Când oamenii pornesc la război, ei trec mai întâi la [602533]

1

2

Când oamenii pornesc la război, ei trec mai întâi la
fapte, pe care ar trebui să le facă după aceea; iar când situația
se înrăutățește pentru ei, atunci încep a discuta .

Thucydid es

ISBN 978-973-0-19254 -4

3
Gheorghe Văduva

ULTIMUL AMURG

EPILOG PE RUG

4 București
2015

„Les gros bataillons ont toujours raison“
Napoléon

5

CUPRINS

Argument ………………………….. ………………………….. ………………………. 7
Alianța este salvată! trăiască Alianța! ………………………….. ……… 26
Ziua a 5 -a, faza a doua ………………………….. ………………………….. ….. 50
Ziua a șaptea ………………………….. ………………………….. ……………… 62
Păcăleală de întâi aprilie?! ………………………….. ……………………… 75
Ziua a 13 -a ………………………….. ………………………….. …………………. 91
Bombe și lacrimi ………………………….. ………………………….. …………. 101
Ziua a 34 -a ………………………….. ………………………….. ………………… 111
Ziua a 35 -a ………………………….. ………………………….. ………………… 119
Căutări în umbre reci ………………………….. ………………………….. ….. 129
Ziua celor nouă poduri ………………………….. ………………………….. 139
A cincea decadă ………………………….. ………………………….. ………… 149
Așa a fost să fie ………………………….. ………………………….. ……….. 159
Ziua a 44 -a ………………………….. ………………………….. ………………. 172
Ziua de 9 mai 1999, la 54 de ani de la încheierea celui mai mare
război al lumii… ………………………….. ………………………….. ………… 181
Ziua a 48 -a ………………………….. ………………………….. ………………… 188
Jocu ri și interese ………………………….. ………………………….. ……….. 200
Două noi direcții de atac ………………………….. ………………………….. 212
Efecte… colaterale ………………………….. ………………………….. ……… 226
Ziua a 53 -a ………………………….. ………………………….. ………………… 234
Ziua a 54 -a ………………………….. ………………………….. ………………… 244
Ziua a 55 -a ………………………….. ………………………….. ………………… 254
Între bombe și negocieri ………………………….. ………………………….. . 265
Ziua a 58 -a ………………………….. ………………………….. ………………. 272
Ziua a 59 -a ………………………….. ………………………….. ………………. 283
Cea de a 60 -a zi ………………………….. ………………………….. ………. 292
Oul lui Columb! ………………………….. ………………………….. ………….. 297
De la 350 la 1004! ………………………….. ………………………….. ………. 301
Destabilizare „cibernetică“ ………………………….. ……………………… 309
Interese și interese ………………………….. ………………………….. ………. 318
741 raiduri aeriene! ………………………….. ………………………….. ……. 324
792 raiduri aeriene! ………………………….. ………………………….. ……. 330

6 93 de morți și 196 de răniți! ………………………….. ……………………… 336
Peste 30.000 de zboruri! ………………………….. ………………………… 339
Nou record: 772 ieșiri ………………………….. ………………………….. … 344
În miezul bătăliei pentru Europa ………………………….. ……………….. 349
143 bombe largate în Adriatica! ………………………….. ……………….. 358
Un triumf cu spini ………………………….. ………………………….. ……….. 365
Kissinger vede prin cortine ………………………….. ……………………. 370
Pe muchie de cuțit ………………………….. ………………………….. ………. 375
O sincopă ………………………….. ………………………….. …………………… 380
Sinergia „aerian -terestru“ ………………………….. ………………………. 383
A fost cre at un precedent ………………………….. ………………………….. 391
Ziua a 79 -a, ultima zi ………………………….. ………………………….. …… 396
Structura KFOR ………………………….. ………………………….. …………. 400
Unele concluzii în urma încheierii campaniei aeriene NATO ……. 405
Realități, evaluări, implicații ………………………….. …………………….. 434
„Iartă -i, Doamne, că nu știu ce fac!“ ………………………….. ……….. 442
Dreptul forței ………………………….. ………………………….. ……………… 476
Dictatura Democrației ………………………….. ………………………….. …. 492
Puterea Puterii ………………………….. ………………………….. …………… 518
În miezul cel mai fierbinte al evenimentelor ………………………….. .. 542
În loc de încheiere ………………………….. ………………………….. ………. 554
Anexa nr.1 Planul de pace acceptat de Belgrad ………………….. 558
Anexa nr. 2 Proiectul de Rezoluție a Consiliului de Securitate al
ONU privind Kosovo ………………………….. ………………………….. …… 561
Principiile generele G -8 ………………………….. ………………………….. . 566
Anexa nr. 3 Pact de sta bilitate pentru Europa de Sud -Est ……….. 567

7
ARGUMENT
Am reluat și revizuit un text dureros, pe care l -am scris cu 16
ani în urmă. Multe lucruri au trecut, multe s -au schimbat și s -au
reschimbat de atunci, multe războaie și bom bardamente s -au derulat
pe panoplia terestră, maritimă, aeriană, cosmică și cibernetică a
zeului Marte, și el modernizat și sofiticat, ca noi toți, dar de fapt,
nimic nu s -a schimbat. Oamenii sunt aceiași, cu șpăngile lor de
cuvinte, cu mașinile lor de foc , de tocat timpul, de mințit viața și de
ars pe rug sufletul. Totul pare un foc, totul pare un rug. În cuvintele
de atunci, revăzute azi, toate cele care au fost, deși sunt și acum cam
tot la fel, mi se par învălu ite în rumoarea unui apus, a ultimu lui
apus… Și nu ști u precis ce va mai fi mâine…

Războiul din Iugoslavia nu a fost singurul, nu a fost izolat și
nu poate fi apreciat doar ca un accident. Lumea întreagă este
zguduită de conflicte de tot felul, unele care se văd, altele care nu se
văd. Pe noi, oame nii obișnuiți , ne interesează, din păcate, doar cele
care se văd. Pentru că sunt… spectaculoase, pentru că scot lumea din
plictisuri și monotonii de tot felul, pentru că sunt cu împușcături,
bombardamente, răsturnări de situații, surprize. Și… destul de
numeroase. Numai în anul 1998, spre exemplu, după datele publicate
de un institut internațional din Stockholm (Suedia), au avut loc nu
mai puțin de 27 de conflicte (11 în Africa, 9 în Asia, 4 în Orientul
Apropiat, 2 în America Latină și 1 în Europa, cel din Kosovo).
În realitate, mult mai periculoase decât acestea, sunt războaiele
economice, cele financiare, cele… culturale și mai ales cele
informaționale și cele de imagine. Lumea se luptă îndeosebi… în
bani, în cuvinte, în imagini și în șpăngi electronice. Desigur, unii ar
putea să spună că toate acestea nu sunt războaie, ci relații
competiționale , mai exact, confruntări. Iar astfel de confruntări sunt
normale. Ele duc lumea înainte, stimulează competiția, pofta de
concurs și de câștig, calitatea. Așa o fi, dar victimele principale ale

8 acestor confruntări sunt masele de oameni, adică omul obișnuit, nu
cel căruia i -a pus norocul mâna în cap, nu aleșii, nu potentații, nu
privilegiații. El, omul obișnuit, le suportă pe toate, adesea fără să știe
și fără să fie întrebat.
În Grecia veche, democrația din vremea lui Pericle nu era și
pentru sclavi. În societatea modernă, democrația de tip occidental,
care este tot cea din vremea lui Pericle, este un fel de bomboană cu
care sunt ademeniți și păcăliți cei care mai cr ed în minuni. Și chiar
dacă dreptul la alegere devine, în societățile moderne, un drept al
fiecăruia, în realitate acesta nu este decât un drept nedrept, pentru că
alegerea este, de fapt, impusă, condusă, trecută prin furcile caudine
ale Fondului Monetar I nternațional, ale Băncii Mondiale, ale
intereselor marilor puteri ale lumii. Și poate că așa se consideră și se
acceptă că trebuie să fie. În fond, nimeni nu este singur, chiar dacă
fiecare este unic. Seneca spunea că trebuie să trăim în așa fel ca și
cum am trăi în văzul lumii. La urma urmei, valoarea supremă este
tocmai „văzul lumii“, adică adevărul lumii, adică realitatea lumii.
Dar, cum ne învață experiența veacurilor prin care am trecut, adesea,
ceea ce este important nu se arată ochilor, mai ales celo r care nu știu,
nu se pricep, nu sunt lăsați, nu pot sau nu vor să vadă.
În evenimentele din Iugoslavia, în secesiunile din Iugoslavia,
lumea a văzut doar ce i s -a spus să vadă. Și, întrucât n -a afectat -o pe
ea, a uitat chiar în ziua următoare cumplita tra gedie care s -a
declanșat în acest spațiu cu totul deosebit. Tragedie care, pentru ea, a
fost doar un spectacol.
Croația, Slovenia, Macedonia, Bosnia -Herțegovina… Toate au
fugit din spațiul iugoslav și s -au refugiat foarte rapid, chiar
precipitat, într-un alt spațiu. Poate într -un spațiu al lor, poate doar
într-o iluzie a iluziilor… Occidentul se unește în marea Europă, în
Europa europenilor (din care, în cele din urmă vor face parte și
aceste țări rebele la comunitate), pentru a alcătui un popor ma re și
unic – poporul Europei. Deși acest mare popor al Europei nu prea are
multe idealuri comune. Iar conceptul de Europă a euroregiunilor
arată, azi, la 16 ani de la bombardarea Iugoslaviei de către NATO,
cât de mult iubesc liderii europeni de azi, statel e milenare sau
multimilenare de pe continent. În acest timp, Balcanii de destramă…
…Regiunea Kosovo a fost considerată cea mai instabilă și cea
mai riscantă din spațiul Balcanilor, datorită poziției ei geografice și

9 modului în care s -au produs, se pr oduc, se cumulează și se dezvoltă
aici tensiunile. Suprafața acestui spațiu este doar de 10.887 kilometri
pătrați, iar populația număr a, după ultimele eva luări de prin anii care
au precedat ter ibilele bombardamente NATO asup ra Serbiei , 1,9
milioane locuito ri – etnici albanezi, în proporție de 90 la sută și sârbi,
în proporție de 10 la sută. Din totalul populației provinciei, 72 la sută
erau, la acea dată, de religie musulmană, 22 la sută ortodocși și 6 la
sută catolici.
Albanezii își au originea în iliri, p opulație care s -a aflat în
zona Balcanilor cu mult timp înaintea sârbilor.
Sârbii consideră însă Kosovo leagănul istoric al națiunii lor,
datorită în principal tragicei bătălii de la Kosovo Polje, din anul
1389, care a marcat sfârșitul inde pendenței sârbe față de Imperiul
otoman. Ei consideră de asemenea Kosovo ca vechi centru al
Imperiului medieval de Nemanja.
În regiune, de -a lungul anilor, s -a produs un dezechilibru
politic, econo mic și social, Kosovo fiind considerată cea mai
înapoiată regiune a spațiul ui iugoslav și ex -iugoslav. În anul 1960, au
avut loc manifestații ale albanezilor kosovari care au fost re primate
de guvernul de la Belgrad. Dar, ca urmare a acestora, în 1969,
Kosovo a primit statutul de provincie autonomă, apoi, potrivit
Constituției d in 1974 a Iugoslaviei, pe cel de regiune autonomă,
avându -și instituțiile sale proprii. Între 1970 și 1980, datorită
dificultăților economice și exploziei demo grafice (Kosovo era, chiar
în vremea izbucnirii conflictului care a creat unul dintre cele mai
complicate precedente în istoria finelui mileniului doi, regiunea cu
cea mai mare natalitate din Europa – 3 la sută), are loc o
recrudescență a tensiunilor, o parte din sârbii și din muntene grenii de
aici refugiindu -se în alte zone. Kosovo a fost și a rămas până la
război, dar și după aceea, cea mai săracă regiune a vechii Iugoslavii.
Situația din Kosovo are, în derularea ei, mai multe aspecte:

1. Starea de fapt

Unele popoare se leagă de un anumit loc, de o anumită
regiune. Își fac acolo mituri, își dure ază legende, își înalță credințe.
La fel sunt și sârbii. Ei consideră Kosovo ca fiind „eternul leagăn
sârbesc“ , așa cum rușii, spre exemplu, consideră că Rusia de azi se

10 trage, de fapt, din Rusie kieveană de la 1500 . În anul 1989, sârbii au
sărbătorit, sub acest auspiciu, 600 de ani de la bătălia de la Kosovo
Polje. Dar nu oricum, ci cu sentimentul că a venit vremea întoarcerii
la izvoare.
Albanezii au devenit, de -a lungul timpului, majorit ari și, de
aici, tendința – alimentată de clasa lor politică și exp rimată din ce în
ce mai tranșant – de a im pune în această provincie voința lor și a sluji
interesul „Albaniei Mari“. S -a creat astfel, de mulți ani, o stare de
fapt greu de menț inut în corsetele concepției naționaliste sâr bești.
Realitatea era alta decât c u 600 de ani în urmă. Or, chiar în perioada
dezagregării statului iugoslav, când patru repu blici din șase au
devenit țări inde pendente, Serbia a anulat statutul de „stat în stat“,
adică de provincii autonome pe care îl aveau, potrivit Constituției din
1974, Voivodina și Kosovo. Astfel, la 5 iuli e 1990, Serbia a dizolvat
parla mentul și guvernul din Kosovo, anulând practic statutul de
autonomie al p rovinciei (în fosta R.S.F. Iugo slavia au existat 6
republici și două regiuni autonome – Voivodina și Kosovo –,
provincii care aveau guvern, parlament și alte instituții ce le
confereau anumite prero gative la nivel federal). Acest lucru a fost
perceput ca o sfidare a dreptului popoarelor la autodeterminare și a
declanșat, bineîn țeles, o reacție extrem de complexă și de dură din
partea albanezilor din Kosovo (desigur, nu a întregii populații, care
era speriată de spectrul războiului , ci a cercurilor politice alba neze
kosovare ). Acestea au creat deja (încă din 1989) instituții paralele cu
cele ale statului sârb și cu c ele ale Iugoslaviei și au reactivat în
rândul etniei albaneze senti mentele și ideile autonomiste, separatiste,
în vederea unificării ulterioare, în același stat, a tuturor albanezilor și
realizarea „Albaniei Mari“. E ra o realitate de care trebui a să se ți nă
seama. Și nu s -a părea ținut. În septem brie 1991, în Kosovo, are loc
un refe rendum clandesti n. Potrivit surselor albane ze kosovare , 87 la
sută din populație s -a declar at pentru Republica Kosovo. În 1991 și
1997, în provincie, au lo c alegeri parlamentare și prezidențiale pentru
autopro clamata Republică Kosovo. Au fost aleși în parlament 130 de
membri, ia r preșe dinte a devenit Ibrahim Rugova, liderul „Alianței
Dem ocratice pentru Kosovo“, organi zație care înclina spre o
rezolvare pacifistă a tensiunilor. S ituația era totuși departe de a fi
unitară, dacă avem în vedere că, numai în această provincie, existau
15 partide po litice ale albanezilor, înregis trate oficial.

11 În timp ce sârbii consideră Kosovo și Metohia ca o zonă de
importanță strategică pentrtu Ser bia, în Kosovo a fost cr eată, în 1997,
cu ajutorul diasporei alba neze (din unele date rezultă că și cu ajutorul
unor servicii secrete occidentale, în special germane, dar nu numai),
Armata de Eliberare din Kosovo (AEK sau UCK), care urma să
impună prin for ță statutul de repu blică independentă hotărât de liderii
populației albaneze pentru Kosovo, în sensul în care armata
generalului Mladici a impus cre area, în cadrul Bosniei -Herțegovi na,
a Rep ublicii Srspka. Conducerea poli tică a AEK a fost asigurată de
Adem Demaci , președintele Partidului Parla mentar din Kosovo, și de
Bujar Bukoshi, premierul autoproclamatei Republici Kosovo, care se
afla în exil în Germania. La data de 22 septembrie 1998, Adem
Demaci a demisionat.
Strategia impunerii prin forță a secesiuni i, la vremea aceea,
cum se știe, eșuase. AEK, organizată pe principiul unităților de
partizani (celule de 3 -7 luptă tori reunite în grupe mobile, formate, la
rândul lor, din câte tre i celule) a urmărit, prin acțiu nile întreprinse,
crearea unui fapt împlinit , cu conv ingerea că va fi acceptat de
comu nitatea internațională, care va impune Iugoslaviei o nouă
secesiune. Scena riul era asemănător celui al acțiunilor armatei
generalului Mladici în Bosnia, numai că situația nu era aceeași.
Armata generalului Mladici se des prinsese din armata Iugoslaviei și
dispunea de toate mijloacele (până la un punct, inclusiv de sprijinul
Serbiei) pentru a duce un război de durată împotriva musulmanilor
bosniaci (de fapt, a interesului unora dintre marile puteri) și a -l
câștiga. AEK, optând pentru acțiuni spe cifice partizanilor, nu avea,
practic, nici o șansă în fața forțelor speciale ale poliției sârbe care, în
plus, dispuneau de sprijiniul masiv și oportun al mijloacelor grele de
luptă ale Corpului 52 Armată, dislocat la Pristina. Acest corp
dispunea de Bri gada 125 Infanterie Moto, dislo cată la Kosovska
Mitrovica, Brigada 549 Infanterie Moto, dislocată, în sud, la Prizren,
Brigada 243 Mecanizată, la Urosevac, Brigada 15 Tancuri, la
Pristina, Brigada 52 Artilerie Mixtă, la Gnjilame, Regimentul 52
Artilerie Antiaeriană, la Pristina, și Batalionul 52 Poliție Militară.
Acest corp de armată făcea parte din Armata 3, dislocată la Niș (care
mai a vea și Corpul 21 A rmată , dislocat în aceeași garnizoană), era
cel mai bine pregătit din armata iugoslavă și dispunea de 12.000 de
oameni, 197 de tancuri, 184 de transportoare blindate și 388 sisteme

12 de artilerie. Exista, de asemenea, o brigadă de grăniceri cu patru
batalioane (fiecare cu trei companii a trei plutoane plus un pluton de
intervenție ra pidă, la fiecare batalion), dislocate la Pec, Djakovica,
Prizren și Urosevac. Se aflau, de asemenea, în zona Pristina,
Regimentul 83 Aviație de Vânătoare și Regimentul 311 Aviație de
Cercetare. Deci, acțiunile poliției sârbe și f orțelor de ordine
împotriva grupurilor AEK, cel puțin din punct de vedere formal,
păreau justi ficate.
AEK, organizație militară care a luat ființă în 1997 în zona
Drenica, număra, la înce putul acțiunilor, în jur de 10.000 de oameni
și 1000 de mercenari străini prove niți din Albania , Arabia Saudită,
Armenia, Afganistan, Croația etc. Din aceștia, 300 erau din Bosnia –
Herțegovina, repre zentând organizațiile fundamentalist -islamice
„Porumbeii Geamiei“, „Lebedele Negre“ și „Viespile Galbene“. De
aici se desprinde clar rolul axei musulmane , orizontul moral al
acestei armate, precum și modul ei de acțiune. Nu trebuie însă
neglijat faptul că o astfel de forță a fost constituită totuși destul de
rapid, conform imperativelor momentului. De unde rezultă pericolul
ca astfel de forțe să poată fi r ecrutate aproape spontan (sau în foarte
scurt timp), oricând și oriunde.
Tactica de luptă a unei astfel de armat e cuprinde atacuri prin
surprindere (asu pra coloanelor, punctelor de comandă, obiectivelor
impor tante), folosir ea ambuscadelor, hărțuirea neînt reruptă, minarea
localităților și punc telor obligatorii de trecere, blocarea
comunicațiilor, lupta în localități etc., cu alte cuvinte, războiul de
guerilă.
Or, astfel de acțiuni nu sunt agreate de comunitatea interna –
țională, întrucât produc numeroase v ictime și determină reacții
masive din partea forțe lor armate adverse, distrugeri mari și
instabilitate pe termen lung, dar nici nu sunt stopate în modul cel mai
categoric. Dimpotrivă, avându -se în vedere complexitatea situațiilor
în care apar astfel de ac țiuni, uneori, intervenția comunității
internaționale (în sprijinul populației afectate) le favorizează.
Mai mult, NATO, UE, UEO, ONU și celelalte organisme
internaționale nu încurajează acțiunile violente și cu atât mai puțin pe
cele de acest tip (dar nici nu au mijloace pentru a le stopa). Nu
încurajează nici secesiunile și modificarea frontierelor, ca să nu mai

13 vorbim de conflictele interetnice, dar nici nu fac nimic pentru a le
preveni.
Altfel spus, AEK, la vremea respectivă, cel puțin formal, nu a
găsit s usținerea opiniei publice interna ționale la care s -ar fi așteptat
(dar nici descurajarea care ar fi fost necesară pentru prevenirea
escaladării conflictului ), iar spr ijinul acordat de diaspora alba neză, de
mafia albaneză și de fundmentalismul islami c (dar nu numai) se
părea că n -ar fi fost nici sufi cient, nici oportun și nici destul de
eficient pentru a reuși contracararea ofensivei forțelor sârbe. Era,
desigur, o impresie.
În realitate, se pregătea cu totul altceva. Aceste acțiuni (atât
ale AEK , cât și ale poliției sârbe), pe fondul complex al situației
agravate, au creat premise pentru accentuarea periculoasă a
insta bilității la frontierele Iugoslaviei cu Albania și Macedonia și au
produs îngrijorare în zonă, atât în Bosnia -Herțe govina, unde e ra în
curs de aplicare acordul de la Dayton și unde situația era atunci
foarte fragilă, cât și în Bulgaria, Grecia și mai ales în Albania.

2. Realitatea nemijlocită

Populația provinciei a asistat, în ultimii ani, la mari schimbări
în zonă și a suferit nume roase presiuni, dezamăgiri, dar și speranțe:
a. Efectele schimbării, în 1989, când s -au sărbătorit 600 de ani
de la bătălia de la Kosovo Polje, a statutului provinciei din regiune
autonomă (1974 – 1989) în parte componentă a Serbiei au generat, pe
de o par te, nemulțumirea populației de etnie albaneză și îndeosebi a
oamenilor politici, care își asumă o anumită responsabilitate privind
soarta și destinul acesteia, și, pe de altă parte, o perspectivă sumbră
în ceea ce privește relațiile intercomunitare.
Situa ția creată a accentuat sentimentul de nesiguranță al
cetățeanului de etnie albaneză. În urma declanșării conflictului armat,
în jur de 300.000 de albanezi au părăsit Kosovo, 35.000 din aceștia
trecând frontiera în Albania. În același timp, s -a acutizat îns ă și
sentimentul de teamă și de nesiguranță al cetățeanului de etnie sârbă,
datorită tensionării relațiilor din interiorul provinciei și precedentelor
existente, percepției negative a poziției comunității internaționale și
îndeosebi a celei exprimată de Ge rmania, Marea Britanie și Statele

14 Unite ale Americii (considerată de sârbi ca antisârbă) și
perspectivelor de autonomizare sau de secesiune a provinciei.
b. Efectele degradării materiale și mai ales cele psihologice de
lungă durată ale războiului din sp ațiul ex -iugoslav și îndeosebi din
Bosnia -Herțegovina au fost numeroase. Ele includeau lipsuri
materiale, frica de moarte imprimată populației – indiferent cărei
etnii îi aparținea –, dezorganiza rea vieții sociale, a instituțiilor
publice, a economiei și t ransporturilor.
Speranța organizațiilor politice ale populației de naționalitate
albaneză de obținere a autonomiei depline și de unire ulterioară cu
Albania nu compen sa situația ca atare și nu era suficient de motivată
pentru a crea o ade ziune unanimă și a genera astfel o luptă până la
ultimul om pentru realizarea acestui obiectiv. În general, în pofida
respingerii dialogului de către conducerea AEK, exista totuși
tendința de a accepta (cel puțin, pe termen scurt) realitatea, de a
stimula dialogul, de a se găsi un compromis. Exista atunci. Dar
situația s -a agravat și, la momentul acela , conviețuirea a devenit
foarte îndoielnică , chiar imposibilă .
Teama populației sârbe din regiune de secesiunea provinciei
era și ea justificată de situația creată, de adversi tatea afirmată cu
prilejul confruntărilor, de intoleranța albaneză (și deopotrivă a celei
sârbe) și de sentimentul frustrării care devenea din ce în ce mai
adânc. Însă teama cea mai profundă a populației de etnie sârbă era
cea de exodul care ar urma secesi unii sau autonomizării provinciei
Kosovo. O teamă de care, în cele din urmă, n -au scăpat nici unii, nici
ceilalți.
Poziția inițială inflexibilă și categorică a autorităților de la
Belgrad de a nu ceda presiunilor reprezentanților etnicilor albanezi și
comunității interna ționale și de a continua să respingă orice soluție
de compromis a avut două fațete. Pe de o parte, a exprimat un drept
senti mental, emoțional la istorie (care, în aceste împrejurări,
reprezintă o tragedie a istoriei) și, pe de altă parte, a iritat până la
exasperare organismele internaționale (de fapt Occidentul și în
special SUA) care au deprins deja un anumit reflex negativ în ceea ce
privește judecarea atitudinii sârbe.
c. Efectele crizei din Albania și ale situației care a urmat au
fost și ele de luat în seamă în ceea ce privește evoluția tensi unilor din
Kosovo. Aceste eveni mente se legau unele de altele potrivit

15 principiului vaselor comu nicante. Instabi litatea din Albania, existența
în această țară a numeroase probleme, precum și a unor rețele ale
terorismului (Belgradul consideră Albania cel mai important centru
al terorismului european), mafiei, banditismului din zonele muntoase
au stimulat extremismul albanez din Kosovo, au creat și proliferat
speranța că, dintr -o situație confuză, gr eu de controlat de Iugoslavia
și chiar de comunitatea internațio nală, se puteau trage unele foloase
nu doar pentru etnia albaneză, ci chiar și pentru modul de viață
subterană din această zonă, în genul în care , în zaona Africii, anumite
cercuri din Angola sau din exteriorul acesteia au încurajat starea
confuză pentru a se crea condiții traficului ilegal de petrol și
diamante.
Situația confuză din Alba nia a contribuit și ea la accen tuarea
nesigu ranței omului de rând de naționalitate albaneză din Kosovo,
dar nu numai de aici, ci și din F.R.I. Macedonia. Și chiar dacă, din
cei 300.000 de refugiați etnici albanezi din Kosovo, 35.000 se aflau,
la acea dată, în Albania, realitatea este că albanezul nu se simțe a,
atunci, în siguranță nici în Kosovo, nici în Alb ania și nici în altă
parte în spațiul la care ne referim. De aceea, o mare parte din această
populație a luat drumul pribegiei și s -a refugiat în Germania sau în
Italia. Ajutorul Albaniei în această aventură a AEK n -a fost și nu
putea fi unul substanțial. Însăși Albania a trecut, în primăvara anului
1997, printr -o situație gravă în care pur și simplu armata acestei țări
s-a autodizolvat, a dispărut. În numai trei zile, spre exemplu, divizia
mecaniz ată de la Girocaster, s -a pulve rizat, a dispărut, ca și cum n-ar
fi fost. Cazarma comandam entului arăta ca o ruină medievală.
d. Confruntările dintre AEK și forțele de ordine sârbe au indus
în pro vincie starea de război cu tot cortegiul ei de consecințe și cu
nume roase crime. În legătură cu compor tamentul beligera nților
există câteva particularități rezultate atât din caracteris ticile foarte
complicate ale situației concrete , cât și din existența unui pre cedent.
În cadrul forțelor sârbe s -a manifestat, într -un fel, teama „judecății de
apoi“, adică pentru crime de r ăzboi de către tribunalul de la Haga, iar
în AEK – complexul terorismului. După toate datele, luptele au fost,
în acea perioadă, punctiforme, populația fiind afectată numai de
tragerile de artilerie și, eventual, de efectele ind use ale acțiunilor prin
surprindere ale beligeranților sau de cruzimea unor persoane,

16 inclusiv de etnie albaneză. Aceștia din urmă îi pedepseau pe
albanezii colaboraționiști de regulă cu moartea.

3. Presiunile regionale

În ace l sfârșit al mileniu lui doi , în urma războ aielor de
secesiune din spațiul ex -iugoslav, cerința rezolvării tensiunilor din
regiu nile locuite de minorități a de venit prioritară. Marea masă a
sârbilor percepeau revendicările minorităților ca pe o etapă ostilă și
violent ă spre secesi unea zo nelor în care acestea sun t majo ritare, spre
distru gerea statului sârb sau pentru reducerea aces tuia în limite
teritoriale inaccep tabile. Secesiunea regiunii Kosovo, ca or icare alte
concesii făcute albane zilor de acolo, în viziun ea condu cerii de la
Belgra d, ar fi dus, automat, la reven dicări asemănătoare pentru
maghiarii din Voivodina, unde sârbii reprezintă majoritatea
populației de acolo și maghiarii 22 la sută (dar, procentajele sunt,
probabil, altele, întrucât, în ultimii ci nci ani, au plecat nume roși
unguri și croați și au sos it în jur de 300.000 de sârbi refugiați din
Croația și Bosnia) și în Sandjak, unde 50 la sută din populație o
reprezintă musulmanii. Se aprecia că regiunea Sandjak ar fi fost
posibil să urmeze „modelul kosovar“, în timp ce maghiarii din
Voivodina doreau do ar revenirea la vechiul statut din 1974 de
autonomie a regiunii și la o reprezentare a lor proporțională în
organis mele Serbiei și în cele ale Federației Iugoslave , compusă la
acea dată din Serbia și Muntenegru (strategia lor e ra cea a pașilor
mărunți, cel puțin până la obținerea unor poziții, a unor baze de
plecare sigure, de unde ar fi putut declanșa acțiunile următoare, mult
mai radicale).
În urma unui referen dum clandestin efectuat în 1991, în
Sandjak, 98 la sută din cei intervievați erau de acord cu u n statut de
autonomie teritorială și politică a provinciei. Regiunea Sandjak este
parte din Muntenegru și din Serbia, dar, în aceeași măsură, face parte
și din triunghiul musulman Kosovo, Albania, Bosnia. Din punct de
vedere strategic, regiunea are o foart e mare importanță, reprezentând
ieșirea Sebiei la Adriatica.
Zona Kosovo a fost considerată cea mai instabilă regiune din
Balcani, iar cei 160.000 de refugiați albanezi kosovari în Occident

17 întrețineau și accen tuau, prin poziția lor – chiar dacă nu la toți era
extremistă – și mai mult acest conflict.
În pofida diseminării lor teritoriale în zonă – în Macedonia,
Albania și Kosovo –, albanezii din regiune acționau, totuși, unitar ,
cel puțin pe câteva din obiec tivele lor strategice. În octombrie 1991,
a fost c reat Consiliul de Coordonare , având ca obiectiv corelarea
activității partidelor politice albaneze în țările și regiunile fostei
Iugoslavii și de precizat, de definit o poziție comună pentru
rezol varea favorabilă a problemei albaneze a Iugoslaviei. Deși
rezultatele n -au fost cele scontate, totuși, încercarea de unificare și de
reunificare a poziției albanezilor din zonă pentru realizarea acelorași
obiective a existat, exist a și mai târziu și ea p utea să constituie o
nouă bază de plecare în acțiunile lor vii toare.
Sârbii din zona Pristina, grupați în Mișcarea de Rezistență
Sârbă condusă de Mom cilo Trajkovic, se temeau de o cedare a
autorităților de la Belgrad și, în acest sens, de consecințele pe care le –
ar fi suportat etnia lor din Kosovo și din întreaga reg iune. De ce s -au
temut nu au scăpat.
În urma raportului prezentat la 05 octombrie 1998 de Kofi
Annan, secretarul general ONU, partidul democrat al sârbilor din
Republica Srpska și -a declarat solidaritatea cu reacția sârbă în fața
unei posibile intervenția a NATO, acordul de la Dayton fiind, în
acest caz, compromis. Era, desigur, un mod de a amenința, de a
descuraja o intervenție în forță a Alianței Nord -Atlantice. Care n -a
folosit însă la nimic.

4. Poziția comunității internaționale

În Germania , se aflau 250.000 de albanezi, dintre care 140.000
erau din Kosovo. De remarcat că jumătate din numărul total al
albanezilor trăiesc în Europa Occidentală. Toți albanezii din
Germania, spre exemplu, au cotizat cu 50 de mărci pe lună pentru
Kosovo, iar în timpul con flictului din primăvara anului 1998, această
taxă a ajuns la 1000 de mărci, fiind numită „impozit pe eliberare“ (în
cele din urmă, s -a fixat la un procentaj din venitul fiecăruia).
Asociația Democratică a Albanezilor din Germania, cu sediul în
apropiere de Bonn, la Siegburg, a strâns 7 milioane de mărci în
fondul de ajutorare denumit „Te cheamă țara“. Aici, la Neu Ulm, se

18 afla Bujar Bukoshi, care vorbește perfect germana, precum și alți
conducători ai albanezilor din Kosovo. În general, albanezii din
German ia erau de acord cu poziția pacifistă a lui Ibrahim Rugova,
care părea dispus să accepte încetarea ostilităților și realizarea unui
dialog cu Belgradul. Tot aici se afla însă și Oficiul pentru Apărarea
Constituției condus de Ibrahim Klemendi, care trăi a de aproape un
sfert de veac în această țară. Se consideră că oficiul respectiv nu era
altceva decât o „acoperire“ a mișcării extre miste LPK din Kosovo. S –
a exprimat chiar ideea că AEK este condusă de pe teritoriul
Germaniei.
În 1992, la cererea expresă a pr eședintelui muntenegrean Klio
Grigorov, a intervenit, în regiune, misiunea UNPREDEP (UN
PREVENTIV DEPLOYEMEN T FORCE ), alcătuită din B.18 / D.1 I
(SUA) – 450 militari –, comandat de locotenent -colonelul Bryan
Naman, B. „NORDIC“ (Norvegia, Suedia, D anemarca și Indo nezia,
cu un Pl. Asig. Ge.) – 400 militari, 35 observatori militari și 26
polițiști. De remarcat că efectivele Batalionului „NORDIC“ au
crescut atunci la 650 militari. În perioada aceea, comandantul
UNPREDEP, un general danez, tocmai fuses e înlocuit de gene ralul
de brigadă norvegian Ove Johny S tromberg. Această forță era
dispu să la frontierele dintre F.R.I. Macedonia, Albania și Iugoslavia.

Pentru rezolvarea situației din provincie, Grupul de Contact a
propus atunci trei variante:
1. Kosovo să devin ă parte specială a Serb iei, cu statut propriu,
consoli dat prin Constituția Federală.
2. Kosovo să devină parte integrantă a R.F. Iugoslavia.
3. Reorganizarea radicală a R.F. Iugoslavia, prin renunțarea la
republici în favoarea regiunilor.

Evident, Belgrad ul nu a fost de acord cu a ceste propuneri,
întrucât consi dera, consideră și acum și va considera în veacul
veacurilor că provincia respectivă aparține Serbiei. A -i crea un statut
autonom, și mai ales un statut autonom în cadrul Federației, ar fi
însemna t, în viziunea sârbească, a -i înlesni drumul spre secesiune,
ceea ce era inadmisibil pentru Republica Serbia și pentru R.F.
Iugoslavia de atunci , regiunea Kosovo fiind definită drept inima
acestei țări, chiar dacă în această inimă nu mai existau decât 10 la

19 sută (sau 22 la sută, dacă avem în vedere apartenența la confesiuni)
din sângele sârbesc și din credința strămoșilor. Oricum, poziția
organismelor comunității internaționale, în afară de cea exercitată
prin amenințarea cu intervenția NATO, era ca ostilități le să înceteze
și să se reînceapă urgent dialogul. Ceea ce era foarte corect. Dar nu
totdeauna ceea ce este foarte corect este și concret.
Avertismentele și propunerile comunității internaționale n -au
folosit la nimic. (NN – prin comunitate internațională , în conjunctura
la care ne referim, dar nu numai, se înțelege, de obicei, un mic grup
de state foarte puternice – SUA, Marea Britanie și țările care se
aliniază acestei axe – care-și impun punctul de vedere întregii lumi.)
Nici promisiunile făcute probabi l de președintele Iugoslaviei la
întâlnirea cu Boris Elțîn privind reluarea dialogului n -au fost onorate.
Ostilitățile s -au desfășurat în continuare, forțele sârbești (poliție,
poliție specială, forțe antite roriste, sprijinite de unități ale armatei)
reuși nd practic să pună în dificultate AEK. Dar nici acest efort n -a
folosit, în cele din urmă, la nimic.

S-a cerut atunci o intervenție în forță a comunității inter –
naționale, de tipul celor efectuate în Irak și în Bosnia. Germania a
fost cel mai fervent susț inător al intervenției militare interna ționale
pentru rezolvarea situației din Kosovo. Acestei poziții i se alăturau
aproape toate țările din NATO, cu excepția Greciei și Italiei, care
aveau poziții mai nuanțate. Deja, la reuniunea Consiliului NATO din
23 septembrie, se hotărâse intervenția militară a NATO, în situația în
care Iugo slavia nu înceta ostilitățile în Kosovo și nu începea
negocierile pentru găsirea unei soluții. La reuniunea miniștrilor
țărilor NATO (la care au par ticipat și cei ai Poloniei, Ce hiei și
Ungariei), s -au stabilit, pe baza rezoluției Consiliului de Securitate,
detalii cu privire la această in tervenție. Ea urma să se declan șeze în
situația în care Belgradul și AEK nu încetează ostilitățile și nu încep
dialogul, potrivit rezoluției ado ptate. Deja NATO selectase 600 de
obiective de pe teritoriul sârbesc care urmau să fie lovite cu rachete
și aviație (stații RADAR, noduri de comunicații și relee TV, baterii
de rachete antiaeriene și aerodromuri, raioane de concentrare a
trupelor, grupări de tancuri și alte categorii de blindate, artilerie
grea).

20 Intervenția urma să se desfășoare în trei etape. Mai întâi,
lovirea cu rachete de croazieră TOMAHAWK – și apoi cu aviația – a
unor obiective din zona de criză și, în continuare, în funcție de
reacția Iugoslaviei, lovirea principalelor obiective militare de pe
teritoriul acesteia.

După șapte luni de conflict în spațiul kosovar, s -au înregi strat
800 pierderi de vieți ome nești și peste 300.000 de refugiați.
Slobodan Miloșevici, președintele de atunci al Iugoslaviei, s-a
întâlnit, la 28 septembrie 1998, cu ambasadorii țărilor din Grupul de
Contact, iar la 05 octombrie 1998, cu Richard Holbrook. Aceștia i -au
adus la cunoștință detalii ale rezoluției 1199 a Consiliului de
Securitate al ONU, iar președint ele Iugoslaviei le -a comunicat că
forțele de ordine sârbe au învins AEK și se vor întoarce în cazărmi,
fiind gata să intervină din nou, dacă se vor ivi iarăși acțiuni teroriste.
În același timp, el a precizat că se va acorda amnistie albanezilor
care, în u rmătoarele zece zile, vor depune armele și vor demonstra că
n-au săvârșit crime.
În următoarele zile, o delegație a Grupului de Contact a fost în
Kosovo. S -a constatat ceea ce trebuia constatat: că polițiștii și
militarii sârbi nu se retrag în cazărmi în ritmul dorit. În Kosovo, a
avut loc un masacru a 30 de albanezi, între care se aflau și femei și
copii. S -a cerut o anchetă. Se bănuia că ar fi fost posibil ca, la fel ca
incidentul din Piața Markale, și această situație să se fi constituit într –
un fapt stimulator al declanșării inter venției NATO, cu toate că
Iugoslavia amenința cu riposta și cu trecerea, în acest scop, la
mobilizare generală. Nici până azi nu se știe ce a fost acolo.

La data de 05 octombrie 1998, s -a precizat că 5000 de polițiști
sârbi ( 5 unități din 10) s -au retras din Kosovo, unitățile se aflau în
cazărmi, iar ceilalți 5000 de polițiști, care au rămas acolo, s -au retras
și ei în cazărmile de dislocare. Tot pe 05 octombrie 1998, o delegație
rusă, din care făceau parte și ministrul de ext erne și ministrul
apărării, s -a aflat la Belgrad unde a purtat convorbiri pe această temă
cu autoritățile sârbe. Reieșea clar efortul Rusiei de a contribui la
rezolvarea problemei Kosovo fără intervenția NATO. Rusia juca aici
o carte mare. Autoritatea ei e ra pusă în joc și se știa că va face tot ce
e posibil pentru a împiedica o astfel de intervenție (a se vedea

21 convorbirile telefonice de la 05 octombrie 1998, cu Clinton, Kofi
Annan și G. Shroeder), deși, în final, dacă nu existau mijloace de a o
stopa, era mai mult ca sigur că o va accepta. Situația economică și
politică a Rusiei era mult prea grea pentru a permite conducerii de la
Moscova o poziție tranșantă . De altfel, și în Statele Unite al e
Americii, se considera că amenințarea cu inter venția în Iugosla via
are mai mult funcție electorală decât efect real. Liderul repu blican în
Senat a acuzat administrația că nu a precizat cum va fi susținută
financiar o astfel de acțiune.
La 05 octombrie 1998, Parlamentul iugoslav s -a întrunit în
sesiune de urgență pent ru a discuta situația din Kosovo. Toate forțele
politice au fost de acord că o intervenție NATO în Iugoslavia este o
agresiune împotriva acestei țări și, ca atare, Iugoslavia trebuie să se
apere. Și s -a hotărât că se va apăra. S -a cerut, în acest sens, apr obarea
unei legi de urgență privind suplimentarea bugetului în cazul unei
intervenții NATO. De asemenea, s -a stabilit că, în cazul unui atac
NATO, Iugoslavia va acționa prin toate mijloacele asupra țărilor
agresoare. Încă din data de 02 octombrie 1998, dem nitarii iugoslavi
au precizat că vor reacționa prin toate mijloacele, inclusiv prin
represalii asupra țărilor care sprijină (chiar și numai logistic)
intervenția militară în Iugoslavia. Era, cum se va vedea, o simplă
amenințare, pentru că sârbii nu sunt te roriști și nu fac apel la o astfel
de strategie și, în situația în care chiar ar fi vrut să o facă, nu aveau
cu ce . Armata lor, odată, cu războaiele de secesiune, era departe de a
fi reușit să se reorganizeze într -o nouă și consistentă configurația.
Dacă c ele mai puternice țări ale lumii erau împotriva Iugoslaviei, era
clar că și altele se vor alinia lor.
Amenințarea NATO rămânea însă fermă în coordonatele sale
principale. La data de 02 octombrie 1998, portavionul Eisenhower,
însoțit de o grupare de opt nav e cu rachete de croazieră
TOMAHAWK, a intrat în Adriatica.
La 05 octombrie 1998, 16 avioane MiG 29 iugoslave au fost
trimise în Muntenegru pentru ca, la nevoie, împreună cu nave ale
forțelor maritime militare iugoslave, să acționeze împotriva acestora.
Aceste mișcări de forțe și mijloace s -au continuat.
NATO și -a dislocat, în zone convenabile, Gruparea sa de
Intervenție (Albania a declarat că pune la dispoziția NATO toate
bazele sale aeriene și infrastructurile necesare intervenției în

22 Iugoslavia), de und e rezultă că se preconiza o acțiune din mai multe
direcții, iar Iugoslavia și -a luat măsuri de ridicare a capacității de
luptă a tuturor forțelor și în special a celor din apărarea antiaeriană.
Cu prilejul prezenței sale la Belgrad, Richard Holbrooke l -a
amenințat pe Milo șevici cu intervenția NATO, dacă nu pune în
aplicare imediat ad -litteram rezoluția 1199. El a afirmat, după aceea,
că nu s -a ajuns la o concluzie clară în urma acestor discuții. Ca
urmare, la Casa Albă, a avut loc o reuniune urgentă la car e au
participat Samuel Berger, consilier pentru securitatea națională,
Wiliam Cohen, secretarul apărării, generalul Henry Shelton,
președintele comitetului mixt al șefilor statelor majore din cadrul
Forțelor Armate ale SUA și reprezentanți ai Departamentul ui de Stat.
În cadrul sesiunii ext raordinare a Parlamentului iugo slav de pe
data de 06 octombrie 1998, a fost aprobată legea finanțării reacției în
cazul unui atac NATO. Ea era valabilă până la 31 decembrie. În
același timp, Belgradul a anunțat că va perm ite pătrunderea
ajutoarelor în Kosovo. S -au constituit deja, după afirmația conducerii
iugoslave, 15 puncte de ajutorare a populației.
Totuși, în pofida acestor pregătiri febrile de ambele tabere,
Iugoslavia a anunțat că este gata să înceapă negocierile ș i a admis ca
reprezentanți ai OSCE și ai organismelor internaționale să viziteze
Kosovo. Aceeași speranță au exprimat -o și organismele
internaționale , și chiar conducerea NATO.

Rezultate și premise

1. Situația din Kosovo avea , ca factori determinanți,
componente care defineau de multă vreme deteriorarea raporturilor
din zonă. Starea economică precară, mafia albaneză, traficul de dro –
guri, criminalitatea, conf runtarea de religii și de extremisme, trasarea
fronti erelor în funcție de alte interese decât ale populațiilor care
locuiesc de sute de ani în ace st spațiu au creat o „stare conflic tuală
latentă“ care s -a activat în condițiile favorabile ale crizei iugoslave și
a celei albaneze.
2. O intervenție militară internațională nu se putea justifica
decât în f oarte mică măsură, întrucât ea nu avea un obiectiv politico –
militar și militar clar și distinct. Conflictul din Kosovo nu a avut o
amploare deosebită, nu a vizat nimicirea populației sau distrugerea

23 diferitelor obiective importante, iar armata Iugoslaviei nu constituia
o amenințare pentru regiunea balcanică sau pentru centrul Europei .
Era totuși posibil ca Belgrad ul, în pofida poziției inflexibile a lui
Slobodan Milo șevici, în cele din urmă, să cedeze și să accepte
dialogul privind rezolvarea situației din Kosovo, care era o situație a
Iugoslaviei. Demisi a lui Demaci reprezenta, de ase menea, un semnal
că albanezii din Kosovo ar fi sprijinit, în cele din urmă, poziția
pacifistă a lui Rugova și că erau dispuși să accepte negocieri sub
auspicii internațion ale. Victoria considerată indis cutabilă a forțelor
sârbe în Kosovo, reorientarea dias porei albaneze (îndeosebi a celei
din Germania) spre sprijinirea poziției pacifiste a lui Rugova,
fragilitatea păcii din Bosnia -Herțegovina , precum și situația confuză
din A lbania erau factori care favori zau sfârșitul acestui con flict
deschis și începerea nego cierilor. Dar toate acestea nu însemnau nici
pe departe rezolvarea problemei albaneze a Iugoslaviei. Ea există de
multă vreme și va exista pentru încă foarte multă vreme. O astfel de
problemă are soluții complexe, greu de definit și, mai ales, de aplicat.
Ea se supune, ca mai toate problemele sociale, teoriei haosului, iar
aceasta, după cum se știe, ține de variația condițiilor inițiale. „Efectul
de fluture“ are, aici, acum și în anii care vor urm a, o aplicație
deopotrivă dramatică și spectaculoasă. Oricum, cu mai multă
înțelepciune și bunăvoință , se puteau găsi unele soluții acceptabile.
Măcar provizoriu. Dar acum este foarte clar că Occidentul – și
îndeosebi SUA – nu dorea efectiv o altă rezolvare decât cea
„planificată“ de el.
3. Intervenția militară a NATO în Kosovo ar fi fost percepută,
atât de sârbii din Iugoslavia și din întreaga zonă, cât și de o parte a
comunității internaționale, nu doar ca o soluție de impunere a p ăcii,
ci mai ales ca un sprijin implicit acordat mu sulmanilor din zonă –
exact ca în Bosnia -Herțegovina –, cu consecințe ne gative pe termen
lung privind menținerea tensiunilor, accentuarea, la populația sârbă,
a sentimentului de frustrare și chiar degradar ea potențială a
raporturilor interetnice prin crearea pericolului infiltrării în spațiul
balcanic – și așa foarte instabil și imprevizibil – a unor structuri ale
fundamentalismului islamic, cu tot cortegiul lui de extremisme și
acțiuni teroriste care vor v iza nu Balcanii, ci vestul Europei. Sârbii ar
fi perceput această intervenție ca pe o nouă măsură de pedepsire a
lor, care le -ar fi alimentat, în continuare, ura, sentimentul de martiri

24 și le-ar fi consolidat, într -un mod nefericit, inflexibilitatea și poz iția
antiamericană. La 16 ani după aceste evenimente, se constată că
„obiectivul strategic esențial” (al cui o fi fost) – acela de a da
Europei de lucru pentru câteva secole de acum încolo cu extremismul
musulman și cu invazia pașnică a acestei populații p e teritoriul
Uniunii Europene – s-a realizat în mare măsură. În următorul secol,
probabil că majoritatea populației țărilor vest -europene va fi
musulmană, ceea ce s -ar putea să nu fie deloc rău…
4. S-a creat deja o prejudecată a lumii occi dentale privind
sârbii. O inter venție NATO ar fi putut avea drept efect (sau scop)
umilirea acestora, lovirea puternică a inflexibilității lor și, în
consecință „ cumințirea “ acestui popor co nsiderat mereu naționalist ,
extremist și rebe l. În afară de aceasta, o inter venție în forță ar fi fost
menită, la data aceea, să dea o lovitură foarte puternică
naționalismului din zona balcanică, ceea ce ar fi dus la un fel de
„laissez -faire“ al oficialităților în evoluția rapor turilor interetnice,
adică la o nouă acutizare a ten siunil or potențiale prin libera lizarea
lor.
Alegerea naționalistului sârb Nicola Poplasen, fost profesor de
științe politice la începerea con flictului din Bosnia -Herțegovina, în
funcția de președinte al Republicii Srpska era încă o dovadă a
„încăpățânării “ sârb e, a reacției ei antiamericane, a mo dului de a fi al
acestei națiuni. Unii consideră că poziția ireconciliabilă, fermă a
sârbilor, tendința lor de dominare asupra minorităților din spațiul pe
care-l ocupă este reală și chiar evidentă, este o vocație care r eprezintă
un rezultat al frământărilor îndelungate din zonă, al presiunilor la
care a fost supus acest popor. Dar o inter venție militară nu rezolva în
nici un fel problema, ci, dimpotrivă, crea un precedent foarte
periculos în relațiile internaționale. Iar urmările, îndeosebi cele din
Ucraina, s -au văzut.
5. Opoziția Rusiei și a Chinei la o soluție militară, precum și
opinia unora din țările membre NATO potrivit căreia ar fi necesar
un mandat ONU pentru o astfel de intervenție au fost, o vreme,
factori de descurajare a acțiunii militare împotriva Iugosla viei, dar nu
îndeajuns de puternici pentr u a se trece peste voința ameri cano –
britanico -franco -germană. Oricum, în toată această situație , lipsea
flexibilitatea și posibilitatea reală a soluționării rapide și de durată,
cu implicații pozitive, în toată zona, a problemelor separării

25 minorităților și nu a celei care ține de individualitatea și de entitatea
lor etnică și culturală. În viitor, datorită acestui grav prec edent, este
de așteptat o recru descență a presiunii minorităților din zonă pentru
realizarea de autonomii teritoriale pe criterii etnice , pentru
distrugerea statelor din zonă și refacerea arealelor vechilor imperii,
cu sprijinul direct sau indirect al politicii europene a euroregiunilor .
6. O soluție impusă prin forță , în rezolvar ea problemei
raporturilor inter etnice, intercomunitare și interreligioase din zona
Kosovo nu poate fi viabilă decât pe termen scurt. Grupurile etnice se
vor supune ei, dar nu o vor respecta. Transformarea regiunii Kosovo
într-o țară de sine stătătoare, recunoscută de o parte dintre statele
lumii și îndeosebi de către unel e mari puteri, deși pare recuno așterea
unei realități, create încă din perioada următoare a bătăliei de la
Kosovo Polje din 1389, prin forțarea (de către Baiazid și urmașii săi)
a musulmanizării populației din zonă și schimbarea raportului dintre
etnii, reprezintă, de fapt, o posibilă deschidere a unei noi cutii a
pandorei…
Singura modalitate de ameliorare a tensiunilor ar fi fost și
încă ar mai putea fi elaborarea și punerea în aplicare a unui plan de
redresare economică a zonei, a Balcanilor, în general, și nu lovirea
acestora prin forța armelor sau prin strategii de distrugere a
statelor . Balcanii ar merita acest efort al comunității internaționale,
avân du-se în vedere destinul tragic pe care l -au avut ca teatru de
confruntare a imperiilor și marilor puteri de odinioară și ca scut de
protecți e a Occidentului împotriva furtunilor care au venit mereu din
Est.

26

ALIANȚA ESTE SALVA TĂ! TRĂIASCĂ ALIAN ȚA!
Operația aeriană „Allied Force“ („Forța Aliată“) s -a declanșat
la data de 24 martie 1999, ora 21.00 (ora României). S -a lăsat să se
înțeleagă că atacarea Iugoslaviei de către NATO este ultima soluție
pentru a rezolva problema Kosovo. S -a spus adică franc l umii întregi
că așa a hotărât NATO și așa este bine. De fapt, era ultima soluție
pentru a justifica, azi, în noua conjunctură strategică, o alianță creată
în vremea bipolarității Europei și a planetei. Bineînțeles , nici un om
de bună credință de pe această planetă, care are cât de cât habar
despre ce -i vorba, nu putea crede că problemele grave ale provinciei
Kosovo, ale Iugoslaviei în general, pot fi rezolvate în acest fel.
Vechea politică de forță își arăta din nou colții . Cu multă
grabă, cu aroganță , cu intoleranță și cu foarte puțină siguranță. Cu
agresivitate și neînțelepciune . Cu aerul pedepsitor al făcătorilor de
istorie. Totul părea ca un joc de copii. Nici nu -ți venea să crezi! Mai
ales că se lăsa puternica impresie (ca în revoluția română – sau ce o
fi fost – din decembrie 1989) că totul se desfășoară în prezența
camerelor de luat vederi, adică în văzul întregii lumi . Camerele de
luat vederi erau într -adevăr prezente în multe locuri, dar nu peste tot,
ci doar acolo și numai acolo unde se dorea să fi e. Mai exact, unde
dorea conducerea NATO și, respectiv, partea agresată, adică
Iugoslavia. Iată că, în acel foarte agitat sfârșit de mileniu, am trăit și
am reușit să o vedem și pe asta. O imensă forță aeriană a acestor
timpuri atacă o țară care nu are alt ă vină decât aceea că dorește să fie
țară, în limitele hotarelor stabilite prin Tratatul de la Trianon. De

27 necrezut! Este adevărat, în interiorul ei, se iscaseră tulburări care,
potrivit „efectului de fluture“ de care vorbeam, ar fi putut să arunce
în aer liniștea Europei. Dar Europa habar n -avea de așa -ceva. Pe ea o
interesau alte lucruri. Spre exemplu, cum să instaureze autoritatea de
la Bruxelles asupra tuturor țărilor europene, mai ales asupra celor cu
resurse și cum să pună euroregiunile înaintea state lor care au fost
cândva vasale imperiilor și care au reușit, în sfârșit, să română în
arealul strămoșilor.
Într-o frumoasă zi de primăvară, în prag de se ară, 53 de
avioane de vânătoare -bombardament dislocate la bazele NATO din
Italia, 2 avioane de bombard ament B -2, decolate de la baza
Witheman (Missouri), 6 avioane de bombardament B -52, decolate de
la baza Fairfod (Marea Britanie), 10 avioane de bombardament F –
117, 8 avioane de cercetare și bruiaj EA -6B și altele, precum și deja
faimoasele avioane din sis temul AWACS, susținute de avioane de
realimentare în aer, se năpustesc asupra Iugoslaviei, concomitent cu
o ploaie orizontală de rachete „Tomahawk“ lansate de la bordul
navelor Flotei a 6 -a a SUA (distrugătorul GONZALES și
crucișătorul PHILIPPINE SEA, subm arinele HAMPTON și MIAMI
– toate purtătoare de rachete de croazieră). Lor li s -a alăturat și
submarinul britanic SPLENDID . Nu mai puțin de 11 state membre
NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Norvegia, Olanda,
Danemarca, Belgia, Canada, Spania și P ortugalia) participă la
această operație , iar celelalte nu se împotrivesc. Toate 19 cântă pe
aceeași strună. Cel puțin așa pare. Mai exact, așa se dorește să pară,
pentru că, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, iar opiniile
membrilor Alianței mult mai nuanțate .
Cine se putea opune unei astfel de forțe ? Desigur, primul val
nu pare chiar așa… înspăimântător, deși obiectivul strategic al acestui
atac era unul disuasiv. Se urmărea să se înspăimânte Iugoslavia, să se
avertizeze lumea că NATO nu se joacă. Mai ales că era prima
operați e a NATO de o asemenea anvergură, o misiune de luptă
adevărată , într -un cadru totalmente disproporționat, așa cum vor fi
toate care vor urma . Conducătorii de la Washington și cei de la
Londra – mai ales aceștia – se pare că erau convinși că, la primele
bombe, Slobodan Miloșevici , președintele Iugoslaviei, va înțelege că
nu este de glumit cu NATO și va ridica mâinile sus. Madeleine
Albright a da t toate asigurările că, în trei -patru zile, Iugoslavia va

28 capitula. N -a fos t însă chiar așa. Conducătorii NATO s -au înșelat .
Iugoslavia nu s -a înspăimântat deloc. S -a uimit și s -a întristat. Pentru
că Iugoslavia, una din cele mai active țări ale Națiunilor Unite, care a
făcut jertfe uriașe în cele două războaie mondiale alături d e aliați , iar
în vremea comunismului a jucat un rol important în Balcani pentru
păstrarea unui cap de pod democratic și rațional , favorabil filosofiei
occidentale, nu concepea ca tocmai aceasta să -i fie răsplata.
De ce nu au cedat totuși iugoslavii amenin țărilor NATO? Care
sunt, de fapt, rațiunile acestor atacuri, pentru că, la drept vorbind,
nimeni nu crede în misiunea cosmică sau Dumnezeiască a Alianței ,
în dreptul pe care și -l arogă ea de a interveni oriunde și oricând, în
numele gestionării crizelor, d ezamorsării conflictelor, drepturilor
omului, menținerii sau impunerii păcii etc. etc. Întrebări care au
răspunsuri clare ca lumina exploziilor din… nopțile de coșmar ale
Iugoslaviei și ale lumii întregi. Din nopțile de rușine ale Europei și
ale planetei, ale unui zbuciumat sfârșit de mileniu. Răspunsurile la
aceste întrebări sunt ele însele dramatice și neîncurajatoare. Din
păcate, ele definesc filosofia necruțătoare a acestei lumi, jalonează
limitele existențiale ale lui homo sapiens, trag din nou un semn al de
alarmă pentru această omenire care n -a ieșit niciodată pe deplin din
propria -i furie și, mai ales din propria -i agonie.
Desigur operația „Allied Force“ avea și un scop declarat, care
suna foarte „încurajator“ pentru națiunile Europei și ale lumii:
demonstrarea hotărârii NATO de a impune pacea în Kosovo; oprirea
atacurilor președintelui Iugoslaviei împotriva populației civile alba –
neze din Kosovo, adică oprirea genocidului și, în acest sens,
diminuarea capacității militare a Iugoslaviei.
Obiectivele u rmărite erau și ele pe măsură. Cel puțin , cele
declarate. Alianța a spus clar Iugoslaviei, marilor puteri de
pretutindeni și lumii întregi că urmărește : neutra lizarea sistemului de
apărare antiaeriană al Iugoslaviei, distrugerea infrastructurii forțelor
aeriene militare, diminuarea capacității industrie i militare iugoslave,
dezorgani zarea conducerii forțelor armate ale acestei țări și
diminuarea capacității combative a forțelor sale speciale. Aceste
obiective, în concordanță cu precizările făcute de Washing ton și de
unele din capitalele europene, n -ar fi cele ale unui război propriu -zis,
pentru că, vezi Doamne, NATO nu se află în război cu Iugoslavia, ci
cu… Miloșevici , cu președintele acesteia. NATO nu a atacat

29 Iugoslavia, ci pe Miloșevici . NATO nu bombar dează Iugoslavia, ci
forțele lui Miloșevici . NATO nu este agresorul, războinicul, ci
impunătorul de pace, grijuliul și justițiarul …
Nu se putea altfel. Acestea sunt, de la Gingis -Han încoace,
obiectivele pe care și le propune oricare operație ofensivă de pe
lumea aceasta. Numai că obiectivele pe care și le -a propus „Forța
Aliată“ sunt ale unei coaliții , ale unei alianțe , împotriva unei țări care
nu a ofensat cu nimic această Alianță. Dimpotrivă, iugoslavii au
pierdut, alături de aliați , în cele două războ aie mondiale, două
milioane de oameni! Trecutul nu are însă nici un fel de importanță,
atunci când sunt puse în joc interese strategice. Morala, în politică,
este ciudată. De aceea, și discursul NATO vizavi de tragedia
spațiului iugoslav era unul în afara timpului istoric, în afara moralei
și chiar a simțului comun. Era un discurs al Puterii Discreționare, o
proiecție actuală a vechilor filosofii ale tuturor războaielor și
agresiunilor declanșate de Occident împotriva lumii, în numele
valorilor occidentale, al civilizației occidentale. Dar Occidentul nu
este stăpânul lumii, ci doar unul din puternicii ei, care, de un mileniu
încoace, în virtutea dreptului forței, dictează.
Operația strategică aeriană declanșată împotriva unui stat
suveran, membru al Națiunil or Unite, ne întoarce la primitivismul
puterii absolute, discreționare, care dictea ză, nu ascultă glasul
rațiunii complete, ci doar pe cel al principiului rațiunii suficiente ,
care impune, nu justifică. Chiar dacă rațiunea acestei intervenții se
anunța a f i oprirea agresiunii sârbilor împotriva populației albaneze
kosovare, care era majoritară în provincie, lovirea unor obiective
economice, a unor infrastructuri și chiar a populației (efecte
colaterale) nu are, practic, nicio justificare. Totuși, sub aspec tul
organizării, al acțiunii rapide, operația „Allied Force“ a fost un
argument al forței și eficienței . S-au evidențiat aici mai ales
planificatorii și, în general, cei obișnuiți cu spectacolele în genul
superproducțiilor de la Holywood. Atât și nimic mai mult.
Planificatorii au luat toate măsurile care țin de coordonarea
acțiunilor aviației scoasă la un miting ciudat. La un miting cu bombe.
Pentru că războiul pe care l -a declanșat NATO împotriva Iugoslaviei
n-a fost un război obișnuit, ci unul care s -a vrut, din capul locului,
non-contact, descurajator pentru întreaga lume, avertizator și cu
pierderi zero din partea aliaților. Adică o demonstrație de forță.

30 Adică un mod de a intimida. Adică un mod de arăta cine -i mai tare.
Adică un mod de a stăpâni. „Căci din nimic de s -ar face o speță sau
alta, atunci de prisos să mai fie semințe“ ar fi spus Lucrețius Carus
cu gândul în altă parte, dar cu aceeași morală a prisosului, a lui ex
nihilo nihil. Dar, paradoxal, …acest război nu a fost și nu este
considerat război. Evident, de către cei care l -au declanșat. I se spune
pur și simplu acțiune militară împotriva regimului lui Miloșevici .
Mai mult, Clinton, președintele Statelor Unite, susținea în fața lumii
întregi și a cui vrea să -l asculte că respectiva acțiune (care nu era un
război!) nu este îndreptată împotriva poporului iugoslav, iar
principalul vinovat de acțiunea NATO nu este NATO, ci…
Miloșevici . Vechea politică a acuzării victimei, a ridiculizării și
satanizării celui atacat.
În numele „comunității intern aționale“ (din care sunt excluse
cele mai mari state ale lumii – Rusia, China și India –, NATO începe
să ia măsuri care vor afecta grav toate țările din zonă, de fapt,
aproape toate țările lumii. Începând cu 24 martie orele 19.00,
interzice zborurile aerie ne civile pe culoarele ce traversează Marea
Adriatică. După 20 de minute , dispune închiderea aeroportului
Ronchi del Legionari din Veneția, iar după alte 30 de minute,
închiderea traficului civil de pe aeroporturile Bari și Brindisi.
Aleea iacta est.

Acest atac împotriva unei țări suverane din Europa s -a produs
pe timp de noapte. Avioanele au decolat în amurg, tensionând din
nou nu doar Balcanii, ci lumea întreagă și mai ales spațiul de vis al
Italiei. Țara cerului de azur avea să -și suporte din nou condi ția de
arenă a gladiatorilor și pe cea de spațiu de plecare a legiunilor
devastatoare. Un nou și foarte puternic imperiu se năpustea iarăși
asupra Câmpiei Mierlii (kosovo = mierlă). Dinspre Italia, NATO s -a
înălțat la cer pentru a lovi și prăpădi cu cele m ai moderne bombe din
lume un aliat tradițional al Occidentului – Iugoslavia. E drept, Italia
nu s-a prea bucurat de acest festin. Avioanele Italiei s -au mulțumit
doar să patr uleze în zonă, să apere aerodro murile și să cânte în struna
timpului. Italia nu pu tea fi adversara Iugoslaviei. Și nici Grecia nu
putea fi. Dar… la război ca la război.
Cea mai aspră noapte a Europei de la război încoace începuse.
NATO a efectuat trei serii de lovituri aeriene asupra Iugoslaviei la

31 orele 21.00, apoi la 22.30 și, după miezul nopții, între orele 01.30 și
04.30. Aceste bombe nu loveau însă numai Iugoslavia. Ele loveau
Dreptul Internațional, sfidau lumea, sfărâmau principii de mii de ani
recunoscute și respectate. Ele nu sunt bomba care au distrus
Iugoslavia, pentru că o astfel de țară chiar dezmembrată, nu poate fi
distrusă. Sunt bomba care a distrus echilibrul lumii, bomba care va
declanșa, în anii următori, tragediile din Primăvara Arabă, din Siria
și, mai recent, din Ucraina. NATO a fost creată nu pentru a lovi țările
care nu se pot apăra împotriva ei, nu pentru a pedepsi, nu pentru a
impune, ci pentru a se apăra împotriva atacurilor altora, potrivit
Articolului 5 din Tratatul de la Washington.
Pentru efectuarea primei serii de lovituri, la orele 20.00, au
fost decolate avioane americane și canadiene F -16, F -18 și avioane
de război electronic EA -6B. O jumătate de oră mai târziu, au fost
ridicate în aer avioanele franceze MIRAGE de la Baza Istrana. La
20.45 au decolat avioanele olandeze și belgiene F -16, de pe
Amendola (F oggia).
Între orele 21.00 și 21.45 au fost lansate rachete de croazieră
Tomahawk și atacuri ale aviației de bombardament asupra sistemului
apărării antiaeriene al Iugoslaviei. Încă se mai credea, la acea oră, că
Iugoslavia va ceda după primele raiduri.
A urmat a doua serie de lovituri. Pentru aceasta, la 21.40 au
fost decolate avioanele de bombardament britanice de la baza Gioia
del Colle. La 22.15, de la San Damiano, au săgetat cerul, pe care nu -l
mai văzuseră de la războiul hitlerist încoace, avioanele (de data
aceasta, nu Junkers și Messerschmith, ci mereu modern izatele
Tornado) ale germanilor. Între 22.30 și 24.00, au fost executate
lovituri asupra obiectivelor stabilite pentru această misiune.
A treia serie de lovituri s -a desfășurat între 01.30 și 0 4.30.
Conținutul ei a fost cât se poate de consistent: rachete de croazieră și
bombe ale avioanelor decolate de pe bazele situate în Italia.
Bombardamentele au vizat deopotrivă obiective situate în provincia
Kosovo dar și în alte zone de pe teritoriul Iugo slaviei, potrivit unui
plan pregătit din timp și cu multă migală. Din primele comunicate a
reieșit că au fost lovite următoarele obiective:
În Kosovo:
– Comandamentul C.52 A. Pristina (cu rachete de croazieră);
– un depozit de muniție din Pristina;

32 – un post de radiolocație de lângă Pristina;
– Aeroportul internațional Slatina, situat la 20 km sud -vest de
Pristina , atât în primul cât și în al doilea val;
– Stația de radiolocație de la Kapaonik;
– B. 5 Poliție Militară din Pristina;
– Bg. 354 I. Mo din cad rul C. 52 A – Pristina;
– un obiectiv din Belacevac (10 km sud -vest de Pristina).
În Serbia:
– un obiectiv militar de lângă Nis (probabil releul de
telecomunicații de la Kosmaj);
– 5 obiective din zona orașului Novi Sad;
– elemente ale C. 37 A – Uzice;
– uzina de avioane ”UTVA” din Pancevo;
– întreprinderea de muniție ”Zastava” de la Kragujevac;
– Aerodromul militar Batajnica (Belgrad);
– Divizionul de RAA de la Avala, situat la circa 20 km sud de
Belgrad;
– Centrul de Transmisiuni al Bg.72 Forțe Speciale – Pancevo;
– facilități ale Corpului 12 Armată Novi Sad.
În Muntenegru:
– Aerodromul militar Golubovci, situat la 15 km sud de
Podgorița , precum și două întreprinderi cu profil militar;
– Stația radiolocație a regimentului RAA de la Danilovgrad;
– stația radar de la Radovac;
– un obiectiv al apărării antiaeriene din Cetinje;
– porturile militare Bar, Ulcinj și Herceg Novi.
Autoritățile militare iugoslave (Statul Major General al
Armatei iugosla ve), au precizat că au fost ata cate 40 de obiective
dintre care 5 aerodromuri, 5 cazărmi, posturi și centre de comandă, 2
depozite de carburanți, 2 fabrici de armament și alte obiective
militare. Din primele date sosite la comandamentul iugoslav, precum
și din unele comunicate, a rezultat că s -au înregistrat răniți în rândul
populației civile și al militarilor, în special în zona localității
Kursumlja și Podgorița .
Acțiunea NATO a urmat în general același scenariu al
războiului non -contact de tipul celui desfășurat în ianuarie 1991 și în
decembrie 1998 în Golf, împotri va Irakului , dar nu de NATO, ci de o
coaliție condusă de americani . Atacul a început cu un puternic bruiaj

33 radioelectronic ca re a avut ca obiectiv să neutra lizeze sistemul de
cercetare prin radiolocație și sistemul de transmisiuni al forțelor
armate iugosl ave. În aceeași măsură, a fost afectat și sistemul civil de
comunicații și telecomunicații . Și aceasta, pentru că sistemul militar
de comunicații era puternic integrat cu cel teritorial, cunoscută fiind
concepția războiului total în care a fost pregătită a rmata și populația
(au fost întrerupte și facilitățile de telefonie mobilă de pe tot teritoriul
țării și au fost bruiate rețelele radio, în special banda de frecvențe
120-140 MHz etc.).
Sistemele AWACS precum și alte avioane de cercetare au
acționat din sp ațiul aerian al Ungariei și de deasupra Adriaticii. Dar
nu numai aceste mijloace au furnizat date referitor la obiectivele care
urmau să fie bombardate. Aceste sisteme acționează, de regulă, în
cercetarea și supravegherea imediată, nemijlocită, pe timpul a cțiunii
propriu -zise, sau cu puțin timp înaintea declanșării acesteia. Acțiunea
NATO a fost pregătită însă cu mult timp înainte, în detaliu, mai ales
în ceea ce privește stabilirea, identificarea și marcarea obiectivelor
care urmau să fie bombardate. Pentr u astfel de misiuni au fost
folosite, practic, toate forțele și mijloacele de cercetare strategică și
tactică, începând cu cele de asculta re electronică, de supraveghere
prin satelit și continuând cu acțiunile punctiforme sau zonale a le
forțelor speciale.
Deci 70 de avioane s -au năpustit asupra celui mai chinuit
dintre pământurile Balcanilor. Între acestea au fost și 10 super –
faimoase le invizibile F -117 (cu bombe dirijate prin laser), F -15, F –
16, EA -6B Prowler (pentru război electronic, dotate cu rachete
HARM antiradiolocație) și A -10 (antitanc). Cele 10 avioane F -117
aparțin Aripii 49 de Vânătoare Atac și au fost dislocate temporar la
Aviano, dar cu baza permanentă la Holloman AFB, New Mexico.
Rachetele de croazieră, în aceste prime atacuri , au fost lansat e
de la bordul crucișătorului american PHILIPPINE SEA, precum și de
la bordul avioanelor B 52. Pentru lovirea obiectivelor din Kosovo, au
acționat 24 de avioane care au pătruns în spațiul iugoslav venind
dinspre Albania, prin dreptul localității Djakovica. Albanezii au
aprins focuri pentru a semnaliza frontiera dintre Albania și
Iugoslavia. Celelalte avioane au folosit, pentru a se apropia de
Iugoslavia, spațiul aerian al Croației.

34 Atacurile s -au executat pe trei direcții principale: s udul Italiei,
Albania, Kosovo, Muntenegru; nordul Italiei , Croația , Belgrad, Novi
Sad, Voivodina; Marea Adriatică , Bosnia -Herțegovina , Serbia.
Practic, din toate direcțiile posibile.

Iugoslavia n -a cedat, cum se aștepta conducerea NATO, ci,
dimpotrivă, a pus în aplicare prime le măsuri care anunțau o
rezistență îndelungată. Astfel, la 24 martie, orele 21.30, Statul Major
General al forțelor armate iugoslave a anunțat „declanșarea unei
agresiuni asupra țării și a cerut populației să se retragă în adăposturi“.
Câteva ore mai târz iu (25 martie, orele 00.00), a fost declarată
„starea de război“. Imediat a fost declanșată mobilizarea generală, s –
au închis frontierele, iar economia a fost trecută și ea la starea de
război. Cum este și firesc, iugoslavii au trecut la măsuri concrete
dictate de starea de criză: punerea în aplicare a planului de înștiințare
și alarmare; intrarea în acțiune a sistemului de apărare antiaeriană ;
ridicarea în aer a aviației de vânătoare; redislocarea unor noi forțe în
sudul Serbiei.
Au început imediat comunic atele. De fapt, s -au continuat.
Pentru că războiul din Iugoslavia a fost, înainte de toate, un foarte
puternic război mediatic. S -a anunțat că au fost doborâte două
avioa ne MiG -29 și un avion MiG -21 ale forțelor aeriene militare
sârbe, iar un avion NATO s -a pră bușit în Munții Cicavica. Iugoslavii
au comunicat și dobo rârea a șase rachete de croazieră și a două
avioane NATO.
Sarabanda dezinformărilor era la ea acasă. Cert este că, pe
timpul acestor prime lovituri aeriene, populația din Belgrad și din
întreaga Iugoslavie nu a intrat în panică, ci s -a comportat cu calm și
demnitate, așa cum a făcut -o totdeauna de -a lungul istoriei.
Belgradul rămăsese unul din puținele orașe ale fostului spațiu
iugoslav care se părea că nu simțise efectele secesiunilor sângeroase ,
ale războiului care mistuise statul slavilor de sud. Venise acum și
timpul lui. Istoria Europei nu va consemna cu fruntea sus un astfel de
atac împotriva capitalei iugoslave. Dar, la urma urmei, ce altceva
este istoria decât relatarea extrem de subiectiv ă și de părtinitoare a
unor evenimente care lasă totdeauna urme?
În timpul atacului, la Belgrad nu s -a întrerupt energia electrică,
traficul rutier s -a desfășurat normal, iar televiziunea a transmis, pe

35 toată durata atacurilor, cântece patriotice și imagi ni din unitățile
armatei iugoslave.
Armata de Eliberare din Kosovo a crezut că a sosit, în sfârșit și
timpul ei. Sosise el mai demult, din vremea când forțele speciale ale
difer itelor țări din Europa o spriji neau și o încurajau, ca și cum ea ar
fi repreze ntat sau ar fi urmat să reprezinte un cap de pod strategic al
acestor forțe în inima rănită, sfârtecată a statului iugoslav. Europa și
America se năpustiseră furibund asupra Iugoslaviei și nu era chip să
fie oprite, iar această armată, căreia sârbii îi zic o armată de teroriști,
trebuia să profite de situație. Practica de a crea sau ajuta forțe
subversive, ostile statelor și guvernelor, nu era necunoscută
Occidentului, ci, dimpotrivă, a făcut și face parte din filosofia lui de
toate zilele.
În localitățile Kosovska -Mitrovica, Drenica, Orahovac, Suva
Reka și Podujevo, AEK a lansat atacuri asupra forțelor armate sârbe,
cu care se afla de altfel în război.

În prima etapă a operației aeriene au fost lovite numeroase
obiective de pe întreg teritoriul Iugoslaviei , inclusiv din Muntenegru
și Voivodina. S -a comunicat că s -au vizat exclusiv obiective militare
sau ale industriei de apărare. Unele obiective au suportat mai multe
lovituri (la interval de 2 – 3 ore), efectuate atât cu rachete de croazieră
cât și cu aviați a. Atacurile NATO au avut în vedere, cu prioritate,
elemente din sistemul de apărare antiaeriană, obiective din sistemul
C4I, precum și elemente ale industriei de apărare. Se preconiza ca, în
atacurile următoare, să fie lovite, în continuare, cazărmi,
aerodromuri, locuri de dislocare a unităților militare, raioane de
concentrare a trupelor etc. Cu atât mai mult, cu cât riposta apărării
antiaeriene iugoslave părea redusă și ineficientă. De altfel, pe acest
lucru se și miza. Sistemul apărării antiaeriene iugo slave fusese
studiat în detaliu și se ajunsese la concluzia că el, așa cum este, nu
poate provoca pierderi forțelor aeriene aliate. Oricum, acțiunea
acestora s -a desfășurat în limitele celei mai mari siguranțe posibile în
astfel de împrejurări. S -ar putea spune că, bombardând Iugoslavia,
NATO n -a riscat nimic. Cel puțin așa au crezut planificatorii și
strategii Alianței. Realitatea politică și militară era însă cu totul alta.
Adesea, o astfel de realitate nu are aproape nici o legătură cu

36 „spectacolul“ de b ombe și lumini care se dă în ochii lumii, evident
pentru impresionarea sau intimidarea acesteia.
Tot datorită riscului minim, riguros calculat, america nii și -au
putut permite să folo sească, în premieră mondială, două
bombardiere strategice B -2 STEALTH , decolate din SUA (de la Baza
Aeriană Whiteman din Missouri). După 15 ore de zbor , cu alimentare
în aer, avioanele au lovit țintele din Kosovo și s -au înapoiat bine
mersi în SUA. Interesant este că avioanele respective nu au acționat
mai târziu, adică după ce apărarea antiaeriană ar fi fost testată și
oarecum neutralizată, ci chiar la prima lovitură, participând efectiv la
aceasta. Să -și fi riscat oare americanii avionul lor , la acea dată, cel
mai nou, cel mai controversat și cel mai sofisticat? Să fi fost oar e atât
de mare miza iugoslavă încât americanii să nu fi avut o altă soluție?
Nu, desigur. Să uităm însă că europenii nu au fost în stare nici să
oprească războaiele sângeroase de destrămare a Iugoslaviei, nici să
asigure separarea pe cale pașnică a celor șase țări care alcătuiau
Federația iugoslavă, dacă ele așa doreau, deși Constituția iugoslavă
le dădea fără discuție acest drept.
Statele vecine Iugoslaviei au acționat și ele potrivit interesului
lor, conjuncturilor sau în funcție de opiniile celor de la putere. Cert
este că, în toate cazurile, acțiunile guvernelor țărilor respective nu au
avut susținere populară. Întocmai ca pe vremuri, unele guverne au
considerat că nu este de competența opiniei publice să se pronunțe în
astfel de probleme. Sondajele de opinie indicau procente zdrobitoare,
chiar și în unele din țările NATO, în defavoarea atacului NATO
asupra Iugoslaviei. Totuși, nimeni n -a ținut cont de astfel de opinii.
Motivele nu s -au precizat. Este însă destul de lesne de înțeles cam
care anume au fos t, în linii generale, acestea.
Ungaria, care se apreciază a fi țara cea mai interesată în
destabili zarea situației vecinilor și în crearea unor condiții favorabile
secesiunilor sau autonomiilor teritoriale pe criterii etnice, a avut
totuși mare grijă în fo rmularea poziției guvernului. Deja Ungaria a
plusat destul de mult pe tema autonomiilor și drepturilor colective ale
minorităților , iar o astfel de atitudine nu poate fi încurajată la infinit
de Occident. Și Ungaria ști a foarte bine acest lucru. Și îlștie și acum,
chiar dacă unii dintre liderii UE mizează, în distrugerea statelor
naționale europene, considerate vinovate de toate relele Europei, pe
politica euroregiunilor. De aceea, ea s -a mulțumit să ia unele măsuri

37 de întărire a securității batalionului un gar din cadrul SFOR și, ca țară
membră NATO, să pună la dispoziția Alianței spațiul său aerian
pentru misiuni de cercetare, supraveghere și interceptare a țintelor
aeriene iugoslave, în cazul în care acestea ar fi întreprins manevre în
acest spațiu. Deci, în favoarea Ungariei și nu împotriva Iugoslaviei.
Legat de aceste misiuni, Ungaria a pus de asemenea la dispoziția
NATO și unele baze aeriene: Taszar, Papa, Kecskemet și Szent
Kiraiszabadza .
Ce ușor ies unii din încurcătură!
Apoi, eliberată cumva din chi ngile obligațiilor de aliat, de
membru al NATO, Ungaria a luat măsuri de întărire a pazei și
supravegherii frontierei cu Iugoslavia, a trecut în stare de alarmă
unitățile de la frontiera cu Voivodina, unde trăiesc vreo 350.000 de
minoritari maghiari, pentr u drepturile cărora, ulterior, s -a declanșat o
adevărată strategie de autonomii sofisticate, pe niveluri și fel de fel
de criterii, și -a activat structurile de reacție rapidă din cadrul
grănicerilor, a instituit la marile unități celule de criză etc.
Nici Bulgaria n -a făcut exces de zel. În limite rezonabile, a
declarat ceea ce toată lumea conformistă a declarat, a luat niște
măsuri speciale de siguranță la centrala nucleară de la Kozlodui și la
frontiera cu R.F. Iugoslavia, a organizat patru puncte pentr u primirea
refugiaților și a pus în aplicare obișnuitele măsuri de protecție civilă.
La 24 martie, orele 23.00, imediat după declanșarea acțiunii
aeriene a NATO, Consiliul de Securitate de pe lângă Guvernul
Bulgariei s -a întrunit într -o ședință de urgență . Această conducere a
hotărât trecerea la o stare de pregătire ridicată a unităților si
subunităților de apărare antiaeriană, fără să se preocupe prea mult de
modul cum ar putea fi percepută această acțiune de Occident, și
ridicarea capacității de luptă, f ără mobilizare, a Corpului 1 Armată,
cu reședința la Sofia, care are în responsabilitate zona de vest a țării.
F.R.I. Macedonia a redeschis frontiera cu Kosovo pentru a
permite refugierea etnicilor albanezi de pe teritoriul Iugoslaviei.
Toate forțele NATO dislocate în această țară au fost puse în stare de
alarmă, iar blindatele din cadrul dispozitivului forțelor aliate au
trecut la executarea unor misiuni de patrulare în zona de nord -vest.
Începând cu 24 martie 1999 , ora 17.30 GMT spațiul aerian al
Croației , precum și cel al Bosniei și Herțegovinei au fost închise
traficului civil. SFOR s -a grăbit să -și treacă structurile în starea de

38 alertă maximă și să ia măsuri de întărire a pazei la toate obiectivele
sale din spațiul în care se afla .
Italienii, de pe te ritoriul cărora, împotriva voinței majorității
populației, au decolat cele mai multe din avioanele NATO care au
lovit continuu Iugoslavia, și -au întărit apărarea antiaeriană , mai ales
pe cea de pe coasta de est, au pus -o adică în stare de alertă maximă.
Ca și cum cel mai mare pericol pentru întreaga zonă l -ar fi
reprezentat aviația iugoslavă și nu atacurile NATO. Deocamdată,
aviația italiană s -a limitat la a efectua misiuni de cercetare în zona
Adriaticii.

În fața acestui fapt împlinit, lumea a reacționat și n -a
reacționat, cum o va face (sau nu) și în intervențiile NATO din Libia ,
din Afganistan și ale coalițiilor conduse de americani de prin alte
părți. Pentru că, în astfel de situații, toată lumea așteaptă pozițiile
marilor puteri, adică ale celor care, nolens, volens, hotărăsc soarta
lumii.
Desigur, toată planeta a fost, în acele momente cu ochii pe
Rusia. Iar Rusia nu s -a dezmințit . Boris Elțân, președintele de atunci
al Rusiei, n -a apăsat totuși butonul roșu, ci a convocat miniștrii
apărării din stat ele CSI pentru data de 25 martie . Firește, la Moscova.
Reacția colosului din Est, una din cele mai mari țări din lume, a fost
deosebit de dură. Alianța nord -atlantică știa însă și ea, ca noi toți, că,
de cele mai multe ori, câinele care latră nu mușcă. Nu pentru că n -ar
vrea, ci pentru că nu mai are suficienți dinți. Președintele rus a
anunțat însă că nu se va mai deschide biroul NATO la Moscova, iar
Federația Rusă își va reconsidera poziția în cadrul „Parteneriatului
pentru Pace“ și va ordona măsuri milita re adecvate în cazul extinderii
conflictului. Au fost retrași observatorii ruși din cadrul misiunii
KVM aflați deja în Macedonia, a fost chemat ambasadorul Moscovei
de la NATO, iar ministrul apărării și -a adunat apropiații. Furtuna însă
trecuse. După o ase menea declarație, după asemenea măsuri, totul
intra în rutină, fiecare căutând să obțină cât mai mult profit de pe
urma celuilalt.
Rusia avea nevoie de finanțare, iar NATO de oxigen.
Cea mai crunt lovită în urma acestor atacuri se pare că n -a fost
însă numai Iugoslavia, ci și… Organizația Națiunilor Unite. A fost
convocată o ședință extraordinară a Consiliului de Securitate al ONU

39 care s -a încheiat în jurul orelor 04.00, fără a se adopta vreo rezoluție .
Rusia, Belarus, India, China și Iugoslavia au co ndamnat acțiunea
NATO, dar Alianța și-a văzut în continuare de treabă. Nimeni n -o
putea opri decât asumându -și riscuri imense. Oare nu pe această
filosofie simplă a faptului împlinit se bazase și Alianța, atacând
Iugoslavia fără permisiunea ONU? Participan ții au menționat ilegiti –
mitatea acestei acțiuni, iar Kofi Annan a declarat că re gretă faptul că,
în ciuda eforturilor comunității internaționale de a soluțion a pașnic
criza, R.F. Iugoslavia persistă în respingerea acordului de pace
propus de Grupul de Con tact. El a ținut totuși să mai precizeze, ca și
cum cei prezenți n -ar fi știut acest lucru, că orice decizie care face
apel la forță trebuie să implice Consiliul de Securitate. Sunt, desigur,
mai multe feluri de a te ascunde după deget, de a nu spune lucru rilor
pe nume.
O poziție pe măsura prestigiului și valorii ei a luat -o Grecia.
Ministrul apărării din această țară a cerut încetarea imediată a
loviturilor aeriene, deși știa și el precis că nimeni nu -l ascultă. Îl
asculta însă istoria, iar astfel de pozi ții nu rămân neconsemnate.
Forțele armate grecești de la granița cu Macedonia au fost puse în
stare de alertă, iar ziarele și posturile de televiziune n -au încercat nici
o clipă să justifice acțiunea NATO.
Japonia a cerut ca Iugoslavia să accepte imediat a cordul de
pace propus de Grupul de Contact, în timp ce România, prin glasul
președintelui ei și sub stupoarea generală a națiunii , a salutat această
intervenție armată asupra unei țări vecine și prietene cu care am
împărțit , de-a lungul secolelor, și binel e și răul. Ulterior, toată lumea
bună din România îl va lăuda pentru atitudinea sa de atunci.
Și, în timp ce lumea era uimită și consternată de războiul non –
contact al sfârși tului mileniului, pe care unii îl și vedeau ca război al
sfârșitului lumii, la Bru xelles se reunea, în dimineața zilei de 25
martie, Consiliul Permanent al NATO pentru evaluarea rezultatelor
primelor atacuri. Doamne, tare rău a mai ajuns această Europă a unei
civilizații căreia îi aparținem și noi, muritorii de rând de pe acest
bătrân c ontinent!

… Ziua de 25 martie nu este o zi de primăvară, ci una de
război. Ea trece, în tristețea sârbilor și în revolta oamenilor, ca un
blestem. Frunzele crude au încă pe ele fumul exploziilor. În

40 obiectivele lovite, focul încă mai arde. Clădiri super be, construite cu
dragoste și devotament – sârbii și muntenegrenii își iubesc casele –
au devenit acum ruine. În războaiele secesioniste, beligeranții și-au
distrus ceea ce iubesc cel mai mult: casele. Aliații le distrug tot ceea
ce sârbii iubesc cel mai m ult: casele.
La ora 20.30 (ora României), NATO declanșează un nou atac
asupra Iugoslavei. De data aceasta, participă un număr de 100 de
avioane F -117, F -15, F -16, Sea Harrier și B -2, din 8 state ale
Alianței, decolate de pe bazele aeriene din Italia. L a ora 19.35, de la
Baza Militară Aviano, decolează 4 avioane F -117 STEALTH si un
avion AWACS. Decolările continuă din cinci în cinci minute, timp
de o jumătate de oră. La ora 20.25, în principalele localități din
Iugoslavia se declanșează alarma aeriană. T ensiunea crește, aerul
este puternic fâlfâit de aripa morții. La ora 20.30, sunt bombardate
furibund cazărmile C. 52 A. din orașul Pristina și aeroportul. La ora
20.50, un număr de 32 de avioane F -15 si F -16 decolează de la
bazele Gioia del Colle și Amendo la cu aceeași destinație. La ora
21.00, sunt lansate 1 7 rachete Tomahawk de pe distrugă torul
american GONZALES și 3 de la bordul crucișătorului PHILIPPINE
SEA . Dintre cele 17, două cad în mare, la puțin timp după decolare.
Se mai întâmplă. Celelalte ajung însă în Iugoslavia.
Lupta începe. Apărarea antiaeriană de la granița cu Croația
deschide focul. Între orele 21.25 și 21.45 sunt bombardate, cu mare
precizie, obiective din Pristina și din apropierea orașului Belgrad, iar
la ora 23.25 este vizată din nou lo calitatea Pancevo. Sunt lovite
aeroporturile Golubovic (lângă Podgorița ) și Danilovgrad (în
Muntenegru).
Bombardamentele se continuă asupra unor ține situate în
orașele Kosovska -Mitrovica și Nis.
Alarma aeriană încetează, la Belgrad, la ora 00.30. Dar ni meni
nu știe când se va declanșa următoarea. Sunt lovite următoarele
obiective:
În Serbia:
– Niș: 2 cazarmi și aerodromul militar. La Nis și în apropierea
acestuia, sunt amplasate numeroase comandamente, MU și U, printre
care:
– Comandamentul A. 3;
– Coma ndamentul C. 21 A

41 – Comandamentul Bg. 211 Tc./C. 21 A;
– Comandamentul Bg. 203 Art. Mx./C. 21 A;
– 1 Dn. R./C.21 A;
– R. 311 R.;
– R. 342 Art. AA;
– Bg. 63 Pst;
– R. 119 El;
– R. 81 Av.Tp.
– Kraljevo – aerodromul Ladjevci și satul Cvetke;
– Sinkovac – o cazarmă, situată în apropiere de Leskovac;
– Centrul de Transmisiuni al forțelor armate sârbe de pe
muntele Bukulja și satul Garasi;
– releul de televiziune de pe muntele Jastrebac, situat la sud -est
de Belgrad (lovit cu 2 rachete și avariat);
– cazarma B g. 52 Art. Mx. din Urosevac;
– obiective ale Bg. 72 Forțe Speciale din Pancevo;
– cazărmi și depozite ale C. 52 A din Pristina;
– cazarma Bg. 549 Mc. din Prizren;
– facilități ale Forțelor Aeriene Militare de la Batajnica.
În Muntenegru:
– aeroportul de la Golubovci si obiective ale C. 2 A din
Podgorița ;
– un depozit de muniție din Danilovgrad.
NATO a început să contabilizeze rezultatele. Comandantul
Forțelor Aliate din Europa, generalul Wesley Clark , a comunicat că
au fost lovite aproximativ 40 obie ctive, din care 6 în Muntenegru.
Centrul Reunit de Căutare -Salvare a primit dispoziții clare
pentru recuperarea piloților care pot fi doborâți în timpul acțiunilor
aeriene. Echipe speciale din cadrul FMM și FAM americane,
subunități franceze, spaniole și d in alte țări au fost dislocate în
vecinătatea Iugoslaviei. Americanii au cerut AEK să contribuie la
aceste operațiuni de salvare a piloților.
Turcia și -a trecut în stare de alarmă Armata 1 de la Istanbul, și
în special marile unități și unitățile dislocat e în Tracia Occidentală.
Este vorba de C. 2 A. Gelibolu și C.5 A. Corlu.
Încă 400 de militari ai NATO au fost dislocați în Macedonia,
iar forțele existente aici au început pregătirea eventualelor raioane de
dislocare a marilor unități aeromobile aliate ce urmează să fie, la

42 nevoie, desfășurate în Iugoslavia. Se părea că sporirea efectivelor
NATO din Mace donia se va intensifica în perioa da următoare.
Turcia a închis ambasada din Belgrad.

