghii care s-au impus la noi, la ortodocși, este de asemenea autor de reguli și rânduieli pentru monahi, dar și rânduitor al vieții morale prin impunerea de canoane, valabile și acestea până azi, și nu mai puțin sfătuitor al preoților de atunci și de acum pentru ca ei să-și poată îndeplini slujirea cu toată cinstea ce se cuvenea. Sf. Vasile s-a identificat cu adevărurile teologice și a înțeles că “preoția este apostolat și o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și credincioșilor, servind aspirațiile păstoriților săi de a merge spre mai bine”.

Chiar dacă el nu a scris un tratat cu privire la preoție, a lăsat în urmă exemplul nescris al unei vieți angajate pe deplin în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Exemplu care sună mereu a îndemn. El ne-a lăsat peste timp modelul adevăratului preot “prin sfințenia vieții sale, prin cugetarea sa genială, prin ortodoxia învățăturii, prin dragostea sa de Dumnezeu și de

aproapele, prin lucrarea sa de îmbunătățire a vieții oamenilor” și chiar dacă nu a apucat să culeagă roadele muncii sale (a murit la numai 49 de ani), el a semănat totuși pentru viitor, cum frumos spune un autor străin. Cu alte cuvinte, el ne-a prezentat prin propria-i existență chipul adevăratului preot, prin aceea de se fi străduit să trăiască preoția în toată dimensiunea și măreția ei, constituind pildă de urmat pentru preoți și pentru cei ce se pregătesc de o asemenea responsabilitate.

Sfântul Vasile cerea ca Taina preoției să fie precedată de o atentă analiză a candidatului, de o cercetare a faptelor trecute și toate acestea se cer însoțite de o judecată matură pentru că, după ce va fi primită hirotonia, nu mai pot exista circumstanțe atenuante, ci numai responsabilități. Cel ce simte o asemenea vocație este invitat să mediteze asupra măreției misiunii care i se va încredința și la posibilitățile personale pe care el le poate oferi acestei slujiri. Iată concret, cum relatează Marele Părinte felul în care se recrutau preoții: “Nu se primeau altădată preoții decât după ce au fost examinați timp îndelungat. Se fixa un examen riguros al vieții lor trecute, se informau dacă ei nu erau clevetitori, bețivi, dacă au fost credincioși în tinerețe și dacă erau înzestrați cu calitățile necesare pentru a cuceri sfințenia, fără de care e imposibil a vedea pe Dumnezeu”. Toate acestea se impuneau ca necesare și obligatorii pentru cei ce vor voii să aleagă calea preoției. Începuseră să apară în epocă moravuri ușoare la creștini și chiar în rândul multora dintre candidați, moravuri față de care Sf. Vasile nu putea să nu ia atitudine, mai ales atunci când era vorba de doritori de astfel de sarcini mari. Se mai întâmpla un lucru: date fiind frământările dogmatice prin care Biserica trecea (Sf. Vasile, să nu uităm, trăise în preajma celui de-al II-lea Sinod Ecumenic) se ajungea de multe ori la compromisuri, unii fiind primiți în cler pentru a nu trece de partea adversarilor, fără a se verifica în prealabil dacă respectivul are vreo înclinație către preoție.

Pornind de la cuvintele Sf. Ap. Pavel, “Nu-ți pune mâinile peste nimeni prea degrabă” (I Tim. V, 22), Sf. Vasile fixa în “Regulile” sale monahale să nu se ajungă la atari compromisuri și, ca urmare,“hirotonia să nu fie dată cu ușurință, ci cu băgare de seamă. Viața preoților și a diaconilor se impune a fi ireproșabilă”.

IV.2.A. Criterii prentru alegerea candidatului

Trecând mai departe, Sfântul Părinte fixa și criteriile după care se impunea o astfel de alegere: fizice, religios-morale, intelectuale. Candidatul la preoție trebuia să îndeplinească, mai întâi, anumite condiții de ordin fizic: să fie sănătos și integru din punct de vedere fizic, fapt pentru care pretindea o educație oarecare a mișcărilor trupului. Nu este de ignorat nici pregătirea religios-morală, condiție supremă pentru preoție, deoarece curățenia morală înseamnă sfințenie, iar sfințenia este unul dintre atributele lui Dumnezeu. Sfințenia este conferită preoției prin harul Sf. Duh, împreună cu dragostea. Preotul trebuie, într-un cuvânt, să fie virtuos și cu viață ireproșabilă.

Sfântul Vasile constata cu durere că există mulți nedemni de slujirea preoțească. La începutul episcopatului său, el scria horepiscopilor “să fie mult mai atenți și să aplice canoanele Părinților atunci când recomandă pe cineva la diaconie sau preoție, deoarece s-au strecurat în rândul clerului mulți nevrednici, admiși fie din motive de rudenie, fie din alte motive afective, mai ales că mulți vor să scape de serviciul militar”Una dintre marile dimensiuni pe care preoția trebuia să le arate creștinismului și lumii întregi, în afară de sfințenie de care depindea moralitatea unui preot, era și dragostea față de Dumnezeu și de oameni. Datorită acestei mari dimensiuni a preoției, Sfinții Trei Ierarhi au făcut din preoția lor o “realitate profundă, cuceritoare și transformatoare de inimi” În acest sens, una din datoriile preotului este aceea de “a feri pe credincioșii săi de patimile trupești și sufletești care pot pune stăpânire pe ei, iar când acestea au cuprins pe unii dintre ei să-i ajute să se elibereze”.

În cele din urmă, Sfântul Vasile îndeamnă pe preoți să se ferească de cele materiale, care nu fac altceva decât să-i coboare.

Dar, candidatul la preoție, pe lângă vocație, sfințenie și dragoste, trebuie să posede o pregătire intelectuală solidă, care să dubleze profilul său moral. Marele ierarh cerea ferm de cel ce se pregătește să devină preot, ca toți ceilalți Părinți, “să facă dovada unei temeinice pregătiri intelectuale, a unui orizont larg și a unei cunoașteri aprofundate a teologiei”. Preotul trebuie să se inițieze la fel de bine în filosofie și-n științe în scopul de a-și forma o pregătire multilaterală. Dar, în primul rând, trebuie să facă dovada cunoașterii doctrinei ortodoxe. Sf. Vasile mai spune: “odată stăpân pe cuvânt, Evanghelia trebuie predicată cu toată îndrăzneala și tăria, iar adevărul să fie mărturisit, chir dacă unii pun piedici și persecută până la moarte pe predicatori”. Cuvântul, însă, “nu trebuie spus cu ostentație sau spre lingușirea ascultătorilor, ci spre slava lui Dumnezeu”.