În fața acestor acțiuni, Belgradul nu s -a înspăimântat și nici n –
a stat cu mâinile în sân, ci a făcut ceea ce ar fi făcut oricare alt oraș
din lume care se simte responsabil față de situația creată, față de țara
a cărei capitală este. Guvernul Iugoslaviei a anunțat imediat ruperea
relațiilor diplomatice cu SUA, Germania, Fra nța și Marea Britanie.
Într-o notă oarecum personală, vice -priministrul sârb, Vojislav
Sesely a cerut ruperea relațiilor cu Albania, Croația și Ungaria,
întrucât teritoriile lor au fost folosite pentru declanșarea atacurilor
aeriene ale NATO. Opinia oficia lului iugoslav era aceea „oricare
cetățean al țărilor care au participat la agresiune, oriunde este întâlnit,
este dușman al poporului sârb și trebuie tratat ca atare“. Exagera. Nu
acesta era adevărul. Desigur, nu s -a întâmplat așa cum a zis Sesely.
Nu el era barometrul înțelepciunii poporului sârb. Iugoslavia nu a
mers mai departe de zona în care și -a exercitat, cu minimum de
mijloace (din foarte multele pe care le putea avea la dispoziție ),
dreptul la apărare. Pentru că, Iugoslavia, deși izolată, deși lov ită din
toate părțile, n -a dorit să poarte un război nici cu vecinii, nici cu
Europa, și cu atât mai puțin cu lumea întreagă. Dimpotrivă, ea a
întors și obrazul celălalt. Va veni poate o vreme când se va înțelege
foarte bine acest lucru.
Totuși, la 25 mar tie, guvernul iugoslav a expulzat de pe
teritoriul țării pe toți ziariștii străini, cu excepția celor din Grecia.
Motivul se cunoaște foarte bine. Adesea, postura de ziarist este cea
mai comodă pentru a fi folosită de serviciile secrete inamice în
scopul o bținerii unor informații utile. Nu știm dacă NATO a folosit -o
sau nu (imposibil să n -o fi folosit!), dar măsura luată de iugoslavi se
justifică.
Din datele existente, rezultă că autoritățile iugoslave au
solicitat Rusiei ajutoare în tehnică și mijloace mi litare, precum și
acces la informații obținute prin sistemul rus de cercetare și prin
satelit. Autoritățile iugoslave au ordonat organelor de frontieră să nu
permită persoanelor mobilizabile să părăsească țara. Ca urmare,
liderii maghiarilor din Voivodina au cerut populației să nu

43 părăsească zona, deoarece organele de frontieră sârbe au lista lor
nominală.

În acest tip de conflict, foarte importante sunt comunicațiile.
De aceea, ele sunt totdeauna primele vizate, iar cine deține
supremația tehnologică are toate șansele să distrugă, încă din prima
lovitură, sistemele de comunicații ale părții adverse și să cucerească
supremația informațională. De aceea, din cauza acțiunilor
radioelectronice executate de Forțele Aliate asupra sistemelor de
comunicații iugosla ve, forțele armate au luat măsuri pentru activarea
rețelelor radio de urgență ale radioamatorilor. Evident, acestea au
fost folosite, pe toată du rata conflictului, pentru transmi terea de date
și informați i despre evoluția evenimen telor din diverse localită ți
afectate de loviturile aeriene. Aceste transmisii sunt foarte
importante, datorită dispunerii dispersate a radioamatorilor, precum
și tehnicii extrem de diversificată folosită de aceștia .
Începând cu 25 martie, orele 02.45, radioamatori din mai
multe localități din Iugoslavia au stabilit legături cu corespondenți
din spațiul CSI, furnizând date despre efectele loviturilor aeriene
NATO. Este un exemplu de internaționalizare , în caz de necesitate, a
legăturilor radioamatorilor. De fapt, aceste legături, extrem de
diversificate, există încă din timp de pace și folosesc toată inteligența
și iscusința geniului uman creator.
Sârbii, ca, de altfel toate popoarele din zonă, sunt patrioți . Ei
au răspuns foarte prompt la chemarea de mobilizare, mulți dintre ei
oferindu -se voluntari pentru a lupta în apărarea țării. Ca urmare a
afluxului mare de voluntari care voiau să se înroleze în armată,
centrele militare districtuale sau locale au funcționat , zile în șir, non –
stop. Au continuat redislocările de trupe și mijlo ace de artilerie și
rachete AA, cu scopul evitării lovirii aces tora și pentru mai buna
organizare a apărării antiaeriene a unor obiective vulnerabile. În
întreaga provincie Kosovo, forțele sârbe și -au intensificat acțiunile
militare împotriva luptătorilor AEK.

Odată cu declanșarea operației aeriene a NATO, s -au
intensificat și acțiunile AEK. Această realitate contrazice afirmația
că numai forțele sârbe și -au intensificat atacurile. Iată că și AEK și -a
intensificat acțiunile, profitând de avantajele pe car e le-au creat

44 pentru ea bombardamentele NATO. Unitățile AEK și -au multiplicat
atacurile, în special asupra unităților armatei iugoslave și a forțe lor
de poliție, în principal pe direcția Glogovac -Srbica, în raionul
Kosovska -Mitrovica, în trecătoarea Bajgor a din Munții Cicavica și în
jurul localității Podujevo.
Prin aceste acțiuni, AEK avea ca obiectiv limitarea libertății de
mișcare și acțiunea for țelor armate sârbe și împiedica rea organizării
apărării strategice împotriva unor eventuale atacuri terestre ș i,
bineînțeles, împotriva lovituri lor aeriene ale NATO. Luptătorii AEK
acționează , cum este și firesc, numai în perioadele în care nu au loc
atacuri aeriene NATO.
Au fost semnalate lupte intense în zona localităților Drenica,
Suva Reka și Orahovac. În ace lași timp, surse albaneze au anunțat că,
în după -amiaza zilei de 25 martie, toți bărbații din localitatea Goden,
situată la granița cu Albania, au fost împușcați de forțele de
securitate sârbe, copiii și femeile fiind însoțiți până la granița
albaneză. Mii de persoane au părăsit localitățile din zona Drenica,
îndrep tându -se spre Pristina, ca urmare a puternicelor ciocniri armate
între forțele sârbe și forțele AEK.

Etnicii sârbi și, o dată cu ei, o mare parte a populației planetei
n-au privit cu ochi buni a tacurile NATO asupra Iugoslaviei.
Indiferent ce crede NATO în legătură cu propria sa menire, lumea nu
consideră că NATO ar avea vreo misiune europeană, planetară sau
cosmică. Toată lumea știe că NATO slujește anumite interese și, în
urma spargerii bipolari tății, rămânând o structură foarte puternică,
fără un adversar declarat, pe măsură, își caută o nouă filosofie.
Ambasadele SUA, Marii Britanii și Germaniei din Skopje au fost
atacate violent de etnici sârbi. Atacatorii au pătruns în incinta
ambasa dei SUA ș i au incendiat -o. În fața ambasadelor Germaniei și
Marii Britanii, au fost înregistrate 4 explozii. La apelul organizațiilor
de stânga, în orașele germane Berlin, Frankfurt, München, Schwerin
și Rostock au avut loc demonstrații î mpotri va intervenției NATO în
Serbia. Au fost de asemenea atacate ambasada americană de la
Moscova și Consulatul german din Novosibirsk.
Trebuie făcută însă precizarea că astfel de acte nu au fost
organizate de Belgrad. Ele reprezintă acțiuni spontane ale etnicilor
sârbi sau ale al tor grupări care nu au fost însă dirijate de conducerea

45 de la Belgrad. Așa cum am mai spus -o, Iugoslavia s -a comportat în
acest conflict cu demnitate și nu a folosit toate mijloacele pe care ar
fi putut să le folosească. Iugoslavia nu a dat o ripostă Vestu lui, ci
doar, lovită fiind, a întors și obrazul celălalt. Indiferent ce se spune și
ce se va spune despre conducerea de la Belgrad din timpul acestui
război (satanizarea anumitor conducători este la modă în zilele
noastre), Iugoslavia , în formula ei de atu nci (Serbia și Muntenegru) a
dovedit încă o dată că este o țară demnă, unită și unitară în fața
primejdiei, și care -și duce cu mândrie și tragism crucea. Eu nu pot
decât să admir un asemenea popor, asemenea popoare, și să mă plec
în fața lor. Pentru că to t așa este sau sper să fie și poporul român.
Pentru că așa a fost atunci când a avut conducători pe măsură. Și
chiar când nu i -a avut…

În acest timp, în Macedonia, a crescut foarte mult tensiunea,
determinată de manifestațiile anti-NATO ale etnicilor sâr bi și ale
unor grupuri de simpatizanți macedoneni ai acestora. Se semnala, în
acele zile de început, pe de o parte, posibilitatea declanșării unor
mișcări ale etnicilor albanezi din zona Tetovo și, pe de alta, existența
pericolului unor atacuri din partea forțelor armate sârbe asupra unor
obiective de pe teritoriul Macedoniei. Încă se mai credea că
Iugoslavia va acționa prin toate mijloacele posibile. Din păcate, nici
Statele Unite ale Americii, această superputere a momentului, nici
Europa Occidentală, nic i vreo altă structură de putere din lume nu au
înțeles că Iugoslavia este altceva decât o ucigașă de democrații și de
libertăți etnice și individuale. Fără a nega naționalismul sârbilor, care
este cunoscut în regiune, și încăpățânarea lor ieșită din comun, lecția
iugoslavă din acest sfârșit de mileniu merită să fie însușită de această
lume pusă pe răfuieli și pe rele.
Ungaria a luat măsuri de primire a refugiaților din Iugoslavia,
deschizând unele puncte de frontieră. Organele ungare de frontieră
primesc t oți refugiații și îi cazează în foste cazărmi din Debrecen,
Szeged, Baja și Oroshaza. Între Ungaria și Iugoslavia au fost
suspendate toate cursele de autobuze, precum și trenurile
internaționale. Compania aeriană MALEV și-a suspendat cursele
spre Tirana și Skopje, iar altele circulau pe rute ocolitoare.
Contingentul bulgar care trebuia lăsat la vatră la sfârșitul lunii
martie, a fost reținut până la stabilizarea situației, iar pentru baza

46 militară de aviație de la Dobrici, contingentul de re cruți care trebu ia
încorporat între 1 și 6 aprilie a fost încorporat mai devreme.
Și guvernul grec se aștepta la un aflux important de refugiați.
Pentru aceasta au fost pregătite cazărmile din partea de nord -vest a
Greciei, disponi bilizate în urma procesului de reorganiza re a forțelor
armate elene.
În Bosnia și Herțegovina, statul major al SFOR a modificat
starea de alertă în zona de responsabilitate a Diviziei Multinaționale
de Nord de la „Gri -C3“ la „Negru C -2“, ceea ce presupune măsuri
suplimentare de securitate a pers onalului și tehnicii.

La 24 martie, la hotelul Toplice din Belgrad, câțiva ziariști
români au fost agresați de către un grup de cetățeni sârbi. Probabil,
drept urmare a declarațiilor conducerii României, care s -a grăbit să
salute acțiunea NATO și bombarda mentele asupra unei țări vecine și
prietene. La fel s -au petrecut lucrurile și cu ocupanții autoturismului
ambasadorului român în apropierea reședinței ambasadei. Aceste
manifestări se pot încadra în atitudinea generală a sârbilor față de
străinii din Iugo slavia.

În după -amiaza zilei de 26 martie, urma să aibă loc o reuniune
a Consiliului de Securitate al ONU, în cadrul căreia trebuia să fie
analizat un proiect de rezoluție propus de Rusia privind încetarea
imediată a folosirii forței împotriva R.F. Iugosl avia și relua rea
urgentă a negoc ierilor. Reprezentantul permanent american la ONU a
declarat deja că Statele Unite se vor opune adoptării proiectului
menționat pe care îl consideră inutil. Reuniunea a avut loc, iar
respectivul proiect a fost respins. Era d e așteptat .

La 25 martie, orele 16.00 (ora României), Javier Solana și
generalul Wesley Clark au susținut o conferință de presă. S -a
comunicat că, în prima noapte de război după atâția ani de embargo
asupra Iugoslaviei, au fost doborâte cel puțin trei av ioane iugoslave
și lovite peste 40 de ținte. În același timp, un avion F -15 aparținând
Alianței a aterizat de urgență în Bosnia din cauza unor defecțiuni la
motor. Generalul Clark, în fruntea unei armade aeriene care reunea
vârfurile tehnologiei mondiale î n domeniu, i -a telefonat șefului
Statului Major al Forțelor Armate Iugoslave să nu ordone ieșirea

47 navelor forțelor maritime militare iugoslave din porturi, pentru a se
evita lovirea acestora. Câtă grijă!
S-a mai spus, la această conferință de presă, că acț iunile
NATO întrunesc unanimitatea membrilor Alianței, fapt confirmat și
în ședința din 25 martie. Cu atât mai rău pentru morala Alianței,
pentru filosofia ei, pentru judecata istorică de mâine!

În context, președintele Bill Clinton a afirmat că Slobodan
Miloșevici trebuie să aleagă calea către pace, în caz contrar atacurile
NATO împotriva Iugoslaviei nu vor înceta, iar consilierul pentru
securitate națională Samuel Berger a afirmat că președintele
Miloșevici trebuie „să accepte cadrul acordului de pace s emnat de
partea albaneză din Kosovo, iar prin negocieri mai pot interveni
schimbări ale acestuia“. El a mai precizat că „orice schimbare care ar
putea fi efectuată va trebui acceptată și de albanezi“.
Statele Unite resping propunerea avansată de Rusia și
sprijinită de Franța și Italia, referitoare la organizarea, la Moscova, a
unei reuniuni extraordinare a Grupului de Contact pentru fosta
Iugoslavie, în vederea reluării negocierilor.
Senatorul Jessie Helms, republican de North Carolina,
președin tele Comite tului pentru Relații Externe al Senatului, a
introdus în Senat un proiect de lege prin care se stabilesc măsurile
concrete ale politicii americane față de Iugoslavia cu scopul de a
realiza transformarea democratică a Serbiei și înlăturarea de la putere
a lui Slobodan Miloșevici . Actul se numea „Serbia Democratization
Act“ și prevedea, între altele, autorizarea unui fond de 100 milioane
dolari care să fie folosit pentru sprijinul democrației și dezvoltarea
societății civile în Iugoslavia, autorizarea asisten ței pentru victimele
represiunii lui Miloșevici , stabilirea unui sistem de sancțiuni
împotriva regimului lui Miloșevici și denumirea acestor sancțiuni
drept „Zidul Exterior“ (Outer Wall), blocarea tuturor valorilor
Iugoslaviei din SUA, anularea vizei pent ru oficialii guv ernamentali
sârbi și iugo slavi, prezentarea de dovezi temeinice că Iugoslavia are
un guvern rezultat prin alegeri libere înainte de instaurarea statutului
comer cial al „națiunii celei mai favorizate“ pentru Iugoslavia,
interzicerea exportur ilor americane de materiale strategice și a
acordării de împrumuturi pentru Iugoslavia.

48 Aceasta s -a apreciat a reprezenta „strategia de ieșire a SUA
din implicarea în criză și trebuia să conducă la înlocuirea de la putere
a lui Miloșevici “. Pe tot cursul campaniei aeriene și după aceea, acest
slogan va fi o adevărată obsesie pentru americani. Nimeni nu -l apără
aici pe Miloșevici . Dar a identifica în întregime o țară cu
conducătorul ei, cu omul sau cu partidul care se află la putere, este
prea mult. Și nu e ste adevărat. Strategia americană își propune
adesea să „elibereze“ popoarele de proprii lor conducători, indiferent
prin ce procedeu au venit aceștia la putere. Poate că nu este prea rău,
poate că așa va fi mâine, în lume și mai ales în cadrul unei Europe
Unite, în care statele vor fi simple regiuni, iar popoarele se vor
contopi în unul singur – marele popor european. Cam ar fi timpul!
Dar de aici și până la a nu ține seama de nimic, nici de istorie, nici de
voința statelor, este o mare diferență .
Au cres cut, în acest timp, și presiunile exercitate de Federația
Rusă. Președintele Boris Elțîn a declarat că Rusia a pregătit o serie
de măsuri extreme, pe care „nu le va aplica deocamdată“.
Conducerea politico -militară rusă studia problema trimiterii de
consili eri militari în R.F. Iugoslavia. Prim -ministrul Primakov a
declarat că nu exclude suspenda rea unilaterală a sancțiunilor privind
livrarea de armament Iugoslaviei, decizia urmând a fi luată în funcție
de evoluția situației, iar ministrul de externe Ivanov a declarat că
„Rusia își rezervă dreptul de a furniza ajutoare militare Belgradului
în cazul în care agresiunea NATO nu va înceta”.
Ministrul apărării, mareșalul Igor Sergheev, a dezmințit
punerea în stare de alarmă a forțelor armate ruse și pregătirea de
acțiuni ale Flotei din Marea Baltică, în replică la atacurile aeriene ale
NATO asupra Iugoslaviei.
Șeful Statului Major General al forțelor armate ruse, Anatoli
Kvasnin, a anunțat că, după raidurile executate până în prezent
asupra R.F. Iugoslavia, s -au în registrat 70 de morți și cca. 230 de
răniți, iar ambasadorul Rusiei la NATO, S. Kislayak, i -a comunicat
oficial secretarului general al Alianței, Javier Solana, că țara sa
întrerupe participa rea militarilor ruși la programul „Parteneriatul
pentru Pace“. Ru sia și -a retras ofițerii din Co mandamentul Diviziei
Multinațio nale de Nord din Bosnia și Herțegovina. De asemenea, pe
teritoriul Federației Ruse s -au format detașamente de voluntari care
vor să participe la acțiunile de luptă pentru apărarea Iugoslaviei.

49 Vladimir Atanamiuc, vicepreședinte al Sovietului Suprem al
autoprocla matei Republici Transnistrene , a declarat că țara sa va
permite Forțelor Aeriene Militare ruse să utilizeze aeroportul de la
Tiraspol, în cazul hotărârii acordării de ajutor militar Iugosl aviei.

O mare parte a analiștilor militari din Marea Britanie apreciau,
la acea dată, că Belgradul nu va accepta planul de pace, ceea ce va
obliga NATO să intervină cu forțe terestre în Kosovo. Deși
oficialitățile NATO și britanice negau cate goric posibi litatea
intervenției militare terestre în Kosovo, planifica torii militari ai
NATO au pregătit scenariul „celui mai rău curs de acțiune“, care
prevedea trimiterea de trupe în Kosovo în cazul în care Belgradul nu
va accepta semnarea planului de pace.
Planifi catorii fac planuri. Planurile pun în căsuțe idei și
posibile acțiuni care au fost, mai întâi, trecute prin filtrul și
înțelepciunea decidenților politici și strategici. Planificatorii sunt
planificatori și atât.
Dar de unde să știe ei, planificatorii, cu m se scrie istoria! ?

50

ZIUA A 5 -A, FAZA A DOUA
Noaptea de 28 spre 29 martie n -a fost nici mai rea, nici mai
puțin înfricoșătoare decât toate cele de dinaintea ei. Singurul ei merit
este că a fost prima zi din noua fază a atacurilor aeriene ale N ATO și
a 5-a noapte de bombarda mente efectuate asupra unei țări suverane și
independente, care n -a ofensat cu nimic nici Occidentul, nici
Orientul, nici Sudul, nici Nordul, nici Adâncul și nici Înaltul acestei
lumi. În această noapte, aviația de bombardament strate gic, cea de
asalt și rachetele de croazieră și -au combinat din nou eforturile
pentru a -și dovedi performanțele. Găsiseră din nou un poligon. Un
poligon ideal. Ce conta că obiectivele care urmau a fi lovite nu erau
de carton, ci ținte vii sau suporturi de v iață pentru un popor care și -a
făcut totdeauna datoria față de Europa și de Dumnezeu!? Datoria și
Dumnezeu nu mai aveau acum, în timpul bombardamentelor, nici o
importanță. Importante erau doar efectele bombelor.
NATO avea să consemneze sec: lovituri exec utate în cadrul
primei zile a celei de -a doua faze a operației (care vizează
concentrările de forțe, mijloacele blindate și alte categorii de tehnică
grea, dislocate la sud de paralela 44). Cei de la fața locului au notat
în carnetele lor: 28.03.1999 , ora 15.00 – explozii în zona aeroportului
din Niș; ora 16.50 – alarmă aeriană la Belgrad, atacuri cu rachete
asupra aerodromurilor Batajnica și Surcin; ora 18.40 – explozii în
zona aerodromului Golubovic, lângă Podgorița și în cea a
poligonului Radovce; ora 19 .18 – un avion de cercetare
radioelectronică și război electronic EA -6B și un F -117 decolează de

51 la baza Aviano; tot la această oră, sunt lansate două rachete de
croazieră; ora 21.00 – încep exploziile înfiorătoare de la Pristina
(până la orele 23.30 vor f i 16!); ora 22.05 – la Belgrad, în sfârșit, a
fost anunțată încetarea alarmei aeriene.
Gata pentru azi? Nici vorbă! La ora 22.50, de la baza aeriană
Fairford din Marea Britanie, decolează două bombardiere B -52, iar
de la baza aeriană Aviano își iau zborul , cu rachete și bombe la bord ,
nu mai puțin de 60 de avioane F -15 și F -16, viespile cele mai active
și cele mai periculoase ale acestui sfârșit de secol. Iarăși de la
Aviano! Acest cuvânt „Aviano“, oricât de frumos și de sonor ar
părea, va avea în veacuri o tristă rezonanță în spațiul iugoslav. Și nu
din vina lui, a limbii care l -a creat sau a țării din care face parte.
După numai 5 minute, adică la 22.55, la Belgrad se
declanșează din nou alarma aeriană. Fără să ne grăbim cu concluziile
– acestea vor fi tr ase la timpul potrivit –, trebuie să observăm că
cercetarea iugoslavă a spațiului aerian, cu tot dramatismul
evenimentelor și inferioritatea tehnologică în care se presupune că se
află, și -a făcut prompt datoria.
La 23.15, se aud din nou explozii la Prist ina, iar la 23.40, de la
baza Aviano, decolează iarăși șase avioane.
Ziua de 28 martie se sfârșește cu aceste decolări și cu lansări
de rachete de croazieră de pe fregatele aflate în Adriatica.
Ziua de 29 martie o continuă în modul cel mai firesc pe cea de
28 martie. La 15 minute și, în continuare, până în jurul orei 03.00,
sunt semnalate, la Pristina, încă 6 explozii.
Ce treabă minunată! Și cât de încântat trebuie să fie zeul
Marte!

Bilanțul acest a nou pas al războiului non -contact este și el, ca
mai t ot ce se întâmplă, sec, straniu, purtător de rușine. Au fost lovite:
cartierul Ajvalija, cazarma „Eroii din Kosovo“, clădirea Inspecto –
ratului Ministerului de Interne din Pristina și instalațiile militare de
pe dealul Veternik din apropiere, concentrările de forțe din
localitatea Gnjilane și alte cinci sate din împrejurimi (patru tancuri
distruse și avariate mai multe vehicule blindate), aerodromul
Golubovic de la sud de Podgorița (un avion MiG -21, distrus la sol).
Sârbii spun și ei că, în această noapte – cea de a 5 -a a
atacurilor NATO asupra Iugoslaviei –, au doborât trei avioane în

52 zona localităților Gornji Milanovac, Losnica (la granița cu Bosnia și
Herțegovina) și Gakovo (în apropierea graniței cu Ungaria).
Bineînțeles, NATO nu a confirmat cele spuse d e sârbi. Războiul
informării și dezinformării se continuă.
Pe pământ, lucrurile se desfășoară ca pe pământ. Forțele
armate sârbe continuă ofensiva împotriva separatiștilor albanezi (cel
puțin, acestea sunt știrile), mai ales în zona localităților Kosovo –
Polje, Srbica, Orahovac, Suva Reca și Pristina, ocupă baza AEK de
la Likovac, unde au găsit materiale provenite din ajutoare
internaționale.
Luptătorii AEK nu sunt nici ei mielușei. Dimpotrivă, profitând
de acțiunile aeriene ale NATO, atacă forțele iugoslave în satul
Ljumbarda (lângă Decani), în apropierea satelor Poljance, Opterusa
și Retimlje (la nord -vest de Pristina) și Bob (în zona de frontieră cu
Macedonia).
Care pe care.

În acest timp, exodul populației de etnie albaneză din Kosovo
se continuă. Pentr u că bombardamentele și războiul instituie
nesiguranța clipei și a vieții. Iar oamenii fug totdeauna din calea
prăpădului, a pârjolului. Autoritățile iugoslave deschid două noi
posturi de frontieră cu Albania, la Cafa Prusit (sud de Djakovica) și
Pedaj.
Primele întrebări care se pun aici și la care s -au dat răspunsuri
totdeauna părtinitoare și unilaterale (evident, cu scopul de a -i acuza
și a-i scoate vinovați numai pe sârbi) sunt următoarele: Care sunt
adevăratele rațiuni ale evacuării populației de etnie albaneză din
Kosovo? Numai această populație a fost evacuată? Cea sârbă, nu?
Câteva posibile răspunsuri – altele decât cele sugerate de presă
sau de oficialii NATO și sârbi – ar putea fi următoarele:
1. Bombardamentele NATO și starea de beligeranță din
Kosovo au creat panică și nesiguranță în rândurile populației și, de
aceea, nolens, volens, oamenii au ales calea refugiului.
2. Bombardamentele NATO au înspăimântat populația .
3. Accentuarea confruntărilor dintre forțele sârbe și separatiștii
AEK a mărit riscul, fapt pentru care populația neangajată în această
confruntare a trebuit să părăsească zona.

53 4. Armata iugoslavă prevedea că aici NATO va ataca terestru,
fapt pentru care ea pregătea apărarea strategică. În acest caz,
evacuarea populației din zona de operații era absolut necesară.
Cu alte cuvinte, avânt în vedere starea de război, precum și
zona cea mai probabilă în care ar fi urma t să se desfășoare o operație
strategică de apărare, autoritățile iugoslave erau OBLIGATE, potrivit
legilor războiului să ia măsuri de protecți e a populației, deci s -o
evacueze din zona de operații.
Dar ostilitățile erau abia la început, iar omenirea întreagă era
stupefiată de o astfel de situație, fără precedent de la Hitler încoace.
Ministrul albanez al informațiilor, M. U lqini, a declarat că
aproximativ 50.000 de albanezi sunt masați în apropierea punctului
de frontieră Morines, iar de la începutul conflictului numărul total al
refugiaților se ridică la circa 500.000. La graniță, etnicii albanezi
sunt deposedați de bunuri, acte și chiar de numerele de înmatriculare
ale autovehiculelor. Forțele armate , trupele Ministerului de Interne și
forțele para militare iugoslave nu mai acționează împotriva AEK, ci
împotriva întregii minorități albaneze. Au fost uciși numeroși lideri
politici, jurnaliști, lideri de sindicat și intelectuali albanezi. Alți i,
printre care și liderul alba nez din Kosovo, Ibrahim Rugova, și -au
părăsit casele și se ascund. În noile condiții, procesul de purificare
etnică este deosebit de intens în zonele Podujev o, Malisevo, Srbica,
Djakovica, Grijilane, dar și în afara provinciei Kosovo, în special în
zona Leskovac. Atacurile împotriva etnicilor albanezi sunt executate
în special de gruparea paramilitară TIGRII (condusă de Arkan) și de
alte grupuri de civili sârb i înarmați .

La 28 martie, la Bruxelles, s -a reunit Co nsiliul NATO. În urma
dezbateri lor, s -a dat publicității un comunicat în care se preciza că
bombardamentele împotriva Iugoslaviei vor fi continuate până când
luptele din Kosovo vor fi oprite, iar trupel e terestre ale NATO vor
interveni numai după încheierea unui acord de pace.
Americanii au decis, în acest spirit, dislocarea în Mar ea
Britanie a încă patru bombar diere B -52, în următoarele două zile, iar
Marea Britanie , la rândul ei, a suplimentat, în curs ul zilei de 28
martie 1999, mijloacele aeriene din Teatrul de Operații, cu 4 avioane
de tip Harrier, echipate cu armament pentru atac la sol și 8 avioane
de atac la sol Tornado GR -1.

54 „Capul de pod“ realizat de NATO trebuia consolidat și lărgit.
De aceea, în cursul nopții de 27 spre 28 martie, au fost trimise în
Kosovo trupe speciale britanice SAS. Misiunea acestora era să -i
anihileze pe comandanții sârbi care conduceau acț iunea de epurare
etnică din pro vincie și, totodată, să identifice și să marcheze țint ele
pentru aviația NATO.
Urmând această logică a intensificării loviturilor asupra celui
care nu îți răspunde imediat și cu aceeași măsură, se constată o
intensificare a misiunilor de transport aerian germane cu destinația
Italia și Sarajevo. Între 27 și 28 martie, s -au executat trei curse pe
ruta Landzberg – Sarajevo, o cursă pe ruta Landzberg – Alghero,
două curse pe ruta Köln -Piacenza și una pe ruta Köln -Jever. Aceste
zboruri aveau ca scop transportul de material militar pentru
contingentele germane imp licate în criza din spațiul ex -iugoslav.
Măsurile acestea de întărire a dispozitivului aliat în zona
regiunii Kosovo și a spațiului iugoslav au fost continuate pe toate
planurile. În zilele acelea , spre exemplu, s -a semnalat un convoi de
mașini de luptă ș i vehicule militare germane și britanice care a trecut
granița din Gre cia în Macedonia. Au fost obser vate 76 de vehicule
militare și două autocamioane grele destinate transportului de
mijloace blindate, precum și sisteme de mijloace antiaeriene. Aceste
măsuri vizau, pe de o parte, prevenirea unui posibil atac terestru sau
chiar aerian al forțelor sârbe și, pe de altă parte, pregătirea temeinică
a unui atac terestru împotriva Iugoslaviei, fie în zona Kosovo, fie
într-un spațiu mult mai larg, care să implice, practic, toate țările
vecine Serbiei. Sau doar amenințarea cu un astfel de atac, pentru a
determina forțele sârbe să se descopere, în vederea realizării unui
dispozitiv strategic adecvat, deci să se vulnerabilizeze.

În fața acestor acțiuni ale NATO, Iu goslavia a luat măsurile pe
care oricare altă țară atacată le -ar fi întreprins. Cel puțin, așa părea în
acele zile. S -a continuat, cum era și firesc, mobilizarea și înrolarea
masivă a cetățenilor. Districtul Militar Novi Sad a anunțat că
persoanele care re fuză să se prezinte la mobilizare, sau nu -și
îndeplinesc obligațiile ce le revin în caz de război, vor suporta
pedepse penale conform Art. 214 din Legea apărării. De unde rezultă
că nici sârbii nu se dădeau în vânt după un astfel de război. În cadrul
măsur ilor de cenzurare a informațiilor, mai exact, de protecție a

55 informațiilor, majoritatea posturilor de televiziune (RTS -1, RTS -2,
TV-Arte, TV -SOS) transmiteau același program cu televiziunea
națională sârbă. Programe diferite aveau doar posturile TV BK și T V
POLITIKA, dar și acestea preluau o parte din programele de știri ale
televiziunii naționale. Singurul post de televiziune care transmitea
știri în legătură cu atacurile împotriva Belgradului era RTV Studio B,
care se afla în legătură directă cu Comandame ntul Protecției Civile.
Toate posturile TV prezentau cu prioritate distru gerile civile
de pe teritoriul iugoslav și demonstrațiile anti -NATO din întreaga
lume. Această orientare a respectivelor posturi spre problemele
arzătoare ale apărării spațiului iugos lav împotriva atacurilor NATO a
fost și este încă percepută ca… dezinformare, ca propagandă anti –
NATO și nu ca modalitate de coagulare a tuturor forțelor națiunii
pentru apărarea țării. Prioritare pentru națiunea iugoslavă erau,
bineînțeles, știrile și i maginile despre distrugerile provocate acestei
țări, despre ilegiti mitatea acestor atacuri, despre lipsa lor de
argumente, de justificări, de rațiune. Nu bombardezi o țară pentru că
nu ești de acord cu conducătorul ei sau pentru că a luat măsurile pe
care oricine le ia în scopul prevenirii divizării ei teritoriale și păstrării
statului în granițele hotărâte de comunitatea internațională și stabilite
prin tratate.
S-a bătut multă monedă în acele zile pe măsurile stricte luate
de autoritățile iugoslave pr ivind executarea unui control riguros
asupra reporterilor străini aflați pe teritoriul Iugoslaviei. Aceștia erau
însoțiți peste tot de lucrători ai poliției sârbe, transportul asigurându –
se cu mijloace ale poliției. Materia lele filmate sau care se
transmit eau prin mijloace de comunicații erau avizate de autorități.
Aceleași măsuri le -au luat însă și membrii coaliției anti -irakiene, cu
ocazia atacului asupra Irakului din ianuarie 1991, și nimeni nu s -a
sesizat de acest lucru. Toată lumea a înțeles că acestea sunt regulile
războiului. Mai mult, în Iugoslavia, profesia de jurnalist era folosită
și ca paravan pentru infiltrarea forțelor speciale ale NATO, iar
iugoslavii știau foarte bine acest lucru. De aceea, dacă e să fim
drepți, măsurile luate de autoritățile de la Belgrad erau perfect
justificate. Nimeni nu -ți pune la dispoziție tot ce vrei tu să știi sau să
transmiți în timp de război. Cu atât mai mult cu cât, se ști a, împotriva
Iugoslaviei se duce a de multă vreme un război mediatic feroce.

56 Sârbii și munt enegrenii nu s -au speriat de aceste atacuri fără
precedent ale NATO. N -au făcut pipi pe ei și n -au ridicat mâinile sus,
o dată cu primele explozii care au răsunat pe pământul lor.
Dimpotrivă, acestea i -au îndârjit și mai tare, aducându -le aminte că
sunt pa rcă blestemați să trăiască numai și numai evenimente tragice.
Kosovo Polje din 1389 se repeta. Cu alte mijloace, la o altă scară, dar
în aceeași esență. Adică înfrângerea sârbilor, scoaterea lor din istorie,
umilirea lor, distrugerea a tot ce este mai de p reț pentru ei. Evident,
așa percepeau ei acele atacuri ale celei mai puternice Alianțe din
lume, dar nu potrivit Articolului 5 din tratatul de la Washington, ci
altor rațiuni. Acest popor a înțeles foarte bine principalele rațiuni ale
acestui război împotr iva lui, și -a pus ținte pe piept pentru a ușura
acțiunea celor care loveau acum în ei și au ripostat… întorcând și
obrazul celălalt.
Din atitudinea lor se desprindea parcă esența toleranței
creștinismului din toate timpurile. Se părea că fiecare în part e,
suportând cu stoicism bombardamentele, efectul acestora, pronunța
cuvintele lui Iisus Hristos:
„Iartă -i, Doamne, că nu știu ce fac!“
În acest timp, ei își duceau viața ca mai înainte, luând toate
măsurile ca aprovizionarea cu alimente de primă necesitat e să fie
normală, iar oamenii să nu sufere mai mult decât era necesar. În acest
sens, deși era război, s -au luat măsuri severe pentru a preveni
creșterea artificială a prețurilor. Să ne amintim cum a procedat
mareșalul Ion Antonescu, în România și în Trans nistria, în timpul
războiului, prevenind penuria de alimente și de bunuri de strictă
necesitate și menținând prețurile în limite rezonabile. Și să luăm
aminte cum au procedat guvernele care s -au succedat la conducerea
României după decembrie 1989, înstrăin ând aproape complet avuția
națională, umplându -și ele și clientela lor buzunarele și aducând ,
doar în zece ani , țara în sapă de lemn. Produsul intern brut a scăzut,
în numai zece ani, de la 117 miliarde de dolari la mai puțin de 30 de
miliarde! Demnitarii români n -au înțeles nimic din filosofia
demnității unui popor! Nici din cea a poporului român, la vremuri
cumplite, nici din cea a poporului sârb, în vremuri care luau foc sub
ochii lor nevăzători.
În Belgrad, pe timpul zilei, circulația militarilor era re dusă. Pe
stradă, militarii iugoslavi, sfidând parcă realitatea dură în care era

57 aruncată țara, umblau neînarmați . Pentru că ei s -au considerat
totdeauna militari ai poporului, ai țării. Iar poporul a fost totdeauna
alături de ei.
Atitudinea cetățenilor nu putea să fie decât ostilă Occidentului,
în general, și SUA, în special. La 28 martie, grupuri de 50 -300 de
cetățeni sârbi au atacat și provocat daune sediilor unor instituții
occidentale din Belgrad (centre culturale, agenții aeriene, ambasade),
în specia l ale SUA, Germaniei, Franței și Marii Britanii. Au fost, în
același timp, devastate sediile fostei Misiuni de Verificare din
Kosovo (KVM). Dar toate acestea nu erau riposte organizate, nu erau
un răspuns al statului iugoslav la atacurile NATO, ci manifest ări
spontane ale populației, semnale din care atât mai marii acestei lumi,
cât și mai micii ei, ar fi trebuit să tragă concluziile necesare. Nu le -au
tras. Și, probabil, nu le vor lua în seamă nici în viitor.
Ca urmare, comportamentul țărilor vecine n -a fost, nici acum,
după a cincea zi de bombardamente, pe măsura timpurilor pe care le
trăim. Interesele și , ca și altădată , interesul fără fes și -au spus și de
data aceasta din plin cuvântul. Pentru că nu reușim să ne dezlipim de
ceea ce alții numesc, în sens ul cel mai peiorativ de pe lume,
balcanismul nostru tradițional și atotcuprinzător
Ministerul Apărării Croației a hotărât dublarea forțelor de
grăniceri de la granița cu Iugoslavia. A ținut însă să precizeze, ab
initio, că toate acestea constituie o măsură preventivă și nu se dorește
provocarea de noi tensiuni între Croația și Iugoslavia. Măcar atât.
Bulgaria era mai mult cu ochii la confruntarea aeriană decât la
problemele iugoslave. Așa că, a luat imediat o serie de măsuri
speciale de protecție împotriv a unor atacuri teroriste sau lovituri
aeriene la centrala electrică nucleară de la Kozlodui (întărirea
supravegherii în interiorul perimetrului de siguranță, intensificarea
controlului la punctele de acces, executarea unor exerciții de
alarmare și verifica re a planurilor de intervenție, completarea
necesarului de mijloace de protecție împotriva eventualelor incendii
și scurgeri de radiații, întărirea pazei militare și apărării antiaeriene a
obiectivului, constituirea unui spați u de siguranță, în afara
perimetrului obișnuit al centralei, saturat permanent cu patrule de
poliție etc).

58 În Republica Srpska, la 28 martie, o mașină a poliției ONU
(IPTF) a fost distrusă în orașul Brcko, în urma unei explozii. În
Australia, s -au înregistrat puternice manifestații a le comunității sârbe
din Melbourne (7.000 de manifes tanți) și Sidney (6.000 de
manifestanți), unde au avut loc și unele ciocniri cu poliția. Pentru că
sârbii, și fără a se constitui la Belgrad un birou special al tuturor
sârbilor din lume (ca la Budapesta pentru maghiarimea frustrată de
imaginea Ungariei Mari), sunt solidari și știu să lupte cu mijloace pe
care le mai au pentru drepturile lor. În numele acestui ideal, în
sprijinul fraților lor din Iugoslavia lovită de bombe, au atacat
Consulatul SUA din Sid ney. Nu cu rachete și arme sofisticate, ci cu
mâinile goale sau cu pietre.
În Franța, în fața Ambasadei SUA din Paris , au demonstrat
împotriva raidurilor NATO aproximativ 800 de sârbi.

La Belgrad, în ziua de 28 martie, liderii politici și militari
iugosla vi s-au reunit și ei, pentru a analiza situația creată în urma
declanșării fazei a doua a operației aeriene „Allied Force". În urma
acestei reuniuni, în care vor fi fost dezbătute, sub efectul bombelor
NATO, toate problemele și implicațiile acestor atacuri și ale modului
de reacție iugoslav, Slobodan Miloș evici a declarat că Iugoslavia își
consolidează apărarea în fața agresiunii NATO, iar cetățenii și
militarii iugoslavi sunt pregătiți să reziste timp îndelungat în lupta
împotriva trupelor Alianței Nord -Atlantice. O iluzie, desigur. Cum să
rezișți, cu mișinile aproape goale, împotriva unora dintre cele mai
mari puteri ale lumii, într -un război totalmente disproporționat?!
De asemenea, guvernul iugoslav a afirmat că toate resursele
materiale și financiare su nt puse în slujba apărării țării, iar Republica
Muntenegru, ca parte a Iugoslaviei, trebuie să respecte obligațiile ce-
i revin după instaurarea stării de război.
Potrivit declarațiilor lui Vuk Draskovic, primele patru zile de
raiduri aeriene au provocat I ugoslaviei pierderi în valoare de 50 de
miliarde de dolari ! Enorm! Convorbirile de pace pot fi reluate numai
după încetarea atacurilor NATO.
De cealaltă parte, președintele american, William Clinton, și
premierul britanic, Tony Blair, au convenit, prin tel efon, ca
bombardamentele asupra Iugoslaviei să continue.
Simplu.

59 Și pentru că, în ochii opiniei publice, era nevoie de argumente
serioase pentru continuarea bombardamentelor, surse ale NATO au
afirmat că Alianța deține dovezi că forțele sârbe din Kosovo comit
„un adevărat genocid împotriva populației din Kosovo“ și că „aceste
dovezi vor fi prezentate Tribunalului Interna țional pentru Crime de
Război“. Și chiar au fost și sunt încă prezentate, pentru că tribunalul
respectiv nu și -a încheiat încă activitate a, deși Miloșevici a murit…
Termenul de „genocid“ apare din ce în ce mai frecvent în
discursurile NATO. Mai ales că sensurile care i se dau sunt foarte
apropiate, chiar identice, cu cele existente în dreptul internațional.
Desigur, consacrarea termenului d e „genocid“ pentru acțiunile
militare ale sârbilor din Kosovo este menită să permită, la nevoie,
invocarea prevederilor Cartei ONU conform cărora acțiunea de
genocid îndreptățește intervenția militară internațională și dă
legitimitate acțiunilor NATO. Unde începe și unde se sfârșește însă
legitimitatea păstrării ordinii interne, menținerea stabilității statului
de drept, lupta împotriva grupurilor secesioniste înarmate? Cu alte
cuvinte, acțiunea forțelor de ordine iugoslave împotriva AEK
(armatei de elibera re din Kosovo), care este o grupare armată
constituită în interiorul unui stat de drept cu scopul desprinderii prin
forță a unei porțiuni din teritoriul acestuia, este legitimă sau nu?
Acum, după ce Kosovo este, pentru prima dată în istoria sa, o țară
suverană și de sine stătătoare, legitimitatea are alt curs și alte fațete.
Războiul însă se declanșase, iar toate ac este întrebări vor primi
răspun suri în funcție de interesele și de scopurile urmărite de
beligeranți. Desigur, totdeauna cei mai puternici își vor impune
filosofia lor. Totuși, cândva, adevărul va ieși la iveală. Și, probabil,
unora dintre noi ne va fi rușine pentru modul cum l -am văzut la data
la care aveam posibilitatea și obligația să -l vedem cu ochii noștri și
nu cu ai interesului altora. Pâ nă atunci, ostilitățile se vor desfășura
nestingherite de altcineva înafară de palida ripos tă disuasivă a
apărării antiaeriene iugoslave și, dacă o vrea, de bunul Dumnezeu.
Pentagonul – care este totuși o instituție serioasă și știe să
respecte adevărul – a anunțat că există indicii potrivit cărora avionul
F-117 A, prăbușit în apropierea Belgradului, a fost lovit de o rachetă
sol-aer de tipul SA -3. E primul F -117 doborât!
Încă din cea de a cincea zi a bombardamentelor, unii se
gândesc deja la configurația unei invazii terestre. Pentru că

60 Iugoslavia nu poate fi altfel înfrântă. Astfel, președintele Comitetului
Întrunit al șefilor de State Majore al SUA, generalul H. Shelton a
declarat că „pentru executarea unei acțiuni militare terestre pe
teritoriul Iugosla viei este necesară o forță de 200.000 de militari”.
În Federația Rusă, aproximativ 5.000 de voluntari ruși se
pregăte au să se alăture forțelor armate sârbe, în acțiunile care se
preconizau a fi duse împotriva forțelor NATO, în situația când
acestea vor tre ce la atacuri terestre sau aero -terestre. Mai mult de 300
dintre aceștia sunt foști ofițeri și se estima că vor sosi în Iugoslavia în
cursul zilei de 29 martie.
Rusia nu -și lasă la greu partenerul său tradițional. Atât cât
poate face, face. În acest sens, la 28 martie, o delegație condusă de
Ghenadi Selezniov, președintele Dumei de Stat, s -a deplasat la
Belgrad „în încercarea de a determina oprirea agresiunii asupra
Iugoslaviei“. În aceeași zi, liderii mișcării democrate „Cauza
Dreaptă“, Egor Gaidar (fost premier), Boris Fiodorov (fost ministru
de finanțe) și Boris Nemțov (fost vicepremier) s -au deplasat la
Belgrad cu acordul lui Boris Elțin, A. Gore, Madelaine Albright și
ministrului de externe rus, I. Ivanov”, într -o misiune de mediere.
Anterior, această delegație s -a consultat, la Budapesta, cu mediatorul
american, Richard Holbrooke, iar după Belgrad se va deplasa la
Vatican și în SUA.
Marele travaliu începuse. Și el nu putea rămâne fără rezultate
și nici fără consecințe pe termen lung. Pe unele le știm. Pe altele le
intuim. Dar, pe cele mai multe dintre ele, probabil, nici nu le bănuim.
Experiența istorică a confru ntării dintre cei mari este uluitoare.

Lucrurile începeau deja să se nuanțeze. Iar cine avea ochi să
vadă vedea și cine avea urechi să audă au zea. Primul -ministru
francez, L. Jospin și ministrul de externe german, J. Fischer au
declarat că statele lor nu vor participa la faza a doua a operației
„Allied Force”. Jospin a declarat că, în câteva zile, Iugoslavia nu -și
va mai putea controla propriul spațiu aerian. El a precizat că au fost
luate toate măsurile pentru pregătirea unei intervenții terestre, această
fază fiind planificată anterior.
Ministerul de Externe al Norvegiei a anunț at că va trimite
personal diplo matic suplimentar în Albania și Mace donia, cu scopul

61 de a stabili un contact mai strâns cu minoritățile și cu organizațiile
umanitare și pentru a putea ajuta refugiații.
În acest timp, ministrul de externe al F.R.I. Macedonia,
Alexander Dimitrov, s -a hotărât să se deplaseze la Atena, Bonn,
Roma și Bruxelles pentru a solicita admiterea de urgență a țării sale
în NATO, cu scopul de a o proteja împotriva unor eventuale atacuri
iugoslave.

În Ungaria, un sondaj de opinie arăta că 60% din populație
considera oportună intervenția NATO în Kosovo, 7 2% dintre bărbați
și 52% dintre femei s -au declarat de acord cu bombardarea Serbiei,
iar 72% (față de 61%, în 1998) sprijineau „lupta albanezilor pentru
dobândirea autonomiei teritoriale“. Cum era și firesc, 64% dintre cei
chestionați susțineau Voivodina p entru „redobândirea autonomiei
teritoriale“, iar 60% considerau că nu există posibilitatea extinderii
conflictului asupra Ungariei.
În Bulgaria, același tip de sondaj arăta un alt spectru al
opțiunilor: 56 % dintre cetățeni considerau criza din Kosovo ca f iind
o problemă internă a Iugoslaviei, care nu necesit a o intervenție
militară străină, în timp ce 44 % sprijineau intervenția militară a
NATO. În jur de 46 % din cei intervievați apreciau că Alianța va
asigura securitatea Bulgariei, iar 48 % credeau că n u. Totodată, 75 %
erau împotriva implicării Rusiei în conflict, iar 74 % – împotriva
punerii la dispoziția NATO a unui coridor aerian.
Dar, ca totdeauna și peste tot, nu populația hotărăște. Ea are un
cuvânt de spus doar în fața urnelor. În rest, politicie nii cu politica și
restul cu… resturile.

62
ZIUA A ȘAPTEA
În ziua a șaptea a bombardamentelor, avioanele au decolat la
fel de pe bazele aeriene situate în Italia, în Marea Bri tanie și de la
bordul portavioa nelor, sirenele au sunat la fel la Belgrad, la Novi
Sad, la Podgorița , la Pristina și în multe alte locuri din spațiul
iugoslav lovit ca un poligon de încercare. Pe ziua de 30 martie, între
orele 08.45 și 09.30, avioane ale Alianței au ex ecutat cercetare
aeriană, atât î n spațiul aerian al Iugoslaviei, cât și în cel al Bosniei și
Herțegovinei și în cel al Ungariei, la plafoane între 6000 și 20.000 de
metri. Între orele 10.00 și 12.15, în jur de 35 – 40 de avioane au
bombardat o zonă situată la 60 de kilometri sud și sud -vest de
Pristina. Evident, nici P ristina nu a fost scutită de mângâierile
rachetelor de croazieră Tomahawk. Acestea s -au năpustit asupra unei
cazărmi situată în acest oraș, precum și asupra altor obiective din
Belgrad, Pancevo și Batajnica. În jurul prânzului, a încetat alarma
aeriană, d ar, la orele 17.00, aviația NATO a bombardat din nou
aerodromul Batajnica și alte obiective situate în nordul Serbiei.
La orele 21.00, de la baza Aviano din Italia , au decolat iarăși
avioane F -16, F -15, A -10 și elicoptere Black Hawk destinate pentru
atac l a sol. Cap compas – Iugoslavia.
Ziua nu s -a încheiat la 22.13, când s -a dat, pentru o vreme,
încetarea alarmei aeriene la Belgrad. Pentru că, la 01.37, în spațiul
iugoslav, s -a inten sificat bruiajul radio, iar la 01.49 a sunat din nou
alarma aeriană în ca pitale Iugoslaviei . După numai 11 minute, aviația
NATO era desfășurată deasupra Iugoslaviei, lovind obiective în zona
localităților Gracalnica și Susica, la sud -vest de Pristina.
La orele 03.30 au pătruns în Iugoslavia, dinspre Ungaria, alte
șase avioane, iar la 04.30 au fost bombardate zonele Batajnica și
Avala. Cu o alarmă aeriană la Belgrad, în jurul orelor 07.50 și cu
încetarea acesteia la 08.33, se încheie încă o zi de coșmar pentru
Iugoslavia și de rușine pentru Europa. Dar asta -i vremea sub sceptrul
căreia am trăit și încă mai trăim.

63 În timpul acțiunilor din noaptea de 30 spre 31 martie, aviația
NATO a atacat cazarma „Kosovski junacki“ din Pristina, fabrica
„Sloboda“ din Kacak, zona aeroportului Batajnica (asupra căruia au
fost lansate cinci rachete din care două au căzut în localitate),
obiective civile din localitățile Futog și Kisac, din apropiere de Novi
Sad, aerodromul Goluboc, de lângă Podgorița , precum și pozițiile
forțelor de poliție de lângă Pristina. Au fost vizate, de asemenea,
câteva depo zite de armament și muniție, precum și alte obiective de
la sud de Pristina.
Vremea n -a prea ținut însă cu piloții NATO și nu le -a creat
condiții pentru a -și îndeplini întocmai misiunile primite. Avioanele
de bombardament s -au întors la baze cu 30 la sută din încărcătura de
luptă. Potrivit ordinului de misiune, aviația de bombardament nu
avea voie să coboare sub o anumită altitudine minimă pentru a nu fi
expusă apărării antiaeriene iugoslave. Unele dintre avioane, cum se
știe, fiind în imposibilitate de a a teriza cu încărcătura acroșată, n-au
avut altă soluție decât s -o largheze în Adriatica.
Și pentru ca nelegiuirea să fie completă, bombardamentele au
lovit și șase tabere de refugiați sârbi proveniți din Bosnia și Slavonia
orientală. Nu are nici o importan ță că nouă dintre acești refugiați au
fost uciși în timpul acestor bombardamente. Important este că toate
avioanele s -au întors la bazele lor și că strategia pierderilor zero a
acestui război non -contact se materializa pas cu pas. Sârbii au
comunicat că au doborât două rachete de croazieră, în zona localității
Brnjica, iar neprietenii sârbilor au ținut să precizeze că taberele de
refugiați sârbi erau situate în apropierea obiectivelor militare.

Kosovo se afla însă în continuare sub două amur guri, unul ca re
venea din cer, celălalt care se afla pe pământ. NATO, care se
preocupa mai puțin de ilegitimitatea celui din cer și mai mult de
condamnarea celui de pe pământ, a avut toată grija să comunice că
forțele armate iugoslave au deschis focul și au incendiat l ocuințe ale
albanezilor din Pristina și Srbica, Dobrido, Orahovac, Dakovica și
Brestovac, obligându -i pe locuitori să părăsească zona. Au
bombardat cu artileria o coloană de albanezi care se îndrepta spre
granița cu F.R.I. Macedonia, în zona orașului Urose vac, au adunat în
centrul orașului Pristina un mare număr de albanezi pentru a fi
expulzați imediat sau pentru a -i folosi ca scuturi umane împotriva

64 bombardamentelor. În același timp, purtătorul de cuvânt al Ligii
democratice din Kosovo a anunțat că Ibrahi m Rugova a fost rănit.
Era însă război și toate cele care sunt proprii războiului, de la
morți și răniți, la distrugere și dezinformare, ies în prim plan ca
undelemnul.

Alianța Nord -Atlantică nu a fost însă mulțumită de rezultat.
Mai ales că Serbia nu s -a târât în genunchi în fața sa pentru a -i cere
iertare. Am citit cândva, într -un roman din seria „SAS contre CIA“, o
scenă care reliefa toată mizeria celui devenit ucigaș. Un agent
primise ordin să suprime pe cineva. Îl atacase cu un cuțit, îi răsucise
cuțitul în trup pentru a -i tăia una din artere, dar nu reușise. Femeia
respectivă – pentru că victima era o femeie – nu căzuse ca fulgerată,
ci se zbătuse, se luptase, se chinuise. Agentul respectiv își spusese că
asta-i o treabă murdară și o urâse pentru că nu murise dintr -o dată,
pentru că îi lăsase, pentru toată viața, o imagine de coșmar.
Iugoslavia, însângerată de războaiele de secesiune puternic susținute
din exterior, nu murea, nu sucomba sub loviturile celei mai puternice
forțe din lume. Iar această fo rță nu putea înțelege de ce. Și atunci a
trebuit să ia noi măsuri, să intensifice deopotrivă loviturile aeriene și
loviturile psihologice, să folosească adică întregul arsenal pentru a o
îngenunchea, pentru a o scoate din această rezistență inexplicabilă.
Conducătorii Alianței nu înțelegeau sau nu doreau să înțeleagă de ce
sârbii nu -l condamnă pe Miloșevici , de ce se adună în centrul
orașului cu ținte pe piept, de ce cântă în loc să plângă, de ce se opun
bombardamentelor NATO în loc să salute intervenția sa lvatoare a
Alianței care nu vizează poporul sârb, ci regimul lui Miloșevici . Ah,
balcanicii ăștia, înapoiați și necoborâți încă din copacul încăpățânării
și al prostiei!
Pentagonul, care este un staff profesionist de mare valoare,
prins în acest joc politi c absolut nedrept și injustițiar și conștient că
nimeni n -o să-l tragă la răspundere pentru crime de război, a dispus
suplimentarea numărului de avioane de cercetare fără pilot, de tipul
„Predator“, în Bosnia și Herțegovina, pentru a intensifica misiunile
de cercetare în spațiul iugoslav. Această măsură, determinată
probabil de eficacitatea sub speranțe și calcule a bombardamentelor,
era menită să ducă la creșterea acesteia, la cunoașterea mai precisă a
rezultatelor, la corectarea erorilor, la o mai bună de sfășurare a

65 atacurilor. La urma urmei, Pentagonul nu era interesat de scopul
războiului (acțiunilor militare), ci de eficacitatea lui nemijlocită,
adică de efectul direct al bombardamentelor, al ieșirilor -avion, al
acțiunii strategice propriu -zise. Pentru Pentagon, războiul împotriva
Iugoslaviei era pur și simplu un joc, o aplicație , nu un scop, nu un
mijloc. Tot ca o măsură de întărire a dispozitivului Alianței a fost și
întărirea forței de extracție din F.R.I. Macedonia cu mijloace
suplimentare de apărar e antiaeriană. Acestea au fost dispuse la
granița cu Serbia. Și Canada a anunțat că își va dubla numărul de
avioane de la 6 la 12.
Operația „Alied Force“ se desfășura însă după toate regulile
războiului. Comandouri din cadrul forțelor britanice, franceze ș i
americane pătrundeau zilnic în Kosovo și în restul Iugoslaviei cu
misiuni foarte importante: culegere de informații, indicarea țintelor,
urmărirea efectelor bombardamentelor, crearea de diversiuni etc.
Unitățile implicate în aceste acțiuni făceau parte din Serviciul Aerian
Special britanic (SAS) din forțele de comando SEAL din cadrul F N
ale SUA și Infanteriei Marine. din Comandamentul pentru
Operațiuni Speciale (COS) din cadrul Trupelor de Uscat franceze etc.

Despre bombardament e și despre modul cum au reacționat
sârbii, s-au spus multe în acea perioadă și se vor spune încă și mai
multe de-a lungul timpurilor care vor veni . E greu să descifrezi, în
acest stufăriș de cuvinte, de argumente, de aprecieri, de evaluări și de
date concrete, adevărul. Dar chiar în acele zile fierbinți, analiștii
americani au ajuns la concluzia că strategia de răspuns adoptată de
Iugoslavia este deosebită și foarte eficientă. Ei au remarcat, între
altele, modalitatea de economisire a resurselor de apărare antiaeriene,
în pri mul rând prin utilizarea limitată a acestora în prima fază a
atacurilor.
Ca urmare, apărarea antiaeriană a Iugoslaviei a suferit pierderi
puține, iar eficiența ei a fost destul de bună, reușindu -se doborârea
unui F -117. Aceasta este o performanță care nu putea să -i lase
indiferenți pe analiștii de la Pentagon. Sistemul de apărare
antiaeriană iugoslav a avut deci efecte asupra comportamentului
aviației aliate, obligând -o să se apropie cu prudență de obiective și să
lanseze atacuri nu totdeauna foarte bine p regătite, ceea ce a dus, pe
de o parte, la scăderea preciziei și, pe de altă parte, la creșterea

66 consumurilor și a duratei operației. Aceasta a și determinat
Pentagonul și conducerea Alianței să sporească numărul de avioane
de cercetare și de patrulare aer iană pentru a descoperi elementele
sistemului de apărare antiaeriană a Iugoslaviei. Sârbii și -au sacrificat
chiar câteva avioane în acțiuni de interceptare a avioanelor NATO în
spațiul Bosniei, tocmai pentru a testa capacitatea de reacție a acestora
în sit uații reale. Ca urmare, Alianța a fost nevoită să -și disperseze
forțele în spațiul aerian al Albaniei, F.R.I. Macedonia, Ungariei și
Bosniei, pentru a evita angajamentul în lupte aeriene directe, a
copleși apărarea antiaeriană iugoslavă și a realiza surpri nderea
tactică.

O altă concluzie extrem de importantă care s -a desprins la acea
dată, rezultată tot din modul de reacție al Iugoslaviei, este respectarea
de către această țară a principiilor dreptului internațional și evitarea
oricăror speculații pe aceas tă temă. Faptul că Iugoslavia nu a atacat
forțele NATO de pe teritoriul țărilor vecine a exclus posibilitatea
inculpării acesteia de agresiune, cum este obiceiul, și chiar pe cea a
condamnării, pe temeiul dreptului internațional, a acțiunilor militare
iugoslave. Cu alte cuvinte, Iugoslavia nu a oferit absolut nici un
pretext forțelor NATO sau Tribunalului Penal Internațional pentru a
o acuza de agresiune și nici pentru a justifica aceste bombardamente.
În aceste condiții, Iugoslavia apare, în urma unei ana lize
exacte, ca victimă, ca țară în drept să reacționeze împotriva celor
care o atacă. Această concluzie ar fi spulberat pur și simplu
argumentul moral al ofensivei NATO și pe cel al bombardamentelor
care vizau distrugerea nu doar a infrastructurii militar e, ci și pe cea a
infrastructurii materiale și teritoriale a țării, ceea ce reprezenta o
crimă împotriva poporului iugoslav care a durat aceste obiective de -a
lungul a zeci de ani, cu sacrificii enorme. Aici trebuie remarcat, din
perspectiva celui care scr ie aceste rânduri – și care a fost pe teritoriul
bosniac în timpul bombardamentelor vestice din 1995 asupra armatei
generalului Mladici –, că, în România , care nu a trecut printr -un
astfel de război, toate obiectivele economice de importanță strategică
au fost distruse sau înstrăinate și distruse, în mai puțin de un sfert de
veac, cu concursul celor care au condus țara, fără să se tragă un foc
de armă. În f ața acestei realități dramatice, rămâi fără cuvinte.

67 În același timp, Iugoslavia a deschis granițele pentru ca
refugiații să poată ieși de sub bombardamentele NATO și din zonele
de război. Occidentalii au interpretat acest gest (cel puțin prin
analizele făcute) ca o modalitate de a arunca vina exodului pe
bombardamentele NATO. Ei au susținut că, în intenți a conducerii
iugoslave, se afla crearea posibilității ca, în momentul în care NATO
va controla din aer acțiunile terestre din Kosovo, AEK să nu mai
existe ca forță organizată, iar procentajul etnic să fie favorabil
sârbilor.
Și, în timp ce institutele de cercetări strategice, analiștii și
jurnaliștii întorc eau pe toate fețele situația din Iugoslavia, la 30
martie ora 19.30, ora României, premierul rus, Evghenii Primakov, a
sosit la Bonn (după ce poposise la Belgrad). El a declarat că
discuțiile cu conduce rea iugoslavă au fost pozitive, în sensul
identificării unor căi de soluționare a crizei. Slobodan Miloșevici era
dispus să respecte un acord de încetare a focului în Kosovo și să
manifeste flexibilitate pe timpul negocierilor. Dacă
bombardamentele se opre sc, președintele iugoslav este gata să reducă
prezența militară în Kosovo, cu condiția firească a încetării
sprijinului extern pentru formațiunile înarmate ale separatiștilor
albanezi. În acest caz, situația ar reveni la cea existentă înaintea
concentrării trupelor NATO la granița cu Iugoslavia. Toți refugiații
care sunt cetățeni iugoslavi se pot întoarce, în aceste condiții, fără
nici o problemă, la casele lor.
Cam acestea erau concluziile cu care premierul rus ajungea la
Bonn. Discuțiile sale cu președin tele iugoslav nu puteau opri războiul
dintre NATO și Iugoslavia (pe care NATO nici nu l-a numit război),
dar un prim pas în această direcție trebuia oricum făcut. Rusia
acționa cum putea, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziție.
Președintele Du mei de Stat, G. Seleznikov, a anunțat că o delegație
condusă de Serghei Baburin va sosi la Belgrad pe 01 aprilie. Nu era
desigur o păcăleală. Ministrul rus pentru situații de urgență, Serghei
Soigu, a anunțat și el, la rândul lui, că a fost elaborat planul pentru
trimiterea de ajutoare în Iugoslavia. Aceste ajutoare constau în:
medicamente, cadre medicale și chiar a spitalului de campanie aflat
în subordinea acestui minister. Igor Ivanov, ministrul de externe al
Federației Ruse, a declarat că pe teritoriul Albaniei și Macedoniei, la

68 granița cu Iugoslavia, sunt concentrați 3000 de luptători albanezi,
pregătiți să sprijine o eventuală ofensivă terestră a Alianței.
Cancelarul german Gerhard Schroeder, după convorbirile
purtate cu Primakov în seara zilei de 30 m artie, l -a informat pe
secretarul general al NATO, Javier Solana, despre rezultatele
acesteia. Cum era de așteptat , Schroeder a calificat drept
inacceptabilă propunerea iugoslavă de încetare a atacurilor aeriene
ale NATO. Celelalte propuneri ale lui Primak ov și Miloșevici , în
opinia cancelarului german, nu reprezentau nici ele o bază de discuții
pentru soluționarea politică a crizei. Atacurile puteau deci să
continue.
Ca și cum toate acestea erau un simplu joc al orgoliilor și al
ambițiilor , sau o simplă p edeapsă aplicată unui profanator de valori,
președintele american, Clinton, a precizat că, întrucât Slobodan
Miloșevici continuă campania de expulzare și de execuții în Kosovo,
raidurile NATO trebuie să continue. Liderul american a subliniat că
statele vec ine Iugoslaviei – Grecia, Turcia, România și Bulgaria – au
fost și ele receptive la problema refugiaților . Uitase să sublinieze cât
de slugarnice au fost unele dintre ele – este vorba, între alții, și de
liderii din România, adică de voc ile cele mai autori zate, care (fără să
le-o ceară nimeni) n-au precedat în a lăuda atacurile NATO ca fiind
unica soluție pentru rezolvarea u nei crize care ținea în exclusi vitate
de competența statului iugoslav. În tonul specific celui puternic, S.
Berger, consilierul prezide nțial pentru securitate națională al SUA, a
declarat că Miloșevici va pierde Kosovo în cazul că nu cedează. Din
nou, soarta unui popor era jucată la ruletă. Un conducător, dacă nu
place mai marilor lumii, poate oare fi cauza pierderii unor teritorii
care a parțin țării respective dintotdeauna? Sub această nouă stea a
nenorocirilor, practic, este posibil orice. De fapt, și președintele
Statelor Unite ale Americii, în ziua de 30 martie, într -o alocuțiune
televizată, a spus cam același lucru. În aceeași zi, un oficial de la
Casa Albă a spus că „SUA s -ar putea să -și reconsidere poziția
referitoare la statutul Republicii Muntenegru.“ Cu alte cuvinte, s -ar
putea ca America să hotărască dacă Muntenegru și Kosovo vor mai
face sau nu parte din Iugoslavia. Mai mulți se natori americani au
propus discutarea în Congres a unui proiect de lege care să permită
Statelor Unite să livreze AEK tehnică de luptă, adică armament
antitanc și rachete antiaeriene portabile.

69 Tot la data de 30 martie, Robin Cook, ministrul de externe
britanic, a declarat că statele occidentale nu vor fi de acord doar cu o
simplă încetare a focului, susținând că orice înțelegere pe această
temă va trebui să aibă în vedere includerea prezenței NATO în cadrul
unei forțe de menținere a păcii. A adăugat că un acord politic va
trebui să includă și posibilitatea ca refugiații albanezi din Kosovo să
se întoarcă la casele lor, în condiții de securitate, fără teamă, și având
o garanție internațională. Ceea ce, desigur, era foarte corect. El nu a
exclus posibilitate a ca planul de pace elaborat de Grupul de Contact
să fie ușor modificat, păstrând însă principalele prevederi
neschimbate. Această declarație a avut loc înainte ca Primakov să
ajungă la Belgrad. Demnitarul britanic a rămas însă la aceeași poziție
și după a ceea. De unde rezultă că lucrurile astea au fost stabilite din
timp, iar prezența NATO în zonă a fost, poate, una din rațiunile
importante ale acestei intervenții.
Sârbii s -au dovedit însă a fi unitari în ceea ce privește poziția
lor față de aceste bombard amente și de soluția aplicată de Occident.
Vice -premierul federal Vuk Drașkovic a declarat că NATO este
vinovată pentru toate victimele apărute după declanșarea agresiunii
în Kosovo, iar cheia soluționării crizei se află în mâna agresorului.
Autoritățile d e la Belgrad, în viziunea vicepremierului sârb, acordă
toate drepturile posibile pentru minorități , dar numai în cadrul
granițelor Serbiei și cu respectarea ordinii constituționale , ceea ce nu
reprezenta în totalitate adevărul . În prezent – a susținut Draș kovic –,
poporul sârb este mai unit ca niciodată, iar în Serbia nu există
trădători. Singura cale de soluționare a crizei părea a fi, în opinia
liderilor sârbi, reluarea negocierilor, în spiritul deciziilor adoptate de
parlamentul Republicii Serbia.
În sea ra zilei de 30 martie, liderul aripii politice a AEK, Hasim
Thaci, a respins „compromisul “ cu președintele Slobodan Miloș evici
și a cerut dislocarea de trupe terestre ale NATO în Kosovo. Îi dădea
mâna să o facă, atâta vreme cât aviația NATO acționa ca for ță
aeriană în sprijinul a AEK. Desigur americanii i -au avertizat pe cei
din AEK să nu -și facă o astfel de impresie. Dar de la vorbe la fapte,
drumul este totdeauna presărat cu de toate. Și mai ales cu surprize.
Pentru că, indiferent ce se spune, acțiunea N ATO nu a fost altceva
decât o sprijinire a albanezilor din Kosovo în tentativa lor de
reobținere a autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, a provinciei

70 Kosovo și, în continuare, a separării de Iugoslavia. Cel puțin, așa
rezultă, dacă dăm la o parte toa te celelalte argumente care nu rezistă
unei analize serioase. Iar evenimentele ulterioare au demonstrat acest
lucru.
O dată cu declanșarea bombardamentelor NATO, observatorii
OSCE din provincie au fost evacuați. Au mai rămas doar ofițeri
occidentali care a sigurau comunicațiile și, după unele date,
coordonau acțiunile AEK și ale aviației NATO împotriva
obiectivelor sârbe. În aceste circumstanțe, adevărata filosofie a
misiunii KVM a ieșit și ea în evidență. Pentru că tot ce a făcut
Occidentul în Iugoslavia se numește mănăstire -ntr-un picior, ghici
(ciupercă) ce e.

Analizând rezultatele celor șapte zile de bombardament perfect
nejustificat asupra Iugoslaviei, NATO a decis, la 30 martie, ca
operația aeriană să se execute în continuare neîntrerupt. Aceasta
însem na, potrivit declarațiilor oficialilor Alianței, că, în următoarele
zile, bombardamentele se vor intensifica și, probabil, se va trece la
faza a treia. Atitudinea Iugoslaviei de nesupunere îi jignise rău pe
liderii celei mai puternice alianțe militare care a existat vreodată în
lume și care, la data declanșării acestor acțiuni fără precedent, nu mai
avea… obiectul muncii.
În consens, secretarul general al ONU, Kofi Annan, și -a
exprimat profunda nemulțumire , marea lui indignare față de
purificarea etnică pr acticată de forțele sârbe în Kosovo. Și dacă
inclusiv secretarul general ONU, omul aflat în slujba națiunilor,
decretează că în Kosovo se desfășoară un proces sălbatic de
purificare etnică, vinovate de acest lucru fiind forțele armate
iugoslave, atunci cin e să le mai deschidă ochii celor de la Bruxelles
și de la Washington pentru a vedea sau înțelege ilegalitatea acestor
bombardamente împotriva unui stat de drept? Nimeni! Pentru că
ochii care nu vor să vadă nu văd. Sau se uită prin alte părți. Și, pentru
ca o astfel de afirmație să nu rămână ca o declarație de război,
secretarul general al ONU a făcut apel la comunitatea internațională
pentru a ajuta țările vecine care au primit zeci de mii de refugiați.
Generalul de corp de armată Janko Bobetko, fostul șef al
Statului Major General pe timpul operațiilor din 1995 din Croația,
era de părere că intervenția trupelor terestre este inevitabilă, fie chiar

71 și numai pentru a menține securitatea în spațiul în care se vor
întoarce refugiații . Fără o astfel de finalita te, operația aeriană nu are
nici un sens. Generalul avea dreptate. De îndată ce Iugoslavia nu a
ridicat mâinile sus, în primele ore, sau după primele zile de
bombarda ment, operația aeriană – care fusese concepută ca o
operație disuasivă – își ieșise din or ice sens sau devenise pur și
simplu operație aeriană în sprijinul AEK. Mulți observatori au sesizat
acest adevăr, chiar dacă NATO nu poate sau nu vrea să -l recunoască.
Și, în parte, NATO are dreptate. Pentru că, la urma urmei, nu s -a
sinchisit nimeni de al banezi. Dar ei puteau fi un foarte bun pretext în
jocurile strategice care se pregătiseră pentru Balcani.
Cehii, sesizând nuanțele, au precizat, prin vocea președinților
comisiilor pentru politica externă și apărare din Camera Deputaților
– Petr Necas și Lubomir Zaoralek – că nu pot participa cu trupe la o
eventuală operație terestră, pentru că ei nu au o armată profesionistă,
cum se cere în cazul intervenției terestre. Iar Cehia este membră
NATO!
Faustino Troni, șeful misiunii OSCE din Macedonia, a și văz ut
cum vor evolua evenimentele în viitorul imediat sau în cel următor.
El a precizat că, în situația în care va pierde războiul, partea de nord
a provinciei Kosovo va reveni Serbiei, iar cea de sud Albaniei. Dar,
pentru a se ajunge la o astfel de împărțeal ă, președintele Miloșevici
trebuie să fie victimizat în fața poporului sârb pentru ca el să accepte
renunțarea la o parte din teritoriu. Probabil că Faustino Troni nu -i
cunoștea foarte bine pe sârbi.
Dar împotriva purificării etnice practicată de forțele sârbe n -au
protestat numai occidentalii. La 30 martie, Iordania a făcut și ea
același lucru. Regele Abbdullah a cerut guvernului iordanian să
asigure ajutor umanitar pentru victimele crimelor sârbe. Desigur,
regele Abbdullah, care și -a petrecut câțiva ani buni la studii în Statele
Unite ale Americii – ceea ce este foarte bine pentru el și pentru țara
lui – nu putea gândi altfel. Și nici nu avea interesul să o facă. Cum
nici Emil Constantinescu, președintele României, se pare că nu avea
un astfel de interes, deși fostul rector al Universității din București,
una din cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din
țara noastră, poate și din Balcani, nu și -a făcut studiile la Oxford și
nici la Harvard. Dar asta are mai puțină importanță acum. Oameni i se
schimbă după vremuri și interese. Ar fi o iluzie să credem că ei (sau

72 unii dintre ei) pot rămâne drepți, sfinte lumânări arzând sub vânturi.
Și la 1241, în vremea năvălirii Hoardei de Aur, era tot așa.
Mediile diplomatice au început să comenteze în fe l și chip
evenimentul. Unii considerau că s -a mers prea departe cu
confruntarea militară care dezavanta jează pe toată lumea – ceea nu
era foarte adevărat, ci doar în parte adevărat -, alții credeau că
pierderile suferite de forțele aeriene americane vor d etermina opinia
publică din Statele Unite să -și cheme avioanele acasă.
NATO a aflat că sârbii n -au folosit încă rachetele antiaeriene
SA-6, dar, dacă le vor scoate din adăposturi, ele vor fi imediat
distruse. Aviația le urmărea cu mare atenție.

Una pest e alta, diplomații credeau că NATO ar putea pune în
discuție încetarea loviturilor aeriene dar nu va renunța niciodată la
dislocarea de forțe în Kosovo, ceea ce se va dovedi a fi foarte
adevărat. De altfel, acesta a fost și obiectivul strategic al războiul ui:
controlul provinciei și asigurarea prezenței Occidentului (iar
americanii au urmărit și ei obiectivul lor strategic care este tot cam
acesta) în cea mai sensibilă și cea mai tensionată zonă a Europei.
Asupra acestui aspect însă vom mai reveni, întrucât nimeni nu poartă
un astfel de război doar de dragul albanezilor sau al dreptului
internațional.
Încă o constatare care spune foarte mult. NATO nu acordă
ajutor militar AEK, dar nici nu le interzice altora să o facă. Așadar,
statele musulmane și etnicii a lbanezi din Europa occidentală au toată
libertatea să sprijine armata de eliberare din Kosovo prin toate
mijloacele.
Faptul că Miloșevici avea, la data respectivă, sprijin larg din
partea populației sârbe, nu constituia chiar o problemă insolubilă. Se
aprecia că, dacă nu s -a reușit înlăturarea lui prin mijloace militare (în
urma declanșării bombardamentelor NATO și culpabilizării liderului
sârb pentru această situație), atunci, cu siguranță, vor fi găsite alte
mijloace, întrucât americanii nu -l vor accepta niciodată ca partener
de dialog pe cel care s -a opus prin forță planurilor NATO.
Confruntarea militară la care s -a ajuns prin recurgerea la
bombardarea Iugoslaviei este rezultatul grabei cu care Statele Unite
au cerut secretarului general NATO să -i ameninț e pe sârbi cu
folosirea forței, deși mai erau suficiente posibilități diplomatice.

73 Faptul că la cartierul general al NATO toți aliații au fost de acord cu
declanșarea loviturilor aeriene se datorează nu convingerii și voinței
acestora, ci și impunerii aces tui comportament de către Statele Unite,
care au și suportat cea mai mare parte a costurilor.
În aceleași medii diplomatice, s -a remarcat că oficialitățile
iugoslave nu întreprind nimic pentru a opri exodul de populație
albaneză din Kosovo. Unii au acuzat Iugoslavia pentru așa ceva, alții
au continuat inerția susținerii vinovăției sârbilor pentru epurare
etnică, genocid împotriva populației albaneze, căutând fel de fel de
exemple, de argumente etc. Foarte puțini sunt cei care au remarcat că
exodul populați ei, în astfel de situații, deși este dramatic, este totuși
normal și chiar necesar. Din zona acțiunilor de luptă populația se
evacuează. Aceasta este o măsură de protecție, nu de distrugere.
Pentru că, din toate datele, forțele sârbe din zonă se luptau cu forțele
AEK, nu cu populația. Măsura în care aceste forțe se disimulau în
rândul populației sau se identificau cu populația este discutabilă.
Precum discutabilă este și posibilitatea forțelor sârbe de a -i distinge
pe unii de ceilalți. De aici nu rezultă că forțele sârbe erau mielușei, ci
doar faptul că nu numai ele erau vinovate de dramatismul situației.
Sunt și unii care au spus clar că exodul populației albaneze
este provocat și de AEK pentru a determina concentrarea atacurilor
aeriene asupra provinciei și a pregăti terenul pentru o intervenție a
forțelor terestre aliate. Este însă posibil ca însăși Alianța să fi
încurajat acest exod, tocmai pentru a avea sprijin internațional. Altfel
cum se poate explica grija deosebită pe care au avut -o țările NATO
față de această populație? De ce nu au avut aceeași grijă și față de
rwandezi, de kurzi, de ceceni sau de angolezi?
Unii analiști au ajuns la concluzia că teoria creării unui stat
etnic și ide ea modificării graniței dintre Albania și Iugoslavia ar
aparțin e americanilor. Oricum, o dată luat taurul de coarne, problema
va primi probabil o soluție . Ce soluție? Aceasta era întrebarea. Iar
soluția găsită în cazul Kosovo – separarea provinciei de Serbia și
chiar transformarea ei într -o țară, deși Kosovo n -a fost niciodată o
țară – a confirmat pe deplin o realitate la care, probabil, nici
kosovarii nu se așteptau… Kosovo este acum o țară recunoscută de o
parte din națiunile lumii. Așadar, dacă marile puteri vor, orice
colțișor de pe lumea aceasta se poate transform a, într -o noapte, într -o

74 țară și orice țară dintre cele existente pe Terra de mii de ani, poate fi
distrusă tot într -o noapte, cu sau fără bombardamente NATO.

În ziua de 30 martie 1999, Înaltul Comisariat ONU pentru
Refugiați a prezentat un bilanț. De la 24 martie, de când s -au
declanșat bombardamentele, s -au refugiat în țările vecine
aproximativ 100.000 de albanezi kosovari (60.000 – în Albania,
20.000 – în Muntenegru, 10.000 – în Bulgaria și 9.000 – în
Macedonia). S -a precizat, de asemenea, că peste 550. 000 de albanezi
au părăsit provincia, adică 25 la sută din populația de această etnie
din Kosovo. Evidența sârbilor care au părăsit Kosovo în timpul
bombardamentelor n -a fost însă comunicată. De ce?
Refugiul nu este însă o excursie, nu este o plimbare de
agrement, ci o tragedie umană care însoțește toate războaiele. De
aceea, în astfel de situații nedorite de nimeni, omenirea își aduce
aminte că trebuie să fie solidară. Așa s -a întâmplat și în această
situație. Austria a oferit suma de 10 milioane de șiling i, desigur și cu
scopul de a împiedica deplasarea valului de refugiați spre Viena și
spre Italia. Dar și Roma, la rândul ei, a trimis spre Albania o navă cu
ajutoare, luând în același timp măsuri ca marina militară și aviația să
constituie o punte permanen tă cu ajutoare pentru refugiați.
La 30 martie, a decolat spre Albania un avion britanic cu
corturi și paturi. Guvernul de la Bonn a tranșat 20 de milioane de
mărci în același scop, iar Bundeswehr -ul a început zborurile spre
F.R.I. Macedonia cu alimente și alte ajuto are. Guvernul polonez a
alocat 250.000 de dolari pentru refugiați și a luat măsuri pentru a
primi, în țară, 1.500.
Erau, desigur, doar primele măsuri. Ele vor fi continuate pe tot
timpul campaniei aeriene.
Pe de o parte, distrugeri și moarte, pe de altă parte, măsuri și
eforturi de ajutorare și salvare. Încă o stupiditate de proporții se
desfășura, pătând lumea unui sfârșit de mileniu cu cea mai teribilă
fațetă a tragediei umane. O tragedie desfășurată deopotrivă la scenă
deschisă și în toate cul isele posibile.

75

PĂCĂLEALĂ DE ÎNTÂI APRILIE?!
Ultima zi a lunii martie a adus și n -a adus lucruri noi. N -a
adus, pentru că bombardamentele s -au continuat cu aceeași virulență ,
și după ziua a șaptea (deja trecuseră trei zile peste termenul prevăzut
de doamna Albright pentru capitularea sârbilor), urmând, în noua
ordine a lucrurilor care fusese instituită cu un preț inimaginabil, ziua
a opta. Tot de bombardament. În cursul zilei de 31 martie, au
continuat deci atât bombardamentele aeriene îndreptate îm potriv a
obiectivelor pre văzute pentru faza a 2 -a a operației (lovirea tancurilor
și a concen trărilor de trupe), cât și asupra unor obiective situate la
nord de paralela 44. Au fost introduse în operație și elicoptere de
luptă, intensitatea maximă a atacu rilor înregistrându -se după amiază,
între orele 16.00 -18.00.
Această nouă zi de bombardamente a adus însă și lucruri noi.
Oficialii NATO, în cadrul Consiliului Alianței, au aprobat trecerea la
faza a treia a operației, care presupunea intensificarea lovit urii pe
toată adâncimea dispozitivului forțelor armate ale Iugoslaviei, lovirea
în continuare și mai puternică și în profunzime a forțelor de poliție și
de securitate sârbe, inclusiv a comandamentelor centrale și locale ale
acestora, precum și a instituții lor politice și de propagandă, pe întreg
teritoriul R.F. Iugoslavia.
Decizia privind momentul declanșării acestei faze aparține
SACEUR. Practic, s -a trecut la lovirea puternică a tuturor
obiectivelor importante ale Iugoslaviei, mai ales a celor economice.
Pentru că bombele nu aveau cum să lovească instituțiile. Ele au lovit

76 doar sediile acestora și, ceea ce este foarte grav, au lovit
întreprinderi, aeroporturi, poduri și a lte obiective economice
construi te de poporul sârb și nu de Miloșevici sau de alt lid er
neagreat de Occident. Cine a dat dreptul Occidentu lui să lovească
fabricile, podu rile, autostrăzile și, în general, infrastructurile vitale
ale unei țări și așa foarte crunt lovită de soartă?
Având inițiativa strategică și neîntâmpinând practic nici o
opoziție, NATO a trecut la un joc de copii mari, dictat de un compor –
tament arbitrar pe toate planurile. Purtătorul de cuvânt al NATO,
Jamie Shea, nu s -a sfiit să afișeze un zâmbet de superioritate și
indiferență în timp ce comunica presei obiectivele distr use sau
intențiile indiscutabile ale Alianței. El a precizat însă că nu s -a trecut
încă la faza a 3 -a a operației. De fapt, cine ar fi putut să separe fazele
și să țină evidența unei astfel de „strategii“ a Forței Aliate? Și de ce?
Urmând strategia impune rii gradate, NATO a hotărât mărirea
cu 20% a numărului obiectivelor iugoslave vizate de aviație,
intensifi carea atacurilor aeriene și lovirea de ținte din zona centrală a
Belgradului. Numai că nimeni – nici NATO și nici altcineva – nu
dorea morți și răniț i. Nici de o parte, nici d e alta. Cele opt zile de
bombarda mente au dovedit că obiectivul atacurilor este impunerea
unei politici și nu distrugerea sau nimicirea. De aceea, s -a făcut tot ce
se putea face în astfel de situații pentru a reduce pierderile col aterale,
îndeosebi pierderile de vieți omenești.
Tot ceea dorea NATO era să se implementeze rapid și fără
pierderi în Balcani. Era expresia cea mai concretă a unui nou mod de
extindere. Prin forță. Prin cucerire. Prin impunere. Prin prezență. O
dată angaj ată într -o astfel de aventură, Alianța era gata să plătească
aproape orice preț. Pentru că își găsise o nouă vocație, o nouă
filosofie. Iar când 19 țări atacă una singură, care, în plus, nu are nici
măcar un singur aliat și nimeni nu este interesat să se p ună de -a
curmezișul pentru dreptatea sârbilor, atâta cât este ea, nu se pune la
îndoială victoria, ci doar morala. Adică rușinea unui astfel de atac.
Este ca și cum 19 dulăi s -ar fi coalizat să atace un cățel care nici nu
poate să latre sau să fugă întrucâ t are un picior rupt și este aproape
hămesit de foame. Dar în filosofia canină, niciodată un dulău nu
atacă un cățel. Oamenii sunt însă altfel. Ei își au filosofia lor
superi oară, pragmatică, universală.

77 S-au luat totuși măsurile de rigoare pentru a se ev ita pe cât
posibil pierderile de vieți omenești. Este un lucru lăudabil. Dar acesta
nu aparține politicienilor, ci militarilor. Pentru a evita victimele
civile, s -a hotărât ca loviturile să se execute cu bombe de mare
precizie, Paveway -2 și altele, dirijat e prin laser.

Acțiunile de luptă din 31 martie sunt o continuare a celor din
30 martie. Ele au început la ora 08.06. Un avion a executat o misiune
de recunoaștere în zona orașului Pristina, care a durat 30 de minute.
În acest timp, de la baza aeriană Avi ano au decolat 6 avioane
de atac la sol și patru avioane A -10 s pecializate pentru lovirea
blinda telor. Le -au urmat altele și altele. De la bazele aeriene sau de
pe portavioane. Între orele 11.00 și 17.00 au fost bombardate unități
aparți nând Bg. 148 I . Mo. și Bg. 588 I.Uș. din Pec și alte obiective
din Kosovo. Sârbii au declarat că, în cadrul bombardamentelor
respec tive, s -au folosit bombe cu fragmentație . Ei, și? Cine putea
interzice avioanelor NATO să folosească bombele pe care dorea
Alianța să le lanseze sau să le testeze ? Dreptul internațional?! Să fim
serioși!
La ora 11.50, au fost atacate cu rachete obiective situate în
suburbiile Belgradului și în centrul administrativ al localității
Pristina.
La ora 14.45, decolează de pe aerodromul Aviano un avion
EA-6B Prowler, un F -15 și un F -16, în sistemul folosit de NATO
pentru astfel de acțiuni. Trebuie precizat că, în cazul atacurilor unor
obiective de la sol (dar și al altor genuri de obiective), se folosesc
formații mixte de avioane în care se includ avioane de cercetare
radioelectronică de tipul AWAX, avioane de război electronic de
tipul EA -6B, care sunt dotate și cu rachete „Harm“, care se dirijează
pe fascicul de radiolocație, și cel puțin două avioane de atac la sol
(unul care ilumi nează ținta și celăla lt care atacă).
La ora 17.00 este lovit orașul Novi Sad, probabil de
formațiunile care au decolat de pe Aviano, dar și de alte formațiuni,
ca și de rachetele de croazieră care au fost lansate cu sutele.
Între orele 22.00 și 23.00, aviația iugoslavă a ieși t la cercetar e-
interceptare în raionul localităților Zajecar, Krusevac, Niș și
Knjazevac. Nu atât pentru a doborî avioanele NATO – care sunt mult
mai performante decât cele sârbești , datorită, în principal, avionicii și

78 sistemelor de arme –, ci pentru a te sta capacitatea acestora și a crea
presiuni asupra conducerii NATO. Liderii Alianței trebuia să afle că
Iugoslavia nu ridică mâinile sus, că ea își va a păra cu îndârjire
pământul strămo șilor, ca totdeauna în istorie , cel puțin de când au
apărut ei în acest spațiu . Desigur, și populația de etnie alba neză din
Kosovo avea tot dreptul la pământul ei. În fond și albanezii sunt
foarte vechi în acest spațiu balcanic, întrucât ei se trag din iliri, deci
sunt, practic, cei mai vechi. Dar de aici și până la tragedia luptei
pentru secesiune din Kosovo este o diferență , este o distanță foarte
mare. Aviația NATO, cum era de așteptat, nu a angajat lupte aeriene
cu aviația iugoslavă. Nu acesta era obiectivul ei. Un război non –
contact nu este o confruntare cu inamicul; el e ste pur și simplu
lovirea acestuia în așa fel încât el să nu poată riposta în nici un fel.
Nu de lupte aeriene spectaculoase îi ardea Alianței la acea oră. Orice
luptă aeriană ar fi însemnat abaterea aviației NATO de la obiectivele
strategice stabilite, de la distrugerea infrastructurilor armatei
iugoslave și ale țării. Nu de o confruntare aviație contra aviație avea
nevoie NATO. Ar fi însemnat să facă jocul forțelor sârbe care tocmai
asta urmăreau: o luptă directă avion contra avion, om contra om.
Alian ța nu era însă preocupată de așa ceva. NATO dorea cu
ardoare doar să -și apere… existența, să -și justifice noul concept
strategic și, cum spuneam, să se fixeze în Balcani pentru decenii,
chiar pentru veacuri. N -o poate opri nimeni. Deocamdată. Iugoslavia
este doar un pretext. Iugoslavia este prilejul favorabil. Un prilej,
desigur, creat cu multă grijă, cu multă abilitate. Doamne, când vor
înțelege popoarele din Balcani că tot timpul au fost folosite ca
pretext, ca spațiu de confruntare sau ca unelte de căt re marile puteri
ale lumii?
La ora 22.30, este atacată localitatea Lipljan, iar între orele
22.52 și 23.24, în spațiul aerian al provinciei Kosovo, în raionul
Raska -Kosovska -Pristina -Urosevac, 6 avioane au executat deja
foarte obișnuitele misiuni de cerce tare.
Ziua-bombardament de 31 martie se încheie la ora 23.20 cu un
atac asupra unor obiective din Pristina.
Primăvara de foc a Iugoslaviei avea însă să se continue.
Ziua de 01 aprilie debutează, în spațiul iugoslav, cu zgomot de
avioane. Care nu era o pă căleală de 1 aprilie, așa cum poate au crezut
unii, nedeprinși să facă pe deplin deosebire între vis și realitate.