IV.2.B. Coordonatele activității preotului

În ce privește activitatea unui preot, aceasta trebuia să se desfășoare pe patru planuri: haric, moral, social și misionar-pastoral.

Pe plan haric, lucrarea preotului este centrată în Sf. Euharistie: “lumina și dragostea trimisă de Dumnezeu prin Sf. Taine trebuie să umple sufletul preotului. Prin Sf. Taine, preotul unește pe cei ce-au fost cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi”. În acest plan se întâlnesc cele trei slujiri hristice, de sfințitor, jertfitor și liturghisitor care dau, de altfel, măreție slujirii acesteia. Este ceea ce-l făcea pe preot superior chiar și îngerilor. Cuvintele Sf. Vasile sunt sublime atunci când se referă la aceste aspecte sau când vorbește de latura jertfitoare a preoției. Nu se poate îngădui un preot fără ca acesta să fie un liturghisitor cu adevărat, or aici exemplul personal al Marelui Ierarh este prea evident.

Pe plan moral, activitatea preotului trebuie să decurgă ca un corolar necesar din activitatea pe plan haric. Lipsa curățeniei morale a preotului duce la anularea tuturor faptelor acestuia. Preotul nu poate avea cuvânt printre credincioși decât prin puterea exemplului personal. Atunci când acesta nu există, întreaga activitate pastorală este pusă în pericol. Cu alte cuvinte, îndemnul său era ca “principiul fundamental al activității preotului pe plan moral să fie desăvârșita armonie între cuvântul și fapta sa”. Și continua prin a-i îndemna pe preoți să aibe o ținută corespunzătoare slujirii ce li s-a încredințat și asta mai cu seamă în timpul săvârșirii Sf. Liturghii, pe care acest Mare Părinte punea atât de mare accent. Să vedem ce învățături dădea el aceluia care s-ar încumeta la asumarea răspunderii asupra căreia ne face mereu atenți: “Sârguiește-te, o, preote, a te arăta pe tine lucrătoriu nerușinat, învățând drept cuvântul adevărului și niciodată să nu stai la slujbă având vrajbă asupra cuiva, ca să nu izgonești de la tine pe Mântuitorul Duh. În ziua slujbei să nu te judeci, nici să te pricești (cerți) cu cineva, ci în biserică stând, roagă-te și cetește până la ceasul întru carile și se cade să

săvârșești Dumnezeiasca Liturghie și așa să stai cu umilință și cu inimă curată înaintea Sfântului Jertfelnic și să nu cauți aici și acolo, ci cu groază și cu frică să stai înaintea Învățătorului ceresc, să nu te grăbești a săvârși (sfârși) rugăciunile pentru vreo slujbă omenească, nici să le scurtezi, nici să iei fața cuiva, ci să cauți către singur împăratul cel ce stă înainte și către puterile îngerești ce stau împrejurul lui. Fă-te vrednic pe sine sfintelor canoane. Să nu slujești împreună cu aceia care sunt opriți, nici cu ereticii. Vezi cum Îi stai înainte, cum lucrezi cele sfinte și pe cine cumineci cu dânsele. Să nu uiți porunca cea stăpânească și pe cea a Sfinților Apostoli, că zice: Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritare porcilor. Vezi să nu vinzi pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici. Să nu te sfiești, nici să te rușinezi de cei slăviți ai pământului, nici de însuși cel cu coroană încoronat în ceasul acela, iară pe cei vrednici de împărtășire să-i împărtășești în dar precum și tu însuți în dar ai luat. Pe aceia cărora dumnezeieștile canoane nu le dă voie, să nu-I împărtășești. Caută ca nu cumva din lenevirea ta să se atingă de Dumnezeieștile Taine vreo molie sau vreun șoarece sau altceva de acest fel. Nici să se umezească sau să se afume sau să se uneltească de cei nesfințiți și nevrednici. Aceste și pe cele asemenea acestora de le vei păzi, vei mântui pe sine și pe cei ce te vor asculta pe tine”. Iată, deci, cât de importantă era pentru Sf. Vasile purtarea preotului, mai ales față de cele sfinte. Dar această grijă nu poate izvorî decât dintr-o viață morală pe măsură, care să poată stârni în preot acei fiori sacrii, care să-l facă responsabil de toate acestea. Asupra tuturor faptelor de genul acesta încerca Marele Părinte bisericesc să-i sensibilizeze pe cei ce vor dori preoția.

Activitatea pe plan social ar trebui să urmeze celorlalte două coordonate sau să fie o încununare a lor. Este știut că preotul epocii patristice s-a remarcat prin grija față de oamenii simpli, în suferință. Sfinții Părinți au depus din totdeauna eforturi pentru reformarea stărilor sociale din vremea lor. Întru aceasta s-a remarcat Sf. Vasile cel Mare în mod deosebit. În sarcina episcopatului din vremea sa intrau: ajutorarea văduvelor, primirea străinilor călători, ajutorarea fetelor orfane sărace, îngrijirea bolnavilor, toate dublate de activitatea eminamente pastorală, adică de vizitele canonice făcute în toate locurile pe care le avea în jurisdicție. Toate aceste sarcini au devenit la Sf. Vasile cel Mare instituții. Am mai amintit că Sf. Vasile crease la Cezareea, spre 369, un așezământ cu scop caritabil, ce-și propusese susținerea acelor sarcini pe care el le punea în seama preoției. Nu de puține ori a intervenit și pentru înlăturarea efectelor distrugătoare ale stihiilor naturii: secetă, grindină, inundații, cutremure sau a luptat pentru înlăturarea foamei. Nedreptățile sociale stârneau în sufletul său revolta, fapt care îl făceau să le înfiereze cu fiecare ocazie. Acesta era cu adevărat chipul preotului în viziunea Marelui Părinte al Bisericii din veacul al IV-lea. Nu o cerea numai altora, ci el însuși se arăta cu exemplul, atunci când nu îl predica. Apoi, să nu uităm că își pusese la bătaie propria avere pentru a realiza toate acele lucruri pe care le cunoaștem ca fiind opera caritabilă a Sf. Vasile. Pe de altă parte chiar recomanda, ca soluție pentru înlăturarea nedreptăților, “să se facă împărțirea celor necesare după nevoile fiecăruia”. Recurgerea la un atare gest ar fi înlăturat orice tensiune pe care posesiunea de averi o induce într-o comunitate.

În fine, cel de-al patrulea plan pe care trebuia să se desfășoare activitatea preotului era cel misionar-pastoral, ceea ce implica misiunea sa de învățător, educator (pedagog) și predicator. Din perspectiva aceasta, preotul era văzut de Sf. Vasile ca doctor de suflete, care trebuie “să facă tot ce-i stă în putință spre a preveni pe cele sănătoase, a vindeca pe cele bolnave și a smulge din ghearele morții pe cele în agonie”. Atunci, piscul operei misionare a preotului este mântuirea credincioșilor. Dar mântuirea face și obiectul celorlalte planuri pe care se află preoția, căci trebuie să se afle pe toate cele patru nivele deodată. Cele patru planuri pe care se desfășoară această activitate a preotului e bine să se afle într-o permanentă întrepătrundere, fără de care toată această lucrare ar fi lipsită de o ordine și de logică. În preoție, cele patru lucrări se completează și așa finalitatea este cu adevărat mântuirea celor păstoriți.

Preotul, în concepția Sf. Vasile cel Mare, este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi, fiind susținut de puterea exemplului personal. Marele Ierarh a criticat aspru tot ceea ce contravenea acestei atitudini, nedreptățile și necinstea și a predicat dragostea, pacea, slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Pe drumul pe care el așează preoția sunt chemați să meargă toți cei ce o îmbrățișează.

În final, încă o învățătură a Sf. Vasile trebuie să anime pe fiecare dintre aceia care se încumetă să facă acest pas spre cele înalte: “am păstrat în mine învățătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilărie de la fericita mea mamă…n-am schimbat părere după părere”. Spunem aceasta pentru a sugera că preotul este dator să vegheze asupra turmei sale, dar nu este mai puțin adevărat că trebuie să vegheze și pentru sine însuși, căci dacă nu o face cu sine, e greu de crezut că o va realiza cu cei încredințați lui. Sfântul Vasile ne pune în față, prin ceea ce a spus sau prin ceea ce a făcut, chipul complet al preotului, pentru care, foarte important este ce învățătură a primit din primii săi ani de viață, cum a păstrat-o, cum o va încredința altora și în ce măsură va dubla cuvântul cu fapta. Înțelegem din tot ceea ce ne învață Marele Vasile că misiunea preoției este sublimă, deși nu lipsită de ispite, de greutăți, dar depășibile atunci când cugetul este curat, iar învățătura despre Dumnezeu nealterată. Despre el Sf. Grigorie de Nazianz spunea foarte frumos: “Frumusețea lui a fost virtutea, mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă, care prin urcări treptate l-a urcat până la Dumnezeu, iar puterea lui a constat în semănarea și împrăștierea învățăturii”. Credem, odată cu Sf. Grigorie Teologul și cu Sf. Vasile cel Mare, că acestea trebuie să caracterizeze pe preotul din toate timpurile, fără osebire.

V. Învățăura despre preotie la Sfântul Grigorie Teologul

V.1. Viața Sfântului Grigorie Teologul

S-a născut din părinți nobili și drepți, uniți mai mult prin curăția sufletelor, decât prin legăturile trupești. Tatăl său, întocmai ca un al doilea Abraam, părăsindu-și patria părintească și idolii, s-a alipit la dreapta credință. S-a lepădat de învățătura superstițioasă și rătăcită a Ipsistarilor, devenind discipol sincer al harului, la început una dintre oile mai de seamă iar mai târziu chiar păstor vrednic al bisericii din Nazianz.

Sfântul Grigorie a crescut intr-un mediu liniștit. Banii nu lipseau și personalul care deservea casa era numeros, totul semăna cu un palat. Prin multe semne Dumnezeu le arăta părinților că Grigorie era destinat să primească o misiune deosebită în Biserică. Pe măsură ce primeau aceste semne, părinții se îngrijeau și mai mult de sporirea duhovnicească a copilului lor. Pentru continuarea studiilor a fost dat catre Amfilohie , învățător drept și înțelept din Diocezareea.

Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecînd în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea plină de înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfîntul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau amîndoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casa și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amîndoi cinstiți în Atena, căci în puțină vreme au întrecut pe dascălii lor și ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor. Deci, petrecînd Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecînd toată învățătura desăvîrșit, chiar și mai presus de toată înțelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte și puțin după Vasile stînd acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfîntul Botez chiar din mîinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lîngă dînsul, acasă. Și și-a pus rînduială ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta pînă la sfîrșitul vieții sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gîndirea de Dumnezeu petrecînd ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie. După ce tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot și încă voia să-l facă și episcop, Sfîntul Grigorie a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfîntul Vasile; care și el era acum preot. Deci, iarăși amîndoi, ca și la Atena se ajutau unul pe celălalt in viața duhovnicescă, unde au și scris Regulile Monahale. Întorcîndu-se iarăși Sfîntul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrînețea, a voit ca, să așeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; iar el nu voia nicidecum să-l primească. Apoi, cu sfatul de obște al Sfîntului marelui Vasile și al altor mulți credincioși și episcopi, Sfîntul Grigorie a fost îndemnat să meargă la Bizanț, pentru biruirea învățăturii celei eretice și pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credințe. Dar mai înainte de a merge la Bizanț, Sfîntul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfîrșit; și așa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfîntul Grigorie, plîngînd mult și cu cuvînt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui și ajungînd la Bizanț drept-credincioșii , l-au primit cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuținată, de vreme ce, cea mai mare parte a cetății se dusese pe urma eresului și toate bisericile lui Dumnezeu cele mari și frumoase le țineau ereticii; numai una mică și veche, a Sfîntei

Anastasia, nebăgată în seamă de dînșii, era lăsată dreptcredincioșilor. Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfîntul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfînta Biserică cu un nume nou Teologul, adică Cuvîntătorul de Dumnezeu, asemenea , adică Sfîntului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos.

Atunci au venit îndată episcopii din Egipt și din Macedonia și nu îngăduiau așezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dînșii este ales, și ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întîi, și pe acela trebuia să se așeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînțelegere și gîlceavă între episcopi, unii zicînd că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alții împotrivindu-se; și așa episcopii se gîlceveau unul cu altul.

Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, mergînd în țara Capadociei, s-a sălășluit în satul părintesc, care se numea Arianz, și se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuși nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflîndu-și patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curățit-o prin multe sfătuiri și scrisori. Și fiind rugat de cetățeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios și îmbunătățit, l-a pus episcop; iar el se liniștea în satul Arianz, unde a mai trăit câțiva ani, fiind îngropat pat cu cinste în cetatea Nazianz.