79 Probabil că populația din această țară nu va uita multă vreme uruitul
amenințător al reactoarelor și, de fiecare dată când îl va auzi, va
retrăi coșmarul. Între orele 00.04 și 00.36, nouă avioane ale Alianței
au efectuat iarăși cercetarea spațiului aerian iugoslav. De data
aceasta, în raionul Kosovska -Pristina -Orahovac -Prizren -Urosevac, la
granița cu Macedonia.
La ora 01.50 atacul a început cu Pristina. Tot cu Pristina.
De data aceasta, atacul aviației NATO și al rachetelor de
croazieră a vizat nu numai obiective militare, ci și poduri rutiere și de
cale ferată din zona Leposavic, care asigură legătura între Kosovo
Polje și Kraljevo și, respec tiv, între Kosovska -Mitrovica și Belgrad.
Încă de pe acum , se întrezărea scopul acestor atacuri asupra acestei
zone: crearea condițiilor pentru un atac terestru sau pentru o
eventuală folosire a forțelor aeromobile în combinație cu un atac
terestru din mai multe direcții. Iar dacă o astfel de soluție nu era
absolut necesară, atunci atacul rămâne atac, exprimându -și funcția sa
disuasivă, în scopul determinării Iugoslaviei să nu prelungească prea
mult această confruntare care ar fi fost un dezastru pentru ea, dar și
pentru credibilitatea Alianț ei și o mare rușine pentru Europa Unită.
Rușinea aceasta deja există. Și pentru a fi cât mai deplină cu putință,
argumentele cele mai abominabile n -au încetat să se acumuleze.
Astfel, la ora 05.00 , s-a produs una din cel e mai înspăimântă –
toare acțiuni ale NATO asupra Iugoslaviei: a fost lovit un mare pod
peste Dunăre, la Novi Sad. Evenimentul nu mai pedepsea doar
Iugoslavia, ci afecta, de data, aceasta, într -o formă sau alta, toate
țările dunărene. Agresiunea NATO nu mai era o agresiune împotriva
Iugoslaviei, nu mai era o acțiune de „pedepsire“ a Iugoslaviei
datorită „necumințeniei“ sale, datorită „ortodoxismului“ său
tradițional. Era o agresiune împotriva Europei. Era o sfidare a tuturor
țărilor dunărene neamestecate în a cest conflict, care nu împiedicaseră
acest conflict, și care -și legau economia și transporturile în mare
măsură și de această arteră strategică europeană , care este Dunărea.
Deja o primă statistică anunța proporția furiei NATO sau a cui
o fi fost împotriva Iugoslaviei și a unei realități care se anunța a fi
teribilă în dimensiunile ei esențiale: până la 31 martie, NATO a
lansat împotriva Iugoslaviei peste 100 de rachete de croazieră.

80 Și, în timp ce din aer și de pe mare, Iugoslavia era lovită prin
toate mi jloacele (mai puțin prin cele nucleare), pe pământ, situația
era la fel de dramatică. Profitând de atacurile din aer ale NATO și de
limitarea libertății de acțiune a forțelor sârbe, AEK a atacat patrule
ale Ministerului de Interne și grupări paramilitare s ârbe în zona
localității Kosovska -Mitrovica și în alte puncte fierbinți. La război ca
la război. La 31 martie, unități blindate iugoslave au atacat satele din
jurul localității Milisevo, unde se presupunea că sunt forțe ale AEK.
Luptătorii albanezi au exec utat puternice contraatacuri în zona
localităților Malisevo, Suva Reca, Doberdolan și Semetiste. Pe
timpul acestor lupte s -au înregistrat peste 50 de morți din forțele
armate iugoslave. Potrivit informațiilor sosite din diferite surse, pe
timpul luptelor, ar fi fost distruse 4 tancuri și 3 transportoare
blindate.
Tot acum, Alianța a comunicat că au fost dați dispăruți, la
granița cu Kosovo, trei militari americani dislocați în Macedonia.
Aceștia făceau parte dintr -o echipă de cercetare și se bănuia că au
fost capturați de forțe sârbe.
În același timp, purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea, a
declarat că sârbii vor trimite echipe de cercetare -diversiune în
Ungaria, Croația, și Bosnia, în scopul atacării unor obiective NATO
din Zagreb, Split și Taszar. Oricare altă țară atacată din lume ar fi
făcut -o. Era dreptul celui atacat să o facă, o astfel de acțiune fiind
doar o ripostă legitimă la un atac non -contact, în cadrul unui război
dispro porționat , la care era normal să se acționeze asimetric . Sârbii
însă nu au făcut -o. Pentru că sârbii n -au dorit să ducă un război cu
Occidentul. Chiar dacă Occidentul se face vinovat de agresiune
împotriva unei țări suverane și independente. Purtătorul de cuvânt al
NATO s -a înșelat. Sau… cine știe, este și acesta un mod de a face
războiul… Tot Jamie Shea a spus că orașul Pec, cu o populație de
circa 100.000 de locuitori, a fost aproape distrus ca urmare a
acțiunilor forțelor sârbe, iar autoritățile iugoslave continuă
„eliminarea identității” albanezilor distrugând arhive de stat și
personale (certificate de naștere, de căsătorie) și confiscându -le
actele de identitate refugiaților care părăsesc țara.
Știrile continuau să sosească pe toate canalele. Posturile de
televiziune și agențiile de știri erau sufocate și, la rândul lor,
sufocante. Conform spuselor unor diplomați americani și albanezi de

81 la Bruxelles, cele două personalități albaneze despre care s -a spus că
au fost executate de către forțele sârbe, Fehmi Agani și Baton
Haxhiu, sunt de fapt în viață.
Tot în cursul zil ei de 31 martie, vom afla că Ibrahim Rugova
nu a fost rănit, că este bine, sănătos, dar se află à la mersi -ul forțelor
sârbe, întrucât, la aceeași dată, televiziunea sârbă a prezentat un
interviu al liderului albanez acordat unui grup de ziariști format di n
reprezentanți ai Agenției France Press și ai unor posturi de
televiziune din Rusia, Grecia și Turcia. Rugova a spus, în respectivul
interviu, că se află în casa lui din Pristina, în siguranță, sub protecția
forțelor de poliție sârbe. El a declarat că „tr ebuie să înceteze imediat
toate acțiunile militare și să fie reluate negocierile“. Un interviu din
care Occidentul a înțeles că Rugova este prizonier, iar restul lumii a
dedus că lucrurile nu stau chiar așa cum le zice Occidentul și nici
întocmai cum le p rezintă sârbii. La război ca la război.
O altă certitudine: la 31 martie, televiziunea albaneză a difuzat
un comunicat al AEK în care se ordonă tuturor bărbaților albanezi
din Kosovo în vârstă de 18 -50 de ani ca, în decurs de o lună, să se
alăture AEK. Mo bilizare generală AEK. Cine spunea că AEK nu
există? Că este o ficțiune a forțelor sârbe pentru a justifica genocidul
împotriva populației de etnie albaneză din Kosovo?
Unii vor spune, desigur, că ziua cea mare a sosit și pentru
albanezii din Kosovo, că e ste dreptul lor să lupte pentru libertate,
pentru secesiune, dacă asta doresc. Așa fac și bascii și irlandezii de
nord și kurzii și multe, foarte multe alte nații fără țară și fără drept la
organizare de sine stătătoare.
Același comunicat albanez arată că Statul Major al AEK i -a
avertizat pe toți acei care nu se vor supune acestui ordin că vor fi
găsiți de către poliția militară și în gaură de șarpe, chiar și în afara
provinciei.
Obiectivele strategice urmărite în această perioadă de către
conducătorii alb anezilor din Kosovo erau înscrise într -un perimetru
favorabil lor, dar acceptabil și pentru Occident. Acestea se refereau,
în general, la menținerea poziției exprimate prin acordul semnat
unilate ral, înainte de declanșarea operațiunilor NATO, și acceptare a
reluării dialogului numai în condițiile încetării acțiunilor militare
sârbe, conti nuarea rezistenței armate și intensificarea demersurilor
pentru obți nerea de fonduri necesare modernizării tehnicii de luptă

82 din dotare, solicitarea sprijinului comunităț ii internaționale pentru
încetarea crimelor și a epurării etnice din provincie, precum și pentru
acordarea de ajutoare umanitare pentru refugiații albanezi d in
Kosovo, deter minarea intervenției alianței cu trupe terestre în
Kosovo și obligarea autoritățil or iugoslave să accepte soluțiile
propuse /impuse de comunitatea internațională, respectarea întocmai
și neapărat întocmai a sugestiilor Washingtonului, întrucât numai
acesta le poate asigura un câștig real în confruntarea pe plan politic și
militar cu auto ritățile de la Belgrad.
În această confruntare absolut inegală și de neînțeles în
limitele logicii războaielor și a confruntărilor, Iugoslavia este nevoită
să ia măsuri dintre cele mai susceptibile la interpretări convenabile.
Astfel, faptul că Slobodan Miloșevici a decis înlocuirea din funcție a
comandantului A.2 Podgorița , generalul Martinovic i, cu adjunctul
șefului Statului Major General al armatei iugoslave, generalul
Obradovic i, a fost apreciat ca modalitate de contracarare a unor
intenții ale guvernu lui din Muntenegru de a nu urma întocmai
politica Belgradului și de a face pe placul atacatorilor.
În același timp, Statul Major al Armatei Iugoslaviei a anunțat
instituirea Legii marțiale. S -a precizat că tribunalele autorizate să
judece procese în baza a cestei legi se vor ocupa în principal de trei
delicte: refuzul de executare a ordinelor, refuzul de a răspunde la
mobilizare și dezertarea.
Măsuri firești care se iau în caz de război. Aceste trei tipuri de
delicte sunt specifice perioadei de mobilizare a întregului efort de
apărare, dar lumea, necunoscătoare , ignorantă sau rău intenționată,
care considera Iugoslavia ca un pericol regional și chiar mondial,
dădea o cu totul altă semnificație acestor măsuri. Propaganda a avut
toată grija să atragă atenția a supra impopularității lui Slobodan
Miloșevici și a măsurilor luate de el, în sensul că populația nu poate
fi de acord cu această rezistență, că se opune războiului, adică, în
traducere liberă, ideii de apărare a țării împotriva atacurilor NATO
(NATO fiind alianța în care vor să intre toți europenii!) . Desigur, în
viziunea sârbească de la acea vreme, doar oportuniștii și trădătorii ar
putea gândi și așa. Dar care țară din lume, fiind atacată, nu -și
mobilizează toate forțele pentru a rezista agresorului?
În acest timp, autoritățile iugoslave au continuat expulzarea
cetățenilor străini din țară. Acest lucru a fost iarăși perceput ca o

83 măsură „anti -comu nitate internațională“, anti -lume, ca și cum sârbii
ar fi atacat lumea întreagă, iar lumea ar trebui să reacțio neze, să se
apere, și nu invers. În fapt, măsura luată de sârbi se referea la
expulzarea din țară a celor care se bănuia că aparțineau serviciilor
secrete ale Occidentului și se disimulau în cetățeni străini. Este la
mintea oricui că sârbii nu se puteau ră zboi cu lumea întreagă și nici
măcar cu Occidentul întreg, ci doar cu cei care o atacaseră și care îi
penetrau toate structurile și toate obiectivele, cu scopul de a dirija cât
mai precis bombar damentele NATO.
La 31 martie, douăzeci și șase de cetățeni st răini (nigerieni,
irakieni, ghanezi, macedoneni) au fost forțați să treacă granița în
România.
Comandantul C. 52 A. Pristina a ordonat albanezilor din
Kosovo să predea armele „necondiționat și înainte de a fi prea
târziu”.
Atât de surprinzător a fost compo rtamentul Iugoslaviei pentru
NATO, încât aproape întreaga planificare a trebuit adaptată din
mișcare unui nou concept care includea noțiunea de bombardamente
îndelungate și permanente, continue. Astfel, datorită creșterii consu –
mului de rachete peste cota planificată, la propunerea Pentagonului,
comisia de buget din cadrul Congresului a aprobat transformarea
unui număr de 92 de rachete cu o give nucleare în rachete
conven ționale, urmând ca , imediat, Congresul să aprobe această
cerere.
Lucrurile au început să se precipite. NATO, în pofida
inițiativei strategice, se afla în impas. Se cereau măsuri urgente. De
aceea, în următoarele 48 de ore, Franța a luat măsura să pună la
dispoziția NATO încă șase avioane de luptă: 3 Jaguar, 2 Mirage și 1
C-135. Patru elicopte re „Agusta“ belgiene, dotate cu armament
antitanc, au fost pregătite pentru a fi dislocate, în următoarele 15 zile,
în F.R.I. Macedonia, adică foarte aproape de teatrul de război. De
asemenea, Brigada de parașutiști -comando belgiană, care, de regulă,
este folosită în acțiuni militare desfășurate în exteriorul țării, a trecut
la desfă șurarea unui exercițiu de specialitate. Trupele NATO care
staționează în F.R.I. Macedonia au fost redislocate în raioane situate
la distanțe cuprinse între 15 -17 km de granița cu Iugoslavia.

84 Tensiunile au crescut foarte mult. Și chiar dacă jocurile au
fost, într -un fel, făcute, pentru că nimeni nu dorește să fie împotriva
NATO sau adversar contra NATO, cărțile nu au fost încă aruncate pe
masă. Ministerul Apărării al Federației Ruse a notificat Turciei
trecerea unui convoi de 7 nave militare prin strâmtoarea Bosfor și
Dardanele, în conformitate cu Tratatul de la Montreux privind
regimul de trecere prin strâmtorile Mării Negre, semnat la 22 iunie
1936 de către URSS. Turcia, Marea Britanie și Franța.
Ce dorește Rusia? Ce -i cu aceste nave? Întrebările, aparent
acute și îngrijorătoare, nu au pus probleme Occidentului. SUA și
NATO știau că Rusia dorește împrumuturi de la FMI și un ajutor
financiar mai substanțial din partea Occidentul ui. Cel puțin ,
deocamdată. Se mai știa însă că Rusia nu este Grenada și, de aceea,
nu poate fi ignorată. Chiar dacă respectiva conjunctură o împiedica
să acționeze cu fermitate, să se pună de -a curmezișul și să zică
simplu „Net!“, ea avea, totuși, suficien te mijloace pentru a o face
într-un mod mult mai subtil și mai periculos.
Referitor la motivul deplasării celor șapte nave în Mediterana,
Ministerul rus al Apărării a precizat clar că respectiva deplasare este
în legătură cu situația din Iugoslavia. Din c onvoi urmau să facă parte
următoarele nave:
– crucișătorul „Amiral Golovko”;
– crucișătorul pentru luptă antisubmarin „Kerch”;
– fregata „Ladny”;
– nava de supraveghere și cercetare „Liman”;
– nava de transport desant „Nikolai Filchenkov”;
– două tancuri p etroliere.
Departamentul de Stat al SUA și -a exprimat totuși îngrijorarea
față de o astfel de acțiune.
Cererea de notificare a tranzitului prin strâmtori era pentru
data de 02 aprilie și nu exista practic nici un motiv legal pentru a fi
interzisă trecerea navelor prin strâmtori.
Rusia nu s -a limitat numai la atât. În cadrul măsurilor de
avertizare a Occidentului, în ajunul vizitei prim -ministrului rus la
Belgrad, în capitala iugoslavă a sosit o delegație din care a făcut
parte și un reprezentant al compani ei de comerț cu armament
„Rozvoorujenie”, care a informat că poate livra Iugoslaviei

85 echipament de vedere pe timp de noapte în infraroșu, necesar
bateriilor de rachete SAM -6.
Și tot în cadrul acestor măsuri disuasive, surse militare ale
Federației Ruse au anun țat că exercițiile comune ameri cano -ruse ce
urmau să se desfășoare în cadrul programului „Parteneriat pentru
Pace“, în primăvara anului 1999, au fost anulate.
Suficiente semnale pentru a se înțelege că Occidentul trebuie
totuși să ia seama și să se înt indă doar atât cât îl ține plapuma. Cartea
lui Huntington „Ciocnirea civilizațiilor“, apărută în 1993, spunea
cam același lucru. Desigur, din interiorul sistemului demo crațiilor
occidentale. Dar nu în spiritul acestora.

Fluxul de refugiați creștea în fie care zi, dar nu atinsese încă
proporțiile îngrijorătoare de mai târziu. Totuși, nu era prea greu de
prevăzut că o astfel de mișcare masivă de populații ar putea avea
consecințe foarte grave pentru întreaga regiune. Președintele
Republici Muntenegru Milo Dj ukanovic a avertizat chiar că fluxul de
refugiați albanezi ar putea destabiliza situația politică din republică.
Macedonenii au decis să nu mai permită refugiaților din Kosovo
intrarea în F.R.I. Macedonia, dat fiind numărul mare al celor de până
atunci – peste 22.000.
Dar războiul abia începuse…

Marea Britanie va acorda ajutoare pentru refugiați în valoare
de 10 milioane de lire sterline, iar Casa Albă a decis alocarea sumei
de 50 milioane de dolari în cadrul eforturilor umanitare pentru
refugiații din Ko sovo care se aflau în F.R.I. Macedonia și în Albania.
Primele efecte – altele decât distrugerile de război – ale
atacurilor împotriva Iugoslaviei începeau să fie vizibile. Cele
invizibile, dar mult mai grave, se vor manifesta însă mult mai
pregnant, de -a lungul a zeci și zeci de ani.

Tocmai pentru a nu lăsa cale liberă acestui tip de efecte, liderii
Alianței s -au străduit să mai repare câte o oală spartă și să mai
corecteze pe ici pe colo, fie și de ochii lumii, mai ales de ochii lumii,
ceea ce se cerea neapărat corectat. Astfel secretarul general al
NATO, Javier Solana, arăta că obiectivul primordial al Alianței îl
reprezintă oprirea masacrelor în Kosovo. Oprirea masacrelor, nu

86 altceva. Numai oprirea ofensivei sârbe din Kosovo ar putea duce la
încetarea bombardamentelor împotriva Iugoslaviei. Alianța n u
inten ționa, în acel moment – spus demnitarul NATO –, să disloce
trupe terestre în Kosovo, în pofida eșecului medierii ruse și agravării
situației umanitare.
Se spera, în viziunea oficialului NATO, ca operația Allied
Force să se încheie până la Reuniunea NATO de la Washington din
24 – 25 aprilie 1999.
N-a fost așa. Nici nu putea fi.
Șeful Comitetului Militar al NATO, generalul Klaus
Naumann , a precizat, la rândul său, că „raidurile asupra R.F.
Iugoslavia nu vor fi întrerupte în timpul sărbătorilor de Paști ,
deoarece o eventuală pauză ar oferi sârbilor posibilitatea de a -și
continua ofensiva contra etnicilor albanezi din Kosovo”. Cât de
diferit este spiritul acestei precizări de ce va spune Naumann mai
târziu, după ce nu va mai fi oficial NATO! Dar așa -i viața.
În această aventură incredibilă pentru un sfârșit de mileniu ,
mileniu care se vrea a fi al civilizației occidentale, împricinații caută
fel de fel de puncte de sprijin. Iar dacă aceste puncte pot fi găsite
cumva în interiorul Iugoslaviei, cu atât mai bine. În acest sens,
Departamentul de Stat a avertizat Iugoslavia că orice încercare de
înlăturare a guvernului muntenegrean, ales prin vot democratic, va
duce la escaladarea conflictului Serbiei cu NATO. Ca și cum acest
conflict n -ar fi fost suficien t de… escaladat. Ca și cum Miloș evici n-
ar fi venit la putere tot în urma alegerilor democratice. Pentagonul
tocmai declarase că, pentru prima săptămână de război, costul
campaniei aeriene americane se ridicas e la peste 400 de milioane de
dolari, repartizați astfel:
– 115 milioane pentru rachetele de croazieră Tomahawk și
AGM -86C, lansate de B -52;
– 10 milioane pentru muniția lansată de bombardierele B -2;
– 105 milioane pentru celelalte bombe și rachete lansat e ;
– 70 milioane pentru menținerea avioanelor în aer, la un cost
de 10 milioane dolari/zi;
– 43 milioane dolari pentru avionul F -117 doborât.
La această sumă deloc neglijabilă, se adaugă și alte costuri,
cele mai importante fiind cele pentru redislocarea forțelor, costurile
de operativitate și de aprovizionare. Dar ce contează toate acestea la

87 o casă atât de mare, unde se adună atâtea și atâtea rezerve ale acestei
lumi!
Dezbaterile privind soarta Iugoslaviei și a provinciei Kosovo
începuseră și ele mai demult în zona Occidentului. Acum, în timpul
bombardamentelor, se dădeau numai replici de… întreținere. Ca să se
știe că nimic nu va fi prea ușor pe lumea aceasta. Între altele,
președintele Chirac a respins orice părere privind divizarea
provinciei Koso vo. Se consideră că poziția președintelui francez ar
exprima o reacție la o idee care, potrivit unor surse guvernamentale
ruse, ar fi fost prezentată de premierul rus Primakov cu ocazia vizitei
la Belgrad.
În altă ordine de idei, comentând desfășurarea pro priu-zisă a
acțiunilor împotriva Iugoslaviei, șeful Statului Major General al
Forțelor Armate ale Franței, generalul Jean Pierre Kelke, a confirmat
că au fost îndeplinite obiectivele stabilite în cadrul operației aeriene
NATO. Bun. Și atunci de ce nu s -au oprit?!
Un oficial german aruncă și el încă o vină asupra președintelui
iugoslav, ca și cum n -ar fi fost destule: „Slobodan Miloșevici
încearcă să transforme Kosovo într -o regiune cu sate distruse, unde
populația bărbătească matură a fost exterminată sau internată în
lagăre de concentrare, iar restul au fost izgoniți sau au plecat
singuri.“ În viziunea oficialului german, președintele iugoslav este un
„criminal de război”, care trebuie judecat de Tribunalul Internațional
de la Haga. Ceea ce, dealtfel, s -a și întmplat. Demnitarul german mai
spune că, dacă Republica Muntenegru va continua să se disocieze de
Belgrad, cum a făcut -o până în prezent, NATO ar putea întrerupe
bombar damentele asupra teritoriului său.
Dar Germania înseamnă mult mai mult decât acest e declarații.
Forța economică numărul unu a Uniunii Europene, țara care este
făcută responsabilă de către unii analiști pentru ceea ce s -a întâmplat
în Europa Centrală și de Est, adică în Iugoslavia, nu putea rămâne
indiferentă, mai ales după ce soldații e i au ieșit din zona cenușie
postbelică și participă la misiuni internaționale. În acest spirit,
ministrul german de externe, Joschka Fischer, a propus organizarea
unei conferințe pentru pace și stabilitate în Balcani și și -a exprimat
dorința de elaborare a unui plan care s -ar putea întinde și pe durata a
20 de ani, prin care s -ar ajunge la reglementarea situației albanezilor

88 din Kosovo. Cum bine știm, un astfel de plan a și fost făcut. Dar
conținutul lui nu servește Balcanilor, ci Occidentului.
Primul pas, în viziunea șefului diplomației germane, ar consta
în semnarea tratatului de securitate regională, urmat de elaborarea
programului de dezvoltare economică în Balcani, iar în final,
realizarea procesului democratic intern în statele respective. Nemții
veniseră iarăși cu lecția foarte bine însușită.
De cealaltă parte a baricadei (sau, poate, de aceeași, cine știe!),
șeful Departamentului pentru cooperare militară internațională din
cadrul ministerului apărării al Federației Ruse, Leonid Ivasov, a
informat c ă țara sa poartă consultări active cu oficialități militare de
rang înalt din China, India și Iran pe tema situației din Iugoslavia.
Concluzia care se deprinde de aici este cea a unui embrion de putere
care să dea de gândit Occidentului și să -i atragă aten ția că nu întreaga
lume este la picioarele sale. Dacă nu se reacționează mai prompt și
mai dur este pentru simplul motiv că intere sele acestor mari puteri
ale lumii, altele decât Occidentul, nu o cer cu necesitate.
Acțiunile Federației Ruse nu s -au oprit n ici cu această nouă
formulare a unui adevăr care nu trebuie să se uite și pe care oficialii
ruși îl amintesc pretutindeni: Rusia a fost, este și va rămâne o mare
putere. Deocamdată, atât. Restul se subînțelege. Dincolo de aceste
realități ale confruntării în planul marii strategii politice, Rusia s -a
implicat tot mai activ în toate problemele Iugoslaviei. De pildă,
oficialitățile de la Moscova au solicitat Ungariei permisiunea ca un
avion de transport să aterizeze pe un aeroport militar ungar, în
apropierea graniței cu Iugoslavia, pentru a transporta ajutoare
umanitare.
La 31 martie, Consiliul Federației Ruse a adoptat o hotărâre
care prevedea solicitarea convocării unei sesiuni extraordinare a
adunării generale a ONU, acordarea de ajutoare economice și
tehnico-militare Iugoslaviei și crearea unui fond de ajutorare a
victimelor agresiunii NATO, precum și elaborarea unui complex de
măsuri pentru întărirea capacității de apărare a Rusiei.
O declarație care tranșa și mai mult realitățile dure din spațiul
balcan ic a făcut -o reprezentantul albanez la ONU, Agim Nesho.
Potrivit acesteia, Albania accepta retragerea formațiunilor AEK pe
teritoriul său și înarmarea luptătorilor acesteia, bineînțeles, în situația
în care comunitatea internațională consideră necesar aces t lucru. Iar

89 „comunitatea internațio nală“, în accepția curentă, așa cum o arată și
numeroase studii și evaluări elaborate de mari institute de cercetări
strategice, este reprezentată de un grup de state anglo -saxone
conduse de SUA.
Tot în sensul acestui j oc, atât de prost regizat, pentru a acuza
Iugoslavia de acțiunile NATO asupra teritoriului său, ambasadorul
Albaniei la NATO a declarat că, la data de 31 martie, în jurul orelor
13.00, artileria sârbă a executat trageri asupra localităților albaneze
de fro ntieră în care se găseau refugiați din Kosovo. Aceasta era o
expresie a agresiunii sârbe asupra vecinilor…
În acest timp, unii se pregăteau deja să trimită în Kosovo…
batalioane de menținere a păcii. Este cazul Suediei și Finlandei , care,
împreună, organiz ează un batalion cu un efectiv de 400 de militari
suedezi și 230 finlandezi care ar putea participa în cadrul unei forțe
internaționale de menținere a păcii în Kosovo.
Acum, când aceste lucruri sunt deja istorie, ne dăm seama și
mai bine ce se afla în culi sele acestei afaceri fără precedent.
Aproape în fiecare zi, în Europa, în America de Nord și în alte
părți ale lumii, s -au continuat sondajele de opinie (comandate sau nu)
cu privire la atitudinea față de războiul din Iugoslavia. În Federația
Rusă, 93,2% d in persoanele chestionate considerau că hotărârea
NATO de a bombarda Iugoslavia este incorectă și numai 1,4% o
apreciau ca justă, 50,6% erau de părere că Rusia trebuie să -i sprijine
pe sârbi, iar 0,4% își exprimau opinia că Rusia trebuie să fie de
partea a lbanezilor. Erau și din aceștia, după cum se vede.
În Franța, opiniile erau, să zice m, ceva mai ponderate. Dar nu
prea mult, întrucât 46% din cetățenii Franței se opuneau
bombardamentelor NATO, în timp ce 40% erau în favoarea lor. Și
aceasta în condițiile în care Franța este membră NATO și, în plus,
una dintre cele mai fervente susținătoare a bombardamentelor și
intervenției militare în această țară, deși Iugoslavia pierduse, alături
de Franța, în cele două războaie mondiale, peste două milioane de
oameni!
Dar ce mai contează acum! Trecutul e trecut. De aceea, 46%
dintre intervievați au apreciat în mod pozitiv decizia Franței de a
participa la acțiunile NATO, iar 45% au dezaprobat această decizie,
62% îl considerau pe președintele Miloșevici responsabil pen tru
declanșarea crizei iar 25% acuzau SUA.

90 Totuși, 75% s -au declar at în favoarea încetării bombarda –
mentelor NATO și a organizării unei conferințe internaționale de
pace, în timp ce doar 16% s -au opus unei astfel de acțiuni.
Nici în F.R.I. Macedonia, oame nii n -au primit cu flori și cu
lauri războiul împotriva Iugoslaviei, cum s -ar fi crezut. Dimpotrivă,
deși conducerea politică de la Skopje s -a pronunțat în favoarea
raidurilor aeriene ale NATO, în rândul populației din fosta republică
iugoslavă, s -a consta tat o creștere vizibilă a simpatiei pentru Serbia.
Populația m acedoneană nu și -a ascuns resen timentele față de
populația albaneză, care se bucură de sprijinul Occidentului,
observându -se o apropiere de tendințele naționaliste ale sârbilor. În
acele zile, macedonenii se temeau și de modificarea raportului etnic
cauzat de afluxul refugiaților albenezi din Kosovo. Și se vor teme
mereu de această ofensivă pentru constituirea Albaniei Mari, în
dauna integrității statului lor.
În acel timp, 71% dintre albanezi ș i 37% dintre macedoneni
optau pentru război ca mijloc de rezolvare a problemelor etnice din
F.R.I. Macedonia. Ceilalți refuzau această soluție. Și o vor refuza
mereu. Pentru că nu agresiunea Occidentului împotriva unor țări din
regiune va ajuta rezolvarea problemelor complexe, grave, existente
aici de sute de ani, ci înțelegerea clară a fenomenului și respectul pe
care Occidentul îl datorează acestor țări și acestor oameni de la care a
învățat, în vremuri demult apuse, pe care le -a și uitat, democrația și
civilizația.

91 ZIUA A 13 -A
Ziua a 13 -a a început pe 05 aprilie și s -a încheiat pe 06 aprilie.
Acest ciudat mod de a numerota zilele de bombardament nu este
rezultatul vreunui capriciu al celui care scrie aceste rânduri, nici un
nou mod de a face… ca lendare. Este pur și simplu cronologia
bombardamentelor NATO, care au început într -o înserare de martie.
Cum era și firesc, datorită numărului cu ghinion pe care îl
poartă, ziua a 13 -a a început la ora când se scoală boierii – 10.25 – cu
decolarea a nu mai puțin de 20 de avioane de la aceeași vestită bază
aeriană Aviano. Două din acestea erau EA -6B pentru război
electronic. Când acele ceasornicului indicau ora 11.00 punct, de la
baza Brueggen, din Germania, își lua zborul un stol de avioane de
luptă britani ce numite „Tornado“. Doamne, ce mai spectacol! Să vezi
decolând 20 de avioane de la o bază și un stol de la alta! Ce parfum
pătrunzător de kerosen! Ce vuiet! Dacă toate acestea s -ar fi adunat
undeva, deasupra unui aerodrom înțesat de lume, sub un cer alba stru,
pentru a demonstra virtuțile piloților și caracteristicile excepționale
ale aviației lumii, ultimul ei strigăt în materie de zbor acrobatic, ar fi
fost minunat. Și așa este pusă lumea asta pe tot felul de spectacole în
genul superproducțiilor de la H olywood sau de prin alte părți ale
marilor producții cinematografice .
Dar avioanele decolate de pe bazele aeriene ale NATO nu
mergeau la miting, ci la război. Ele loveau, în modul cel mai
nelăudabil cu putință, munca de o viață a unor oameni care nu le
făcuseră nimic, podurile, viaductele, întreprinderile, cazărmile goale,
clădirile prinse într -un plan al distrugerii.
În felul acesta, la ora 12.00, a fost bombardat orașul Vranje. Și
ca și cum n -ar fi fost suficiente avioanele decolate la ora când se dau
jos din pat prinții și marii boieri, la ora 20.30, de pe aceeași bază
Aviano, decolează 41 de avioane EA -6B, F -16 și F -117.
O oră mai târziu, se suna alarma aeriană la Belgrad. Pe străzile
frumosului oraș de pe Dunăre, oamenii alergau. Unii către
adăpostur i, alții către centrul orașului, pentru a sfida agresiunea

92 NATO printr -un concert care se repeta aici zi de zi, așa cum se
repetau și bombardamentele. Este una din cele mai frumoase lecții pe
care sârbii le -au dat acestei lumi agresive și ticăloase. În tim p ce
unica superputere a lumii împreună cu Alianța ei, unica alianță
militară, nucleară și supertehnologizată, loveau o țară pentru interese
care nu pot să scape unei analize lucide, locuitorii Belgradului se
adunau în centrul orașului, cu ținte pe piept, iar cele mai bune
formații din țară aduceau pe scenă mesajul poporului sârb. Nu era
prima oară când se petrecea așa ceva. Vocația acestui popor este
acceptarea tragediei și ieșirea din tragedie printr -un mod simplu de a –
și exprima durerea și speranța.
În 1995, într -o zi de septembrie, mă aflam în Bosnia, la Han
Pijesak, în timpul bombardamentelor NATO (decise de Consiliul de
Securitate al ONU) asupra sârbilor generalului Ratko Mladic. La 400
de metri de locul în care ne aflam noi, aviația NATO lovea o
cazarmă unde se aflau câteva depozite de alimente și bucătăriile. Era
o fostă cazarmă a vânătorilor de munte. Aceștia o părăsiseră o dată
cu destrămarea Iugoslaviei. Într -o vreme, barăcile de aici fuseseră un
fel de loc pentru refugiați (și acum se mai vedeau, printre barăci,
containere cu inscripția UN, unele dintre ele pline cu căpățâni de
varză verde ). Cazarma, formată din barăci, se afla pe o vale, între
brazi, chiar în centrul orășelului. Oamenii erau în stradă și căutau , cu
ochii țintă pe cer, cu mâinile streașină, avioanele care -i bombardau.
Nu se temea nimeni de bombardamente. Unii din ei erau la o bere,
alții continuau să privească cerul. În câteva ore, cazarma fusese
bombardată de opt ori. După acest bombar dament, mai exact, între
bombar damentul opt și nouă, am intrat și noi în obiectiv. Desigur,
dintr -o anume curiozitate, și pentru a ne convinge pe viu de eficiența
bombardamentelor, de precizia lor și a vedea la fața locului o
realitate pe care n -o mai cunoscuserăm pe viu până în acel moment.
Nu depart e de obiectivul bombardat, se afla un cochet bufet care
purta un nume ciudat: „Tamo daleko“ . Tjana, fata care făcea
translație din sârbă în engleză în statul major al lui Mladici, ne -a
explicat de unde vine acest nume. În primul război mondial, armata
sârbă, lovită puternic de trupele germane și austriece, s -a retras la
Salonic. Acolo, ea s -a refăcut, trecând prin multe chinuri. Într -o zi, în
tranșeea noroioasă, departe de țară, un soldat sârb a început să cânte:
„Acolo, departe,

93 Departe de mare,
Acolo este satul meu,
Acolo este Serbia.

Oare trebuia să vină
Această lungă noapte nefericită,
Când tu, dragul meu,
Ai plecat la luptă aprigă?

Acolo, departe,
Unde lămâii înfloresc,
Acolo a fost sigura scăpare
Pentru armata sârbă…
…
Acolo, departe,
Unde înflor ește crinul alb,
Acolo și -au dat viața,
Atât tatăl, cât și fiul.
….
Fără patrie, departe,
Eu stau în tranșee
Și întotdeauna strig cu mândrie:
Trăiască Serbia!“

Acest superb cântec trist a devenit un fel de imn al armatei
iugoslave, în genul cântecului r omânesc „Treceți batalioane române
Carpații“. Numai că, spre deosebire de cântecul nostru, care este un
marș triumfal, imnul armatei sârbești este un cântec trist, dar de o
forță care te impresionează și te uluiește.
Acest spirit se regăsește și acum, sub bombele NATO, în
centrul orașului Belgrad, în timpul concertelor, printre oamenii de
toate vârstele care poartă pe piept ținte. Pentru că Serbia devenise din
nou țintă. Era din nou o victimă. Această atitudine se constituia, în
același timp, pentru cine av ea ochi să vadă, într -o dureroasă palmă
dată unei civilizații care își arăta iarăși colții…

Și, în timp ce în centrul Belgradului, concertul era încă în toi,
avioanele de atac la sol au lovit puternic, în jurul orelor 22.35,

94 localitatea Kursumlija și un pod de peste râul Topli ța între localitățile
Niș și Pristina, precum și centrul orașului Aleksinac. Cincisprezece
minute mai târz iu, a fost vizat releul de tele viziune de pe muntele
Fruska Gora, iar la ora 23.00, rafinăria din Novi Sad, pe malul stâng
al Dunării, la 100 de metri de cartierul Sangaj. Exact a ceeași soartă a
avut-o și o centrală termică din același oraș.
La orele 23.15, au răsunat explozii la Sombor, în zona
depozitelor de carburanți ale companiei NAFTAGAZ, la 10
kilometri sud -est de oraș. În aceeași manieră , au fost lovite și podul
rutier și cel de cale ferată de peste Dunăre, dintre localitățile
Bogojevo și Erdut, aceasta din urmă fiind situată în Croația.
Avioanele NATO au avut în vedere și un alt releu de televiziune
situat la 10 kilom etri sud -vest de Loznica, pe muntele Gucevo.
Războiul împotriva televizoarelor sârbilor era în toi.
În ultimele minute ale zilei de 5 aprilie, după alarma aeriană
de la Niș, care a sumat sinistru la orele 23.44, s -au auzit șase explozii
puternice în zona clădirilor comandamentului Armatei 3 și în cea a
aeroportului. Nu erau primele explozii în aceste zone și nici ultimele.
La o oră și jumătate după miezul nopții, aviația NATO a lovit un
depozit de carburant tot în zona Pristina, releul de la Bogutovac și
pista aerodromului Slatina. Pristina era din nou în colimator, în
debutul zilei de 06 aprilie. Iar cazarma Brigăzii 148 Infanterie „Țarul
Dušan“ din Prizren – un alt oraș chinuit aproape zilnic de
bomba rdamente al provinciei Kosovo – nu putea să scape nici ea de
furia păsărilor de foc ale celei de a 13 -a nopți de coșmar.
Și, ca și cum n -ar fi fost de -ajuns o astfel de hărțuire cu bombe
ghidate prin laser, la ora 02.30, de pe Aviano decolează iarăși… 30 de
avioane. O oră și jumătate mai târziu, acestea și -au lansat încărcătura
asupra unor obiective din Novi Sad și din suburbiile orașului
Kraljevo. Cincizeci de minute mai târziu era prinsă în aparatele de
ochire ale avioanelor NATO întreprinderea de avioane UTVA din
Pancevo, obiectiv strategic de cea mai mar e importanță.

Și iarăși războiul informațiilor, al relatărilor. Sârbii spun că, în
noaptea a 12 -a, au doborât un avion NATO și două rachete în zona
localității Brenovac, la 30 km spre sud de Belgrad. Aceeași soartă ar
fi avut -o și unul din avioanele care au atacat, în noaptea de 5 aprilie,
orașul Novi Sad. O rachetă a Aliaților ar fi fost doborâtă la sud -est de

95 Pristina, iar un F -117 ar fi fost lovit într -o zonă din apropierea
capitalei iugoslave. La orele 23.00, la Novi Sad, ar fi fost doborâte
alte două avioane ale NATO.
Bineînțeles, NATO nu a confirmat aceste știri. În schimb,
David Wilbi, purtătorul de cuvânt al Alianței – unul dintre ei, pentru
că erau mai mulți –, a declarat, pe 05 aprilie, că atacurile din cea de a
12-a noapte au afectat grav mai m ulte instalații petrochimice din
Belgrad și Pristina, au lovit aerodromuri, sisteme de apărare
antiaeriană, depozite de muniții, instalații de producere și depozitare
a combustibililor, trupe terestre, sisteme mobile de rachete sol -aer și
poduri, multe pod uri. El nu putea să nu remarce însă, spre lauda
invincibilelor păsări de foc, că apărarea antiaeriană iugoslavă a fost
intensă, dar a ținut să precizeze că toate avioanele NATO s -au întors
la bazele lor. În același timp, el a arătat că AEK mai opune rezist ență
numai în partea de vest a provinciei Kosovo, unde este supusă unor
foarte puternice presiuni din partea Bg. 125 I. Mo., Bg. 252 Tc. și
unităților speciale de poliție sârbe.
Potrivit acelorași surse, în timpul atacurilor din noaptea de
04/05 aprilie 19 99, au fost distruse un pod peste râul Ibar (între
Kraljevo și Kosovska -Mitrovica) și un tunel de cale ferată de pe
valea Ibarului.
Unii analiști din Occident au remarcat că în Kosovo ar mai fi
active următoarele forțe și mijloace iugoslave: C. 52 A. din P ristina,
cu trei brigăzi mecanizate, o brigadă de tancuri, una de artilerie, trei
brigăzi de grăniceri, o brigadă antiaeriană și un regiment de rachete
antiaeriene; alte două brigăzi mecanizate, din structurile A.1 și A.2;
un alt regiment antiaerian (SAM) și un batalion de poliție militară.
Tehnica de luptă și efectivele ar fi cam următoarele: peste 320
tancuri, 24 rachete antiaeriene SAM -6, 8000 de luptători ai forțelor
de securitate, precum și unități speciale și forțe paramilitare.
Toată lumea a înțeles că unitățile militare au fost redislocate și
dispersate în zone mascate. S -a făcut, de asemenea, remarca potrivit
căreia grupul de forțe speciale, din subordinea Statului Major
General al armatei iugoslave, putea fi adus în Kosovo în câteva ore.

Și, î n timp ce aviația Alianței bombard a Iugoslavia, i ar
apărarea antiaeriană se lupte cu formațiile foarte suple și foarte
rapide de avioane NATO, se anunț a, colac peste pupăză, și

96 componența noului guvern al provinciei Kosovo: prim ministru ;
Hashim Taci – AEK ; vice -prim ministru : Mehmet Hajrizi – Mișcarea
Democratică Unită (LBD); vice -prim ministru : nenominalizat – Liga
Democratică din Kosovo (LDK); ministrul de interne – Recep
Selimieuck -AEK; ministrul justiției – Hudayat Huseimi – LBD;
ministrul serviciilor secrete : Kadri Veseli – AEK; ministrul apărării :
Adem Sula – AEK; purtător de cuvânt : Yakup Krasniqi – AEK..:

Nu s e încheia seră încă ostilitățile, și iată că neghina și începe a
să se separe de grâu. Deși e ra greu de spus, la acea vreme , care era
grâu și care e ra neghină, se p utea totuși trage o primă concluzie
asupra jocului de interese din zonă. Albanezii vo iau un Kosovo -stat,
sârbii vo iau o Iugoslavie -stat, iar NATO vrea niște Balcani umili și
cu supușenie închinați, sub presi unea bom belor care distrug , în
numele valorilor democrației occidentale , o civilizație seculară .
Albanezii, cu visul Albaniei Mari, Occidentul, cu noul concept
strategic NATO! În consecință, portavionul american Theodore
Roosevelt a sosit în ziua de 05 aprilie în Marea Adriatică, a lăturându –
se la timp dispozitivului NATO care particip a la acțiunile împotriva
Iugoslaviei, iar în Albania, în apropierea graniței cu Kosovo, ca un
preludiu la ce se preconiza să vină, au fost dislocate 18 instalații
multiple de lansare a proiectilelor rea ctive (MLRS) a căror bătaie se
situează între 30 și 300 de kilometri.
Încă o dată se dau toate asigurările care pot fi expuse ochilor și
urechilor lumii că absolut toate cele 24 elicoptere „Apache”,
înarmate până în rotoare cu rachete aer -sol de tip „Hell fire”, vor
ajunge pe teatrul de operații cam prin 11 -14 aprilie. Și tot în scopul
eficientizării atacurilor, Germania va înlocui două din avioanele sale
de recunoaștere dislocate la baza aeriană Piacenza cu două aparate de
luptă de tip Tornado echipate cu mijloace de atac la sol.
Au încurcat -o sârbii. Toată vestita Europă a Întregului Apus
este, acum, împotriva lor. Și, mai ales, împotriva lor este marea
Americă, pe care au iubit -o și au slujit -o atâta.
Pe ei! Loviți -i, oameni buni, cu tot ce aveți mai
înspăimântător! Doar este sfârșit de mileniu. Acum va fi anul 2000!
Acum, iată, este anul 2000! Ba chiar 2015!

97 În Iugoslavia nu se cânt a, atunci, în primăcâvare înflorită a
anului 1999, numai în centrul Belgradului. Concertul f ăcea parte din
viața țării și atunci, ca mai mereu, dar el nu e ra decât un protest. El
nu era și nu ptea fi totul. Oamenii nu pot sta chiar cu mâinile în sân
în fața acestui prăpăd presărat de bombardamente peste fala muncii
lor. De aceea, a fost înființată Direcția pentru reconstrucți a
lucrărilor distruse de loviturile NATO , cu misiunea de a întreprinde
măsuri imediate în vederea reparării drumurilor și a lucrărilor de
infrastructură distruse ori avariate.
Ca în legenda Meșterului Manole. Ce facem noi ziua,
distrugeți voi noaptea. Noi facem sau refacem, voi distrugeți. Și tot
așa. Cineva trebuie să suie, pe muntele răstigniri i, și pietroiul acestor
nenorociri, și cruce suferinței, nu? Mitul lui Sisif s -a întors din nou
pe pământ. Nu prea depart de locul în care a fost creat. Poate n -a
plecat niciodată nicăieri. Zeii l -or fi lăsat moștenire Balcanilor! Iar
oamenii trebuie să zidească, în noile construcții pe care încearcă să le
ridice, în noile lucrări pe care le fac sub bombe, însăși inima lor.
Poate așa s -o îndura și Cel de Sus să nu l e mai dârme sufletele .

Încă o denumire răsunătoare a apărut în arsenalul de cuvinte
mari folosite de Occident: „Sprijiniți Speranța!“ . Dar ce contrast
imens între filosofia acestei sintagme și bombardarea brutală a
Iugoslaviei! Chiar era oare nevoie de o astfel de soluție pripită și
umilitoare? NATO, care vrea să arate și o al tă fațetă decât cea care
rezulta din raidurile aeriene asupra spa țiului iugoslav, a început
dislocarea în Albania a câtorva mii de militari care urmau să
participe la acea operațiune de acorda re a ajutoarelor umanitare
refugiaților din Kosovo. La data de 05 aprilie, a început transportul
pe calea aerului a refugiaților albanezi către statele membre ale
Alianței Nord -atlantice.
Consiliul Guvernamental pentru Externe și Apărare (KYSEA)
al Greciei, în reuniunea sa din 04 aprilie, a hotărât să primească
5.000 de refugiați din Kosovo și să pună la dispoziția F.R.I.
Macedonia două avioane de transport C -130 pentru a -i duce pe
refugiații albanezi către diferitele state europene. În același ti mp,
grecii au decis să suplimenteze numărul celor 200 de militari eleni
care se aflau în F.R.I. Macedonia, pentru a facilita distribuirea
oportună a ajutoarelor umanitare.

98 Englezii au trimis două avioane cargo pe aeroportul Falconara
din Italia cu produse alimentare pentru refugiații din Kosovo. În
această localitate funcționează un centru de triere a materialelor
destinate Albaniei.
Un avion american C -17, cu ajutoare umanitare destinate
refugiaților din Kosovo, a sosit în Albania la data de 05 aprilie. O
dată cu acest transport, americanii au mai trimis în această țară încă o
sută de militari.
Italienii s -au ținut și ei de cuvânt. În cadrul misiunii de
asistență „Arcobaleno”, au destinat cinci elicoptere (1 de tipul CH –
47, 3 de tipul SH și 1 de tipul HH -3F) care să deservească podul
aerian deschis între Tirana și nordul Albaniei pentru tra nsportul
ajutoarelor către refu giați.
La 06 aprilie, guvernul israelian disloca în Macedonia un
spital de campanie încadrat cu 8 medici și alte 60 de cadre medicale,
iar autoritățile ruse și cele de la Minsk au anunțat că, la data de 07
aprilie, vor forma un convoi de 120 de camioane cu ajutoare pentru
Iugoslavia, care va sosi la Belgrad pe 11 aprilie.

După ce toată lumea l -a văzut pe Ibrahim Rugova, viu și
nevătămat, în dialog cu președintele Miloșevici , s-a comunicat că
liderul albanez s -a întâlnit și cu ambasadorul Rusiei la Belgrad, Iuri
Kotov, pe data de 05 aprilie, discutând, firește, despre încetarea
bombardamentelor și necesitatea ca Iugoslavia să colaboreze cu
comunitatea internațională. Liderul albanez a declarat că a cerut
autorităților iugoslave să i se permită deplasarea într -un stat
european. Kotov a precizat că această cerere a discutat -o cu
vicepre mierul iugosl av, care l -a asigurat că „Rugova are totală
libertate de mișcare”, dar că Belgradul este „îngrijorat de securitatea
lui”. După cum se știe, Rugova a plecat bine mersi unde a vrut el.
Secretarul de stat american, Madelaine Albright a afirmat, tot
la 05 aprilie, că „NATO și -ar putea schimba strategia, în sensul
trimiterii de trupe de uscat, chiar în absența semnării unui acord de
pace privind Kosovo“. Se putea altfel? Cum să renunțe doamna de
beton la stilul ei categoric, intransigent, amenin țător? Doar sârbii
trebuiau loviți prin toate mijloacele, nu? Nu fac ei legea în această
parte de lume! Să le fie clar! Și ce dacă, în copilărie, a fost și ea în
Iugoslavia?

99 Uniunea Europeană, prin miniștrii de externe din statele
membre, care urmau să se întâlnească la data de 8 aprilie, încerca să
intre și ea în joc. Mai bine mai târziu decât niciodată. Iar Italia avea
prilejul să mai diminueze ceva din apăsările de conștiință prin
susținerea propunerii ca bombarda mentele să fie înlocuite cu o
blocadă împotriva Serbiei. Oricum, blocada nu înseamnă bombe, ci
doar interdicție. Ceea ce ar putea fi cu totul altceva.
Altceva ce?

După bulversarea generală care a cuprins Europa întoarsă la
primitivismul dialogului armelor, OSCE și -a adus și ea aminte că a
avut o misiune în Iugoslavia. Reprezentanții acestei organizaț ii au
simțit nevoia să dea un raport cui era dispus să -i asculte. Ei au
precizat că misiunea de verificare (KVM) nu a încetat să existe și
continuă să funcționeze sub conducerea lui W. Walker. Cum, știm cu
toții. S -a vorbit și despre posibilitatea folosiri i echipelor de
verificatori pentru activități de monitorizare a frontierei sârbo –
macedonene. S -a continuat activitatea de planificare a unei viitoare
misiuni intitulate Misiunea de Implementare în Kosovo (KIM), care
urma să aibă un nou mandat și să urmărea scă implementarea
prevederilor cu caracter civil ale unui eventual acord politic.

Ce e ra de făcut? Se merge sau nu se merge mai departe?
Primul ministru italian Massimo d’Alema a declarat că țara sa susține
ideea trimiterii de forțe terestre în Kosovo, ca re să aibă ca misiune
protecția transporturilor de ajutoare umanitare, precum și sprijinirea
repatrierii emigranților. Dar atât.
Grecia, prin vocea ministrului său de externe, a declarat clar că
țara sa va autoriza tranzitul trupelor NATO, dar nu va partic ipa la o
eventuală intervenție terestră împotriva Iugoslaviei.
Ghenadi Selezniov, cel care este președintele Dumei de Stat a
Federației Ruse, s -a hotărât ca, la 06 aprilie, să facă o vizită la
Belgrad pentru a continua cele începute de Primakov și pentru a se
documenta la fața locului în legătură cu bombardamentele NATO. La
aceeași dată, la Moscova, a avut loc o reuniune a Consiliului
Securității Naționale al Federației Ruse, unde s -a întors pe toate
fețele situația din Iugoslavia și măsurile pe care Rusia trebui a să le ia
pentru protejarea intereselor sale în Balcani. Datorită menținerii

100 conducerii pe o poziție de neimplicare, în mediul politic rus a crescut
ceea ce se poate numi „psihoza militaristă“ a opiniei publice și a unor
partide politice. Ca peste t ot, și aici, campania de susținere a lui
Miloșevici a devenit rapid luptă pentru putere. Forțele de stânga îl
amenință de Elțîn cu destituirea și se înmulțesc apelurile oamenilor
politici din opoziție care cer structurilor de forță să treacă la acțiune
împotriva puterii politice. Și în Rusia, ca peste tot, nu problema
Iugoslaviei era cea mai importantă, ci aceea a puterii.
Ucraina nu va furniza ajutor militar Iugoslaviei. Nici nu era de
așteptat. Cine -și putea permite să intre în conflict cu Statele Unite ale
Americii și cu NATO? Și, mai ales, pentru ce? Pentru a ajuta
Iugoslavia? Când a mai fost ajutată Iugoslavia militar și de către
cine?

După incidentele care s -au produs în acea perioadă în
Republica Srpska, Zivko Radisic, președintele Președinției Co lective
a Bosniei și Herțegovina, a adresat o scrisoare secretarului general al
ONU, Kofi Annan, și înaltului repr ezentant al comunității
interna ționale, Carlos Westendorp, arătând că SFOR s -a angajat
direct în ac țiunile militare împotriva R.F. Iugoslavia, avioanele de
luptă ale Alianței folosind în acest scop spațiul aerian al Bosniei.

101

BOMBE ȘI LACRIMI
Zi de zi, din 24 martie, bombardamentele NATO s -au
continuat cu aceeași încrâncenare, cu aceeași perseverență și cu o
intensitate crescută. De ce s -o fi năpustit lumea aceasta mare și bună
de pus sare pe rană asupra Iugoslaviei, vom afla, poate, într -o zi.
Când va fi, desigur, prea târziu și absolut inutil. Pe 23 aprilie, în
ciuda timpului nafavorabil, aviația NATO a continuat să -și facă
meseria, să love ască adică obiective aparținând forțelor armate
iugoslave, forțelor Ministerului de Interne, precum și obiective
economice și industriale. Mai mult, pentru perioada următoare,
conducătorii Alianței aveau în vedere o intensificare a
bombardamentelor, ca și cum n -ar fi fost destul de intense.
Pe 23 aprilie, aviația NATO și rachetele de croazieră au lovit
din nou releul de televiziune de pe Muntele Fruska Gora (pentru a
câta oară?!), alte două relee de la Cacak, precum și obiective din
împrejurimile orașului N ovi Sad, ale orașelor Krusevak, Uzice,
Jagodina, Niș. La ora 19.00, au fost lovite, între altele, aeroportul
Slatina și mina de cărbuni din Belacevac.
La ora 03.00, la Novi Sad, s -au auzit zece explozii. La aceeași
oră, uzina chimică din Lucani, un pod de la Mramor și un depozit de
carburanți de la Bogutovac au fost ținta acelorași bombardamente, ca
și alte obiective din zona Sremska Mitrovica.
La ora 03.05, aviația NATO a lovit sediul televiziunii RTS din
Belgrad, ceea ce a provocat o vie emoție în rândul ziariștilor. Unii

102 chiar au și înțeles despre ce -i vorba. Bineînțeles, cei care aveau ochi
să vadă și minte să judece.
Între 10.00 și 11.30, mina de cărbuni din Belacevac, aeroportul
Slatina, un depozit de muniții din zonă, precum și niște rezervoare de
combustibil vor fi din nou bombardate. La fel și Belgradul.
Spre seară se împlinea o lună de la declanșarea acțiunilor
NATO și Iugoslavia încă nu capitulase. Ce o fi fost în mintea ei?
Doamna Albright, probabil, era nedumerită. Întrucât la o astfel de
nedume rire nu se putea răspunde foarte exact, bombardamentele s -au
continuat, fără ciocnirea vreunei sticle de șampanie. Șampania, la
urmă.
Așadar, pe 25 aprilie, din nou… Foc! Asupra obiectivelor
militare și industriale din Niș. Asupra releelor și obiectivelor de
interes din Cacak și Vranje și, bineînțeles, asupra uzinei chimice din
Lucani. Asupra releului de televiziune de pe Muntele Guceva.
Asupra bazei aeriene din Ponikve. Asupra depozitului de muniții din
Surdulica. Asupra releelor de televiziune din Banja Kovirjaka și
Avala.
Toate, dar absolut toate, trebuiau distruse. Războiul împotriva
televiziunii Iugoslaviei se continua la fel de intens și de neiertător ca
și cel împotriva imaginii Iugoslaviei în ansamblul și în detaliile ei.
Cu o zi în urmă, adică pe 23 aprilie, Jamie Shea declarase că
NATO are dislocate în zonă 690 de avioane și 20 de nave de luptă.
Nu erau chiar de -ajuns și de -ajuns, după cum deja se știe, pentru
nimicirea Iugoslaviei, dar erau suficiente pentru a deține supremația
aeriană la mare al titudine și la medie altitudine. La joasă, era mai
dificil, întrucât aici supreme erau miile de guri de foc ale artileriei
antiaeriene a sârbilor, rachetele antiaeriene portative și pușca
soldatului care -și apăra țara.
Astea erau însă mai puțin importante pentru un purtător de
cuvânt, ca și pentru Alianță. Importante erau distrugerile. Purtătorul
de cuvânt a spus că a fost avariat semnificativ (?!) sistemul integrat
de apărare antiaeriană iugoslav, de unde rezultă și supremația aeriană
a Alianței (dar numa i la înălțimi medii și mari, adică acolo unde
mijloacele masive ale apărării antiaeriene a iugoslavilor nu au efect).
Conform datelor pe care le deținea purtătorul de cuvânt, rezulta că,
după o lună de bombardamente din ce în ce mai intense, au fost
distru se 70 de avioane iugoslave (cinci, în luptă aeriană), 40 % din

103 instalațiile de rachete SA -3, 26 % din sistemele SA -6 și 70 % din
stocurile de carburant și petrol folosite în scopuri militare. A fost, de
asemenea, afectată rețeaua de comandă, control și com unicații a
forțelor armate ale Iugoslaviei.
După datele furnizate de purtătorul de cuvânt, Iugoslavia era
deja nimicită. Și totuși, nu se preda. De ce oare?
La 25 aprilie, reprezentanți ai Pentagonului au spus că nu au
fost semnalate activități ale forțel or aeriene militare sârbe, activitatea
apărării antiaeriene fiind foarte redusă, iar trupele sârbe au continuat
să-și întărească dispozitivul de apărare la granița cu Albania.
De aceea, pentru perioada imediat următoare, NATO avea de
gând să -și sporeas că eficiența loviturilor aeriene asupra obiectivelor
forțelor armate iugoslave din Kosovo, să lovească sistemele de
comandă, control și comunicații ale acestora, dar și mass -media și să
întrerupă sursele de aprovizionare din exterior. De unde rezultă că,
între spusele purtătorilor de cuvânt și realitatea de pe teren existau
destule neconcordanțe.

Potrivit televiziunii RTS, la 24 aprilie, forțele armate
iugoslave au ucis, în apropierea postului de frontieră Kosare, la
granița cu Albania, mai multe zeci de teror iști albanezi care încercau
să pătrundă în Iugoslavia.
Referitor la același subiect, purtătorul de cuvânt al NATO,
Jamie Shea, a declarat că ofensiva forțelor iugoslave împotriva AEK
se desfășoară pe fronturile din vestul și sud -vestul provinciei
Kosovo, d e-a lungul graniței cu Albania. În același timp, au fost
constituite aliniamente de apărare în jurul orașelor principale și pe
căile de comunicații. Unele subunități iugoslave au fost redislocate în
sudul provinciei Kosovo, în zone care le asigură o bună m ascare.
De unde rezulta că, departe de a fi într -o stare deplorabilă,
aproape neu tralizate, forțele armate iugoslave n -au cedat inițiativa
strategică, ci, dim potrivă, se pregăteau pentru o confruntare care încă
nu avusese loc. Era o confruntare de care Oc cidentul se temea, chiar
dacă toate șansele îi aparțineau.
Cam în același spectru se situau și declarațiile autorităților
Albaniei. Ministerul de Interne al aceste țări a informat că, la 23
aprilie, în raionul localității albaneze Tugrun, a avut loc un sch imb
de focuri între militarii sârbi și poliția albaneză, că un grup de

104 militari sârbi a pătruns, a doua zi, 24 aprilie, în raionul Zogai –
Tropoja, dar nu au avut loc schimburi de focuri. Totuși, surse ale
etnicilor albanezi au făcut cunoscut, la 25 aprilie, că 70 de persoane
au fost ucise în cadrul unei ofensive a forțelor sârbe în nordul
Kosovo, în apropierea localității Podujevo.

Atât de sigure și de optimiste păreau realitățile, încât măsurile
de întărire a dispozitivului Alianței căpătau o prioritate ab solută, ba
chiar o grabă absolută. Astfel, la 24 aprilie, la o lună de la
declanșarea bombardamentelor, NATO a dislocat în Grecia 20 de
tancuri Leopard, vehicule de luptă ale infanteriei, transportoare
blindate, piese de artilerie. F.R.I. Macedonia a accep tat să sosească
pe teritoriul ei un efectiv suplimentar de 4.000 de militari, în
principal, britanici și germani. Jamie Shea a specificat că sosirea
acestor militari se înscrie într -un ansambl u de măsuri care vizează
consti tuirea unei forțe de menținere a păcii. Să fi știut oare purtătorul
de cuvânt al NATO cum se vor încheia ostilitățile în cele din urmă?
Greu de presupus! Sau… cine știe! Poate că jocurile erau încă de pe
atunci făcute.

La începutul săptămânii 26 aprilie -02 mai, Statele Unite urmau
să dis loce în Albania 14 tancuri AL – M1 Abrams, 15 transportoare
blindate Bradley, 14 vehicule de luptă, 9 sisteme de rachete, precum
și baterii de artilerie de 155 mm. De asemenea, 300 de avioane
americane erau deja pregătite pentru a fi dislocate tot aici, în regiune.
La acestea se adaugă 7 elicoptere de tipul AH -64 „Apache“ care au
aterizat la 25 aprilie pe aeroportul Rinas din Tirana. Efectivele care
vor asigura acțiunile de luptă ale elicopterelor „Apache“ urma să
ajungă la 5350 de militari.
Toată lumea sus ținea că respectivele noi dislocări de trupe și
tehnică vizau asigurarea securității elicopterelor „Apache“ și nu
reprezentau pregătiri pentru o operație terestră. Ceea ce era adevărat.
Oricum, este limpede pentru toată lumea că NATO dorea să
intensifice loviturile asupra Iugoslaviei, să forțeze ieșirea
convenabilă din această criză și realizarea prin orice mijloace a
obiectivelor propuse.
Tot în acest spirit, Ministerul canadian al apărării a informat că
va disloca, la Aviano, încă 8 avioane de luptă de tipul CF -18, pentru

105 a participa la raidurile aeriene împotriva Iugoslaviei, iar
reprezentanții militari ai NATO au decis să folosească și
aeroporturile cehe din Praga și Ostrava. Se prevedea ca respectivele
aeroporturi să fie utilizate de 24 de avioane de realimentare în zbor,
deservite de 500 de militari care se vor ocupa de asigurarea tehnică și
logistică.
Nici Iugoslavia nu putea întinde coarda la infinit. De multe ori
se întâmplă să ai perfectă dreptate și să mori cu dreptatea în sân. De
aceea, prudent și atent, președintele Slobodan Milo șevici a acceptat
ipoteza unei prezențe străine în Kosovo, sub egida O.N.U. și cu
participarea Rusiei. Opinia lideru lui iugoslav era că, la această
misiune, ar putea participa și reprezentanți civili ai acelor țări
membr e NATO care nu participau direct la acțiunile de luptă
împotriva Iugoslaviei. La rândul său, președintele american Bill
Clinton a reacționat cu prudență la această declarație a liderului de la
Belgrad, tratând -o doar ca un posibil „prim pas“. Ministrul fra ncez
de externe, Hubert Vedrine, a declarat că oferta lui Miloșevici „ar
putea fi interesantă dacă este interpretată ca un răspuns la condițiile
N.A.T.O.“, iar ministrul german de externe, Joscha Fischer, a
adăugat că „este necesar ca oferta lui Miloșevici să fie verificată".
Ce sinistre par aceste târguieli, când, dincolo de ele, mureau
oameni și se distrugeau obiective pentru care sârbii și albanezii –
beligeranți acum – munciseră din greu, multe decenii! Dar așa e
lumea asta făcută!
În ton cu toate ace ste încercări de ieșire din labirint, purtătorul
de cuvânt al M.A.E. iugoslav a declarat, la 25 aprilie, că Belgradul se
opune unei prezențe militare internaționale în Kosovo, dar acceptă
prezența unor observatori civili. Și vicepremierul iugoslav, Vuk
Draskovic, s -a pronunțat pentru dislocarea unei forțe de pace O.N.U.
în Kosovo.

În timpul acesta, NATO a cerut țărilor vecine Iugoslaviei să
permită folosirea nelimitată a spațiului lor aerian pentru operația
aeriană împotriva Iugoslaviei . De ce avea nevoie NATO de așa
ceva? De ce era nevoie să le creeze vecinilor Iugoslaviei o asemenea
problemă? Avea oare NATO neapărată nevoie de spațiul lor aerian?
Era Alianța în pericol? O amenin țaseră iugoslavii în vreun fel?
Atunci? Să ne amintim ce a făcut Darius cu sat rapiile persane și

106 popoarele vecine în modul cum a organizat plata și strângerea
tributului. Împărații antichității foloseau o strategie extrem de simplă
și de eficientă a acelui „divide et impera“.
Autoritățile de la Belgrad au avertizat Bulgaria și celel alte țări
vecine, printre care și România, că, dacă v or răspunde favorabil
cererii N.A.T.O. de a -i permite folosirea spațiului lor aerian în cadrul
operațiunilor aeriene împotriva Iugoslaviei, atunci v or deveni
complice la agresiune.
Ei și? Cine mai ținea seama, în astfel de împrejurări, de
avertismentele Iugoslaviei? Oricum, ca mâine se va schimba
conducerea și în această țară și atunci toți vom fi o apă și un pământ,
salutând azi ce disprețuiam ieri, urând ce iubeam, lingând unde
scuipam și scuipând unde lingeam. Ce vremuri!

În aceste zile a avut loc și reuniunea aniversară a NATO de la
Washington. A fost mai mult reuniune și mai puțin aniversară. Nu
era nimic de aniversat și cu atât mai puțin de sărbătorit. Dar NATO
este, datorită în principal Statelor Unite, cea mai puternică forță
militară din lume și, ca atare, o reuniune a ei era oricum un mare
eveniment, mai ales că ea trebuia să marcheze o jumătate de veac de
la constituirea Alianței. Unul din obiective era elaborarea noului
concept strategic, cu a lte cuvinte, recăutarea sau reformularea
„obiectului muncii“, noului „obiect al muncii“ care se pare că
dispăruse complet o dată cu lagărul socialist, cu comunismul, cu
Tratatul de la Varșovia și cu Uniunea Sovietică. Noul concept
strategic mai fusese form ulat și la Roma în 1991, dar trecuseră opt
ani de atunci, iar lumea se schimbase foarte mult. Americanii – și nu
numai ei – țineau neapărat la extinderea competențelor și a spațiului
de intervenție a l NATO și în afara sferei de cuprindere stabilită prin
Tratatul de la Washington, adică acolo unde este nevoie sau unde
interesele Alianței o cer. În loc de siguranță, un astfel de concept
strategic s -a transformat, nolens, volens, într -o nouă amenințare,
deosebit de periculoasă.
Deocamdată, în jurul celor disc utate acolo, lumea păstr a îcă
tăcerea. Se prefă cea că nu a văzut și nu a înțeles. Dar marile puteri
ale lumii și imensa populație a planetei au luat cu siguranță act de
noua filosofie a unei alianțe care se extinde după conceptul german și
intervine după c el american.

107
Din păcate, liderii statelor membre N.A.T.O., prezenți la
reuniunea la nivel înalt de la Washington, au decis în unanimitate
intensificarea atacurilor aeriene împotriva Iugoslaviei. Deocamdată,
atât. Nu s -a discutat fixarea unei date pentru e xecutarea unei operații
terestre în Kosovo, dar nici nu a fost exclusă o astfel de eventualitate.
Suntem însă foarte siguri că țările Europei Occidentale, în acord cu
Rusia, aveau deja una din cheile soluționării crizei în buzunar.
Trebuiau create însă con dițiile favorabile, astfel încât tot Occidentul
să fie acela care să încaseze plățile refacerii zonei. Și nu era foarte
greu. Adică, o dată cu elaborarea unei soluții acceptabile pentru
Miloșevici , să se alcătuiască și un pact de reconstrucție a Balcanilor
de care să profite pe termen lung îndeosebi firmele occidentale.
Aceasta s -ar numi, într -un limbaj pe care nu l -am mai auzit, dar pe
care l -aș accepta, „crearea obiectului unor afaceri sigure, profitabile
și pe termen lung pentru firmele proprii“.
Preșe dintele american, Bill Clinton, a ținut totuși un discurs, în
ziua a treia a reuniunii, în care a evocat posibilitatea dislocării de
trupe de uscat în Iugoslavia. Această poziție nu a fost însă sprijinită
de toți ceilalți parteneri din N.A.T.O., unii dintr e aceștia apreciind că
actuala campanie aeriană este suficientă și că numai Consiliul de
Securitate al O.N.U. trebuie să decidă o eventuală acțiune terestră în
Iugoslavia. În realitate, fiecare se gândea la o soluție care să nu
necesite pierderi de vieți o menești și să ofere o prezență occidentală
în Balcani pentru cel puțin o sută de ani de acum înainte. Ceea ce nu
este prea greu, dacă ține m seama de actuala stare a Balcanilor, de
experiența Occidentului și, deopotrivă, a Estului în legătură cu
această zon ă bătută de vânturi și rămasă în calea vânturilor.
La 25 aprilie, vorbind în numele tuturor liderilor statelor
membre N.A.T.O., Bill Clinton l -a avertizat pe președintele iugoslav
Slobodan Miloșevici că, în cazul în care va amenința una din țările
vecine, ca urmare a campaniei de bombardamente declanșate de
Alianță, va suporta consecințe grave. Cât de grave? Acțiunile de până
atunci ce reprezentau? Mângâieri?

La 25 aprilie, confirmând parcă unanim această filosofie a
împărțelii , șefii de state și de guver ne din cele 19 țări membre
N.A.T.O. și reprezentanții celor șapte țări vecine R.F. Iugoslavia au

108 adoptat un „Pact de stabilitate pentru sud -estul Europei” . De fapt,
acest document se pare că era cel mai important. Desigur, era necesar
să fie acolo, pentru decor, și țările vecine Iugoslaviei. Acest plan,
prezentat de Germania, vizează promovarea dezvoltării economice a
țărilor din regiune, integrarea acestora în instituțiile europene și
asigurarea securității lor. Detaliile acestui plan au fost examinate, l a
Bonn, la 27 mai, în cadrul unei conferințe speciale. Primul ministrul
maghiar, Viktor Orban, a cerut garanții de securitate, din partea
Alianței Nord -Atlantice, pentru provincia iugoslavă Voivodina. El a
calificat situația din regiune ca fiind periculoas ă și a subliniat că
Ungaria intenționează să-și protejeze minoritatea maghiară din
Iugoslavia. Cum? Și prin ce mijloace? Desigur, Viktor Orban a ținut
să precizeze că toate aeroporturile militare maghiare sunt la
dispoziția Alianței Nord -Atlantice. Și preș edintele turc Suleyman
Demirel a subliniat, în cadrul unei întâlniri cu președintele american
Bill Clinton, importanța încheierii cu succes a operațiunilor N.A.T.O.
împotriva Iugoslaviei, apreciind că „prestigiul N.A.T.O. trebuie să
fie apărat cu orice pre ț și sacrificiu“.

Reuniunea de la Washington și -a avut importanța ei. Dacă
urmărim cu atenție desfășurarea evenimentelor, vom observa că
aproape totul s -a desfășurat nu cum a propus Leonid Kucima, ci după
un scenariu care a avut la bază planul de pace pro pus de Germania
pentru rezolvarea crizei din Kosovo. Kucima cerea ca forța de
menținere a păcii, compusă din militari provenind din state neutre și
nealiniate, să fie dislocată în Kosovo după un acord de pace. Planul
german prevedea, în principal ca N.A.T. O. să solicite o rezoluție a
Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care să se impună
Iugoslaviei retragerea forțelor sârbe din Kosovo, într -un timp scurt și
după un program prestabilit. La începerea retragerii trupelor sârbe,
Alianța va înceta bombardam entele. Apoi, în provincie vor fi
dislocate forțe militare internaționale, sub egida O.N.U., pentru a
asigura întoarcerea în siguranță a tuturor refugiaților .
Alianța Nord -Atlantică era dispusă să asigure o mare parte din
numărul militarilor care vor forma această forță internațională.
Normal, doar de aceea bombarda I ugoslavia!

109 Știm cum s -au derulat evenimentele. Dar să nu anticipăm.
Pentru că, până la final, mai erau încă multe cărți de jucat.
Bombardamentele NATO n -au vizat numai Iugoslavia. NATO a
încer cat să împuște toți iepurii din zonă cu un singur foc. Ce -i drept,
cu un foc ceva mai amplu, din mai multe arme, și mai intens. Dar
prețul nu l-a plătit NATO, ci Balcanii. Și se pare că NATO, din care
facem parte și noi, românii din România, chiar a reușit .
La 23 aprilie, Uniunea Europeană a decis să interzică livrările
de petrol și produse petroliere către Iugoslavia. În acest sens,
comandantul suprem al Forțelor Aliate din Europa, generalul Wesley
Clark, a fost autorizat de către cei 19 miniștri ai apăr ării, din cadrul
NATO, să stabilească un sistem de verificare și control al navelor
comerciale care aveau ca destinație porturile iugoslave din Marea
Adriatică. NATO considera că are o bază legală suficientă pentru a
aplica blocada maritimă împotriva Iugos laviei (doar Alianța făcea
legea!), iar cele 15 țări ale U.E. sperau să li se asocieze și țările
Europei Centrale și de Est în impunerea embargoului petrolier,
pentru că, fără participarea statelor vecine Iugoslaviei, Ungaria,
România și Bulgaria, embargou l ar fi avut un impact limitat.
Conflictul lua o nouă turnură. Presiunile împotriva Iugoslaviei
creșteau. Occidentul a înțeles că nu bombardamentele vor rezolva
problema. Dar și ele își aveau importanța lor într -un joc strategic
care, din nenorocire, nu fa ce cinste nici Europei, nici lumii unui
sfârșit de mileniu. Dar care război a făcut vreodată cinste acestei
lumi?
Numai că nu toată lumea era dispusă să se supună hotărârilor
NATO sau UE. Șeful diplomației ruse, Igor Ivanov a anunțat, la 24
aprilie, că Rus ia va continua să furnizeze petrol Iugoslaviei. Parcă
scoțând șeptarul din mânecă, secretarul general de atunci al NATO,
Javier Solana, a precizat, în ziua următoare, că blocada maritimă
destinată întreruperii aprovizionării cu petrol a Iugoslaviei se va
aplica și navelor rusești. De aceeași opinie era și consilierul
președintelui american pentru probleme de securitate națională,
Sandy Berger. Ministrul apărării Marii Britanii, George Robertson, a
exprimat opinia că Rusia nu va risca o confruntare militară pentru a
se opune intenției NATO de a impune un embargo petrolier
Iugoslaviei.

110 La aceeași politică s -a aliniat și Franța. Ministrul apărării,
Alain Richard, a declarat că sunt nefondate afirmațiile potrivit cărora
Franța s -ar opune unui embargo împotriva Iugoslaviei. Cu toate
acestea, anterior, președintele Chirac își exprimase rezerva față de o
eventuală blocadă maritimă împotriva Belgradului.
Germania a aprobat imediat impunerea unui astfel de embargo
Iugoslaviei. Ministrul apărării, Rudolf Scharping, a declarat că
Germania este gata să participe la o eventuala blocadă maritimă, însă
a precizat că este necesar un mandat al Bundestagului, parlamentul
federal, pentru o astfel de operațiune.
Adevăratele jocuri nu le făceau piloții care -și riscau viața,
zburâ nd sute de ore deasupra unui sistem drăcesc de apărare
antiaeriană – pentru că numai ei știu ce înseamnă să simți artileria
trăgând continuu sub tine sau ridicându -ți în față baraje de foc prin
care nu poți să treci –, ci în marile cancelarii și în culisel e unei lumi
care nu s -a schimbat cu nimic de la Hoarda de Aur încoace. Ba, mai
mult, se poate spune că a venit rândul Vestului să se transforme într –
o hoardă – „Hoardă Electronică“ – o hoardă din care, din păcate (sau,
poate, din fericire) facem parte și n oi – la fel de crudă și de
imprevizibilă precum, cândva, în 1241, hoarda mongolilor. Ambele
au lovit necruțător Balcanii.

Cernomârdin a declarat că președintele Slobodan Miloșevici
este de acord cu dislocarea în Kosovo a unei misiuni O.N.U., cu o
importan tă participare rusă, care să fie acceptată de Belgrad. Este
dispus să acorde un statut de largă autonomie provinciei Kosovo și să
retragă trupele sârbe din această provincie până la nivelul convenit în
luna octombrie 1998.
Putea să facă de la început așa ș i să prevină toată tragedia care
a urmat! Dar nu toată lumea crede în vorba românească potrivit
căreia „capul ce se pleacă nu va fi tăiat de sabie”.
O vorbă între atâtea eltele.

111

ZIUA A 34-A
Și în cea de a 34 -a zi, deasupra Iugoslaviei au continuat să
cadă, dirijate pe fascicule sau pe pete laser, prin GPS și Dumnezeu
mai știe prin ce, bombe și rachete de croazieră, dăruite cu
generozitate de NATO pentru Balcani. Chiar dacă au fost nori pe cer,
pedepsitorii Iugoslaviei au găsit soluții pentru ca bombard amentele
să nu sufere, pentru ca mașina de război a Occidentului, durată prin
ani și șlefuită prin atâtea eforturi, să fie pusă la treabă pentru a sluji
interesele celor care au creat -o. Din nou, toată această operație
aeriană a demonstrat că Occidentul nu se dezminte, cruciadele fiind,
ca întotdeauna, specialitatea lui. Comunicatele transmiteau cu
satisfacție că, în pofida condițiilor meteo nefavorabile, avioanele
NATO au continuat să execute lovituri asupra obiectivelor iugoslave
provocând daune instalați ilor de comandă și control din cadrul
sistemului integrat de apărare antiaeriană, facilităților de depozitare a
petrolului, podurilor și căilor de comunicații. Ce laudă sinistră!
Pe timpul zilei, au predominat acțiunile de cercetare și de
evaluare a rezul tatelor loviturilor aeriene. Astfel, în urma tuturor
investigațiilor făcute, NATO a comunicat că, în ziua de 27 aprilie,
ostilitățile s -au desfășurat cu precădere tot în zona descurajării
populației și a conducerii iugoslave, desigur, pentru a renunța cât mai
repede cu putință la apărare, pentru a ridica mâinile sus. Astfel, la
orele 00.5 0, vreo opt avioane NATO au bom bardat rafinăria din Novi
Sad, iar la 01.10 , localitățile Cacak, Stânjenika și orășelul Sabac. Cu
patru ani în urmă, când am trecut prin aces t orășel, în drum spre

112 Zvornic, am avut impresia că traversăm un oraș -grădină sau un oraș –
stațiune. Dacă n -ar fi fost, de o parte și de alta a străzii, bidoane cu
benzină (nefta) la un preț de aproape trei mărci și, dincolo de Drina,
bombardamentele NATO a supra sârbilor din Bosnia, dictate sau, mai
exact, aprobate de Consiliul de Securitate al ONU, ne -am fi imaginat
că suntem într -o frumoasă călătorie și am fi rămas un timp acolo, în
acel orășel decu pat parcă din partea cea mai frumoasă și cea mai
liniștită a unei lumi cu dealuri, râuri, păduri, case și oameni. Acum,
iată, și orășelul Sabac era lovit.
La 02.00, au fost lovite, în Belgrad, zona industrială Rakovica,
zona veche a orașului, emițătorul de televiziune din sediul Partidului
Socialist și câteva r edacții ale unor posturi de televiziune
independente, precum și sediul agenției de presă AFP.
La orele 03.00, din nou au fost lovite obiective din Novi Sad și
releul TV de pe Muntele Fruska.
La 26 aprilie, orele 03.35, un avion de luptă american, decola t
de la bordul portavionului „Theodore Roosevelt“, a fost lovit, se
pare, de artileria sârbă, care i -a avariat un motor, iar un elicopter
american „Apache“ s -a prăbușit în apropierea aeroportului Rinas din
Tirana, în cursul unui zbor de antrenament.
Un bi lanț asupra acestei operații aeriene prezintă, la 27 aprilie,
următoarele date: peste 9.800 ieșiri -avion, cu o medie zilnică de
aproximativ 320 ieșiri -avion. Mai mult de 500 de obiective au fost
lovite, cele peste 700 de avioane angajate până la data respe ctivă în
operație efectuând mai mult de 2.700 de lovituri aeriene. Costul total
al operației „Forța Aliată“ se ridica, până în acel moment, la 1,722
miliarde dolari. Dar ce contează! Oricum, banii aceștia vor fi
recuperați de pe urma „exportului de valori și de civilizație“ și
„ajutorului oferit“ Balcanilor pentru a ieși din… necivilizație și
subdezvoltare.
De la începutul acțiunilor aeriene ale NATO, situația
economică a Iugoslaviei s -a degradat foarte mult. Producția
industrială a scăzut cu 20 la sută, ș omajul a ajuns la 50 la sută, patru
milioane (din totalul de 11 milioane locuitori) trăind sub limita
sărăciei. Exporturile către țările vecine s -au oprit, iar 80 la sută din
fabricile sârbilor și -au încetat producția , în timp ce, în aceste condiții,
și în Kosovo, una din importantele regiuni agricole ale Iugoslaviei,
activitatea s -a întrerupt complet.

113 Mai puține lucruri se cunoșteau, la acea dată, despre forțele
armate și de interne ale sârbilor. Se spunea doar că ele au executat
foc de artilerie asupra un or poziții ale luptătorilor AEK și unor
localități situate în zona orașului Pristina, precum și la Lăpușnik,
unde se aflau în jur de 30.000 de refugiați, și la Podujevo. După
datele comunicate de AEK, s -au înregistrat 113 victime, din care 30
copii, peste 130 persoane fiind rănite.
Au fost semnalate lupte grele și în partea de nord a provinciei,
unde forțele sârbe ar fi atacat însoțitorii care asigur au paza
refugiaților, producân du-se peste 130 de victime din rândul
populației locale. Caracterul intențio nat incriminatoriu al acestor date
este evident. Este foarte posibil ca astfel de date să nu reprezinte
altce va decât argumente pentru conti nuarea în ritm susținut a
bombardamentelor NATO. Sau poate că lucrurile stăteau chiar așa,
n-avem de unde să știm cu precizie.
Mai departe, AEK susținea că, în ciuda unor atacuri puternice
ale sâr bilor, a extins coridorul de aprovizionare de la vest de Junik, în
sud-vestul provin ciei Kosovo. Dacă AEK nu avea armament și sârbii
erau puternici, cum o fi reușit?! Tot din aceleași surse, aflăm că
aproximativ 150.000 de persoane din zona Podujevo au fost conduse
către o tabără în apropierea localității Batlava. Aceste tabere ar fi fost
plasate în așa fel încât să constituie scuturi umane pentru locurile de
dispunere a forțelo r armate sârbe. O astfel de tabără ar fi existat și la
Prizren, pentru apărarea unui depozit de muniție.

NATO nu manifestă mulțumire deplină față de acțiunile sale.
Departe de a dovedi vreo intenție de încetinire a ritmului de bombar –
damente sau un spiri t obiectiv asupra realităților din Kosovo, Alianța
a luat în continuare măsuri pentru intensificarea acțiunilor, pentru
lovirea puternică, prin toate mijloacele, în sensul conceptului
războiului disproporționat, non -contact , a sârbilor. Mai mult, Statele
Unite și Germania vor fi disloca t, în zilele următoare, încă 4.000 de
militari în F.R.I. Macedonia, pentru întărirea dispozitivului NATO.
În acest fel, efectivele NATO din F.R.I. Macedonia se vor fi ridica t
la 16.000. Vor mai fi fost dislocate în Europa, pâ nă la 02 mai, 30 de
avioane de a limentare, cu personalul respec tiv. Evident, tot pentru a
se mări ritmul bombardamentelor asupra Iugoslaviei. Între timp, și
Budapesta a autorizat survolarea spațiului aerian al Ungariei de către

114 avioanele NATO. Nici nu se p utea altfel, Ungaria este membră cu
drepturi și obligații depline a Alianței.
Federația Rusă a făcut cunoscut, prin mijloacele sale de
informare, că NATO a intensificat cercetarea asupra activităților
desfășurate de forțele armate ale Rusiei. Aplicația fl otei Mării Baltice
a fost supravegheată de nave și avioane militare ale unor țări membre
NATO. Pentru prima dată în ultimii ani, aceste mijloace au
desfășurat și acțiuni care au afectat buna derulare a exercițiilor
militare. Era de așteptat, întrucât noul concept strategic NATO
presupune și o tatonare a tuturor zonelor unde ar fi posibil să
intervină, precum și a posibilelor pericole.
De unde rezultă cel puțin câteva concluzii extrem de
„liniștitoare“ sau, dimpotrivă, cât se poate de îngrijorătoare. Ori
lumea are un stăpân foarte responsabil, care veghează (ca în
Iugoslavia) la propria ei liniște, or se pregătește o nouă confruntare
(sau, în orice caz, o nouă politică de confrun tare), fără de care marea
industrie de armament și toți cei care prosperă de pe urma ei n -ar
exista.
Probabil că, în același scop, pe timpul unei aplicații
desfășurate de flota americană din Pacific, un submarin din clasa
„Los Angeles“ a efectuat acțiuni de cercetare din estuarul Avacin, în
apropierea apelor teritoriale ale Rusiei, u nde se află o zonă
economică importantă.
În fața unei asemenea ofensive, și Iugoslavia a luat unele
măsuri. Conducerea militară de la Belgrad a hotărât să redisloce 500
de militari în Muntenegru în cadrul dispozitivului celor 24.000
realizat pentru apărar ea litoralului Adriaticii. La 25 aprilie,
Iugoslavia a modificat regulamentul de acreditare a jurnaliștilor. Nu
mai erau permise transmisiile în direct pe cana lele de radio și
televiziune, fotografiile și casetele audio și video trebuind să treacă
prin sis temul de cenzură al armatei. Din aceleași rațiuni, toți
jurnaliștii au fost invitați să -și reînnoiască acreditarea. S -au luat
unele măsuri și pentru limitarea mass -mediei independente din
Podgorița , „Monitor“, „Antena M“ și „Radio free Montenegro“.
Ar mai fi de adăugat că Miloșevici a permis reprezentanților
Crucii Roșii internaționale accesul în Kosovo pentru a acorda
ajutoare umanitare refugiaților și populației din această provincie.

115 După toate datele, AEK a trecut la mobilizarea forțată a
etnicilor al banezi în Kosovo și în Albania de nord. În același timp, ea
a organizat și efectuat blocade pe principalele rute folosite de
refugiații din Kosovo, forțând bărbații între 18 și 50 de ani să se
înroleze. În nordul Albaniei, grupe ale AEK recrutau și încorp orau
refugiații din Kosovo pe care -i trimiteau în taberele de instrucție
existente aici.

La 26 aprilie, a avut loc, la Luxemburg, reuniunea miniștrilor
de externe din cele cincisprezece țări membre ale UE. Ca și cum n -ar
fi fost de ajuns măsurile luate p ână în acel moment de sancționare
drastică a Iugoslaviei, acești demnitari ai speranței unității europene,
singura care mai există prin părțile noastre, au hotărât să impună un
nou embargou petrolier Iugoslaviei, să interzică accesul membrilor
familiei pre ședintelui Miloșevici și altor apropiați ai acestuia pe
teritoriul lor, să excludă Iugoslavia din toate competițiile sportive
europene, să înghețe conturile acestei țări la băncile din străinătate,
să blocheze toate investițiile străine care ar putea fi fo losite de
regimul de la Belgrad, dar și în sectorul privat. S -au mai luat măsuri
pentru extinderea embargoului privind exporturile către Iugoslavia
pentru toate bunurile și serviciile, interzicerea totală a zborurilor între
UE și Iugoslavia etc.
La război , ca la război.
Numai că NATO nu a recunoscut niciodată că duce un război
împotriva Iugoslaviei. Dar ce or fi fost toate aceste măsuri, plus
bombardamentele, acțiunile serviciilor de informații, loviturile radio –
electronice, distrugerea infrastructurilor acestei țări? Probabil…
mângâieri sau… ajutoare democratice.
În ziua următoare, la Bruxelles, s -a reunit Consiliul Permanent
al Alianței pentru a analiza modalitățile de aplicare a embargoului
petrolier. S -a spus că impunerea acestui embargou se bazea ză pe
Rezoluția nr. 1860 a Consiliului de Securitate al ONU, care interzice
vânzarea de armament și material militar Iugoslaviei. Avioanele
NATO din Italia urmau să asigure acoperirea aeriană a embargoului
impus Iugoslaviei, iar navele de luptă ale NATO d in Adriatica să se
redisloce în apropierea litoralului munte negrean, în același scop.
Portavionul Foch, distrugătorul francez Cassard și fregata
britanică Somerset erau în marș spre zonă.

116 Polonia a anunțat și ea că este pregătită pentru a lua parte la o
eventuală blocadă. Urmau să fie minate câteva căi de acces ale
eventualelor petroliere spre zonă.
Și Republica Muntenegru era pregătită, după vocea ministrului
de externe din această țară iugoslavă, să accepte embargoul și chiar
să permită monitorizarea i nternațională a importurilor sale de petrol.
Desigur, în schimb, dorea ca NATO să nu impună o blocadă totală
asupra porturilor sale.
Nadejda Mihailova, ministrul de externe al Bulgariei, a aderat
și ea la hotărârea UE. Cipru, chiar dacă și -a exprimat inte nția de a
accepta această hotărâre, și -a rezervat dreptul de a o analiza în
detalii. O atitudine ceva mai demnă, mai realistă, deși și Cipru este
doritoare să se integreze Uniunea Europeană.
Și celor cinci state care candidează la UE – Cehia, Polonia,
Unga ria, Slovenia și Estornia – li s-a cerut să respecte această
măsură.

Refugiații și operațiunea „Allied Harbour“ ocupă și ele un loc
foarte important în argumentația strategiei nimicirii Iugoslaviei.
Datele care soseau pe toate canalele de informații con trolate de Vest
erau îngrozitoare. Și de toate grozăviile se considera vinovată în
exclusivitate Iugoslavia. Aflăm astfel că un tren și 15 autobuze au
plecat din Kosovo Polje și au sosit la 26 aprilie, la Blace, în
Macedonia, transp ortând 3000 de albanezi. Cum or fi străbătut aceste
mii de oameni, în trenuri, aproape întreaga provincie Kosovo, fără să
fie opriți sau nimiciți de trupele sârbești care fac, după spusele
NATO, un adevărat genocid în această provincie? În zilele următoare
se mai așteptau încă 30 .000.
În Albania, la Kukes, exista nu numai un centru de instrucție
AEK, ci și 100.000 de refugiați.
Ecranele televizoarelor și ziarele erau pline cu știri despre
ajutoarele care soseau pentru refugiați. Vai, cât de generoasă este
această lume! Și cât de cruzi sunt sârbii! Francezii alocă 225 de
milioane de franci pentru acest ajutor, Turcia a construit la Kirklarele
un lagăr de 20.000 de refugiați și câte un lagăr în Albania și F.R.I.
Macedonia de câte 10.000 de locuri. Acest sprijin, precum și faptul
că Turcia a preluat deja 9.200 de refugiați era argumentat de
legăturile istorice, etnice și religioase pe care turcii le au cu

117 majoritatea populației din Kosovo. Ca și cum nu fostul lor imperiu a
contribuit, prin ceea ce a făcut aici, în Kosovo, la acest dez astru.
Oficiali ai NATO au declarat, la reuniunea de la Washington,
că „cele 7 țări vecine cu R.F. Iugoslavia au promis Alianței că vor
pune la dispoziția acesteia teritoriile lor pentru trupe NATO, așa cum
au făcut -o și cu spațiile aeriene.“ Desigur, nu a cesta era adevărul.
Chiar F.R.I. Macedonia, ca să nu mai vorbim de Grecia, dar și de alte
țări din zonă, a precizat clar că nu va permite declanșarea unei
operații terestre de pe teritoriul ei împotriva Iugoslaviei. De unde
rezultă marea dificultate și ris curile enorme care trebuiau asumate în
cazul unui atac terestru.
Atunci de ce NATO a lăsat să se înțeleagă că este posibilă și o
operație terestră? Sub acest soare atât de departe de problemele
Terrei, se poate orice.
NATO a mai precizat încă o dată că, dacă Belgradul va
provoca o țară vecină, ca urmare a prezenței NATO pe teritoriul ei,
această țară va fi apărată de Alianță.
Cum să atace Iugoslavia țările vecine?!

La 26 aprilie, șeful Statului Major General al armatei
iugoslave a declarat că forțele ar mate ale Iugoslaviei sunt hotărâte să
continue războiul împotriva NATO până la victoria finală, sperând
că, totodată comunitatea internațională va înceta să utilizeze forța și
va căuta o soluție politică.
Forța nu poate duce la nimic bun. Ea lasă totdeauna lucrurile
neterminate, creează precedente și discriminări, precum și nevoia de
revanșă. Pentru că oamenii și generațiile nu uită. Dar nici fără forță
nu se poate…

Scurgeri toxice, emanări de gaze, poluări extrem de grave…
Dar acestea nu sunt singurele ef ecte ale bombardamentelor. Spre
exemplu, pierderile companiilor de transport din Grecia, ca urmare a
acestui război, se ridicau, la acea dată, la 16 milioane de dolari. În
afară de aceasta, Grecia trebuia să cheltuiască 1,2 milioane dolari în
plus pentru a -și transporta, pe ruta Austria, produsele sale destinate
Europei Centrale. Căile ferate grecești au pierdut și ele, până la data
respectivă, 800.000 de dolari pentru transportul de pasageri și șapte
milioane de dolari pentru transportul de mărfuri.

118 În pl us, Greciei i s -a atras atenția că unele cercuri politice au
simpatii și manifestări pro sârbe, iar cetățenii americani care se află
în această țară nu se bucură de un tratament adecvat. Ca și cum
guvernele ar reuși să impună sau să schimbe sentimentele oa menilor.

119

ZIUA A 35-A
Acțiunile aeriene s -au derulat, pe mai departe, cu o intensitate
sporită, aviația și rachetele de croazieră lovind, în continuare,
obiectivele pe care le -au avut în vizor și zilele trecute. Astfel, pe ziua
de 27 aprilie, între ore le 09.00 și 10.45 , au fost lovite: o cazarmă,
situată la sud -vest de Pristina, un pod de pe comunicația Pristina –
Kosovska -Mitrovica și mai multe obiective din partea de nord -vest a
localității Vranje. Aceleași, mereu aceleași, precum și altele noi.
Între orele 12.00 și 12.30, avioanele și rachetele de croazieră s -au
năpustit asupra unor obiective situate la sud de Niș, în partea de
nord-vest a localității Prokuplje și în Surdulica, nu departe de Vranje.
Și tot așa au fost distruse și podurile din localită țile Vâsoka și
Kastrat, pe comunicația Kursumlija -Podujevo.
Avioanele A -10 și -au luat și ele rolul în serios. Astfel,
aparatele A -10 Tunderbolt au atacat în mod repetat blindate
iugoslave în raionul Orahovac, Urosevac, Pristina, Pec, din regiunea
Kosovo.
Mijloacele de atac ale NATO au vizat în continuare depozite
militare din Masivul Fruska Gora, aerodromul Ladjevc de la
Kraljevo, releele TV de la Guceva și Cer, în zona Loznica, la granița
cu Republica Srpska, și Cigota, în zona Uzice, cazarma Brigăzii 252
Blindate din Jarculjak, centrul de trans misiuni și locurile de aterizare
din Belgrad, care aparțineau Ministerului de Interne, podul „25 Mai“,
între Backa Palanka și Ilok,

120 În jurul orelor 19.00, subunități de artilerie sârbe au
bombardat, conform unor date , taberele AEK din nord -estul
Albaniei, în regiunea Tropoja.
În noaptea de 27/28 aprilie, la ora 01.00, a fost lovită cu 4
rachete o cazarmă din Surdulica, iar între orele 02.1 0 și 02.30 s -au
efectuat bombar damente asupra z onei reziden țiale Dedinje, din
centrul Belgradului, unde se afl a locuința președintelui Miloșevici și
palatul Președinției iugoslave. Atacul s -a executat prin surprindere,
în condiții meteo nefavorabile (ploaie torențială, tunete, fulgere).
Au mai fost lovite obiective din cartierele Topcider, Senjak,
Resnik și Rakovica ale Belgradului, precum și sediul televiziunii
naționale. Printre acestea se numără și sediul unității speciale de
gardă iugoslave.
Agenția Tanjug a anunțat că raidul Alianței s -a soldat cu 20 de
morți în rândul populației civile. Oficiali NATO au recunoscut că
este posibil să se fi înregistrat și pierderi colaterale.
Distrugeri, pierderi de vieți omenești. Adică, efecte…
colaterale. Britanicii au elaborat și ei un bilanț al acestor acțiuni
împotriva neascultă toarei Iugosla vii. Astfel, după datele făcute
publice de ministerul apărării, a rezultat că, până la 27 aprilie 1999,
NATO a efectuat 470 de atacuri și a lovit 227 de obiective
individuale. În cursul misiunilor efectuate, au fost distruse peste 70
de avioane iugoslave d intr-un total de 450. Au fost distruse de
asemenea, nouă sisteme de supraveghere radar și avariate nouă din
cele 17. Au mai fost distruse 40 de hangare și avariate 31 de facilități
aeroportuare. Au fost atacate 31 de elemente din sistemul de
comunicații, i ncluzând 19 obiective care făceau legătura între
Belgrad și fostele republici iugoslave.
În același timp, au fost afectate puternic sistemele de
infrastructură iugoslavă (mai mult de 20 de șosele și poduri de cale
ferată, cinci poduri peste Dunăre, unul av ariat, iar trei mai erau încă
în stare operațională ) Britanicii au mai constatat că sistemul de
apărare aeriană integrat iugoslav este încă opera țional, precum și
faptul că, după bombardarea rafinăriilor, Serbia a devenit dependentă
de stocurile de carbura nți și de importuri.

Sosise vremea analizelor. Desigur, toate acestea pot fi privite
acum cu detașare, întrucât știm ce s -a întâmplat. Cel puțin, aceasta

121 pare a fi impresia. Lumea a pus de o parte problema iugoslavă și a
început deja s -o uite. Iar după 16 ani, totul parcă a fost un fum.
Totdeauna lumea a avut memorie scurtă. Este vorba de memoria ei
operativă. Și totdeauna a plătit foarte scump acest defect al ei.
În acele zile de sfârșit de aprilie, dintr -o analiză referitoare la
situația din Kosovo, efe ctuată la Comanda mentul NATO de la
Bruxelles, a reieșit că se depuneau eforturi mari pentru ca forța
internațională care va fi dislo cată în Kosovo să aibă mandat ONU .
Tot în acele zile, se spunea că intervenția forței terestre NATO este
certă. Numai data n u era încă stabilită cu precizie. Pentagonul a
propus Casei Albe o acțiune terestră în Iugoslavia din Ungaria. Dar,
din câte știm noi, Ungaria, spre cinstea ei, nu a fost de acord cu așa
ceva.
La 27 aprilie, președintele Clinton a autorizat activarea a
33.100 de rezerviști pentru operația „Allied Force“. În prima etapă ,
urmau să fie mobi lizați 2.100 de rezerviști din cadrul Aviației Gărzii
Naționale și din cadrul Rezervei Forțelor Aeriene Militare din opt
state, după cum urmează:
Aviația Gărzii Naționale :
– Aripa 161 Aviație Realimentare, statul Phoenix:
– 6 avioane;
– 284 militari;
– Aripa 171 Aviație Realimentare, Pittsburg:
– 14 avioane;
– 470 militari ;
– Aripa 117 Aviație Realimentare din Birmingham, Alaba ma:
– 6 avioane;
– 210 militari.
– Aripa 128 Aviație Realimentare, din Milwaukee:
– 6 avioane;
– 281 militari.
Rezerva FAM :
– Aripa 927 Aviație Realimentare, Detroit:
– 59 militari.
– Aripa 940 Av iație Realimentare, California:
– 8 avioane;
– 250 militari.
– Aripa 434 Aviație Realimentare, din Kokomo, Indiana:

122 – 7 avioane;
– 498 militari.
– Aripa 931 Aviație Realimentare din Wichita, Kansas:
– 64 militari.
Perioada maximă pentru mobilizarea rezerviștilor era de 270
de zile. Se îngroșa gluma.

Imediat a venit și Canada în ajutorul Forței Aliate cu 800 de
militari dotați cu transportoare blindate, mașini de luptă ale
infanteriei, elicoptere d e atac și mijloace de luptă antitanc de tip
ERYX.
În seara zile de 27 aprilie, în portul Salonic, a început
debarcarea autovehiculelor și materialelor militare de pe nava de
transport britanică „Sea Centurion“, iar pe aeroportul „Macedonia“
din același ora ș au sosit alți 220 de militari britanici. Urma ca, prin
aeroportul „Macedonia“, să fie transferați spre Skopje alți 15.000
militari din țări ale Alianței. A doua zi, pe 28 aprilie, în portul
Salonic, era așteptată nava de transport britanică „Sea Crusader “,
care transporta tancuri și autovehicule militare.
Guvernul Ungariei a aprobat folosirea aeroportului „Ferihegy
I“ din Budapesta de către 20 avioane de realimentare în aer,
aparținând Alianței. Ministrul apărării, Szabo Janos, a precizat că
realimentarea avioanelor de luptă NATO s -a efectuat și până acum în
spațiul aerian ungar, singura modificare fiind aceea că aceste avioane
de realimentare vor decola de pe acest aeroport.

Iugoslavia a trimis 600 de militari în zona portului Bar.
Militarii au fost aduș i de la Cacak cu misiunea de a asigura accesul
unor eventuale petro liere. Se urmărea, desigur, și întărirea
dispozitivelor militare din zonă, dată fiind și problema peninsulei
Prevlaka din Golful Kotorska. De altfel, însuși secretarul general al
ONU, Kofi Annan, urma să sosească în cursul acelei săptămâni în
Croația pentru a discuta problema respectivă.

Vicepremierul guvernului federal, Vuk Draskovic, a subliniat,
în ziua de 26 aprilie, în cadrul unui interviu televizat, că
neînțelegerile dintre Serbia și Muntenegru sunt chestiuni de orgolii
personale ale unor lideri și partide politice și nu probleme între

123 popoarele sârb și muntenegrean. El a precizat că nu există nici o
șansă reală de aderare a R.F. I ugoslavia la Uniunea Rusia – Belarus.
Politica ext ernă rusă este condusă de președintele Boris Elțîn, ori
acesta a arătat clar că nu este momentul pentru a discuta un asemenea
act politic. În plus, Rusia are relații bune cu SUA și Occidentul.
Vicepremierul sârb a ținut să precizeze că mijloacele de info rmare în
masă din Iugoslavia ascund poporului obiectivele și declarațiile
NATO . El a spus că este timpul să se facă un compromis, pentru ca
planurile de pace occidentale și cel rus să se găsească pe masa
Consiliului de Securitate al ONU , în scopul opririi războiului și
salvării națiunii, ceea ce era, în condițiile date, foarte important. Nu
te poți lupta cu toată lumea. Poporul trebuie să se opună hotărât
acelor partide sau personalități politice care militează pentru lupta nu
numai împotriva NATO , dar și a întregii lumi – a insistat oficialul
iugoslav. Este timpul să fie oprite ostilitățile. Iugoslavia a obținut o
victorie morală, înainte de toate, prin jertfa curajoasei sale armate și
a poporului chinuit și sărac, însă trebuie găsită o soluție în cadrul
ONU .
Cine îl asculta? ONU? El credea că, „prin combinarea
planurilor de pace occidentale cu cel rus, Consiliul de Securitate va
găsi cu siguranță o soluție de compromis acceptabilă și pentru
Iugoslavia”.
A găsit -o, în cele din urmă. Dar cu ce preț!
În cursul dimineții de 27 aprilie, Vuk Draskovic a afirmat că
este gata să ceară poporului iugoslav să demonstreze împotriva lui
Miloșevici dacă acesta va ordona angajarea armatei (impunerea
normelor de cenzură militară) împotriva televiziunii private „Studi o B“.
Războiul este însă război.
În unele medii de la Belgrad, se aprecia că Armata Iugoslavă
era decisă să poarte un război de durată chiar și până la sacrificiul
total, ceea ce era foarte adevărat. Brava armată iugoslavă, ca
întotdeauna în istorie, era capabilă de așa ceva.
Se considera că Rusia nu va interveni în conflict, nici chiar în
cazul unei intervenții terestre a Alianței. Și acest lucru era foarte
adevărat. Rusia nu era pregătită pentru așa ceva. Tot atunci, s -a
apreciat că marina militară iugo slavă dispune de sisteme de rachete
navă -navă rusești „Rubeja“ (SSN -2 „STYX“) livrate la sfârșitul

124 anilor ’80, care sunt foarte eficiente și pot lovi nave aflate la o
distanță minimă de 5,5 km și maximă de 100 km.
Se considera că bombardamentele vor contin ua încă una -două
luni, urmând ca, în cazul în care Armata Iugoslavă nu va ceda, să se
execute o acțiune militară terestră în Kosovo, folosindu -se forțele
AEK ce sunt în pregătire în Albania și Macedonia.

În acest timp, Bulgaria se pregătea să primească ap aratele de
zbor NATO care ar fi fost nevoite să aterizeze pe teritoriul ei și lua
măsuri pentru redislocarea unor rachete antiaeriene la centrala
atomo -electrică de la Kozlodui, iar procedurile de ratificare a notelor
verbale dintre această țară și NATO cu privire la folosirea spațiului
aerian bulgar se continuau. Referindu -se la garanțiile de securitate,
președintele Comisiei a menționat că „prima garanție o reprezintă
politica Bulgariei, a doua armata și a treia Alianța Nord-Atlantică”.
În opinia unor an aliști militari bulgari, faptul că președintele
unui organ de securitate a așezat armata înaintea Alianței, ca factor
de garanție pentru siguranța țării, denotă, pe de o parte, încrederea
conducerii politice și a societății în armată, și, pe de altă parte,
concluzia potrivit căreia armata trebuie să -și refacă și să -și dezvolte
capacitatea combativă, iar pentru aceasta trebuie găsite și alocate
resursele financiare necesare.

S-au continuat acțiunile diplomatice pentru rezolvarea
conflictului. Liderul democ rat american, Jessie Jackson, urma să se
întâlnească cu Miloșevici la Belgrad. Subsecretarul de stat american
S. Talbott se întâlnise deja, cu o zi în urmă, la Moscova, cu Viktor
Cernomârdin și cu ministrul rus de externe, Igor Ivanov.
Cernomârdin l -a înt âlnit, mai înainte, pe președintele Rusiei, Boris
Elțîn, pentru a definitiva un plan de pace care a fost prezentat
demnitarului american și a discutat telefonic cu vice -președintele
american, Al. Gore. Cernomârdin a afirmat necesitatea încetării
loviturilo r NATO, cel puțin pentru o perioadă, dându -se astfel
posibilitatea reluării negocierilor.
Igor Ivanov a calificat convorbirile avute cu oficialul american
drept „importante, substanțiale și utile”. El a afirmat că, în totalitate,
aceste convorbiri au fost consacrate examinării unor principii care ar
putea sta la baza unei soluții politice în criza iugoslavă.

125 Ministrul rus a adăugat că cele două părți – rusă și americană –
au convenit să mențină în zilele următoare contacte mai strânse și la
diferite nivel uri, subliniind că, în ciuda dificultăților, este posibil să
se ajungă la o reglementare politică în Kosovo.
În ziua de 29 aprilie, a avut loc vizita la Moscova a ministrului
canadian de externe, Loyd Axworthy, și a secretarului general al
ONU, Kofi Annan. Apoi ministrul Axworthy s -a deplasat în Grecia
și în F.R.I. Macedonia. Cernomârdin se va deplasa la Strasbourg,
unde va informa Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
despre conținutul convorbirilor purtate anterior cu președintele
iugoslav și va p ropune un nou plan de pace, iar între 08 și 10 mai,
ministrul rus de externe, Igor Ivanov, a efectuat o vizită în Marea
Britanie, unde a abordat problema crizei din Kosovo cu omologul
său, Robin Cook.
Viceprim -ministrul iugoslav, Zoran Lilic, un apropiat a l
președintelui Slobodan Miloșevici , responsabil cu problemele de
securitate, aflat într -o vizită oficială în Libia, a cerut președintelui
libian, Gaddafi, să intervină pentru o reglementare politică a crizei
din Iugoslavia și, mai ales, pentru a discuta m odalitățile prin care
Libia poate livra petrol Iugoslaviei.
Se intrase deja pe un nou flux.

Generalul german Klaus Naumann, președintele Comitetului
Militar NATO, și -a exprimat scepticismul în ceea ce privește
eficacitatea acțiunilor aeriene ale NATO împo triva Iugoslaviei.
Opinia sa era susținută de mai mulți experți militari americani, care
considerau că numai o intervenție terestră ar fi putut conduce la
realizarea obiectivelor Alianței. Naumann a afirmat că pierderile
înregistrate de Iugoslavia, datorit ă bombardamentelor, au dat deja
această țară cu zece ani înapoi, din punct de vedere economic. Dacă
bombardamentele vor continua, regresul va fi imens. În pofida
acestui fapt, NATO nu va ajunge la rezultatul dorit, atât timp cât
președintele Miloșevici nu va ceda cererilor NATO. În istorie nu au
fost operațiuni militare care să înregistreze succes numai prin
folosirea forțelor aeriene.
Vorbind despre elicopterele „Apache“, Naumann s -a pronunțat
pentru folosirea acestora împotriva artileriei sârbe din Kosovo , dar a
sugerat că este bine ca misiunile de zbor să nu depășească granița cu

126 Iugoslavia ( pozițiile sârbe să fie lovite cu rachete lansate din spațiul
aerian albanez).

Ministerul Afacerilor Externe german începuse pregătirile
pentru conferința propusă la summit -ul de la Washington, destinată
dezvoltării Europei de Sud -Est și Balcanilor. Acestea, cum bine se
știe, s -au desfășurat, în prima lor etapă, pe 27 mai, la Bonn.
Conferința a vizat trei domenii:
– securitatea militară;
– reconstrucția econo mică;
– administrația democratică.
Problema securității militare a fost abordată în conformitate cu
doctrina NATO, cea economică de UE, în timp ce OSCE se va
concentra pe sectorul civil al administrației .

Comisia Camerei Reprezentanților a SUA pentru Relații
Internaționale s -a pronunțat în unanimitate împotriva rezoluției care
prevedea o declarație de război împotriva R.F. I ugoslavia. Dar cum
se cheamă atacarea unei țări fără declarație de război? În sfârșit, ce
mai conta. Acolo s -a discutat și o a doua rezoluție, care prevedea
retragerea în termen de 30 de zile a forțelor americane angajate în
conflictul împotriva Iugoslaviei. Bineînțeles , a fost, și aceasta, de
asemenea, respinsă.

În urma convorbirilor cu adjunctul secretarului de stat
american, S trobe Talbott, ministrul rus de externe, Igor Ivanov, a
declarat că embargoul petrolier împotriva Belgradului ar putea
agrava situația și a reafirmat că Rusia nu va respecta acest embargou.
Primul ministru, Milos Zeman, al Cehiei a cerut ca
formațiunile paramilitare ale etnicilor albanezi constituite în AEK să
fie dezarmate și declarate ilegale de către comunitatea internațională.
El a atras atenția că respectivele formațiuni au relații strânse cu mafia
drogurilor și au constituit coridoare de transport al narco ticelor în
zonele preluate sub control, aceasta fiind una dintre principalele
surse de finanțare ale organizației. S -a declarat împotriva participării
Cehiei la o eventuală intervenție terestră a NATO în Iugoslavia,
specificând că aceasta este poziția oficială a guvernului ceh. El a
precizat că, în mod tradițional , Cehia a avut relații excelente cu

127 această țară și nu poate să le strice din cauza unui „conflict cu
caracter temporar și de care poporul sârb nu se face vinovat’’. Bravo,
Cehia!
Punctul de vedere al premierului a fost criticat dur de
președintele ceh, V. H avel, care a afirmat că respectivele declarații,
făcute înainte ca Alianța să solicite o astfel de participare, vor
conduce, pe termen lung, la pierderea încrederii aliaților în
reprezentan ții statului ceh.
Premierul avea însă dreptate. Ultimul sondaj de opinie arăta că
58% dintre cehi dezaprobau acțiunile NATO, 30% se pronunțau în
favoarea continuării loviturilor aeriene, iar 12% nu aveau încă o
opinie clară; decizia guvernului ceh de a per mite utilizarea
aeroporturilor sale de către forțele NATO era dezaprobată de 52%
din populație.
În contrast cu starea de spirit a populației, mass -media
sprijinea acțiunile NATO și pleda pentru continuarea acestora, 60%
din comentariile publicate de prin cipalele ziare cehe fiind favorabile
acțiunilor NATO .

Guvernul danez a refuzat cererea NATO de dislocare a unui
submarin pentru a participa la blocada instituită de Alianță în largul
coastelor muntene grene. Danemarca va asigura numai o fregată
pentru ace astă misiune. De unde rezultă că lumea mai are totuși și un
dram de bună înțelegere a vremurilor și vremuirilor.

Ministrul de externe al Bulgariei, N. Mihailova, a arătat că,
într-o perioadă de nouă ani, Bulgaria a fost și este un „ostatic“ al
situației din Iugoslavia și al problemelor acesteia, care au
„criminalizat“ regiunea și au dus la încetinirea proiectelor regionale.
Pentru a se ajunge la o stabilizare a Balcanilor pe termen lung, țările
din regiune trebuie să fie integrate cât mai rapid în NATO și în alte
organizații internaționale. Dacă Bulgaria, România și alte democrații
stabile erau membre ale acestor organizații, conflictul din Kosovo ar
fi putut să fie evitat.
Cât adevăr grăia Mihailova ! Dar cine s -o asculte! Și de ce? De
unde se pune în mod firesc întrebarea: Oare marile puteri erau chiar
interesate în prevenirea situației conflictuale din Iugoslavia și,
respectiv, din Kosovo?

128
Fiecare cu ce -l doare. Reprezentantul partidului Forumul
Democrat Ungar (aflat la guvernare), Andras Kelemen , a afirmat că ,
la tratativele de pace referitoare la Kosovo, Ungaria trebuie să insiste
pe toate canalele diplomatice pentru ca rezolvarea situației din
Kosovo să fie strâns legată de acordarea autonomiei pentru maghiarii
din Voivodina. Vicepreședintele Comisi ei de politică pentru apărare
a Parlamentului ungar, Istvan Simicsko susținea însă că „maghiarii
din Voivodina trebuie să decidă singuri asupra situației lor viitoare,
fără a aștepta ajutorul exclusiv al Ungariei“.
Radicalul Istvan Csurka era de părere că maghiarii din
Voivodina nu trebuie să rămână în afara negocierilor de pace în
problema Kosovo: „ori revin cu întreaga Voivodină la patria -mamă,
ori primesc statutul de autonomie sub control internațional, dar un
singur lucru este primordial: să nu rămâ nă în afara discuțiilor
problema acordării autonomiei lor“.
Ungaria folosea din nou prilejul favorabil. Și îl va folosi
mereu. Ba, mai mult, va acționa prin toate mijloacele posibile pentru
crearea lui. Deși s -a spus că NATO, al cărei membru este deja, și
UE, al cărei membru va deveni în curând, nu -i vor permite Ungariei
să creeze un astfel de prilej, să destabilizeze zona prin veșnica ei
plângere agresivă împotriva „nedreptății“ care i s -a făcut la Trianon,
adevărul este că nimeni nu o va putea împiedica s ă-și ducă mai
departe strategia ei. Este în vocația ei să o facă. Mai ales într -o
viitoare Europă a regiunilor, în care, crede Ungaria, țările nu vor mai
avea nici o importanță. Desigur, celelalte țări, nu ea. Ea va rămâne o
țară și va acționa pentru reînt emeierea coroanei Sfântului Ștefan.

129

CĂUTĂRI ÎN UMBRE RECI
Pe 27 aprilie, Alianța s-a gândit că, to tuși, Iugoslavia nu este
bombardată chiar suficient și, ca atare, a trecut din nou la o și mai
mare intensificare a loviturilor aeriene asupra obiective lor militare și
civile de importanță strategică (relee de televiziune, cartiere, căi de
comu nicații, poduri etc.). Era și timpul. Condițiile meteorologice s –
au mai îmbunătățit, iar decizia de a -l obliga cu orice preț pe
Miloșevici să accepte cele 5 condiț ii ale comunității internaționale
devenise foarte, foarte fermă.
Pe acest fond, între orele 11.00 și 12.20, s -au executat
bombardamente asupra localităților Valjevo, Priboj și asupra unui
releu de telecomunicații de pe înălțimile Mokra Gora, din nordul
provinciei Kosovo. N -au fost ocolite nici cazărmile din Pristina
(cartierele Grmija și Gornje Dobrevo), Batusa și Crni Rt (pe litoralul
muntenegrean, între localitățile Sutomore și Petrovac).
O oră și zece minute mai târziu, adică la 13.30, au fost
efectuat e lovituri asupra localităților Priluzje (municipalitatea
Vucitrn) și Stari Trg, situată la 8 km nord de Kosovska -Mitrovica.
Ele s -au continuat până în jurul orei 15.30, cu prinzând și aeroportul
Golubovc de lângă Podgorița . În timpul ata cului, a fost lov ită și o
locuință din localitatea Mateguze, situată lângă aerodro mul militar
Podgorița , mai multe persoane fiind rănite, dintre care una foarte
grav. Era pentru prima dată de la începerea loviturilor aeriene când
capitala Muntenegru a fost bombardată pe ti mpul zilei.

130 În raza atacurilor aeriene, au intrat, de asemenea, câteva
rezervoare de la rafinăria din Novi Sad, unde s -a produs un imens
incendiu, precum și un releu de televiziune și obiective din
localitățile Podujevo și Sjenica.
În cursul zilei de 28 ap rilie, aviația NATO a atacat mai multe
obiective din suburbiile belgrădene Topcider, Senjak, Resnik și
Rakovica. N -a scăpat bombardamentelor NATO comandamentul
Armatei 1 din Belgrad, un depozit al companiei de stat „Jugopetrol“
din centrul Serbiei, întrepr inderea de produse chimice din orașul
Paracin (bombar dată pentru a treia oară de la începutul operați ei
aeriene ), obiective din zona localităților Kosovska -Mitrovica,
Prokuplje, Surdulica, Sabac, Novi Pazar, Krusevac.

În cursul nopții de 27/28 aprilie, la granița iugoslavo -albaneză,
s-au înregistrat ciocniri violente între unități iugoslave din Kosovo și
separatiști albanezi din AEK. În urma acestora, 10 separatiști
albanezi au fost uciși. Potrivit unor surse albaneze, forțele iugoslave
au atacat cu artile ria satul Zherke, 20 de militari sârbi pătrunzând pe
teritoriul Albaniei, unde au plantat mine.
Astfel de informații sunt, desigur, discutabile, întrucât, de cele
mai multe ori, ele nu au fost confirmate și de surse independente. Le
folosim aici nu pentru autenticitatea lor, ci pentru impactul pe
credem că care l -au avut, pentru a reda cât mai fidel atmosfera acelor
zile, dimensiunile războiului psihologic care se ducea.
Potrivit Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați, în după –
amiaza zilei de 27 aprilie, forțele paramilitare sârbe din regiunea
Djakovica au ucis circa 200 de etnici albanezi. În raport se
menționează că printre victime se afla un număr mare de femei și
copii.
Asemenea informații se transmiteau zilnic în timpul războiului
din Bosnia, forțel e sârbe fiind acuzate de genocid împotriva femeilor
și copiilor. Realitatea era însă cu totul alta. Desigur, războiul nu este
un act de politețe, iar moartea nenaturală a unui om este o tragedie.
Dar și mai mare tragedie este atunci când tu însuți îți uciz i cu bună
știință femei și copii și îi acuzi pe alții că o fac, pentru a -ți crea o
imagine favorabilă și a atrage de partea ta uriașa forță care poate
lovi, pedepsi, distruge. Desigur, este și aceasta o strategie.

131 Forțele iugoslave care, la 20 aprilie, au pătruns în zona
demilitarizată Prevlaka, au părăsit regiunea în urma protestelor ONU
și ale autorităților de la Zagreb.

Pe 29 aprilie, la ora 00.05, în cartierul Gorna -Bania din Sofia,
a explodat o rachetă. A fost afectată o clădire cu mai multe etaje.
Președintele Bulgariei s -a deplasat la fața locului, a luat legătura cu
conducerea NATO de la Bruxelles și a ordonat efectuarea unei
anchete . Referindu -se la acest incident, un purtător de cuvânt NATO
a declarat că „explozia nu are nimic în comun cu Alianța “, însă
mass -media bulgare afirmă că avioane NATO au survolat spațiul
aerian bulgar pe o adâncime de 10 -25 km de la granița cu R.F.
Iugoslavia. Ulterior s -a dovedit că racheta respectivă avea foarte
multe lucruri în comun cu Alianța, întrucât aparținea ace steia.
Între orele 01.55 și 04.00, au fost efectuate atacuri aeriene
asupra cartierelor Topcider și Košutnjak din Belgrad, unde Alianța
presupunea că s -ar afla dispersate forțe și mijloace ale armatei
iugoslave. Au fost lovite: emițătorul de televiziune d in suburbia
Krnjaca a capitalei iugoslave, un pod peste Sava, la Ostruznica (la
sud-est de Belgrad), un depozit de carburanți de la Valjevo și,
probabil, o unitate militară din Smederevska.

Surse NATO au precizat că, în acea zi, ultimele 24 de ore,
NATO a atacat o gamă largă de obiective, incluzând aeroporturi,
instalații de radiolocație (în Muntenegru), depozite de muniție, o
instalație petrolieră, poduri și un centru de instrucție. Misiunile au
fost îndeplinite de avioane britanice, de tip Harrier și Tr istar, de pe
portavionul Invincible, precum și de alte mijloace aeriene și rachete
de croazieră.
S-a spus, de asemenea, că, pe timpul raidurilor aeriene din
noaptea de 27/28 aprilie 1999, forțele aeriene militare franceze au
executat următoarele misiuni:
– acoperirea aeriană cu 6 avioane „Mirage 2000 C”;
– misiuni de realimentare în zbor cu 5 avioane „C -135 FR”;
– cercetarea aeriană și radioelectronică cu avioane „Mirage F -1
CR” și „Mirage IV P”;
– misiuni de lovire a obiectivelor terestre cu avioane „Supe r
Etendard” și „Jaguar”;

132 Tot aceste surse au comunicat mediilor de informare că
sistemele de apărare antiaeriană sârbă și -au redus activitatea. Împo –
triva avioanelor de luptă ale N.A.T.O. au fos t lansate doar două
rachete sol -aer, care nu și -au atins însă țintele. Nu au fost semnalate
acțiuni ale aviației sârbe. De unde ar rezulta epuizarea resurselor de
apărare antiaeriană ale Iugoslaviei, deci… apropiata capitulare.
În completarea acestei strategii de influențare , sursele
respective au adăugat că, de la începutul operați ei aeriene , au fost
distruse 70% din avioanele de luptă iugoslave și o mare parte din
sistemele de apărare antiaeriană. În cadrul sistemului de apărare
antiaeriană iugoslav, potrivit acelorași date, ar mai fi fost active, la în
acea zi , doar câteva rachete mobile de tipurile SA -6, SA -7, SA -16 și
SA-18. Forțele Armate iugo slave schimbau în permanență locul de
dislocare a acestora pentru a evita lovirea lor.
S-a spus, în același timp, că, prin aplicarea tacticii defensivei
pasive, precum și a principiului economiei de forțe și mijloace, nu a
fost afectată apărarea antiaeriană a Voivodinei și a părților de sud și
sud-est ale țării, apreciate ca zone din care pot ataca forțele NATO.

În aceeași notă a războiului informațiilor, sursele sârbe au
arătat că, de la începutul loviturilor N.A.T.O. împotriva Iugoslaviei,
iugoslavii au doborât 46 avioane, 6 elicoptere, 8 avioane fără pilot și
182 rachete de croazieră.

Cât de departe erau vorbele de realități o dovedesc faptele.
NATO, într -o absolută supremație pe toate planurile (cel puțin, așa se
credea), a luat totuși măsuri pentru întărirea în continuare a
dispozitivului său în Albania și în F.R.I. Macedonia. Astfel, în
capitala macedoneană Skopje au fost aduse 36 de obuziere de
producție americană, 1 03 vehicule militare, 168 militari germani,
100 francezi și 40 britanici. Pe 28 aprilie 1999, la Ankara , s-a
desfășurat ceremonia de consti tuire a „Forței de pace pentru
Kosovo“, pe care Turcia o va pune la dispoziția forței internaționale
ce va fi disloca tă în această regiune. Era vorba de un batalion, cu un
efectiv de 987 de militari, din care 55 ofițeri, 115 subofițeri, 30
sergenți, 773 soldați și 14 specialiști.
Guvernul R.F. Iugoslavia a modificat „Ordonanța privind
organizarea și îndeplinirea obligaț iilor materiale“ (echivalent cu

133 Legea rechizițiilor), în sensul lărgirii listei mijloacelor mobile și
imobile pe care proprietarii sunt obligați să le cedeze pentru nevoile
iminente de război sau ale stării de război. Acestea sunt: mijloacele și
dispozitiv ele pentru producția, emisia și retransm iterea programelor
radio și TV; drepturile și capacitățile închiriate pentru emisia și
retransmisia de programe radio și TV prin satelit; alte sisteme și
dispozitive de com unicații, inclusiv surse de alimen tare cu en ergie
ale acestora; stații și ateliere de reparații auto și tehnică de
telecomunicații; mijloace și dispozitive pentru editarea presei scrise
sau a altor materiale foto -video.

În Republica Srpska, Forțele Diviziei Multinaționale de Nord
din cadrul SFOR au executat un control la stația de radiolocație de
tip „ Streight Flush“ (din cadrul complexului de rachete SA-6) –
CAVARINE (în apropiere de Sokolac), cu scopul de a determina
dacă aceasta a lucrat în mod neautorizat la data de 25 aprilie 1999,
pentru a urm ări zborurile avioanelor militare ale NATO în spațiul
aerian al Bosniei și Herțegovina. Cercetările au confirmat că stația de
radiolocație a fost activată, însă încercările militarilor SFOR de a
confisca co mponentele de comandă ale rache telor antiaeriene d e tip
SA-6 au eșuat datorită refuzului autorităților militare sârbo -bosniace.

Bulgaria nu s -a grăbit să pună în mod necondiționat spațiul
aerian la dispoziția Alianței. Astfel, în cadrul negocierilor cu NATO,
guvernul de la Sofia și -a manifestat intenția de a propune Alianței să
marcheze granița de vest a Bulgariei cu radiofaruri pentru a se evita
incidentele tehnice pe timpul acțiunilor aeriene asupra Iugoslaviei
dinspre Bulgaria. Granița de 250 kilometri cu Iugoslavia nu putea fi
acoperită de cele 30 de radiofaruri de care dispunea Bulgaria, așa că
trebuia să intervină NATO. În plus, era posibil ca aceste radiofaruri
să nu fie compatibile cu aparatura de la bordul avioanelor NATO. De
unde rezulta necesitatea ca guvernul bulgar să intervină pe lângă
Alianț ă pentru a se livra Bulgariei aparatura necesară. Aceasta
însemna timp, întârziere, modalitate de a tergiversa lucrurile. Pentru
că Bulgaria nu a uitat nici o clipă, în pofida multor neînțelegeri în
istorie, că Iugoslavia este vecina ei și că, nolens, vole ns, aici vom
rămâne cu toții până la apusul vremurilor…

134 Tot în această strategie perfect justificată, se înscrie și
solicitarea menținerii posibilităților companiilor aeriene de a efectua
zboruri în anumite sectoare ale spațiului aerian bulgar. Pentru
aceasta, bulgarii au constituit un grup format din experți din cadrul
ministerelor Apărării, Transporturilor și de Externe, care au primit
sarcina să studieze posibilitatea tehnico -organizatorică pentru
aplicarea acestei măsuri.
În aceeași notă, Parlamentul d e la Sofia a amânat pentru
săptămâna următoare votul asupra deciziei guvernului bulgar de a
pune la dispoziția aviației NATO spațiul aerian național. Se părea că
Bulgaria nu era mulțumită de garanțiile de securitate oferite de
NATO în schimbul deschiderii spațiului său aerian. În realitate, era
vorba de o atitudine cât se poate de prudentă, desigur, nu din teama
reacției Iugoslaviei, ci din teama judecății istoriei. Pentru că, deși nu
se poate dovedi nimic, știm cu toții că atitudinea Bulgariei ținea de o
anume luciditate politică , de o anume percepț ie a realităților și
perspec tivelor, de o anume judecată asupra a ceea ce este drept și
nedrept în zona Balcanilor. Nici Bulgaria, ca, de altfel, toate celelalte
țări din Balcani, nu putea avea o strategie precis ă, antecalculată,
privitor la situația creată. Dar adevăratele construcții nu se fac din
paie uscate. Mai mult, la 28 aprilie 1999, au intrat în vigoare
măsurile speciale de întărire a securității aeriene și pazei centralei
atomo -electrice de la Kozlodui c are constau în:
– crearea unui spațiu de interdicție pe o rază de 3 km în jurul
obiectivului;
– amplasarea unor subunități de rachete antiaeriene (dislocate
de la Dobrici, Balcik și Bezmer), în regim de „gata de luptă
permanent“;
– dislocarea unor subun ități supli mentare de jandarmi pentru
întărirea pazei apropiate, controlului și limitării accesului în zonă;
– pregătirea unor subunități speciale pentru intervenție în caz
de urgență;
– instalarea unor mijloace primite de la NATO pentru
recunoașterea av ioanelor, controlul și urmărirea traiectoriei acestora
în spațiul aerian al Bulgariei.

Loviturile împotriva Iugoslaviei se continuau pe toate
planurile posibile. Slovacia a decis interzicerea exportului de petrol

135 sau produse petroliere spre Iugoslavia. Ce rnomârdin își va continua
voiajul său diplomatic și mediator, Elțîn se va întâlni cu secretarul
general al ONU, precum și cu miniștri de externe ai Greciei și
Canadei.

Între timp, demiterea vice -prim ministrului iugoslav, Vuk
Draskovic, va genera reacții dintre cele mai felurite. Vice -prim
ministrul iugoslav a fost exclus din guvern, de către prim -ministrul
iugoslav, Momir Bulatovic, datorită declarațiilor sale critice la adresa
conducerii iugoslave. De asemenea, din cabinetul federal s -au retras
trei min iștri aparținând Mișcării de Reînnoire a Serbiei, formațiunea
politică a lui Draskovic. Acesta a afirmat că „există divergențe, însă
nu o ruptură a unității Serbi ei. Noi toți suntem contra sepa rării
provinciei Kosovo și a atacurilor NATO“.
Purtătorul de cuvânt al Consiliului Securității Naționale al
SUA, D. Levy, a înțeles că demiterea lui Vuk Draskovic
demonstrează că „președintele iugoslav, Slobodan Miloșevici , a
devenit tot mai izolat în rândurile conducerii iugoslave“, iar
purtătorul de cuvânt al Depa rtamentului de Stat, J. Rubin, a declarat
că demiterea lui Vuk Draskovic dovedește că în rândurile conducerii
iugoslave au apărut fisuri.
Interesantă este și poziția purtătorului de cuvânt al NATO,
care, folosindu -se de acest prilej, a făcut un tablou al situației din
Iugoslavia. El a spus că demiterea lui Draskovic este prețul pe care
trebuie să -l plătească pentru că a spus adevărul. Regimul lui
Miloșevici nu a tolerat ca acesta să fie de altă părere. În Iugoslavia,
opoziția față de politica lui Miloșevic i se accentuează tot mai
pregnant, chiar în anturajul președintelui iugoslav existând demnitari
care sunt gata să accepte și să respecte exigențele comunității
internaționale. Purtătorul de cu vânt al NATO a arătat, de aseme nea,
că există militari sârbi car e își abandonează uniformele și fug în
Republica Srpska sau în Ungaria, de unde cer vize ca să plece în alte
state. Probabil că astfel de militari or fi și în alte armate din această
lume.
Adjunctul secretarului de stat al SUA, Strobe Talbot, a
declarat c ă autoritățile de la Belgrad nu au dat „nici cel mai mic
semn“ că ar fi gata să accepte condițiile puse de NATO pentru
soluționarea conflictului din Kosovo, în timp ce mai mulți deputați

136 republicani din Camera Reprezentanților au solicitat președintelui
Clinton dublarea fondurilor (de 6 miliarde de dolari) solicitate deja
pentru susținerea acțiunilor militare ale SUA în Kosovo. La data de
04 mai 1999, președintele american s -a deplasat în Germania pentru
a vizita trupele americane implicate în acțiunile NAT O împo triva
Iugoslaviei. A vizitat bazele aeriene de la Spangdahlem și de la
Ramstein și a purtat convorbiri cu cancelarul Gerhard t Schroeder în
vederea soluțio nării situației din Kosovo.
Secretarul general al ONU, Kofi Annan, a fost și el de părere
că o soluționare politică durabilă a crizei din Kosovo nu se poate
obține pe câmpul de luptă. El a arătat că deține informații conform
căror a situația umanitară se deterio rează tot mai mult, iar numărul
persoanelor ucise și dispărute este în creștere, în timp ce distrugerile
provocate infrastructurii iugoslave sunt tot mai mari. Secretarul
general ONU considera, la 28 aprilie 1999, că prețul uman al
violențelor a ajuns la un nivel inacceptabil.
Președintele francez, Jacques Chirac, a declarat, tot la data de
28 aprilie 1999, că se opune categoric unei intervenții militare
terestre a NATO în Kosovo. El a afirmat că o intervenție terestră ar
antrena și participarea Rusiei de partea sârbilor, iar conflictul „ar
căpăta o nouă dimensiune“. Uniunea Europeană, prin gla sul
președintelui francez, se pronunța. O analiză atentă a pozițiilor
germane și franceze în acest conflict conduce la unele concluzii
interesante privind viitorul zonei și raporturile Europei Occidentale
cu Statele Unite ale Americii și Turcia.
Consiliul municipal din Salonic a votat o rezoluție împotriva
utilizării de către trupele NATO a facilităților aeroportuare locale și
împotriva sprijinului logistic acordat acestora de către autoritățile
elene. Rezoluția solicita președin telui Costas Stephanopoulos să
organizeze o întâlnire cu liderii partidelor politice și ai parlamentului
pentru a decide asupra necesității aprobării de către forul legislativ a
accesului trupelor Alianței pe teritoriul național. Nici Grecia nu a
uitat că face parte din Balcani, iar Iugoslavia se afla într -o situație
grea, fiind bombardată în mod grăbit și cu totul nejustificat.
La data de 27 aprilie, la Atena a avut loc un atentat, în semn de
protest la acțiunile NATO și SUA din Iugoslavia, soldat cu un mort
și un rănit. Potrivit d eclarațiilor poliției de la Atena, în spațiul verde
din fața Hotelului Intercontinental, unde, la data de 28 aprilie , urma

137 să se desfășoare o conferință cu participarea unor reprezentanți ai
UE, ambasadorului american în Grecia și a unor miniștri greci, a fost
plasată o bombă de fabricație artizanală. Atentatul a fost revendicat
de un grup denumit „Celulele Revoluționare “.
Președintele turc Suleyman Demirel a declarat că, în situația în
care Alianța Nord -atlantică va hotărî să intervină terestru în
Iugoslav ia, Turcia este gata să îndeplinească orice rol i s -ar acorda.
Normal. Era un nou prilej pentru Turcia de a reveni în forță în
Balcani.
La 28 aprilie, președintele albanez Rexhep Mejdani a declarat,
la reuniunea parlamentară a Consiliului Europei, că se pronunță în
favoarea instituirii unui protectorat internațional sau a unei autorități
internaționale în provincia Kosovo. Știa el ce știa.
Ministrul norvegian de externe, Knut Vollebaek, președintele
în exer cițiu al OSCE , a propus ca, în ziua de 07 mai 199 9, să se
desfășoare la Oslo o conferință la nivelul OSCE cu partici parea unor
experți din principa lele țări membre OSCE , din țările limitrofe
Iugoslaviei, Banca Mondială și FMI, în vederea găsirii unor soluții
pentru ajutorarea refugiaților din Kosovo și p entru reconstrucția
provinciei după încheierea conflictului. Guvernul japonez a
suplimentat cu 200 de milioane de dolari ajutorul de urgență pentru
refugiații albanezi din Kosovo. Din aceștia , 40 de milioane urmau să
ajungă la destinație prin intermediul o rganizațiilor internaționale, 60
de milioane se constituiau în ajutor acordat țărilor afectate, îndeosebi
F.R.I. Macedoniei și Albaniei, iar 100 de milioane erau destinați ca
ajutor pentru reconstrucția provinciei Kosovo și repatrierea
refugiaților, după c e se va fi ajuns la un acord de pace. Această sumă
a fost distribuită prin ONU.
La data de 28 aprilie, în portul albanez Durres , au sosit 294 de
militari francezi, în vederea participării la operațiunea umanitară
„Allied Harbour“. Ei au primit misiunea să îmbunătățească drumurile
din zonă. În acest scop, ei au fost dislocați în regiunea Elbasan, din
centrul Albaniei, alăturându -se contingentului francez deja aflat în
regiune. La aceeași dată, în portul albanez Vlora au sosit, la bordul
navei SAN GIORGIO , 240 de militari aparținând Batalionului italian
de Infanterie Marină „San Marco”.
Toate țările din regiune au participat, într -o formă sau alta, la
ajutorarea refugiaților . Pentru că așa trebuia. Dar această solidaritate

138 la greu nu avea nimic comun cu răzb oiul, nu a fost, nu putea fi și nu
trebuie în nici un caz considerată ca acceptare sau încurajare a
bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. Solidaritatea umană la
greu nu are și nu poate avea nimic comun cu dreptul forței.

139

ZIUA CELOR NOUĂ P ODURI
29 aprilie 1999. Penultima zi a lunii aprilie, cea de a 37 -a zi
de bombardamente, n -a însemnat vreo trezire la realitate. Bombele ,
toate cele de pe grizi , trebuiau aruncate – unele asupra Iugoslaviei,
altele, largate în mare –, războiul își urma cursul l ui implacabil. Între
orele 11.05 și 13.15 a fost bombardat poligonul forțelor armate
iugoslave de la Radovic (10 km nord de Podgorița ) și au fost distruse
două poduri peste râul Ibar, la Bogutovac (200 km sud de Belgrad);
Între orele 14.35 și 16.00, bombar damente le s-au concentrat
asupra portului Bar, complexului metalurgic de la Glogovac (30 km
vest de Pristin a) și a unor obiective din loca litățile Surdulica, Nis,
Prokuplje, Pec, Slatina, Pristina, Petrovac, Pozarevac (orașul natal al
președintelui Sloboda n Miloșevici ).
Cu un sfert de oră înainte de miezul nopții, au fost din nou
lovite obiective din Belgrad și Podgorița (o cazarmă din cartierul
Novi Beograd, facilități ale TV sârbe și aeroportul Golubovci din
sudul capitalei Republicii Muntenegru). În urm a acestor
bombardamente, s -a întrerupt emisiunea de televiziune pe întreg
teritoriul țării.
Se apreciază că, în ziua de 29 aprilie 1999, în urma
bombardamentelor NATO, au fost distruse sau avariate nouă poduri,
astfel:
– două poduri peste râul Sava, unul feroviar și unul rutier, în
raionul localității Ostruznica, nu departe de Belgrad;
– un pod pe ruta Leskovac – Vranje;
– un pod pe ruta Kraljevo – Raska ;
– două poduri în apropierea localității Prokuplje;
– două poduri în raionul localității Kursumlija;

140 – a fost grav avariat podul de peste Dunăre din raionul
localității Backa Palanka, la 50 de kilometri nord -vest de Belgrad.
Au mai fost lovite: rafinăria din Novi Sad, releul TV de pe
muntele Fruska, precum și alte obiective din localitățile Ruma, Mali
Radinci, Sremska Mitrovica, Jarak etc.
În zona frontierei cu Albania au avut loc bombardamente de
artilerie și schimburi de focuri.

În ziua de 30 aprilie 1999, s -au c ontinuat și mai intens
bombarda mentele. S -a constatat că, între orele 01.00 și 04.00, asup ra
Belgradului au fost efectuate cele mai puternice lovituri de la
declanșarea operației . Interesant este că artileria antiaeriană
iugoslavă n -a ripostat. Au fost lovite cu rachete Tomahawk clădirile
Statului Major General și Ministerului de Interne, podur ile de peste
Dunăre și Sava, releul de televiziune de pe muntele Avala, situat la
15 kilometri sud de Belgrad.
A fost bombardată și localitatea Vrsac care nu este prea
departe de granița cu România.

Cu alte cuvinte, războiul s -a continuat. La fel de int ens și la fel
de pervers. Această mașină, o dată pusă în funcțiune, lovește. Și
iarăși lovește.
În acest timp, a apărut o declarație comună, semnată de
președintele Serbiei Milan Milutinovic și Ibrahim Rugova, în care se
prevedea, în principal, reluarea di scuțiilor între guvernul Serbiei și
partidele politice ale albanezilor cu privire la acordul politic prin care
se asigura provinciei o largă autonomie, cu respectarea drepturilor
cetățenilor, precum și a suveranității și integrității teritoriale a Serbiei
și Iugoslaviei. Se mai vorbea aici de negocieri directe între
comunitățile care trăiesc în Kosovo, de spre participarea unor
reprezen tanți ai comunității internaționale (dacă cele două părți
doresc acest lucru), precum și despre constituirea unui Consiliu
Executiv Provizo riu al provinciei, care va înde plini funcțiile unui
guvern provizoriu, până la constituirea organelor unui Kosovo
autonom.
Structura Consiliului Executiv Provizoriu și organizarea sa
internă trebuia să țină seama de problemele din provincie.

141 Cei doi lideri politici au fost de acord că era necesar ca toate
acțiunile militare ale NATO asupra Iugoslaviei să înceteze cât mai
repede.
Guvernul muntenegrean s -a reunit și el într -o sesiune de
urgență pentru a analiza situația creată în urma bombardam entelor
NATO pe teritoriul acestei republici. La încheierea reuniunii, s -a
făcut apel către NATO să înceteze atacurile împotriva Republicii
Muntenegru.

NATO a răspuns perfect acestor acțiuni, luând toate măsurile
pentru… intensificarea bombardamentelor. A stfel, SUA a hotărât
suplimentarea avioanelor cu încă 10 bombardiere strategice B -52, 3
avioane radar E -3 AWACS și un avion EC -130. În aceeași notă, s -a
înscris și Marea Britanie, hotărând să -și întărească dispozitivul cu
încă 4 avioane de vânătoare -bombar dament Harrier, care vor fi
dislocate la baza aeriană Gioia Del Colle, și 4 avioane Tornado care
vor fi bazate la Bruggen în Germania.
De pe nava britanică „SEA CRUSADER” au fost debarcate la
Salonic 12 tancuri „CHALLENGER”, 7 tunuri autopropulsate de
155 mm, 16 transportoare blindate, 160 de camioane militare și
vehicule de teren, iar de pe nava franceză „PELABAR”, 7 camioane
militare, 6 trailere, 8 vehicule de teren. Tot la Salonic, pe aeroportul
„MACEDONIA”, au aterizat 3 avioane militare britanice avân d la
bord aproximativ 400 de militari britanici care vor fi dislocați în
F.R.I. Macedonia.
O unitate canadiană, formată din 600 de militari din
Regimentul Blindat „Lord Strathcona’s Hosr“ și 200 de geniști, era
deja gata pentru a fi dislo cată în zonă în ca drul Forței de sprijin a
operațiunii umanitare în Iugoslavia. Unitatea era dotată cu 17
transportoare blindate „Coyote” (de cercetare) și 11 „Bison”, 8
elicoptere „Griffon” și avea comandă canadiană, însă urma să
acționeze în cadrul Bg. 4 Mc. britanice din Corpul de Reacție Rapidă
Aliat. La acea dată, se știa că militarii canadieni vor servi numai ca
trupe de menținere a păcii și nu vor intra în Kosovo înainte ca
Iugoslavia să își retragă trupele.
În același timp, la americani s -a petrecut ceva care, la dat a
respectivă, a fost mult comentat în anumite cercuri. La 28 aprilie
1999, Camera Reprezentanților a Congresului SUA a votat un

142 proiect de lege care prevedea că toate fondurile pentru finanțarea
eventua lelor trupe terestre americane în Iugoslavia vor fi blocate în
cazul în care președintele Clinton nu obține aprobarea prealabilă a
Congresului pentru trimiterea acestor trupe . Acest lucru spunea
foarte mult în legătură cu adevăratul spirit al americanilor referitor la
războiul din Iugoslavia. Rezulta clar de aici că decizia privind
trimiterea de trupe terestre americane în Iugoslavia nu aparținea
președintelui, ci Congresului. În consecință, și procesul de adoptare a
unei astfel de decizii devenise mai lung decât în cazul în care aceasta
era luată de președ inte.
Interesant este și amendamentul la Constituție pe care l -a
adoptat Parlamentul ceh. Ceva invers decât la americani. Potrivit
acestuia, guvernul putea să aprobe, în cazuri speciale, trimiterea de
trupe în afara țării. În același mod, se putea permite și intrarea pe
teritoriul ceh a trupelor NATO, fără aprobarea prealabilă a forului
legislativ. Cât de rapid se pot schimba legile!
În aceeași zi, guvernul ceh a decis să impună sancțiuni
economice Iugoslaviei. După aprobarea hotărârii executivului în
Parlament, s -a oprit exportul de materiale, materii prime și alte
mărfuri care ar fi putut fi folosite la refacerea diverselor obiective
iugoslave distruse în timpul atacurilor aeriene ale NATO. Tot atunci
s-a hotărât să fie întrerupte toate operațiunile financ iare efectuate
între cele două părți.
Abia acum, prinsă în cleștele unui război la care, practic, nu
poți avea replică, Iugoslavia a suspendat aplicarea Tratatului de
Control Subregional al Armamentului prevăzut în Acordul de la
Dayton. Acesta prevedea ca părțile semnatare (Iugoslavia, Croația,
Republica Srpska și Federația Croato -Bosniacă) să-și reducă
armamentul con vențional (tancuri, transpor toare blindate, artileri e,
avioane și elicoptere de lup tă), să facă schimb reciproc de date
militare privin d red ucerea acestora și să facili teze inspecțiile militare
pentru supravegherea acestui proces. Iugoslavia se afla deja în
război. Ar fi fost culmea să i se pretindă , în continuare, reducerea
armamen telor! Dar, la urma urmei, de ce nu? N -au spus cei din
NATO că bombar damentele nu sunt război?
Iugoslavia a început totuși să -și ia unele măsuri mai
substanțiale privind apărarea terestră a teritoriului. Astfel, la frontiera
cu Ungaria, a executat amenajări genistice pentru poziții de apărare,

143 inclusiv pentru tancu ri, și a concentrat forțe. Se aștepta oare
Iugoslavia la un atac dinspre Ungaria? De ce nu!
Iugoslavia a fost nevoită să ia unele măsuri și în ceea ce
privește consumul intern de carburanți (20 de litri, în loc de 40,
pentru autoturismele particulare, 35 d e litri, în loc de 40, pentru
autoturismele de teren ale persoanelor juridice etc.)

În sfârșit , după lupte mocnite, care au cuprins mai multe
săptămâni de tărăgăneală, guvernul bulgar a aprobat și înaintat
parlamentului (desigur, tot spre aprobare) un do cument prin care se
reglementa folosirea de către avioanele NATO a unui culoar de zbor
cu lățimea de 130 -170 km, în zona graniței bulgaro -iugoslave și de
20 km la granița bulgaro -turcă. Potrivit acestui document, avioanele
NATO nu aveau voie să survoleze z ona centralei atomo -electrice de
la Kozlodui, uzinele chimice din Devnia și Vrata, rafinăriile din
Burgas și Pleven, orașele: Sofia, Plovdiv, Burgas, Stara Zagora și
Pleven. Dar atunci ce aveau voie să survoleze?!
Pentru a mai toci un pic zgrunțurii acestu i malaxor timp
balcanic (dar care proteja cum nu se poate mai bine interesele
Bulgariei), s -a spus că aeroportul Silistra este operațional și poate
primi avioane NATO.

Vuk Obradovic, președintele Partidului Social Democrat (de
opoziție), din Iugoslavia i -a cerut lui Slobodan Miloșevici să
demisioneze, deoarece „oricum va fi răsturnat de la putere”. El
credea că „războiul a fost provocat de actualul președinte iugoslav,
pentru a se menține la putere”. Chiar așa să fie!?
La data de 29 aprilie 1999, Iugoslavi a a înaintat Tribunalului
Internațional de la Haga o plângere prin c are cerea ca instanța să
sancționeze zece state membre NATO, deoarece, prin bombar –
damentele execu tate asupra Iugoslaviei, au încălcat dreptul
internațional, solicitând în același timp înc etarea temporară a
bombardamentelor până când instanța va adopta o decizie. Era,
desigur, o modalitate de a scoate țara, măcar pentru un scurt interval
de timp, de sub bombardamentele NATO.
Iugoslavia începea să dea unele semne, prin care arăta că nu
dorește să se bată cu lumea întreagă, ci doar să fie lăsată în pace să -și
rezolve problemele cu care se confruntă. Lumea, din păcate, nu a

144 înțeles acest lucru. Această lumea credea, cum a crezut întotdeauna,
că știe mai bine cum trebuie rezolvată o problemă in ternă a unei țări
decât țara respectivă. A pune o țară în postura de incapabilă de a
judeca o situație, de a găsi o soluție, comparând -o cu un nevolnic sau
cu un criminal, este una din marile erori ale acestei lumi. Sau una din
marile păcăleli pe care cei puternici nu ezită să le folosească atunci
când vor și cum vor.
O țară nu este un om. O țară nu este un elev delăsător. O țară
nu este un animal recalcitrant pe care, uneori, trebuie să pui biciul
pentru a -l aduce la adevăr. Din păcate, mai marii lumii tra tează țările
așa cum le convine lor, fără să înțeleagă adevăratele probleme cu
care se confruntă acestea. Așa s -a ajuns ca mari puteri să sprijine pur
și simplu rebeliunile sau răzvrătirile. Și chiar dacă astfel de rebeliuni
își au justificarea lor, la vio lență, nu se poate răspunde totdeauna cu
orice fel de violență. Mai ales atunci când cad victime oameni
nevinovați.
O țară este o entitate a acestei lumi. Și chiar dacă se încearcă,
de o vreme încoace, ieșirea din naționalism, din suveranitate și
intrarea într-un fel de supranațional, de federalism regional sau
continental, lucrurile nu sunt limpezi. Este doar un experiment, fă cut
de nevoie, dictat de mondia lizarea economiei și de lupta celor mari
pentru putere, pentru supremație , de fapt, pentru piețe și resurse.
Deocamdată, statele sunt entități economice, politice, culturale,
etnice și tradiționale și este foarte greu să pui altceva viabil în locul
lor.
Iugoslavia dorea, totuși, o slăbire a chingilor în care era
strânsă, o rezolvare cât de cât onorabilă a problemei cu care se
confrunta. De aceea, la data de 29 aprilie 1999, ambasadorul
iugoslav la Moscova, Borislav Miloșevici , fratele președintelui
Federației Iugoslave, a declarat că Belgradul este dispus să accepte
prezența unei misiuni civile în Kosovo sub egida ONU, fără
participarea forțelor NATO. Statele pe care Iugoslavia le considera
apte, din punctul ei de vedere, să participe la această misiune erau:
Rusia, Belarus, India, Cipru, Algeria, Argentina și alte state din
America Latină și Africa.
Cu o zi mai înainte, adică pe 28 aprilie, președintele
muntenegrean Milo Djukanovic ceruse poporului sârb „să asculte
vocile democrației și rațiunii ” și să pună capăt impasului în care s e

145 află R.F. Iugoslavia, să înce teze adică politica sinucigașă , de
confrunt are cu lumea întreagă și să caute o soluție politică pentru
stabilirea păcii în Kosovo, deoarece „ Miloșevici este un lider cu o
sete nepotolită de putere. Nu -l interesează nici Serbia, nici
Muntenegru, nici Iugoslavia”. El a ținut să precizeze că ar fi pos ibil
ca, la sfârșitul războiului, în Muntenegru, să se organizeze un
referendum național privind ieșirea republicii din componența R.F.
Iugoslavia.
Desigur, Djukanovic nu prea își dădea seama ce spune.
Iugoslavia a fost o forță în Balcani. O țară respectat ă, un lider al
țărilor nealiniate, un actor remarcabil pe scena dialogului regional și
internațional. Ce a mai rămas acum din acea entitate respectată de
toată lumea? Ce sunt țărișoarele care s -au desprins din federație ? Ce
vor deveni ele peste ani?

Lumea înțelegea și altfel drama iugoslavă. Pentru că nu toți se
lasă impresionați de ceea ce spun oficialitățile . Spre exemplu,
sondajele de opinie din acea perioadă semnalau, chiar și în America,
o scădere a procentului populației care sprijinea politica
Adm inistrației Clinton de a interveni în criza din Kosovo. În jur de
54% din cei chestionați aprobau modul în care președintele Clinton
acționa în criza din Kosovo, dar 41% nu erau de acord, ceea ce
reprezenta o scădere cu aproape 25% a susținerii pentru acea stă
administrație față de mijlocul lunii ianuarie. Totodată, 25% din cei
chestionați erau de părere că Serbia va ieși câștigătoare din conflict,
47% considerau că SUA și aliații săi vor câștiga, iar 50% considerau
că operațiile militare constituie un eșec pentru NATO. De rema rcat
este și faptul că numai o treime din cei chestionați le considerau a fi
un succes. Referitor la trimiterea de trupe terestre în R.F. Iugoslavia,
56% s -au pronunțat pentru, iar 40% împotrivă.
Cancelarul Gerhard Schroeder a recunoscu t că, fără ajutorul
Rusiei și al ONU, nu se poate ajunge la instaurarea unei păci trainice
în Balcani. El a apreciat că există totuși o anumită apropiere a
pozițiilor părților. Oricum, forțele de menținere a păcii trebuie să fie
constituite pe scheletul tr upelor NATO. El a propus, în acest scop, o
încetare temporară a bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei
pentru a da posibilitatea verif icării retragerii trupelor mili tare și
paramilitare sârbe din Kosovo.

146 Un sondaj de opinie efectuat în Germania referi tor la criza din
Kosovo, releva următoarele date:
– 93% din intervievați erau de acord cu participarea armatei
germane la acțiunile aeriene militare ale NATO, iar 60 % erau
împotriva participării germane cu trupe terestre;
– 60% considerau corectă opțiu nea NATO de a desfășura
atacuri aeriene în cazul conflictului din Kosovo, iar 58 % apreciau că
NATO ar trebui să continue bombardamentele cu aceeași intensitate;
– 44% apreciau că măsurile militare ale NATO întreprinse
până în acel moment conduceau la acc eptarea de către președintele
Miloșevici a condițiilor NATO;
– 17% considerau necesară atacarea Iugoslaviei cu trupe
terestre.
Curios, după mai bine de o jumătate de secol, nemții de pe
stradă n -au înțeles mai nimic în legătură cu problema iugoslavă. Sau ,
probabil, n -au uitat ce li s -a întâmplat diviziilor hitleri ste în această
țară! Dacă n -au uitat nu este grav. Grav este dacă oamenii aceștia
muncitori, serioși, inteligenți și foarte tenace – care sunt nemții – au
aceeași atitudine, față de Iugoslavia și de alte țări, ca predecesorii lor.

Sunt edificatoare aceste opinii pentru această confluență de
veacuri și de milenii în care trăim. Efectul marilor programe TV și al
marilor cotidiene care au fabricat și încă mai fabrică din când în
când , așa cum vor ele sau cum li se comandă, secundă de secundă,
imagini asupra tragediei iugoslave este cât se poate de remarcabil.
Oamenii gândesc în imagini. Nu toți, desigur. Dar cei mai mulți așa
gândesc. Imaginile îi impresionează profund.
Grecii nu sunt dispuși să accepte ceea ce li se spune. Ei știu
mai bine ca oricine ce se întâmplă în zonă. Ei știu multe lucruri,
pentru că, de la războaiele medice încoace, le -au tot acumulat, le -au
tot învățat. Ca urmare a demonstrațiilor de protest organizate de
Partidul Comunis t elen și mișcarea social -democrată, precum și a
blocării transporturilor feroviare de către sindicatul feroviarilor greci,
la 28 aprilie, trei garnituri de tren care transpor tau trupe și tehnică
NATO, cu destinația Macedonia, nu au putut circula.
La Salo nic, o garnitură cu militari britanici și circa 50 de
tancuri și transportoare, a fost atacată de demonstranți, care au

147 agresat militarii și au scris lozinci pe tehnică, fără ca forțele de
poliție să intervină.
În final, a fost necesară debarcarea trupelo r și tehnicii și
continuarea depla sării spre Skopje pe căi rutiere. Procuratura și
autoritățile vamale din Salonic au reținut un transport de tehnică de
artilerie deoarece foile de însoțire nu specificau destinatarul
transportului. La intervenția consulatu lui general al SUA la Salonic,
urma să fie totuși aprobat transportul acestora în F.R.I. Macedonia,
de îndată ce se vor prezenta documentele necesare.
În ziua de 28 aprilie 1999, s -a aflat la Atena ge neralul Michael
Jackson, coordo natorul forței multinați onale de asigurare a ajutorului
umanitar pentru refugiații din Kosovo. Acesta a abordat problematica
ajutorului umanitar internațional în zonă. Ministrul adjunct al
apărării naționale din Grecia, Dimitris Apostolakis, a declarat că
guvernul nu intenționeaz ă să-și dea acordul pentru participarea unor
unități opera tive elene la acțiunile interna ționale din Kosovo, cu atât
mai mult cu cât costul operațiunilor militare va fi suportat individual
de către fiecare țară participantă. La discuțiile dintre cei doi, a fost
sugerată și participarea Forței de Reacție Rapidă elenă la o eventuală
operațiune terestră împotriva Iugoslaviei, variantă care deocamdată a
fost respinsă de Grecia. Unele țări, mai puțin România (care era cea
mai în măsură să o facă), și -au oferit b unele lor servicii pentru
rezolvarea crizei. Spre exemplu, Libia a propus părții iugoslave un
plan. Aceasta a fost de acord cu el. Acest plan prevedea, între altele,
prezența pe teritoriul I ugoslaviei a unei forțe interna ționale de
menținere a păcii format ă din militari aparținând unor state est-
europene, unor state din „L umea a III – a”, dar și a unor state din
cadrul NATO, asupra cărora conducerea de la Belgrad își va da
acordul. Acest plan mai prevedea încetarea tuturor operațiilor
militare împo triva Iug oslaviei și retragerea forțelor NATO din
regiune pe pozițiile deținute înainte de izbucnirea crizei din Kosovo,
întoarcerea refugiaților la casele lor și acordarea autonomiei pentru
provincia Kosovo, în cadrul R.F. Iugoslavia.
Nimeni nu știa ce se va întâm pla în zilele sau în săptămânile
următoare. Bombardamentele asupra Iugoslaviei semnalaseră însă
ceva foarte grav, ceva cumplit. Unii ziceau apocalipsa, alții,
începutul sfârșitului (doar se apropia anul 2000), alții făceau scenarii

148 strategice, alții se gân deau că, la urma urmei, lumea aceasta ticăloasă
își urmează legile ei la fel de ticăloase.

149

A CINCEA DECADĂ
Ziua a 41 -a (03 – 04 mai 1999) n -a reprezentat… reluarea
muncii după sărbătorirea Zilei Muncii, ci doar continuarea
bombarda mentelor, deja i ntrate în rutină. Pe 3 mai, între orele 09.00
și 12.10, avioane de tipul A -10 au atacat blindate iugoslave în zona
localității Vranje. Dacă au fost blindate sau doar machete ale
acestora, rămâne de văzut. Principalul este că au fost atacate.
Avioanele A -10 și-au găsit, în sfârșit, obiectul muncii. Nu s -a
comunicat cu ce anume au atacat aceste blindate. Probabil, aceste
antitancuri aeriene au lansat acele vestite proiectile antiblindate din
uraniu sărăcit, una din marile găselnițe în materie. Și probabil că așa
și este, de vreme ce unele guverne occidentale și -au ave rtizat
cetățenii să nu foloseas că produse alimentare din zona Balcanilor,
deoarece sunt contaminate.
Au fost lovite, bineînțeles, și alte obiective din zone ale
localităților Pristina, Bajna Bast a, Cacak, Loznica, Pozega și Priboj.
Cam aceleași, de vreo patruzeci de zile încoace. Avându -se în vedere
excepționala precizie a bombardamentelor și mar ea putere de
distrugere a încărcă turilor, de ce oare o fi fost nevoie de atâtea
intervenții?
Aflăm, din comunicatele Alianței, dar și ale Iugoslaviei, că, la
Belgrad, au fost din nou folosite bombe cu grafit. Ca urmare,
curentul electric a fost întrerupt mai multe ore. Ce s -o fi întâmplat cu
bolnavii conectați la aparate de supraviețuire alimentate de la su rse
de energie electrică? Probabil au mărit numărul pierderilor sau al
efectelor… colaterale. Pentru ce? Pentru ce trebuie să plătească unii
cu viața dorința unora de secesiune și a altora de a pune piciorul în
Balcani? Ce s -a schimbat în mentalitatea lu mii privind zona

150 Balcanilor de la marea invazie mongolă de la 1241 încoace, în afară
de faptul că invazia se produce azi cu avioane și nu cu cai și că ea
vine dinspre Vest și nu dinspre Est? Dar, iar că, în 2014 și 2015,
situația dramatică din Ucraina arat ă că, în anumite condiții, invazia
poate veni și din Est, sub forma unei uriașe contralovituri clasice și
nucleare declanșată de Rusia la politica și strategia Occidentului de
îndiguire și chiar de distrugere a Rusiei. Altfel, pentru ce s -ar înarma
Rusia c u 20 de submarine nucleare, cu avioane din generația a cincea
și a șasea, cu arme hipersonice și cu arma robotice?
De la orele 22.45 până la miezul nopții, a fost bombardat
aeroportul Batajnica, iar artileria antiaeriană iugosla vă a deschis
focul asupra av ioanelor NATO care, iată, se spune că au zburat la
mică altitudine. Ce le -o fi apucat? Oricum, sediul televiziunii sârbe
din Novi Sad, bombardat din nou, nu necesita un astfel de risc.
Probabil, s -a coborât pentru a căuta și lovi blindatele iugoslave care
sunt peste tot și nu sunt nicăieri. Și tot în acest miez de noapte a fost
efectuat încă un raid asupra provinciei Kosovo, împotriva unor
grupări de blindate (de ce s -or fi hotărât sârbii să -și grupeze
blindatele pentru a oferi ținte sigure avioanelor NATO? !), piese de
artilerie, poziții ale forțelor sârbe din zonele localităților Banja Basta,
Vranje, Pec, Kovacice, Priboj.
Aviația NATO, care -și alege cu foarte multă grijă obiectivele,
a reușit totuși să lovească, pe 03 mai, un… autobuz și două vehicule.
În urma acestui incident, s -ar fi înregistrat 17 morți. NATO nu a
confirmat imediat incidentul, așa cum nu va fi confirmat probabil
multe alte incidente pe care fie nu le -a sesizat, fie nu a dorit să le
sesizeze. Dar asta -i o altă problemă care, în orice răz boi, se cheamă
secret militar sau omisiune necesară. S -a spus în schimb că două
bombe lansate de aceleași avioane ale NATO au explodat pe
teritoriul F.R.I. Macedonia, la vreo trei sute de metri de un dig, lângă
un apeduct care alimentează Sveti Nikole, o l ocalitate situată la 40 de
kilometri sud -est de Skopje.
Purtătorii de cuvânt și onor agențiile de presă anunțau că au
mai fost lovite o mulțime de alte localități, uzina metalurgică,
holdingul „Krusik“, un spital, precum și cartiere de locuințe din
Veljev o, aerodromul Ladjevic, de lângă Kraljevo, podul de peste râul
Lim, la Prijepolje și o gară din zonă.

151 În cursul zilei de 03 mai, artileria sârbă a deschis focul asupra
unui post de poliție de la granița cu Albania și asupra unui releu al
televiziunii de stat albaneze, situat la 2 km de granița cu provincia
Kosovo. Releul era folosit pentru retransmiterea programelor de
televiziune destinate etnicilor albanezi din Kosovo. Nu s -au
înregistrat victime, iar releul nu a suferit avarii.
Au fost incendiate în ju r de 30 de rezervoare de mare
capacitate de petrol și derivate din petrol de la rafinăriile din Novi
Sad și Pancevo, din care unele au ars mai multe zile, chiar săptămâni,
continuând să sporeas că aria de răspândire și concen trația
substanțelor cu efect tox ic asupra populației și sistemului ecologic
(din datele specialiștilor rezultă că din arderea unei tone de benzină
se degajă în atmosferă 96 kg monoxid de carbon, 6 -8 kg dioxid de
carbon și 50 miligrame oxid de plumb).
Specialiștii iugoslavi au afirmat, la data respectivă, că
deasupra provinciei Voivodina se formase, la o înălțime de 500 de
metri, un nor dens, cu un diametru de aproape 40 km. Mai târziu, s -a
dovedit că aveau dreptate. Dar efectele acestor bombardamente au
fost și vor fi încă mult mai mari ș i pe termen lung.
La 02 mai 1999, ora 22,50, s -a întrerupt furnizarea energiei
electrice în 70 % din teritoriul Serbiei. Acest fapt s -a datorat folosirii
de către aviația NATO a unui tip de muniție – bombele cu grafit –,
care provoacă scurt -circuite pe cab lurile de înaltă tensiune. Sârbii au
reușit să remedieze parțial defecțiunile, dar nu te poți lua la întrecere
cu cei puși pe distrugeri, indiferent de efectele imediate și pe termen
lung ale acestora. Uneori e mult mai ușor să distrugi ce au făcut alții
în zeci de ani de muncă și sacrificii, decât să analizezi și să accepți
situația reală. Mai ales când ea nu corespunde filosofiei tale,
intereselor tale. Chiar dacă scopurile unor astfel de distrugeri pot fi
acceptate de cei care le produc, în realitate, n u pot exista justificări
pentru ele. Mai mult, oficia litățile NATO au ținut să preci zeze că
astfel de bombe vor mai fi folosite pentru a diminua capacitatea
operațională a forțelor armate iugoslave și a anihila sistemul integrat
de apărare antiaeriană.
N-a contat, deci, cu ce preț! Nu este important că spitalele,
sălile de operații, grădinițele, maternitățile, oamenii bolnavi sau
oamenii obișnuiți au fost privați, la sfârșitul unui mileniu de
civilizație, de un element vital al vieții lor – energia electri că –, după

152 ce, aproape zece ani au fost scoși, ca niște leproși, din circuitul
economic regional și mondial! Importante sunt reușitele
bombardamentelor NATO, precizia loviturilor și numărul
obiecti velor lovite! Cum se cheamă oare această ofensivă economică ,
această ofensivă a unei coaliții, a unei alianțe militare, dusă cu
bombe de frag mentație, interzise prin legile internaționale, cu bombe
cu grafit, cu rachete de croazieră, cu proiectile din uraniu sărăcit, cu
avioane ultraperfecționate, cu cuvinte umili toare, cu neadevăruri
strigătoare la cer împotriva unui popor care n -a ofensat niciodată pe
nimeni, dar care are o problemă internă gravă pe care nu numai el a
provocat -o? Gestionare a criz elor? Ajutor umanitar? Sau agre siune
de cea mai cumplită sorginte? Cu ce se deosebește Vestul Evului
Informațional de medievala năvălire mongolă?

Întrebările de acest gen sunt numeroase, iar răspunsurile, din
păcate, trenează între circumstanțial și oportunism, între adevăr și
minciună. Nu vrem să spunem că NATO minte și Iugoslavia spune
adevărul sau că Iugoslavia minte și NATO spune adevărul. Vrem
doar să spunem că este cumplit ca, la sfârșitul mileniului doi și
începutul mileniului trei, o țară să fie lovită pentru că nu acceptă o
soluție impusă, pentru o problemă int ernă, pe care ea o cunoaște
foarte bine, care nu a declarat însă război nimănui, nu a amenințat pe
nimeni și nu a ieșit nici măcar un milimetru cu forțe armate din
propriile ei frontiere stabilite prin tratate internaționale.
E drept, azi, lumea este inte rdependentă și țările nu pot face
chiar ce vor ele nici măcar pe teritoriul lor. Decidenții politici și
strategici pot de multe ori să o ia razna, să creadă că ei sunt stăpâni
absoluți în țara lor, fără să țină seama de adevărurile esențiale ale
țării lor, de oameni, de viața lor, de efectele încăpățânării lor pe
termen lung pentru cei pe care nu -i stăpânesc, ci doar în slujesc, prin
voința lor, exprimată prin vot. Pentru că, orice s -ar spune, raporturile
în această lume nu se bazează doar pe cooperare, def ilare și flori, ci
mai ales pe putere. Dar de aici până la lovirea intempestivă a unor
obiective economice care țin de existența vitală a unui popor este o
foarte mare diferență.
Specialiștii militari NATO credeau, la acea oră, că una dintre
cauzele pen tru care președintele Miloșevici nu voia în ruptul capului
să accepte condițiile puse de Alianță era aceea că AEK desfășura

153 încă acțiuni periculoase în Kosovo. Cu toate acestea, trupele
Ministerului Apărării, deși prezente în Kosovo în număr foarte mare,
nu mai acționau împotriva separatiștilor albanezi, aceste acțiuni fiind
duse exclusiv de forțele de poliție specială. Or acest lucru îl
afirmaseră de atâtea ori iugoslavii. Trupele terestre iugoslave din
Kosovo, după părerea acelorași specialiști NATO, erau încă
operaționale și dispu neau de suficientă mobilitate la nivel tactic, în
ciuda lovirii princi palelor căi de comunicație de către aviația aliată.
Acestea erau capabile să se deplaseze rapid în zonele în care rebelii
albanezi își făceau simțită prezenț a, mai ales la granița cu Albania,
pe Valea Pagarușa, cu scopul de a interzice infiltrarea de forțe și
mijloace pentru întărirea AEK, la nord de Pristina (între Vucitrn și
Podujevo. De asemenea, aceiași specialiști au specificat că, în
momentul respectiv, forțele iugoslave erau angajate în operațiuni de
anihilare a două grupări de rebeli, la est de Decani și sud de Klina,
precum și în zona Srbica .
În urma luptelor din ultimele zile, nevinovata AEK preluase
controlul asupra localității de frontieră Kozara (l ângă Junik), reușind
să deschidă o cale de acces rutier spre Bajram Curri, din nordul
Albaniei. În urma acestei acțiuni, luptătorii albanezi puteau folosi
șoseaua pentru a introduce tehnică de luptă și efective în provincia
Kosovo în vederea unei acțiuni o fensive către zonele Djakovica și
Decani.

Și, în timp ce AEK profita de bomba rdamentele NATO și își
crea con diții pentru a se consolida în anumite zone, în așteptarea unui
deznodământ favorabil, 18 avioane ungare de tip MiG -29 (din care 8
erau puse la dis poziția Alianței), aflate la baza aeriană Kecskemet, au
fost trecute în serviciul „gata de luptă permanent“. Misiune: c ontrolul
spațiului aerian, dirijarea zboruril or și serviciul de căutare -salvare se
executau de către unguri în comun cu specialiști din c adrul NATO.
Aceste avioane ungare nu puteau fi însă utilizate în cadrul acțiunilor
NATO din Iugoslavia, întrucât nu erau compatibile cu cele ale
NATO (avioanele ungare nu avea u dispozitive de recunoaștere amic –
inamic de tip NATO și aveau același tip de rad iolocator de bord cu
cele iugoslave).
Ungaria a ridicat starea de pregătire pentru luptă a comanda –
mentelor și unităților operative terestre, s -au constituit grupe

154 operative peste tot, atât în cadrul Statului Major General, cât și în
fiecare mare unitate, iar la nivelul guvernului s -a instituit Comitetul
Interministerial de Gestionare a Crizelor. S -au suplimentat cu două
miliarde de forinți, din rezerva de stat, cheltuielile militare pe 1999, o
parte din fonduri fiind destinate achiziționării unor mijloac e tehnice
de luptă. Totalul cheltuielilor suplimentare ungare, în cele patruzeci
de zile de bombardamente NATO, s -au ridicat, după unele aprecieri,
la cinci milioane dolari.
Port-elicopterul OCEAN, care urma să se deplaseze în Marea
Mediterană, pentru a în tări dispozitivul aero -naval aliat, se afla, la
acea dată, in vestul Oceanului Atlantic, împreună cu o grupare navală
formată din distrugătorul EDINBURGH, nava de desant maritim
FEARLESS și trei nave auxiliare.

În acele zile se sesiza că, pe adâncimea di spozitivelor
subunităților de grăniceri iugoslavi de la frontiera cu Ungaria, în
sectorul Beba Veche – râul Tisa, se săpau tranșee , șanțuri de legătură,
adăposturi pentr u personal și tehnică de luptă etc. și se plantau
câmpuri de mine, iar pe dealurile din împrejurimile localității
Golumbak, localitate situată pe malul drept al Dunării, în dreptul
orașului Moldova Veche, au fost amplasate baterii de artilerie
antiaeriană.
În sectorul iugoslav al sistemului hidroenergetic și de
navigație „Porțile de Fier I“ au fost luate măsuri suplimentare de
pază și supraveghere, inclusiv prin dislocarea unor sisteme de
apărare antiaeriană. Personalul de pază și deservire a complexului
hidro -energetic avea o atitudine reținută față de omologii români și
evita orice contact sau discuții cu aceștia.
Hashim Thaqi, prim -ministru al guvernului din Kosovo
(constituit după semnarea de către partea albaneză a acordului de la
Paris), aflat în Albania, a semnat un decret privind „introducerea
stării de război pe teritoriul provinciei Kosovo“, puterea fiind
preluată de guvernul militar, în conformitate cu prevederile
Constituției, adoptate în anul 1992. Măsura a fost urmată de
declararea mobilizării generale.
La data de 03 mai 1999, a fost numit, în funcția de șef al
Statului Major al AEK, Agim Ceku, fost general în armata croată .
Agim Ceku s-a născut la 29 octombrie 1960, în localitatea Pec din

155 Kosovo. S -a retras din Forțele Armate ale Croației la începutul
anului 1999, având gradul de general de brigadă .
La data de 03 mai 1999, vameș ii italieni au confiscat, în zona
portuară a localității Ancona, 30 de tone de bombe, rachete și
armament, destinate AEK. S -a constatat că tehnica de luptă se afla
ascunsă printre ajutoare umanitare în trei camioane, expediată din
Sarajevo de o societate „ umanitară“ croată și urma să fie transportată
în Albania, în localitatea Scutari, unde este o bază de instrucție a
AEK. Nimic nou sub soare. Foștii colaboratori erau, în continuare,
dușmani. La război ca la război.

La aceeași dată, Curtea Constituțională de la Sofia a decis în
unanimitate că acordul dintre Bulgaria și Alianța Nord -atlantică
privind survolarea spațiului aerian bulgar de către avioanele NATO,
în cadrul operațiunii „Allied Force”, corespunde Constituției bulgare.
Generalul Wesley Clark s -a aflat la Sofia și a încercat să pluseze.
Autoritățile de la Sofia au închis toate cele 5 puncte de trecere a
frontierei de la granița cu Iugoslavia, în scopul interzicerii traficului
de combustibili practicat în acel moment de cetățenii bulgari.
Teritoriul ucrainean începea să fie traversat de voluntari ruși
care se duceau să lupte în Iugoslavia.
Lucrurile în cepeau să se lămurească și în ceea ce privește
implicarea Albaniei în acest conflict. În sfârșit, guvernul de la Tirana
a recunoscut că antrenează memb ri ai Armatei de Eliberare din
Kosovo. Ministrul pentru ordine publică, P. Koci a declarat că
aceștia sunt antrenați de către forțele armate albaneze și vor forma o
forță de poliție în Kosovo.
Liderul opoziției sârbe, Zoran Djindjic, și -a exprimat opinia
că, în două sau trei săptămâni, președintele Slobodan Miloșevici va
ceda și va recunoaște înfrângerea Iugoslaviei. Nu va fi deci necesară
o intervenție terestră. Raidurile NATO, după părerea sa, și -au
demonstrat eficiența . În cercurile politico -militare de la Belgrad , se
vehiculau cam aceleași opinii. De altfel, și președintele american,
după ce s -a întâlnit cu Cernomârdin, a lăsat să se înțeleagă pentru
prima dată că ar putea accepta o întrerupere a operațiilor militare și
negocierea compunerii unei eventua le forțe internaționale de pace în
Kosovo, dacă autoritățile sârbe ar opri procesul de purificare etnică
desfășurat în Kosovo. Oprirea definitivă a raidurilor ar urma să aibă

156 loc numai în cazul în care Slobodan Miloșevici va îndeplini cele
cinci condiții a le NATO. Emisarul rus va continua discuțiile, pentru
ajungerea la o soluție diplomatică, cu vicepreședintele A. Gore, iar
adjunctul secretarului de stat, Strobe Talbot, a anunțat că
Washingtonul a respins propunerea Belgradului privind desfășurarea
de nego cieri directe între președinții iugoslav și american,
preferându -se medierea unor terțe țări, inclusiv a Rusiei. Unde o fi
fost România în acest timp?
Deputații republicani din Congres au solicitat președintelui
american să intensifice eforturile pentru în cheierea războiului din
Kosovo. Liderul republicanilor din Senat, Trent Lott, a declarat că
este necesar să se găsească un compromis pentru încheierea
bombardamentelor în Kosovo, retragerea militarilor iugoslavi din
provincie și repatrierea în siguranță a refugiaților albanezi, iar liderul
republicanilor din Camera Reprezentanților , Tom Delay, a afirmat că
„bombardamentele NATO reprezintă o greșeală pentru diplomație “
și a cerut găsirea unei soluții grabnice pentru încheierea conflictului
din Kosovo.
Analiș tilor politici nu le -a scăpat o realitate de altfel destul de
evidentă a acelor zile: adevărata confruntare între NATO și
Iugoslavia se mutase în culise, ambele părți fiind extrem de
preocupate pentru găsirea unei soluții diplomatice. Totuși, nici una
dintre părți nu era pe deplin convinsă dacă este momentul potrivit
pentru a obține tot ce dorește.
Preocuparea NATO de a recurge și la diplomație era
determinată de faptul că majoritatea aliaților nu acceptau perspectiva
unei ofensive terestre, iar americanii nu erau dispuși să -și asume
riscul.
Sondajele de opinie indicau în mod constant împotrivirea
majorității americanilor față de o confruntare care ar fi putut cauza
multe necazuri și, mai ales, multe pierderi umane.
Pe de altă parte, declanșarea unei ofen sive terestre în Kosovo
ar fi putut atrage extinderea conflictului în Republica Srpska.
Oricum, sârbii bosniaci nu aveau nimic de pierdut, întrucât 80 la sută
din exporturile lor se făceau în Iugoslavia.

Operațiunea „Allied Harbour“ se anunța și ea extre m de gravă.
Astfel, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați a anunțat, la 03 mai

157 1999, că numărul refugiaților din Kosovo se ridică la aproape
800.000, situația acestora prezentându -se astfel :
În Albania – 400.000;
În Macedonia – 200.000;
În Mun tenegru – 62.000;
În Germania – 10.000;
În Turcia – peste 5.600;
În Franța – peste 2.300.
La 03 mai 1999, Federația Rusă a început expedierea, în două
eșaloane , a unui ajutor umanitar pentru Iugoslavia. Acțiunea se
desfășura în cadrul unui pro gram comun stabilit împreună cu Elveția
și Grecia, iar pentru coordonarea acesteia s -au constituit două grupe
operative, din care una se afla la Berna, iar a doua la Belgrad. Primul
transport a fost format din medicamente, îmbrăcăminte, articole de
igienă și articole tehnice. Al doilea transport urma să cuprindă și un
spital de campanie.
Și ministrul federal german al apărării, Rudolf Scharping, a
declarat, la rândul său, că Germania va disloca încă 600 de militari,
pentru a spori numărul celor implicați în acțiunile internaționale de
ajutorare a refugiaților din Macedonia și Albania. Germania era gata
să dubleze disponibilitățile pentru ajutoarea albanezilor, astfel încât
numărul refugiaților pe care urma să -i primească pe teritoriul său
putând ajunge la 20 .000. Germania știa însă că lucrurile se vor
lămuri într -un anume sens dorit, probabil, de Europa.
Primul ministru englez, Tony Blair, aflat la acea dată, în
Macedonia, pentru a inspecta trupele britanice din regiune, a vizitat
taberele de refugiați de l a Brazde și Stenkovac. El a precizat că și
Marea Britanie își va mări ajutoarele destinate Macedoniei, până la o
valoare de 40 milioane de lire sterline, pentru a face față numeroșilor
refugiați sosiți din Kosovo.
Austria a trimis și ea al doilea ajutor că tre Albania, constând
dintr -un spital de campanie. La Shkodra (14 km de granița cu
Republica Muntenegru), militarii austrieci au amenajat o tabără
pentru primirea refugiaților din Kosovo. Cancelarul austriac, Victor
Klima, considera că rolul Austriei în ac est conflict trebuia să crească,
dar nu în direcția sprijinului militar, ci în cea a sprijinului umanitar și
politic.

158 Grecia, foarte atentă la derularea evenimentelor, a transportat
la Tirana, cu ajutorul unui avion militar de tipul C -130, o cantitate de
19 tone de ajutoare umanitare pentru refugiații albanezii din Kosovo.
Până la acea dată, avioane de transport C -130, aparținând
F.A.M. elene, efectuaseră 14 zboruri în Albania, transportând 279
tone de ajutoare umanitare și 2 zboruri în Macedonia unde au
descărcat 85 tone de materiale de primă necesitate destinate etnicilor
albanezi. Grecia nu a uitat nici o clipă că este o țară care face parte
din Balcani și care cunoaște foarte bine cât de complexe sunt
problemele de aici și cât de indiferentă și de nedrea ptă este lumea cu
privire la această zonă care a dat Europei aproape tot ce are
continentul acum în materie de civilizație și de democrație . Dar
principalul merit al istoriei este uitarea, iar metoda cea mai des
întrebuințată este omisiunea. Grecii, spre c instea lor, nu s -au pretat la
așa ceva. Alții au preluat ideea calului troian.