V.2. Cauzele fugii de preoție ale Sfântului Grigorie de Nazianz

Încă din începutul expunerii sale din tratatul despre preoție, Sfântul Grigorie de Nazianz mărturisește că motivul cel mai important care l-a determinat să adopte o astfel de atitudine de fugă este teama de cele sfinte și păcatele clerului timpului său, pe care le condamnă realizând un tablou deosebit de expresiv, menit să trezească până și conștiințele cele mai amorțite, la lumina revenirii în sine. Acest mare sfânt se apără spunând că fuga sa nu a ascuns un gând de slavă deșartă, zicând : Nu m-am rușinat de treapta slujirii de preot pentru că doream o treaptă preoțească mai înaltă! Nu sunt atât de nesocotit. Cunosc prea bine și măreția dumnezeiască și micimea omenească! Îmi dau seama ce mare lucru este pentru om să se apropie într-un chip oarecare de Dumnezeu, singurul prea strălucit și prea luminos, singurul Care depășește orice faptă . Primul dintre motive, așa cum am mai spus, era teama de slujirea preoțească la care a fost chemat pe neașteptate, ceea ce l-a determinat să aibă acea atitudine de neascultare. Un alt motiv a fost acela că Sfântul dorea viață pusnicească ceea ce nu se potrivea cu slujirea preoțească, el fiind îndrăgostit de frumusețea sihăstriei.“Eram întrăgostit dintru început de singurătate, cum nu știu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în vremea primejdiilor mari și cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pusnicie. Gustasem chiar ceva din viața pusnicească. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuți mi-a aprins și mai mult dorul de sihăstrie.” Un al treilea motiv al fugii sale a fost frica și rușinea de a se alătura unora care au făcut din preoție o meserie ca oricare alta sau o sursă de câștig. Astfel deplânge decadența morală a unora dintre clericii printre care nu vrea să se numere, fapt ce-l și determină, pe lângă multe altele, să fugă de preoție. El zice: „Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care cu nimic mai buni decât gloata − mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, și cu sufletele necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sf. Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri.” Acești preoți nu sunt conștienți de faptul că odată cu „trecerea timpului și cu creșterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori”.

V.3 Pregatirea spirituala a preotului

Sfântul Grigorie de Nazianz propune modelul personal înainte de a începe sa propovaduim cuvântul Domnului spunând: trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții. Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, falsele religii, stresul și patimile biciuiesc trupul umanității, într-o societate aflată într-o profundă suferință și care nu ne poate lăsa indiferenți, preotul, ca unul luat dintre oameni și rânduit pentru oameni, are un rol covârșitor, și anume acela de a se jertfi și de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba fața lumii. El are sarcina și misiunea să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor și să-l facă pe om părtaș fericirii celei de sus. Duhul Sfânt se sălășluiește în inimile noastre prin chemarea și participarea la Sfintele Taine unde toți creștinii devin membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor pentru ca „toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 40), devenind mlădițe vii ale aceluiași trup (Ioan 15, 1). Măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea este mijlocire între oameni și Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le face cunoscută voia Sa și a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă dintru cele de jos spre ceruri, cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut prin profet. A sfinți viața prin Sfintele Taine și a conduce pe calea mântuirii, a învăța pe credincioși cuvântul lui Dumnezeu sunt funcții fundamentale ale preoției sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat Însuși Mântuitorul în timpul activității Sale mesianice, slujiri ce se continuă până astăzi prin mijlocirea preoților slujitori care sunt organe văzute ale preoției Lui nevăzute. Învățătura pe care ei o comunică nu este a lor și prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor și harurile lor, ci ale lui Hristos. Preoția creștină este așadar încadrată în preoția veșnicului Arhiereu

Sfinții Părinți s-au remarcat în istorie ca exemple vii, trăitori ai unei vieți de mare sfințenie, ca oameni ai căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători împotriva ereziilor și ca mari apărători ai Biserici, ca mari fondatori de obști monahale și ca deosebiți apărători și sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât trupește cât și sufletește. Activitatea lor a vizat în mare măsură și slujirea preoțească pe care au prezentat-o, ridicând-o la înalte culmi, în scris și în faptă, slujire pe care s-au învrednicit a o purta până la jerfelnicie și dincolo de aceasta, conștienți fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat să o poarte pe umeri. Nu mi se pare un lucru din cele mai ușoare să vorbești încă și despre altele câte s-au filosofat în Scriptură: despre facerea cea dintâi a omului, despre replăsmuirea sa din urmă, despre simboluri și adevar, despre legăminte, despre întâia și a doua venire a lui Hristos, despre Întruparea Lui, despre patimile Lui, despre moartea Lui, despre Înviere, despre sfâr;itul lumii, despre Judecată, despre răsplătirea celor buni și pedepsirea celor răi și, în sfârșit, despre învățătura cea mai înaltă, anume despre toate câte trebuie să cugetăm despre începătoarea și fericita Treime. Astfel Sfântul nu neglijează nici taina de a vorbi despre Dumnezeu, căciacest lucru nu se poate face oriunde și in orice împrejurare lumească:"Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi.”(Matei 7, 6) Sublimitatea preoției precum și sentimentul nevredniciei ce-i pătrundea pe Sfinții Părinți i-a determinat pe aceștia să lase moștenire posterității neprețuite lucrări, tratate, scrieri care caută să pună în atenția cititorilor, atât mireni cât și clerici, minunata și nespusa slujire sacerdotală, slujire pe care mereu au comparat-o cu slujirea îngerească. Astfel, Sf. Efrem exclamă: „Ce să spun sau ce să laud? Darul treptei preoțești depășește cuvântul”, iar Sf. Vasile cel Mare vedea preoția ca pe o slujire îngerească, îndemnând pe preoți să fie responsabili și conștienți de lucrarea lor, știind că nu au fost chemați la o slujire pământească, ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească, ci una îngerească.