159

AȘA A FOST SĂ FI E
Acțiunile aeriene împotriva Iugoslaviei s -au continuat și în cea
de a 42 -a zi. Bombe și iarăși bombe. Omenirea n -a ieșit încă din
stupefacția acestui război, dar nici nu s -a lăsat prea mult afectată. Ei,
și?! Ce ne privește pe noi, ceilalți?! Treaba lor! Ce -i pasă unei
uriașe turme de bivoli că doi dintre semenii lor, care n -au putut ține
pasul, au fost înghițiți de o familie de lei înfometați?!
Oameni i au luat toate acestea ca pe un dat, ca un efect al unei
mentalități de care nu se vor debarasa niciodată, de care nu va scăpa
niciodată nici unul dintre noi: așa a fost să fie .
Deși bombardamentele au scăzut în intensitate, ele s -au
concentrat îndeosebi asupra grupurilor de blindate. Cel puțin așa
afirmă cei din NATO.
Aspectul evenimentelor este cel deja șt iut: NATO îi acuza pe
iugoslavi, iugoslavii acuz au NATO, și tot așa. Z. Jovanovici,
ministrul de externe al Iugoslaviei, declara că, până la acea d ată, au
fost uciși, prin bombar damente, 1200 de civili, iar aproape 5000 au
fost răniți.
Lucrurile păreau să se complice foarte tare. Iugoslavii nu se
lăsaseră intimidați nici de forța loviturilor, nici de coalizarea
membrilor Alianței și a altora din Europ a sau din afara acesteia, între
care și conducerea en titre a țării noastre (pentru că așa i se părea a fi
oportun, doar urma să intrăm în NATO!) , iar NATO intrase la
îngrijorare. Astfel, pe 03 mai 1999, Pentagonul mobilizase 120 de
rezerviști din Aripa 93 9 Căutare -salvare din Portland (Oregon),

160 specializați în operațiuni de salvare a piloților. De unde se putea
desprinde concluzia că avioanele NATO se vor apropia mai mult de
sol pentru a crește eficiența loviturilor sau, în eventualitatea
diversificării mi siunilor și acțiunilor, în sprijinul nemijlocit al forței
terestre (dacă s -ar fi recurs și la așa ceva) , ceea ce ar fi dus la
creșterea vulnerabilității avioanelor . De menționat că, până atunci,
bombar damentele se efectuau de la înălțimi foarte mari și de la mari
distanțe de obiectiv, întrucât sistemele de arme de la bordul
avioanelor permiteau așa ceva. Se b ombardau obiective chiar și de la
distanța de peste 90 de km , iar în cazul folosirii rachetelor de
croazieră, distanța putea fi și de 2.500 de km!
În zilele de 03 și 04 mai 1999, din portul Salonic au pornit
spre F.R.I. Macedonia 269 de camioane britanice, germane, franceze
și italiene, tancuri „Leopard“ precum și loturi masive de containere
cu echipament militar.
De asemenea, Alianța a decis să livr eze Bulgariei sisteme de
identi ficare „amic -inamic“ compatibile cu cele ale NATO,
îndeplinind astfel una din condițiile puse de această țară pentru a
permite survolarea teritoriului ei de către avioanele care bombardau
Iugoslavia. La 07 mai 1999, o comisie NATO a sosit la Sofia pentru
a asigura instalarea și folosirea acestor sisteme. Analiștii au tras
concluzia că se îngroașe gluma. Gluma însemna, de fapt, lovirea, zi
și noapte, a unei țări care nu ofensase pe nimeni, cu cele mai
moderne mijloace de luptă existente pe planetă.
Manevrele în vederea consolidării dispozitivului NATO de
atac asupra Iugoslaviei s -au continuat în toate chipurile. Astfel, la 03
mai 1999, pe baza aeriană Amendola, au fost redislocate avioane de
vânătoare -bombardament AM -X ale Forț elor Aeriene Militare
italiene, numeroase avioane F -104 și alte mijloace. În vederea unei
posibile acțiuni terestre, Spania a pregătit, la dispoziția NATO,
următoarele forțe:
– Divizia Mecanizată „Bruvete“, cu sediul la Burgos, dacă va
fi nevoie de o un itate dotată cu armament greu;
– o unitate ușoară din cadrul Forței de Reacție Rapidă, dacă se
vor solicita astfel de forțe.
În Albania, pe aeroportul Rinas din nordul țării, au fost
debarcate materiale militare și, în zonă, s -au pregătit terenuri pentru

161 aterizarea elicop terelor. Unul dintre acestea a fost amenajat de soldați
americani în apropierea localității Kukes.
La data de 04 mai 1999, pe aeroportul Ferihegy I din
Budapesta, au aterizat încă 5 avioane de transport C -130, care au
descărcat echipament e necesare pentru primirea avioanelor cisternă
KC-135. Pe acest aerodrom, urma să fie dislocate 45 de avioane
cisternă și aduși 2600 de militari americani.
Franța, una din cele mai ardente susținătoare a lovirilor
aeriene, a destinat încă 15 avioane de lup tă pentru a participa la
operațiunile militare împotriva Iugoslaviei. La data respec tivă, Franța
participa la operația aeriană „Allied Force“ cu 60 de avioane.
Nici conducerea de la Londra nu s -a lăsat mai prejos. În
capitala Marii Britanii, s -a hotărât su plimentarea cu încă 2000 de
militari a efectivelor britanice dislocate în F.R.I. Macedonia.

Firește, și Iugoslavia a luat măsuri în consecință. Armata
iugoslavă a minat unele zone de la granița cu Bulgaria și a orientat
către teritoriul bulgar baterii de rachete sol -sol cu raza de acțiune de
100 km. Pentru că se aștepta ca aviația NATO să atace și din această
direcție . În zona Novi Sad, au fost puse în funcțiune portițe și poduri
de pontoane autopropulsate care asigurau traversarea Dunării.
Măsura a fost l uată pentru a contracara efectele distrugerii podurilor
de peste fluviu și a menține astfel mobilitatea necesară forțelor
armate iugoslave, în cazul intensificării acțiunilor NATO și trecerii
acestora la acțiuni terestre dinspre Ungaria.
Au apărut și unele date privind pregătirea luptătorilor AEK.
Acestea confirmau informațiile anterioare extrem de îngrijorătoare
privind instruirea luptătorilor albanezi și legăturile acestei organizații
militare – AEK – cu terorismul internațional și traficul de droguri.
Între altele, s -au reliefat următoarele:
– numeroși luptători AEK erau instruiți în tabere teroriste
secrete din Afganistan, Bosnia -Herțegovina și din alte zone ale lumii,
conduse de Osama ben Laden și finanțate de organizația sa „Al –
Qaeda“;
– în AEK s -au înrolat luptători islamici (mujahedini), mulți
dintre aceștia aflându -se deja la acea dată în Iugoslavia pentru a
participa la lupte împotriva forțelor iugoslave (înrolarea și pregătirea
acestora s -au făcut în Centrul de Instrucție de la Tropoje, în Albani a);

162 – printre acești luptători se aflau și indivizi din Arabia Saudită,
care dispuneau de pașapoarte macedonene;
– potrivit unor date, rezulta că AEK era implicată într -o rețea
mafiotă din Albania, care asigura transportul heroinei către Europa
Occidental ă și SUA. Traseul drogurilor, începe a din Turcia și trece a
prin Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și Albania, către Occident. Aceasta
este cunoscută sub numele „ruta balcanică“, iar cartelul controlat de
AEK era unul din cele mai puternice din regiune;
– „Agenț ia de luptă împotriva traficului de droguri“ din SUA
arăta, la acea dată, că organizațiile de trafic de droguri din Albania
erau „pe locul 2, după mafia turcă“;
– Interpolul elen aprecia de asemenea că etnicii albanezi din
Kosovo reprezentau „sursa princi pală de furnizare a heroinei și
cocainei în zonă“;
– experții francezi considerau și ei că AEK avea un rol -cheie în
afacerea „droguri pentru arme“, valoarea anuală a transferării de
droguri în Europa Occidentală fiind de 2 miliarde de dolari;
– agențiil e germane de luptă contra drogurilor au ajuns, la
rândul lor, la concluzia că profitul anual al traficanților kosovari de
droguri era de 1,5 miliarde dolari și că aceste fonduri erau spălate
prin 200 de bănci private și birouri de schimb valutar.
La urma u rmei, acestea erau modalități asimetrice sau atipice
pe care liderii albanezi koșovari și armata creată de ei, cu ajutorul
celor din Occident, le foloseau pentru asigurarea finanțării efortului
de desprindere a provinciei Kosovo de Serbia. Baiazid, cel car e a
folosit atunci, după bătălia de la Kosovo Polje din 1389, la care a
participat direct, strategia schimbări în timp a compoziției populației
din Kosovo, a musulmanizării ei, ar fi foarte mândru de acești urmași
ai lui, întrucât, chiar la finalul indecis al acelei bătălii, a fost chemat
la Istanbul pentru a deveni sultan.
Toate aceste aprecieri veneau, de fapt, în sprijinul eforturilor
societății civile de a atrage atenția mai marilor lumii asupra
adevărului ascuns cu multă grijă de perdeaua intereselor și a luptei
pentru noile sferă de influență în acest spațiu, pentru o cât mai bună
poziționare în vederea confruntărilor de mai târziu.
Acțiunile separatiste ale albanezilor – care își au și ele
justificarea lor, ca orice acțiune de pe acest pământ – erau și sunt
încă privite ca un simplu fapt. Mai -marii lumii nu le acordă, la drept

163 vorbind, nici un fel de atenție, ci, dimpotrivă, le privesc totdeauna cu
indiferența celui puternic. Dar ele puteau fi foarte bine folosite
pentru a se realiza, și în acest spa țiu, noua ordine de care vorbea atât
de clar Huntington în cartea sa „Ciocnirea Civilizațiilor “.

Analiștii britanici și -au dat seama că, în pofida eforturilor de
pace inițiate de Federația Rusă, Germania și chiar Iugoslavia, nu
exista, la acea dată, o perspectivă imediată a soluționării conflictului
din Kosovo. Ei nu excludeau atunci posibilitatea ca încheierea unui
plan de pace să se facă peste 6 luni. După lipsa de prevedere a unora
din factorii politici americani – respectiv, a administrației de la
Washington – potrivit căreia, în patru zile , Belgradul va capitula,
analiștii britanici și -au adus aminte că sunt unii dintre cei mai buni
din lume și că au la dispoziție aproape toate datele și mijloacele
necesare pentru a ieși din aroganța conducerii p olitice de la Londra și
a celei de la Washington și a apela la metodele și criteriile științifice
ale previziunii. Principalele probleme cu care se confrunta, la acea
dată, Marea Britanie, în raport cu situația din Kosovo, erau, în opinia
acestor analiști , destul de numeroase.
Analiștii nu au putut să nu -și dea seama de imposibilitatea
identificării unei soluții clare pentru rezolvarea acestui conflict și
instaurarea unei păci durabile în zonă. Ei considerau că, și după
încetarea conflictului, echilibru l va continua să rămână pentru multă
vreme extrem de fragil, din cauza Albaniei, care nu va renunța la
ideea unei Albanii Mari, destabilizând în acest fel Macedonia. În
analiza respectivă , s-a ținut, de asemenea, seama și de o posibilă
acțiune a Republicii Muntenegru, care va încerca, în viziunea
acestora, obținerea independenței, fapt ce va genera un nou conflict.
Interesant este că analiștii britanici au ajuns la o astfel de concluzie,
deși realitatea care definea acest spațiu sârb și mjntenegrean părea c u
totul alta. Sârbii și muntenegrenii sunt, practic, același popor, atât
prin vocație, cât și prin tragedia istoriei lor, și ,cel puțin la acea dată,
se părea că ei nu vor înceta niciodată să fie împreună la greu. Apoi,
Muntenegru nu era și nu putea fi o forță economică în acest spațiu
dominat și dezbinat totdeauna de interesele altora. Șansa lor părea să
fie împreună cu Serbia într -o Europă Unită de la Atlantic la Urali.
Dar, în strategia unor cercuri occidentale împotriva Iugoslaviei (de
fapt, a Serbiei), desprinderea Republicii Muntenegru de Iugoslavia ar

164 fi însemna t, practic, distrugerea ideii de Iugoslavia, de țară a slavilor
de sud, și închiderea accesului Serbiei la mare, deci lovirea puternică
a unității slavilor din această parte de lume și separarea lor pentru
foarte multă vreme. Acesta este și a fost dintotdeauna unul dintre
obiectivele geopolitice ale Vestului pentru a opri expansiunea
slavilor spre Vest. Pentru aceasta, le -a catolicizat mai întâi
avangărzile, apoi n -a încetat nicio clipă să aplice acele politici și
strategii atât de bine cunoscute în toată lumea și din toate timpurile:
divide et impera . Nu este încă mai puțin adevărat nici faptul că sârbii,
prin naționalismul lor exagerat, au manifestat dintotdeauna tendința
de subjuga sau desființ a, prin asimilare, minoritățile, așa cum,
dealtfel, au cam făcut -o mai toate populațiile care au descălecat în
acest spațiu dumnezeiesc al Carpaților și Balcanilor, cu populațiile
sedentare autohtone, descendente din traco -daci…
Analiștii britanici vorbea u și de transformarea AEK într -o
forță militară puternică, hotărâtă să nu renunțe la lupta pentru
independența provinciei Kosovo. Ei considerau că AEK a devenit o
forță reală, de care trebuie să se țină cont, indiferent de evoluția
viitoare a situației di n Kosovo. Ceea ce de altfel s -a și întâmplat.
Oare, sprijinind AEK, Occidentul nu a dorit efectiv acest lucru?
Anticipând că, după încheierea conflictului, AEK va pune
NATO în mare dificultate, Alianța pregătea măsuri de limitare a
creșterii potențialului militar al acesteia și a solicitat Albaniei să
înceteze sprijinul pe care i -l acorda. Ce s -a reușit, cât s -a reușit și
cum s -a reușit se va vedea în scurt timp.
Conștienți că bombele nu rezolvă mare lucru (distrugerea nu
rezolvă, ci complică), Marea Br itanie, prin glasul analiștilor ei, dar și
prin cel al unor publicații care nu au intrat în capcanele psihologice
ale dezinformării, a sesizat că poluarea Dunării constituie un mare
factor de risc al respectivului conflict, fapt pentru care Alianța evită
pe cât posibil lovirea surselor de poluare. Acestea sunt, desigur,
vorbe. De fapt, Alianța a lovit , în primul rând , sursele de poluare și
nimeni nu a tras -o la răspundere pentru așa ceva. Pentru că, în afară
de glasul de protest al Iugoslaviei, al unora din institutele de prestigiu
din lume și de marea majoritate a publicațiilor din România,
Bulgaria, Grecia și din alte țări care, în adâncul lor, erau indignate de
o astfel de soluție (bombardarea unei țări vecine , mai les a
depozitelor de carburanți situate în apropiere Dunării ), nu a obiectat

165 nimeni. Din această perspectivă, analiștii britanici apreciau că nu
poate fi neglijat nici riscul unui accident nuclear la centrala nucleară
de la Kozlodui, al cărui sistem de răcire, învechit, poate fi afectat de
apele poluate ale Dunării. Din fericire, nicio bombă nu a căzut la
Kozlodui…
În această confuzie generală, în această lingușire rușinoasă, în
această agresiune a forței împotriva dreptului, însăși Forța , adică
NATO, și -a dat seama că nu se poate ajunge la nici o concluzie, dacă
nu există flexibilitate. De aceea, liderii Alianței au anunțat că este
posibilă întreruperea bombar damentelor aeriene ale NATO, în cazul
în care forțele sârbe vor începe să se retragă din Kosovo. Iar la 04
mai 1999, președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, s -a
pronunțat în favoarea desfășurării unei „Conferințe internaționale
consacrată situației din Balcani“ . Bravo! După ce mai toate
obiectivele economice importante ale Serbiei au fost lovite și sute de
civili au fost omorâți sau ră niți, pare cam târziu o astfel de opinie atât
de… așteptată din partea conducerii UE! El a declarat că trebuie
găsită o procedură care să conducă la stabilizarea pe termen lung a
situației din Balcani, fără a fi puse în discuție prevederile Acordurilor
de la Dayton și Rambouillet.

Toate organismele, organizațiile, asociațiile etc. și -au
intensificat acțiunile și demersurile pentru rezolvarea situației din
zona Balcanilor. La 04 mai 1999, adjunctul ministrului rus de externe
A. Avdeev, care a participat la o reuniune a G -8 la nivel de directori
politici, desfășurată la Bonn, a afirmat că țările membre ale acestui
grup au căzut de acord ca o eventuală prezență internațională în
Kosovo să fie în mod obligatoriu plasată sub egida ONU.
Senatul american a decis , la 04 mai 1999, cu 78 de voturi
contra și 22 pentru, respingerea unei legi care ar fi permis
președintelui SUA să folosească „toate forțele necesare și alte
mijloace“ pentru atingerea obiectivelor NATO în criza din
Iugoslavia . Această lege ar fi autoriza t pe președintele Bill Clinton să
poată ordona desfășurarea de trupe terestre în Kosovo, pentru care, se
știe, deja începuseră pregătirile. Americanii nu sunt însă dispuși să
slujească sub nici o formă cauzele altora, și cu atât mai puțin să
accepte sacrif icii de vieți americane de dragul kosovarilor.

166 Gestul lui Miloșevici de a -i elibera pe cei trei prizonieri
americani, deși parcă neluat în seamă de autorități , nu a rămas totuși
fără urmări. Ca răspuns la eliberarea celor 3 prizonieri americani,
Washingto nul a studiat posibilitatea eliberării a 2 prizonieri
iugoslavi. Câtă generozitate!
Nici iugoslavii nu s -au încăpățânat sine die în rezistența lor
împotriva atacurilor Occidentului. S -au auzit voci din partea
opoziției mai ales că nu este și nu poate fi de dorit ca Iugoslavia să se
bată cu toată lumea. Desigur, aceasta este, într -un fel, propagandă
electorală. Pentru că nu Iugoslavia a atacat această lume. Ea n -a ieșit
din propriile ei granițe și nu a făcut altceva decât să încerce să
rezolve, prin mijloace le pe care le avea, problemele interne cu care
se confrunta. De îndată ce a intervenit atât de brutal NATO, devenea
foarte clar că aici nu era vorba doar de probleme interne, ci de
interese ale altora. La 04 mai 1999, ministrul de externe iugoslav,
Zivadin Jovanovic, a declarat că țara este dispusă să accepte pe
teritoriul său o misiune internațională, dar numai sub mandat ONU și
care să nu includă forțe ale statelor participante la operațiunile
NATO împotriva Iugoslaviei.
Iugoslavia știa, desigur, că o ast fel de condiție nu va fi sub nici
o formă acceptată. Dar, a fi de acord cu gestionarea conflictului
tocmai de către cei care bombardau Iugoslavia, ar fi însemnat să se
recunoască învinsă, să accepte dominarea. Totuși, liderul Partidului
Social -Democrat, Vu k Obradovici, a declarat că misiunea politică a
președintelui iugoslav Miloșevici este deja încheiată și că ar fi foarte
probabil ca Vuk Draskovic să fie o alternativă la conducerea R.F.
Iugoslavia.

Rusia a continuat să fie una din forțele cele mai activ e care s -a
opus, în limita posibilităților și a intereselor ei, bombardamentelor
NATO asupra Iugoslaviei. Ea nu s -a implicat prea mult în acest
conflict, ci a acționat în limitele conceptului său de mare putere
strategică, de fostă și rămasă superputere nu cleară. În această
confruntare, Rusia a acceptat rolul de mediator (pe care ar fi trebuit
să-l joace și România), deși Rusia este un pol de putere, adică o forță
care nu mediază, ci impune. Probabil că Rusia nu va uita niciodată
această postură pe care și -a asumat -o în mod conștient , deliberat,
defensiv. Este o acumulare care, mai târziu, poate deveni ea însăți o

167 sursă de conflict sau de dictat. Marile puteri nu rămân niciodată
datoare. Iar lumea trebuie să ia aminte de această realitate care poate
deveni t eribilă. Rusia a cunoscut, în perioada conflictului iugoslav,
multe momente de insatisfacții și chiar de umilire și a tras multe linii
pe un răboj. Un sentiment aparte de insatisfacție pentru Rusia l -a
prilejuit Ungaria, care și -a exprimat disponibilitatea de a -și pune
teritoriul la dispoziția forțelor terestre ale NATO în operația „Allied
Force“. Nici România nu a fost privită cu alți ochi de către marea
putere de la răsărit, atât pentru declarațiile conducerii sale politice,
cât și pentru graba cu care s -a angajat într -o înfruntare complicată, pe
care nu i -a cerut -o nimeni și care, la urma urmei, nu avea nici un fel
de importanță pentru nimeni. Nici pentru NATO, nici pentru
Iugoslavia, nici pentru România. Dar asupra acestui aspect vom mai
reveni.

În med iile diplomatice și militare occidentale , se exprima din
ce în ce mai pregnant îngrijorarea că, din cauza modului de derulare
a crizei din Iugoslavia, sentimentele anti -NATO și anti -americane
sunt, în Rusia, în creștere vizibilă , atât la nivelul politicien ilor ruși,
cât și la nivelul populației. Se aștepta, de asemenea, ca
demonstrațiile care urmau să se desfășoare în Rusia în legătură cu
aniversarea zilei de 9 mai, să se transforme în „cele mai puternice
demonstrații anti-NATO“ de până atunci. N -a fost c hiar așa. Dar
nici prea departe de acest adevăr nu a fost. Rusia, deși cândva, prin
anii ’953, a dorit să facă parte din NATO, este o forță opusă NATO
și nu poate accepta cu mâinile încrucișate noua filosofie a Alianței de
a interveni oriunde dorește ea. P resa rusă era foarte, foarte agresivă,
remarcându -se printr -o poziție chiar mai dură și mai intransigentă
decât cea iugoslavă, atunci când aborda problema crizei din Kosovo.
Pentru că, la urma urmei, nu atât criza din Kosovo era importantă
pentru Rusia, câ t faptul că Alianța își luase nasul la purtare și,
profitând de slăbiciunea temporară a acestei mari puteri strategice, își
făcea de cap în chiar zona de influență a Rusiei. Unii politicieni ruși
au abordat aspectul rezolvării problemelor minorităților „î ntr-o
manieră războinică“, specificând că, în parlamentul de la Moscova,
se ia serios în discuție „perspectiva apărării drepturilor minorității
ruse din țările baltice prin folosirea forței“. În acest sens s -au
exprimat chiar păreri privind ocuparea unor l ocalități de graniță din

168 statele baltice, unde rușii sunt majoritari, acțiune care se considera, în
cercurile de la Moscova, ca „fiind normală“, după precedentul
Kosovo, creat de către NATO. Grupările comuniste și naționaliste
ruse desfășura u o activitate intensă propagan distică, tocmai cu scopul
folosirii momentului pentru creșterea popularității lor.
Ulterior, Rusia a trecut la acțiuni în forță în Cecenia, fără ca
Occidentul să crâcnească. Fiecare la rândul său.

Ministrul ungar de externe, Janos Marton yi, a simțit și el
nevoia să spună ceva în legătură cu „efectele secundare“ ale
episodului Kosovo care, pe atunci, era într -o benefică derulare pentru
interesul etern al Ungariei democratice de azi, cu gândul la Ungaria
imperială de ieri. Declarația comună finală a țărilor membre NATO
acceptată la Washington de toate țările participante stipule a foarte
clar că nu se pune a problema retrasării granițelor naționale. Vorbele
sunt așa cum sunt. Ele totdeauna își au rolul lor, inclusiv pe acela de
a zbura și a fi uitate. Ele n -au convenit Ungariei, dar de aici nu
rezultă cu necesitate că vecina noastră din Vest ar fi renunțat sau va
renunța vreodată la filosofia sa milenară, la foamea hungaristă de
spațiu.

Și, în timp ce vorbele se nășteau și zbu rau, bombele își făceau,
nestin gherite de nimeni, treaba lor. Pe 04 mai 1999, între orele 07.30
și 10.00, au fost bombardate, în continuare, obiective punctuale ,
îndeosebi tehnică de luptă și infrastructuri ale forțelor armate
iugoslave, la nord -est de localitatea Vranje, în apropierea punctului
de frontieră Morina, situat la granița dintre Albania și Serbia, în
împrejurimile localității Vucitrn și în raionul delimitat de localitățile
Pec, Klina, Prilep.
Alianța a folosit cu precădere avioane Harrier GR -7, din
cadrul FAM b ritanice și A -10 Thunderbolt americane, care au lansat
inclusiv bombe RBL -755, cu fragmentație . Condițiile meteorologice
nefavo rabile au contribuit totuși la diminuarea acțiunilor aviației
NATO.
Au mai fost lovite: la ora 08.00 – aerodromul Slatina și ma i
multe obiective din zona munților Goles; la ora 13.00 – uzina
metalurgică „Krusik”, din orașul Valjevo (secțiile producătoare de
armament și muniție).

169
Pe data de 05 mai 1999, la ora 00.30, bombardamente le s-au
concentrat asupra aeroportului Ponikve (lâ ngă Uzice) și a unor
obiective din localitatea Valjevo. La ora 01.30, bombele s -au dirijat
spre centralele electrice de la Obrenovac și Banja Basta. Au fost
lansate din nou bombe cu grafit care au dus la întreruperea
alimentării cu energie electrică a Belg radului.
În urma folosirii de către NATO a acestui tip de bombe, a fost
avariată și linia de transport a energiei electrice Porțile de Fier 1 –
Belgrad, fiind afectată alimentarea cu energie a unor localități din
Banatul sârbesc.

Despre această bombă cu g rafit s -a vorbit foarte mult. Câteva
date despre ea sunt necesare, tocmai pentru a înțelege mai bine cât de
„umană“ este o astfel de armă și cât de mult „protejează“ ea
populația civilă, nevinovată de conflict, care ar trebui să fie
beneficiară a tuturor d repturilor omului de pe acest pământ.
Bomba cu fibre d e grafit este o variantă perfec ționată a
încărcăturilor din fibre de carbon sau din filamente de cupru, care au
fost utilizate pe rachetele de croazieră Tomahawk lansate în anul
1991 asupra centralelor electrice irakiene. NATO a utilizat bombe cu
grafit pentru scoaterea din uz a cinci centrale electrice principale din
localitățile Niș, Novi Sad, Kostolac, Obrenovac și Banja Basta, ceea
ce a dus la întreruperea a 70% din sistemele energetice iugoslave.
Bombardierele B -52 sunt considerate ideale pentru lansarea acestui
tip de muniție, datorită vitezei lor relativ reduse. De asemenea,
acestea pot fi lansate și de pe avioane F -16 și F -117 A.
Bombele au o greutate de 250 kg și sunt dirijate prin laser. Ele
au focos de proximitate electronic și explodează în aer, la altitudine
mică, calculată precis, răspândind peste centralele electrice un nor de
fibre de grafit, care, fiind de dimensiuni foarte mici și încărcate cu
sarcină electrică, pătrund ușor în transfor matoarele și rele ele
centralelor producând scurt circuitarea instalațiilor. Astfel, bomba nu
distruge centralele electrice, ci le scoate din funcțiune pe perioade de
timp limitate, până la curățirea completă a transformatoarelor și
releelor de distribuție .

170 Comunicatele relevau că, în cadrul acțiunilor de luptă din
zilele de 04 și 05 mai, apărarea antiaeriană iugoslavă a ripostat cu
artileria, rachetele și aviația. Pe timpul luptelor, un avion aliat de
tipul F -16 ar fi fost doborât, la frontiera cu Bosnia și Herțegovina, un
avion iugoslav de tipul MiG -29, iar altul a fost distrus la sol.
În acest timp, în Albania, un al doilea elicopter de atac
„Apache“ s -a prăbușit pe timpul unui zbor de antrenament.
Potrivit unor analiști militari bulgari, Macedonia era
amenințată de riscul destabilizării economice și intrării în colaps, cu
consecințe grave asupra condițiilor de hrănire și cazare, nu numai
pentru valurile de refugiați, ci și pentru populația țării. Tendința
creșterii nemulțu mirilor sociale în rândul popula ției autohtone putea
genera conflicte sociale și proteste antiguvernamentale, defavorabile
desfășurării acțiunilor NATO împotriva Iugoslaviei. Analiștii militari
bulgari au semnalat de asemenea existența riscului izbucnirii unui
conflict interetnic pe măsu ra creșterii nemulțumirilor , în care să fie
angrenate pe de o parte populația de origine etnică albaneză și
refugiații albanezi, iar pe de altă parte, populația macedoneană și de
origine etnică sârbă cărora li s -ar putea alătura și macedoneni
prosârbi.
Ei au subliniat și o seamă de alte riscu ri printre care și pe cele
gene rate de acțiunile AEK, de încercările organizației de a crea baze
de recrutare și de extindere a influenței în rândul refugiaților din
Kosovo sau a populației albaneze din Macedonia. Nici riscul
izbucnirii unor epidemii în taberele de refugiați, care putea să
afecteze inclusiv populația macedoneană, nu era de neglijat. La
acesta, se mai adăuga, potrivit respectivilor analiști , pericolul
atragerii țării în război, datorită prezenței trupelo r NATO pe teritoriul
Macedoniei, stimulat de existenta unei puternice stări de spirit anti –
NATO în rândul unei părți a popula ției, stare care ar fi putut să fie
amplificată de posibilele accidente cauzate de marja de eroare a
acțiunilor aeriene.
Și, ca to ate acestea să fie și mai cu moț, pentru că, așa cum
spune o vorbă, „un rău nu vine niciodată singur“, guvernul de la
Zagreb a respins, la 04 mai 1999, o solicitare urgentă formulată de
Belgrad privind furnizarea de energie electrică.
Aceste concluzii ale analiștilor bulgari nu erau întâmplătoare.
Bulgaria și Macedonia au unele probleme de rezolvat, iar filosofia

171 agresivă a albanezilor din zonă împiedică dialogul și creează mari
probleme. Dar nu numai cea a albanezilor. Macedonia însăși este, pe
de o parte, contestată, atât de greci, cât și de bulgari, iar pe de alta,
abia a reușit să -și creeze cât de cât o identitate. O identitate foarte
fragilă, întrucât are suficiente probleme interne cu Tetovo și cu
strategia secesionistă a populației de etnie albaneză. De aceea, într –
un fel, prezența americană în această țară descurajează aceste
tendințe și menține sub control aceste conflicte potențiale. Dar pentru
cât timp? Și, mai ales, de ce?

172

ZIUA A 44 -A
Au fost trei zile de relativă acalmie. Dar nu și -a făcut nimeni
iluzii. Războiul nu se putea încheia așa, cu o… relativă acalmie. Și,
parcă pentru a dovedi că dreptul forței a fost și este totdeauna la el
acasă pe această planetă, mai ales în spațiul Balcanilor, în noaptea de
06/07 mai, bombarda mentele s -au int ensificat.
Pe 06 mai 1999, între orele 11.00 și 11.30, aviația NATO a
bombardat Fabrica Radioton din orașul Lipljan (sud -vest de Pristina),
o școală din localitatea Sculanevo, aerodromul Ponikve, de lângă
Uzice, un obiectiv de pe Muntele Zlatibor și împre jurimile localității
Sremska -Mitrovica. La ora 14.30, vreo trei rachete de croazieră au
ajuns în cartierul Detelinara din Novi Sad, iar la ora 23.00 au fost
lovite o stație de radiolocație în Srbica, o coloană de 20 de tancuri în
zona localității Leskovac și o altă coloană militară în zona
Belgradului, precum și localitățile Bor, Cakac, Niș, Pancevo și un
obiectiv de pe Muntele Igman.
La ora 23,25, au fost bombardate facilități portuare din
peninsula Lustica, mai exact, zona portului Kotor, din Muntenegru.
Bombardamentele s -au continuat cu aceeași intensitate și pe
07 mai. La zece minute după miezul nopții, 12 avioane ale NATO au
pătruns în spațiul aerian al R.F. Iugoslavia, dinspre Ungaria și
Croația, și au executat misiuni de luptă în raionul: Subotica, No vi
Sad, Ursac, Zrenjanin, Novo Milosevo. După 25 de minute, adică la
orele 00.35, a fost bombardat un pod de cale ferată din apropierea
localității Vatin, pe comunicația feroviară Belgrad -Timișoara, situat

173 la 1 km de PCTF Stamora -Moravița. Atacul a afectat și rețeaua de
distribuție a energiei electrice, întreaga zonă rămânând în întuneric.
La ora 01.20, cinci aeronave ale NATO au executat misiuni de
luptă în raionul Pristina, Pec, Orahovac, Urosevac, Surdulica.
În zilele de 06 și 07 mai, au mai fost lovite instalațiile
petroliere de la Pozega și Niș, satul de vacanță Grmija, de lângă
Pristina, unde se afla punctul de comandă al C. 52 A, două depozite
de carburanți și câteva clădiri rezidențiale în apropiere de Niș, un
obiectiv din zona Munților Goles, aeropo rturile de la Obrva și
Ponikve, sisteme de apărare antiaeriană, incluzând o instalație de
rachete antiaeriană SA-6 de pe Muntele Fruska, în apropiere de Novi
Sad (3 rachete au lovit o zonă rezidențială din oraș), rezervoare ale
companiei „Iugopetrol“, o st ație de transformare energie electrică și
instalații de încărcare – descărcare a petrolului din portul Prahovo, pe
malul drept al Dunării, un pod lângă Novi Pazar, în sud -vestul
Serbiei și un aerodrom lângă orașul Lazarevac.
Luptătorii iugoslavi au declara t că au ucis patru luptători ai
AEK și au capturat unul la granița cu Albania.
Conform unui bilanț al NATO din data de 06 mai 1999,
Alianța ar fi distrus, până la acea dată, peste 20 % din tancurile și
piesele de artilerie ale forțelor sârbe din Kosovo și mai mult de 50 %
din stocurile de muniție. Au fost lovite, după statisticile Alianței,
peste 300 de mijloace de luptă, 200 dintre acestea intrând în
categoria armamentului greu (tancuri, transportoare blindate și
tunuri).
Principalele rute de aprovizionare ale armatei iugoslave și
forțelor din Kosovo au fost întrerupte, rămânând în funcțiune doar
trei poduri importante, dintre care unul la Belgrad. Două căi ferate și
principalele căi rutiere spre Kosovo au fost închise, mai puțin două
rute de capacitate red usă, care erau și ele parțial avariate.
Dar, ca și cum menținerea inițiativei strategice și lovirea
necontenită a Iugoslaviei n -ar fi fost suficiente, Pentagonul a anunțat,
la 06 mai, dislocarea a 176 avioane în Balcani, printre care și avioane
de vânătoar e-bombar dament antitanc A -10 și 80 de avioane de
realimentare în aer. Desigur, tot pentru întărirea dispozitivului aliat.
Și tot în acest scop, a trimis și Turcia urgent alte 12 avioane de
luptă de tip F -16 la baza aeriană militară Ghedi, pentru a particip a la
atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei. La această bază

174 aeriană, mai erau dislocate șase avioane turcești F -16, care nu
participaseră însă, până la acea dată, la bombardamentele asupra R.F.
Iugoslavia.

După o lungă perioadă de discuții, dez bateri etc., adică de
trageri de timp, Parlamentul de la Sofia a ratificat „Acordul dintre
Republica Bulgaria și NATO privind survolarea spațiului aerian al
Republicii Bulgaria de către mijloacele aeriene ale NATO, în cadrul
operațiunii „Forța Aliată“. El a intrat în vigoare la data de 05 mai
1999, odată cu publicarea lui în Buletinul Oficial, și conținea o serie
de anexe care prevedeau modalitățile de aplicare, inclusiv condițiile
de folosire de către NATO a mijloacelor radio pe teritoriul bulgar. Ca
deobi cei, b ulgarii nu s -au grăbit să pună la dispoziția Alianței în mod
necon diționat întregul spațiu aerian. Nimeni nu face așa ceva , decât
ăn cazul unor aranjamente foarte clare și foarte bine definite . Pentru
că viața nu încetează în acea țară de dragul zbu rdării nestingherite a
unor avioane cu bombe la bord care lovesc fără încetare și fără
cruțare o țară vecină.
În conformitate cu acest acord, Bulgaria a aprobat, în
condițiile pe care le -a stabilit, survolarea spațiului aerian bulgar de
către mijloacele a eriene ale NATO, inclusiv componentele pe care
acestea le transportă: personal, încărcătură explozivă, tehnică și
mijloace necesare Alianței pentru operațiunile sale. În scrisorile
secretarului general al NATO, Javier Solana, adresate președintelui
Peter S toianov, la 20 aprilie 1999, și premierul I. Kostov, la 22
aprilie 1999, se preciza că securitatea țărilor NATO este indisolubil
legată de securitatea tuturor statelor partenere din Europa și deci și
de securitatea Bulgariei. Se ar ăta de asemenea că NATO v a reac ționa
la orice provocare față de securitatea Bulgariei care ar fi cauzată de
punerea la dispoziția Alianței a spațiului său aerian. Tot aici se
spunea că o amenințare din partea Iugoslaviei în ceea ce privește
integritatea teritorială, independența ș i securitatea Bulgariei este
inadmisibilă. Ca și cum aceasta ar fi fost problema numărul unu a
spațiului balcanic. Comandantul forțelor aliate din Europa, generalul
Wesley Clark, a spus că avioanele NATO vor putea beneficia de
decizia parlamentului bulgar de acordare a dreptului de survol al
spațiului aerian bulgar după data de 15 mai 1999.

175 La sfârșitul săptămânii, șeful FAM bulgare, generalul de
aviație S. Popov, a purtat convorbiri cu responsabili ai NATO și s -a
stabilit modul concret de utilizare a spaț iului aerian național al
Bulgariei. Conducerea FA bulgare a prezentat Alianței informări
asupra posibilităților apărării antiaeriene și caracteristicilor
aeroporturilor militare din orașele Dobroslavti, Ravnet, Graf
Ignatievo și Gabrovnita.

Bombardamentel e s-au continuat. Dar s -au continuat și
negocierile pentru a se găsi o soluție politică. În cadrul reuniunii
miniștrilor de externe ai G -8, desfășurată la Bonn pe data de 06 mai
1999, au fost stabilite principiile pentru încheierea unui acord în
vederea re zolvării crizei din Kosovo. Acestea erau:
„- încetarea imediată și verificabilă a violenței și represiunii
în Kosovo;
– retragerea din Kosovo a forțelor militare, de poliție și
paramilitare;
– dislocarea în Kosovo de forțe internați onale eficiente civile
și de securita te, susținute și recunoscute de Națiunile Unite, capabile
să garanteze realizarea obiectivelor comune;
– stabilirea unei administrații interimare pentru Kosovo care
trebui a să fie decisă de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite
pentru a asigura condițiile unei vieți pașnice și normale pentru toți
locuitorii din Kosovo;
– înapoierea liberă și în securitate a tuturor refugiaților și
persoanelor strămutate și acces fără obstacol în Kosovo a
organizațiilor de ajutor umanitar;
– stabilirea u nui cadru de acord politic interimar prevăzând o
autonomie substanțială pentru Kosovo, ținându -se seama de
acordurile de la Rambouilllet și de principiile suveranității și
integrității teritoriale a R. F. Iugoslavia și ale altor țări din regiune
și demilit arizarea AEK;
– o largă abordare a dezvoltării economice și stabilizării
acestei regiuni în criză”.

Miniștrii de externe ai G -8 au împuternicit directori politici din
cadrul ministerelor respective pentru elaborarea unui plan amănunțit

176 de pace, iar reprez entanții acestora la ONU au primit misiunea de a
prezenta o rezoluție Consiliului de Securitate.
S-a stabilit, la această reuniune, că prezența militară inter –
națională în Kosovo va include forțe din Federația Rusă și, ca
element de bază, trupe NATO, după modelul SFOR din Bosnia și
Herțegovina (secretarul de stat american a subliniat că prezența SUA
va fi obligatorie în cadrul acestei forțe militare). S -a mai precizat că
R. F. Iugoslavia va trebui să retragă din Kosovo toate trupele de
securitate dislocate.
În concepția Occidentului, nu exista nici un motiv pentru a se
schimba strategia NATO în Iugoslavia. Rusia a respins însă ideea de
staționare a unor trupe NATO în Kosovo, fără acordul prealabil al
oficialităților de la Belgrad. Înțelegerea dintre secretar ul de stat
american, Madelaine Albright, și ministrul rus de externe, Igor
Ivanov, era următoarea: Rusia să fie de acord cu o forță militară în
Kosovo, iar SUA să renunțe la orice referire la NATO în conținutul
documentului ce va fi elaborat la această re uniune.
Autoritățile iugoslave nu făcuseră încă publică, la acea dată, o
poziție oficială față de hotărârile adoptate de G -8. În cursul
săptămânii 10 -16 mai 1999, o delegație rusă urma să sosească la
Belgrad pentru a prezenta acest acord autorităților iugo slave. Era de
așteptat ca proiectul de pace discutat la G -8 să întâmpine rezistență
din partea Belgradului, care nu accepta, la acea dată, prezența
trupelor NATO pe teritoriul iugoslav.

Este interesantă, pentru această etapă, și declarația, dată la 05
mai, a ministrului de externe muntenegrean, Branko Perovic, care
afirma următoarele:
– războiul în curs de derulare reprezintă pentru Kosovo
suprimarea puterii lui Miloșevici sau sfârșitul Iugoslaviei;
– după soluționarea crizei, actuala Iugoslavie nu poate f i
menținută cu Miloșevici la putere;
– guvernul de la Podgorița este tratat de Belgrad ca dușman al
intereselor naționale;
– Miloșevici încearcă să destabilizeze Republica Muntenegru,
deoarece aceasta este ultima oază a păcii și stabilității, o societate
multietnică și multiconfesională;

177 – Muntenegru și Serbia mai sunt legate doar de armată și de
moneda comună.
Pentru cei care cunosc istoria acestor țări este limpede că o
astfel de declarație slujește unor scopuri care nu sunt în primul rând
ale Republicii Muntenegru și ale slavilor de sud. Dar era război,
NATO bombarda Serbia și Muntenegru și oamenii încercau și ei tot
ce era posibil pentru a salva ce mai putea fi salvat.

Ibrahim Rugova, liderul albanezilor din Kosovo, în cadrul unei
conferințe de presă o rganizată la 06 mai 1999, la Roma, a spus și el,
la rândul lui, că forțele sârbe trebuie să se retragă din Kosovo și că
este nevoie de o forță internațională din care să facă parte trupe
NATO, dar și forțe din alte țări, acest lucru fiind esențial pentru
garantarea securității atât a albanezilor cât și a sârbilor din Kosovo.
El a precizat că, fiind în Kosovo, a purtat discuții cu
autoritățile iugoslave în vederea găsirii unei soluții politice și crearea
unui climat de încredere. A avut, de asemenea, o convo rbire
telefonică cu ministrul britanic de externe, Robin Cook. Cu acest
prilej, liderul albanez din Kosovo și -a exprimat speranța că -l va
revedea pe demnitarul britanic în provincie împreună cu o forță
internațională.
Speranța i s -a împlinit. Iar reprezen tantul AEK, Jakup
Krasniqi, a afirmat și el că albanezii acceptă „orice forță străină în
Kosovo, cu condiția să fie sub comanda NATO “. Și dorința acestuia
s-a împlinit. Istoria va arăta însă și cu ce preț. La urma urmei, prețul
nu est6e totdeauna atât de m are pentru toți. Pentru unii poate fi doar
un simplu cadou.

La data de 06 mai 1999, secretarul american al apărării,
William Cohen, a anunțat că a propus președintelui american
eliberarea celor doi prizonieri iugoslavi, care vor fi probabil
transferați în Suedia (statul prin care se reprezintă interesele SUA la
Belgrad). Surse militare americane au declarat că unul din cei doi
militari iugoslavi refuză să se întoarcă acasă. Normal și credibil. De
mai bine de două secole, sute de mii de alți cetățeni ai pl anetei doresc
să ajungă și să rămână în miraculoasa Americă, pământ al tuturor
făgăduințelor. Normal și, mai ales, credibil.

178 Ministrul rus al apărării, mareșalul Igor Sergheev, pe timpul
convorbirilor purtate la Stavanger în zilele de 04 și 05 mai cu
omologul său norvegian, a menționat că, în cazul în care se va
accepta participarea Federației Ruse la forța de pace din Kosovo, o
divizie de forțe ruse este gata să ia parte la operațiuni. Pregătirea
forței respective a fost efectuată cu ajutorul unor instru ctori din patru
țări membre ale NATO. Cum bine se știe, după încheierea
ostilităților, rușii au avut grijă să ajungă primii la Pristina.

După o intensificare a propagandei chineze împotriva „politicii
hegemoniste a SUA“ și a rolului NATO în criza din K osovo, Biroul
Politic al Partidului Comunist Chinez a cerut specialiștilor să
analizeze care ar fi riscurile menținerii unei poziții deschise de
susținere a regimului lui Slobodan Miloșevici . În acest sens, au fost
consultate două organisme -cheie subordona te Consiliului de Stat:
Grupul de Consultare pe Probleme de Afaceri Externe și Centrul
Chinez de Studii Internaționale.
Studiile întreprinse de cele două instituții au reliefat ideea
distanțării Beijingului față de regimul de la Belgrad.
Chiar dacă autor itățile chineze intenționau să se opună în
continuare acțiunii NATO împotriva Iugoslaviei, cele două instituții
au recomandat ca problema kosovară să fie abordată cu mai multă
prudență , pentru evitarea efectelor generate de eventuala încheiere a
conflictul ui.
Aceste instituții (pe care chinezii le consultă și le ascultă, nu
ca românii, care nici nu le bagă în seamă pe ale lor) au propus ca
Beijingul să participe în mod egal la acordarea de ajutor umanitar
sârbilor și etnicilor din Kosovo, reamintind pe ace astă cale preceptele
lui Deng Xiaoping, potrivit cărora „în raporturile internaționale,
China trebuie să aibă un nivel de implicare redus, care să nu -i
afecteze interesele vitale și securitatea națională“ .

Faptul că Ibrahim Rugova se afla în Italia a fos t interpretat de
premierul italian ca un semn dat de iugoslavi pentru negocierea păcii.
Ceea ce era foarte adevărat. Belgradul nu putea să nu profite de
conjunctura favorabilă care se crease, pentru a ieși din această
teribilă acțiune împotriva sa. În ace lași timp, ministrul de externe
italian L. Dini a remarcat, în mod realist, că înțelegerile la care au

179 ajuns țările din G -8 reprezentau un mare pas înainte, deoarece se
demonstra că nu doar țările din NATO sunt unite în stabilirea unor
condiții la care să r ăspundă președintele Miloșevici , ci acționează în
acest sens și o comunitate mai lărgită, care respectă Alianța, fixând
niște principii realiste, acceptabile. Și el a remarcat că Belgradul nu
poate ignora conjunctura existentă, că trebuie să accepte condiț iile
stabilite, în vederea încetării bombardamentelor. Este nevoit să o
facă!

Peter Balas, secretarul de stat adjunct al Ministerului
Economiei din Ungaria, citând un studiu al Organizației pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), a anunțat că, în
momentul acela, pagubele Ungariei cauzate de criza din Iugoslavia
se cifrau la 10 miliarde de forinți (45 milioane de dolari), iar în cazul
prelungirii crizei, Italia, Grecia și Ungaria puteau suferi pagube și
mai mari.

În Slovenia creștea tensiunea dint re etnicii sârbi (aproximativ
50.000 de persoane) și cei albanezi (10.000). De asemenea, se
amplifica temerea că refugiații din Kosovo vor contribui la
acutizarea raporturilor dintre cele două comunități .

La 05 mai 1999, Zivko Radisic, președintele președ inției
tripartite a Bosniei și Herțegovina, a adresat o scrisoare Consiliului
de Securitate al ONU în care a sesizat că NATO a folosit teritoriul,
infrastructura și spațiul aerian al țării sale pentru desfășurarea
agresiunii împotriva Iugoslaviei. Instituț iile constituționale bosniace,
nici nu au fost consultate în legătură cu această problemă, nici nu au
aprobat aceste acțiuni, iar acest mod de comportare din partea NATO
reprezintă o violare a Constituției bosniace și limitează competențele
instituțiilor constituționale .
Ca și cum NATO s -ar fi sinchisit de așa ceva. Dar, oricum,
bosniacii au spus ce credeau ei că este bine să spună.

Grecii, care s -au opus tot timpul bombardării Iugoslaviei (sau,
în orice caz, nu au participat la aceasta) au încercat și e i să aducă în
atenție unele modalități de rezolvare a situației. Ei au sugerat
președintelui Miloșevici să fie de acord cu prezența unei forte „de

180 poliție, cu armament ușor“, sub egida ONU, din care să facă parte și
state membre NATO care nu participă efec tiv la operațiunile
împotriva Iugoslaviei. S -a avansat ideea ca partea sârbă să accepte ca
statele aliate ce ar face parte din Forța de Menținere a Păcii să fie
Grecia, Portugalia, Cehia, Polonia și Ungaria.
De altfel și SUA au mai redus câte ceva din con dițiile -limită
pentru încetarea operațiunilor, fiind gata să întrerupă bombar –
damentele în cazul în care s -ar fi început retragerea forțelor militare
și paramilitare sârbești din Kosovo.
Cu alte cuvinte, la 06 mai, inflexibilitățile se mai atenuaseră,
Rugova se afla în Italia (desigur, cu aprobarea tacită a conducerii de
la Belgrad) pentru a da un semn, Statele Unite își schimbaseră tonul
amenințărilor, iar Uniunea Europeană începuse să -și vadă mai bine
interesul său european și balcanic .

181

ZIUA DE 9 MAI 1999, LA 54 DE ANI
DE LA ÎNCHEIEREA CELUI MAI MARE RĂ ZBOI
AL LUMII…
În cea de a 47 -a zi a acțiunilor aeriene ale NATO asupra
Iugoslaviei, condițiile meteo n -au fost prea favorabile. Iar situația
creată prin lovirea Ambasadei Chinei de la Belgrad a făcut și mai
penibilă această acțiune a celei mai puternice alianțe din lume
împotriva celei mai pedepsite țări de pe această planetă. Dar toate
acestea nu au avut, în ochii Alianței, nici un fel de importanță.
Puterea orbește . De aceea, aviația NATO și -a conti nuat nestingherită
atacurile aeriene împotriva Iugoslaviei, executând, în ultimele 24 de
ore, peste 500 de misiuni de zbor.
Ziua de 09 mai trebuia să fie și în Iugoslavia o sărbătoare. Se
împlineau 54 de ani de la încheierea celui de -Al Doilea Război
Mondial, iar Belgradul fusese unul din orașele eroice ale Europei.
Aici, belgrădenii, cu ținte pe piept, adunați în centrul orașului, sfidau
cea de a 47 -a zi a bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei.
Și, în timp ce în centrul orașului se cânta, bombele căd eau peste
munca acestor oameni harnici și mândri.
Între orele 06.00 și 09.00, au fost lansate aproximativ 20 de
bombe cu fragmentație de tipul „ABL -755“ și bombe de 500 kg
asupra unor obiective din provincia Kosovo și din centrul Serbiei,
inclusiv asupra unor poziții ale artileriei antiaeriene, concentrări d e
trupe, poduri rutiere și fero viare, relee de televiziune și radio, asupra
unui depozit de combustibil, unor aeropor turi și unor instalații de
radiolocație. Cele mai puternice atacuri au fost asupra lo calității
Djakovica. În același timp cu loviturile NATO, au acționat și membri

182 ai AEK, care au preluat controlul asupra une i cazărmi din apropierea
locali tății.
La ora 10.00, câteva avioane britanice de tip „Harrier GR -7“
au lovit poziții ale FA iugoslave din munții Goles, la sud -vest de
Pristina, și împrejurimile localității Lipljan, iar la ora 15.00, la
Pristina, s -au produs șase explozii puternice. Una dintre ele a distrus
o centrală telefonică.
Și tot în această zi, aviația NATO, dezlănțuită și neoprit ă de
nimeni, a mai atacat clădirea poștei din localitatea Uzice, uzina de
țevi „Krusik“ din Valjevo (era pentru a opta oară), emițătoarele TV
de pe muntele Rudnik, din Serbia Centrală, și de la Mladenovac, un
transformator de energie electrică de la Kovaci ca, precum și unele
obiective situate în localitățile Gnijlane, Decani (lângă Pec).
S-a continuat, bineînțeles, și războiul psihologic, de altfel,
mult mai puternic decât cel al bombelor. În diverse zone ale
Belgradul ui, avioane NATO au lansat mani feste ca re îndemnau
populația să se ridice împotriva conducerii iugoslave.

Pe data de 10 mai, la ora 01.30, au fost bombardate localitățile
Uzice, Kraljevo și Valjevo, iar la ora 03.40, aviația NATO a atacat
obiective economice din nord -vestul orașului Niș și ae rodromul din
zonă. Cinci explozii puternice au zguduit împrejurimile și au ridicat
sfere de foc și nori de fum. Dar sârbii se obișnuiseră cu ele.

Atacul asupra Ambasadei chineze a fost executat cu rachete
lansate de pe bombardiere B -2, care au decolat di n SUA, statul
Missouri. Una din rachete a pătruns vertical, străpungând clădirea
până la subsol, unde se aflau membrii ambasadei, o alta a lovit în
plan orizontal, la etajul 4, iar cea de -a treia a lovit o clădire anexă a
ambasadei. După declarațiile ulterioare ale ambasadorului chinez,
asupra ambasadei au fost lansate cinci rachete din care una n -a
explodat. La 09 mai 1999, o comisie specială chineză, destinată
evaluării circumstanțelor în care a avut loc atacul NATO asupra
ambasadei, a sosit la Belgrad, i ar la 10 mai, China a anunțat
suspendarea colaborării militare cu Washingtonul, precum și dialogul
privind drepturile omului angajat cu SUA. Secretarul american al
apărării, William Cohen, și directorul CIA, George Tenet, au declarat
că atacul asupra sediu lui Ambasadei Chinei de la Belgrad nu a fost

183 cauzat de o eroare tehnică sau de pilotaj, ci s -a datorat unor
informații eronate furnizate de serviciile de informații. Potrivit
acestor date, s -a crezut că clădirea respectivă nu ar fi aparținut
ambasadei Chi nei, ci ar fi adăpostit instalații militare aparținând
Departamentului Înzestrării al forțelor armate sârbe.
Secretarul general al NATO din vremea aceea, Javier Solana, a
exclus, inițial , posibilitatea destituirii unor responsabili ai Alianței
Nord -Atlanti ce, după bombardamentul asupra ambasadei Chinei din
Belgrad și a precizat că o decizie în acest sens ar putea fi luată numai
după definitivarea anchetei. El a mai adăugat că, dacă va trebui să fie
alocată o compensație Chinei pen tru bombardamentul de la
ambasada din Iugoslavia, aceasta va fi susținută de toate cele 19 țări
ale NATO.
Chinezii au protestat masiv pe tot parcursul întregii zile de 09
mai, dar și în zilele următoare, în fața Ambasadei SUA din Beijing și
în alte localități ale Chinei. În dimineaț a zile i, Consulatul american
din loca litatea Chengdu a fost incendiat de către demonstranții
chinezi, care au pătruns în incinta acestuia. Ambasadorul american în
R.P. Chineză a adresat o cerere auto rităților locale, solicitând
efective sporite pentru prot ecția ambasadei de la Beijing,
considerând că măsurile de protecție a acesteia sunt insuficiente.
Acesta a declarat că membrii misiunii diplomatice la Beijing, „sunt
ostatici în clădirea ambasadei asediate“.
Departamentul de Stat american a anunțat că, în perioada 10 –
11 mai, 1999, Ambasada SUA de la Beijing și celelalte birouri diplo –
matice americane din China, cu excepția celui din Hong Kong, vor fi
închise din rațiuni de securitate. Starea celor cinci chinezi, internați
la Clinica de Urgență din Belgrad, s-a stabilizat, inclusiv cea a
atașatului apărării, Ren Baokai. Vicepreședintele chinez, Hu Jintao, a
decla rat că guvernul susține manifes tațiile legale desfășurate
împotriva bombardării Ambasadei Chinei de la Belgrad.
Analiști politico -militari occidenta li apreciau că autoritățile
permiteau desfășurarea manifestațiilor de o asemenea amploare (cca.
200.000 de chinezi au ieșit în stradă) pentru a diminua tensiunile
interne, în ajunul împlinirii a 10 ani de la masacrul din Piața
Tienanmen. În astfel de situa ții, se fac tot felul de legături între
evenimente, condiționări, guvernări, doctrine politice etc. etc.

184 Adevărul era însă cu totul altul, iar acești analiști îl cunoșteau
foarte bine. China este o mare putere rațională, care are înapoia ei
mii de ani de istorie și de civilizație, de valori pe care chinezii știu să
le cunoască și să le respecte.

Bombardarea Iugoslaviei se continua însă fără nici un fel de
întrerupere sau de regret. Aproape toate țările din jur (conducerile
acestora), cu câteva excepții, î ntre care și Grecia, care e ra și la acea
dată țară membră a NATO, deveniseră ostile sârbilor, Dumnezeu știe
de ce. În aceste condiții, forțele militare și de poliție sârbe din zona
frontierei cu România au interzis activitățile de pescuit pe Dunăre,
pescar ii fiind obligați să -și retragă ambarcațiunile pe mal, au dislocat
navele mili tare din aval de Sistemul Hidro energetic și de Navigație
„Porțile de Fier I“, în amonte de acesta, au interzis circulația
autoturismelor proprietate personală pe timpul nopții, a u dublat
efectivele patrulelor grănicerești care executau serviciul de pază pe
timpul nopții etc .
Manevrele pentru întărirea dispozitivului NATO se continuau.
Astfel, la 07 mai, trei convoaie militare ale NATO au intrat în F.R.I.
Macedonia, venind dinspre portul elen Salonic , astfel : un convoi
britanic, compus din 83 de vehicule de luptă, 30 de tancuri și 166
militari din trupele speciale, având ca punct de destinație poligonul
de la Krivolak (75 Km sud -est de Skopje), un convoi italian, compus
din 11 vehic ule de luptă și 23 de militari, cu destinația Katlanovo,
localitate situată la 30 km sud -est de Skopje și un convoi german,
format din 20 autospeciale de geniu și 48 de militari, cu destinația
Strumica, la 30 km de granița cu Bulgaria.

F.R.I. Macedonia a anulat, în mod unilateral, vizele de intrare
în țară pentru cetățenii din Grecia, iar președintele Bulgariei, Petăr
Stoianov, a semnat un decret pentru eliberarea din funcții a
următorilor generali și ofițeri: general maior Gheorghi
Karakaceanov, comandant ul Trupelor de apărare antiaeriană din
cadrul Statului Major al Forțelor Aeriene Militare, general maior
Liubomir Dinev, șeful Departamentului NBC și Ecologie din cadrul
Statului Major General (SMG), general maior Kiril Vasilev,
inspectorul general al Forț elor Aeriene Militare, colonel Alexandar

185 Kovacev, șeful Direcției Sisteme de Comunicații și Informații din
cadrul SMG.
Nu au fost comunicate oficial mot ivele eliberării din funcții a
acestora, dar se presupunea că, la baza acestei decizii, ar fi stat
acuzația de incompetență în gestionarea structurilor din subordine în
situații complexe de criză, cum este a fost cea din R. F. Iugoslavia.
Grecia se pregătea încă de pe atunci pentru a participa la o
eventuală forță de menținere a păcii în Kosovo cu Batalionu l 501
Forțe Speciale, având un efectiv de 1.000 de militari, dotat cu
armament ușor. Batalionul era în măsură să îndeplinească misiuni de
pace, sub egida ONU, după încetarea raidurilor aeriene.

Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, a declarat, la 09
mai 1999, că , în cursul săptămânii care urma , era „posibi lă găsirea
unei soluții diploma tice pentru conflictul din Iugoslavia, însă NATO
va continua să mențină presiunea militară asupra obiectivelor sârbe”.
Încă un pas fusese făcut pentru a se ieși din ace astă situație
atât de gravă și atât de rușinoasă. Dar el nu se datorează lui Jam ie
Sea sau Alianței, nici Americii și nici Națiunilor Unite, ci unei
Europe care începea să se trezească la realitate, care începea să uite
sloganurile de la Westfalia. Sau să și le reamintească și mai mult.
Și emisarul special al președintelui Rusiei pentru Iugoslavia,
Viktor Cernomârdin, aflat, la acea dată, în vizită la Bonn, a declarat,
la rândul său, că „găsirea unei soluții urgente pentru rezolvarea crizei
iugoslave est e vitală pentru evitarea incidentelor de genul celui
petrecut în noaptea de 08/09 mai 1999, când NATO a bombardat
Ambasada Chinei și că următoarea vizită la Belgrad va avea loc
atunci când vor exista propuneri concrete”.
În urma întâlnirii cu Viktor Cerno mârdin, liderul moderat al
albanezilor din Kosovo, Ibrahim Rugova, s -a pronunțat pentru
acordarea unui statut de autonomie provinciei Kosovo în cadrul
Iugoslaviei, dezarmarea membrilor AEK, instalarea unei forțe de
menținere a păcii, întoarcerea refugiațilo r în condiții de securitate.
Ceea ce, de altfel, s -a și întâmplat după încetarea bombar –
damentelor și retragerea forțelor militare și administrative iugoslave
din Kosovo.
Interesantă este și scurta declarație a liderului Mișcării Sârbe
de Reînnoire, Vuk Dr askovic. El a spus, într -un spirit care n -ar fi

186 trebuit să nu rămână, în concepția lui, fără ecou, următoarele: „Care
ne-a fost obiectivul? Să apărăm Kosovo. L -am apărat. Am avut ca
obiectiv să înfrângem AEK. Am înfrânt -o. Am avut ca obiectiv ca
NATO să nu poată comanda treburile mondiale, ci aceasta să revină
ONU. Și acest lucru l -am realizat. Ce mai așteptăm? Pacea, și asta
trebuie să se producă imediat printr -o rezoluție a Consiliului de
Securitate al ONU. Este dreptul nostru de a insista ca în Kosovo să
nu vină reprezentanții unor țări, însă decizia finală va fi luată de
Consiliul de Securitate al ONU. Rusia este reprezentantul intereselor
noastre în fața lumii”.

Toată lumea simțea că se apropie deznodământul. La 09 mai,
ministrul grec al apărării, A. Tsohatzopoulos, a exprimat
disponibilitatea țării sale de a participa la o eventuală forță de pace
pentru Kosovo, în situația semnării acordului de pace cu Belgradul,
menționând că R. F. Iugoslavia și Rusia au solicitat Greciei acest
lucru. În acest timp, l a Salonic, 500 de demonstranți comuniști au
forțat intrarea în baza NATO Skoda și au pricinuit pagube zidului de
protecție, în semn de protest față de raidurile asupra Iugoslaviei.
La Skopje, în Macedonia, 4.000 de oameni au protestat și ei
împotriva acest or bombardamente, manifestându -și ostilitatea față de
americani și simpatia față de Iugoslavia. Pentru că și macedonenii,
oricât de necăjiți ar fi fost în condițiile create în zonă, nu uită că sunt
urmași ai lui Alexandru Macedon.

Ministrul apărării din U ngaria, Janos Szabo, a declarat că țara
sa nu va trimite trupe combatante în Iugoslavia nici după semnarea
unui acord de pace, precizând că forțele armate ungare sunt pregătite
să trimită numai unități tehnice și medicale. Și ungurii știu să -și joace
bine cartea pe care au tras -o, întâmplător sau nu, din pachetul cu cărți
de tot felul.

Foarte interesantă este și poziția Italie i. Deși am fi tentați s -o
consi derăm și pe ea responsabilă pentru aceste atacuri (doar de pe
teritoriul ei decolau majoritatea avio anelor NATO!), totuși nu putem
să nu remarcăm, între atâtea alte demersuri, și faptul că 190 de
parlamentari italieni au solicitat, printr -un document remis pre mie-
rului Massimo D’Alema, inițierea unor dezbateri în Parlament în

187 vederea redefinirii poziție i Italiei în cadrul NATO, cerând totodată
încheierea imediată a unui acord de încetare a focului și respingerea
unei eventuale intervenții terestre a NATO în Kosovo.
O astfel de poziție merită toată admirația . Problemele lumii nu
se rezolvă doar cu bombe, prin instituirea dreptului celui mai tare. Iar
dacă așa stau lucrurile, atunci în mod sigur lumea este condamnată la
o tragică pieire.

Trebuie menționat și un alt fapt. Începând cu 10 mai 1999,
Curtea Internațională de Justiție de la Haga urma să înceapă
examinarea cererii Iugoslaviei privind oprirea bombar damentelor
NATO și condamnarea a 10 țări membre ale NATO implicate în
operați a „Allied Force“. Decizia Tribunalului ar fi trebuit să vizeze
doar cererea cu privire la opr irea bombarda mentelor. Va avea o are
acest Tribunal puterea de a fi obiectiv? Sau va proceda, așa cum s -a
procedat de atâtea ori în Justiție, la justificarea… dreptului forței!?

Pe acest fond anti -iugoslav inexplicabil și, într -un fel penibil,
în care toată, dar absolut toată vina, se ar uncă asupra unui singur om,
președintele sud -african, Nelson Mandela, a declarat că liderul
iugoslav, Slobodan Miloșevici , nu va fi împiedicat să se instaleze în
Africa de Sud, dacă el va hotărî să -și părăsească țara. Și asta o
spunea Nelson Mandela, una d in personalitățile pentru susținerea
căruia s -a bătut întreaga planetă! De ce o fi făcut liderul sud -african o
astfel de ofertă? Ce interes o fi avut el în Iugoslavia? Răspunsul nu
este atât de complicat, pe cât s -ar crede. Nelson Mandela a înțeles că
Iugoslavia este victima unei bătălii în care ea nu contează. Nici ca
țară, nici ca tragedie um ană. Ea este doar un teatru de operații…
Președintele Slobodan Miloșevici și-ar fi transferat averea în
statul african, unde intenționa să ceară azil politic. Mandela a
adăugat că, în situația în care se dovedește că banii au fost dobândiți
în mod ilegal, se va deschide o anchetă iar afacerea va fi dezbătută cu
viitorul guvern legitim al Iugoslaviei.
Toate acestea sunt, desigur, declarații . Și sunt așa cum sunt
mai toa te declarațiile. Diplomatice. Se pare că Miloșevici n-a cerut
azil politic nicăieri și a continuat să -și exercite mandatul și, după
bombar damente, să treacă imediat la reconstrucția țării.

188

ZIUA A 48 -A
Bombardamentele s -au continuat zi și noapte, făr ă
menajamente și fără să se țină seama de forța dreptului. Pentru că
dreptul forței intrase în acțiune și, cel puțin pentru moment, nimeni
nu i se putea opune. Așa a fost mereu. Pentru Europa și pentru
întreaga lume, nu era nici o noutate. În cea de a 48 -a zi, NATO n -a
avut altă soluție decâ t… să -și intensifice bombarda mentele pentru a
„pedepsi“ răul, pentru a scoate de pe scena istoriei un popor care se
încăpățâna să nu facă jocul celor care fac de veacuri jocurile în
Europa și în lume. Există zeci și ze ci de alte locuri unde minoritățile
cer independență și separare de statele în drept, unde popoare fără
țară luptă pentru a avea o țară, dar mai marii lumii nu au văzut
decât… Kosovo. În fond, fiecare vede ceea ce dorește să vadă…
NATO spune că, și în ce a de a 48 -a zi, „Allied Forc e“ a vizat
cu precă dere cam aceleași obiective militare din Kosovo, elemente
de infrastructură ale sistemului de comunicații, precum și obiective
economice. Adică tot ce era mai important în Iugoslavia.

Comunicatele sunt, în co ntinuare, seci și, prin groaznica lor
repetare, aproape că nu mai prezintă nici un interes. Lumea a aflat
din nou că, pe data de 10 mai, între orele 13.00 și 13.30, au fost
bombardate relee de comunicații din Munții Jadovnik și Zlatibor, o
grupare de blind ate dislocate la o fermă din zona localității Sjenica și
Pavlica la 2 km vest Raska, precum și aerodromul Ponikve. Ei, și?
Nu era pentru prima oară când aceste obiective suportau

189 bombardamente! Unele dintre ele vor fi bombardate a proape în
fiecare zi. O ma i fi rămas oare ceva din ele? Sau sârbii le -or fi ascuns
bine și, în locul lor, vor fi pus tot felul de machete. Mascarea
strategică, așa cum se învață la școala de război…
Între orele 14.00 și 15.00, avioane ale Alianței au lovit poziții
sârbe din regiune a Zur, la 6 km de frontiera albaneză, iar apărarea
antiaeriană iugoslavă a ripostat. De la ora 15.00 și până la ora 15.30,
au fost bombardate localitățile Cvetke (10 km nord -vest de
Kraljevo), Samaila (12 km nord -vest de Kraljevo), zona industrială a
local ității Cacak (un pod, Uzina de Reparații Tehnice, fabrica „Cer“
și întreprinderea „Hidrogradnja“), înregistrându -se cel puțin 3 morți
și 14 răniți, precum și obiective din Munții Stolovi (15 km sud -vest
de Kraljevo) și din zona orașelor Subotica și Novi Sa d. Între 15.30 și
15.45, a fost lovit podul din localitatea Krusevo, situat la 30 km sud
de localitatea Berane din Muntenegru, aeroportul Batajnica și
obiective din cartierul Rakovica (Belgrad) și Kragujevac, precum și
un releu TV la Strazevica. Între ore le 16.00 și 20.00, s -au efectuat
două raiduri asupra localităților Kosovo -Polje, lângă Pristina, și
Kraljevo, fiind lovite aerodromul „Ladjevic“ și obiective economice
din nord -estul orașului. În timpul acestor atacuri, mai multe persoane
au fost rănite. Î ntre orele 20.30 și 21.00, vreo șase bombe au explodat
în zona militară a aeroportului Slatina, la 20 km sud -vest de Pristina.
Avioanele NATO și rachetele de croazieră și -au îndreptat din
nou tirul, ca în fiecare zi, și spre numeroase centre de transmisiun i și
depozite de carburanți. N -a scăpat nici de data aceasta releul din
apropierea localității Kosovska -Mitrovica. Au mai fost lovite un pod
de cale ferată din apropierea orașului Maglic, din Muntenegru, și
unul rutier din zona localități Niș, un depozit d e carburanți din
Pristina, precum și, după spusele NATO, tancuri, vehicule blindate, o
stație de radiolocație și un punct de comandă din provincia Kosovo,
în zona localităților Rznik și Kalavaj.

Pe 11 mai, în cursul primei ore după miezul unei nopți de final
de primăvară , bombele s -au dirijat și autodirijat asupra cartierelor
Avala și Rakovica din Belgrad. Tot din Belgrad. A fost distrus sediul
poliției din Valjevo, oraș situat la 80 km sud -est de Belgrad,
concomitent cu lovirea unui depozit de carburanți al firmei
„Naftgazpromet” din Sombor, a unei gări din Pancevo, a fabricii de

190 muniție și materiale explozive „Prva Iskra” din Baric, a releului din
satul Crvena, lângă Subotica, și a altor obiective din localitățile
Subotica, Pozarevac, Smederevo și Zuce.
La ora 01.25, a fost lovit în plin un viaduct situat pe
comunicația rutieră Belgrad – Niș, în raionul localității Velika Plana,
iar între orele 02.43 și 02.50, au fost bombardate aerodromul, sediul
poștei și zona industrială care se află în nord -vestul oraș ului Niș.

La data de 10 mai 1999, Statul Major General al armatei R. F.
Iugoslavia a dat publicității un comunicat în care se arăta că, avându –
se în vedere că operațiunile din Kosovo împotriva AEK au fost
încheiate, s -a ordonat începerea retragerii parția le a unităților armatei
și poliției din Kosovo, începând cu 09 mai 1999, orele 23.00 (ora
României). Potrivit precizărilor ambasadorului Iugoslaviei la ONU,
Vladislav Iovanovic, numărul militarilor sârbi care se preconiza să
fie menținuți în Kosovo după re tragerea parțială a forțelor era de
aproximativ 20.000, plus 1.000 de polițiști.
În același sens, Belgradul a ridicat parțial interdicția de
navigație în porturile din Muntenegru.
Conducerea NATO a reacționat cu prudență la această
declarație. Urma ca info rmațiile să fie verificate, singurele date în
această privință venind din partea AEK, care a confirmat că, în
timpul nopții, 70 de vehicule militare au fost retrase din provincie.
NATO a apreciat că declarația Belgrad ului era neclară în ceea ce
privește nu mărul forțelor care urmau a fi retrase. Alianța a arătat că
Iugoslavia n -a precizat clar nivelul avut în vedere, respectiv, cel
existent înainte de suplimentarea forțelor în Kosovo (10.000 de
militari), sau cel la care s -a ajuns în momentul declanșării ata curilor
aeriene (40.000 de militari). Era, desigur, un mod de a amâna
lucrurile, motivul adevărat fiind acela că NATO nu dorea să lase loc
inițiativei iugoslave. Hotărârea trebuia să aparțină Alianței, iar
Iugoslavia să se supună fără crâcnire sau cel puți n aceasta să fie
impresia generală.
Oficialități de la Bruxelles au afirm at că retragerea parțială a
trupelor iugoslave din Kosovo ar putea reprezenta doar o înlocuire a
forțelor sârbe. Casa Albă a declarat că o retragere parțială nu este
suficientă pentru oprirea acțiunilor militare împotriva Iugoslaviei, iar
ministrul german al apărării, Rudolf Scharping, a declarat că

191 „absolut nimic nu confirmă retragerea trupelor iugoslave din
Kosovo, anunț ul oficialită ților de la Belgrad fiind doar o manevră
propagandi stică”.
Premierul albanez, P. Majko, a calificat dr ept „trucuri publi –
citare“ decla rațiile autorităților iugoslave privind o retragere parțială
a trupelor din Kosovo și a precizat că purificarea etnică în regiune se
continuă.
Așa se dorea, nu? Cine era în măsură să verifice declarațiile
Iugoslave? Dar pe cele ale Alianței? Cine putea să arbitreze în
acest conflict? Cui i -ar fi permis Alianța să facă așa ceva? Să fim
serioși!

Totuși, Yasushi Akashi, fostul emisar al ONU pentru
Iugoslavia, după o întrevede re cu Miloșevici , a declarat că
președintele iugoslav este gata să discute un plan pentru încheierea
conflictu lui din Kosovo, pe baza propune rilor formulate de G -8.
Deja, sub neinfluența armelor care nu mai aveau efectiv un cuvânt de
spus, începuseră negoc ierile. Dar purceaua era muribundă în coteț,
iar pisica deja moartă nu fusese încă aruncată complet în curtea
vecinului. Coada îi rămăsese în uliță. Conform spuselor diploma tului
japonez, președintele Miloșevici solicita ca viitoarea forță de pace
din Koso vo să fie sub egida ONU, înarmată doar cu armament ușor
pentru autoapărare și similară ca număr fostei Misiuni a OSCE de
Verificare din Kosovo (KVM), respectiv 2.000 de oameni.
Era, oare o cedare a lui Miloșevici ? Sau începea să fie un drum
de ieșire onor abilă a Alianței din această murdărie în care mersese
prea departe, descalificându -se efectiv în ochii lumii. Nu există om
de bună credință pe acest pământ care să nu știe, să nu -și dea seama
că bombardarea Iugoslaviei de către NATO a fost cea mai proastă
soluție care putea fi adoptată. Nu există absolut nici un motiv serios,
nici umanitar, nici moral și nici măcar militar care să justifice, în
spiritul dreptului, o astfel de acțiune. Iugoslavia nu amenința pe
nimeni. Dimpotrivă, AEK și politica de reașezar e a frontierelor, de
distrugere a statelor de drept reprezenta și reprezintă încă
amenințarea numărul unu la adresa păcii și securității în zona
balcanică și în Europa. Faptul că populația albaneză kosovară,
majoritară în provincie, dorea separarea de Serb ia și, în consecință,
de Iugoslavia nu este nici singular și nici nou. Multe alte minorități

192 din Europa și din lume doresc să se separe de statele din care fac
parte și chiar acționează împotriva acestor state, dar NATO n -a
bombardat pe niciunul dintre ele . Problemele acestea sunt extrem de
delicate și de complicate, dar la celebra reuniune de le Helsinki s -a
hotărât că, deocamdată, frontierele rămân așa cum sunt.
Dar jocurile post -conflict deja începuseră. La data de 09 mai
1999, președintele muntenegrean , Milo Djukanovic, și președintele
Partidului Democratic din Serbia, Zoran Djindjic, au semnat o
declarație comună prin care se cerea constituirea, după încetarea
campaniei aeriene a NATO, a unor instituții politice cu adevărat
democratice și, bineînțeles, pentru credibilitate, începerea imediată a
reconstrucției economic e accelerat e a Iugoslaviei. Potrivit acestei
declarații , conflictul se va încheia cu semnarea unui acord de pace,
dar dacă aceeași putere politică va rămâne la conducere, violențele
vor con tinua.
Violențele s-au continuat și se vor continua încă multă vreme,
indiferent cine va fi la putere în Iugoslavia, în Germania, în Franța
sau în Statele Unite, indiferent sub protectoratul cui se va afla
Kosovo sau altă parte a Iugoslaviei. Sentimentul d e frustrare, de
nedreptate, de umilire va persista pentru foarte multă vreme la
fiecare din populațiile care au alcătuit Iugoslavia , chiar și după
separarea provinciei Kosovo de Serbia .

La data respectivă, în problema raporturilor dintre Serbia și
Munte negru, Belgradul nu intenționa să adopte o poziție prea dură
față de condu cerea Muntenegrului, pentru a nu exacerba tendințele
separatiste ale acesteia. Obiectivul urmărit de Belgrad era de a nu
deteriora și mai mult raporturile dintre populația pro-sârbă și cea pro –
Djukanovic, aproximativ egale ca pondere, astfel încât să nu se
compromită șansele conviețuirii viitoare în cadrul republicii.
Conducerea federală a dat indicații autorităților locale să adopte o
atitudine flexibilă față de actele de încălcare a legilor, inclusiv în
ceea ce privește nesupunerile la încorporare și mobilizare. Aceasta
era, desigur, o concesie, iar scopul ei trebuia să fie în primul rând
contracararea acțiunii NATO de a sparge unitatea iugoslavă.

Nici în Voivodina situația nu era ș i nu putea fi stabilă, sigură,
liniștitoare . Pe măsură ce criza din Kosovo s -a amplificat, în

193 Voivodina s -au produs modificări în atitudinea populației maghiare
față de apartenența la Serbia, mai ales după ce Budapesta a dat
semnalul de susținere a unei „a utono mii substanțiale“ a provinciei și
chiar desprinderea acesteia de Serbia. Istvan Csurka, liderul extremei
drepte din Ungaria, a declarat că dacă provincia Kosovo va fi
separată de Serbia, la fel trebuie făcut și în cazul Voivodinei.
Semnalul dat de ext rema dreaptă din Ungaria, față de care
conducerea de la Budapesta s -ar putea să nu fi fost deloc străină,
trebuia să -i pună în gardă și pe ceilalți vecini ai Ungariei, și aceasta
deoarece Istvan Csurka a menționat că următorul pas îl reprezintă
punerea în practică a aceleiași politici separatiste față de
Transilvania, sudul Slovaciei și zona subcarpatică a Ucrainei.

La data de 10 mai 1999, la sfârșitul întâlnirii cu Papa Ioan
Paul al II -lea, liderul albanezilor din Kosovo, Ibrahim Rugova, a
adoptat o pozi ție contrară spiritului moderat pe care -l manifestase
până atunci. El a arătat că provincia Kosovo trebuie să fie
independentă ca și alte state din regiune, cum sunt Macedonia,
Croația , Slovenia și Bosnia și Herțegovina. A menționat , de
asemenea, că este n ecesa ră prezența unei forțe interna ționale pentru a
asigura securitatea în provincie. Desigur, în concepția lui Rugova,
independența nu se poate realiza peste noapte, ci, înaintea declarării
acesteia, este necesară o perioadă de tranziție de trei ani. Viit orul
provinciei va putea fi decis p rintr-un referendum, iar procla marea
independenței va trebui să aibă acordul comunității internaționale.
Liderii militari ai AEK solicitaseră oficialilor NATO să fie
susținuți prin livrarea de armament, în special antitan c, motivând că,
în condițiile în care o ofensivă terestră a Alianței pare puțin
probabilă, singura forță care luptă efectiv în teren împotriva lui
Slobodan Miloșevici este AEK. Ei au precizat că, în ultima perioadă,
ajutorul primit de AEK din partea NATO s-a diminuat nepermis de
mult. Și -au exprimat nemulțumirea că volumul mare de informații
oferite Alianței de către AEK privind dislocarea forțelor sârbe, și în
special a grupărilor de tancuri și artilerie, nu au fost folosite, aceste
grupări rămânând neati nse.

Unii oficiali ai NATO au declarat că bombardamentele asupra
Iugoslaviei vor continua cel puțin până în luna august. Strategia

194 imediată a Alianței era de a izola și distruge grupările armate sârbe
din Kosovo pentru a permite reve nirea cât mai rapidă a refugiaților
din Kosovo la casele lor.
Rusia n -a lăsat totuși Alianța să -și desfășoare atacurile în voie.
Și, mai ales, n -a lăsat Occidentul să -și pună întocmai în aplicare
strategia. Purtătorul de cuvânt al NATO, Jamie Shea, a anunțat că
Federația Rusă a cerut, conform prevederilor Tratatului privind
limitarea forțelor convenționale din Europa (CFE), să verifice
numărul efectivelor NATO dislocate în F.R.I. Macedonia. Oficialul
NATO a apreciat că cererea era îndreptățită , fiind o inspecție de
rutină, iar N ATO va coopera în această problemă. În F.R.I.
Macedonia nu se aflau mai mult de 13.000 de militari, majoritatea
angajați în misiuni de acordare a ajutoarelor umanitare celor peste
200.000 de refugiați albanezi din Kosovo. În acele momente,
planificatorii N ATO elaborau opțiunea privind constituirea unei forțe
de menținere a păcii pentru Kosovo, denumită KFOR, baza acesteia
constituind -o trupele dislocate în Macedonia. El a arătat că și alte
unități și mijloace de luptă se aflau, la acea dată, în drum spre
Macedonia, numărul efectivelor urmând să ajungă la 16.000 de
militari.

La Bruxelles, miniștrii de finanțe din UE se gândeau deja la
vremuri mai bune, adică la viitoarele mari afaceri ale Occidentului
privind provincia Kosovo. Ei au arătat că, pentru reconst rucția
regiunii Kosovo, vor fi necesare 2 -3 miliarde de dolari pentru o
perioadă de trei ani, la care se vor adăuga ajutoarele umanitare atât
pentru Kosovo cât și pentru țările vecine. Costurile pentru ajutoarele
umanitare erau evaluate în jurul a 340 de m ilioane de dolari, pentru
un război de patru luni și 780 de milioane de dolari, pentru un război
de nouă luni. Se considera că România, Bulgaria, Macedonia și
Croația vor avea nevoie de ajutoare în valoare de până la 1,5 miliarde
de dolari.
Tot acolo s -a spus că UE nu va începe negocieri cu România și
Bulgaria în vederea unei aderări rapide, pentru că toate țările
candidate tr ebuie mai întâi să adopte refor mele economice necesare
pentru a le asigura supraviețuirea în condițiile unei piețe deschise.
Însă, p este numai câteva luni, UE se va fi răzgândit și va fi adresat
tuturor țărilor Europei centrale și de Est invitația de a începe

195 negocierile pentru aderare. Nu este meritul acestor țări și nici o
„recompensă“ pentru modul cum s -au comportat în timpul atacul ui
NATO asupra Iugoslaviei, cum s -ar putea crede. Este pur și simplu o
opțiune corectă a Uniunii Europene, un act necesar, favorabil în
primul rând Europei, în lupta ei pentru a se menține la nivelul
marilor puteri economice ale lumii, pentru a câștiga băt ălia
economică mondială. Or, un astfel de obiectiv nu se poate realiza cu
o Europă divizată, în care sursele de materii prime să fie în afara
acesteia.
Dar, pe atunci, nu unitatea continentului era prioritară. Altele
erau problemele de primă urgență. Astf el, la 10 mai 1999, UE a
adoptat noi sancțiuni politice și economice împo triva Belgradului.
Președintelui Slobodan Miloșevici , familiei acestuia, precum și altor
300 de înalți funcționari sârbi li s -a interzis accesul pe teritoriul
țărilor membre ale UE. B unurile R. F. Iugoslavia aflate în străinătate,
ale persoanelor apropiate lui Miloșevici și ale întreprinderilor
controlate sau acționând în contul R. F. Iugoslavia sau Serbiei au fost
înghețate. S -a instituit interdicția acordării de credite pentru export și
pentru sectorul privat din Iugoslavia. S -au interzis catego ric și
investițiile europene (ale UE) în această țară. S -au interzis zborurile
între UE și Iugoslavia, exportul de bunuri, servicii, echipament și
tehnologii susceptibile de a repara daunele pr ovocate de loviturile
aeriene.
Cu alte cuvinte, la loviturile aeriene, Uniunea Europeană a
adăugat și loviturile economice.

În Statele Unite ale Americii, un senator din cadrul Comisiei
pentru Apărare a declarat că reducerile în bugetul pentru apărare au
constitu it cauza ineficienței servi ciilor de informații, făcute
răspunzătoare pentru atacarea ambasadei chineze de la Belgrad.
Informațiile trebuie revăzute foarte des pent ru a fi eficiente, iar un
servi ciu de informații care, în urmă cu doi ani, se doved ea foarte bun,
nu poate fi la fel de eficient în prezent, dacă nu i se alocă sumele
corespunzătoare. Nu se poate face apărare, ceea ce înseamnă și
informație , fără fonduri. Când vor înțelege oare și oficialii României
acest adevăr elementar?

196 Câtă dreptate avea! Chiar dacă, în cazul SUA, nu este vorba de
apărare, ci de susținerea, și prin forța armată, a intereselor acestei
țări.

Dar viața mergea înainte. NATO nu era chiar un monolit. Nu
toate țările membre erau de acord întru totul cu bombardarea
Iugoslav iei. Spre exemplu, însuși președintele Italiei, Oscar Luigi
Scalfaro, aflat în acele zile în vizită la Skopje, a declarat că „este
necesar ca bombardamentele să se op rească, deoarece suntem
îngrijo rați că raidurile par să se îndepărteze de obiectivele mili tare
și să se îndrepte către cele civile. În pofida respectului și solidari tății
față de aliați, NATO cons tituie un organism în care unii comandă iar
alții vorbesc irațional” .
Ministrul apărării din Marea Britanie, George Robertson a
ținut să precizeze că, prin eliberarea celor trei soldați americani și
prin acordarea libertății de mișcare liderului Ibrahim Rugova,
președintele Miloșevici accelerează procesul diplomatic,
demonstrând că este gata pentru un compromis. Cu toate acestea,
NATO este de acord numa i cu o soluție care poate asigura
îndepărtarea definitivă a președintelui iugoslav și părăsirea
provinciei Kosovo de către forțele armate sârbe. El a spus că mass –
media controlate de Miloșevici pregătesc populația Serbiei pentru o
eventuală capitulare. Pot rivit acestora, conflictul din Kosovo s -a
încheiat, „teroriștii“ fiind lichidați și ordinea civilă fiind reinstaurată.
Aceasta era dorința Occidentului. Și, într -un fel, era și o
anume ieșire din acel apocalips.
Ministrul de externe al Canadei, Lloyd Axw orthy, era și el de
părere că bombardarea Ambasadei chineze de la Belgrad este o
tragică eroare și , prin aceasta, o încălcare a legii internaționale,
respectiv a suveranității R. P. Chineze. Această greșeală va duce în
mod sigur la o revizuire de către NAT O a procedurilor de
bombardament, însă nu și la o întrerupere a bombarda mentelor. Cu
alte cuvinte, nu contează ce s -a întâmplat, faptul este împlinit, NATO
își continuă treaba, iar China nu are altceva de făcut decât să accepte
situația. Totuși, el a mai a dăugat că incidentul nu trebuie să afecteze
căutarea unei soluții diplomatice pentru conflictul din Iugoslavia.
China nu putea spune „Mersi, domnilor americani! Nu -i
nimic, se mai întâmplă!“ China este cea mai mare concentrare de

197 populații din lume, cu o i storie străveche și o civilizație unică, cu
demnitate și onoare. La data de 10 mai 1999, ea a solicitat Statelor
Unite ale Americii să prezinte în mod oficial scuze pentru loviturile
asupra ambasadei sale la Belgrad și să aplice „sancțiuni severe“
respon sabililor bombardamentelor.
SUA s -au conformat. Dar nu a fost suficient. În urma
prezentării de către partea ameri cană a scuzelor privind inciden tul de
la Belgrad, la 11 mai 1999, un reprezentant al ambasadorului chinez
la Washington a spus: „noi nu conside ram suficiente scuzele
prezentate de oficialii SUA, acestea fiind formale; noi cerem să se
efectueze investigații, să se găsească vinovații și apoi să se prezinte
cauzele și măsurile care se vor lua. Nu putem accepta motivul
invocat, și anume că au fost fo losite hărți neactualizate, iar dacă
acesta este motivul, vrem să știm de ce s -au folosit.“
Mass -media chineze nu au prezentat scuzele oficiale ale preșe –
dintelui Clinton, iar manifestațiile anti -NATO s -au continuat în
numeroase orașe.
Tot pe 10 mai, ambas adorul chinez la ONU, Qin Huasun, a
declarat că țara sa nu va participa la viitoarea dezbatere din cadrul
Consiliului de Secu ritate a planului elaborat de Grupul celor 8, dacă
NATO nu va înceta bombardarea Iugoslaviei, care reprezintă o
condiție esențială pentru găsirea unei soluții politice a conflictului.

În mediile diplomatice și militare chineze se considera, la acea
dată, că NATO nu a reușit încă să -și atingă scopurile politice și
militare propuse prin executarea loviturilor aeriene împotriva
Iugoslav iei, realizarea acestora fiind posibilă numai prin intervenția
terestră. Chinezii credeau că folosirea trupelor terestre era așteptată
cu interes de către sârbi, deoa rece aceștia considerau că, într -o
confruntare terestră, vor produce aliaților foarte mult e pierderi. Într –
o eventuală situație de acceptare a forțelor de menținere a păcii, va fi
foarte greu ca AEK să fie dezarmată și se părea că nu se dorea acest
lucru de către americani. Chinezii erau, de asemenea, convinși că
Ungaria este una dintre țările care sprijină acțiunile NATO mai mult
decât o declară și care dorește chiar anexarea provinciei Voivodina.

Un alt ministru de externe, cel al Japoniei, Masahiko Komura,
își exprima opinia că era mare nevoie să fie continuate eforturile

198 pentru rezolvarea politică a crizei din Iugoslavia, pe baza
propunerilor formulate de miniștrii de externe ai țărilor membre ale
G-8. Totuși, demnitarul nipon credea că loviturile aeriene asupra
Iugoslaviei trebuie să nu înceteze până când sârbii nu vor opri
purificarea etn ică în provincia Kosovo. Așa se vedeau lucrurile de
acolo, de la Tokio, din Țara soarelui răsare. El a mai spus că Japonia
ar putea să participe la procesul de pace din Kosovo, trimițând în
provincie funcționari civili și polițiști.

La 10 mai 1999, un gr up de partide politice din F.R.I.
Macedonia au cerut organizarea unui referendum prin care să se
ceară forțelor NATO să părăsească această țară, ca măsură de protest
față de campania militară împotriva Iugoslaviei.
Vreo 2000 de sârbi bosniaci din regiunea Banja Luka și din
orașele Foca, Bijeljina și Zvornik s -au oferit ca voluntari pentru
înrolarea în Forțele Armate iugoslave, iar 250 de persoane din Brcko
au demonstrat împotriva bombarda mentelor NATO, situația din oraș
fiind deosebit de tensionată.

Situația refugiaților și Operațiunea „Allied Harbour“

Conform datelor transmise de autoritățile de la Skopje, la data
de 09 mai 1999 în F.R.I. Macedonia se aflau 238.871 de persoane,
înregistrate și neînregistrate. Dintre acestea, 114.867 erau cazate la
difer ite familii, 94.004 internate în tabere de refugiați, iar 30.000 de
persoane, neînregistrate, erau cazate la familii macedonene.
În cursul aceleiași zile, au fost evacuate 1.023 de persoane,
astfel ajungându -se la cifra totală de 41.497 refugiați, evacuați în alte
țări.
A doua zi, pe 10 mai, un grup de 300 de refugiați au
manifestat în fața postului de poliție al taberei din Brazda, lângă
Skopje, împotriva acțiunilor poliției macedonene care supraveghea
acea tabără, în urma arestării unui refugiat care a v rut să părăsească
locul. Refugiatul a fost eliberat.