V. 3.A Calitățile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz

Sfântul Grigore evidențiază calitățile necesare preotului, oferind ca model de preoție deplină pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului după Sfântului Părinte o constituie curăția sufletească și sfințenia vieții sale, deoarece el trebuie să fie un adevărat model și o pildă vie pentru păstoriții săi, iar sfințenia este o însușire absolut necesară slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de alamă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viață și orice treburi ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ”. În viziunea sa, preoția este trăire în har, din har și pentru har; ea este o sfințenie progresivă a întregii ființe a preotului atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât și prin influența pe care o exercită asupra lui neîncetata împărtășire a harului pe care el o face credincioșilor prin Sfintele Taine. Preoții trebuie să fie pilde și modele de virtute pentru că omul poate cădea în păcat foarte ușor și cu atât mai mult atunci când observă acel păcat la păstorul lor. Dar nu același lucru se întâmplă și cu virtuțile deoarece „dobândirea virtuții este grea și anevoioasă, chiar când sunt mulți cei care ne îndeamnă și ne atrag”, pentru că „virtutea se prinde greu de om, ca și focul de lemne ude”.Un adevărat slujitor al altarului trebuie să săvârșească binele în mod constant, și fără să se mândrească și să facă totdeauna din binele săvârșit treaptă pentru pașii următori. De asemenea preotul trebuie să cunoască sufletul omenesc, să fie bun psiholog aceasta pentru că trebuie să atragă pe credincioși pe calea virtuților cu dragoste, răbdare și nădejde. Referindu-se la munca preotului, Sfântul Grigorie o aseamănă cu aceea a unui om care „ar încerca să conducă și să îmblânzească o fiară cu multe fețe și cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare și mai mari și mai mici și mai domestice și mai sălbatice”. Biserica fiind alcătuită din oameni ce gândesc, se comportă și sunt din fire diferiți, preotul trebuie să știe să lucreze cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu și unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar și multiform și variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt folositor și destoinic tuturor. El vede preoția mai grea și mai de preț decât medicina, căci dacă medicina este știința vindecării trupurilor, preoția este „tiința vindecării sufletelor. Omul este dihotomic, alcătuit din trup, care este din pământ și din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre trup separat de suflet, dar nici despre suflet separat de trup. Medicina se ocupă cu trupul,, pe când preoția se ocupă cu sufletul, care este nobil și superior trupului. Ea „urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păstreze chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 26), iar dacă l-a pierdut, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi, scopul cel mai de seamă este să-l facă pe om dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus”. O altă calitate esențială care se cere preotului este tactul pastoral pentru că „nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici aceleași porniri. Bărbații unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogații altele; cei veseli unele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei sănătoși altele”. De asemenea, există numeroase diferențe și în ceea ce privește viața sau starea socială și civilă. Sfântul Grigorie face și câteva referiri la predică, aceasta fiind una dintre îndatoririle de căpetenie ale preotului pentru că „nu este un lucru ușor să chivernisești cu judecată adevărul dogmelor, să vorbești despre toate câte s-au filosofat în Scriptură, despre lume și lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale”. Predica trebuie să fie fundamentată pe Sfânta Scriptură și pe scrierile Sfinților Părinți, să fie adâncă, pătrunzătoare, capabilă să schimbe în bine starea duhovnicească a sufletelor, iar vorbirea preotului, ca și prezența lui, trebuie să aducă pace și să îndemne spre fapte bune. .“Este vrednic de harul preoției cel care a luat crucea lui Hristos și s-a hotărât să-I urmeze Lui până la capăt”Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi, Zaharia,),

Sfântul Grigorie arată cum trebuie împlinită slujirea preoțească, aceste pilde evidențiind măreția preoției, dar și responsabilitatea preotului. „Cu aceste gânduri trăiesc ziua și noaptea. Acestea îmi topesc măduva, acestea îmi macină trupul și nu mă lasă să fiu îndrăzneț și să privesc în sus. Acestea îmi smeresc sufletul, îmi îngenungheză mintea, îmi pune lanț limbii și mă fac să nu mă gândesc la preoție, nici să îndrept și să ocârmuiesc pe alții, lucru mare și covârșitor, ci să pot scăpa de urgia cea viitoare și să pot să-mi scutur puțin rugina păcatului”. Concluzionând, Sfântul Grigore spune că este compatibil și vrednic de harul preoției cel căruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite (Ps. 11, 6), cel care a contemplat frumusețea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8), cel care a pătruns vistieriile duhovnicești și a urcat pe treapta contemplației, cel ce s-a unit cu Însuși Cuvântul și s-a împărtășit cu El, cel ce a luat crucea lui Hristos și vrea să-I urmeze Lui până la capăt. Simpla dorință de a te uni cu Hristos nu este suficientă, ci ea trebuie sprijinită de o pregătire specială, credinciosul fiind în permanență asistat de către preotul duhovnic care trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să stăpânească „știința vindecării sufletelor, să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; sa-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu căci nu l-a pierdut, […] urmărind să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”. Ne temem când citim tratatele privind slujirea preoțească, de faptul că Sfinții Părinți ar dori parcă să ne descurajeze în fața unei atât de înfricoșătoare realități a sacerdoțiului, în fața responsabilității pe care o implică această slujire. Însă Sfinții Părinți se îngrijesc și de inima păstorului pe care o doresc învăluită în dragoste față de Dumnezeu și față de oameni asemeni modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită spre orice lucru bun, o doresc pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în fața oricăror ispite ce i-ar veni din afară sau de la diavolul. Acest mesaj este firul roșu al tuturor tratatelor despre preoție, absolut fiecare capitol fiind o etapă în pregătirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte.

VI. Canoane ale Sfinților Părinți referitoare la Taina Preoției

Despre preoție s-a scris și s-a vorbit mult. Au scris și au vorbit și sfinți și teologi. S-a scris cu drag și cu dorința de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujitorii preoției, pe preoți. Dar oricât s-ar scrie despre preoție și oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Sfânta Taină a Preoției se împărtășește așadar unor bărbați anume pregătiți pentru a o primi cu vrednicie. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinții apostoli și i-a învățat. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie și de a săvârși fapte minunate. Adresându-se lor, a așezat Taina Preoției prin cuvintele: „ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute ” (Ioan XX, 21 – 23).

Sfinții apostoli, au săvârșit Sfânta Taină a Preoției prin punerea mâinilor, adică: „ hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră ” (Fapte 20, 28).

ASCULTAREA CLERULUI DE EPISCOPI (Canonul 39 Apostolic )

„Presbiterii și diaconii să nu săvârșească nimic ( important, cum ar fi sfințiri ) fără încuviințarea episcopului, căci acesta este cel căruia i s-a încredințat poporul Domnului și acela de la care se va cere socoteală pentru sufletele lor ”.

Este foarte importantă ascultarea față de cel care ți-a dăruit aceasta dumnezeiască putere, de aceeea i se cuvine respect episcopului, păstorului ce și-a pus mâna pe capul candidatului la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

HIROTONIA:

Săvârșirea hirotoniei în orice grad este de competența exclusivă a episcopului și el nu o poate delega decât celui care ar avea aceeași calitate harică, adică altui episcop și nicidecum vreunui presbiter ( Constituțiile Apostolice 3, 11 ), pe când hirotesia în orice grad poate fi săvârșită prin delegație din partea episcopului și de către preoți, lucru ce nu se practică decât în cadrul mănăstirilor, unde stareții acestora, dacă sunt cel puțin ieromonahi pot hirotesi citeți și chiar ipodiaconi pentru mănăstirile lor ( Canonul 14, VII Ecumenic )

VI.1. Impedimente la hirotonie

Canonul 17 Apostolic: „Cel care s-a legat cu două căsătorii după Botez sau care a luat concubină, nu poate să fie episcop sau preot sau diacon, sau peste orice altceva din rândul clerului ”.

Canonul 18 Apostolic: „ Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată, sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă, nu poate să fie episcop, preot sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului ”.

Canonul 19 Apostolic: „ Cel ce a luat în căsătorie două surori, sau o nepoată de soră sau de frate, nu poate să fie cleric ”.

Canonul 22 Apostolic: „ Cel ce s-a castrat pe sine, să nu se facă cleric fiindcă ucigaș de sine este și vrăjmaș al zidirii lui Dumnezeu ”.

Este bine știut că cel care nu își poate ocârmui prorpia familie, nu se poate ingriji nici de un număr mai mare de oameni, de păstorirea creștinilor din parohie. Dacă preotul este o persoană smerită și un bun creștin, la fel trebuie sa fie și familia sa, sau altfel tot lucrul bun al preotului este zădărnicit de exemplul rău al soției.

Canonul 2 al Sinodului I Ecumenic: „ Deoarece multe s-au făcut împotriva canonului bisericesc, fie din nevoie, fie în alt chip la stăruința oamenilor încât, oamenii abia veniți de la viața păgânească la credință și care în scurtă vreme au fost catehizați, se aduc îndată la baia spirituală, și deodată cu botezarea se înaintează la episcopat sau la preoție, s-a socotit că este bine, ca de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă; pentru că îi trebuie timp de multă ispitire celui care se catehizează și după Botez. Iar dacă cu trecerea vremii, s-ar afla vreo păcătuire sufletească cu privire la o persoană, și s-ar dovedi de către doi sau trei martori, unul ca acela să înceteze din cler. Iar cel ce ar proceda împotriva acestora, acela se va primejdui în privința apartenenței lui la cler, ca unul care a cutezat împotriva marelui sinod ”. Canonul dă expresie legală unor recomandări pe care Sfântul Apostol Pavel le-a făcut în Epistola I către Timotei, spunând că „ episcopul să nu fie botezat de curând ” poruncindu-i chiar lui Timotei astfel: „ Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ți pui ” (I Timotei 5, 22 )

VI.2.Vârsta canonică pentru căsătorie

Canonul 14 Trulan: „ Canonul sfinților și de Dumnezeu purtătorilor părinților noștri să aibă tărie și în aceea, ca să nu se hirotonească preot înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu totul vrednic, ci să aștepte. Căci Iisus Hristos Domnul S-a botezat în al treizecilea an și a început să învețe; așișderea nici diacon înainte de douăzeci și cinci de ani, sau diaconiță înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească, hirotesească ”. După cum se vede, canonul confirmă hotărârile unor sinoade anterioare, prin care se stabilește că preoții nu pot fi hirotoniți decât de la vârsta de 30 de ani ( Canonul 11 Neocezarea ), iar diaconițele de la vârsta de 40 de ani ( Canonul 15, Sinodul IV Ecumenic ). Pentru diaconi se fixează vârsta de 25 de ani. Vârsta canonică a episcopilor a suferit în timp unele modificări, și anume: potrivit Constituțiilor Apostolice ( 2, 1 ) această vârstă se fixează la 50 de ani, apoi în mod practic a fost redusă, stabilindu-se mai târziu la 35 de ani printr-o Novelă a Împăratului Justinian din anul 546 ( Nuvele 123, 1 ), apoi la 30 de ani, printr-o altă Nuvelă a aceluiași împărat din anul 564 ( Nuvela 137, 2 ).

VI.3.Viața morală și socială a clericului

Sfântul Ioan Hrisostom numește familia „Casa lui Dumnezeu” aplicându-i cuvântul Scripturii asupra prezenței Mântuitorului: „Eu sunt în mijlocul lor” ( Matei 18, 20). „Cine sunt cei doi sau trei, adunați în numele lui Hristos în mijlocul cărora stă Domnul? Oare nu este bărbatul și femeia uniți de Dumnezeu?” (Stromate 3, 10, 68). Starea căsătoriei este înălțată de Mântuitorul la nivel de Taină Sfântă, iar Apostolul Pavel confirmă această viziune creștină asupra căsătoriei comparând-o cu cea mai puternică legătură, cea dintre Hristos și Biserică. (Efeseni V). Prin urmare natura familiei creștine este cea eclezială drept care Sfântul Apostol Pavel o și numește „Biserica din casă” (Romani 16,5).

Așadar preotul trebuie:

Să se căsătorească cu o fecioară cu care să trăiască în armonie nealungând-o nici chiar pe motiv de evlavie: „ Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată, sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă, nu poate să fie episcop, preot sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului.” (Canonul 18 Apostolic) și „Episcopul sau preotul sau diaconul să nu-și alunge pe soția sa pe motiv de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; și stăruind să se caterisească”. ( Canonul 5, Apostolic )

În casa preotului nu trebuie să locuiască femei care dau de bănuit , adică femei care nu se găseau în legătură conjugală cu clericii ci trăiau fără titlu legal în casa lor. Astfel canonul 3 al Sinodului I Ecumenic spune: „Marele sinod a oprit cu desăvârșire, fie episcopului, fie preotului, fie diaconului, fie oricui dintre cei ce sunt în cler, să lise îngăduie a avea femeie împreună locuitoare -feminae subintroductae- afară de mamă, sau soră, sau mătușă, sau numai astfel de persoane cu privire la care a fugit toată bănuiala”. Preotul nu trebuie să se îndeletnicească cu treburi incompatibile cu starea clericală, adică nu trebuie să-l preocupe dorința de câștig rușinos sau să-l macine iubirea de argint. ( Canonul 3 al Sinodului IV Ecumenic ).