În Polonia, ajunseseră, până la 11 mai, 1.080 de refugiați de
etnie albaneză, preluați din F.R.I. Macedonia. Costurile aferente au
fost suportate de guvernul polonez, care a alocat, pentru primele tre i

199 luni, aproximativ un milion de dolari. Dar autoritățile poloneze se
confruntau cu numeroase dificultăți privind stabilirea identității
persoanelor (80% dintre refugiații din Macedonia nu posedau
documente de identitate), intenția refugiaților de a părăsi Polonia
(până la acea dată fuseseră prinși 20 de albanezi care încercau să
treacă ilegal granița în Germania), starea de sănătate a refugiaților
(foarte mulți sufereau de boli transmisibile, iar îngrijirile medicale
sporeau mult cheltuielile de întreținer e), lipsa mijloacelor financiare
ale refugiaților.

Ministerul Apărării Naționale din Grecia a făcut cunoscut, la
data de 10 mai 1999, că a luat decizia de a preda Înaltului Comisariat
ONU pentru Refugiați conducerea taberei de la Kukes din Albania,
care f uncționa pe cheltuiala statului elen. Decizia a fost adoptată
pentru asigurarea securității militarilor și reprezentanților greci aflați
în această regiune, ca urmare a informațiilor parvenite din taberele
luptătorilor AEK, potrivit cărora aceștia intențio nau să atace militarii
greci pentru a le lua armamentul.

200

JOCURI ȘI INTERESE
Pe 11 mai 1999, la ora 10.00, NATO a efectuat lovituri cu
muniție de fragmentație în zona localității Djakovica. A fost distrus
un pod din Prijepolje, la 30 km vest Sjenica. Între orele 12.00 și
15.00, a fost bombardat orașul Belgrad, iar apărarea antiaeriană a
capitalei sârbe a ripostat. Nici aeroportul Batajnica din apropiere de
Belgrad nu a scăpat nelovit. Comunicatele anunțau că a fost din nou
bombardată platforma petroch imică din orașul Niș. S -au înregistrat
răniți, printre care și Dusko Matkovic, vicepreședinte al Partidului
Socialist din Serbia, partid de guvernământ, și Goran Aleksie, aflați
în vizită la întreprinderile „Iugopetrol” și „Energogas”.
Și tot aceste numer oase comunicate anunțau atacuri asupra
unor obiective din localitățile Pancevo, Leskovac, Banatsko Novo
Selo, localitate situată la 40 km nord -est de Belgrad, Orlane (20 km
nord Pristina), Obilic (8 km nord -vest Pristina) și Babin Most (15 km
nord-vest Pri stina). De asemenea, a fost lovită, pentru prima oară de
la declanșarea atacurilor NATO, și cazarma „Mika Mitrovica“ din
Sabac.
Bombele NATO s -au mai năpustit și asupra unei cazărmi a
Brigăzii 27 Infanterie din apropierea localității Kraljevo, Fabricii de
țevi, Uzinei de reparații tehnice și Fabricii de confecții din Cacak,
precum și asupra Uzinei „Krusik“, Fabricii de acumulatori, unor
depozite de carburanți și unor cartiere rezidențiale din Valjevo.
Între orele 19.20 și 20.00, au fost vizate unele obiect ive din
localitățile Strazovce, Koritnic, Livadje și Velica -Hoca, din Kosovo,

201 iar între 21.40 și 23.35, a fost lovit un apeduct peste calea ferată,
între Subotica și PCTF Roszke, aproape de granița cu Ungaria, la
Horgos. Au fost executate bombardamente și asupra localității
Aleksinac, în zona Muntelui Bucovic.
În cursul zilei de 11 mai, au mai fost bombardate podul de cale
ferată din localitatea Grdelcika Klisura – distrus în totalitate (același
pe care, în ziua de 12 aprilie, fusese lovit un tren de perso ane), podul
rutier „Sarajevski Most”, peste râul Juzna Morava, situat între
Vladicin Han și Surdulica, trei persoane fiind ucise, alte 5 poduri de
pe teritoriul sârb și muntenegrean, precum și stații de transformatoare
de energie electrică, o fermă din loc alitatea Svetlje, unde, conform
postului TV Beta, erau cazați refugiați din Kosovo, obiective din
localitățile Lipljan, Glogovac, Lebane, Podujevo, Prizren și Sjenica.
Potrivit unor informații, la 11 mai 1999, forțele sârbe au fost
angajate într -o ofensivă puternică împotriva AEK, în zona Morina ,
Kozara, de la frontiera cu Albania. În urma luptelor, au fost uciși 15
luptători AEK și răniți 70. În aceeași zi, după amiaza, au avut loc
ciocniri în nordul Albaniei, la Kamenica, între trupele de grăniceri
albane ze și forțele sârbe.

Ziua de 12 mai a fost la fel de intensă în bombardamente cu
cele precedente . Astfel, între orele 01.00 și 05.00, deci în a doua
parte a nopții de 11/12 mai, au fost bombardate releul de televiziune
de la Vrsac, aeroportul Ponikve, de lângă Uzice, un pod în zona
Biljanovac, obiective militare din localitatea Ajvalija, situată la 6 km
sud-est de Pristina, din Vranjacka Banja, la 2 km est de Vranje, din
Tresnja și din Gornje Ljupce, precum și o zonă rezidențială și o
tabără de refugiați bosniaci din localitatea Paracin, la 15 km nord de
Krusevac. Acestea au fost lovite cu aproximativ 15 rachete. Din
datele inițiale a rezultat că au fost cel puțin 3 morți și mai mulți
răniți.

Alianța a decis trecerea la o nouă fază a operațiunii aeriene
împotriva Iugoslaviei, prin executarea de misiuni de luptă și de pe
baze aeriene situate pe teritoriul Ungariei și Turciei. În această
variantă, a fost tranzitat și spațiul aerian al României, respectiv zona
de sud -vest. Desigur, Turcia a fost de acord cu această variantă, iar

202 conducerea de la Ankara a aprobat punerea la dispoziția NATO a
bazelor aeriene necesare.
În urma aprobării de către Parlamentul bulgar a survolării
spațiului aerian al acesteia de către avioanele angajate în
bombardarea Iugoslaviei, o grupă de experți NATO s-a deplasat la
Sofia pentru a cunoaște detaliile de folosire a spațiului aerian al
Bulgariei, posibilitățil e concrete ale apărării antiaeriene,
caracteristicil e și specificul aerodroamelor militare bulgare,
îndeosebi a celor din zo na aeriană pusă la dispoziție: Dobroslavti (10
km nord Sofia), Gabrovnita (sud -est Montana), Graf Ignatievo (10
km nord -est Plovdiv), Ravnet din apropiere de Burgas. În urma
acestui demers, se aștepta ca folosirea spațiului aerian al Bulgariei să
devină ef ectivă începând cu data de 15 mai 1999.

Ministerul britanic al Apărării a încheiat un contract cu SUA
privind achiziționarea a 30 de rachete de croazieră Tomahawk Block
III C UGM -109, cu încărcătură convențională. Experimentele
anterioare satisfăcuseră p artea britanică. Astfel, Marea Britanie
devenea prima țară din NATO (după SUA) care deținea rachete de
croazieră.

Aprobarea de către Parlamentul României și de către cel al
Bulgariei a cererii de survolare a spațiului aerian al acestor țări de
avioanele NATO a produs îngrijorare la Belgrad. Și când mă gândesc
că, doar cu câțiva ani înainte, prevăzând parcă dezastrul din spațiul
iugoslav, ministrul apărării de atunci al Iugoslaviei spunea, la
București, că singura frontieră asigurată a acestei țări este c ea cu
România. Și iată, în acele momente grele, chiar la granița cu
România, forțele armate și de interne sârbe au început să amenajeze
genistic poziții de apărare și au luat măsuri de întărire a
dispozitivului de apărare și de supraveghere. Ce o fi fost î n sufletul
lor!
Două nave de patrulare executau în sectorul sârbesc al
Dunării, dimineața și seara, misiuni specifice între Porțile de Fier 2 –
localitatea Crivina și Turnu Severin. Navele aveau în dotare
armament și 10 – 15 militari la bord, echipați de război. La 4 km
amonte de Porțile de Fier 2, în zona împădurită sârbească, au fost
amplasate și mascate armament și tehnică de luptă (se presupunea că

203 acestea erau mijloace de apărare antiaeriană) deservite de
aproximativ 25 militari, echipați de război. P e malul sârbesc ,
grănicerii trecuseră la pază întărită, iar foișoarele și locurile de pândă
erau asigurate în permanență cu militari.
La km fluvial 861 Prahovo, pe malul sârbesc al Dunării, erau
ancorate împingătoarele „Prahovo“ și „Zemun“, cu trei tancuri
petroliere, care se presupunea că proveneau din Ucraina.
O navă iugoslavă de serviciu din amonte prelua navele din
ecluza sârbeas că de la Porțile de Fier 2, iar combustibilul era
descărcat în autocisterne dispuse în apropierea complexului
hidroenergetic ( la 10 mai 1999 au fost încărcate 30 de autocisterne,
iar la 11 mai erau pregătite 11 autocisterne pentru a fi încărcate).
Făceau și ei, iugoslavii, tot ce puteau pentru a supraviețui acestui
dezastru. Pentru că este inadmisibil ca, la încheierea mileniului doi,
un popor întreg să fie izolat, condamnat la sărăcie, la întuneric, la
foame. Și chiar dacă sârbii aveau încă unele rezerve pentru a
supraviețui , atitudinea Europei față de ei și indiferența aceleiași
Europe față de probleme iugoslave, ca și agresivi tatea acleiași
Europe incapabilă de a găsi o soluție viabilă conflictului din această
țară, a fost și a rămas până în ziua de azi inacceptabilă și rușinoasă.
Tot în acele zile, se comunica vestea că autoritățile de la
Belgrad au eliberat 2 cetățeni germa ni (un jurnalist și un student)
care erau ținuți prizonieri de aproximativ o lună, sub acuzația de
spionaj. Menționăm că una din modalitățile de infiltrare a forțelor
speciale în Iugoslavia (elemente de cercetare, diversiune, identificare
a obiectivelor, d irijarea bombarda mentelor etc.) era și folosirea
calității de corespondent de presă. Cum iugoslavii nu aveau
posibilitatea să verifice autenticitatea documentelor sau calitatea
efectivă a jurnaliștilor străini, au procedat, în unele cazuri, la
reținerea ce lor pe care îi considerau suspecți și chiar la interzicerea
corespondenților jurnalelor și posturilor de televiziune din țările
NATO de a pătrunde în Iugoslavia. Deși o astfel de măsură avea și
numeroase efecte negative (lipsirea televiziunii și publicații lor
occidentale de informații autentice), măsura era totuși îndreptățită .

Americanii au făcut cunoscut un nou bilanț asupra loviturilor
aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. Potrivit acestuia, până la 11
mai, NATO a executat peste 5.000 de lovituri asupr a a circa 500 de

204 ținte diverse. Pentru efectuarea acestor bombardamente au fost
întrebuințate peste 1.000 de avioane care au executat 18.800 de
misiuni, aproximativ 600 de zboruri fiind efectuate în zilele de 11 și
12 mai. Potrivit acestui bilanț, pierderi le Aliaților erau, la acea dată,
următoarele: un avion F -117-A NIGHTHAWK, un avion F -16, două
elicoptere APACHE, un avion de recunoaștere fără pilot, american,
de tip HUNTER, două avioane de recunoaștere fără pilot germane.
La aceste pierderi se adăugau și doi morți (echipajul unui elicopter
APACHE).
Americanii au arătat că, în această confruntare, până la data de
12 mai 1999, sârbii au pierdut: 11 avioane MiG -29 și 12 avioane
MiG -21, un număr de 10 avioane SUPER GALEB, 9 elicoptere Mi -8
și circa 300 mijloa ce de luptă, din care 200 tancuri, piese de artilerie,
vehicule blindate și avioane.
Numărul morților, potrivit cifrelor formulate de partea sârbă,
era, la acea dată, de 500, iar cel al răniților de 4.500.

Forțele NATO din regiunea adiacentă conflictulu i erau, la
data de 12 mai, următoarele:
– Forța de menținere a păcii din Macedonia : 14.000 militari;
– Detașamentul pentru operațiuni umanitare din Albania : 5.300
militari;
– Detașamentul de însoțire a elicopterelor APACHE : 5.500
militari;
– Personal de sp rijin dislocat în Ungaria : 1.000 militari.
Forțele aeriene:
– aproximativ 1.000 avioane de luptă;
– 20 de avioane de realimentare în zbor, de tip KC -135
STRATOTANKERS;
– 24 de avioane F -18 HORNET, pe cale de a fi dislocate în
Ungaria.
Până la data de 12 ma i, NATO aprecia că bombardamentele au
distrus 6 % din tancurile sârbe, iar ca urmare a distrugerilor
provocate sistemului de comunicații rutier și feroviar, erau blocate
numeroase tronsoane rutiere între care: linia de centură a
Belgradului, în zona Ostruz nica (spre Surcin, pe râul Sava), drumul
vechi Belgrad – Novi Sad, în zona Batajnica -Nova Pazova,
autostrada Belgrad -Niș, în zona podului pe Velika Morava, lângă

205 Cuprija, în zona Novi Sad (toate podurile din Novi Sad și cel de la
Beska fuseseră distruse), Smederevo -Kovin (fiind distrus podul de pe
Dunăre), Pojate -Krusevac (fiind distrus podul de pe Rasina),
Krusevac -Kragujevac (fiind distrus podul de pe Zapadna Morava, la
Jasika), Kraljevo -Raska (fiind distrus podul de pe Ibar la
Biljanovac), Pristina -Kosovska Mitrovica. Se anunța, de asemenea,
izolarea unora dintre localități, datorită scoaterii din uz a podurilor
din apropiere. Cele mai importante erau: Prijepolje, datorită
distrugerii podului de pe Lim, Kokin Brod, datorită bombardării
podului de pe Uvac, Murino, datorită scoaterii d in funcțiune a
podului de pe Lim, Podine – municipalitatea Zitoradja – și Luzani,
între Podujevo și Pristina.

Se susținea că, până la acea dată, în pof ida afirmațiilor sârbe,
nu exis tau date privind retragerea forțelor iugos lave din Kosovo. Din
contră, în unele zone din Kosovo, mai ales la granița vestică a
provinciei, s -au înregistrat intensificări ale acțiunilor de luptă între
AEK și unități ale FA sârbe. Nu se înțelegea însă că în zonă era
vorba de o confruntare între forț ele iugoslave și AEK, aceasta din
urmă bucurându -se, nolens volens, de sprijinul bombardamentelor
NATO. În fond, acesta era și obiectivul AEK și al întregii mișcări
separatiste din Kosovo: îndepărtarea forțelor și autorităților iugoslave
și tranșarea avant ajelor în favoarea părții albaneze, cu sprijinul
Alianței Nord -Atlantice.
Potrivit unor surse locale, militarii sârbi refuzau să se retragă
din Kosovo, atâta vreme cât bombardamentele NATO continuau,
apreciind că aviația aliată va avea ca ținte sigure co loanele în
retragere.
Între timp, forțele de opoziție din Iugoslavia au prins și ele mai
mult curaj. Pe 11 mai 1999, la Cacak a avut loc un foarte mediatizat
miting al opoziției, organizat de autoritățile municipale, la inițiativa
Partidului Democratic di n Serbia, condus de Zoran Djindjic și de
Mișcarea Sârbă de Reînnoire, condusă de Vuk Draskovic. S -a cerut
ca președintele Miloșevici să se adreseze țării, pentru a explica
poziția conducerii statului în acest moment cu privire la situația
Iugoslaviei.
Reve nirea lui Ibrahim Rugova pe scena politică a creat noi
complicații în criza iugoslavă. Partidul acestuia, Liga Democratică

206 din Kosovo, refuza să recunoască guvernul condus de Hashim Taqi,
desemnat de Armata de Eliberare din Kosovo. La rândul lor, liderii
AEK acuzau Liga Democratică de trădare.
După semnarea Acordului de la Rambouillet, ambii lideri au
convenit asupra formării unui guvern interimar sub conducerea AEK.
Cel care respingea necondiționat această înțelegere era fostul premier
al provinciei, aflat în exil, Bujar Bukoshi, care continua să refuze
predarea către Hashim Taci a conducerii guvernului și a fondurilor
(câteva milioane de dolari), destinate constituirii autoproclamatei
Republici Kosovo. La acea dată, deși nerecunoscută pe plan
internațional , „Republica Kosovo“ avea două guverne. Paralel cu cei
doi premieri, Ibrahim Rugova părea a avea o linie politică proprie.
Analiștii politici își exprimau însă temerea că un guvern dominat de
reprezentanții AEK ar putea scăpa de sub control situația și așa
încordată din zonă. Se aprecia că, pe lângă faptul că neînțelegerile
interne făceau jocul lui Slobodan Miloșevici , acestea veneau într -un
fel și în sprijinul statelor occidentale, creând un pol în jurul lui
Rugova, în detrimentul extremiștilor din AEK.
Evoluția relațiilor interalbaneze nu era și nu putea fi de natură
să genereze climatul politic și militar necesar stingerii conflictului,
opinia generală fiind că alcătuirea unui cabinet reprezentativ pentru
toate formațiunile politice sau militare nu era o soluție viabilă pentru
acel timp.
Numirea în funcția de șef de stat major a generalului croat
Agim Ceku avea drept scop introducerea disciplinei și a unui sistem
superior de pregătire. Analiștii considerau că structura AEK din acea
vreme, cu 7 zone operaț ionale și 17 brigăzi, va fi modificată. Fostul
comandant al AEK , Suleiman Selimi, a fost numit în funcția de
comandant al Gărzii Naționale, cu toate că rezultatele pe care le -a
avut la conducerea AEK au fost criticate.
Oricum, AEK, deși părea că face jocu l NATO, își urmărea
propriile ei obiective pe care în nici un caz nu le -ar fi putut atinge
fără NATO. Unii analiști occidentali au semnalat, între multe alte
anomalii, și faptul că NATO sprijină o minoritate în lupta ei pentru
secesiune, o forță armată con stituită ilegal, ceea ce creează un
precedent extrem de periculos. Dar, când dreptul forței hotărăște , ce
mai contează forța dreptului!

207 Totuși, acțiunile și demersurile diplomatice s -au continuat.
Unele, de pe poziția dreptului, altele, de pe poziții de forță. Oricum,
lumea, netrezită încă din năuceală, încerca să se dumirească. Dar
mai-marii ei, cărora le pasă prea puțin de ce anume crede sau vrea
lumea, ca întotdeauna, știau ei ce fac. În ziua de 12 mai 1999,
președintele francez, Jacques Chirac, a dat o fuguță până colea, la
Moscova, pentru a se consulta cu marea Rusie asupra conflictului din
Kosovo. Înainte de a lua avionul spre unul din aliații tradiționali ai
Franței, președintele francez a avertizat că retragerea trupelor sârbe
din Kosovo trebuie să fie completă și nu parțială. Ceea ce se așteaptă
de la autoritățile iugoslave – era de părere președintele francez – este
acceptarea condițiilor puse de secretarul general al ONU. El a mai
adăugat că, „în ultimele zile, guvernul iugoslav dăduse un semn de
modificare a poziției, dar era insuficient“.
Ce anume a discutat președintele francez la Moscova cu
autoritățile de acolo s -a constituit, desigur, într -o serioasă bază de
plecare în găsirea unei soluții pe care o doreau marile puteri. Nu
Iugoslavia era im portantă în acest conflict nenorocit, ci păstrarea
echilibrului între marile puteri, crearea unei situații din care să se
profite cât mai mult, dar care să nu constituie pentru nimeni dintre
mai marii lumii un sentiment de frustrare sau de revanșă . Moscova
trebuia să -și aibă și ea partea ei de câștig din acest târg. Și, după
cum se știe, a avut -o. Și o are. Mai ales acum, în 2015, după ce,
profitând de precedentul Kosovo, a reanexat Crimeea, „Coasta de
Azur” a țarilor de odinioară.
Nici cancelarul german n u a stat cu mâinile în sân. În locul
unei vizite oficiale de trei zile în China, Gerhard Schroeder a efectuat
o vizită de lucru la Beijing. Scopul convorbirilor era de a asigura
sprijinul Chinei pentru planul de pace privind provincia Kosovo,
elaborat de G-8. Și emisarul rus pentru Balcani, Viktor Cernomârdin,
s-a deplasat în China pentru a discuta acordul de principiu propus de
G-8, pe baza căruia ar urma să fie elaborată o rezoluție ONU privind
soluționarea crizei iugoslave.
Cu toate că emisarul rus a în cercat să convingă autoritățile
chineze că nu trebuie insistat foarte mult pe ideea opririi prealabile a
bombardamentelor NATO pentru a se trece la elaborarea unei
rezoluții ONU, comunicatul final al vizitei a prezentat un punct de

208 vedere comun, conform că ruia orice demers diplomatic va fi posibil
numai în cazul opririi acțiunilor militare.
Dar nu numai cei mari se bat pentru a -și realiza obiectivele. Se
știe, totdeauna, în jurul lor, se grupează, de o parte sau de alta,
aproape toți ceilalți. Lumea se mișc ă, totuși, prin marile ei centre de
putere. Miniștrii de externe ai Greciei și R. C ehe au pregătit în
comun o inițiativă de pace pentru reglementarea situației din Kosovo
și oprirea bombardamen telor împotriva Iugoslaviei.
Inițiativa celor două țări precon iza o îndeplinire parțială de
către Iugoslavia a condițiilor solicitate de NATO pentru oprirea
bombar damentelor. Pentru că trebuie început de undeva, nu!?
Era, oare, începutul sfârșitului ?

Slobodan Miloșevici , aflat în centrul acestui joc cumplit, a da t
și el, la rândul lui, un semn. La data de 11 mai 1999, i -a primit pe
emisarul special al guver nului chinez, adjunctul ministrului de
externe, Wang Guozhang, și pe ambasadorul Chinei în Iugoslavia,
Pain Zhanlin. Diplomații chinezi i -au transmis liderului iugoslav un
mesaj din partea președintelui Jiang Zemin și au reafirmat „sprijinul
conducerii și poporului chinez față de autoritățile de la Belgrad în
războiul de apărare împotriva NATO”. De unde rezultă că marea
putere de la răsăritul lumii nu era deloc f oarte dispusă să accepte
necondiționat orice soluție pe care ar încerca să o impună
Occidentul. Pentru liderul de la Belgrad, o astfel de poziție trebuia să
fi fost încurajatoare. Desigur, nu pentru a continua războiul, ci pentru
a ieși onorabil din el. Ce ea ce, de altfel, s -a și întâmplat.
Uniunea Europeană nu a încetat însă presiunile asupra
Iugoslaviei. Și nici nu le va înceta curând. Și nici Uniunea Europei
Occidentale. La 11 mai 1999, miniștrii de externe și ai apărării din
țările membre UEO, reuniți în sesiune semestrială în Germania, au
emis un comunicat prin care își exprimau deplina susținere față de
măsurile pregătite de NATO și UE în scopul prevenirii pătrunderii
armamentului și produselor petroliere în R.F. Iugoslavia. Miniștrii au
cerut țărilor asociate din Europa de Est și celor 18 țări neutre să
sprijine sancțiunile impuse Iugoslaviei.
Urmările vizitei delegației chineze la Belgrad s -au făcut
imediat simțite. La data de 11 mai 1999, autoritățile chineze au
anunțat că nu vor lua în consi derare nici un plan de pace în Kosovo,

209 atâta timp cât atacurile NATO nu vor înceta și că v or solicita din
nou, în cadrul Consiliului de Securitate, aprobarea unui document
oficial, prin ca re să se ceară încetarea bombar damentelor asupra
Iugoslaviei. Potrivit părț ii chineze, viitorul acord de pace trebuia să
îndeplinească neapărat două condiții:
– încetarea bombardamentelor;
– modul de implementare a prevederilor acordului să aibă
acceptul Iugoslaviei.
Dar Occidentul rămâne până la capăt Occident. El e învățat să
fie ascultat, nu să asculte. Intolerant și inflexibil, când este vorba de
interesele sale. Ministrul apărării din Germania, Rudolf Scharping, a
respins cererea conducerii Alianței ’90/Verzii ca NATO să întrerupă
unilateral atacurile aeriene împotriva Iugosl aviei. El a spus că „cine
solicită întreruperea atacurilor aeriene ar trebui să spună ce
urmează după aceasta“ , menționând că, pe timpul încetării focului,
trupele iugoslave ar putea să se întărească din nou. De unde rezultă
că scopul acțiunilor Occidentu lui în Kosovo nu era neapărat
rezolvarea conflictului, ci distrugerea forțelor Iugoslaviei, scoaterea
forțelor iugoslave din provincie și transformarea acesteia într -un
protectorat. Desigur, s -ar putea obiecta că, în situația dată, aceasta
era o rezolvare și nu un scop, un obiectiv imediat și nu unul final.
Noi știm însă cât de complicate și de alambicate sunt jocurile politice
și cât de mari sunt diferențele de la vorbe la fapte, de la declarații de
intenții la realități. Totdeauna, în spatele bunelor inte nții, al
declarațiilor și soluțiilor necesare, se ascund mari interese, se
ascunde lupta pentru putere și se exprimă, prin râurile subterane ale
lumii, dreptul puterii.
Și în Parlamentul britanic, s -au semnalat primele disensiuni
majore privind considerați ile asupra modului în care se desfășura
operația „Allied Force“. Principalele critici aduse guvernului de către
opoziția conservatoare erau mai mult de natură tehnică și se
îndepărtau foarte mult de ceea ce era de fapt în Kosovo. Britanicii
uitaseră că, de fapt, și ei se confruntau cumva cu probleme
asemănătoare, iar NATO nu intervenise pentru bombardarea forțelor
de poliție și a altor forțe care acționau în Irlanda de Nord împotriva
separatiștilor. Conser vatorii britanici reproșau guvernului doar faptul
că… declanșarea campaniei s -a făcut fără o plani ficare minuțioasă și
fără stabi lirea obiectivului strategic și a modului de îndeplinire a

210 acestuia. Ei considerau, totodată, că s -au făcut greșeli care au dus la
bombardarea unor obiective civile, fără importa nță militară, inclusiv
bombardarea Ambasadei Chinei. Aces tea grevează asupra imaginii
Marii Britanii de țară democratică, dă câștig de cauză Belgradului și
îngreunează impunerea punctului de vedere al NATO prin
antagonizarea Rusiei și Chinei.
Intransi gența NATO față de propunerile de pace formulate de
Rusia și chiar de Belgrad era totuși considerată de conservatorii
britanici ca o piedică la soluționarea imediată a conflictului. Ca să
vezi!
Ministrul apărării din Grecia, Akis Tsohatzopoulos, părea însă
mult mai realist. Pentru că Grecia este vecină cu Iugoslavia și a
împărtășit împreună cu această țară multe din nelegiuirile și urgiile
vremurilor de odinioară. Demnitarul grec a arătat că „din moment ce
există o bază realistă pentru negocierea unei soluții politice a crizei
din Kosovo, trebuie să se înțeleagă faptul că bombar darea
neîntreruptă a Iugoslaviei nu poate detensiona situația, ci ea creează
noi probleme și îngreunează negocierile în curs. Bombardarea
Ambasadei chineze din Belgrad demonstrează, în m od tragic, cât de
fragil este procesul de identificare a unei soluții politice și cât de
repede ar putea fi năruite speranțele pentru convenirea și
implementarea acesteia. Având în vedere faptul că există semnale
evidente privind începerea retragerii trupe lor iugoslave din Kosovo,
se impune ca președintele SUA să-și respecte promisiunea și să
accepte încetarea bombardamentelor”.
În schimb, mulți lideri politici de la Budapesta, profitând de
conjunctură, ca întotdeauna, au insistat ca, la conferința de pace
destinată rezolvării crizei din Kosovo, Voivodina să -și recapete cel
puțin autonomia. Există, oare, vreo împrejurare în care ungurii să nu
ceară autonomia zonelor în care locuiesc și minoritari maghiari?
Indiferent ce procentaj ar avea aceștia acolo, acea zonă trebuie
neapărat să fie autonomă, să fie scoasă cât mai mult posibil (dacă nu
chiar în întregime) de sub autoritatea statelor de drept, pentru că așa
consideră Ungaria că este drept! Dar ce se va întâmpla cu cei
majoritari acolo, cu dreptul lor, cu v oința și dorința lor, nu contează.
Ei trebuie să fie de acord cu maghiarii, să le facă lor pe plac, pentru
că altfel sunt încălcate normele europene și drepturile omului!…

211 Ministrul croat al apărării, Pavao Miljavac, a avut și el grijă să
declare că, în contextul intervenției NATO în Iugoslavia, Croația nu
are nici un alt interes decât cel al asigurării granițelor sale. Ca țară
din prima linie, Croația nu va întreprinde nici o acțiune pripită care
să provoace reacția părții iugoslave, aceasta fiind demons trată și de
episodul din Prevlaka, în care Croația a acționat cu calm. Dacă
Croația ar fi fost membră în Parteneriatul pentru Pace, în actualele
condiții, eficiența NATO s -ar fi îmbunătățit simțitor, cel puțin din
punct de vedere logistic. Costurile operaț iilor NATO s -ar fi redus
substanțial dacă Alianța ar fi utilizat porturile și aeroporturile
Croației, în general infrastructura și resu rsele Croației.
Ministrul croat al apărării a mai adăugat că țara sa era dispusă
să coopereze și să furnizeze sprijin lo gistic. El a mai spus că
Zagrebul nu are nici un interes de a se ajunge la secesiunea
Munten egrului și nici a provinciei Kosovo. Nu a susținut nici
împărțirea provinciei, pentru că ar fi însemnat recunoașterea
consecințelor întrebuințării forței și deci ac ceptarea unui precedent
foarte periculos pentru regiune. Uitase că, de fapt, precedentul fusese
creat în… Krajna. Împărțirea provinciei Kosovo ar fi realimentat
tendințele de destabilizare în Bosnia, ceea ce era contrar intereselor
Croației de menținere a stabilității în regiune.
Macedonia începuse și ea să se trezească la realitate.
Înțelesese, probabil, că, o dată cu trupele NATO, nu se vor umple
străzile cu câini cu covrigi în coadă, ci dimpotrivă, vor apărea
numeroase probleme privind relațiile de vec inătate mai ales cu
Iugoslavia și chiar cu Grecia. În acest cadru, au crescut
nemulțumirile populației civile și a militarilor în legătură cu prezența
trupelor NATO pe teritoriul macedonean. În tot acest timp, s -a
deteriorat continuu nivelul de trai al po pulației și al militarilor (solda
fiind cu puțin peste 300 de mărci), precum și prestigiul social al
acestora. Scoaterea militarilor macedoneni din cazărmi, cazarea
acestora în corturi, iar a militarilor NATO în locul lor, precum și
preluarea de către mili tarii NATO a unor facilități (poligoane de
instruire, poligoane de tragere, aerodromuri, etc.), au sporit
nemulțumirile acestora.
În acest cadru considerat ostil, periculos și, mai ales, jignitor,
unii militari profesioniști și-au înaintat demisia.

212

DOUĂ NOI DIRECȚII DE ATAC
Analiștii politico -militari americani și -au exprimat părerea că
deschiderea a două noi direcții de atac (dinspre Ungaria și Turcia)
pentru avioanele care bombardau Iugoslavia a făcut să crească
presiunea asupra președintelui Slobo dan Miloșevici , care se credea
că va trebui să accepte că Iugoslavia este înconjurată și izolată.
Aceste direcții diminuau riscul pe care îl reprezentau pentru
avioanele NATO bateriile antiaeriene mobile de tipul SA-6. Evident,
în condițiile existenței mai multor direcții de atac, aceste baterii
trebuia u să fie distribuite în mai multe locuri și deplasate pe distanțe
mai mari, devenind vulnerabile. În același timp, se reducea riscul de
coliziune între avioanele aliate care operau în spațiul aerian iugoslav,
cam pe aceleași direcții. Ele ofereau Alianței posibilitatea să -și
sporească numărul total al avioanelor angajate în criza din Iugoslavia
la 1.100.

Având și aceste avantaje, aviația NATO, în ziua de 13 mai,
între orele 07.00 și 11.30, a lovit poziții ale FA iugoslave din
localitățile Vogono, Trakanic și Bec, la nord -est Djakovica, utilizând
din nou bombe cu fragmentație, obiective din localitățile Crnoljevo,
lângă Stimlje, Srpska Kuca și Karadin, lângă Vranje, baza aeriană
militară Batajnica, și un releu de televiziune din apropierea Novi
Sadului, un releu de comunicații la Kosovska -Mitrovica, fabrica de
cărămidă din Bujanovac și obiective din zona localităților Klokot
Banja, Decani, Batuse, în zona Pristina.

213 Între orele 12.40 și 16.00, tirul aviației NAT O s-a concentrat
asupra unor grupări ale FA sârbe de pe muntele Sar, la sud de
Prizren, și din localitățile Lipljan, Vukova Glava, Pec și Donje
Sinkovce, în apropiere de Leskovac, asupra unor obiective din
raionul localităților Sabac, Arandjelovac, Cacak și Pirot, precum și
asupra unor ținte din orașul Niș (viaductul și calea ferată spre Skopje,
aeroportul și releul TV de pe Muntele Jastrebac).
La orele 17.00, NATO a lovit localitatea Petrovcic, situată în
apropiere de Zemun, și aerodromul Batajnica, ia r între orele 23.30 și
24.00, ca să se încheie ziua cu folos, a atacat cu tot felul de bombe
centralele termoelectrice din Belgrad, Obrenovac, Novi Sad,
Pozarevac, Fruska Gora, Lazarevac și Niș, inclusiv cu bombe cu
grafit. S -a întrerupt astfel furnizarea energiei electrice la Belgrad,
Niș, Novi -Sad, Sabac, Kostolac și alte localități.
Au mai fost atacate, după cum spun comunicatele din acea
vreme, puncte de comandă, blindate, vehicule militare, piese de
artilerie, lansatoare de rachete sol -aer și poziții a parținând Bg. 211
Tc., Bg. 125 I. Mo. și Bg. 243 Tc., în zona localităților Stimlje, Suva
Reka și Junik, stația de cale ferată și motelul „Putnik” din Prizren,
obiective militare din zona Muntelui Goles, bazele aeriene de la
Slatina și Obrva, poduri la Mil osevo, Orlate și Morine, instalații
petroliere în apropierea localități Piran, o stație de retransmisie radio
la Stara Pazova, situat ă la 20 km nord -vest de Belgrad etc.
Bravos, NATO! Iugoslavia a fost un poligon excelent, viu, cu
obiective reale, a căror lovire le -a creat probabil distrugătorilor de
istorie satisfacții nemaiîntâlnite, ca la o vânătoare de dropii!
Un alt merit incomensurabil al aviației NATO: a distrus cinci
avioane la sol (un MiG -21 pe aeroportul din Nis și patru Super Galeb
pe un aerodr om din apropiere de Prizren).

Pe data de 14 mai, spre regretul vânătorilor de la Washington
și Londra, ritmul loviturilor a mai scăzut, datorită condițiilor meteo –
rologice nefavorabile. Totuși, la ora 02.20, când lumea își doarme
somnul ei liniștitor din a doua parte a nopții, a fost lovit, după cum
spun comunicatele, un pod rutier situat în localitatea Vrbas, la 40 km
nord de Novi Sad, pe comunicația către Subotica, iar la ora 04.00, a
fost din nou bombardat aeroportul Ponikve.

214 Totul a decurs conform pla nurilor. Desigur, cu mici incidente.
Cel puțin, așa spun purtătorii de cuvânt ai NATO, în comunicatele și
conferințele de presă. La 13 mai 1999, un oficial al Alianței, aflat în
Macedonia, a declarat că un avion francez fără pilot, decolat de la
baza mili tară Kumanovo, a dispărut în timp ce efectua o misiune în
Kosovo. Surse iugoslave au anunțat și ele la rândul lor că apărarea
antiaeriană a doborât un avion fără pilot în apropiere de localitatea
Vitina, în sud -estul provinciei Kosovo. În schimb, ministru l albanez
al apărării a anunțat că, pe timpul ciocnirilor de frontieră din ultimele
zile, forțele armate albaneze au capturat un militar iugoslav în
apropierea localității Tropoja.

America însă nu se putea dezminți. Cele două camere ale
Congresului au apr obat suma de 11,5 miliarde de dolari pentru
continuarea campaniei NATO împotriva Iugoslaviei și ajutorarea
refugiaților albanezi. E drept, această sumă era cu 1,5 miliarde de
dolari mai mică decât cea votată anterior de Camera
Reprezentanților, dar de două ori mai mare decât suma cerută inițial
de către Administrația americană! În urma rezoluției Congresului
SUA de a se recupera o parte din banii cheltuiți în războiul din
Iugoslavia, americanii au cerut aliaților, inclusiv noilor membri, să
suporte o parte din cheltuielile financiare ale acțiunilor din
Iugoslavia. Astfel, SUA urma să suporte 70 -80% din acestea, restul
cheltuielilor revenind aliaților.
În ultima analiză a stării națiunii, pe care președintele Bill
Clinton a prezentat -o în fața camerelor reun ite ale Congresului
american, s -a subliniat că niciodată America n -a fost mai bogată și
mai prosperă ca în acest început de mileniu. Vânzarea masivă de
armament, războaiele asupra Irakului și Iugoslaviei, ca aproape
oricare războaie purtate de americani, l e-au adus acestora, paradoxal,
prosperitate și nu austeritate sau nenorociri. Este însă un mod ciudat
de a prospera. Desigur, America nu a prosperat numai de pe urma
războaielor, ci mai ales datorită unei politici economice și financiare
serioase și unui c adru internațional extrem de favorabil. Dar războiul
dus în jandarmerirea lumii își are și el locul lui ca o supapă de
evacuare și, în același timp, de admisie, de alimentare, de revigorare
a unui mod de a câștiga foarte mulți bani.

215 Și ministrul spaniol a l apărării, Eduardo Serra, a cerut
suplimentarea fondurilor necesare participării la operația „Allied
Force“. Între 24 martie și 30 aprilie 1999, demnitarul spaniol a spus
că țara sa a cheltuit aproximativ 9 milioane de dolari pentru
susținerea operației m ilitare împotriva Iugoslaviei. Aceste cheltuieli
se refereau la participarea celor șapte avioane, 6 F-18 și un C -130
Hercules, și a celor două nave militare aflate la dispoziția NATO și
nu includeau costurile pentru contingentul de 400 de militari trimiși
în Albania pentru misiuni umanitare.
Deja se apropia vremea socotelilor. Potrivit unor analiști
occidentali, războiul din Kosovo depășise, până la acea dată, toate
estimările inițiale ale planificatorilor NATO, ajungându -se la
cheltuieli de aproximativ 1, 5 miliarde de dolari pe lună.
Principalii contribuabili ai acestei cruciade a Occidentului
împotriv a Iugoslaviei erau următorii:
– SUA, cu 1 miliard de dolari pe lună, urmând ca suma să
sporească pe măsura creșterii numărului de avioane;
– Marea Brit anie, Franța și Germania, cu câte 100 milioane de
dolari pe lună.
Costurile nemilitare ale conflictului se estimau astfel:
– 2-3 miliarde de dolari, sub formă de ajutoare umanitare
pentru refugiați;
– 2 miliarde de dolari, ca ajutoare pentru statele ve cine
Iugoslaviei în vederea acoperirii pierderilor generate de conflict;
– 5 miliarde de dolari, pentru reconstrucția Kosovo;
– 20-30 miliarde de dolari, pentru reconstrucția obiectivelor
civile de importanță națională din Serbia;
– 6 miliarde de dolar i pe an, pentru programul de asistență de
preaderare la Uniunea Europeană a statelor balcanice, inclusiv a
României și Bulgariei.
Așa a fost să fie. Aceste calcule aveau să mai fie reluate,
ajustate și ticluite în așa fel încât Occidentul – și în special S tatele
Unite ale Americii – să nu iasă în pierdere în urma lecției pe care au
dorit să o servească Balcanilor și altora. Pentru că Balcanii nu
reprezintă decât un episod în marea bătălie a petrolului caspi c sau a
refacerii noilor sfere de influență , în car e toate marile puteri au un
cuvânt foarte serios de spus .

216 NATO a decis trimiterea în Bulgaria a 2 stații pentru legătură
și conducere, deservite de 6 specialiști NATO , asistați de tehnicieni
din FAM bulgare (una în punctul central de comandă -conducere al
FAM de la Boiana, lângă Sofia, iar alta, în punctul de conducere
dispus în Baza Militară Gabrovnița de lângă orașul Montana).
Pentru situații de avarie sau de extremă urgență, Alianța a
cerut punerea la dispoziție a aeroportului civil din Sofia, a
aeroportului militaro -civil din Krumovo (10 -12 km sud -est Plovdiv),
precum și a aerodromurilor militare Graf Ignatievo (15 km nord de
Plovdiv) și Gabrovnița.
Șeful Departamentului de Control și Supraveghere a Traficului
Aerian din cadrul Ministerului bulgar a l Apărării, colonelul Ghiorghi
Kutincev, a declarat că, pe moment, avioanele de luptă sau de sprijin
ale NATO nu erau autorizate să survoleze teritoriul Bulgariei, chiar
dacă Parlamentul a ratificat acordul cu Alianța Nord -Atlantică. Încă
o tragere de timp , la care, se știe, bulgarii sunt neîntrecuți. De data
aceasta, spre lauda lor.
Accesul aviației în spațiul aerian bulgar trebuia să rămână
blocat până la soluționarea cererii ca Alianța să pună la dispoziție un
sistem care să permită recunoașterea tipuril or și identificarea
apartenenței avioanelor care se apropiau și pătrundeau în spațiul
aerian bulgar. În dimineața zilei de 13 mai 1999, un număr de 250 de
militari sârbi au părăsit provincia Kosovo, prin zona localității
Merdare situată la granița dintre K osovo și Serbia. Însă majoritatea
liderilor NATO au apreciat că această retragere despre care vorbea
mass -media occidentală nu este semnificativă și nu poate fi
considerată ca o măsură demnă de luat în seamă. Purtătorul de cuvânt
al Partidului Socialist di n Serbia, Ivica Dacic, a precizat că anunțul
privind retragerea parțială a forțelor armate iugoslave din Kosovo nu
este o acțiune de propagandă și va fi pus în practică, dar comandanții
militari au rețineri în a îmbarca oamenii și începe deplasarea din
cauza posibilității de a fi bombardați de aviația NATO. De fapt, era
încă un semn că autoritățile iugoslave doresc încetarea
bombardamentelor și rezolvarea conflictului. Un semn pe care,
dincolo de cuvinte, occidentalii îl percepeau la adevărata lui
semnifica ție.
Mulți sunt tentați să creadă că Iugoslavia era complet distrusă
și nu mai avea nici o șansă. Nu acesta este adevărul. Dimpotrivă,

217 iugoslavii, chiar și în timpul bombardamentelor NATO, o duceau
mult mai bine decât românii, spre exemplu, resursele lor fiind destul
de mari datorită relațiilor speciale pe care aproape fiecare familie din
această țară le -a avut și le are cu Vestul.
Iugoslavia, pusă într -o situație extrem de complicată, nu se
afla la capătul puterilor, iar pierderile provocate de bombarda mentele
NATO erau departe de a fi majore pentru această țară și mai ales
pentru forțele ei armate, care, așa cum se va vedea mai târziu, și -au
păstrat aproape intact potențialul de acțiune. Măsurile de
raționalizare care au fost l uate vizau o rezistență în delun gată, precum
și conservarea surselor de e nergie. Astfel, în orașul munte negrean
Bar s -a luat măsura raționalizării bunurilor de primă necesitate
(zahăr, ulei etc.).
Bombardamentele NATO au afectat în schimb grav mediul.
Măsurători efectuate în atmosf era iugoslavă chiar de către specialiști
din NATO au indicat un nivel de 10 ori mai ridicat decât cel normal
al substanțelor chimice, mai ales dioxin și furan. Surse bulgare au
anunțat că poluarea chimică generată de bombardarea depozitelor de
carburanți d e la Prahovo a distrus recoltele în vestul Bulgariei. În
zona orașelor Kula și Belogradcik, vegetația s -a uscat, legumele s -au
alterat înainte de a fi recoltate, apa avea un gust ciudat iar locuitorii
acuzau migrene puternice. Aceleași efecte s -au constata t și în
Banatul românesc, la Turnu Severin și în sudul Olteniei. Dar asta nu
avea nici un fel de importanță pentru NATO.
Pe timpul întâlnirii Elțîn – Chirac, s -a convenit ca Rusia să
participe în continuare la procesul de tratative privind regl ementarea
situației din Kosovo. Declarația survenea după ce președintele Boris
Elțîn anunțase că, dacă loviturile cu bombe și rachete ale NATO
asupra Iugoslaviei vor continua, neluându -se în considerare
propunerile și eforturile active pe care le întreprindea Rusia în
căutarea unei reglementări politice, atunci Rusia va fi obligată să
reanalizeze participarea sa la procesul negocierilor. S -a hotărât și
înființarea unui grup de lucru ruso -francez, care să continue
consultările privind parametrii soluționării conflictulu i. Jacques
Chirac a declarat că „fără participarea Rusiei, rezolvarea crizei este
imposibilă“. Chirac avea, totuși, simțul realității și al măsurii.
Totdeauna Rusia a participat la rezolvarea marilor probleme ale
Europei.

218 Nici Cehia nu s -a dezmințit. După mai multe încercări, în
consonanță cu Grecia, la 13 mai 1999, ministrul ceh de externe, Jan
Kovan, a prezentat Camerei Deputaților inițiativa comună a Cehiei și
Greciei, menită să ducă la rezolvarea conflictului din Iugoslavia.
Documentul era structurat pe trei capitole care cuprindeau:
– o analiză a evoluției conflictului;
– un proiect pentru începerea negocierilor de pace;
– un proiect de reconstrucție a regiunii.
S-a apreciat că Slobodan Miloșevici nu va putea fi exclus de la
negocieri, el fiind președin tele legitim al unui stat suveran. Acest
lucru avea însă mai puțină importanță pentru S tatele Unite, care au
obiceiul de a considera că un conducător de stat este legitim în
măsura în care nu contravine interesului american. Ministerul de
externe ceh a pre cizat că această inițiativă nu este o alternativă a
planului propus de Grupul celor 8 (G -8), ci își propunea doar să
aprofundeze analiza situației din regiune și a procesului de căutare a
posibilităților de încetare a conflictului.
Desigur, și inițiativa eleno-cehă, ca multe altele, se adăuga
efortului omenirii de a rezolva cât mai repede posibil o situație de
criză. Bine ar fi fost dacă ar fi întreprins și românii – care erau cei
mai în măsură să o facă – o astfel de inițiativă. Dar cu o clasă politică
complet neputincioasă și măcinată de fel de fel de veleități și
aroganțe stupide, care, în plus, avea și orbul găinilor, era foarte greu
să se încerce o mediere și cu atât mai mult să se elaboreze un plan
coerent de pace care să mulțumească pe toată lumea. E ra mult mai
simplu să se spună „noi suntem de acord cu cel mai puternic“ . Cel
mai puternic nu avea nevoie de acordul clasei politice românești, nici
de supunerea oarbă a acesteia, ci de aportul inteligent al acesteia la
rezolvarea unei situații extrem de c omplicate. Nu știm dacă timpul le
va oferi acestor oameni, care n -au învățat să vadă, șansa de a medita
și măcar de a accepta să le fie rușine, atât pentru ce au făcut, cât mai
ales pentru ceea ce nu au făcut (deși puteau să o facă) în acele
cumplite zile.
Din mediul politic și din cel politico -militar occidental, s -au
exprimat, în acele zile, și unele aprecieri privind rolul ONU în
procesul de soluționare politică a crizei din Iugoslavia.
În pofida menționării în planul de pace propus de G -8 a rolului
pe care ONU va trebui să -l joace în procesul de găsire a unei soluții

219 politice pentru criza din Kosovo și a demersurilor secretarului
general al ONU în acest sens, rolul acestei organizații era încă neclar.
Era neclar, pentru că unii dintre mai marii lumii c onsideră această
organizație ca desuetă, depășită, conservatoare, greoaie, restrictivă și
care nu mai corespunde, aproape sub nici o formă, nevoii de
rezolvare operativă, imediată a problemelor cu care se confruntă
lumea. Se consideră de către mulți dintre mai mari i lumii că ONU
este un produs al încheierii Primului Război Mondial și al primilor
ani de după cel de al doilea. Or, în concepția liderilor unora dintre
marile puteri ale lumii, vremea târguielilor a trecut. Câteva mari țări,
precum și Alianța Nor d-Atlantică trebuie, în concepția acestora, să -și
asume responsabilitatea de a gestiona crizele, de a rezolva
conflictele, de a -i obliga pe alții să fie fericiți, iar ONU nu face
altceva decât să frâneze acest proces, să pună bețe în roate marii
puteri d emocratice care trebuie să guverneze lumea. Bravos,
democrație! Aceasta nu este altceva decât… curată dictatură a…
„democrației“!
Încercările lui Kofi Annan de a implica ONU în procesul de
pace au fost mereu împiedicate de Administrația americană. Astfel,
numirea de către secretarul general al ONU a lui Carl Bildt în funcția
de trimis special pentru Kosovo a fost contestată de secretarul de stat
american Madeleine Albright și de consilierul prezidențial pentru
securitate națională , Samuel Berger, care deja au comunicat
secretarului general al ONU că Bildt nu poate negocia cu Miloșevici
în numele NATO. Oficialii americani au precizat că nu există decât
doi actori care contează în acest proces: Miloșevici și NATO. Bildt
era apreciat de Administrația americană ca o persoană dificilă, cu
care nu se poate lucra constructiv.
Încercarea SUA de a impune în poziția de trimis special al
secretarului general al ONU pe fostul cancelar austria c Franz
Vranitzski sau pe preșe dintele Finlandei, Martti Ahtisaari, și
aducere a în prim plan a celui din urmă, ca trimis special al UE pentru
Kosovo, se considera a fi în fapt demersuri menite să țină cât mai
departe ONU de procesul de pace pentru Kosovo.
Limitarea accesului ONU la acest proces era dictată, cum se
știe, în afară de rațiunea de a instala în Kosovo o forță de pace
comandată de NATO și nu de ONU, și de intenția ca soluția finală a
crizei să fie modificată (față de cea menționată la summitul NATO

220 de la Washington și în planul G -8) în sensul renunțării la principiul
respe ctării suveranității Serbiei în Kosovo și recunoașterii, în schimb,
a independenței provinciei Kosovo.
Această opțiune ar fi fost blocată, în cazul implicării ONU și
mai ales în condițiile existenței unei rezoluții a Consiliului de
Securitate care să lega lizeze planul de pace al G -8.
Totuși, la insistența Europei, ONU a fost implicat în
rezolvarea problemei Kosovo.
Zarurile fuseseră deci aruncate, dar ele încă se învârteau.
Între timp, diplomații care se aflau în F.R.I. Macedonia s -au
apucat serios de l ucru la un plan de reconstrucție a provinciei
Kosovo, după modelul celui aplicat în Bosnia și Herțegovina și care,
bineînțeles, trebuia să tranșeze afacerea aceasta extrem de profitabilă
în favoarea firmelor occidentale.
Se considera că problema reconstruc ției este foarte dificilă,
atât prin amploarea ei (în Kosovo erau parțial sau total distruse între
500 și 800 de localități), cât și prin durata ei. Mai ales în acele zile,
când nu se întrezărea încă o soluție politico -militară a crizei. Numai
revenirea refugiaților necesita, spre exemplu, o sumă mult mai mare
decât cea alocată de Comunitatea Internațională pentru reconstrucția
întregii Bosnii.
Dar Uniunea Europeană s -a oferit imediat să administreze un
„protectorat internațional în Kosovo“, să sprijine for marea unui
guvern civil și a unei poliții proprii, să organizeze și să supravegheze
desfășurarea unor alegeri libere și să participe la constituirea unei
forțe internaționale care să garanteze implementarea unui acord de
pace.
Banca Mondială și Fondul Mone tar Internațional (FMI) au fost
invitate să -și dea concursul (ele totdeauna își dau concursul acolo
unde pot să pună piciorul și să controleze la sânge tot ce se face), dar
existau încă dificultăți cauzate de faptul că Iugoslavia se afla sub
efectul sancți unilor și nu era membră în nici una din aceste
organizații.
Specialiștii financiari occidentali apreciau că modelul de
reconstrucție bosniac avea o serie de neajunsuri, mai ales în ceea ce
privește modul de transpunere în practică și de control al sumelor
alocate. Au fost reconstruite mare parte din locuințele distruse, dar
mai mult de jumătate din acestea au rămas goale deoarece doar

221 300.000 din cei peste 700.000 de bosniaci aflați în țările vest –
europene s -au întors, iar alți 800.000 s -au stabilit în dive rse zone din
Balcani, de unde nu mai dore au să plece.
Se estima, la acea dată, că cel puțin jumătate din refugiații
kosovari aflați în Occident sau în alte state sud -est europene (Turcia,
Grecia, Bulgaria, România etc.) nu se vor mai întoarce în provincie.
De ce să se întoarcă acolo unde tunurile încă bubuiau, bombele
cădeau și oamenii mureau!? N-a prea fost așa.
Premierul elen, Kostas Simitis, a lansat în cadrul celui de -al 6-
lea Forum al Oamenilor de Afaceri din Regiunea Balcanică o
inițiativă privind constituirea unui organism cu scopul de a
coordona procesul de reconstrucție a Balcanilor, după încheierea
conflictului din Iugoslavia.
Acest organism, în aprecierea demnitarului grec, ar fi trebuit
să aibă sediul la Salonic și să beneficieze de o largă repr ezentare
internațională, în scopul asigurării finanțării reconstrucției și
relansării economiilor statelor care se confruntă cu efectele cauzate
de criza din Iugoslavia. El a precizat că interesele Greciei vor
determina guvernul elen să acționeze preponder ent pentru
dezvoltarea economică a Albaniei și Macedoniei, firmele grecești
fiind orientate spre aceste țări și spre Iugoslavia.
Obiectivele acestui proiect erau: susținerea dezvoltării și
stabilități i economiilor țărilor balcanice; asigurarea transportulu i și
tranzitului produselor elene prin țările balcanice spre statele din
centrul, vestul și estul Europei, fapt care necesita și modernizarea
infrastructu rii rutiere a statelor din zonă; crearea și întărirea
condițiilor politice și economice necesare promo vării vânzărilor de
produse elene în statele balcanice; promovarea unor rute alternative
de legătură cu centrul Europei, atât datorită necesității securității, cât
și ca un motiv în plus pentru atragerea turiștilor.
Marea Britanie nu putea rămâne nici ea p e dinafară. Ministrul
de externe, Robin Cook, a declarat că, în cadrul variantei britanice a
planului de „regenerare balcanică“, bazat pe un pact de stabilitate cu
țările din zonă, țara sa s -ar pronunța pentru trei componente:
furnizarea ajutoarelor financ iare și asistenței tehnice necesare
eliminării efectelor conflictului și, pe termen lung, reconstrucției
economice, dezvoltarea unei zone deschise de comerț european și a
unei rețele de acorduri bilaterale între statele din zonă, precum și

222 elaborarea unor acorduri specifice de deschidere a unui dialog politic
între miniștrii de externe din statele membre ale Uniunii Europene și
cei din țările sud -est europene. Împărțeala începuse.
ONU, trecută pe al șaptesprezecelea sau, mai exact, pe al
douăzecilea plan în rezolvarea unor probleme pentru care a fost
creată această organizație , și-a căutat și ea ceva de făcut, ca să nu se
spună că stă cu mâinile în sân, că este neputincioasă și bătrână. La 15
mai 1999, a trecut la… o primă evaluare a impactului uman al
bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei . Dacă nu le poți opri,
măcar să încerci să le evaluezi! Misiunea (prima misiune a
Organizației Națiunilor Unite după începerea conflictului din
Iugoslavia) cuprindea 9 membri și urma să își îndeplinească
obiectivele m ai întâi la Belgrad, apoi la Pristina și, în final, în
Muntenegru.
Jocurile politice se derulau în continuare în nota lor specifică
marilor crize. Specialiștii erau însă îngrijorați de realitatea
nemijlocită, de evoluția posibilă nefavorabilă a situației ș i lansau, la
rându -le, mesaje încurajatoare. Astfel, președintele Comitetului
Întrunit al Șefilor de State Majore ale Forțelor Armate americane,
generalul Henry Shelton, a declarat că FA iugoslave ar putea rezista
încă mult timp atacurilor NATO, dar Alianț a este pregătită și
capabilă să intensifice și să continue atacurile, atât timp cât va fi
nevoie.
Normal. Raportul de forțe, în țări, era de… 19 la 1 și chiar mai
mult. Cele mai mari puteri militare ale lumii se năpustiseră asupra
Iugoslaviei. Ce deznodăm ânt se putea aștepta ?
Și, ca și cum n -ar fi fost de -ajuns această forță colosală, la 13
mai 1999, Parlamentul albanez a aprobat o rezoluție prin care
sprijinea AEK și pe liderul său, Hashim Thaci. În această rezoluție ,
se arăta: „Adunarea Poporului recunoa ște și susține guvernul condus
de premierul Thaci și AEK drept unul din factorii politici și militari
decisivi privind soluționarea crizei din Kosovo“.
Sârbii bosniaci considerau că este inadmisibil să se acorde
independență albanezilor din Kosovo, iar lor să li se refuze dreptul de
a se uni cu „patria mamă“. În concepția lor, o eventuală secesiune a
Republicii Sârbe din Bosnia putea fi limitată sau oprită prin
intervenția SFOR, dar continuarea bombardamentelor, departe de a
întări stabilitatea regională, a ccentua și mai mult contradicțiile din

223 diferite state sau dintre state de o asemenea manieră încât Albania,
Macedonia, Iugoslavia și Bosnia și Herțegovina vor fi nevoite să
devină protectorate internaționale.
Ceea ce, de altfel, sub o formă sau alta, au ș i devenit.
Ministrul german de externe, J. Fisher, a adresat delegaților
prezenți la întrunirea de criză a Partidului Ecologist, care se
desfășura în acele zile, un mesaj prin care a avertizat că, dacă aripa
pacifistă a Partidului Ecologist va avea câștig de cauză și va trece
moțiunea privind încetarea necondi ționată a focului, guvernul
german va cădea, NATO va fi slăbit iar poziția președintelui
Miloșevici se va întări.
Specialiști i militari bulgari apreciau că motivul pentru care
rachetele antiradar de t ip HARM au căzut în Bulgaria îl reprezintă
faptul că FA bulgare au în dotare sisteme radar de producție
rusească, similare celor ale armatei iugoslave. În condițiile în care
FA iugoslave au închis sistemele radar pentru a le proteja împotriva
loviturilor a eriene aliate, rachetele HARM au interceptat frecvențele
folosite de apărarea antiaeriană bulgară, fapt ce a determinat
încadrarea unor ținte din această țară. Pentru a evita astfel de situații,
NATO va dota, probabil, FA bulgare cu sisteme de producție
americană sau va solicita neactivarea sistemelor bulgărești,
asumându -și obligația de a asigura activitatea de radiolocație și
înștiințare a apărării antiaeriene bulgare despre eventuale pericole din
partea forțelor iugoslave. Dar politicienii bulgari nu se puteau nici ei
dezminți. Astfel, ministrul de externe al Bulgariei, N. Mihailova,
care se găsea la Londra, i -a avertizat pe cei care cer oprirea
bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei că regiunea are nevoie
de o soluție pe termen lung a conflictului din Kosovo și nu de o
experiență pe termen scurt. Iar bombardarea, probabil, în concepția
unei femei ajunsă ministru de externe al țării ei, reprezenta o
modalitate de a -i „cuminți“ pe sârbi, de a soluționa „pe termen lung“
o problemă pe care nu au rezolvat -o nici armatele imperiale, nici
timpul. Convinsă sau nu de propriile ei spuse, Mihailova a adăugat
că „nu are nici un sens să se oprească războiul la jumătatea drumului,
și trebuie oprită mai întâi purificarea etnică din Kosovo“. Doamne,
ce războinice au aju ns femeile din ziua de azi! Se putea oare să nu
aibă și bulgarii o doamnă Albright a lor?!

224 Între timp, printre dărâmăturile ambasadei chineze lovite de
NATO la Belgrad, a mai fost găsită o rachetă care nu a explodat. De
unde rezultă, potrivit afirmațiilor ambasadorului chinez în
Iugoslavia, că rachetele lansate asupra ambasadei au fost cinci și nu
trei cum se susținuse până atunci. Putea să fie și o sigură coadă de
rachetă. Faptul că a fost bombardată ambasada Chinei nu va rămâne
fără urmări. Chinezii nu ui tă niciodată nimic.

Situația refugiaților și operațiunea „Allier Harbour”

La operațiunea NATO „Allier Harbour” pentru ajutorarea
refugiaților din Kosovo participau, la acea dată, 25 de țări, cu un
efectiv de 7000 de oameni.
Aceste efective erau distribu ite în 5 sectoare, astfel:
– „Task Force North“, sub comandă italiană, includea 2000 de
italieni și efective mai reduse din Austria și Turcia;
– „Task Force South“, sub comandă franceză, cu 800 de
militari din Franța, 200 din Grecia, 150 din Danemarca și 150 din
Emiratele Arabe Unite (acestea urmau să construiască o tabără de
refugiați la Elbasan, cu 5000 de locuri, una la Korca, cu 9000 de
locuri și alta la Poljka cu 5000 de locuri);
– „Task Force Romeo“, sub comandă olandeză, bazată la
Plepa, în apropi erea portului Durres, care a construit o tabără de
refugiați pentru 4500 persoane la Vlora;
– „Task Force West“, sub comandă spaniolă;
– „Task Force Shining Hope“, sub comandă SUA și compusă
numai din 800 de americani, bazată pe aeroportul din Rinas, avâ nd
sarcina de a construi o tabără de refugiați la Fier pentru 20.000
persoane.
Mai erau implicate Germania și Marea Britanie, care pregăteau
tabere de refugiați în sud -estul Albaniei, precum și Canada,
Norvegia, Luxemburg, Polonia, Ungaria și Republica Ce hă, ca țări
membre NATO . La acestea se adăugau Austria, Slovacia, Slovenia,
România și Lituania, ca țări care nu f ăceau, la acea dată, p arte din
Alianță.
În cadrul aceleiași operațiuni, în partea centrală și de nord a
Albaniei, forțele NATO au fost angaja te și în refacerea căilor de
comunicații în scopul realizării unui coridor umanitar pentru

225 ajutorarea refugiaților. Urma, de asemenea, să fie amenajat
aeroportul militar Gjdari, situat în nordul țării. La amenajarea
aeroportului de la Kukes, s -au implicat și Emiratele Arabe Unite,
care au contribuit cu trei milioane de dolari, pentru realiz area unei
piste naturale și a unei tabere pentru 9.000 de refugiați, situată în
nordul țării.
Toate acestea și multe altele erau activități care se efectuau
sub presiune a momentului și a situației extrem de complicate, a cărei
amploare se pare că n -o prevăzuse nimeni.

226

EFECTE… COLATERALE
Pe data de 14 mai la ora 01.00, aviația NATO a atacat o
coloană de tractoare cu refugiați albanezi care se întorceau la casele
lor, în satul Korișa, situat la 6 km nord de Prizren. Potrivit datelor
care s -au transmis atunci, au fost înregistrați 79 de morți și 58 de
răniți, victimele fiind în cea mai mare parte femei, copii și bătrâni.
Agențiile de știri iugoslave au comunicat că avia ția NATO a
bombardat și ambulanța care a sosit la fața locului și au mai fost
răniți doi polițiști care asigurau securitatea judecătorului de
instrucție.
Oficialii NATO nu au vorbit, în acea zi, de vreo eroare, ci doar
de o „țintă militară legitimă“.
Între orele 11.20 și 13.00, s -au mai executat lovituri asupra
unor obiective militare sau civile din satele Petrovic (municipalitatea
Stimlije), Balic (municipalitatea Urosevac), Donje Sinkovce
(municipalitatea Leskovac), Arapova Dolina (municipalitatea
Leskov ac) și Gredelicka Klisura, iar între orele 13.35 și 15.30, pe
display -urile computerelor de la bordurile avioanelor NATO au
apărut, ca ținte, diferite alte obiective din orașul Pirot, satul Izvor (4
km sud -est de Pirot), cartierul Dragodan din Pristina (lo cuit în
exclusivitate de etnici albanezi), cartierele Vozdovac și Avala din
Belgrad, cazarma „Milan Bogojevic“ din Kragujevac și încă vreo
șapte poduri din sud -estul Serbiei (unul în apropiere de Jagodina și
altul la Cuprija, trei în regiunea Kursumlija, u nul pe șoseaua

227 Belgrad -Skopje, în apropiere de Bistrica, 250 km sud de Belgrad, și
un altul pe autostrada Niș -Belgrad în localitatea Mijatovac).
Pe data de 15 mai, la ora 03.15, a fost bombardată zona
industrială a orașului Cacak și lovit din nou aerodrom ul Ponikve, de
lângă Uzice. Au mai fost vizate localități din centrul țării, unde se
aflau depozite de carburanți și diverse fabrici.
În seara zilei de 14 mai 1999, televiziunea iugoslavă a difuzat
imagini cu trei avioane de recunoaștere fără pilot (două a mericane și
unul francez), care au fost doborâte la 13 mai 1999 de către apărarea
antiaeriană iugoslavă. S -a spus, de asemenea, că, la 15 mai, în
regiunea Niș, a fost doborât, la ora 00.51, un avion de luptă, pilotul
reușind să se catapulteze în apropierea localității Brenica, la mică
distanță de Niș.
Într-un raport al NATO se arăta că avionul american de tipul
„F-117 STEALTH“, doborât deasupra Iugoslaviei, nu a fost lovit de
apărarea AA iugoslavă, ci de un avion american „F -15“, care a lansat
din greșeală o rachetă aer -aer. Probabil, ca să nu -și asume sârbii o
astfel de victorie! Sau, cine știe, cărările războiului sunt numeroase și
întortocheate, mai ales când este vorba de războiul psihologic…
Documentul preciza că avionul „F -117“ a fost doborât din cauza
defectării sistemului electronic de recunoaștere (amic -inamic) al
acestuia, fiind luat drept aeronavă inamică de către avionul „F -15“.
Tocmai atunci s -a găsit și sistemul ăsta, care, de altminteri este atât
de precis și de sigur, să se defecteze! Ca să v ezi ghinion!
Surse occidentale afirmau, la acea dată, că Alianța era pe
punctul de a lua o decizie în ceea ce privește o intervenție terestră în
Kosovo, în condițiile în care președintele Miloșevici nu se arăta
dispus să facă nici cel mai mic compromis pen tru aplicarea planului
propus de G -8. Dar tocmai asta credea toată lumea că aștepta și
Miloșevici : intervenția terestră.
Adevărul nu este și nu poate fi acesta. Oricât de furioși și de
dezamăgiți ar fi fost sârbii datorită agresiunii Occidentului împotriv a
lor, ei nu doreau și nu puteau dori ca trupele terestre ale țărilor
NATO să intre în acțiune. Oricare om cu scaun la cap și -ar fi dat
seama că ar fi fost un dezastru. Și în primul rând, un dezastru pentru
Iugoslavia. Pentru că, natural, o dată cu intrare a în luptă a trupelor
terestre, întregul arsenal occidental ar fi „coborât la sol“, trecându -se
efectiv de la așa -numitele „operațiuni chirurgicale“ la atacuri terestre

228 în forță, folosindu -se toată tehnologia și toată forța Vestului. Și nu se
știe câte zec i de mii de oameni și -ar fi găsit mormântul pe chinuitul
pământ al Iugoslaviei. Și nimeni n -ar fi știut cu precizie (ne referim
la Occident) pentru ce.
Totuși, la vremea aceea, existau indicii că întregul efort aerian
al Alianței va fi concentrat și în continuare pentru neutralizarea
forțelor sârbe dislocate în Kosovo și în zonele adiacente. Surse de la
Bruxelles au declarat că, până în acele momente, Alianța Nord –
Atlantică efectuase aproximativ 20.000 de ieșiri în spațiul aerian al
Iugoslaviei, concreti zate în 7.000 de atacuri asupra obiectivelor
importante de pe teritoriul acesteia. De la începutul conflictului,
loviturile NATO provocaseră, potrivit acestor surse, următoarele
pierderi FA iugoslave:
– 100 de avioane de luptă;
– 432 de tancuri și piese de artilerie;
– 25% din armamentul greu staționat în provincia Kosovo.
Aceste date erau însă departe de adevăr.
Între timp, surse din cadrul Ministerului de Interne al Bulgariei
au făcut cunoscut că, la 14 mai 1999, o altă rachetă a căzut în
apropierea local ității bulgare Varbovo, la aproximativ 10 km de
frontiera cu Iugoslavia. Era a șasea rachetă căzută pe teritoriul bulgar
de la declanșarea acțiunii militare a NATO. Racheta, care avea
inscripții în limba rusă, se putea să fi fost lansată de FA sârbe asupra
unui avion al NATO.
Dar ce mai conta!

Iarăși a început bătălia comunicatelor. La 14 mai, Belgradul
afirma că, în ultimele zile, 4.000 de militari și polițiști au fost retrași
din Kosovo, însă retragerea acestora și a tehnicii de luptă era
îngreunată de r aidurile NATO. Informația a fost însă dezmințită de
Alianța Nord -Atlantică. Imediat, Ministrul Securității Naționale a
anunțat întreruperea retragerii trupelor sârbe din Kosovo, deoarece
„gestul de pace al Iugoslaviei a fost respins de către NATO, iar
forțele iugoslave dislocate în Kosovo vor rămâne în provincie până
când trupele NATO se vor retrage din țările vecine“.
Operația „Apache“, ca să -i spunem a șa, se continua și ea în
coordo natele ei deja arhicunoscute. Unii cred, poate, că era vorba de
dificultăț ile pe care le întâmpinau americanii în eficientizarea

229 dispozitivului de luptă al acestor elicoptere foarte costisitoare. S -ar
putea să fi fost însă și altceva la mijloc. Americanii nu aveau efectiv
nici un chef să -și expună gratuit și chiar să -și sacrific e cele mai bune
elicopterele ale Trupelor lor de Uscat de dragul unor efecte absolut
minore. Întrebuințarea acestor elicoptere putea fi prevăzută numai în
cazul unor atacuri terestre masive și complexe asupra forțelor sârbe.
Or, cu toate spusele lui Clinto n, așa ceva nu putea fi decât o măsură
extremă, disperată.
Totuși, unitățile de sprijin ale escadrilelor de elicoptere
americane Apache, dislocate în Albania, au executat, în acele zile,
pentru prima dată, un exercițiu în teren (într -un poligon situat la
aproximativ 50 km nord -est de Tirana), cu trageri de luptă reale,
întrebuințându -se tunuri de 105 mm. Scopul acestui exercițiu a fost
antrenarea artileriștilor în executarea de trageri asupra sistemului de
apărare AA inamic, astfel încât să permită elicopt erelor Apache să -și
îndeplinească misiunea în adâncimea apărării acestuia.
Transportul obuzierelor la și de la poligon s -a executat cu
elicoptere de transport Chinook.
SUA au dislocat în Italia mai multe avioane de cercetare
destinate culegerii de date pri vind amplasarea la sol a trupelor și
interceptarea comunicațiilor militare, cu intenția de a fi transferate în
Albania sau Macedonia. Acestea ar fi urmat să asigure datele
necesare executării misiunilor de atac de către elicopterele Apache.
Într-o primă fa ză, noile mijloace de cercetare americane aveau
misiunea de a identifica rampele mobile de lansare ale rachetelor SA –
14 care reprezentau, în concepția militarilor americani, principala
amenințare pentru acțiunile elicopterelor Apache. Pentagonul a făcut
cunoscut că NATO intenționează să reanalizeze componența forței
de pace pentru Kosovo (KFOR), efectivele urmând să fie
suplimentate cu mult peste cifrele prevăzute la început (26.000 de
militari).
Au fost continuate și celelalte măsuri impuse de desfășurarea
operației aeriene. Astfel, s -a comunicat că 12 avioane Tornado,
aparținând FAM britanice, urma să fie dislocate la baza franceză de
la Solenzara (Corsica), începând cu 01 iunie 1999, iar 10 avioane
franceze de tip Mirage F -1 CT, de la Baza 132 de la Colma r-
Meyenheim din estul Franței, fuseseră deja redislocate la Baza

230 italiană Istrana. Pentru deservirea acestora au fost trimiși la această
bază 80 de militari.
Și guvernul de la Roma, cu toată prudența sa, a aprobat
mărirea contingentului italian din cadrul NATO, care se afla în
Albania, de la 800 la 2.600 de militari, iar Parlamentul turc a dat în
mod oficial aprobarea ca NATO să utilizeze bazele militare turcești,
în vederea executării loviturilor aeriene asupra Iugoslaviei. În acest
fel, Alianța putea util iza aeroporturile a trei baze aeriene militare din
vestul Turciei: Corlu, Bandirma și Balikesir, unde se preconiza să fie
dislocate câte o flotilă de avioane F -15 și F -16 și trei avioane
cisternă.
Avioanele dislocate aici aveau să acționeze pe coridoarele
aeriene din Bulgaria.

Ibrahim Rugova, una din figurile interesante ale acelor
vremuri, avea să declare că „în acest moment, AEK este un grup
extremist care nu încetează să mă critice și acest lucru este regretabil.
Eu sunt liderul albanezilor din Kosovo ș i, în această calitate,
beneficiez de sprijinul persoanelor care se află în acest moment în
taberele de refugiați din Macedonia și Albania. Obiectivul meu este
să coordonez și să organizez noua clasă politică din Kosovo”.
Deși se aflau sub protecție sârbă, Rugova și colaboratorii
apropiați erau în pericol de a fi eliminați de AEK, fiind acuzați de
trădare și colaborare cu Miloșevici . Pentru a evita o astfel de
evoluție, Rugova, cu acceptul Belgradului, a luat decizia transferării
principalilor reprezentanți politici în Occident, Germania oferindu -se
să le asigure protecția. Odată cu acest eveniment se constată și o
radicalizare a punctelor de vedere ale liderului albanez kosovar care
consider a atunci că acordarea independenței provinciei trebuie luată
serios în discuție .
Adevărurile ies încet, încet la iveală, ca untdelemnul . Surse ale
AEK au recunoscut, pentru prima dată, că utilizează voluntari străini
pentru instruire și participare la lupte. Majoritatea acestora veneau
din Germania, Franța și Olanda și e rau înregistrați la Durres ca
luptători sau personal sanitar. În fapt ei aveau experiența altor teatre
de război și erau folosiți ca instructori pentru luptătorii AEK.

231 Nu ni se pare deloc surprinzătoare intervenția liderului
Partidului Radical Sârb și vic epremier al guvernului Republicii
Serbia, Vojislav Seselj, care a declarat că este posibil ca Iugoslavia
să facă unele concesii și să ajungă la un compromis cu Occidentul,
însă numai după încetarea bombardamentelor NATO. Solicitările
Alianței de instituire în Kosovo a unei administrații internaționale
erau, totuși, considerate de liderul sârb ca inacceptabile, deoarece s –
ar fi instaurat o autoritate străină pe teritoriul iugoslav. Ce știa el! Și
cine avea nevoie de părerile lui! Declarațiile liderilor occid entali,
potrivit cărora NATO va instaura un regim democratic în Serbia,
erau considerate de Seselj ca lipsite de sens, deoarece, credea el,
„Serbia are un guvern ales de cetățenii săi“.
Președintele muntenegrean, Milo Djukanovic, se pronunța, așa
cum dor ea Occidentul, în favoarea unei autonomii speciale a
provinciei Kosovo și sugera ONU să transforme planul de pace al G –
8 într -o rezoluție a Consiliului de Securitate, care să fie aplicată
imediat. El era în favoarea participării Rusiei la o eventuală forță
internațională de pace, în Kosovo. Liderul de la Podgorița era
indignat că Miloșevici a pus în pericol stabilitatea Muntenegrului și a
atras poporul iugoslav într -o tragedie. Adevărul este că, fără
Miloșevici sau cu Miloșevici la conducerea Iugoslaviei, a lbanezii din
Kosovo tot ar fi dorit secesiunea provinciei și , dacă e posibil,
alipirea la Albania. N-a prea fost posibilă alipirea la Albania.
Deocamdată. Dar restul da. Pare a fi clar pentru toată lumea. Măcar
acum, la 16 ani de la acele evenimente.
În urma convorbirilor desfășurate în prima decadă a lunii mai
1999 la New York între secretarul general al ONU, Kofi Annan, și
președintele în exercițiu al OSCE, ministrul norvegian de externe,
Knut Volle Baek, s -a convenit asupra misiunilor organizațiilor
internaționale care vor fi implicate în Kosovo, astfel: UE se va o cupa
de reconstrucția economică, OSCE de instituțiile democratice, ONU
de operațiunile de poliție.
Ce simplu!
Conducerea politică elenă considera că, din cauze politice din
Rusia, au scăzut șa nsele de a se ajunge la o poziție comună SUA –
Rusia privind soluționarea conflictului iugoslav. Autoritățile ruse și
cele americane au deosebiri de vederi în ceea ce privește retragerea

232 forțelor iugoslave din Kosovo și conducerea viitoarei forțe
multinațion ale de menținere a păcii, care nu pot fi neglijate.
Partea rusă susținea necesitatea ca retragerea forțelor sârbe să
fie parțială, astfel încât să se mențină statutul de suveranitate al
conducerii de la Belgrad față de Kosovo, iar forța de menținere a
păcii să fie pusă sub egida ONU, cu drept de veto asupra unor
hotărâri și inițiative ale NATO privind misiunile și prezența forței în
provincie;
Partea americană insista ca retragerea forțelor sârbe să fie
totală, urmând ca o forță militară sau de poliție să se reîntoarcă
pentru a asigura drepturile suverane ale conducerii centrale, iar forța
multinațională să fie sub controlul exclusiv al NATO, acceptând doar
ca trupele să poarte însemnele ONU (căști albastre, vopsirea tehnicii
în alb și inscripționarea acest eia).
Premierul C. Simitis a afirmat că, printr -o politică inflexibilă,
SUA au devenit un factor de instabilitate și a solicitat premierului
britanic, Tony Blair, să înceteze imediat bombardamentele NATO în
Iugoslavia. Ministrul apărării, A. Tsohatzopoulos , l-a invitat la sediul
Ministerului Apărării pe ambasadorul american la Atena, Nicholas
Burns, căruia i -a prezentat poziția Greciei privind necesitatea
încetării imediate a bombardamentelor, deoarece au devenit un
obstacol în calea soluționării conflictul ui prin mijloace pașnice .
În ton cu aceste demersuri deloc neglijabile, aproximativ 200
de polițiști greci în uniforme au manifestat în seara zilei de 14 mai
1999 pe străzile Atenei și în fața ambasadei SUA, pentru a protesta
împotriva atacurilor aeriene a le NATO în Iugoslavia. O astfel de
acțiune, să recunoaștem , ni se pare a fi cu totul specială.
Încă un semnal de luat în seamă din Vest. Olanda a anunțat că
își va îndeplini obligațiile față de Alianța Nord -Atlantică, cu care va
merge până la capăt, însă, va aborda cu precauție implicarea sa într -o
eventuală intervenție terestră în Iugoslavia. Această țară considera că
este necesar un mandat clar privind responsabilitățile părților
participante la aceasta, precum și asupra statutului forțelor. Serbia nu
poate fi comparată cu Irakul, nici din punct de vedere al capacității
de ripostă, nici din cel al terenului de desfășurare a operațiilor
militare. În acest sens, în concepția factorilor de responsabilitate din
Olanda, Alianța trebuia să ia în considerație fap tul că o operație
terestră în Kosovo ar avea ca urmare pierderi importante în efective.

233 Nici analiștii politico -militari canadieni nu erau prea optimiști.
Ei considerau că nereușita atacurilor aeriene asupra Iugoslaviei avea
drept cauză faptul că s -a adopt at același scenariu ca și în conflictul
bosniac, fără să se țină cont de situația specifică din Kosovo. În acest
caz, soluția militară trebuia combinată cu cea politică, inclusiv prin
implicarea într -o mai mare măsură a organizațiilor non –
guvernamentale (a șa-numitele „căști albe“). Printre soluțiile care se
cereau aplicate aici ar fi fost, potrivit opiniilor acestor analiști,
implicarea sporită a G -8, și în special a Rusiei, încetarea temporară a
bombardamentelor în Kosovo, care ar fi putut duce la creștere a
prestigiului NATO, oferindu -se astfel timp pentru soluții
diplomatice.
NATO și SUA, erau de părere acești analiști, trebuie să nu se
mai angajeze pe viitor în ceva care să nu poată fi continuat și
desăvârșit, ținând cont de faptul că „Rambouillet“ nu a fost un acord
real, ci mai degrabă un dictat. Ei și -au exprimat părerea că era și este
necesar ca Tribunalul internațional de la Haga să renunțe la
întrebuințarea dublului standard în aprecierea intervențiilor armate.
Pentru că nu s -au tratat după aceleaș i criterii și potrivit aceluiași
drept (care trebuie să fie unul singur pentru toată lumea) intervențiile
armate în Cecenia, în zona kurdă din Turcia, în Rwanda, în Krajina.
După războiul din Kosovo ar trebui, în viziunea lor, revizuite atât
rolul ONU, cât și cel al Consiliul de Securitate, dar și structurile lor
specifice. Acești analiști au înțeles foarte bine că, în configurația
viitoare a provinciei Kosovo, trebuie să se țină seama că AEK nu va
renunța la lupta pentru câștigarea independenței.
Ei mai co nsiderau, de asemenea, că Occidentul trebuie să ajute
România și Bulgaria.
Rezultatele unui sondaj de opinie efectuat în Cehia au
evidențiat că peste 90% dintre cei intervievați considerau că
reprezentanții politici cehi ar trebui să facă presiuni diploma tice
pentru încetarea conflictului din Kosovo, 88% se pronunțau pentru
participarea Cehiei la ajutorarea refugiaților, iar 63,7% erau de acord
cu trimiterea militarilor cehi în Iugoslavia, în cazul extinderii
conflictului. Împotriva unui astfel de demers s e situau 27,8% dintre
cetățeni, iar peste 80% considerau că Cehia nu trebuie să rămână
neutră față de acest conflict.

234

ZIUA A 53 -A
La 15 mai, bombardamentele nu încetaseră. Și nici nu aveau
de gând să înceteze. Între orele 08.00 și 14.10, avioanele își
aruncaseră bombele lor extrem de precise asupra podului din satul
Visoka și podului de la confluența râurilor Kosnica și Toplica, din
zona Kursumlija, precum și asupra unor concentrări de forțe
iugoslave din zona localităților Urosevac, Stimlje, Kosovska –
Mitrovica, Prizren, Dusanovo, Pec.
Bombele n -au ocolit nici Valea Timokului care, se știe, este
locuită de etnici români (ei își zic sau li se zice vlaho -români sau
români -vlahi). Printre țintele preferate ale avioanelor NATO, s -au
aflat Combinatul de cupru și instalații ale „Jugopetrol“ din localitatea
Bor, depozite de combustibil din localitatea Boljevac, situată la 30
km sud de Bor, și portul Prahovo, de pe malul sârbesc al Dunării, în
apropierea Complexului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier
II. A fost incendiat terminalul petrolier.
Podul de la Jagodina, de pe râul Lugomir, a fost atacat cu 4
proiectile, care au lovit însă zone din vecinătate. Se mai întâmplă.
La 6 km sud de Belgrad, se află zona Padinska Skela. Evident,
nici ea nu a scăpat bombardamentelor. Martori oculari au declarat că
un avion NATO s -a prăbușit. În continuare, timp de trei ore, de la
17.00 la 20.00, avioanele Alianței au lovit un releu TV din apropiere
de Suva Reka și, spun sursele NATO, concentrările de forțe
iugoslave s ituate în raionul Djakovica, Decani, Klina.

235 Și, ca ziua să fie plină, între orele 23.00 și 23.30, au fost
bombardate obiective din Belgrad (printre care aeroportul Batajnica),
Centrala termoelectrică din Bor, o stație trafo a Complexului
industrial „S ARDIT “ din Smederevo și obiective din orașul Niș.
A doua zi, pe 15 mai, între orele 01.00 și 06.00, aviația NATO
a bombardat Pozarevac, localitatea natală a președintelui Slobodan
Miloșevici , releul de televiziune de pe înălțimile Fruska Gora (la sud
Novi Sad) și o instalație petrolieră din localitatea Zrenjanin și
rafinăria de la Pancevo.

În noaptea de 14/15 mai 1999 au mai fost lovite obiective din
zona localităților Niș, Pristina, Krusevac, Cvetke, Djakovica, Lipljan,
Prizren și Zur, din zona Kraljevo (aero dromul Ladjevici, situat la 10
km de Kraljevo, spre Cacak, satele Cvetke, Leskovac și Gruza,
ultimele două situate pe comunicația Kragujevac -Kralijevo,
Întreprinderea de Reparat Tehnică Militară, Fabrica de Instalații
Sanitare „C ER” și Întreprinderea de Construcții „Hidrogradnija“ din
Cacak.
Și încă o statistică menită să reliefeze, de data aceasta, și
contribuția Portugaliei la această acțiune. De la începutul
bombardamentelor asupra Iugoslaviei, detașamentul portughez,
format din 3 avioane F-16, staționa t la Baza Aeriană Aviano, a
îndeplinit 48 de misiuni de patrulare aeriană și însoțire. În total,
acestea au efectuat 370 de ore de zbor în 96 de ieșiri, îndeplinind
misiunile într -un spațiu aerian ce a acoperit Marea Adriatică,
Albania, Macedonia, Bosnia -Herțegovina și Ungaria. Portughezii
spun că, în tot acest timp, costul acțiunilor a fost de circa 800.000 de
dolari.
Deși cu oarecare întârziere, NATO a prezentat un comunicat
prin care recunoaște că a bombardat un obiectiv din localitatea
Korisa din Kosov o, însă precizează că acesta a fost unul militar și nu
s-au folosit bombe cu fragmentație . „Korisa a fost identificat ca fiind
o unitate militară și un punct de comandă unde se află diverse
echipamente militare. Au fost observate transportoare blindate și
peste zece piese de artilerie. Alianța Nord -Atlantică nu poate să
confirme bilanțul autorităților sârbe (cca. 100 de morți), nici cauzele
care au provocat moartea acelor civili“.

236 În legătură cu același subiect, ministrul german al apărării,
Rudolf Scharpin g, a declarat că deține informații potrivit cărora
președintele iugoslav a utilizat la Korisa civili drept scuturi umane.
Între timp, luptele pe frontul din Kosovo s -au continuat. În
zona Drenica , forțele sârbe, sprijinite de blindate, au lansat o
puterni că ofensivă împotriva AEK. Trupele iugoslave au executat foc
de artilerie asupra localității albaneze Zogaj, situată lângă frontiera
cu Albania.
Și în Macedonia au fost luate, de către populație, unele măsuri
pentru a preveni orice surprindere. În unele s ate macedonene de
lângă Skopje și Kumanovo, cu populație sârbă, au apărut așa
numitele „gărzi sătești“. Acestea acționau la ordinele Belgradului și
urmăreau mișcările trupelor NATO din F.R.I. Macedonia.
Interesant.

Indiferent de ce se discuta sau de ce s e întâmpla, NATO își
urma strategia sa punctiformă, clară , inflexibilă . Astfel, în ziua de 15
mai 1999, la Lisabona a sosit Forța navală permanentă a NATO din
Atlantic, STANAVFORLANT , constituită din 7 fregate aparținând
SUA , Canadei, Marii Britanii, Germaniei, Olandei, Spaniei și
Portugaliei. Plecarea navelor spre Marea Adriatică, cu misiunea de a
participa la aplicarea embargoului impus Iugoslaviei, era prevăzută
pentru 24 mai.
De asemenea, urma ca, până la data de 16 mai, în cadrul
forțelor NATO, să fie dislocate elicoptere canadiene GRIFFON și
echipament greu pentru o subunitate blindată de cercetare.
Marea Britanie și -a sporit și ea contribuția militară în sprijinul
operațiunilor din Iugoslavia. Astfel, Grupul Operativ Nr. 2 de
Blindate a fost preg ătit pentru dislocare în zona de conflict, începând
cu 22 mai 1999. În același timp, erau pregătite pentru o eventuală
intervenție terestră în Kosovo, trei batalioane de infanterie întărite cu
subunități de artilerie și geniu cu un efectiv de 2.300 de mili tari.
Danemarca lui Hamlet a trimis și ea în Italia 3 avioane F-16
modernizate, pentru înlocuirea celor 3 aparate de același tip
nemodernizate. În aceeași perioadă, la solicitarea Cartierului General
NATO , autoritățile militare olandeze au luat măsuri pent ru
achiziționarea și completarea echipamentului de iluminare laser a
țintelor terestre, necesare celor 20 de avioane F-16 care executau

237 bombardamente asupra obiectivelor sârbe. Până la acea dată, pentru
dirijarea prin laser a bombelor lansate de avioanele olandeze,
iluminarea țintelor se efectua cu avioane americane.
Americanii au înlocuit rapid cele două elicoptere de atac
Apache, pierdute pe timpul pregătirii în Albania, astfel încât, la data
de 16 mai, toate cele 24 de aparate erau gata de luptă.
Conc omitent cu marile presiuni exercitate asupra Iugoslaviei,
îndeosebi a supra Serbiei, Administrația americană a hotărât ca Flota
navală comercială a Republicii Muntenegru să fie scutită de
prevederile embargoului petrolier impus Iugoslaviei. Aceasta
însemna, în viziunea Washingtonului, „intenția de a ajuta guvernul
democratic din Muntenegru“.
Și autoritățile poloneze au hotărât fără întârziere alăturarea la
sancțiunile impuse Iugoslaviei de către Uniunea Europeană, în
primul rând prin instituirea de vize de i ntrare pentru Slobodan
Miloșevici și familia sa, precum și pentru reprezentanți ai
guvernului, armatei și mass -media iugoslave. Potrivit măsurilor luate
de aceste autorități, firmele poloneze nu puteau face investiții în
Iugoslavia, iar sprijinul guvername ntal pentru exporturile în
Iugoslavia a fost retras. Au fost interzise exporturile care ar fi putut
să fie folosite pentru reconstrucția obiectivelor distruse și au fost
suspendate zborurile civile dintre cele două țări. Dacă -i bal, bal să
fie!
În fața ace stor măsuri și a aderării vecinilor săi la embargoul
impus, Iugoslavia a acționat în consecință. Începând din 12 mai
1999, au fost luate măsuri pentru interzicerea principalelor căi de
acces dinspre teritoriul României și Ungariei, pentru intensificarea
observării și, evident, pentru apărare. Pentru românii și sârbii din
zonă, era extrem de dureros să -i vadă pe militarii sârbi săpând
tranșee pentru interzicerea comunicației Timișoara , Vrsac . Pancevo ,
Belgrad. Aceste lucrări se efectuau și la est de locali tatea
Vladimirovac, situată la aproximativ 50 km de Belgrad. De
asemenea, la periferia localităților Vrsac, Uljma și Vlajkovac se
săpau tranșee și se amenajau genistic lucrări de apărare. În zona
acestor localități au fost observate concentrări de trupe dot ate
inclusiv cu tancuri.
Pe comunicația Szeged , Kanjiza , Senta , Becej , Novi Sad, în
dreptul localităților Padej și Ada, la 30 km sud de Senta, subunități

238 de tancuri și infanterie moto au ocupat poziții de apărare.
Concomitent cu aceste măsuri de apărare di nspre toate orizonturile,
Guvernul federal a hotărât introducerea regimului de vize pentru
persoanele cu pașaport turistic italian, în baza reciprocității privind
regimul vizelor și cu scopul de a împiedica „intrarea necontrolată în
R. F. I ugoslavia a cetățenilor unei țări care participă activ la
agresiunea NATO“ (rămânând în continuare valabilă decizia privind
anularea vizelor pentru persoanele cu pașaport diplomatic sau de
serviciu), emiterea de obligații federale pentru acoperirea datoriilor
băncilor ca re au acordat credite pentru stimularea activității din
agricultură, pescuit și turism, colectarea urgentă a impozitelor și
taxelor speciale pentru fondurile destinate apărării. În acest cadru, s -a
subliniat că, în perioada iunie 1998 – 21 aprilie 1999, g uvernul
Republicii Muntenegru nu a livrat la bugetul federal suma de
354.418.907 de dinari (32.219.900 de dolari), iar pentru fondul
special destinat apărării țării, din Republica Muntenegru s -au plătit
mai puțin cu 32.012.870 dinari (2.010.260 de dolari).
Dacă bombele își urmau drumul lor, și demersurile
diplomatice pentru rezolvarea acestui conflict își urmau drumul lor.
La data de 17 mai 1999, la Paris, urma să se desfășoare reuniunea
miniștrilor de externe ai Uniunii Europene. Trebuia să dezbată un
plan propus de ministrul britanic de externe, Robin Cook, axat pe
patru direcții principale:
– elaborarea unui program regional pentru Balcani cu două
componente, una financiară și una tehnică;
– crearea unei zone comerciale europene deschise;
– încheierea u nor acorduri de cooperare între statele membre
ale Uniunii Europene și cele balcanice și intensificarea dialogului
politic;
– aplicarea imediată a planului de acțiune pentru aderarea la
NATO a statelor din regiune.
În sfârșit , venea și Robin Cook cu ceva c are să -l scoată din
conul de agresivitate și de dictat în care căzuse Marea Britanie sub
discursurile tăioase și agresive ale primului ei ministru. Căci Marea
Britanie rămâne Marea Britanie.
Accentele de agresivitate n -au încetat totuși. Comandantul
Supre m al Forțelor Aliate din Europa, generalul Wesley Clark, a
declarat că „NATO își va intensifica bombardamentele, chiar dacă va

239 crește pericolul uciderii civililor, folosiți de forțele sârbe drept
scuturi umane“. Nici nu ne puteam aștepta la altceva din par tea unei
astfel de personalități. Nu știm însă cine anume avea nevoie de o
astfel de declarație și la ce anume putea ea folosi. Pentru că, în nici
un caz, o astfel de poziție agresivă și nerealistă, nu putea servi…
imaginii Alianței și nici întăririi unită ții ei. Ba, mai mult, potrivit
declarațiilor unui diplomat dintr -o țară membră NATO, cu cât
campania aeriană împotriva Iugoslaviei ar fi durat mai mult, cu atât
era mai dificil să fie păstrată unitatea Alianței. De aceea operațiunea
militară trebuia, în vi ziunea acestuia, încheiată cât mai repede, motiv
pentru care atât SUA cât și conducerea NATO erau dispuse să facă
concesii. Atunci care era sensul afirmației generalului Clark? Numai
Dumnezeu știe!

În acest timp, Iugoslavia încerca pe toate căile să scap e de
bombar damentele NATO și, în același timp, să nu accepte orice
soluție, adică un dictat, pentru Kosovo. Astfel, ambasadorul iugoslav
în Grecia, Dragomir Vucicevic, a exclus posibilitatea continuării
retragerii trupelor sârbe din Kosovo dacă atacurile NATO nu iau
sfârșit, precizând că „retragerea trebuie să aibă loc paralel cu
încetarea bombardamentelor și retragerea trupelor NATO staționate
în țările limitrofe“.
În schimb, șeful statului major al AEK, Agim Cekci, a declarat
că „forțele sârbe din Kosov o sunt foarte aproape de o înfrângere,
acestea aflându -se într -o situație dificilă.“ El a adăugat că „Unitățile
sunt lipsite de comunicații între ele. Forțele sârbe nu se retrag, ci vor
să câștige timp, iar AEK întâmpină dificultăți în ceea ce privește
organizarea și dotarea cu armament“.

La Moscova, tonul la adresa NATO era la fel de aspru ca
întotdeauna. Președintele Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov, a spus
că „Alianța Nord -Atlantică este o organizație teroristă, iar Moscova
ar putea cere avocaților int ernaționali să instituie un proces public, de
tip Nürenberg, contra crimelor comise de NATO“. Premierul
desemnat, Serghei Stepasin, a precizat și el, la rândul lui, că „Rusia
se va retrage de la negocierile asupra R.F. Iugoslavia, dacă NATO
intervine tere stru în Kosovo; trebuie ca Alianța să înceteze imediat
raidurile aeriene; la negocierile asupra Kosovo trebuie să participe

240 toate părțile implicate în conflict; eventuala forță de pace trebuie să
fie sub comanda ONU și ar putea include și contingente din s tatele
membre NATO“.
Între aceste două atitudini, se derula, de fapt, aproape tot
efortul Rusiei pentru rezolvarea situației din Kosovo. Trep tat, Europa
Unită și Rusia înce peau să -și armonizeze într -un fel acțiunile, pentru
că era clar pentru toată lumea c ă inițiativa trebuia să aparțină
europenilor, că ea nu putea fi cedată.
Râurile subterane începeau să se limpezească încetul cu
încetul. Până în 2013, după summitul de la Vilnius al Parteneriatului
Estic…

Nici embargoul impus de Uniunea Europeană nu e ra pe placul
tuturor țărilor. Departe de a fi toate împotriva Iugoslaviei, unele
dintre ele încercau prin toate mijloacele posibile să împace și capra și
varza, iar altele se exprimau fie eufemistic , fie tranșant. Astfel,
purtătorul de cuvânt al guvernului grec, D. Repas, a declarat că
Grecia a pus trei condiții pentru a participa la acțiunile de control în
Marea Adriatică în vederea impunerii embargoului adoptat de
Uniunea Europeană împotriva Iugoslaviei:
– controlul maritim să nu se execute la sud de para lela 40;
– să nu fie controlate toate navele;
– să nu fie afectată libertatea de navigație.

Îngrijorările țărilor din zonă erau însă și de o altă natură.
Semnificativă în acest sens ni se pare remarca președintelui F.R.I.
Macedonia, Gligorov, potrivit căr eia „o eventuală independență a
provinciei sârbe Kosovo ar însemna o amenințare atât pentru
Macedonia, cât și pentru numeroase alte țări.“ El a arătat, de
asemenea, că „există posibilitatea ca refugiații albanezi primiți pe
teritoriul țării să nu dorească să se întoarcă în Kosovo” . Acest lucru
ar fi fost groaznic pentru Macedonia. Dar nu atât din pricina dificul –
tăților materiale, cât mai ales pentru că ar fi produs o creștere
substanțială a elementului albanez, care ar fi accentuat și mai mult
tendințele separatiste manifestate deja la Tetovo.
Chinezii de la Beijing, cu spiritul lor realist și bine chibzuit,
remarcau că „în Balcani, NATO acționa pentru a pune capăt
regimului dictatorial al lui Slobodan Miloșevici “. Ei subliniau, de

241 asemenea, că „în urma b ombardării Ambasadei Chinei din Belgrad,
relațiile chino -americane s -au tensionat, dar această stare de lucruri
se va normaliza în următoarele zile.“ Era de așteptat. China nu avea
nici un interes să mențină tensiunile la cote greu de suportat. Ea se
afla angajată într -o amplă acțiune de reformare a economiei, iar acest
lucru nu se putea realiza prin izolare economică și financiară, ci
printr -o foarte atentă colaborare cu marile puteri financiare și
economice ale lumii.
În acele zile, analiștii au făcut o remarcă interersantă, potrivit
căreia președintele chinez Jiang Zemin opta pentru o soluție de
compromis, în timp ce latura dură a conducerii chineze se pronunța
în mod d irect pentru o atitudine intran sigentă, acuzându -l pe
președinte de lașitate și chiar de frică în raport cu americanii. Unii
lideri politici și militari chinezi vedeau acțiunea americană ca pe un
act premeditat, cu bătaie lungă. Ei considerau că „CIA a planificat
această operațiune pentru a scoate în stradă populația chineză,
înainte de împlinirea a 10 ani de la evenimentele din piața
Tiananmen, pentru a fi manevrată împotriva actualei conduceri și a
regimului chinez”.
Multiple sunt cărările Domnului! Dar nu totdeauna ele sunt
văzute sau urmate de oameni.

Situația refugiaților și operaț iunea „Allied Harbour“

Se pare că , totuși, greul greului trecuse. Înaltul Comisariat
ONU pentru Refugiați (UNHCR) anunța că, în ultimele zile, criza
refugiaților se stabilizase. Taberele vechi erau mai puțin aglomerate,
datorită amenajării altora noi și e vacuării în alte țări a 44.000 de
persoane. Situația se menținea grea în tabăra de la Kukes, din nordul
Albaniei.
Americanii s -au implicat mai mult în ceea ce privește
rezolvarea concretă și a altor situații decât cele care țineau de
organizarea și desfășu rarea bombardamentelor. Astfel, SUA au
deschis în Albania prima tabără de refugiați situată lângă Tirana,
denumită „ Speranța“, cu o capacitate de 20.000 de locuri. Americanii
urmau să instaleze pe teritoriul Albaniei încă două tabere. În acest
timp, Uniune a Europeană a aprobat un pachet de ajutoare umanitare
pentru refugiații din Kosovo, în valoare de 150 de milioane de euro.

242 Suma se adăuga celor 32 milioane de euro, pusă deja la dispoziție de
Biroul Umanitar al UE. Până la jumătatea lunii mai, guvernul
Japoniei a acordat cele mai mari sume pentru criza umanitară din
Kosovo (23 de milioane de dolari), urmat de executivul american, cu
8,5 milioane de dolari. La rândul lui, și cancelarul german Gerhard
Schroeder a promis președintelui muntenegrean, Milo Djukan ovic,
că țara sa va acorda asistență suplimentară Republicii Muntenegru
sprijinind efectiv guvernul de la Podgorița în eforturile sale de
ajutorare a celor aproximativ 64.000 de refugiați proveniți din
Kosovo. Ministrul german de interne, O. Schily, a decl arat că
Germania va primi un număr mai mare de refugiați din Kosovo,
decât cei 20.000 prevăzuți inițial.
Nici Grecia nu putea rămâne departe de acest efort al
comunității internaționale. Conducerea politico -militară elenă a
hotărât trimiterea în F.R.I. Mac edonia a 50 de ofițeri și subofițeri, din
garnizoana Kilkis, care să participe la construcția și organizarea unei
tabere pentru refugiați, la 50 km sud -vest de Skopje, pe un teren de
12 hectare, care trebui a să asigure cât mai repede cu putință cazarea a
1.000 de refugiați.
La Pristina sosiseră, în acele zile, ajutoare umanitare în cadrul
inițiativei ruso -elvețiene „Focus“. Astfel, șase camioa ne au adus 20
de tone de medica mente și produse alimentare destinate spitalelor din
acest oraș, peste o săptămână u rmând să sosească un alt transport
asemănător. De asemenea, organizația intenționa să utilizeze avioane
pentru parașutarea unor pachete cu ajutoare umanitare în regiunile
muntoase greu accesibile.
Venind în întâmpinarea acestor eforturi, Consiliul de
Secur itate al ONU a votat o rezoluție prin care se cerea liberul acces
pentru ajutoarele umanitare în Kosovo. În rezoluție se afirma și
„dreptul refugiaților de a se întoarce la casele lor în deplină
securitate“, așa cum s e hotărâ se la Bonn, în cadrul reuniunii G-8.
Rusia și China s -au abținut de la vot . De ce oare?! Răspunsul nu este
greu de intuit. Aceste mari puteri nu aveau încredere în Occident, în
acel Occident care sprijinea AEK și atacase Iugoslavia, în loc să
folosească toate mijloacele politice, diplom atice, financiare și
economice de care dispunea pentru a rezolva conflictul care se
crease acolo , fără distrugerea obiectivelor economice iugoslave și
pierderi de vieți . S-ar putea replica însă că numărul morților și

243 refugiaților ar fi fost și mai mare, d atorită intensificării activității de
epurare etnică desfășurată de Miloșevici în Kosovo. Cu alte cuvinte,
armata iugoslavă și poliția sârbească ar fi putut să ucidă sau să
alunge din cei 1.900.000 de locuitori ai provinciei Kosovo, 890.000
de kosovari alb anezi în favoarea celor 190.000 de kosovari sârbi!…
Și, în sfârșit, dă și ONU un semn de viață. În perioada 27 -29
mai 1999, o misiune specială a organizației urma să se deplaseze în
Iugoslavia cu scopul de a evalua situația din această țară, iar
secretaru l general al ONU, Ko ffi Annan, se hotărâse să viziteze
Albania și Macedonia și să numească un coordonator special pentru
ajutoarele umanitare destinate zonei iugoslave. Acțiuni mărunte, fără
nici o semnificație , comparativ cu marile probleme ale vremurilor și
cu filosofia Națiunilor Unite!

244

ZIUA A 54 -A
Vremea rea devenea din când în când aliatul Iugoslaviei. Mai
exact, singura forță care mai acționa în acele tragice zile în apărarea
vecinilor noștri sârbi de la sud de Dunăre. Din această cauză,
atacuril e aeriene din ziua de 16 și din noaptea de 16/17 mai au fost
mai reduse ca intensitate. Ele s -au îndreptat îndeosebi asupra unor
obiective situate în sudul și sud -estul provinciei Kosovo, acolo unde
le era mai la îndemână piloților să lovească fără prea mu lte riscuri.
Din cauza ploii și vizibilității reduse, la unele misiuni chiar s -a
renunțat.
Totuși, pe 16 mai, între orele 11.00 și 13.00, aviația NATO a
lovit grupări de forțe sârbe din zona Pristina, la sud, în raionul
localității Orahovac și în apropier e de Prizren, precum și unele
obiective dintr -un raion situat la sud de Pec. Pe 17 mai, între orele
02.00 și 02.30, ore haiducești, aviația NATO a atacat obiective din
Belgrad, în cartierul Novi Beograd, din Pristina, capitala provinciei
Kosovo, Prizren, C acak și Pec. Apărarea antiaeriană iugoslavă a
ripostat la Belgrad, Mirijevo și Vozdovac. A mai fost bombardată
localitatea Bogutovac, situată la 20 km sud -vest de Kraljevo, și
aerodromul Ponikve. Bombardamentele NATO din acele zile și nopți
de mai mai mult sau mai puțin frumoase, mai mult sau mai puțin
ploioase s -au concentrat, după cum spuneau aliații, asupra
următoarelor tipuri de obiective:
– tancuri și vehicule blindate;
– piese de artilerie;

245 – puncte de comandă;
– concentrări de trupe;
– depozite de ca rburanți;
– relee radio militare;
– poduri rutiere;
– depozite de muniție;
– cazărmi ale forțelor armate iugoslave;
– comandamente de nivel tactic.
Se înțelege, alegerea unor astfel de tipuri de obiective avea ca
scop, ca de obicei, diminuarea drastică a c apacității de reacție a
armatei iugoslave, limitarea posibilităților de foc și manevră a
acestora și crearea condițiilor pentru introducerea în luptă a
elicopterelor de atac Apache. Dar elicopterele Apache nu puteau fi
introduse în luptă decât în condițiil e unui sprijin terestru substanțial
și coborârii plafonului de acțiune a aviației de atac la sol sub limita
siguranței împotriva miilor de guri de foc de artilerie antiaeriană ale
sârbilor. Or, așa ceva era greu de admis în cadrul concepției
„pierderilor zero“ în care acționau forțele NATO și îndeosebi cele
americane. Asumarea unui astfel de risc presupunea un mandat clar
din partea Congresului american, precum și scopuri majore, de genul
celor urmărite de americani în Golful Persic.
Seria semnalelor de ave rtizare asupra faptului că nu toată
lumea era de acord cu atacurile NATO împotriva Iugoslaviei se
continua. În seara zilei de 16 mai, asupra reședinței ambasadorului
Germaniei în Grecia, situată în cartierul Halandri din Atena, au fost
lansate două rachete antitanc, cu ajutorul unui aruncător portativ.
Una a explodat în interiorul clădirii, după ce a străpuns zidul
acesteia, iar cea de -a doua a rămas suspendată pe acoperiș, fără a
exploda. Atentatul s -a pro dus în jurul orelor 20.05. Amba sadorul
Karl-Heinz K uhna, care fusese acreditat doar cu două săptămâni în
urmă, spre norocul lui, nu era acasă. Nici el, nici soția sa. Dar faptul
rămâne fapt. Iar Germania, probabil, a luat act, deși nu s -au
înregistrat victime. E drept, au fost pierderi materiale importante , dar
nu acesta era esențialul.
Atentatul nu a fost revendicat, dar se presupunea că, la
originea acestuia, s -ar fi aflat organizația teroristă greacă „17
Noiembrie“, care a mai folosit în acțiunile sale aruncătoare portative
de rachete antitanc.

246 Trebuie , de asemenea, remarcat că atentatul respectiv era cel
de-al doilea din luna mai asupra unui reprezentat al unui stat membru
NATO, după ce, la data de 07 mai, o bombă cu ceas explodase la
locuința ambasadorului Olandei în Grecia.
Nici la frontiera dintre A lbania și Iugoslavia, situația nu era
limpede. În ultimele zile, se amplificase numărul acțiunilor FA
iugoslave împotriva posturilor albaneze de grăniceri și a unor sate de
frontieră, utilizându -se focul artileriei, aruncătoarelor de mine și
armamentului p ortativ. Unii consi derau că, în condițiile date, era
firesc, alții continuau să folosească prilejul pentru a acuza Iugoslavia.
E greu de descifrat adevărul adevărat. Cert este că forțele care atacau
atât de violent Iugoslavia nu aveau nici un interes să ac orde vreo
circumstanță acestei țări, ci, dimpotrivă.
Acest lucru rezultă și din modul cum erau prezentate aceste
incidente. Spre exemplu:
– la 12 mai, a avut loc un schimb de focuri în zona localității
Dobruna și forțele sârbe au ocupat satul Perroi I Tha nes;
– la 13 mai, a doua zi, tot forțele sârbe au atacat localitățile
Pogaj și Zogaj;
– la 14 mai, aceleași forțe au ocupat postul de frontieră de la
Zogaj;
– la 15 mai, au atacat cu aruncătoare și artilerie localitățile
Zogaj și Letaj și s -a executat foc asupra antenei unui releu al
televiziunii de stat din Albania din apropierea Pasului Cafa Prușit;
– la 16 mai, au avut loc lupte între trupele sârbe și luptătorii
AEK în mai multe puncte de la granița comună a Iugoslaviei cu
Albania.
Majoritatea atacuril or au fost urmate de incursiuni limitate în
timp și spațiu în teritoriul albanez, pe timpul cărora pichetele de
frontieră au fost parțial sau total distruse. Au fost plantate mine de -a
lungul frontierei sau chiar în teritoriul albanez. Grănicerii albanezi s-
au retras în adâncime pe poziții defensive. Unitățile armatei albaneze
(Divizia Nord cu punctul de comandă la Kukeș) s -au implicat în
respingerea atacurilor sârbe.
Aceste acțiuni erau motivate de partea sârbă ca fiind
contramăsuri la incursiunile forțel or AEK din Albania pe teritoriul
Kosovo. Dar de ce nu se spunea efectiv nimic în comunicate și
despre aceste incursiuni? Și dacă lucrurile stăteau așa – și, desigur,

247 așa stăteau de vreme ce pe teritoriul Albaniei erau pregătite forțele
AEK –, atunci nu cum va acțiunile sârbilor erau îndreptățite? Cum să
fie îndreptățite câne ele violau frontiera albaneză?!
Într-un frumos vodevil francez există două versuri care se
potrivesc de minune situației din zonă, precum și întregului război
(cu bombe dar și mediatic) dus împotriva Iugoslaviei:
„Cet animal est tr ès méchant
Quand on l’ataque il se defend“
Și ca nu cumva sârbii să aibă câștig de cauză, NATO s -a
gândit și cum anume să sprijine AEK în zona de frontieră dintre
Albania și Iugoslavia. De aceea, ca urmare a cre șterii numărului
incidentelor de frontieră, Alianța a anunțat că și -a intensificat
atacurile aeriene în proximitatea graniței albanezo -iugoslavă, prin
lovirea pozițiilor sârbe din zona localităților Pades, Vlasnja,
Dobrujda, Prizren, Djakova, Zur (la 7 km de Vrbnica), Charmani și
Caraniari.
Iar știrea potrivit căreia AEK a reușit, în cele din urmă, să
realizeze și să mențină un cap de pod în interiorul provinciei Kosovo,
în zona localităților Kozara și Batusa, la 5 km sud de Junik, cu o
adâncime de aproxima tiv 4 km, organizat pe 4 linii defensive, era
una care venea dinspre „cei buni“, împotriva „celor răi“. Și ea trebuia
salutată cu… focuri de artificii sau măcar cu strângeri de mână.
Tot o astfel de știre (de data aceasta despre „cei răi“) anunța că
forțel e armate iugoslave au instalat posturi de control la frontiera
dintre Republica Muntenegru și Bosnia și Herțegovina, cu scopul de
a împiedica fuga recruților care dezertau și a rezerviștilor ce se
sustrăgeau de la mobilizare. Posturile erau instalate în im ediata
apropiere a celor trei puncte de trecere spre Republica Srpska, aflate
sub controlul poliției muntenegreane: Ilijino Brdo, Vracenovic și
Scepan Polje. Mânuitorii de știri și de statistici au avut toată grija să
precizeze că numai 20% din recruții și rezerviștii Republicii
Muntenegru au răspuns convocărilor forțelor armate iugoslave, iar
câteva mii dintre aceștia au părăsit țara. Nu -i așa, forțele „binelui“
fugeau de cele ale „răului“, acestea din urmă nefiind altele decât
armata iugoslavă care -și apă ra integritatea țării. Or, în ziua de azi,
este foarte rău să vorbești despre integritatea țării, despre frontiere și
despre individualitate națională și statală. Numai cei mari, cei
puternici au dreptul la așa ceva. Pentru că ferească sfântul să

248 îndrăznea scă cineva să vorbească în Statele Unite, în Franța sau în
Germania despre secesiune! Deși nu se știe ce se va întâmpla și acolo
peste zece, peste douăzeci sau peste o sută de ani. Nimic nu este
bătut în cuie pe lumea aceasta construită de Dumnezeu pe prin cipiul
nisipurilor mișcătoare și înșelătoare.
Aceleași știri anunțau că forțele armate iugoslave, înțelese ca
„forțe ale răului“, îi împiedicau pe refugiații albanezi din Kosovo să
părăsească Muntenegru pentru a trece în Albania. Câteva zeci de
albanezi d in Kosovo erau deținuți preventiv în închisoarea militară
de la Spuz (lângă Podgorița ), fiind cercetați sub prezumția de
apartenență la AEK și terorism. Vicepre mierul muntenegrean
Dragisa Burzan a acuzat și el la rândul lui aceleași forțe armate ale
Iugos laviei că încalcă normele internaționale privind drepturile
refugiaților și a asigurat că autoritățile muntenegreane vor face tot
posibilul pentru a permite refugiaților să se deplaseze în Albania,
dacă doresc. Bravo lui!
Demnitarul muntenegrean ar fi tre buit totuși să știe că, într -un
astfel de război, se acționează nu numai cu bombe, ci și cu
diversiuni, cu spioni, cu forțe infiltrate sub diferite posturi, iar țara
agresată are dreptul să fie suspicioasă și să -și ia măsuri în consecință.
Uneori, victimel e acestor măsuri sunt și oameni nevinovați. Dar acest
lucru este valabil și pentru cei din NATO. Oare nu cumva nevinovați
sunt și cei care au pierit sub bombele lor, ale celor din NATO, cei
care au rămas fără locuri de muncă, cei care și -au pierdut viața î n
spitale, pe masa de operații, pentru că ei , civilizații civili zațiilor,
democrații democrațiilor, au bombardat, în plină pace, o țară care se
chinuia să -și panseze rănile unui alt război nedrept și ale unui
embargo pustiitor, provocat și susținut tot de acești foarte civilizați,
care-i măcinase economia și viața?

În pofida a ceea ce gândea și simțea francezul de rând sau
analistul francez extrem de avizat (Franța rămâne una din țările cu
cel mai mare potențial intelectual și cultural din lume), Parisul politic
s-a dovedit deosebit de vehement și de nerealist în ceea ce privește
judecarea oficială a situației din Iugoslavia, marea prietenă a Franței
în cele două războaie mondiale. În cartea sa „Sângele petrolului.
Bosnia“ , generalul Pierre Marie Galois, prezintă adevărul despre
drama iugoslavilor și implicațiile grave ale Occidentului în

249 provocarea, susținerea și desfășurarea acestei tragedii. Cu toate
acestea, și în cazul atacurilor NATO asupra Iugoslaviei, Franța a
rămas principalul aliat al Statelor Un ite în lovirea celor care au
ridicat cel mai frumos monument francez la Belgrad. Începând cu
data de 16 mai, dispozitivul aerian francez din cadrul Operației
„Allied Force“ a fost întărit cu noi avioane și elicoptere de luptă,
astfel încât numărul total a l aparatelor a crescut de la 56 la 89. Deși
89 nu înseamnă 1000!
Situația forțelor și mijloacelor aeriene franceze se prezenta, la
acea dată, astfel:
– pentru misiuni de atac la sol : – 53 de avioane de luptă de tip
Mirage 2000 D, Jaguar, Super Etendard, Mi rage F1 CT;
– pentru misiuni de apărare aeriană : – 8 avioane Mirage 2000
C, desfă șurate la Baza Aeriană italiană Grosetto;
– pentru misiuni de cercetare : – 16 avioane de luptă de tip
Mirage IV P, Mirage F1 CR, Etendard IV P, C -160 Gariel;
– pentru misiuni de conducere și control : – 2 sisteme AWACS ;
– pentru misiuni de realimentare : – 5 avioane C -135 FR;
– pentru misiuni de căutare -salvare : – 5 elicoptere de tip Super
Puma și Super Frelon.
Până la data de 17 mai, Turcia, principala aliată a Statelor
Unite în lupta pentru supremație asupra petrolului caspi c și
culoarului musulman, în pofida declarațiilor, păstrase o anumită
rezervă în timpul acestor atacuri. Începând însă cu săptămâna 17 -24
mai 1999, avioanele F -16 aparținând Forțelor Aeriene Militare turce,
dislocate la Baza Aeriană Ghedi din Italia, participau activ la
loviturile NATO contra obiectivelor din Iugoslavia. Se prevedea ca
avioanele turce să fie fi utilizate cu precădere împotriva obiectivelor
militare iugoslave din Kosovo. Până în acel moment, ce le 18 avioane
F-16 puse la dispoziția NATO de Turcia au avut misiunea de a
participa la operațiuni de apărare aeriană.
Și dispozitivul forțelor SUA din Albania – Task Force Hawk –
se întărise substanțial. Acesta avea, la data de 17 mai 1999,
următoarea con figurație:
– în jur de 5.350 de militari;
– 22 elicoptere AH -64 APACHE;
– 27 lansatoare multiple M -270 (MLRS);

250 – 20 vehicule cu tracțiune integrală echipate cu lansatoare de
rachete antitanc;
-18 vehicule cu tracțiune integrală echipate cu rachete
antiaer iene JAVELIN;
– 4 sisteme antiaeriene AVENGER;
– 22 vehicule de luptă BRADLEY;
– 15 tancuri M1 -A1 ABRAMS;
– 8 tunuri cal.105 mm tractate.

„Efectele secundare“ ale bombardamentelor NATO nu erau
nici ele de neglijat. Acestea se manifestau nu numai în Iugosl avia și
în țările vecine acesteia, prin creșterea gradului de poluare a
atmosferei și distrugerea recoltelor, ci chiar și în spațiul Alianței.
După ce, în ziua de 10 mai, trei pescari venețieni fuseseră răniți de
explozia unei bombe prinsă în plasă, la 16 mai, adică șase zile mai
târziu, nava dragor Sapri, aparținând FMM italiene, a început o
misiune în Golful Veneției, în încercarea de a descoperi bombele
largate de avioanele Alianței în apele Mării Adriatice. La cererea
Italiei, NATO stabilise, în apele i nternaționale ale Mării Adriatice,
cinci zone în care avioanele aliate, din motive de securitate, puteau
să-și largheze bombele nefolosite pe timpul misiunilor din
Iugoslavia, urmând ca, ulterior, nave specializate ale Alianței să le
recupereze.
Oficiali a mericani au făcut cunoscut că cei doi prizonieri sârbi,
aflați în acele zile la o bază militară din Germania, vor fi puși în
libertate. S -a anunțat că este posibil ca eliberarea celor doi militari
capturați în urmă cu o lună înainte de AEK și predați forțe lor
americane, să aibă loc la data de 17 mai. Sârbii îi eliberaseră pe cei
trei prizonieri americani în mod necondiționat . Cui pe cui se scoate.

Grecia și Italia și -au continuat cu perseverență demersurile
pentru găsirea și acceptarea unei soluții politi ce. Astfel, la 16 mai,
ministrul grec de externe, Georgios Papandreu, a propus o încetare
de 48 de ore a bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, pentru a
se permite diplomației să demareze inițiativele în vederea soluționării
politice a crizei. „Există î n prezent două poziții contradictorii, una
potrivit căreia președintele Miloșevici nu va răspunde în mod pozitiv
decât dacă NATO continuă bombarda mentele, și alta care afirmă

251 contrariul“ , a declarat Papandreu, adăugând că o încetare a focului
de 48 de ore ar permite verificarea versiunii reale. Evident, nu l -a
ascultat nimeni din cei care au dat câmp liber de acțiune bombelor.
La aceeași dată, premierul italian, Massimo D’Alema, a
prezentat și el un nou plan de pace pentru Kosovo, prin care se
propunea o î ncetare unilaterală a focului din partea NATO, cu
condiția ca Rusia și China să aprobe o rezoluție a Consiliului de
Securitate al ONU împotriva președintelui iugoslav, Slobodan
Miloșevici . Dacă nici în urma acestei rezoluții Miloșevici nu-și va
retrage tru pele din Kosovo, comunitatea internațională va trimite
trupe terestre în Iugoslavia.
Potrivit premierului italian, o astfel de rezoluție trebuia să
conțină condițiile care au fost stabilite la reuniunea G -8 de la Bonn,
printre care retragerea trupelor sârb e din Kosovo și întoarcerea
refugiaților acasă, sub protecția unei forțe de pace multinaționale.
Discutarea acestui plan a constituit subiectul întâlnirii pe care
premierul italian a avut -o, pe 18 mai, cu cancelarul german, Gerhard
Schroeder, în localitate a italiană Bari.
Alianța a salutat planul italian, purtăt orul de cuvânt Jamie
Shea decla rând că „NATO ia în considerare toate inițiativele
diplomatice care pot ajuta la rezolvarea crizei pe baza celor cinci
condiții puse părții sârbe de comunitatea interna țională“.
Apele începeau, în sfârșit, să se adune. La reuniunea din 17
mai de la Bruxelles, unde miniștrii de externe din Uniunea
Europeană au analizat ultimele evoluții ale conflictului din Kosovo, a
fost invitat și liderul moderat al etnicilor albanezi d in Kosovo,
Ibrahim Rugova, precum și ministrul rus de externe, Igor Ivanov.
Dar lucrul cel mai important care s -a petrecut în acele zile, a fost
vizita pe care cancelarul german a întreprins -o în Finlanda, în ziua de
17 mai 1999, și discuțiile purtate cu ș eful statului, Martti Ahtisaari,
în legătură cu situația din Iugoslavia.
În acele zile, președintele finlandez se pregătea să medieze, ca
reprezentant al UE, încetarea conflictului, în situația în care NATO
și Federația Rusă vor cădea de acord în legătură cu structura și
misiunile viitoarei forțe de menținere a păcii în Kosovo.
Era aproape ultimul pas.

252 Secretarul general al NATO din acea perioadă, Javier Solana,
sublinia și el, probabil tot pentru a pune paie pe foc, că „cerințele
comunității internațion ale pot fi impuse prin continuarea raidurilor
aeriene“ . El mai arăta că „atacurile, care au intrat în cea de -a 8-a
săptămână, se desfășurau conform planurilor.“ Dar nu -și ascundea
speranța ca, „până în luna octombrie 1999, refugiații să se poată
întoarce l a casele lor”.

Războiul comunicatelor se continua. Secretarul american al
apărării, William Cohen, a declarat că „este posibil ca forțele sârbe
să fi ucis în Kosovo până la 100.000 de etnici albanezi“ . La data de
16 mai, Iugoslavia a acuzat NATO că, prin intensificarea bombarda –
mentelor, împiedică în mod voluntar retragerea forțelor sârbe din
Kosovo. În acest sens, colonelul Milivoje Novkovic, responsabilul
Serviciului de presă al Armatei iugoslave, a declarat că „în aceste
condiții, este clar că este imp osibilă punerea în practică a regrupării
unităților stabilite în cadrul retragerii forțelor armate și de poliție
din regiune“.
Grupul de le Vișegrad a intrat și el în joc, bineînțeles, în
sprijinul Occidentului. Cu ocazia Reuniunii Grupului V -4 (de la
Vișegrad) , premierii din cele patru state – Cehia, Polonia, Slovacia și
Ungaria – au semnat o declarație comună prin care condamnau
politica de presiune, purificare etnică și violența dusă de forțele
politice și militare sârbe împotriva cetățenilor din Kosovo și adresau
un apel Iugoslaviei pentru îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de
NATO și de celelalte organizații și state, cu scopul opririi imediate a
acțiunilor militare și a violențelor .

Situația refugiaților și operațiunea „Allied Harbour“

Așa cum se anunțase , la 16 mai 1999, la Belgrad a sosit o
echipă de experții ONU (UNHCR, UNICEF și OMS) care, timp de
10 zile, a evaluat nevoile umanitare și necesitățile de reconstrucție și
reabilitare a țării. Urma să fie studiate în mod deosebit problemele
persoanelor dislocate de la casele lor din Kosovo după începerea
loviturilor aeriene ale NATO.
La 17 mai 1999, misiunea trebuia să se întâlnească cu
responsabilii iugoslavi de la Belgrad, după care, la 19 mai, să se

253 deplaseze în Kosovo pentru trei zile. În c ontinuare, misiunea avea ca
obiectiv să viziteze Muntenegrul, sudul și centrul Serbiei.

Din nou se intensificase afluxul refugiaților. În ultimele zile
numărul refugiaților din Kosovo către Albania și Macedonia se
ridicase la aproximativ 2000 pe zi. Se an unța, de asemenea, că
50.000 de refugiați urmau să părăsească Macedonia, la mijlocul
acelei săptămâni, pentru a fi primiți de diverse țări occidentale. Noii
sosiți în taberele de lângă frontieră erau dirijați către zone din
interiorul Albaniei sau Macedoni ei.
Printre refugiații din zona Kukeș se manifesta tot mai mult
tendința de a nu părăsi taberele în care erau cazați, pe motiv că nu
vor să -și despartă familiile și că, în unele zone din sudul Albaniei,
condițiile erau mult mai dificile. În realitate, ei preferau să rămână
acolo, întrucât sperau într -o mai grabnică întoarcere acasă.

254

ZIUA A 55 -A
Din nou condițiile meteorologice au fost singurele care s -au
opus eficient bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. În acest
cadru ostil, în mare parte, acțiun ile aeriene ale NATO au fost
suspendate. De la baza aeriană Aviano, spre exemplu, unde media
decolărilor zilnice era de 130, în ziua de 17 mai 1999, au fost
decolate doar 30 de avioane. Alianța a anunțat însă că își va
intensifica bombardamentele, de îndat ă ce condițiile meteo vor
permite acest lucru. De 54 de zile, Alianța tot amenință și tot își
intensifică loviturile. Până când? Greu de răspuns! În fond, aceasta
este și rațiunea ei de a fi, nu? Să decurajeze, la nevoie să amenințe,
iar acum, iată, să l ovească, să domine.
Numai că, în cazul Iugoslaviei, această forță extraordinară de
la care cei care o constituie așteptau și așteaptă foarte mult, a acționat
extrem de pripit. Și a fost foarte încântată de ceea ce poate să
distrugă. Sau, în orice caz, așa au vrut unii dintre aliați să creadă
lumea. În acest curs dorit sau nedorit (dar acceptat) al evenimentelor,
la 17 mai, între orele 10.30 și 17.35, aviația NATO a bombardat un
pod de pe șoseaua Pec – Kosovska -Mitrovica, în zona localității
Djurakovac, la 18 km nord -est de Pec, zona industrială și o cazarmă
din localitatea Cacak , calea ferată Cacak -Kraljevo, uzinele „CER“ de
la Kralievo, aeroporturile Batajnica, Ponikve și Sjenica, un depozit
de carburanți din localitatea Bor, un depozit de carburanți în re giunea
Smederevo, un alt pod, pe autostrada Belgrad -Niș, în apropiere de
localitatea Velika Plana, situat la 90 km sud de Belgrad, precum și
obiective ale forțelor armate sârbe din localitățile Paracin, la 40 km
sud-est de Kragujevac, Bajna Basta, la 20 km nord-vest de Uzice,
Gnjilane, la 30 km sud -est de Pristina, Djakovica, Lipljan, la 12 km

255 sud de Pristina, Kukavica, la 60 km est Pristina, Uzice, Ence, la 10
km sud -vest de Pristina, și din pădurea Lipovac, situată la 10 km sud
de Belgrad.
Aliații au sus ținut că au mai doborât două avioane de
vânătoare iugoslave – un MiG 29 și un MiG 21 –, MiG -ul 29 fiind,
după spusele Alianței, al 12 -lea avion de acest tip doborât de NATO.
Dar și apărarea antiaeriană iugoslavă a anunțat că a reușit să lovească
două avioa ne ale NATO – unul fără pilot și unul de luptă –, acesta
din urmă prăbușindu -se la aproximativ 30 km sud de Veles, în
Macedonia. Pilotul s -a salvat prin catapultare.
În ziua de18 mai, între orele 00.00 și 05.30, bombele NATO
au mai lovit o fabrică de țig ări, o tipografie și alte obiective situate în
sudul localității Vranje, podul de peste râul Jusna Morava de lângă
localitatea Vladicin Han (a fost lovită și conducta principală de
alimentare cu apă a orașului), viaductul și calea ferată aflată sub
acesta de la ieșirea de nord -vest a localității Niș, obiective din zonele
Backa Palanka, Begec, Backo Dobre Polje și Dolje Snikovce (lângă
Leskovac), depozite din zona Brankovac, din masivul Fruska Gora,
instalații industriale din orașul Niș, precum și aeroportul B atajnica.

Unii observatori erau de părere (sau cel puțin așa doreau ei să
se creadă) că, în rândul populației sârbe, scăzuse potențialul de
susținere a efortului de război, ceea ce trebuia, bineînțeles, să
reprezinte, pentru NATO, o încurajare, iar pentru autoritățile de la
Belgrad, o bilă neagră. Etnicii români și maghiari, mobilizați în
armata sârbă, după informațiile sosite pe diferite canale, căutau să se
sustragă de la participarea directă la lupte, considerând că nu este
războiul lor. În ultimele 3 -5 zile, se înregistraseră, potrivit unor surse
vestice, mai multe dezertări din rândul FA sârbe, unii dintre acești
dezertori ajungând în România. Nouă nu ne sunt cunoscute decât
unul sau două astfel de cazuri. Și tot din astfel de surse, foarte
darnice în informații, s -a aflat că poliția din Iugoslavia și armata
sârbă făcea arestări în rândul celor ce se opuneau, sub orice formă,
conducerii de la Belgrad. Afirmatei greu de verificat , dar nu de
neglijat .
Și tot pentru a scoate în evidență atrocitățile și c onsecințele
atacurilor sârbe asupra populației din Kosovo (de fapt, asupra AEK),
se spunea că prețurile la alimente în provincia Kosovo au crescut cu

256 500%, iar cetățenii nu se bucură de protecția poliției, ceea ce îi
determină să părăsească zona. Desigur, poate fi și acesta un adevăr.
Și în România, prețurile, din 1990 până la sfârșitul mileniului doi,
deși n -a fost vorba de nici un război cu morți și răniți, au crescut tot
cam așa. Dar, așa cum spuneam, nimeni nu este nebun să rămână în
zona acțiunilor de luptă, dacă nu este angajat, de o parte sau de alta,
în această confruntare. Iar o armată responsabilă totdeauna
procedează la evacuarea populației din zona acțiunilor de luptă. Este
o prevedere a dreptului internațional, a dreptului păcii și al
războiului .
Sârbii au comunicat și ei, la rândul lor, că, în perioada 24
martie -30 aprilie 1999, ca urmare a raidurilor aeriene ale NATO,
pagubele produse Serbiei se ridicau la peste 100 miliarde de dolari,
Belgradul suportând pierderi în valoare de 10 miliarde dola ri. Au fost
afectate de bombardamente circa 536 de imobile din capitala
iugoslavă.
În acest timp, se continua infiltrarea în Kosovo a unor
formațiuni ale AEK, cu scopul de a prelua cât mai rapid controlul
asupra comunicației strategice Vrbnica – Prizren.
Belgradul nu era și nu putea fi indiferent și inflexibil, cum se
credea în anumite cercuri din Occident, la toate aceste evenimente. Și
aici, ca pretutindeni în Iugoslavia, se căutau soluții, se exprimau
îngrijorări. Astfel, la 17 mai, în capitala iugosla vă, s -a desfășurat o
ședință a conducerii superioare de stat, prezidată de Slobodan
Miloșevici , în cadrul căreia au fost analizate posibilitățile reale de
normalizare a situației din Kosovo. Pe moment, pentru soluționarea
problemelor umanitare și de reveni re a refugiaților , guvernul R.F.
Iugoslavia a hotărât să înființeze un minister care să se ocupe de
aceste două priorități.

Operația aeriană se desfășura în ritmul ei obișnuit, fără să fie
prea mult stânjenită de cineva sau de ceva. Pentagonul luase măsur a
să disloce în Italia încă 18 avioane de luptă A -10 din cadrul unor
unități ale Gărzii Naționale din Massachusetts, Michigan și Idaho,
specializate pentru lupta antiblindate. Intenționa oare America să
forțeze o operație terestră? Era o simplă amenințare? Sau se dorea
doar o diversificare a atacurilor aeriene, pe măsură ce podurile,
drumurile și întreprinderile iugoslave erau scoase din funcțiune și

257 manevra sârbă terestră de forțe și mijloace limitată la maximum?
Greu de spus! Deși supoziții se p uteau face multe. Și. La vremea
respectivă, s -au făcut.
Concomitent cu aceste măsuri de întărire a atacului la sol, la
San Vito Dei Normani, în sudul Italiei, s -au intensificat activitățile în
cadrul Comandamentului Comun pentru Operații Speciale (Joint
Command Spec ial Operations Task Force, JCSOTF). Se credea că o
astfel de măsură era legată de pregătirea introducerii în luptă a
elicopterelor Apache. JCSOTF coordona activitatea unor unități și
subunități de forțe speciale din compunerea Grupului 1 Forțe
Speciale ame ricane dislocat la Stuttgart, în Germania și Escadronului
7 Operații Speciale, din structura USAFSOC (Air Force Special
Operation Command), dispus la Rhein Main, în Germania,
Escadronului B din Gruparea britanică SAS-22, dispus pe lângă
statul major al Brigăzii 4 Motorizate dislocate în Macedonia, din
cadrul COS (Comandamentul Operațiilor Speciale), formate din
Grupurile RAPAS, din compunerea Regimentului 1 Infanterie
Marină și din R.13 Dragoni Parașutiști, aparținând francezilor,
precum și pe cele care ap arțineau unității speciale daneze
„JAGELCORPSET“ .
Potrivit datelor existente, primele echipe de cercetare în
adâncime americane și britanice au fost infiltrate în teritoriul
iugoslav în noaptea de 20/21 martie 1999, deci cu 5 zile înainte de
declanșarea l oviturilor aeriene, pentru identificarea țintelor și
dirijarea de la sol a bombardamentelor aeriene, îndeplinirea unor
misiuni de salvare -recuperare și pentru realizarea colaborării cu
membrii AEK în domeniul cercetării în zonă. Aceasta, pentru niște
misiu ni specifice. Dar cercetarea NATO, în Iugoslavia, se efectua, cu
forțe speciale, de foarte multă vreme. Pentru că, o astfel de operație
aeriană necesită pregătiri îndelungate și selectare riguroasă a
obiectivelor.
NATO a cerut țărilor membre ca, în cazul î n care se va hotărî
trimiterea în Kosovo a forțelor militare necesare menținerii păcii,
fiecare stat membru să -și susțină financiar forțele din bugetul propriu
și nu din cel al Alianței.
Experiența Poloniei este edificatoare. Pentru ca participarea
aceste i țări în operațiile NATO să fie efectivă, ar fi trebuit ca
polonezii să destine acestei misiuni două batalioane, însă mijloacele

258 de finanțare trebuiau să vină din alte surse și nu din bugetul apărării.
Trimiterea unei companii de vânători de munte (aproxi mativ 140 de
militari) în Kosovo a costat Ministerul polonez al Apărării, pentru
început, aproximativ 1,3 milioane dolari, iar dacă Polonia se angaja
să trimită cele două batalioane, trebuia alocată suma de cel puțin 18
milioane dolari, bani de care Minist erul Apărării nu dispunea.
Din motive nu prea greu de înțeles, la 17 mai, Germania a
respins, invocând rațiuni juridice, planul NATO privind realizarea
unui control naval destinat să prevină intrarea produselor petroliere și
armamentului în Iugoslavia. În acest sens, Germania a spus că nu va
participa la acest control și nici nu va accepta ca navele ei să fie
controlate.
Se contura astfel o fisură de loc neglijabilă, ba chiar
periculoasă, în unitatea acțiunilor NATO – UE. Aceasta, în văzul
lumii. Dincolo de acest văz, în subteranele adânci ale politicii de
forță, ale dreptului forței, se juca însă mult mai tare.

Forțele iugoslave au continuat acțiunile de întărire a
dispozitivelor, luând unele măsuri inclusiv la frontiera cu Ungaria și
cu România. Au fost instalate posturi de observare și s -au executat
lucrări genistice în zona localităților Jasa Tomic, Krajisnik, Boka,
Plandiste din apropierea frontierei cu România, între Jimbolia și
Oravița. La Jasa Tomic lucrările genistice aveau o dezvoltare mai
mare, fiind amenajate adăposturi și amplasamente pentru armament
greu, tancuri și transportoare blindate.
În cea de a doua jumătate a lunii mai, AEK și -a redus acțiunile
în Kosovo, o parte din efectivele sale fiind în Albania pentru
refacere și completare. Pe m untele Dajti, la 10 km nord -est de
Tirana, la cota 1.400, se afla o bază de antrenament a AEK. Într -o
cazarmă a armatei albaneze din apropiere, care fusese pusă la
dispoziția trupelor italiene, se constituise și sediul guvernului AEK
condus de Hasim Thaci.

Așa cum se anunțase cu mult timp înainte, în dimineața zilei
de 17 mai, a început, la Bruxelles, reuniunea miniștrilor de externe
din Uniunea Europeană. Aliații au cerut secretarului general de
atunci al NATO, Javier Solana, să examineze, dacă este cazu l,

259 oprirea campaniei aeriene. Era pentru prima oară când se punea
tranșant o astfel de problemă la acest nivel.
Totuși, campania nu s -a încheiat. Contrar acestor tatonări,
printre opțiunile de continuare a bombardamentelor NATO asupra
Iugoslaviei, cea a u nei intervenții a trupelor terestre în Kosovo
revenea cu insistență, mai ales din partea Londrei. Guvernul britanic
considera că soluția atacului terestru al NATO în Kosovo era singura
care ar fi putut asigura victoria în această confruntare. Și, bineînțel es,
nu se înșela. Ministrul de externe britanic, Robin Cook a subliniat că
intervenția terestră trebuie să fie decisă de toți aliații și nu poate avea
loc în condițiile în care armata iugoslavă este în măsură să opună o
rezistență puternică. Pornind de la o astfel de opțiune, s -a discutat și
necesitatea măririi numărului de militari din forțele terestre NATO
dislocate în Albania.
A fost invitat la această sesiune și președintele Republicii
Muntenegru. După ce a fost audiat, i s -a promis un ajutor substanț ial,
în cazul în care acceptă delimitarea față de Belgrad. Participanții au
avut grijă să -l asigure că, în cazul unui atac terestru al NATO,
Muntenegru nu va fi afectat.
Și convorbirile oficiale dintre delegați a Germaniei și cea a
Italiei s -au desfă șurat t ot în dimineața zilei de 17 mai, la Bari, așa
cum fuseseră stabilite. Cum era de așteptat, s -a plecat de la premisa
asigurării unei întreruperi a operațiunilor militare în Iugoslavia,
pentru a se da posibilitatea ca trupele Belgradului să înceapă
operațiun ile de retragere.
Era de asemenea de așteptat ca Rusia și China să accepte, în
cadrul Consiliului de Securitate al ONU, adoptarea unor rezoluții
tranșante care să permită inițierea de sancțiuni împotriva lui
Miloșevici , în cazul în care președintele iugosl av nu se conforma
acestei rezoluții . Primul ministru italian, Massimo D‘Alema, a
insistat ca numai în cazul în care rezoluțiile ce se speră că vor fi
adoptate în cadrul Consiliului de Securitate vor fi încălcate de sârbi
va fi legitimă o intervenție terest ră NATO în Kosovo.
La 17 mai, Departamentul Apărării al SUA a predat
Organizației Crucii Roșii Internaționale pe cei 2 militari iugoslavi
capturați în luna aprilie 1999 de către luptătorii AEK. Americanii s –
au ținut de cuvânt.

260 În același spirit cu ultimele negocieri, Rusia a propus o
modalitate (care părea a fi, într -un fel, acceptabilă) de acțiune și de
desfășurare a forțelor de menținere a păcii în Kosovo. Aceasta, în
concepția Rusiei, trebuia să fie următoarea:
– acceptarea de către R.F. Iugoslavia a pri ncipiilor de
reglementare a situației conform hotărârii G -8;
– începerea retragerii trupelor din Kosovo;
– oprirea loviturilor aeriene asupra Iugoslaviei;
– reluarea tratativelor între Iugoslavia, albanezii din Kosovo și
AEK ;
– stabilirea componenței f orțelor internaționale de pace;
– dislocarea în Kosov o a contingentelor de menținere a păcii;
– începerea retragerii totale a FA ale R.F. I ugoslavia ;
– demilitarizarea deplină a Kosovo;
– formarea organelor de autoconducere locală și a poliției
locale ;
– încheierea desfășurării contingentelor de menținere a păcii;
– încheierea retragerii FA ale Iugoslaviei din Kosovo;
– pregătirea infrastructurii regiunii Kosovo pentru primirea
refugiaților;
– încheierea întoarcerii refugiaților și controlul instală rii
acestora.

Desfășurarea forțelor de menținere a păcii în Kosovo trebuia
să se facă printr -o succesiune de activități care să asigure îndeplinirea
obiectivelor stabilite. În acest sens, Rusia propunea:

1. Forțele să fie dispuse în 4 zone, astfel:
– în zona A – care să cuprindă Macedonia și Albania –, să fie
dislocate contingente militare ale țărilor NATO care au luat parte
direct la operațiile militare împotriva Iugoslaviei, având ca misiuni:
controlul granițelor din direcția țărilor limitrofe Iugosla viei, controlul
acțiunilor AEK și dezarmarea AEK ;
– în zona B – care să cuprindă o zonă de 2 km în interiorul
Kosovo –, să fie dislocate contingente ale țărilor NATO, care n -au
luat parte activă la acțiunile militare;

261 – în zona C – adică în zona din terito riul Kosovo unde acțiunile
au fost de amploare mai mică –, să fie amplasate contingente ale
țărilor nemembre NATO ;
– în zona D – zona de maximă intensitate a conflictului –, să
fie dislocate contingente ale Rusiei și CSI.

2. Conducerea forței de pace :
– pentru conducerea nemijlocită a forțelor multinaționale
(FMN ), pe lângă reprezentantul special al Consiliul de Securitate al
ONU, să fie formată o misiune specială ONU, G rupa Consilierilor
Militari și comandanți de sectoare ( GCM );
– pe lângă GCM , să fie format un stat major al FMN. Șeful de
stat major să fie numit de Consiliul de Securitate al ONU în persoana
unui reprezentant al Federației Ruse sau al unui stat neutru;
– statul major al FMN să fie prevăzut cu un departament
operații pentru menținerea pă cii al secretariatului ONU, format din
repre zentanți ai țărilor participante la operație;
– conducerea trupelor din fiecare zo nă să fie asigurată de un
coman dament unificat care să cuprindă reprezentanți ai tuturor
contingentelor dislocate în zona respect ivă;
– cooperarea dintre zone să fie asigurată prin schimbul de
grupe de legătură și cooperare.
Să se formeze forțe de poliție cu participarea reprezentanților
tuturor grupurilor etnico -religioase care locuiesc în Kosovo.

3. Misiunile forței de menținere a păcii:
– controlul îndeplinirii acordului de încetare a acțiunilor de
către părțile aflate în conflict;
– asigurarea menținerii încetării focului;
– demilitarizarea zonei de conflict;
– interzicerea pătrunderii din exterior a formațiunilor militare
ilega le;
– controlul dezarmării părților.
Acest plan, în esența lui acceptabil, nu părea totuși să aibă
câștig de cauză într -o dezbatere cu NATO. Alianța – și în special
SUA – nu era dispusă să cedeze nici inițiativa, nici puterea în
confruntarea de după confru ntare. Dar socoteala de acasă, adesea, nu
se potrivește cu cea din târg.

262 Sociologii și strategii de imagine își făceau și ei treaba lor.
Potrivit unor sondajele de opinie desfășurate în mai multe state
membre NATO, în favoarea continuării loviturilor aerie ne împotriva
Iugoslaviei s -au pronunțat :
– 70% dintre cei intervievați în Marea Britanie;
– 55 % în SUA;
– 64 % în Germania;
– 56 % în Franța;
– 52 % în Italia.
Nici nu se putea altfel. Întregul Occident e ra pregătit și format
să lupte împotriva „răului“ . Era efectul scontat, e ra susținerea
democratică obținută, în primul rând, datorită manipulării
informației, influențării acestor oameni. Sau, cine știe… Poate că așa
gândeau acei oameni de pe stradă, doar bombele nu cădeau pe casele
lor…
Secretarul gener al al apărării din SUA, William Cohen,
descoperise și domnia sa un adevăr care -i făcea, probabil, plăcere. El
a afirmat că formațiunile armate ale AEK deveniseră o forță
combativă care avea posibilitatea de a angaja și scoate din luptă
unități ale armatei iugoslave. Cum o fi reușit AEK să ajungă, fără
ajutorul Occidentului, în plină și necruțătoare ofensivă a sârbilor, la o
asemenea performanță ?!
Presiunile pentru o operați e terestră creșteau . Potrivit săptă –
mânalului „Newsweek“, Pentagonul l -ar fi avertiza t pe președintele
Clinton că nu poate câștiga campania împotriva președintelui
Miloșevici , dacă nu trimite trupe terestre în Iugoslavia. Tot în acest
săptămânal se aprecia că o acțiune militară terestră ar putea să aibă
loc începând cu 01 august 1999, iar forța militară necesară pentru o
astfel de intervenție ar fi putut să fie gata de acțiune începând cu 01
iulie. Nu era pentru prima oară când presa intra în jocurile politice și
strategice. Îmi amintesc, în anul 1991, am văzut, pe un ecran al unui
compute r dintr -o redacție a unui ziar din Washington, prefigurată, cu
mult timp înainte de a se desfășura, operația terestră din Irak din
iarna anului 1991.
Secretarul american al apărării, William Cohen, a mai
comunicat că, potrivit informațiilor sale, aproxim ativ 100.000 de
bărbați albanezi sunt dați dispăruți, presupunându -se că au fost uciși
de trupele sârbe, iar 4.600 de bărbați din Kosovo au fost executați.

263 Era oare adevărat? Și dacă da, atunci câți din aceștia erau luptători în
AEK? Oricum, oamenii aceșt ia luptau și ei pentru idealurile lor.
Se pare că lucrurile se precipitau în continuare. Potrivit unor
surse, forțele NATO care desfășurau acțiuni împotriva Iugoslaviei
primiseră dispoziții ca, în următoarele două săptămâni, să atingă
toate obiectivele pro puse inițial, după expirarea acestui termen fiind
posibilă trecerea și la acțiuni terestre. Se preconiza ca, în acest timp,
loviturile aeriene aliate să fie intensificate, circa 300 de aparate aliate
urmând să se afle permanent în aer. De aici rezultă, înt r-un fel, că
cele două săptămâni, în viziunea unor analiști, reprezentau perioada
limită dată de conducerea politică a Alianței forțelor implicate în
conflict pentru a realiza obiectivele cu folosirea exclusivă a FAM.
La Belgrad se spera ca Federația Rusă să aibă un cuvânt
important de spus în rezolvarea crizei iugoslave, soluția urmând să
fie onorabilă atât pentru NATO, cât și pentru Iugoslavia . Mai mult,
aceasta trebuia să ducă, în viziunea Belgradului, la creșterea
prestigiului Rusiei pe scena politică internațională. Se spera, de
asemenea, ca soluția să fie găsită în perioada imediat următoare,
adică în șapte zile, când emisarul special rus va aduce la Belgrad
textul unui acord ce se dorea să fie acceptabil și pentru R.F.
Iugoslavia și pentru NATO. Federația Rusă era considerată un fel de
ultimă salvare în această tragedie. Mulți sârbi, printre care și
numeroși militari, credeau că Rusia nu va permite distrugerea totală a
armatei iugoslave, interesele Moscovei cerând existența în Balcani a
unei forțe mi litare capabile să se opună în orice moment, chiar și
temporar, unor acțiuni în forță ale Occidentului.
La 16 mai, liderul moderat al etnicilor albanezi din Kosovo,
Ibrahim Rugova, a declarat că bombardamentele NATO asupra R.F.
Iugoslavia trebuie să conti nue. Se spune că el a precizat că declarația
pe care a semnat -o la Belgrad privind încetarea raidurilor NATO,
împreună cu președintele Miloșevici , nu are nici o semnificație ,
deoarece a semnat doar pentru a -și proteja familia, iar cât timp s -a
aflat în Iug oslavia a fost, practic, prizonierul autorităților de la
Belgrad. Atunci cum o fi reușit (tocmai el, cel mai important om al
momentului!) să scape de sub drastica supraveghere a sârbilor și să
ajungă în Occident?
În viziunea acestuia, era necesar să se exe rcite presiuni asupra
conducerii iugoslave pentru a accepta staționarea unei forțe

264 internaționale în Kosovo, deoarece numai astfel se putea garanta
revenirea refugiaților albanezi la casele lor. El a precizat că nu va
face parte dintr -un guvern în exil con dus de AEK și va cere o
întrunire la Bonn a diferitelor grupări albaneze pentru a încerca să
stabilească o platformă politică comună și chiar un guvern în exil. El
a mai spus că nu există modalități de a verifica retragerea trupelor
sârbe fără prezența une i forțe de securitate conduse de NATO, care
să includă ruși și militari din statele care nu sunt membre NATO.

265

ÎNTRE BOMBE ȘI NEGOC IERI
Pe 19 mai, între orele 10.20 și 17.00, au fost bombardate uzina
„Binacka Morava“, ferma agricolă „Mladost“ și compani a de
transport „Kosovoprevoz“, din localitatea Gnjilane, penitenciarul
Istok, situat la 50 km spre vest de Pristina, hotelul Park din Pec,
releul TV de pe muntele Jadovnik, situat la sud -vest de Sjenica,
obiective din Belgrad și din localitățile Kosovo Pol je, aerodromul din
Prizren, Raska, fabrica de muniții din Valjevo, Krusevac, Kopaonik,
Bujanovac și Voljin Dol. La orele 22.05, a avut loc un raid aerian
asupra localității Krusevac.
Atacurile din 20 mai, dintre orele 01.00 și 02.00, care s -au
concentra t asupra Belgradului și a unor localității din împrejurimi, au
fost apreciate cele mai puternice din ultimele două săptămâni. Au
fost lovite cartierele Zemun Polje, Rakovica și aeroportul militar
Batajnica și parțial distrus un spital din cartierul Dedinje , situat la 3,5
kilometri de centrul orașului. S -au înregistrat trei morți și mai mulți
răniți. Nici combinatul chimic din Baric, localitate situată la 25 km
sud-vest de Bel grad, n -a scăpat acestor bombar damente intense. Au
fost de asemenea vizate poziții ale apărării antiaeriene iugoslave din
Obrenovac și Ostruznica, localități situate la 30 km și, respectiv, la
20 km sud de Belgrad, și localitatea Makis, la 15 km sud -vest de
Belgrad, unde se află principalele stații de epurare a apei din rețeaua
de aducți une a capitalei.
Între orele 02.15 și 03.30, avioanele NATO au atacat obiective
din localitățile Novi Sad, releul TV din Sabac, emițătorul de pe

266 muntele Cer și un depozit de carburanți din Sombor, releul TV din
Backa Palanka, podul de peste râul Bega, din zona Zrenjanin,
Kikinda, releul TV din Vrbas, Bor și stația meteorologică de la Palic
din Subotica, situate în Voivodina, precum și din sudul țării (muntele
Goles, Kosovska Mitrovica și Kursumlija).
Potrivit datelor furnizate de Alianță, în ultimele 24 d e ore,
„Alied Force“ efectuase 566 de ieșiri/avion, dintre care 190 au fost
misiuni de bombar dament. Conform statisticilor NATO, de la
începutul campaniei aeriene din Iugoslavia, au fost distruse:
– 75 % din amplasamentele rachetelor sol -aer fixe;
– 12 % din sistemele mobile de rachete;
– 80 % din avioanele MiG -29;
– 24 % din avioanele MiG -21;
– 40 % din avioanele Galeb;
– 43 % din avioanele Super Galeb.
Se aprecia că, o dată cu începerea loviturilor aeriene ale
NATO, armata iugoslavă a trecut la aplicarea mă surilor de scoatere a
forțelor și mijloacelor de sub efectele atacurilor aeriene și dispersarea
acestora pe întreg teritoriul, în raioane prestabilite.
Din momentul părăsirii garnizoanelor de dislocare la pace de
către marile unități și unitățile armatei iugoslave, serviciile de
informații occidentale nu au mai putut preciza cu acuratețe
deplasările acestora, noile raioane de instalare sau pierderile suferite,
cu toate că NATO a întrebuințat o gamă largă de sisteme pentru
culegere de informații. Ca urmare, în locul unor date certe se făceau
estimări cu un oarecare grad de aproximație, fapt ce crea mari
dificultăți în pregătirea unei intervenții terestre în Iugoslavia.
În principal, nu se cunoșteau cu exactitate multe date privind
configurația dispozitivulu i de luptă al trupelor iugoslave, gradul de
mobilizare a FA iugoslave (se știa doar că s -a făcut o mobilizare
parțială a rezerviștilor încadrați pe funcții tehnice și se aprecia că o
mobilizare generală nu va fi decretată până în momentul unui atac
terestr u al Alianței), cantitatea exactă de forțe și mijloace iugoslave
dislocate în Kosovo și în alte regiuni.
Potrivit ultimelor estimări, la acea dată, în Kosovo existau
următoarele categorii de forțe care puteau acționa asupra trupelor
NATO, în cazul unei operații terestre a Alianței:

267 – trupe de securitate, cu un efectiv de aproximativ 20.000
militari antrenate să desfășoare acțiuni antiteroriste;
– unități și mari unități ale A.3 – Niș, dintre care un rol
important în Kosovo îl avea C. 52 A. din Pristina, cu un efectiv de
25.000 militari.
Se aprecia, de asemenea, că, în orice moment, C. 52 A. putea
fi sprijinit de unități și mari unități ale A. 2, din Muntenegru, de
Bg.119 El/ C. Av. precum și de unități speciale aeromobile și de
cercetare -diversiune;
– detașa mente paramilitare, cu un efectiv de aproximativ 7.000
de luptători.
Foarte interesante sunt și modalitățile de ducere a războiului
electronic, în cadrul acestei mari operații aeriene. Astfel, raportul
dintre numărul avioanelor NATO specializate în ducerea războiului
electronic sau al avioanelor cu rol dual (cercetare radioelectronică și
atac) și numărul total al avioanelor din cadrul fiecărei formațiuni
aeriene varia, de la o misiune la alta, în limitele 1/12 – 10/20;
Și forțele armate ale Iugoslaviei apli cau unele măsuri eficiente
de protecție a propriilor sisteme radioelectronice. Ele sunt, în
general, cunoscute. Însă nu sfera de cuprindere a acestora era
interesantă în cazul Iugoslaviei, ci modul cum erau puse în practică.
În principiu, mijloacele radioe lectronice iugoslave funcționau cu
putere redusă sau în flash -uri, interzicându -se lucrul stațiilor de
cercetare de și prin radiolocație, sau limitându -se lucrul în rețelele
radio militare.
În planul contra -acțiunii electronice, s -a executat bruiaj radio
de bandă largă, în banda undelor scurte și bruiaj ochit, pe frecvențele
utilizate de Punctul de Comandă al Aviației Aliate de la Baza
Aeriană Militară „Martina Franca“ (Brindisi) și pe frecvențele
utilizate de navele de luptă aliate din structura STANAVFOR MED și
ale Flotei a 6 -a a SUA pentru raportarea situației aeronavale din zona
Mării Adriatice.

Liderii politici ai NATO l-au însărcinat pe generalul Wesley
Clark să revizuiască planul de desfășurare a unei forțe de menținere a
păcii în Kosovo (elaborat în ainte de declanșarea loviturilor aeriene),
în conformitate cu elementele și condițiile nou create în provincie. Se
estima că, datorită modificărilor survenite în ultimele două luni

268 (plantarea unor noi câmpuri de mine, căi de comunicație și case
distruse etc.), numărul inițial de 28.000 de militari ar fi trebuit cel
puțin dublat, prin forțe suplimentare de poliție, unități de geniu, dar
și prin unități combatante.
Întrucât se anticipa că revenirea celor peste 800.000 de
refugiați în provincie va crea problem e deosebite, se considera că din
forța de menținere a păcii ar trebui să facă parte și cel puțin 1.000 de
polițiști profesioniști din diverse țări. Alături de aceștia, se intenționa
să se pregătească circa 3.000 de polițiști recrutați din rândul
refugiațil or albanezi.
Deoarece, la nivelul conducerii politice a NATO, se considera
că instruirea acestui contingent de polițiști albanezi trebuia să
înceapă imediat, o echipă a OSCE urma să se deplaseze în Albania și
F.R.I. Macedonia pentru a evalua posibilitățil e de instalare a unor
tabere de instrucție și, mai ales, pentru a obține acordul autorităților
locale ca o astfel de operațiune să se desfășoare pe teritoriul lor.
La data de 19 mai 1999, directorii politici din cadrul
Ministerelor de Externe ale țărilor membre G -7 s-au întâlnit la Bonn
cu omologul rus căruia i -au prezentat un plan privind acțiunile ce
urmau a fi desfășurate în vederea încetării atacurilor asupra
Iugoslaviei.
Planul cuprindea următoarele etape:
– adoptarea unei rezoluții ONU privind criza din Kosovo;
– retragerea, verificabilă, a trupelor sârbe din Kosovo;
– oprirea bombardamentelor pentru o perioadă de 7 zile;
– acceptarea de către partea sârbă a unei forțe internaționale de
pace în Kosovo.
După 7 ore de convorbiri cu președintele iugosla v, mediatorul
rus Viktor Cernomârdin a declarat că s -au făcut pro grese importante
pentru soluțio narea conflictului, urmând să revină la Belgrad pe 24
sau 25 mai 1999, după ce va avea consultări cu oficialități
occidentale. Autoritățile de la Belgrad au dec larat că principiile
planului propus de G -8 sunt acceptabile, dar detaliile vor trebui
negociate de R.F. Iugoslavia direct cu Națiunile Unite. În ziua de 20
mai, adjunctul secretarului de stat american, Strobe Talbott, și
președintele finlandez, Martti Aht isaari, au continuat la Moscova
convorbirile cu Viktor Cernomârdin , pe baza planului prezentat lui
Slobodan Miloșevici . Într-un comunicat de presă, partidul Mișcarea

269 de Reînnoire, condus de Vuk Draskovic, a declarat că „planul de
pace propus de G -8 oferă posibilitatea încetării agresiunii împotriva
Iugoslaviei și, deci, nu există nici un motiv de a nu îl accepta“ . S-a
anunțat, pentru data de 21 mai, la Oslo, o reuniune la nivel de
experți, la care urma să participe reprezentanți ai OSCE , ai Troicii
Uniunii Europene, ai unor țări membre NATO , ai Grupului de
Contact pentru fosta Iugoslavie, precum și reprezentanți ai FMI și
Băncii Mondiale. Reuniunea trebuia să fie condusă de ministrul
norvegian de externe, Knut Vollebaek, președinte în exercițiu al
OSCE . Pro blemele principale aflate pe agenda reuniunii erau: Pactul
de stabilitate în Sud-Estul Europei și măsuri necesare a se lua în
Kosovo după încetarea conflictului. România și Bulgaria nu au fost
invitate la această reuniune, deoarece se afirmă că „și-au expr imat
deja acordul față de acest pact de stabilitate“.
Înaltul Comisar al OSCE pentru minorități naționale, Max van
der Stoel, a declanșat procedura de „Avertizare timpurie“ în legătură
cu posibilitatea agravării relațiilor interetnice în Macedonia, ca
urma re a valului de refugiați din Kosovo. Era pentru prima oară, de
la data înființării instituției Înaltului Comisar, când se declanșa
această procedură. În urma vizitelor efectuate în Macedonia, Înaltul
Comisar a prezentat următoarele concluzii, care au moti vat inițiativa
sa:
– refugiații albanezi din Kosovo afectează indirect relațiile
inter-etnice din FRI Macedonia. Aceștia reprezintă un factor de
presiune și asupra economiei macedonene;
– populația macedoneană dă semne de nervozitate în legătură
cu prezen ța unui număr atât de mare de refugiați albanezi, care, în
câteva săptămâni, au schimbat semnificativ echilibrul etnic din
această țară;
– în rândul populației albaneze din Macedonia crește tensiunea,
ca urmare a solidarității cu refugiații, aceasta fiind deosebit de
sensibilă la modul în care autoritățile răspund nevoilor albanezilor
kosovari și reacți onând puternic la orice indiciu că aceștia nu ar fi
tratați corespunzător;
– deși liderii politici ai celor două entități dau dovadă de
reținere, există totu și extremiști de ambele părți care nu doresc o
rezolvare pașnică a situației, punând astfel în pericol stabilitatea
acestei țări.

270 Până la soluționarea crizei din Kosovo, Înaltul Comisar a făcut
câteva recomandări privind măsurile necesare și urgente pentr u a se
evita o agravare a situației:
– să se accelereze plecarea refugiaților din Macedonia în
statele care sunt dispuse să -i primească;
– comunitatea internațională să examineze rapid posibilitățile
de a -și crește contribuțiile financiare pentru Înaltul Comisariat al
ONU pentru Refugiați ( UNHCR ), care are nevoie urgentă de circa 70
de milioane de dolari;
– să se studieze posibilitatea ajutării Macedoniei, a cărei
economie are puternic de suferit ca urmare a evoluțiilor din Kosovo,
inclusiv din cauza creș terii masive a ratei șomajului, care a ajuns la
40%.

Unii diplomați și analiști politici din Iugoslavia arătau, la acea
dată, că președintele Miloșevici era nemulțumit de ritmul lent în care
Viktor Cernomârdin încerca să medieze o soluție de încetare a
loviturilor aeriene ale NATO , iar Belgradul a devenit neîncrezător în
privința intențiilor reale ale Moscovei. Liderul de la Belgrad ar fi
crezut că Rusia își urmărește propriile interese, încercând să reintre
în grațiile Occidentului, că fiecare bombă NATO purta pe ea și
„ștampila“ Rusiei.
Ceea ce nu era prea departe de adevăr. Din cauza nemulțumirii
față de Rusia, era posibil ca președintele Miloșevici să respingă, din
principiu, prima propunere cu care Cernomârdin urma să vină la
Belgrad, indiferent de co nținutul ei. În cercurile guverna mentale
iugoslave se considera că legăturile strânse ale președintelui iugoslav
cu Beijingul ar putea face ca Moscova să fie mai mult un simplu
curier al americanilor.
Dificultatea majoră în efortul de reglementare a crize i consta,
potrivit estimărilor acestor analiști, în găsirea unei soluții care să dea
posibilitatea unui compromis onorabil pentru toate părțile implicate.
Din acest punct de vedere, pentru președintele Miloșevici era esențial
să se sublinieze suveranitatea Serbiei asupra Kosovo. Ei spuneau, de
asemenea, că Miloșevici va accepta o soluție de compromis, care
însă trebuia să fie negociată și nu impusă.
Ceea ce era iarăși foarte adevărat. Soluția trebuia să permită
menținerea unor forțe de poliție și armatei i ugoslave la frontierele cu

271 Albania și F.R.I. Macedonia, chiar dacă acestea vor fi supravegheate
de forțe internaționale . În plus, era necesar ca preșe dintele Miloșevici
să aibă sentimentul că, în urma condițiilor pe care le va accepta, el și
familia sa vor fi în siguranță.
Așa o fi fost, cine știe! Știm doar ce ni s -a dat nouă voie să
știm, adică ce s -a spus despre ce s -a făcut sau nu s -a făcut.
Ambasadorul Iugoslaviei la Ankara, Darko Tanaskovic, a
solicitat, în ziua de 18 mai 1999, o întrevedere la Ministerul turc de
Externe. El a exprimat protestul țării sale față de implicarea Turciei
în loviturile aeriene împotriva Iugoslaviei și față de vizita la Ankara
efectuată cu o săptămână în urmă de Bujar Bukoshi, prim -ministrul
guvernului în exil al provinciei Kosovo.
În acest timp, deși începea să se contureze o soluție negociată,
liderii AEK nu se dezmințeau. Ei au ținut neapărat să precizeze că
numai Hashim Thaci este împuternicit să poarte discuții privind
viitorul provinciei Kosovo, că trebuie să fie recun oscut neapărat
guvernul provizoriu al provinciei. În acel moment, Ibrahim Rugova
era recunoscut de AEK numai ca lider de partid. Ei au mai spus că
AEK duce lipsă de alimente, medicamente, armament și muniție și
cere insistent ca NATO să declanșeze cât mai curând ofensiva
terestră.

272

ZIUA A 58 -A
Și în cea de a 58 -a zi a acțiunilor NATO asupra Iugoslaviei,
firma „Iugopetrol“ din Belgrad, în sucursalele sale din cartierele
Novi Beograd, Rakovica, Cukarica și Banovo Brdo și ori pe unde
avea ea depozite, st ații etc., întreprinderea „Naftagas“ din sudul
orașului Sombor și zone locuite din același oraș s -au aflat iarăși în
calea bombelor. Și, desigur, dacă s -au înregistrat mari distrugeri,
răniți și chiar pierderi de vieți, în filosofia conducătorilor Alianței , nu
este vina celor care au bombardat. Și nici a celor care au pus la cale
aceste bombardamente. Vina este a lui Miloșevici . A lui Miloșevici ,
nu a poporului sârb. Dar poporul sârb trebuia să plătească, pentru că
așa a hotărât NATO.
Exploziile provocate l a un depozit de combustibil din Belgrad
au afectat și reședința ambasadorului elvețian din capitala iugoslavă.
Ei și? Ar fi trebuit să se dea ceva mai încolo.
Cum era și firesc, apărarea antiaeriană iugoslavă a ripostat
puternic în toate localitățile bomb ardate sau survolate de aviația
NATO și a doborât un avion de recunoaștere fără pilot în zona
aeroportului Slatina, de lângă Pristina. NATO nu a confirmat imediat
această pierdere. Și chiar dacă ar fi confirmat -o, ce conta un avion de
recunoaștere fără pil ot la peste mia de avioane de luptă care se
năpusteau zi și noapte asupra… „răului“ balcanic!
În 24 de ore (19 mai orele 00.00 – 20 mai orele 24.00),
avioanele NATO au efectuat 446 de ieșiri în spațiul aerian iugoslav,

273 dintre care 118 au fost misiuni de b ombardament asupra unor
obiective militare, iar 35 asupra apărării AA iugoslave.
În general, atacurile aeriene ale NATO au fost foarte precise.
Totuși, în urma bombardamentelor din această perioadă, au fost
afectate Ambasada Suediei (care a protestat ofici al pe lângă
conducerea NATO) și reședințele ambasadorilor spaniol și norvegian
la Belgrad. În timpul acestor acțiuni, comunicatele NATO arătau că
au fost distruse 4 avioane de tipul „Super Galeb“ pe aerodromul de la
nord-vest de Prizren.
Luptătorii AEK di n regiunea Kozara au avansat câțiva
kilometri în interiorul provinciei Kosovo și au ocupat satul Jablanica,
situat la 8 km sud de Prizren. S -a comunicat că, pe teritoriul
iugoslav, s -a creat astfel un cap de pod care, dezvoltat, ar fi putut
constitui o baz ă de plecare la ofensivă. Desigur, AEK a spus multe.
Dar, dacă această armată ar fi fost atât de puternică precum s -a
afirmat, nu există nici o îndoială că, sub sprijinul din aer atât de
consistent al aviației NATO, și având un efectiv de 40.000 de
luptăto ri, ar fi trecut neîntârziat la ofensivă. Se pune totuși o
întrebare: De ce nu a încurajat NATO o astfel de ofensivă? Pentru că,
dacă lucrurile stăteau așa și AEK era dispusă să treacă la ofensivă (ea
se afla în contact direct cu forțele de ordine iugoslav e și chiar cu
unități ale armatei), ar fi fost, într -adevăr, o posibilitate pentru a
scoate rapid provincia Kosovo de sub controlul forțelor sârbe. Dar
AEK nu a fost și nu putea fi ceea ce afirma ea însăși că este. Iar
forțele iugoslave erau ceea ce nu se credea că sunt: disciplinate,
foarte bine pregătite, capabile să pună mari probleme oricăror forțe
care s -ar fi aventurat să declanșeze o ofensivă terestră în Kosovo.
Confirm această afirmație. Iar Occidentul știa foarte bine acest lucru.
Afirmații sau com unicate de genul: „În cadrul ciocnirilor din
apropierea frontierei cu Albania, în zona localității Junik, trupele
sârbe au utilizat artileria, mai multe proiectile căzând pe teritoriului
albanez“, „Acțiuni militare sârbe împotriva AEK s -au desfășurat și
în zona localității Malisevo (la sud -vest de Pristina)“ etc. erau
menite să se constituie nu doar în niște informații seci, ci și să creeze
asupra acestei ar mate iugoslave o imagine distor sionată, mărunțită,
neimportantă. Probabil, cu scopul pregătirii forțe lor din Vest și a
opiniei publice în vederea unei acțiuni terestre, sau determinării
Belgradului să capituleze cât mai repede.

274 În același timp, ca și în alte zile, nu toate avioanele NATO au
reușit să își lanseze încărcăturile asupra Iugoslaviei. Unele a u fost
nevoite, fie din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, fie din
cauza apărării antiaeriene iugoslave, fie din alte motive, să -și
largheze bombele în altă parte. Se aprecia că, de la începutul
acțiunilor militare și până la jumătatea lunii mai , avioanele NATO au
largat în Marea Adriatică 143 de bombe neutilizate, din motive
tehnice, pe timpul misiunilor executate în Iugoslavia. Aproximativ
100 dintre acestea se găseau la adâncimi mari, cuprinse între 400 și
500 de metri.
Aici se impune o consta tare. Aceste avioane puteau să -și
largheze foarte bine bombele și asupra teritoriului iugoslav.
Oricum și oriunde ar fi căzut, ele aveau un efect distructiv și, mai
ales, moral asupra inamicului și nu asupra mediului marin sau
opiniei internaționale, care, se știe, nu poate saluta astfel de
acțiuni. Realitatea poate fi însă cu totul alta. Acest lucru (largarea
bombelor în Adriatica și nu, la întâmplare, pe teritoriul iugoslav)
este încă un exemplu, un argument care demonstrează că atacul
NATO asupra Iugosla viei a avut obiective foarte precise și le -a
vizat doar pe acestea. Loviturile scăpate, ca și erorile comise –
atâtea câte au fost – au produs pierderi materiale și umane care,
deși au fost prevăzute, ca factor de risc, nu au fost dorite de
Alianță. Acesta este un lucru cert . Altfel, NATO ar fi aruncat
bombe la întâmplare sau ar fi lovit în primul rând marile aglomerări,
înspăimântând populația și determinând o reacție foarte greu de
controlat. Nu este o scuză pentru NATO, dar nici nu se poate omite
adevăru l că Alianța nu a dorit aceste pierderi umane din rândul
civililor.
În următoarele zile, s -a anunțat că SUA vor disloca în Ungaria,
la Baza Aeriană Militară Taszar, lansatoare multiple de rachete
(MLRS). Aceste sisteme pot utiliza rachete autodirijate prin GPS
(Sistem de Poziționare Geografică cu ajutorul sateliților) și pot lovi
cu precizie obiective situate până la o distanță de 60 -70 km și chiar
mai mult.
Întrucât au existat unele disfuncționalit ăți privind asigurarea
cu infor mații a Comandamentului Suprem NATO, Franța a fost de
acord să pună la dispoziția aliaților informații esențiale pentru
desfășurarea operațiilor aeriene, obținute prin cercetare opto –

275 electronică cu sistemele sale de cercetare electronică, optică și în
infraroșu de pe avioanele de luptă Mirage F -1 CR, Mirage 4P, C -160
Gabriel, E -3F SDCA, Mirage –2000 D și Jaguar, cu sateliții de
cercetare Helios, cu sisteme de cercetare tactică Crecerelle, CL -289
și Horizon. Aceste date se referau, în principal, la sistemele de
comandă, control, co municații și informații ale armatei iugoslave,
precum și la sistemele de cercetare -lovire, la poziția obiectivelor și
rezultatul lovirii acestora de către aviația NATO, ca și la activitățile
din spațiul aerian și terestru al Iugoslaviei. Franța mai asigura , la
acea dată, și forțele și mijloacele necesare desfășurării alertelor
CSAR (Combat Search And Rescue) pentru recuperarea piloților
francezi care s -au salvat prin catapultare. În acest scop, a destinat
două elicoptere Puma bazate în Macedonia și două elicoptere Super
Frelon SA -321, dislocate pe portavionul „Foch“. Fiecare „Super
Frelon“ transportă un echipaj format din patru persoane (2 piloți și 2
mecanici) și în jur de 10 militari aparținând trupelor de comando ale
Marinei. Misiunea poate începe din mom entul în care pilotul se
catapultează și un detașament CSAR de pe „Foch“ este alertat. Cele
două elicoptere Super Frelon se pot integra într -un dispozitiv aerian
complex, format din avioane AWACS , avioane de vânătoare pentru
apărare aeriană și avioane de r ăzboi electronic. Evident, în funcție de
situația concretă. Recuperarea piloților din teritoriul inamic nu este
simplă.

NATO s -a așteptat, bineînțeles, la o reacție a armatei
iugoslave, în cazul în care Alianța ar fi declanșat o acțiune terestră.
Conform aprecierilor NATO, pentru a respinge o eventuală acțiune
terestră în Kosovo, armata iugoslavă a dislocat la granița cu F.R.I.
Macedonia și Albania mari unități de valoare brigadă, pe care le -ar fi
desfășurat pe următoarele aliniamente:
– Bg. 243 Tc./ C.52 A. Pristina – de-a lungul graniței cu F.R.I.
Macedonia, între cele două comunicații principale: Skopje – Pristina
și Kumanovo – Niș;
– Bg. 125 I. Mo./C. 52 A. – la vest, de -a lungul graniței cu
Albania, cu flancul stâng la nord de localitatea Djakovica;
– Bg. 549 I. Mo./C. 52 A. – în partea de sud -vest a provinciei
Kosovo, între Prizren și Djakovica;

276 – Bg. 252 Tc./C. 37 A. Uzice – în eșalonul II, într -un raion cu
centrul între Urosevac și Pristina;
Aceste forțe se credea că pot fi sprijinite de alți 15.00 0 de
militari, aflați în rezervă în Muntenegru și Serbia.
Dispozitivul acesta era ușor previzibil. La urma urmei, aceasta
era misiunea Corpului 52 Armată care, în situația dată, a fost întărit
cu o brigadă de tancuri din Corpul de armată din Uzice.
Noi cr edem, totuși, că NATO nu a dispus de prea multe date
concrete privind modul de reacție al armatei iugoslave și, oricum, nu
a dorit o confruntare terestră.

Buletinele de știri prezentau, pe larg, oră de oră, situația din
Iugoslavia. Observatorului atent nu-i puteau scăpa notele
tendențioase și nici modul cum erau selectate și emise (puse în
pagină) știrile. Posturile de televiziune și ziarele nu au omis în nici
un fel, spre exemplu, faptul că, în zona orașului Krusevac, în care s –
au înregistrat cele mai semnificative manifestații anti -Miloșevici de
la începutul campaniei aeriene, a fost declanșată starea de urgență,
iar poliția militară a blocat căile de acces spre localitate. Și nici
faptul că liderul Partidului Democrat, Zora n Djindjic, a declarat că
președintele iugoslav se află în dificultate, una din cauze fiind
protestele desfășurate de populația sârbă împotriva regimului de la
Belgrad. Ceea ce era, desigur, adevărat. Dar de prea puține ori au
prezentat curajul și eroismul sârbilor de rând, precum ș i atitudinea
lor reală față de bombardamente. În schimb, unele surse albaneze
țineau să precizeze că trupele sârbe dislocate în sudul provinciei
Kosovo nu mai au alimente, iar moralul lor este scăzut, militarii
iugoslavi – în special cei concentrați – din cadrul forțelor dislocate la
granița albaneză cer militarilor albanezi pâine și țigări. Tot aceleași
surse anunțau că rezerviști din subunitățile dislocate în localitățile de
frontieră Krusevo și Restelica, la numai 30 km sud de Prizren, au
declarat că sun t gata să se predea autorităților albaneze dacă li se
oferă garanții de securitate. Măi să fie! Sârbii să se predea
albanezilor!
În sfârșit, a fost făcut și un al doilea pas spre soluționarea
negociată a acestui conflict. În urma convorbirilor dintre Vikto r
Cernomârdin și Slobodan Miloșevici , preșe dintele iugoslav s -a
declarat de acord cu principiile cuprinse în planul de pace propus de

277 G-8, cu condiția ca Belgradul să participe efectiv la stabilirea
detaliilor. Rămânea în discuție ordinea priorităților (mo mentul opririi
bombardamentelor și al retragerii trupelor sârbe din provincie și
componența forței multinaționale de menținere a păcii).
Partea sârbă a precizat următoarele condiții referitoare la
planul G -8:
– granițele F ederației să fie asigurate de fo rțe militare și de
poliție subordonate Belgradului;
– în administrația locală a provinciei Kosovo să fie
reprezentate toate cele 7 minorități;
– Parlamentul din Kosovo să fie bicameral: o cameră
superioară, în care să fie reprezentate minoritățile conform
procentului deținut în compoziția populației și o cameră inferioară, în
care fiecare minoritate etnică să dețină 5 locuri (7 x 5 = 35).
Reuniunea G -8, desfășurată la Bonn în ziua de 20 mai 1999, s –
a încheiat fără să se ajungă însă la un acord în legătur ă cu proiectul
de rezoluție privind criza din Kosovo, ce urma să fie înaintat spre
aprobare Consiliului de Securitate al ONU. Se considera că nu s -au
întrunit condiții acceptabile pentru Federația Rusă și China, astfel
încât aceste două țări să nu blocheze adoptarea proiectului de
rezoluție de către Consiliul de Securitate al ONU.
Dar lucrurile nu se mai puteau opri. Mecanismul opririi
ostilităților din Kosovo se declanșase. În după -amiaza aceleiași zile,
emisarul rus Cernomârdin i -a primit pe președintele finlandez
Ahtisaari și pe adjunctul secretarului de stat american, Talbott, la
reședința sa din localitatea Kuntsevskaia, unde au continuat
convorbirile privind criza iugoslavă.
Surse diplomatice estimau că divergențele de fond dintre
Rusia și Occident s e refereau la necesitatea încetării
bombardamentelor. Emisarul american a afirmat că „nu există în
realitate diferențe fundamentale“ și a arătat că „noi avem un acord –
cadru asupra modalităților păcii, ceea ce lipsește fiind asentimentul
Belgradului privin d aplicarea solicitărilor comunității
internaționale“ (se știe ce înțeleg americanii prin comunitatea
internațională).
Ministrul rus de externe Igor Ivanov a solicitat NATO
încetarea campaniei aeriene asupra Iugoslaviei, s ubliniind că

278 încetarea bombarda mentelor constituie condiția de bază pentru
continuarea eforturilor de mediere a conflictului.
Peste două zile, emisarul american Strobe Talbot se va deplasa
la Beijing pentru a purta o serie de convorbiri cu autoritățile chineze.
De acolo, din China, Strob e Talbot urma să ajungă și la New York,
unde va purta convorbiri cu Richard Holbrook, iar la data de 26 mai
1999, oficialul american trebuia să fie la Washington pentru a discuta
cu secretarul de stat american, Madelaine Albright, și cu secretarul
apărării , William Cohen.
Și ministrul grec de externe, Georgios Papandreu, care s -a
„bătut“ atât de mult pentru încetarea bombardamentelor, l -a sfătuit pe
Miloșevici să accepte propunerile rezultate din convorbirile tripartite
ruso-finlandezo -americane. În opinia părții elene, aceste propuneri
constituiau cea mai importantă și probabil ultima șansă de realizare a
unui acord de pace.
Președintele american, William Clinton, continua să joace tare.
El a precizat că NATO nu este dispusă la compromisuri cu
președintel e iugoslav Miloșevici . În justificarea acestei negații,
președintele american a spus că, până în acel moment, campania
aeriană a dat rezultate și va continua până când condițiile NATO vor
fi acceptate și că rămâne de văzut care vor fi pagubele suferite de
AEK și de Iugoslavia înainte să se ajungă la un acord de pace. Un
înalt funcționar al Administrației americane a continuat această
strategie a descurajării folosită de liderul american, declarând că un
acord de pace pentru Kosovo este încă departe de a fi realizat. Totuși,
s-a făcut un compromis în ceea ce privește compunerea unei forțe
internaționale, „însă președintele iugoslav nu pare încă dispus să
accepte toate condițiile puse de NATO“ . Tot președintele iugoslav!
El este vinovat de tot răul de pe pămân t! Departe de noi intenția de a –
l justifica sau de a-l apăra pe Miloșevici . Cu atât mai mult cu cât, la
această oră, el se află în lumea celor care nu mai pot muri și nu are în
nici un felnevoie de vreo justificare. Dar, atunci, în acele zile
fierbinți, a fost război și au murit oameni, foarte mulți oameni, s -au
distrus obiective economice, au fost bombardate locații ala unor
instituții, case, poduri și suflete. Dar modul prin care sunt satanizați
unii conducători de state sau unele personalități care nu co nvin
Washingtonului ni se pare, de acord cu mulți analiști americani, lipsit
de orice morală și, de regulă, ineficient , chiar dacă unii dintre acești

279 conducători sunt satanici. O astfel de strategie nu poate fi acceptată
la infinit. Și, în afară de aceasta , în actualele condiții de reconstrucție
a ordinii mondiale, așa cum s cria însuși Huntingon în articolul
„Superputerea solitară“ , publicat în Foreign Afaires în 1999, ea va
contribui la izolarea Statelor Unite ale Americii. Pentru că, se știe, și
cel mai p uternic poate fi izolat.
Statele Unite știu foarte bine acest lucru. De aceea, prin
măsurile care se iau din când în când, această superputere
democratică îngustează posibili tățile de depășire a limitelor,
îngrăde ște spiritul de aventură al unora dintre li derii care manifestă
această tendință. Astfel, Comitetul pentru Forțele Armate al Camerei
Reprezentanților din Congresul SUA a votat , în acele zile groaznice
pentru Serbia și Muntenegru, un amendament la legea bugetului
apărării pentru anul 2000 , conform căruia, după 1 octombrie 1999,
când începea noul exercițiu financiar, președintele Statelor Unite nu
avea voie să folosească fonduri din acest buget pentru finanțarea
operațiunilor militare în R.F. Iugoslavia, decât după o aprobare
explicită a Congresului SUA.
Situația din Kosovo a f ost, și pentru analiștii ruși, unul dintre
cele mai acute domenii de cercetare. Ei au elaborat, în perioada
respectivă , unele studii și aprecieri din care reieșea, între altele, că
NATO nu intenționa să rezolve criza pe cale paș nică. Ei credeau că
bombarda mentele vor continua cel puțin o lună. Militarii din NATO,
în concepția analiștilor ruși, încercau să convingă conducerea politică
de faptul că resursele militare, economice și politice ale Iugoslaviei
sunt pe punctul de a fi e puizate. De asemenea, rușii au spus în acele
zile că, după aproximativ o lună sau chiar mai puțin, Tribunalul
Internațional pentru Fosta Iugoslavie îl va acuza pe Slobodan
Miloșevici i de crime împotriva umanității, situație în care toate
acțiunile acestuia vor fi considerate ilegale și nimeni nu va mai avea
dreptul să poarte tratative cu el (se vehicula ideea că procedura de
acuzare era în curs de pregătire). Singura soluție de rezolvare a crizei
va rămâne cea militară, respectiv operația terestră care va f i
declanșată de forțele AEK, (aproximativ 30.000 de luptători), cu
sprijinul aerian și terestru al NATO, care a început deja să accepte
ideea unor „pierderi minime“. Răbdarea lui Boris Elțîn și a
conducerii politic e de la Moscova ajun sese aproape de sfârși t, după

280 spusele acestora, deoarece nu se va mai putea tolera mult lipsa de
rezultate și compromisuri din partea NATO. Ei, și? Cear fi putut face
Elțîn? În viziunea analiștilor ruși, următoarele 7 -8 zile trebuia u să fie
hotărâtoare pentru rămâne rea Rusiei î n procesul negocierilor. Așa a
și fost. În respectiva etapă, principala confruntare între Rusia și
NATO se ducea în jurul viitoarei rezoluții a Consiliului de Securitate
al ONU și anume asupra componenței forței multinaționale. SUA și
NATO încercau să forț eze o rezoluție inacceptabilă pentru Belgrad
pentru ca astfel, orice acțiune împotriva Iugoslaviei să dobândească o
„justificare“ și o acoperire legală internațională.
Să notăm că astfel de aprecieri se făceau înainte de 20 mai
1999, când coordonatele une i soluții asupra Kosovo erau încă în
ceață.
Interesante sunt și unele informații cu privire la susținerea
internă de care se bucura atitudinea Marii Britanii față de conflictul
din Kosovo. Observatorii apreciau că intelectualitatea britanică
privește cr itic politica oficială a Londrei față de problematica din
Kosovo. În mod deosebit, analiștii de politică externă nu aprobau
participarea la campania de lovituri aeriene împotriva Iugoslaviei și
dezaprobau net trimiterea de forțe terestre în Kosovo. Totuși,
oamenii obișnuiți din această țară erau puternic sensibilizați de
prezentarea pe care mass -media o făceau „tragediei refugiaților
albanezi“ produsă de campania de purificare etnică dusă de Belgrad.
Efect psihologic garantat!
O atenție aparte merită și con ceptul „o pace justă în Kosovo“,
prezentat de premierul italian Massimo D’Alema în cadrul Camerei
deputaților și care avea următorul conținut:
– oprirea imediată, pentru cel puțin 72 de ore, a violențelor și
represiu nilor în Kosovo;
– retragerea forțelor militare, paramilitare și de poliție sârbe;
– prezența militară internațională sub egida ONU;
– revenirea refugiaților;
– introducerea unei administrații internațio nale tranzitorii, care
să pregă tească crearea unei autoguvernări democratice în cadrul
integ rității teritoriale a R.F. Iugoslavia;
– demilitarizarea AEK;
– sprijinirea dezvoltării economice și a stabilității regionale.