În societate, în parohia sa, mai ales, preotul trebuie să fie un model viu de urmat, să închipuie pe Mântuitorul Hristos prin smerenie și bunătate pentru ca nimeni nu este chemat la Hristos altfel decât prin mijloacele pe care le folosește El Însuși pentru ai chema pe oameni la mântuire, și nimeni nu este mântuit prin alte mijloace decât cele cu care El a înzestrat Biserica Sa. Iar între acele mijloace nu se află constrângerea prin amenințări și bătaie, cearta și vorbirea urâtă. Astfel Părinții Sinodului Apostolic prin canonul 27 hotărăsc: „ Poruncim să se caterisească, episcopul sau preotul sau diaconul care ar bate pe credincioșii care păcătuiesc, ori pe necredincioșii care au săvârșit nedreptate și care prin astfel de lucruri voiesc să-i înfricoșeze, pentru că Domnul nicăieri nu ne-a învățat pe noi aceasta, ci dimpotrivă, El fiind lovit nu a dat lovitura înapoi, fiind ocărât, nu răspunde prin ocară și pătimind nu amenință ( I Petru 2, 23)”

VI.4. Actualitatea Sfintelor Canoane

Biserica Ortodoxă Română se organizează și se conduce potrivit misiunii sale, primite în mod special de la Mântuitorul Hristos, de la Sfinții Apostoli și de la urmașii acestora – episcopatul – de-a lungul secolelor și până astăzi. Potrivit unui calcul simplu, descoperim că Biserica Ortodoxă a Răsăritului are în Codul ei oficial un număr de 667 de canoane. Acestea sunt: Canoanele Apostolice, Canoanele Sinoadelor Ecumenice, Canoanele sinoadelor locale și Canoanele a 13 Sfinți Părinți.

Pentru ca aplicarea Sfintelor Canoane să fie uniformă în Biserica Ortodoxă Română, s-a alcătuit un Regulament pentru buna conduită a clerului în genere. S-a publicat iarăși de Chiru C. Costescu, împreună cu iconomul stavrofor Eugeniu Bărbulescu, în Colecțiunea de legiuiri bisericești și școlare adnotate, vol. III: Legi, Regulamente, Canoanele fiind date de către Sfinții Apostoli și de către Sfinții Părinți în cadrul Sinoadelor ele sunt insuflate de Duhul Sfânt drept far spre viața cea veșnică prin marea cea învolburată a acestei vieți. Deși a trecut mult timp de la proclamarea lor, se pare ca sunt in timpurile noastre mai actuale decât oricând.

VII. Concluzii

Preotul, în concepția Sf. Trei Ierarhi este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi, fiind susținut de puterea exemplului personal. Marii Ierarhi au criticat aspru tot ceea ce contravenea acestei atitudini, nedreptățile și necinstea și au predicat dragostea, pacea, slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Pe drumul pe care ei așează preoția sunt chemați să meargă toți cei ce o îmbrățișează. Ei s-au implicat în toate aspectele vieții sociale și aflăm de la Sf. Ioan Hrisostom că, în sarcina episcopatului cădea ajutorarea văduvelor, găzduirea străinilor, ajutorarea fetelor orfane sărace, îngrijirea bolnavilor, vizitarea enoriașilor, judecata bisericească și altele ca acestea. Nu de puține ori interveneau pentru înlăturarea efectelor distrugătoare ale stihiilor naturii: secetă, grindină, inundații, cutremure sau luptau pentru înlăturarea foamei. Nedreptățile sociale stârneau în sufletele lor revolta, fapt care îl făceau să le înfiereze cu fiecare ocazie. Din perspectiva aceasta, preotul era văzut de Sf. Trei Ierarhi ca doctor de suflete, care trebuie “să facă tot ce-i stă în putință spre a preveni pe cele sănătoase, a vindeca pe cele bolnave și a smulge din ghearele morții pe cele în agonie”. Ei stăruiau pe lângă autorități pentru ușurarea impozitelor nefericiților cetățeni storși de sărăcie și nenorociri, sancționau pe împărați cu penitență publică pentru crime comise împotriva poporului, creștinau pe barbari, răscumpărau prizonieri, dar mai mult, nu pregetau nici un gest pentru unitatea Bisericii: demisionau sau se lăsau trimiși în exiluri. Acesta era cu adevărat chipul preotului în viziunea Marilor Părinți ai Bisericii din veacul al IV-lea.

Se vede bine că îndemnurile lor disciplinar-moralizatoare adresate în primul rând slujitorilor Bisericii, nicidecum mai ai Bisericii decât ceilalți – diaconi, preoți, episcopi – porneau întâi de toate din chiar trăirea lor care ni se recomandă azi și nouă. Erau atunci, ca și astăzi, ca și până la sfârșitul veacurilor, situații față de care Marii Ierarhi au simțit impulsul de a lua atitudine, din dragoste întotdeauna și în scopul păstrării unității Bisericii pentru care au trăit. “Frumusețea lor a fost virtutea, mărimea lor a fost Teologia, mersul lor a fost înaintarea continuă, care prin urcări treptate i-a urcat până la Dumnezeu, iar puterea lor a constat în semănarea și împrăștierea învățăturii”.

Ei ne dau modelul, dar de noi depinde acum cum ni-l vom însuși și cum vom ști să observăm și să învățăm a nu repeta greșelile trecutului. Dar aceasta vine după înțelegerea faptului că îndemnurile lor, devenite norme cu caracter disciplinar-moralizator, mai ales cu privire la preoție, sunt extrem de actuale, iar Sfinții Trei Ierarhi sunt pentru noi reper. Așadar nu suntem lipsiți de repere, ci doar le ignorăm. Este datoria noastră să nu repetăm din greșelile trecutului și să veghem, ierarhi și dascăli, asupra moralității castei pe care o formăm sau o păstorim, pentru că, așa cum spuneam, nu mai există – pentru noi oamenii Bisericii – circumsatnțe atenuante, ci doar responsabilități. Dar responsabilitatea vine din dragoste, din înțelegerea celuilalt, așa după cum „Sfinții Părinți au iubit Biserica și pe oameni până la totala lepădare, -spunea un dascăl al nostru – au renunțat la averi, la glorie, la sănătate și la viața lor de dragul turmei iubite. Iată un stil duhovnicesc vrednic de imitat. Înapoi la Părinți ! Dar nu numai cu vorba, ci și cu viața noastră !”.

BIBLIOGRAFIE

Sfânul Ioan Gură de Aur, Sfântul Frigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Sfântul Grigorie de Nazianz, Tratatul despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9-10, 1949

Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1972

Prof. Dr. Iorgu Ivan, Opera canonică a Sf. Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii, în vol. „Sf. Vasile cel Mare”, editura IBMBOR, 1980,

Prof. Dr. Iorgu Ivan, actualitatea gândirii Sf. Trei Ierarhi despre preoție, “ST”, 1-2, 1984,

Drd. Irineu Pop, Învățături morale și sociale în opera Sf. Părinți, Editura Sofia, 2004,

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1970

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului , Crisanei și Maramureșului ,Preotul în Biserică , în lume, acasă , Tiparul Tipografiei eparhiale, Sibiu, 1996

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Tratatul despre preoție, Editura Sofia, București 2004

Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (E.I.B.M.B.O.R.), București 1996

Pr. Prof. Ioan Buga, Pastorala, încercări de psihologie pimenica, Editura International Scorpion, București, 1992

Dr. Adrian. Manolache, Sfânta Taină a Hirotoniei în Glasul Bisericii”, S.T. nr. 3 – 5, 1981

Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf.Apostol Pavel, revista Ortodoxia, nr. 2, 1979

Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, Atletul lui Hristos, Ed. Deisis, Sibiu, 2004

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, volumul I, Ed. Egumenița, București, 2008

Sfântul Ioan Gură de Aur , Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P.S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005

Sfântul Ioan Gură de Aur ,Omilii la Matei, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, PSB, vol. 23

Magistrand Costantin Ioan, Idei dogmatice în cuvântările Sf. Ioan Hrisostom la Praznicele Împărătești, S.T. Nr 7-8, sep-oct 1965, Ed IBMBOR

Stelianos Papadopoulos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, București, 2003

Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9-10, 1949

Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1972,

Sf. Vasile cel Mare, Omilia XIII la Geneză II, Părinți și Scriitori Bisericești, volumul 17, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi,”, 10, 1956

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1970,

Sf. Vasile cel Mare, Părinți și Scriitori Bisericești, Reguli Morale, volumul 18, București, Ed. I.B.M.B.O.R., 2004 ;

Învățătură a Marelui Vasilie către preot, în “Catihisis sau Învățătura pe scurt despre hristianitate”, tipărit cu binecuvântarea IPS Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, ediția a IV-a, Iași, 1838,

Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huși, 1931,

Sfântul Grigorie Teologul, Taina m-a uns ,Ed. Herald, Iași, 2004,

Pr. Dumitru Fecioru, Cuvânt înainte la Despre preoție,, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005,

Pidalion, Sau cârma corabiei întelese a Sobornicestii și Apostolicestii Biserici a Ortodocșilor. Adică toate Sfintele Canoane, a Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale și a Sfintilor Parinți , Tiparitaăprin sârguința și cheltuiala Prea Cuviosului Arhimandrit și Staretțal Sfintelor Mănastiri Neamțul și Secul, Chir Neonil, 1884 ;

Pr.Gh Tilea, Familia creștină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Eparhială Curtea de Arges, 1947,

Pr. prof. dr. Alexandru I. Stan, Canoane, Statute, Decizii, Jurisprudențe, București, Tipografia Lupta, București, 1931,

BIBLIOGRAFIE

Sfânul Ioan Gură de Aur, Sfântul Frigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Sfântul Grigorie de Nazianz, Tratatul despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9-10, 1949

Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1972

Prof. Dr. Iorgu Ivan, Opera canonică a Sf. Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii, în vol. „Sf. Vasile cel Mare”, editura IBMBOR, 1980,

Prof. Dr. Iorgu Ivan, actualitatea gândirii Sf. Trei Ierarhi despre preoție, “ST”, 1-2, 1984,

Drd. Irineu Pop, Învățături morale și sociale în opera Sf. Părinți, Editura Sofia, 2004,

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1970

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului , Crisanei și Maramureșului ,Preotul în Biserică , în lume, acasă , Tiparul Tipografiei eparhiale, Sibiu, 1996

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Tratatul despre preoție, Editura Sofia, București 2004

Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (E.I.B.M.B.O.R.), București 1996

Pr. Prof. Ioan Buga, Pastorala, încercări de psihologie pimenica, Editura International Scorpion, București, 1992

Dr. Adrian. Manolache, Sfânta Taină a Hirotoniei în Glasul Bisericii”, S.T. nr. 3 – 5, 1981

Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf.Apostol Pavel, revista Ortodoxia, nr. 2, 1979

Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, Atletul lui Hristos, Ed. Deisis, Sibiu, 2004

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, volumul I, Ed. Egumenița, București, 2008

Sfântul Ioan Gură de Aur , Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P.S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005

Sfântul Ioan Gură de Aur ,Omilii la Matei, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, PSB, vol. 23

Magistrand Costantin Ioan, Idei dogmatice în cuvântările Sf. Ioan Hrisostom la Praznicele Împărătești, S.T. Nr 7-8, sep-oct 1965, Ed IBMBOR

Stelianos Papadopoulos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, București, 2003

Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9-10, 1949

Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1972,

Sf. Vasile cel Mare, Omilia XIII la Geneză II, Părinți și Scriitori Bisericești, volumul 17, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi,”, 10, 1956

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1970,

Sf. Vasile cel Mare, Părinți și Scriitori Bisericești, Reguli Morale, volumul 18, București, Ed. I.B.M.B.O.R., 2004 ;

Învățătură a Marelui Vasilie către preot, în “Catihisis sau Învățătura pe scurt despre hristianitate”, tipărit cu binecuvântarea IPS Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, ediția a IV-a, Iași, 1838,

Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huși, 1931,

Sfântul Grigorie Teologul, Taina m-a uns ,Ed. Herald, Iași, 2004,

Pr. Dumitru Fecioru, Cuvânt înainte la Despre preoție,, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005,

Pidalion, Sau cârma corabiei întelese a Sobornicestii și Apostolicestii Biserici a Ortodocșilor. Adică toate Sfintele Canoane, a Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale și a Sfintilor Parinți , Tiparitaăprin sârguința și cheltuiala Prea Cuviosului Arhimandrit și Staretțal Sfintelor Mănastiri Neamțul și Secul, Chir Neonil, 1884 ;

Pr.Gh Tilea, Familia creștină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Eparhială Curtea de Arges, 1947,

Pr. prof. dr. Alexandru I. Stan, Canoane, Statute, Decizii, Jurisprudențe, București, Tipografia Lupta, București, 1931,