281 Premierul italian a spus din nou, și cu acest prilej, că „este
necesară oprirea bombardamentelor asupra Iugoslaviei până la
elabo rarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU asupra
Kosovo, care să fie sprijinită de Rusia și China, iar principiile
acordului G -8 trebuie să reprezinte bazele unei rezoluții a
Consiliului de Securitate al ONU” .
El a mai spus că, în condițiile în care Belgradul nu acceptă o
decizie ONU, Italia este pregătită să participe la orice acțiune
militară pe care o va decide NATO. Și, ca totul să fie în regulă, a
adăugat că „Alianța trebuie să fie unită și în viitor.“
În timp ce premierul italian se zbă tea pe toate căile să fie
oprite bombardamentele, iar Balcanii să se iasă din acest coșmar,
ministrul de externe austriac, Wolfgang Schussel, era de părere că
NATO nu trebuie să -și suspende atacurile aeriene împotriva
Iugoslaviei atâta timp cât nu există u n concept clar asupra măsurilor
ce vor fi întreprinse după încetarea bombardamentelor. După părerea
demnitarului austriac, o încetare a atacurilor aeriene nu ar face decât
să-l ajute pe președintele iugoslav și tactica acestuia, de a diviza
comunitatea int ernațională. Ca să vezi! Unii ar spune tranșant că
experiența dramatică a istoriei și ce o mai fi fost prin acele timpuri
revin al dracului de tranșant când este vorba de situații limită. Când
este vorba de Iugoslavia, mai exact de Serbia, cei care au stăp ânit
cândva aceste locuri nu pot gândi altfel de cum au făcut -o prin
secole.

Iată și o părere mult mai avizată decât cele exprimate de unii
politicieni. James Lyon, analist politico -militar în cadrul Grupului
Internațional al Crizelor, cu sediul la Bruxel les, a declarat că
„unitatea Alianței Nord -atlantice este pe cale de a se sparge“. Se
aveau în vedere pozițiile diferite ale multor țări membre, mai ales în
problema trimiterii trupelor de uscat în Kosovo. Italia și Grecia se
opuneau unei astfel de acțiuni și vorbeau de oprirea lovitu rilor
aeriene, SUA erau adepte numai a le loviturilor aeriene, în timp ce
Marea Britanie considera necesară intervenția trupelor de uscat.
Marea Britanie mai susținuse o dată, în timpul celui de Al Doilea
Război Mondial, prin pr emierul de atunci, debarcarea trupelor anglo –
americane în Balcani. Roosvelt răspunsese atunci, plin de umor:

282 „Dragă Winston, până ce trupele americane și engleze vor lua în
piept toți munții Balcanilor, rușii vor ajunge la Berlin.“
James Lyon aprecia și e l, la rândul lui, că războiul din Kosovo
era un război pe care NATO putea să -l piardă din cauza lipsei
deciziilor politice fundamentale. Dacă Occidentul dorea să asigure
întoarcerea refugiaților albanezi în Kosovo, atunci NATO trebuia să
ia măsurile coresp unzătoare și cum loviturile aeriene s -au dovedit
ineficace, nu rămânea decât să se intervină terestru.

283

ZIUA A 59 -A
Și pe 21 mai aviația NATO a continuat să bombardeze
Iugoslavia. Astfel, între orele 09.00 și 18.30, tirurile avioanelor
Alianței au viz at din nou închisoarea din Istok, la vest de Pristina, în
apropierea graniței cu Muntenegru, obiective de pe Munții Mokra, la
25 km vest de localitatea Kosovska -Mitrovica, și din împrejurimile
localităților Urosevac, Dubarevo și Visibaba, instalații și rez ervoare
ale firmei „ Jugopetrol“ din localitatea Bor și din zona industrială
Smederevo, un depozit de carburanți situat la 20 km est de Belgrad și
instalații petroliere din zona localității Prahovo, podul feroviar de pe
comunicația Velika Plana – Smederevsk a Plana, situat la 75 km sud –
est de Belgrad, care a fost distrus în totalitate, releul de televiziune de
pe Muntele Kosmaj, sediul poliției din Djakovica, poziții ale forțelor
speciale de poliție la Sjenica și Orlate.
Au mai fost lovite puncte de comandă, centre de transmisiuni,
grupări de forțe și coloane ale FA sârbe la Kula, Sabac, Batajnica,
Loznica, Subotica, Srbobran, Stara Pazova, Belgrad, Baric, Raska,
Pec, Uzice, Sjenica, Kacanik, Urosevac, Prizren (poziții de artilerie),
Pristina (baterii de rach ete SA -6), Gniljane (6 tancuri) și din zona
Munților Kopaonik.
În ziua de 22 mai, între orele 01.30 și 05.00, atacurile au vizat
îndeosebi capitala Iugoslaviei și împrejurimile acesteia, fiind lovite
următoarele obiective: aeroportul Batajnica, depozitul c ompaniei
petroliere „Jugopetrol“ din cartierul Cukarica și obiective din
pădurea Lapovica, situată la 10 km sud de Belgrad, localitatea

284 Rusanj, la 15 km sud -est de Belgrad, centralele termoelectrice
Kolubara și Kostolac și compania Electroistok, toate din zona Nis,
centrul de distribuție a energiei electrice din Bajina Basta, obiective
din zona Palic, lângă Subotica, și depozitul de combustibili Naftagas
din Sombor, precum și unele obiective de pe Muntele Fruska, în
apropiere de Novi Sad.
A fost întreruptă alimentarea cu energie electrică la Belgrad și
Novi Sad. Apărarea antiaeriană iugoslavă din jurul Belgradului a
ripostat puternic. Dar ce folos! Pe timpul bombardamentelor asupra
Belg radului au fost avariate ambasa dele Elveției, Suediei, Ungariei,
Spaniei și Pakistanului.

Agenția de presă „Kosova Press“ a comunicat că, în luptele
dintre AEK și armata iugoslavă din dimineața zilei de 21 mai, au fost
uciși 13 militari sârbi și unul rus. În ultimele trei zile, forțele AEK ar
fi ucis, potrivit acestei agenții , 33 militari sârbi.
La aceeași dată, artileria antiaeriană sâr bă ar fi lovit un avion
de recunoaș tere fără pilot aparținând forțelor aeriene ale NATO, care
s-a prăbușit în apropierea localității Buca, situată în nord -vestul
provinciei Kosovo.
Publicația l unară „Strategic Policy“, aparținând Asociației
Internaționale de Studii Strategice, preciza că NATO suferise, până
la acea dată, în conflictul cu Iugoslavia, următoarele pierderi:
– 38 de avioane de luptă, dintre care 3 de tip „Stealth“;
– 6 elicoptere;
– 7 avioane fără pilot;
– 50 militari au fost uciși;
– mai multe rachete au fost doborâte de apărarea antiaeriană
iugoslavă.
În pofida tuturor dialogurilor, discuțiilor, propunerilor, iniția –
tivelor, medierilor etc., NATO își vedea în continuare de treabă. Era
primul ei război, în condițiile noului concept strategic, și, evident, se
dorea a fi un succes. Se credea, probabil, că o astfel de demonstrație
de forță a tehnologiei și de precizie a loviturilor, ca și capacitatea de
conducere și de manevră strategic ă, vor înspăimânta toată lumea și
vor crea un fapt împlinit în ceea ce privește conceptele de gestionare
a crizelor și de impunere a păcii. De fapt, de dominare a
Occidentului.

285 De aceea, pentru a nu scăpa nici o clipă inițiativa, mai ales că
adversarul nu dădea semne că va folosi toate mijloacele active pentru
a se apăra, NATO a continuat să -și consolideze dispoziti vul și să -și
intensifice bombar damentele. Se dorea a nu se manifesta nici o clipă
de slăbiciune, nici o fisură în unitatea Alianței. Era o chest iune foarte
importantă, de această reușită depinzând în mare parte nu numai
viitorul Alianței, ci și viitorul Occidentului, în raport cu celelalte
centre de putere care începeau să se contureze puternic la orizontul
mileniului trei. În cadrul acestor măsur i de dinamizare a
dispozitivului NATO, începând cu 21 mai, portelicopterul britanic
„Argus“ a înlocuit portavionul „ Invincible“ în cadrul dispozitivului
aeronaval din Marea Adriatică. Odată cu Invincible, au mai fost
retrase și distrugătorul Newcastle, fre gatele Iron Duke și Somerset,
submarinul Splendid și nava auxiliară Fort Austin.
S-a anunțat, de asemenea, că, la începutul lunii iunie 1999,
SUA vor disloca încă 54 de avioane de luptă F -15 și F -16 la baze
aeriene militare din Turcia, în vederea întăriri i dispozitivului aliat din
zona Balcanilor.
Nu toate țările NATO acționau însă în același sens. Spre
exemplu, la data de 21 mai, Grecia a respins cererea Turciei privind
survolarea spațiului său aerian de către avioane de luptă turcești F -16
în drumul lor către Baza Aeriană Ghedi din Italia.
S-au luat astfel toate măsurile ca, în cazul în care s -ar profila
un insucces al Alianței în conflictul din Iugoslavia, să poată fi lovite,
după unele opinii occidentale, o mare diversitate de obiective, astfel
încât să se obțină colapsul Serbiei. În acest sens, planurile au fost
întocmite din timp, la cererea generalului Wesley Clark, și prevedeau
lovirea surselor de apă și a sistemului de distribuție a apei potabile,
centralelor ș i rețelelor electrice, hidrocen tralelor, depozitelor de
produse alimentare, precum și a rețelelor de canalizare.
Războiul împotriva Iugoslaviei se continua prin toate
mijloacele posibile. Astfel, la 21 mai, Uniunea Europeană a luat
decizia extinderii sancțiunilor antiiugoslave; nici un aerop ort din
statele membre nu era autorizat să permită decolarea sau aterizarea
avioanelor cu destinația Iugoslavia.
Și F.R.I. Macedonia s -a conformat acestor presiuni, acestui tip
de război psihologic și informațional. Conducerea politică din
această țară a d ecis să interzică tuturor mijloacelor audio -vizuale,

286 indiferent de forma de proprietate, difuzarea pe teritoriul național a
programelor de știri preluate de la posturile de televiziune iugoslave.
Măsura nu viza și preluarea posturilor de televiziune ale ț ărilor
angajate în conflict ( CNN, BBC , Deutsche Welle).
Unele forțe politice macedonene, în s pecial cele de stânga, au
consi derat că Skopje a fost antrenat în războiul mediatic dus de aliați
împotriva Belgradului și că țara și -a pierdut, practic, independ ența
decizională. Se aprecia că noile măsuri puteau duce la creșterea
tensiunii interne din Macedonia și la incitarea elementelor pro -sârbe
în desfășurarea unor acțiuni anti -albaneze și anti -NATO .
Și Consiliul Federal Elvețian a fost solicitat de către UE să
adopte sancțiuni împotriva Iugoslaviei. Acesta s -a conformat, doar și
Elveția este țară vestică. Dar cu o anumită măsură. Pentru că, se știe,
în Elveția au loc discuții foarte serioase între adepții ieșirii din
neutralitate și alinierii la UE și la NA TO și cei care sunt împotriva
acestor acțiuni. În urma acestei cereri, Consiliul a hotărât să adopte
însă doar acele sancțiuni care sunt compatibile cu statutul său de
neutralitate, astfel:
– interzicerea intrării în statul elvețian a 300 de persoane ce fa c
parte din conducerea Iugoslaviei;
– înghețarea averilor persoanelor apropiate președintelui
Slobodan Miloșevici sau reprezentanților organelor și întreprinderilor
de stat;
– interzicerea creditelor pentru exportul către serviciile
guvernamentale iugosla ve;
– interzicerea exportului de produse și tehnologie destinate
reparării instalațiilor și infrastructurilor distruse de NATO .
Consiliul Federal a refuzat să aplice acea măsură care
prevedea interzicerea generală a traficului aerian cu Iugoslavia și
embargoul privind exportul sau tranzitul produselor petroliere către
Iugoslavia. Ceea ce înseamnă totuși ceva.

La 21 mai, s -a încheiat cea de -a doua reuniune a directorilor
politici ai G -8, fără a se înregistra progrese notabile. Convorbirile nu
au dus la finalizarea unui document care să constituie baza
proiectului unei viitoare rezoluții a Consiliului de Securitate. S -a
acceptat totuși ideea că forța internațională de pace care va staționa
în Kosovo trebuie să fie puternică. Divergențele majore (generate de

287 ruși) priveau structura de comandă a acestei forțe, SUA insistând să
fie realizată sub conducerea NATO. Compunerea forței urma să fie
discutată ulterior.
Germania a susținut ideea simultaneității încetării focului și
începerii retragerii trupelor din Kosovo. Iată o idee care nu putea să
nu fie acceptată, dacă, într -adevăr, exista voința de a rezolva
problemele din Kosovo și a ieși din situația foarte gravă care se
crease prin atacarea nejustificată și fără declarație de război a unui
stat de drept. În aceeași zi în care directorii politici ai G -8 puneau,
așa cum puteau, pacea la cale, președintele iugoslav, Slobodan
Miloșevici , a declarat că nu oficialii de la Belgrad sunt responsabili
pentru exodul celor 800.000 de etnici albanezi din Kosovo. Acesta a
acuzat NATO de plecarea refugiaților din provincie.
În acest timp, Ungaria a căutat să profite cât mai mult de
conjunctură pentru a -și realiza interesele ei. În urma declarației de la
Bruxelles din 19 mai 1999 a ministrului ungar de externe, Janos
Martonyi , potrivit căreia „concepția privind autonomia Voivodinei a
fost deja definitivată“ de către organizațiile legitime ale maghiarilor
din zonă, vicepreședintele Uniunii Maghiare din Voivodina (UMV),
Laszlo Jozsa, a declarat că acordul dintre partidele maghia re asupra
planurilor de autonomie a provinciei nu este încă realizat, în acel
moment încercându -se doar punerea de acord a opiniilor. La nivelul
UMV, s -a elaborat și s -a făcut publică o concepție, care însă nu are
nici o legătură cu autonomia în trei punct e – individuală, culturală și
teritorială –, vehiculată la începutul anilor ’90 de Asociația
Democratică a Maghiarilor din Voivodina (ca urmare a apariției
Planului Carrington privind zona fostei Iugoslavii). Concepția
exprimată în ultima decadă a lunii ma i susținea reinstaturarea
autoguvernărilor la nivelul Voivodinei și al minori tăților lo cale și
urma să fie introdusă pe agenda negocierilor de pace privind
reglementarea situației din Kosovo. Era, desigur, puțin probabil ca
maghiarii din Voivodina să -și pună de acord concepția de autonomie
cu partidele sârbe majoritare, dar trebuiau totuși f ăcute consultări cu
acestea. Efectele „colaterale“ ale dominației austro -ungare asupra a
ceea ce ungurii numesc Bazinul Carpatic, iată, se simțeau foarte
puternic și la peste opt decenii de la dispariția imperiilor vremii de pe
firmamentul istoric.

288 La 21 mai, autoritățile iugoslave au reafirmat cererea adresată
Alianței Nord -Atlantice privind încetarea bombardamentelor și
retragerea trupelor NATO staționate în țările vecine R.F. Iugoslavia,
ca o precondiție pentru soluționarea politică a crizei. În acest timp,
liderul Partidului Liberal din Kosovo, G. Dedaj, a declarat că NATO
trebuie să disloce trupe terestre în Kosovo „acum ori niciodată“, dacă
dorește să oprească masacrele în provincie, mai ales că planul lui
Slobodan Miloșevici de epurare etnică a reuș it. Dacă Europa și SUA
nu vor interveni cu trupe terestre, etnicii albanezi kosovari vor avea
un Kosovo fără albanezi. Dacă NATO nu dorește să intervină cu
trupe terestre în Kosovo, atunci să înarmeze AEK, care este gata să
moară pentru cauza ei.
Comandant ul suprem al Forțelor Aliate NATO din Europa,
generalul Wesley Clark, s -a declarat satisfăcut de campania de
lovituri aeriene împotriva Iugoslaviei, fiind evident, în concepția lui,
că NATO câștigă teren, în timp ce Slobodan Miloșevici pierde. Ca și
cum ar fi fost un mare merit că 19 țări, grupate în cea mai puternică
alianță militară a tuturor timpurilor, lovesc o țară aflată sub embargo
de aproape zece ani. El a spus, de asemenea, că nu este prevăzută o
intervenție terestră împotriva Iugoslaviei.
Surse NA TO au mai precizat că, în Kosovo, alături de FA
sârbe, luptă câteva sute de voluntari ruși care au afirmat că moralul
trupelor iugoslave este ridicat și nu se înregistrează lipsă de muniții.
Președintele finlandez, Ahtisaari, a declarat, la 21 mai, la
plecarea de la Moscova, că discuțiile tripartite, care au avut loc la 20
și 21 mai, în ca pitala rusă, referitoare la criza din Kosovo „au dat
satisfacție tuturor interlocutorilor“ și „au fost deschise“, acestea
reprezentând o „primă manșă“, adevăratele discuț ii urmând să aibă
loc cu liderii de la Belgrad. În aceeași zi, pentru a nu știu câta oară,
purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea, a declarat că Slobodan
Miloșevici trebuie să înțeleagă că NATO nu va opri
bombardamentele până când președintele iugosl av nu va accepta cele
5 condiții cerute de Alianță. Nici un aliat NATO nu a cerut o
schimbare a strategiei, dar unii s-au pronunțat pentru o preci zie mai
mare în lovirea obiecti velor, pentru a evita alte greșeli. Așa spunea
purtătorul de cuvânt al NATO. Da r demersurile Greciei și Italiei ce
altceva vizau, dacă nu schimbarea strategiei NATO?!

289 Interesante sunt și declarațile piloților francezi, participanți la
raidurile aeriene împotriva Iugoslaviei, prin care arătau că armata
iugoslavă continuă să -și folose ască cu succes apărarea antiaeriană
împotriva avioanelor aliate. Ei au subliniat că, pe timpul nopții,
pericolul pentru avioanele aliaților este foarte mare, capacitatea de
luptă a armatei iugoslave situându -se în continuare la parametri
ridicați.
Și, parc ă pentru a pune capăt la toate declarațiile cu privire la
rolul pacifist al NATO, la data de 21 mai, șeful Comisiei de Apărare
a Camerei Reprezentanților SUA, Peter Pry, a precizat că, după
opinia sa, principalul obiectiv al NATO în Iugoslavia nu este pace a
în Kosovo sau întoarcerea refugiaților , ci păstrarea credibilității
Alianței. El a spus că NATO nu poate termina războiul decât ca
învingător de necontestat. Orice finalizare a conflictului în urma
căreia Miloșevici rămâne la putere nu este o victorie a NATO. De
aceea, singura șansă este aceea de a ataca Iugoslavia cu trupe
terestre. Prin politica promovată în prezent de Administrația Clinton
– a subliniat congresmenul american –, va fi dezmembrat NATO. Cel
mai bun exemplu este modul în care s -a extins Al ianța. Extinderea s –
a făcut pe criterii de politică internă a SUA, Clinton având nevoie de
voturile polonezilor și ale ungurilor din SUA. Situația din Balcani
dovedește că NATO trebuia să se extindă în primul rând cu România
și în al doilea rând cu Polonia și atât. În condițiile actuale, în care
NATO nu poate ieși învingătoare decât printr -o invazie cu trupe
terestre, ar trebui ca Alianța să se extindă imediat prin invitarea
României.
În unele din mediile italiene s -a afirmat că, indiferent de
deznodământu l acelui conflict, Slobodan Miloșevici va fi înlăturat de
la putere de către propriul popor sau va fi „vânat“ de către NATO și
condamnat în calitate de criminal de război. Se prevedea că, în
următoarele 2 săptămâni, se poate ajunge la o poziție diplomatică ,
întregul efort occidental urmând să se canalizeze, nu atât pe
dislocarea de trupe în Kosovo, cât pe obținerea dreptului de a
participa la reconstrucția zonei.
Într-o convorbire telefonică cu omologul său sârb, Zivadin
Iovanovic, ministrul elen de externe , Georgios Papandreu, a subliniat
că, în cazul în care președintele Slobodan Miloșevici nu se va
conforma Planului G -8, Iugoslavia urmează să fie supusă unei

290 intervenții terestre a NATO, precum și unei tentative de înlăturare de
la putere a liderului sârb. Guvernul elen aprecia că inițiativele
diplomatice de negociere a unei soluții pașnice în Kosovo puteau fi
încununate de succes, deoarece atât Rusia cât și SUA au apreciat în
mod pozitiv propunerea Atenei ca, în momentul acceptării de către
președintele Miloșevici a planului G -8, Alianța să înceteze timp de
48 de ore bombardarea Iugoslaviei și, concomitent, să se desfășoare
o sesiune a Consiliului de Securitate al ONU. În situația în care
președintele iugoslav nu ar fi acceptat propunerile elaborate pe baza
proiectului de plan al G -8, Consiliul de Securitate al ONU s -ar fi
întrun it oricum, chiar și fără asenti mentul Belgradului, în
conformitate cu prevederile capitolului 7 din Carta ONU. În oricare
dintre variante, Grecia va participa la Forța Internațională de
Menținere a Păcii cu un contingent de 1.000 de militari.
Analiștii politici eleni care l -au însoțit pe ministrul de externe,
Georgios Papandreu, în turneele diplomatice din ultima perioadă, au
apreciat că planul rusesc privind soluționarea conflictulu i din Kosovo
prevedea împărțirea provinciei iugoslave în 4 zone, în care să -și
desfășoare activitatea diferite contingente ale unei eventuale forțe de
menținere a păcii. Și ei erau de părere că NATO nu va fi de acord ca
în provincia Kosovo să nu se desfășo are forțe din statele care au
participat la operațiuni, va susține necesitatea retragerii tuturor
forțelor iugoslave din Kosovo și reîntoarcerea unui număr redus de
militari sârbi (după desfășurarea Forței de menținere a păcii).
Ministrul de externe al Su ediei, Anna Lindh, a condamnat
atacurile aeriene ale NATO asupra Belgradului, în urma cărora a fost
lovită ambasada țării sale, subliniind că este inadmisibil să se
utilizeze astfel de arme foarte puternice în plin centrul unui mare
oraș. Anna Lindh a mai declarat că va supune atenției NATO acest
incident, deoarece Alianța poartă întreaga răspundere asupra
incidentului, și că Suedia dorește grăbirea negocierilor din Consiliul
de Securitate al ONU pentru formularea unei rezoluții referitoare la
luptele din Iugoslavia.
În sfârșit, și China, potrivit unor opinii ale unor personalități
din această țară, s -a arătat flexibilă în ceea ce privește rezolvarea
situației din Kosovo. Totuși, s -a declarat că guvernul de la Beijing
era decis să exercite presiuni asupra W ashingtonului până în
momentul în care acesta va recunoaște premeditarea bombardării

291 ambasadei chineze, va face publice numele persoanelor care au
autorizat planificarea și au aprobat executarea loviturii și vor accepta
pedepsirea acestora conform legislaț iei internaționale. Oricum,
bombardarea ambasadei chineze din Belgrad nu putea și nu trebuia
să influențeze hotărâtor poziția Chinei în cadrul Consiliului de
Securitate ONU privind elaborarea unei rezoluții pe baza
propunerilor G -8, dar Beijingul a anunțat că nu va accepta
convocarea ședinței Consiliului de Securitate decât în condițiile în
care NATO va înceta bombardarea Iugoslaviei.

292

CEA DE A 60 -A ZI
Pe 22 mai, la ora 09.00, au fost lansate opt rachete asupra
periferiei orașului Prizren, iar între orele 13.10 și 14.05, au fost
bombardate obiective ale poliției sârbe, un turn de televiziune și o
instalație de epurare a apei din cartierul Makis și pădurea Lipovica,
situate în sudul și vestul Belgradului. Avioanele NATO au lansat 18
rachete în zona sa tului Bair, aflat în apropierea orașului Kosovska
Mitrovica. După prânz, între orele 15.00 și 16.15, au fost bombardate
depozite de carburanți din localitatea Smederevo și aerodromul de
lângă Leskovac, iar de la ora 18.00 și până 18.55, avioanele Alianței
au lansat încărcături asupra unor obiective civile și militare în zona
localităților Djakovica, Pec, Urosevac, Pristina, Prizren, Cacanik,
Gnjialne și a muntelui Radan, situat la 50 km nord -est de Pristina.
La lăsarea serii și în prima parte a nopții, adic ă între orele
20.50 și 22.00, au fost lovite obiective din zona localităților
Leskovac și Babusnica, precum și din regiunea munților Kopaonik.
În cursul zilei de 22 mai, avioanele Alianței au mai atacat
obiective militare și civile din împrejurimile local ităților Pristina,
Urosevac, Dragas, la 20 km sud Prizren, Klina, Podujevo, Hoca –
Zagradska, la 10 km sud -vest de Prizren, Zur, la frontiera albaneză,
Muntele Cer, la sud -vest de Sabac, Banja, lângă Priboj, Kraljevo,
Zmajevo, la nord -vest de Novi Sad, Sombo r (unde se afla un depozit
de carburanți), și Sremska Mitrovica.
Pe 23 mai, timp de aproape patru ore, de la 00.15 la 04.05, au
fost bombardate obiective din zona capitalei iugoslave – este vorba

293 de cartierele Ritopek, Rakovica, Miljakovac 2 și aeroportul Batajnica
–, releul Vrbas din Novi Sad, Obrenovac, localitate aflată la 25 km
spre sud -vest Belgrad, Sremska Mitrovica, Kula, zona rezidențială,
un depozit de carburanți și cazarma Stari Grad din Sabac și
radioreleul „Cot“ de pe Fruska Gora. În Kosovo, au fost bombardate
localitatea Bair și releul companiei Telekom de pe dealul Prehovac.
În cea de a 60 -a zi a bombardamentelor, NATO a anunțat că
pe timpul celei de a 59 -a zi a operației „Allied Fo rce“, avioanele
Alianței au exe cutat 684 de zboruri, fiind cel mai mare număr de
misiuni de la începerea operațiunilor aeriene în Iugoslavia.
S-a mai anunțat, de asemenea că, în decursul raidurilor din cea
de a 60 -a zi, au fost lovite cel puțin 12 tancuri, 11 vehicule blindate
și 9 poziții ale artileriei iugoslave, i ar 20 de persoane și -au pierdut
viața și alte 50 au fost rănite, iar în centrul și vestul provinciei s -au
continuat luptele dintre AEK și forțele sârbe.

Americanii au concentrat 1.022 rezerviști și au hotărât
suplimentarea capacității de alimentare în zbo r cu 26 de avioane
„KC-135“. Rezerviștii provin din Garda Națională a Aerului (ANG)
și Rezerva Forțelor Aeriene (AFR). Prin mobilizarea acestora din
urmă, numărul celor concentrați s -a ridicat la 5.500, din totalul de
33.000 pentru care exista aprobarea Co ngresului.
Rezerviștii și tehnica de aviație proveneau din următoarele
mari unități:
– Aripa 108 Alimentare în Zbor (ANG), Wrightstown, New
Jersey (514 rezerviști și 14 aparate KC -135);
– Aripa 101 Alimentare în Zbor (ANG), Bangor, Maine (238
rezerviști și 6 aparate KC -135):;
– Aripa 109 Alimentare în Zbor (ANG), Topeka, Kansas (238
rezerviști și 6 aparate KC -135);
– Aripa 931 Alimentare în Zbor (AFR), Wichita, Kansas (28
rezerviști).
În Ungaria, au sosit, de la Baza Aeriană Beaufort, Carolina de
Sud, prime le 6 dintre cele 24 de avioane americane F -18 care urmau
a fi dislocate la aerodromul Taszar.
SUA analiza posibilitatea trimiterii în zona de conflict a unui
număr suplimentar de aparate de tipul „AC -130H Spectre“. Deja 12
avioane de acest tip, aparținând Aripii 16 Operații Speciale, Hurlburt

294 Field, Florida, erau dislocate la Baza Aeriană „Martina Franca“, de la
Brindisi din Italia, trei dintre acestea executând misiuni în Kosovo.
Și guvernul danez, solidar cu Vestul, a hotărât ca, începând cu
data de 01 i unie, să pună la dispoziția NATO corveta „Peder
Tordenskjold“ pentru a participa la operațiunile militare din
Iugoslavia, probabil pentru controlul navelor comerciale. Corveta
este cea mai mare navă a flotei daneze, are un echipaj de 100 de
militari și est e dotată cu rachete „Harpoon“, „Stinger“ și „Sparrow“
și un tun automat de calibru 76 mm.
NATO intrase pe un drum fără întoarcere. Trebuia să meargă,
orice ar fi fost, până la capăt. Calul rănit trebuia ucis.

În acest timp, demersurile diplomatice se con tinuau prin toate
mijloacele și, la 22 mai, emisarul special al UE pentru conflictul din
Balcani, președintele finlandez, Martti Ahtisaari, a purtat convorbiri ,
în Suedia , cu secretarul general al ONU, Kofi Annan, informându -l
despre rezultatul convorbiril or tripartite de la Moscova. La Moscova,
ministrul de externe, Igor Ivanov, a purtat convorbiri cu omologul
său elen, Georgios Papandreu, și cu reprezentantul secretarului
general al ONU. Peste o săptămână, în capitala rusă, urma să fie
reluate convorbiril e dintre reprezentantul special al președintelui rus
pentru Kosovo, Viktor Cernomârdin, adjunctul secretarului de stat
american, Strobe Talbott, și președintele finlandez, Martti Ahtisaari.
În același spirit al găsirii unei soluții acceptabile pentru toată
lumea, la 24 mai, la sediul NATO din Bruxelles, urma să se prezinte
o inițiativă comună ceho -elenă privind soluționarea conflictului din
Kosovo, care prevedea oprirea unilaterală a bombardamentelor, timp
în care Rusia ar fi putut să -și dea acordul la rezo luția ONU, iar
președintele Slobodan Miloșevici să înceapă retragerea forțelor sârbe
din provincia Kosovo.
De asemenea, era prevăzută, pentru 25 mai, o vizită oficială în
SUA a ministrului german de externe, Joschka Fischer, cu scopul de
a se discuta cu se cretarul de stat american, Madeleine Albright,
pentru găsirea unei soluții politice a conflictului din Kosovo.
Unii dintre a naliști i politici occidentali apreciau că, în cursul
săptămânii următoare, s -ar putea înregistra progrese în găsirea unei
soluții po litice care să conducă la încetarea conflictului din Kosovo.

295 Principalele divergențe pe timpul convorbirilor
reprezentanților G -8 se refereau la componența, comanda și
mandatul forței de pace care va fi dislocată în Kosovo. SUA
susțineau în continuare ca d in această forță să facă parte militari din
rândul principalelor țări NATO implicate în conflict, la care să se
alăture militari din Rusia, țările nordice și din alte țări de religie
ortodoxă și musulmană. Era totuși posibil ca, în final, NATO să
accepte d islocarea de trupe ruse în partea de nord a provinciei
Kosovo. În privința conducerii acestei forte, SUA susțineau o
comandă britanică, în timp ce Rusia a propus o comandă finlandeză,
sub egida ONU.
Probabil, și pentru a mări presiunile și a determina grăb irea
încheierii conflictului, pentru prima dată, americanii au declarat că
Alianța poate lua în calcul și alte forme de intervenție militară decât
loviturile aeriene. În acest sens, s -a propus sporirea efectivelor din
Macedonia, care este considerată mai p ropice decât Albania pentru
declanșarea unei ofensive terestre. Aceasta ar fi putut avea loc în
luna august, în scopul creării condițiilor pentru revenirea refugiaților
până la venirea iernii. Misiunea părea extrem de nobilă, în
eventualitatea înregistrări i unor pierderi. So ldați ai comunității
internațio nale morți pentru ca albanezii din Kosovo să se poată
întoarce, în sfârșit, acasă, adică la casele lor…
Oficiali de la Casa Albă au afirmat totuși că o forță terestră va
fi desfășurată doar cu misiunea de a implementa un eventual acord
de pace. În context, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth
Beacon, a spus că „avem nevoie de o forță semnificativă de
implementare a păcii KFOR (Kosovo Peace Implementation Force)
și dorim să o desfășurăm în Macedonia cât mai curând posibil“ , iar
purtătorul de cuvânt al NATO, Jamie Shea, a declarat: „Comitetul
militar al Alianței face ultimele retușuri asupra planului de trimitere
a unei forțe de pace în Kosovo. Cele 19 țări membre ar putea aproba
creșterea efectivelor NATO dislocate în Albania și Macedonia de la
28.000 la 50.000 de militari“ .
Secretarul de stat american, Madelaine Albright, și -a exprimat
sprijinul pentru o propunere a premierului albanez Pandelj Majko,
potrivit căreia, conducerea etnicilor albanezi din Kosovo, pe vremea
aceea foarte divizată, trebuia să formeze un Consiliu de Securitate
Națională, care să cuprindă un spectru larg de lideri albanezi și care

296 ar fi putut institui un regim democratic, pluralist în Kosovo, după
încheierea conflictului.
Cancel arul Gerhard Schroeder a afirmat că, în pofida faptului
că este considerat criminal de război, președintele iugoslav Slobodan
Miloșevici trebuie inclus în procesul de negocieri pentru Kosovo.
Rezultatele unui sondaj de opinie efectuat în Franța poate fi
apreciat, după părerea noastră, ca un efect sigur al războiului
informațional și mediatic dus de Occident împotriva Iugoslaviei.
Astfel, 67% dintre cei intervievați erau de acord cu măsurile luate de
NATO împotriva Iugoslaviei, în timp ce doar 30% le dezapro bau. De
asemenea, 55% apreciau că Alianța trebuia să intervină cu trupe
terestre, dacă loviturile aeriene se vor dovedi insuficiente pentru
soluționarea crizei, iar 37% erau împotrivă.
Reportajele transmise de corespondenții posturilor de
televiziune despr e situația albanezilor din Kosovo și a refugiaților
albanezi, ca și montajele făcute în studiouri speciale, erau, într –
adevăr, impresionante. Iar efectele lor se vedeau în sondaje.

297

OUL LUI COLUMB!
Bombe și iarăși bombe! Încheierea mileniului doi ar f i meritat
un spectacol ceva mai puțin războinic, chiar dacă întregul mileniu a
fost, de fapt, unul al războaielor . Sau, poate că nu l -ar fi meritat.
Merita să culeagă ce a semănat, cu ce a început. Numai că, în acest
caz, cei păgubiți sunt , ca totdeauna, tot cei loviți. Dar cine știe cum
va fi, totuși, până la urmă! Uneori, cei din urmă pot deveni cei dintâi.
Așa spun, cel puțin cărțile sfinte.
Departe de a se gândi la așa ceva, forțele NATO au continuat
bombardamentele și în ziua de 23 mai. Au fost vizate aeroporturile
Batajnica și Ponikve, sistemul de alimentare cu apă din Novi Sad, și
alte obiective din Belgrad. Au fost atacate cu rachete cazărmile și
pozițiile Forțelor Armate iugoslave din localitățile Pristina,
Urosevac, Gnjilane, Stimljie și Prizren, situate în sudul provinciei
Kosovo, iar în prima parte a nopții, între orele 20.45 și 24.00, au mai
fost lovite obiective din zona Mala Krusa, din apropiere de Prizren.
S-a continuat atacarea, atât cu bombe speciale cu grafit cât și cu
rachete convențional e, a centralelor termoelectrice din Kostolac,
Novi Sad, Niș, Podujevo, Obranovac (centrala termoelectrică Nikola
Tesla e ra cea mai mare din Iugoslavia care folose a combustibil solid)
și Prizren, întrerupându -se pentru a cincea oară furnizarea energiei
electrice în marile orașe.
Iar spre dimineață, între orele 04.00 și 05.00, au fost lovite un
depozit de carburanți al companiei Naftagas din Sombor și obiective

298 din Pancevo, Novi Sad, Sremska Mitrovica și din masivul Fruska
Gora.
În cea de a 61 -a zi, NATO a efectuat 652 ieșiri -avion, dintre
care 301 misiuni de bombardament, pe timpul cărora Alianța spune a
că au fost lovite 30 tancuri și vehicule blindate, 9 poziții ale artileriei
iugoslave, 2 sisteme antiaeriene SA -6, o stație radar, 3 avioane de
transport An tonov aflate la sol, 4 depozite de muniții și 2 depozite de
carburanți .
Dar și sârbii spun că un avion de cercetare fără pilot s -a
prăbușit în apropierea localității Blace, de la granița dintre Iugoslavia
și F.R.I. Macedonia. Ei au mai anunțat că au doborâ t un avion A -10
A Thunderbolt în raionul Klina din centrul Kosovo. Știrea n -a fost
însă confirmată și de NATO.
Planificatorii militari NATO au anali zat posibilitatea sporirii
efectivelor dislocate în Balcani cu încă 18.000 de militari, pentru
mărirea capa cității combative a KFOR, avându -se în vedere
posibilitatea încheierii, nu peste mult timp, a unui acord de pace
pentru Kosovo. Forța trebuia să asigure implementarea acestui acord.
Au fost respinse speculațiile conform cărora acest contingent
ar putea f i utilizat pentru declanșarea operațiunii terestre în Kosovo,
dacă nu se va ajunge la un acord de pace. Efectivele suplimentare
includeau 3.000 de militari din Marea Britanie și 8.000 din SUA .
Suplimentarea efectivelor era privită în mod foarte diferit.
După avertismentul formulat de gen eralul Wesley Clark, unii
consi derau că nu pot fi date garanții cu privire la realizarea
obiectivelor până în toamnă numai prin acțiunile aeriene. Putea să fie
însă și un mod de a exercita presiuni asupra sârbilor și lumii întregi
pentru a accepta un acord de pace. Este puțin probabil că, în numele
idealurilor albaneze, sau chiar pentru controlul strategic al zonei,
americanii și occidentalii ar fi fost dispuși să ia în piept toți munții
Iugoslaviei și să se lupte față în f ață cu sârbii. Conceptul strategic
fundamental al americanilor și, de la ei, al occidentalilor, este
„lovește de la distanță, fără ca adversarul să te poată lovi“. La
vremea aceea, se cultiva și se practica războiul disimetric, adică
disproporționat, bazat de enorma diferență tehnologică și
informațională. Încă nu se vorba de războiul bazat pe rețea, deși, cel
puțin în dimensiunea lui aeriană, se pract ica. Pentru acest concept s –
au cheltuit sute de miliarde de dolari și e greu de presupus că ar fi

299 acceptat cineva ca militarii profesioniști occidentali să se lupte corp
la corp cu unii din cei pe care mai mari lor îi consideră niște…
sălbatici.
În cercul membrilor Alianței, inițiativa de suplimentare a
efectivelor a fost considerată ca o victorie a lui Tony Blair, în
acțiunile des fășurate pentru mări rea presiunilor asupra președintelui
iugoslav, Slobodan Miloșevici .
Parcă venind în confirmarea acestui raționament, coman –
damentul Suprem a l NATO din Europa a decis extin derea listei de
obiective, ce urmau a fi în continuare lovite în Iugoslavia, precum și
intensificarea atacurilor aeriene, având ca scop crearea condițiilor
necesare introducerii de trupe terestre în Kosovo în scopul asigurării
revenirii refugiaților .

Foarte inspirat, președintele Bill Clinton a înțeles în sfârșit
care-i problema. El a spus un adevăr care se știe încă din vremea
năvălirilor barbare, dar pe care Occidentul l -a ignorat și îl ignoră de
sute de ani: „singura cale de a se pune capăt conflictelor etnice în
Balcani și de a asigura secur itatea în această regiune este aceea de
reclădire a economiilor statelor din zonă și de sprijinire a acestora
în scopul aderării la UE și NATO.“
Bravo, domnule Președinte! Dar asta trebuie făcută cu mult
înaintea alegerii căii bombelor!
Oul lui Columb!

Ministrul italian de externe, L. Dini, a spus, la rândul său, că
„NATO nu ar trebui să se gândească la o intervenție terestră în
Kosovo, ci la găsirea unei soluții diplomatice. O soluționare a
conflictului ar trebui realizată prin interme diul unei rezoluț ii a ONU,
care să cuprindă și propunerile de pace ale G -8. Guvernul italian nu
întrevede o soluționare rapidă a crizei din Balcani și este preocupat
de erorile bombardamentelor NATO” .
Iar Ungaria o ținea pe a ei, una și bună, forțând nota până la
limita su portabilului : problema maghiarilor din Voivodina. Ministrul
de externe al acestei țări, Janos Martonyi, a declarat că
„angajamentul Ungariei față de NATO este foarte puternic“ și că

300 „este posibil ca un contingent de geniu din Ungaria să facă parte din
structura viitoarei forțe de pace din Kosovo, dar unități luptătoare nu
vor fi trimise în această regiune.“ Și, ca un corolar al acestui
atașament extraordinar, el a precizat că „este important ca Voivodina
să-și recâștige statutul de autonomie pierdut în anul 1989“ . În
Voivodina este însă și o importantă comunitate românească, la fel ca
și pe Valea Timocului, dar conducerii de la București nu -i prea masă
de acești oameni care încă mai vorbesc, acasă la ei, limba română.
Probabil pentru că nu li se spune români , ci români -vlahi…

Situația refugiaților și Operațiunea „Allied Harbour“

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR) estima, la
23 mai, la 930.811 numărul refugiaților din Kosovo, dintre care:
-124.000 de persoane au părăsit Kosovo înainte de începer ea
acțiunilor NATO asupra Iugoslaviei și s -au refugiat în alte state, în
special în Occident;
– 806.811 au părăsit Kosovo și s -au refugiat în statele vecine
(Albania, Macedonia, Muntenegru, Bosnia -Herțeg ovina) după
declan șarea bombarda mentelor NATO. Dintr e acestea, 59.011
persoane au fost evacuate în state occidentale.
Cei 747.800 refugiați rămași în statele vecine, erau repartizați
astfel:
– 437.000, în Albania;
– 225.300, în Macedonia;
– 64.000, în Muntenegru;
– 21.500, în Bosnia -Herțegovina (unde se mai aflau 21.000
refugiați musulmani din Sandzak, ș i 30.750 croați, sârbi și munte ne-
greni, din R.F. Iugoslavia).
Se aprecia că numărul refugiaților era în continuă creștere, în
ultimele zile înregis trându -se cca 15.000 de noi sosiți în Albania și
Macedonia.

301

DE LA 350 LA 1004!
Oricât de performante ar fi avioanele NATO, reușitele
bombard amen telor depindeau și vor mai depinde încă multă vreme,
în mare măsură, și de mama natura. De aceea, condițiile atmosferice
îmbunătățindu -se, forțele aeriene ale Alianței s-au năpustit din nou
asupra tuturor categoriilor de obiective de pe teritoriul R.F.
Iugoslavia, mai ales asupra celor care furnizau servicii de primă
necesitate, cum ar fie energia electrică, apa potabilă, infrastructura
economică. Deci, o veritabilă agr esiune contra suportului vieții
zilnice a unui popor. Dar ce contează! Trebuia bătut poporul ca să
priceapă conducătorul!
În condițiile în care în ultimele zile de bombardamente
fuseseră distruse principalele centrale termoelectrice și sisteme de
alimentar e cu apă, viața socială la Belgrad și în alte orașe mari a fost
grav perturbată, populația resimțind acut lipsa de apă și curent
electric.
S-a înregistrat și o noutate absolută: pentru prima dată de la
începerea loviturilor, avioanele NATO au survolat capi tala
iugoslavă la mică înălțime, în condițiile în care artileria antiaeriană
sârbă a executat un foc deosebit de puternic.
Pentru statistică și pentru a avea o imagine mai concretă
asupra a ceea ce s -a petrecut în acele zile, trebuie să arătăm că, în
ziua de 24 mai, au fost lovite următoarele obiective: releul de
comunicații din zona Prepolak, Vavak, depozitele de muniții din
Urosevac, Sabac și Kosovska -Mitrovica, depozitele de carburanți din

302 Drohova, Smederevo, Sombor și, bineînțeles, Pancevo,
comandament ul local al apărării antiaeriene din Djakovica, forțe
speciale de poliție din Horgas, Velike, Oraste, Bor și Lekovac,
puncte de comandă, centre de transmisiuni, poziții ale artileriei și
blindate la Kula, Dobanovic, Mladenovac, Belgrad, Prepolac,
Leskovac, Loznica, Sjenica, Ivo, Krusevo, Stroberce, Vrdnik,
Urosevac, Sabac, Zajecar, Prizren și Pristina, rafinăria și centrala
electrică din Novi Sad, releul de comunicații și un depozit din
masivul Fruska Gora, baza aeriană de la Ponikve, obiective
economice ș i de infrastructură de la Niș, puncte de comandă ale
forțelor de poliție din Urosevac, depozite de muniție, concentrări de
trupe, instalații de producere a energiei electrice din Kosovo și alte
obiective.
În ziua de 25 mai, aviația NATO a lovit aerodromul Slatina de
lângă Pristina, depozite, obiective civile și militare din cartierul
belgrădean Rakovica și aeroportul Betjnica.
Pe timpul loviturilor din 24 mai, s -a anunțat că apărarea
antiaeriană sârbă a doborât două avioane de cercetare ale NATO,
care exe cutau misiuni în spațiul aerian iugoslav.
Specialiști din NATO au întocmit un bilanț al distrugerilor din
Iugoslavia provocate de bombardamentele NATO și de atacurile cu
rachete de croazieră. Alianța a anunțat că au fost distruse:
– peste 550 de piese de armament greu (1/3 din total);
– peste 100 de avioane de luptă (mai mult de 50%);
– peste 75% din sistemele fixe de rachete sol -aer;
– circa 12% din sistemele de rachete mobile;
– 50% din depozitele de muniție din Kosovo și 2/3 din
capacitatea de producți e a acesteia;
– sediile Armatei 1, din Belgrad, și Armatei a 3 -a, din Niș, iar
cel al Armatei a 2 -a, din Podgorița , a fost avariat;
– 11 puncte de comandă de nivel brigadă și batalion;
– toate podurile peste Dunăre, cu excepția celui din Belgrad
către Panc evo;
– 3/4 din rezervele de carburanți și 1/3 din capacitatea de
stocare;
– toate rafinăriile din Serbia.
Alianța era ferm convinsă că, în urma bombardamentelor
efectuate până la 24 mai, a fost deja grav afectat sistemul de

303 telecomunicații teritorial, în s pecial cel al televiziunii naționale,
reducându -se substanțial posibilitățile de propagandă ale regimului
de la Belgrad. Au fost întrerupte, în același timp, cele două șosele
principale între Serbia și Kosovo și Metohia, celelalte șosele
secundare au fost grav afectate, iar cele două linii de cale ferată între
Serbia și Kosovo au fost scoase din funcțiune.
La operațiunea aeriană „Allied Force“ participau, la acea
dată, 1004 avioane aliate, față de 350 câte erau la data de 24 martie
1999, urmând ca în săptăm ânile următoare numărul acestora să
ajungă la 1259.

Dar NATO nu s -a mulțumit cu atât, ci a luat în continuare
măsuri pentru întărirea dispozitivului său de atac și creșterea
presiunilor împotriva Iugoslaviei și a lumii întregi pentru a accepta
soluțiile p e care le dorea Occidentul sau care puteau fi găsite de mai –
marii lumii acelui timp . Pe aerodromul ungar Taszar sosiseră, până la
acea dată, 20 de avioane FA-18 Hornet, din cele 24 redislocate de la
Baza Aeriană Beaufort , SUA, pentru a participa la lovitur ile aeriene
asupra Iugoslavi ei și la apărarea spațiului aerian al Ungariei.
Pentagonul a cheltuit un milion de dolari pentru modernizarea
aerodromului Taszar. Pentru întărirea apărării frontierei cu
Iugoslavia, în cadrul FA ungare a fost constituit un Deta șament mixt
de luptă destinat intervenției în cazul unei agresiuni iugoslave
limitate sau al unor incidente la frontiera comună.
Detașamentul, de valoarea unui batalion, era dislocat la
Kiskunhalas, la 30 km de frontiera cu Iugoslavia, și avea în
compune re o subunitate de elicoptere de luptă, subunități de
infanterie mecanizată, de cercetare și de artilerie antitanc. Unitatea
era încadrată cu militari angajați pe bază de contract și cadre militare,
se afla în stare de „operativitate ridicată“ și executa p regătire de luptă
intensivă. În acest timp, serviciile de contraspionaj maghiare au
intensificat supravegherea unor firme comerciale iugoslave ce își
desfășurau activitatea în Ungaria, întrucât se bănuia că erau
controlate de serviciile secrete sârbe. S -a constatat că operațiile
financiare ale acestora se derulau prin terțe părți, cel mai adesea prin
intermediul unor firme elene și cipriote. Specialiștii maghiari
apreciau că, în eventualitatea căderii regimului Miloșevici , un pericol
deosebit l -ar putea rep rezenta agenții iugoslavi rămași în Ungaria,

304 așa cum s -a întâmplat cu agenții KGB după destrămarea fostei
URSS.
Dacă Ungaria a luat astfel de măsuri (justificate, desigur), ne
imaginăm cam ce măsuri a luat Occidentul. Președintele William
Clinton, spre exe mplu, conform unor informații vehiculate la acea
vreme, a transmis conducerii CIA sarcina de a găsi și alte mijloace
de înlăturare a lui Miloșevici , printre care: folosirea unor elemente
politice potrivnice conducerii lui Miloșevici , atât din Serbia cât și din
Muntenegru și instruirea insurgenților albanezi din Kosovo în acțiuni
teroriste și de sabotaj și inițierea de acțiuni concrete de acest tip,
inclusiv încercarea de eliminare fizică a președintelui iugoslav.
Presa scrisă și televiziunea au transmis, în acea vreme, unele
informații și imagini care atestau că, pe teritoriul Albaniei, existau
tabere de instruire a luptătorilor AEK proveniți din Kosovo, Albania,
Elveția, Germania, Italia, Franța, Marea Britanie, Australia și SUA,
conduse de mercenari de ori gine turcă, olandeză, egipteană și
saudită, unde se efectua o pregătire similară comandourilor anti -PKK
și mujahedine .
Tot pentru intensificarea acțiunilor împotriva sârbilor, din
suma alocată suplimentar continuării campaniei militare în
Iugoslavia, Wa shingtonul a prevăzut 600 de milioane de dolari
pentru modificarea rachetelor de croazieră, prin perfecționarea
sistemului de ghidare și înlocuirea încărcăturii nucleare cu
încărcătura convențională la 322 de rachete pentru FAM și 624
pentru FMM. Terminase ră oare americanii stocurile de rachete de
croazieră care nu aveau încărcătură nucleară la bord?! Cam așa ceva!
Ne imaginăm ce mană cerească pe firmele care produc astfel de
arme! Mai ales că și Marea Britanie a devenit un foarte consistent
cumpărător.
Și Germania a luat în calcul posibilitatea suplimentării cu
2.000 de militari a contingentului ce urma să participe la misiunea
forței internaționale de pace în Kosovo (KFOR), numărul militarilor
germani staționați în F.R.I. Macedonia crescând astfel la 4.000 .
Organizația Europeană de Telecomunicații „ EUTELSAT “, a
răspuns imediat comandamentelor războiului psihologic împotriva
sârbilor. Ea a convocat pentru săptămâna care urma o reuniune
extraordinară a celor 47 de membri ai săi (printre care și R.F.
Iugoslavi a) pentru a decide întreruperea transmisiei televiziunii

305 iugoslave prin satelit. Alianța Nord Atlantică a prevăzut, în urma
aplicării acestei măsuri, ca în Iugoslavia să se transmită o ediție
specială a EURONEWS , în limba sârbă, respectiv un telejurnal
privind războiul, realizat de aliați.
Între timp, în Albania se continua ceea ce se începuse cu
câțiva ani în urmă. În nordul țării, în mod special în regiunea Bajram
Curri, autoritățile albaneze au pierdut orice control al situației.
Acesta a fost preluat de elemente mafiote, ce s -au autoproclamat
„polițiști“ și au trecut la fapte. În acele săptămâni grele pentru toată
lumea, controlul regiunii era disputat de trei grupări mafiote aflate în
permanentă confruntare, dintre care cea mai puternică era cea
condu să de Fatmir Haklaj. Munții care înconjoară localitatea Tropoja
adăposteau atât luptătorii AEK care se pregăteau în vederea unei
ofensive pentru recucerirea provinciei Kosovo, cât și aceste grupări
mafiote. În ultima perioadă, forțele armate albaneze parti cipau din ce
în ce mai des, alături de luptătorii AEK, la respingerea incursiunilor
trupelor sârbe pe teritoriul albanez care aveau drept scop lovirea
bazelor de antrenament ale AEK.
În ziua de 25 mai, la Bruxelles s -a desfășurat reuniunea
Consiliului Nord -Atlantic, în cursul căreia s -a analizat structura
viitoarei forțe de pace pentru Kosovo. Cehia și Grecia au prezentat
un plan comun de soluționare a conflictului, care prevedea, în
principal:
– retragerea majorității forțelor sârbe din Kosovo;
– oprire a bombardamentelor asupra Iugoslaviei pe perioada cât
în Consiliul de Securitate al ONU se dezbate rezoluția privind
Kosovo;
– introducerea în Kosovo a unei forțe multinaționale de
menținere a păcii (din aceasta să facă parte trupe din toate țările
membre ale Consiliul de Securitate și să fie pusă sub control ONU) ;
– menținerea provinciei în compunerea R.F. Iugoslavia, dar cu
o largă autonomie;
– refacerea economică a întregii zone, după încetarea
conflictului, prin programe finanțate de UE și alte organi sme
internaționale;
– continuarea bombardamentelor și a eforturilor diplomatice,
în cazul în care Belgradul ar fi refuzat planul de pace (Republica

306 Cehă se opunea dislocării unei forțe internaționale fără acordul R.F.
Iugoslavia).
Planul de pace ceho -elen a fost primit cu rezerve de SUA și
Marea Britanie, fiind într -un fel considerat un risc la adresa unității
Alianței, însă existau semnale că Germania și Italia l -ar fi putut
susține.
La data de 26 mai, era planificată, la Moscova, o reuniune la
care part icipau emisarul rus Viktor Cernomârdin, președintele
Finlandei, Martti Ahtisaari, și adjunctul secretarului de stat american,
Strobe Talbott. Era vorba de o nouă rundă de negocieri privind
situația din Iugoslavia.
În condițiile în care cei trei ajungeau l a o poziție comună, la
data de 27 mai 1999, emisarul rus urma să efectueze o nouă vizită de
lucru la Belgrad, împreună cu Martti Ahtisaari. Aceeași problemă
urma să fie discutată, la 26 mai, și de ministrul britanic de externe,
Robin Cook, la Roma, la Pari s și la Bonn cu omologii săi din Italia,
Franța și Germania.
Ministrul iugoslav de externe, Zivadin Jovanovic, a reafirmat
poziția oficială a țării sale conform căreia „Iugoslavia este gata să
participe la negocierile asupra soluționării crizei din Kosovo numai
în condițiile în care NATO va înceta bombardamentele, urmând ca
Iugoslavia să participe la elaborarea unui proiect de rezoluție asupra
provinciei Kosovo, care să fie înaintat Consiliului de Securitate al
ONU.“ El a mai arătat că „înlăturarea lui Fat os Nano din funcția de
premier al Albaniei a făcut parte din strategia anti -sârbă a NATO“.
În acest timp, la Washington, liderul majorității din Senatul
SUA , republicanul Trent Lott, a declarat tranșant că „Senatul va
respinge o eventuală propunere a preșe dintelui Clinton de a trimite
trupe terestre în Kosovo, dar va aproba trimiterea unor forțe de
menținere a păcii, într -o atmosferă permisivă, care să asigure
revenirea refugiaților la casele lor.“ Referindu -se la campania
aeriană de bombardament, senatorul Lott a spus că nu este de acord
cu afirmația secretarului de stat, Madelaine Albright, conform căreia
acțiunile militare împotriva Iugoslaviei se desfășoară cu succes.
Interesantă este și opinia fostul ui consilier prezidențial pentru
securitate națională, Zbigniew Brzezinski , un cunoscut analist
american, autor a numeroase lucrări și studii de mare importanță și
de o incontestabilă audiență. El a publicat în cotidianul „ Wall Street

307 Journal“ un articol intitulat „ Compromisurile în Kosovo înseamnă
înfrângere “.
Ideile pe care le vom menționa sunt, credem, edificatoare
pentru a ne apropia cât de cât de filosofia marilor puteri privitoare la
ceea ce se întâmplă pe lumea aceasta. El a arătat că modul în care
președintele Clinton conduce războiul din Kosovo este lipsit de
eficacitate. Diplomația sa a subminat credibilitatea campaniei
militare. Modul „moral“ în care a acționat NATO, nedorind să -și
asume nici un risc militar, i -a dat lui Miloșevici posibilitatea de a
distruge societatea kosovară. Analistul american era de părere că, din
cele 5 condiții susținute de NATO în negocieri, două erau de
importanță majoră: nepermiterea nici unei prezențe armate sârbe în
Kosovo și prezența unei forțe internaționale, condusă de NATO, cu o
prezență semnificativă a SUA . În con cepția acestuia, acceptarea unei
prezențe militare sârbe în Kosovo ar fi însemnat un permanent
conflict militar al acestora cu AEK.
De asemenea, el a spus că AEK va căuta să se răzbune pe
orice sârb înarmat. „ Statul Kosovo“, guvernul său și relațiile cu
guvernul sârb sau iugoslav erau mult mai puțin importante decât
aceste două condiții. În cadrul campaniei aeriene, viețile oamenilor
au fost probabil evaluate pe mai multe niveluri, „cele mai prețioase“
fiind considerate viețile piloților NATO, iar pe ultim ul nivel cele ale
etnicilor albanezi. SUA trebuie să înțeleagă, era de părere
Brzezinsky, că nu este altă soluție decât intrarea în Kosovo cu forța.
Chiar dacă bombardamentele ar distruge 90% din armata
iugoslavă din Kosovo, atât timp cât președintele Clinton dă asigurări
că nu va exista o ofensivă terestră, Miloșevici nu va accepta
condițiile NATO. Miloșevici avea toate elementele care -i permiteau
să creadă că Alianța se va scinda.
Alegerea Rusiei ca mediator a fost, în concepția lui
Brzezinsky, cel puț in bizară, politica Rusiei nefiind animată de
dorința de a ajuta SUA și de a întări NATO. Singura soluție nu putea
fi alta, după părerea sa, decât degradarea prin lovituri aeriene a
forțelor sârbe din Kosovo și intrarea în forță cu trupe terestre NATO.
În cazul în care, la nivelul Alianței, nu se va întruni consensul pentru
o astfel de acțiune, SUA, Marea Britanie și Franța trebuiau să o facă
chiar și pe cont propriu.

308 La celălalt pol de putere, ministrul de externe, Tang Jiaxuan, a
reafirmat că „Beijingul nu va aproba în Consiliul de Securitate al
ONU o rezoluție privind Kosovo până când bombardamentele NATO
asupra Iugoslaviei nu vor înceta“. O astfel de poziție, se înțelege,
trebuia exprimată!
Ministrul de externe rus, Igor Ivanov, a declarat că este
circu mspect față de intențiile NATO. El aprecia că scopul Alianței
pare a fi împiedicarea eforturilor Moscovei pentru găsirea unei
rezolvări politice a crizei din Kosovo. De fapt, nu contează Kosovo,
ci efectul său asupra raporturilor dintre cei mari.
NATO nu d orea însă așa ceva, ci doar rezolvarea conflictului
după voința sa. Era o chestiune de orgoliu. Alianța nu putea ieși
înfrântă nici -nici din primul ei război cu o insulă de lume care -i
rămăsese dacă nu ostilă atunci incomodă. Desigur, nu credem că
NATO nu -și dădea seama că, de fapt, acest război nu era doar
împotriva Iugoslaviei, ci și împotriva întregii lumi. A acelei lumi
care, bineînțeles, nu acceptă dominația necondiționată și agresivă a
Vestului. Iar acest război nu putea și nu va putea fi câștigat. Az i
lumea nu se mai înspăimântă de arme și nu dorește o ripostă armată.
Ea dorește doar să fie lăsată în pace și să fie tratată ca lume și nu ca
spațiu de confruntare a intereselor celor mari.
Vorbe. Evenimentele ulterioare au arătat că, de fapt, lumea
este și a rămas așa cum a fost ea totdeauna: cei mari se folosesc de
cei mici pentru a -și legitima interesele și acțiunile, iar cei mici se
folosesc de cei mari pentru a i lăsați să supraviețuiască…

309

DESTABILIZARE „CIBER NETICĂ“
Loviturile aeriene împotriva Iugoslaviei au continuat,
concentrându -se mai ales asupra sistemelor energetic e, a celor de
alimentare cu apă și a sistemelor de comunicații. Pe 25 mai au fost
lovite depozite de muniții din Kostolak și Pazarevac, releul de
televiziune de pe Muntele Selic evic, linia de înaltă tensiune și releul
postului de radio Belgrad de la Obrenavac, releul radio și televiziune
de la Uzice, podul de pe canalul Dunăre – Tisa, stațiile de pompare a
apei de la Sremska Mitrovica, Ni ș și Novi Sad, stații de radiolocație
de la Niș, puncte de comandă din zona Pristina și Glagovac,
depozitul de muniție din Gniljane, depozite de carburanți ale
„Beopetrol“ de la Bogutovac, obiective economice și de
infrastructură situate în Sabac, Kraljevo, Kosovska Kamenica,
Liplijan și Klina, în treprinderea de armament din Kragujevac,
aerodromul Batajnica, o stație de pompare a apei, postul de radio din
Zvecka, cartierul Makis – instalații ale centrului de presă Tanjug –
din Belgrad, centrul localității Novi Pazar, rafinăria din Novi Sad,
centr ul de emisie „Radio Beograd“ din Obrenovac, instalații electrice
din regiunea Backi Petrovac, stația de retransmisie dintre localități și
podul de pe autostrada Nis -Belgrad în zona Kragujevac, Jagodina,
cazarma din Sabac, un obiectiv din Brezovica, situat la granița
Iugoslaviei cu Bulgaria, precum și alte obiective din localitățile
Vucitrn, Klina, Kosovska -Kamenica, Lipljan, Bujanovic și
Landovica.

310 A doua zi, pe 26 mai, aviația NATO a bombardat Pristina,
sediul televiziunii RTS din Novi Sad și sediul Minis terului de Interne
din Belgrad.
Conform datelor NATO, la 25 mai, un avion F -117 a
bombardat un buncăr al președintelui iugoslav, Slobodan Miloșevici ,
situat la Dobanovic, la periferia Belgradului. Nu era pentru prima
oară. Acest buncăr a mai fost lovit și pe data de 24 mai, cu bombe de
o tonă, de tip GBU -28, cu mare putere de penetrare. Surse din cadrul
Statului Major al Alianței au precizat că este vorba de un important
„cartier general“ al conducerii politice iugoslave . În același timp,
comandamentul NAT O din Skopje a confirmat că un avion de tipul
HUNTER s -a prăbușit, din motive tehnice, pe teritoriul F.R.I.
Macedonia, între localitățile Tetovo și Gostivar.
Potrivit opiniilor unor analiști politici și militari occidentali, în
următoarea perioadă, NATO ur ma să acționeze vizând, deopotrivă,
acoperirea aeriană și sprijinirea din aer a acțiunilor de luptă ale AEK,
lovirea continuă mai ales a obiectivelor care au o influență
psihologică semnificativă asupra populației, armatei și conducerii
iugoslave, încuraja rea opoziției politice iugoslave și intensificarea
activității agenților sub acoperire ai serviciilor de informații aliate
pentru înlăturarea guvernului de la Belgrad, întărirea dispozitivului
de luptă al trupelor terestre ale NATO în zona teatrului de acț iune din
Marea Adriatică.
Aceleași surse considerau că Belgradul va acționa, prin măsuri
informativ -operative, mediatice, diplomatice și politice, pentru
realizarea următoarelor obiective: continuarea expulzării etnicilor
albanezi din Kosovo pentru a crea noi probleme țărilor vecine și a
definitiva epurarea etnică a provinciei, amenințarea cu acțiuni
teroriste îndreptate împotriva țărilor implicate în agresiune,
provocarea de pierderi în rândul militarilor americani din Macedonia
și Albania, menținerea sub control a unor mase de manevră.
Cât de realiste au fost aceste prevederi se știe. Sârbii n -au
folosit, spre exemplu, nici un fel de acțiuni teroriste împotriva
nimănui, deși acestea reprezintă, cum se cunoaște, una din formele
clasice de reacție a celui s lab împotriva celui puternic și, în cazul
Iugoslaviei, erau cât se poate de justificate. De asemenea, sârbii nu
au avut în intenție să provoace pierderi în rândul militarilor
americani din Macedonia și Albania, deși puteau să o facă.

311 Măsurile de întărire a dispozitivului NATO și de pregătire a
etapei post -bombardamente s -au continuat și în acele zile. Pe 25 mai,
în ședința de lucru a miniștrilor apărării din statele NATO, a fost
acceptată solicitarea generalului Wesley Clark de suplimentare a
forțelor tere stre pentru Kosovo (KFOR) până la 45.000 de militari.
Forța era destinată pentru protejarea revenirii refugiaților, după
semnarea unui acord de pace cu Belgradul, 60% din efectivele
acesteia fiind asigurată de statele membre NATO. Urma ca la
reuniunea din 27 mai 1999, care era planificată să se desfășoare la
Statul Major al Comandamentului Suprem NATO din Europa
(SHAPE ), fiecare aliat trebuia să prezinte oferte concrete pentru
participarea la misiunea de pace din Kosovo.
În acest timp, cele 72 de avioane de luptă F -15 și F -16 (54
americane și 18 ale Turciei) dislocate la bazele aeriene Balikesir și
Bandirma din Turcia au început, la 25 mai 1999, un exercițiu de
antrenament în scopul perfec ționării deprinderilor piloților de a
descoperi pe timp de zi și noapt e obiectivele și a executa asupra lor
lovituri precise, așa cum cerea misiunea aeriană NATO în spațiul
Iugoslaviei. De la 29 mai, aceste avioane treceau efectiv la
executarea unor misiuni, survolând spațiul aerian bulgar pentru
atacuri aeriene împotriva Iu goslaviei.
Tot pentru creșterea preciziei bombardamentelor, s -a hotărât
ca Departamentul american al Apărării să disloce în Balcani avioane
fără pilot echipate cu sistem laser pentru ghidarea bombelor. Decizia
a fost luată din cauza condițiilor meteorologi ce nefavorabile din
Serbia care îngreunau lovirea obiectivelor de către piloți.
În acest timp, forțele armate iugoslave continuau și ele, la
rândul lor, întărirea dispozitivului de luptă din Kosovo prin
dislocarea în zona orașului Pec a unor unități înzes trate cu armament
ușor din cadrul Armatei a 3 -a din Muntenegru, precum și a unor noi
subunități de forțe speciale din Serbia în zona localității Junik. Pentru
că iugoslavii, indiferent de rezultatul confruntării, s -au hotărât să
lupte, să folosească adică și ultima posibilitate – reacția armată –
pentru a -și apăra integritatea teritoriului. Conducerea politică a
României, în iunie și în august 1940, n -a procedat astfel, ci a făcut
pipi pe ea de teama unei confruntări cu rușii, cu nemții, cu bulgarii
sau cu ungurii. Și, deși ea s -a împănat cu un succes – cel al

312 îndepărtării războiului de teritoriul național –, rezultatul a fost și este
o mare rușine națională.
A transpirat, în acele zile, și o informație care ridică
numeroase semne de întrebare. S -a spus, că pentru inducerea în
eroare a cercetării aeriene aliate, FA sârbe, dispunând de informațiile
necesare (furnizate, probabil, de cercetarea rusă), scoteau la vedere,
în zona localităților cu populație majoritar albaneză, tehnica blindată,
în perioada când sat eliții-spioni ai NATO se aflau deasupra spațiului
iugoslav. Ulterior, tehnica era retrasă în adăposturi mascate, astfel
explicându -se pierderile materiale și umane în rândul etnicilor
albanezi. Este un adevăr sau o diversiune? Cine știe! Important este
că s-a găsit încă o explicație pentru… acele lovituri efectuate de
NATO în plin asupra populației albaneze.
Și tot în scopul dezinformării și influențării inamicului,
experții occidentali au lansat pe Internet programul
„Anonymizer.com“ care permitea, sub p rotecția anonimatului,
accesul sârbilor la serviciile de poștă electronică și implicit la
existența unui canal de legătură cu statele europene. Măsura se
înscria în planurile SUA de a încerca o destabilizare „cibernetică“ a
Iugoslaviei prin proiectul cuno scut sub numele de „Kosovo Privacy
Project“ și care oferea posibilitatea de legătură pentru ziariștii
„independenți“ existenți în Iugoslavia cu agențiile de origine. Era, în
fond, un mod de a sparge zidul de protecție informațională pe care
conducerea de l a Belgrad îl ridicase împotriva Occidentului.
Impactul deciziei conducerii NATO de distrugere a sistemului
energetic național iugoslav trebuia să aibă un efect devastator pentru
Serbia. O astfel de decizie nu a afectat numai sistemul apărării
antiaeriene c are, oricum, își avea și sursele sale independente de
energie – cel puțin pentru scurt timp sau pentru cazuri deosebite –, ci
mai ales populația civilă, asistența medicală, viața socială, în general,
ceea ce efectiv reprezintă o crimă împotriva populației. Nimeni nu
are dreptul să lovească în acest mod (și în nici un alt mod) în femei,
bătrâni, copii, bolnavi! Aceste măsuri sunt tot atât de barbare precum
cele luate de Hoarda de Aur care a invadat spațiul dintre Urali și
Viena, sau de fanaticii horthyști al căror simbol era distrugerea
copiilor români inclusiv în pântecele mamelor. „Atacul electricității“
este o crimă de război care ar trebui judecată de Tribunalul
Internațional Penal, întrucât urmările acestui atac au reprezentat o

313 reacție în lanț, greu de evaluat, având repercusiuni directe asupra
sistemului de alimentare cu apă potabilă și menajeră, funcționării
rețelei medicale, cu riscul apariției unor epidemii greu de controlat,
rezervelor de stat perisabile, aprovizionării marilor aglomerații
urbane c u produse de primă necesitate etc.
Se estima că, în cazul distrugerii sistemului electric național,
țara va intra într -o criză alimentară profundă , iar populația va suferi
un șoc psiho -moral dur. Serbia va reuși cu greu, chiar în condițiile
încetării bo mbardamentelor, să asigure repararea acestui sistem până
la începerea sezonului rece. Adevărul este că populația nu a intrat în
nici un șoc psihologic, ci cel mult într -o furie controlată și într -o
stare de dezamăgire privind valorile occidentale în care a crezut,
întrucât le cunoștea mai bine ca oricare altă populație din Balcani.
Mai mult, imediat după încetarea bombardamentelor, deși aproape
complet izolată, această populație a trecut la repararea rănilor
produse de NATO economiei țării, infrastructurilo r, vieții sociale. Și ,
sunt sigur, cu sau fără ajutor internațional, sârbii au reușit deja să se
redreseze! Bravo lor! Demnitatea este mai tare chiar decât viața!

La 25 mai, cântând pe struna NATO, premierul spaniol, Jose
Maria Aznar, a declarat că crit icile formulate la adresa NATO pentru
erorile comise sunt exagerate, o campanie militară presupunând în
mod inevitabil și victime. În opinia sa, acțiunile militare ale NATO
împotriva Iugoslaviei trebuiau menținute, eventual chiar
intensificate, aceasta rep rezentând unica modalitate de găsire a unei
soluții politice în Kosovo. Ca să vezi! Ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte! Ce i -o fi apucat pe frații noștri întru latinitate!? Dumnezeu
știe! În prezent – a precizat demnitarul spaniol – nu există nici o
motivație pentru modificarea actualei strategii. Pentru ca
bombardamentele să înceteze, Iugoslavia trebuie să se conformeze
condițiilor NATO. Alianța nu ar trebui să excludă nici o măsură care
i-ar conferi posibilitatea de a -și atinge obiectivele.
În acest t imp, în Polonia, 119 parlamentari din grupurile
Alianței Democratice de Stânga (SLD) și Partidului Țărănesc (PSL),
au cerut Parlamentului să adopte o rezoluție prin care să se solicite
NATO oprirea bombardamentelor, iar Iugoslaviei retragerea trupelor
din Kosovo. Totuși, Tadeusz Iwinski, expert SLD în probleme de
politică externă, a declarat că textul propus de unii membri ai

314 partidului nu reprezintă poziția oficială a SLD. El a arătat că „SLD
este pentru o soluționare politică a conflictului și nu agreeaz ă
represaliile împotriva populației albaneze“ .
Pawel Dobrowolski, purtătorul de cuvânt al MAE, a declarat
că nu pune la îndoială bunele intenții ale deputaților, dar aceștia
doresc întâi oprirea raidurilor aeriene și apoi retragerea sârbilor din
Kosovo, ce ea ce este în conformitate cu dorința Belgradului.
Iar tot ce era în conformitate cu dorința Belgradului trebuia ab
initio respins! Iată cum se scrie istoria!
O altă acțiune care se afla în acele zile în plină afirmare sau în
luptă cu morile de vânt era in ițiativa de pace luată de Grecia și Cehia.
Privitor la aceasta, președintele Camerei Deputaților din Cehia,
Vaclav Klaus, a declarat că „bombardarea Iugoslaviei de către
NATO nu a reușit să apropie momentul reglementării pașnice a
conflictului interetnic d in provincie. Dimpotrivă, efectele colaterale
ale loviturilor aeriene au înrăutățit și mai mult situația în regiune.
NATO a evaluat superficial situația din Balcani, inclusiv din Kosovo,
nu a definit clar obiectivele politice ale operațiunii militare și a
supraestimat efectele bombardamentelor. Aprecierile, potrivit cărora
Republica Cehă, prin poziția sa reținută față de acțiunile militare ale
Alianței în Iugoslavia, ar pune sub semnul întrebării lărgirea în
continuare a NATO, sunt false. Lărgirea NATO este un proces care
nu ar trebui să împiedice exprimarea liberă a punctelor de vedere.
Imaginea Europei și a Alianței Nord -Atlantice, după oprirea
intervenției militare a NATO în Iugoslavia, va fi probabil schimbată
și mai tristă decât cea avută înainte de dec lanșarea loviturilor
aeriene“ . Iată un alt mod demn de exprimare a unui punct de vedere
de către un demnitar care face parte dintr -o țară membră a NATO.
Pentru că Cehia a înțeles că, indiferent de interesul ei ca țară membră
NATO, nu poate fugi de realitat e, nu se poate preface că nu o vede,
că n-o interesează.
Și Grecia, la rândul ei, s -a zbătut cât a putut și cum a putut
pentru a se elabora o decizie de oprire a bombardamentelor și de
adoptare a unei soluții politice. Ministrul grec de externe, Georgios
Papandreu, a declarat că a obținut acordul Chinei pentru inițiativa
greco -cehă privind încetarea bombardamentelor NATO asupra
Iugoslaviei, pentru o perioadă de 48 de ore, pentru a se permite atât

315 Consiliului de Securitate, cât și Iugoslaviei elaborarea „în liniște“ a
unei înțelegeri de pace.
Moscova a luat act de declarația AEK potrivit căreia, luptătorii
acesteia au ucis și patru persoane de cetățenie rusă care luptau alături
de forțele de poliție sârbe în Kosovo. Autoritățile ruse, care, din
rațiuni politi ce, diplomatice și strategice, nu doreau sub nici o formă
să se implice militar în conflictul din Kosovo, au declarat că nu au
nimic comun cu recrutarea și trimiterea de voluntari în Iugoslavia și
că deplasarea voluntarilor ruși în Iugoslavia se realizează fie pe cont
propriu, fie cu sprijinul unor organizații extremiste, cum ar fi
Uniunea Națională Garda Rusească, Partidul Rus al Renașterii
Naționale, Uniunea Rusă și Ofițerii pentru Renașterea Patriei.
Fără să -i pese de interesele și declarațiile Moscovei , colonelul
de cazaci, Vladimir Simonov, l -a informat pe Slobodan Miloșevici
că 12.000 de voluntari sunt gata să lupte în Iugoslavia. Și, probabil,
Moscova nu avea nimic împotriva acestor inițiative care, în relațiile
dintre două țări, se contabilizează a l naibii de riguros, rezultatul
făcându -se simțit la greu, în situații limită.
S-a tras concluzia că voluntarii ruși care vor fi trimiși în
Iugoslavia vor lupta, cu precădere, în armatele de partizani ale lui
Arkan și ale căpitanului Dragan. O parte din v oluntarii ruși pregătiți
pentru trimiterea în Iugoslavia aveau și cetățenie iugoslavă, pe care o
dobândiseră ca răsplată pentru serviciile aduse în războiul precedent.
Această din urmă precizare își are și ea rolul ei pentru „imaginea“
Iugoslaviei, pentru judecarea celor care se dorește a fi scoș i vinovați
de dezastrul fostei F ederații iugoslave.
Dar Rusia știe totuși să -și urmeze neabătută linia metodologică
indubitabilă a politicii ei de veacuri. Realistă, directă, în forță ,
inflexibilă și chiar ameninț ătoare, dacă e cazul. La 25 mai 1999,
ministrul de externe, Igor Ivanov, a declarat că relațiile dintre NATO
și Rusia nu vor mai putea să fie aceleași ca înainte de 24 martie
1999, data declanșării atacurilor militare ale Alianței împotriva
Iugoslaviei. El a spus că „politica militară a NATO este un eșec
evident al generalilor care au dat asigurări că pot obține o victorie
glorioasă în decurs de câteva zile. Aceștia intenționează să împiedice
negocierile în curs, deoarece, în cazul în care se va ajunge la o
soluționare politică a conflictului din Kosovo se va demonstra
ineficiența acțiunilor militare“ .

316 Urmând neabătut aceeași diplomație de forță și inteligență,
oficialitățile ruse au amenințat din nou că Moscova își va abandona
eforturile de pace dacă NATO c ontinuă să respingă orice propunere
rezultată în urma demersurilor emisarului Viktor Cernomârdin.
Moscova considera că, în astfel de condiții, era lipsit de sens să
participe la un exercițiu care nu ducea la soluționarea conflictului
din Kosovo și care, î n cele din urmă, servea interesele NATO.
Analiștii occidentali erau însă de altă părere. Ei apreciau că
motivația reală a deciziei Moscovei se afla în altă parte, urmărind
slăbirea continuă a hotărârii Belgradului de a se menține pe o poziție
fermă față d e planul de pace, în ciuda presiunilor interne și a
colapsului economic. Președintele Miloșevici , potrivit spuselor
acestor analiști, ar fi considerat că Cernomârdin era prea apropiat de
poziția NATO și a lăsat să se înțeleagă că nu are încredere în
emis arul rus. Măsurile luate de Alianță îi permiteau acesteia ca, în
scurt timp, să aibă în zona Kosovo aproximativ 50.000 de militari,
ceea ce ar fi putut să constituie o forță de invazie în Kosovo. De
asemenea, erau deranjante, pentru Moscova și pentru Belg rad, atât
insistența NATO de a furniza nucleul forței de menținere a păcii din
Kosovo, cât și refuzul Alianței de a înceta bombardamentele pentru a
permite retragerea forțelor iugoslave din Kosovo. În cumpănă
trebuiau puse și alte elemente, cum ar fi pol itica internă rusă și
sprijinul instinctiv rus pentru președintele Miloșevici . Rusia știa
foarte bine că retragerea sa din procesul de negociere a încetării
conflictului din Kosovo ar fi dus la crearea anumitor disensiuni în
rândul Alianței, dat fiind fap tul că Germania insista pe cooperarea
cu Moscova în soluționarea conflictului din Kosovo.

Situația refugiaților și Operațiunea „Allied Harbour“

Din motive de securitate, NATO a evacuat, la 25 mai, 30.000
de refugiați spre interiorul Albaniei. Pe timpul unui schimb de focuri
între forțele albaneze și sârbe din zona de frontieră, a fost lovit un
cort în care erau luate în evidență persoanele refugiate. Dar acesta
putea fi și un pretext pentru a asigura forțelor Alianței dislocate aici
mai multă libertate d e acțiune sau pentru a se păstra mai bine secretul

317 pregătirii unor acțiuni viitoare. Doar NATO avea inițiativa
strategică!
În același timp, în jur de 10.000 de refugiați albanezi au reușit
să ajungă la frontiera dintre Iugoslavia și Macedonia, ridicând la
aproape 30.000 numărul celor care așteptau trecerea frontierei. Era
posibil ca, în următoarele zile, valul de refugiați către Macedonia să
crească considerabil. Conform ultimelor estimări, numărul total al
refugiaților din Kosovo era de 958.000 .
În acele zile, se constituise o misiune umanitară italiană,
denumită „Arcobaleno” (Curcubeul), care se adăuga celor deja
existente pentru sprijinul refugiaților albanezi. Costul acestei misiuni
se ridica la circa 638 milioane de dolari. Misiunea dispunea de 957
voluntari din cadrul Protecției Civile italiene și avea în dotare 364
mijloace de transport și intervenție. Voluntarii și mijloacele
respective proveneau de la Crucea Roșie (263 membri, cu 67 de
mijloace), Departamentul Protecției Civile (18 funcționari), Co rpul
Național al Pompierilor (42 de persoane și 60 de mijloace, dintre care
39 cisterne) și Corpul Forestier al Statului (55 persoane, cu 10
mijloace auto).
Impresionantă această solidaritate a Vestului pentru ajutorarea
albanezilor! De ce oare n -or fi pro cedat în același fel și în cazul
tragediei angolezilor, somalezilor, kurzilor, rwandezilor și al atâtor
altor drame care sfâșie populațiile acestui pământ?!

318

INTERESE ȘI INTERESE
NATO își găsise deci o nouă „jucărie“, un nou mod de a
impresiona lumea și a se amăgi pe sine. O dată botezată, strategia
distrugerii sistemului energetic al Iugoslaviei, pe care eu o numesc
„atacul electricității“, trebuia aplicată zi și noapte, astfel încât
uimirea și stupefacția să fie depline. Astfel, pe tot parcursul zile i de
26 mai, onor aviația NATO a atacat obiective de pe întreg teritoriul
Iugoslaviei, cu predilecție pe cele din sistemele energetic e și de
comunicații, din infrastructura economică și, firește, din dispozitivul
militar iugoslav. Raidurile au continuat c u intensitate și în noaptea de
26/27 mai 1999. Pentru că avioanele NATO s -au obișnuit să „vadă“
și să atace mai ales noaptea . Statisticile anunțau că, în total, în
ultimele 24 de ore, se executaseră peste 650 de ieșiri -avion, din care
284 au fost misiuni d e bombardament.
Pe 26 mai, au fost lovite concentrări de forțe armate iugoslave
din Orahovac și Djakovica, obiective din Smederevska Palanka,
Pristina, Niș, Kacanik, Devet Jugovica, Lebane, Kosovce, Zajecar,
Jagodina, raioanele Brnjica, Sofajlija și Grmija – de lângă Pri stina și
raioanele Kremng și Gradina – de lângă Uzice, Velika Grabovnica,
releul de televiziune din Crni Vrh, în Muntenegru, Uzina „Balkan“,
Fabrica de băuturi nealcoolice „Schwepps“, o școală și satele Trnja și
Resetane, care erau… obiectiv e „militare“, Suava Reka, releul de
televiziune de la Iriski Venac, situat la 12 km sud de Novi Sad, o
întreprindere de armament din Bukovac, la 10 km sud de Novi Sad,
un depozit de armament din Paragovo, în zona Fruska Gora,

319 întreprinderea de armament din Cuprija, rezervoarele și instalațiile
aparținând societății „Jugopetrol“ și stația electrică de transformare
din Bor, obiective ale industriei de apărare din Donja Sabanta, podul
peste Jasevica din Velika Plana, forțe armate din zona Novi Pazar și
din Pir ot, depozite ale „Jugopetrol“ din Prahovo și aeroporturile din
Ponikve și Slatina. În ziua de 27 mai au fost lovite, între altele,
cartierele Makis, Avala și uzina „21 Mai“ din Rakovica, în zona
capitalei, obiective militare din Ralja, un pod din Ostruznic a și,
firește, centrala electrică din Obrenovack, situată la 30 km vest de
Belgrad.
S-a anunțat că apărarea antiaeriană iugoslavă a doborât un
avion fără pilot în zona localității Kosovska Vitina, la 12 km sud -vest
de Urosevac, iar un avion cisternă ameri can de tip KC -135 a fost
nevoit să aterizeze forțat pe aeroportul Ferihegy, de lângă Budapesta.
Pentru a înțelege și mai bine situația din zonă și strategia unora
dintre marile puteri privind noua construcție, mai exact, noua ordine,
ne vom referi la o măs ură care a fost luată de americani în această
perioadă. La data de 26 mai 1999, secretarul Forțelor Aeriene
Militare ale SUA, Whitten Peters și șeful Statului Major, generalul
Michael Ryan, au anunțat că programul „Stop Loss“, de prelungire
automată a cont ractelor militarilor și de oprire a trecerilor în rezervă
va fi pus în aplicare începând cu data de 15 iunie 1999.
Scopul declarat al acestei decizii era acela de a se asigura
menținerea intactă a nivelului forțelor și a stării de pregătire a
acestora, în condițiile în care forțele aeriene americane erau obligate
să facă față misiunilor din Asia de Sud -Est și din Europa. Programul
afecta 40% din personalul activ anual, adică în jur de 120.000 de
oameni. Cei peste 6.000 de militari care solicitaseră să pără sească
FAM, să treacă în rezervă, adică să se pensioneze, în perioada 15
iunie – 31 decembrie 1999, își vor continua activita tea pe toată
durata de aplicare a programului.
Prin lege, „Stop Loss“ putea fi aplicat pentru a suspenda
plecările din armată, trec erea în rezervă și promovarea în grad,
numai pentru perioada cât mobilizarea era în vigoare. Decizia viza
un număr de 56 specialități militare, printre care: operatori de
avioane fără pilot, piloți pentru avioane de luptă, transport și
realimentare, cont rolori de trafic, p ersonal de întreținere avioane și
elicoptere, ingineri de bord, specialiști în comunicații și prelucrarea

320 datelor, specialiști în culegerea și prelucrarea informațiilor,
meteorologie, sisteme aeropurtate, căutare -salvare. O astfel de
dispoziție mai fusese dată, ultima oară, în perioada războiului din
Golf, în 1991.
Dar și vecinii noștri unguri au intrat la bă nuieli și au luat
măsuri pentru întărirea apărării frontierei cu R.F. Iugoslavia, punând
în aplicare un plan de acțiune în stil magh iar. Astfel, zona de
frontieră cu Serbia, lungă de 174 km, a fost împărțită în trei fâșii
paralele cu granița, pe o adâncime de 40 -50 km. În fâșia de pe
frontieră, au ocupat poziții și au executat un control foarte strict circa
20 companii de vânători d e frontieră (250 0-3000 de grăniceri), în
strânsă cooperare cu forțele de poliție, și ele întărite. În fâșia mediană
au fost dispuse subunități de cercetare din cadrul batalioanelor din
Eger și Szolnok (câte 4 -6 plutoane de la fiecare batalion). În ultima
fâșie, din adâncimea teritoriului, a fost dislocat un detașament de
luptă de valoarea unei brigăzi, având comandamentul la Kiskunhalas.
Aici era dislocată și o grupare operațională de valoare batalion
întărit, constituită din companii mecanizate, artiler ie AT, elicoptere
și subunități de cercetare. În cadrul brigăzii, se mai aflau doar statele
majore pentru două unități de valoare batalion întărit (trupele
propriu -zise ale acestora urmau să fie dislocate în zonă în cazul
agravării situației). Întreaga s tructură a forțelor armate dislocate la
frontiera cu R.F. Iugoslavia era condusă de o grupă operativă.
În sfârșit, Tribunalul Penal Internațional (TPI) de la Haga l -a
inculpat pe președintele iugoslav, Slobodan Miloșevici , pentru crime
de război și a emis un mandat de arestare pe numele său. Acuzația se
referea numai la delicte comise în „cazul Kosovo“, pentru care
procurorul general al TPI, Louise Harbour, a declarat că există probe.
Situația avea să se degradeze în continuare. La Moscova, pe
timpul întâl nirii dintre ministrul rus de externe, Igor Ivanov și
mediatorul din partea SUA, Strobe Talbott, nu s -a ajuns la o poziție
comună, oficialul american excluzând prezența în Kosovo a trupelor
armatei sau poliției sârbe în momentul revenirii refugiaților, iar
negocierile tripartite dintre reprezentantul Federației Ruse, Viktor
Cernomârdin, emisarul american, Strobe Talbott și reprezentantul
Uniunii Europene, Martti Ahtisaari, începute la 26 mai, s -au
desfășurat într -un climat de tensiune generat de decizia Tri bunalului
Penal Internațional, care a fost calificată de ambasadorul rus la ONU,

321 Serghei Lavrov, drept „o încercare de subminare a eforturilor
diplomatice vizând soluționarea politică a crizei“.
În acest timp, ca și cum n -ar fi fost de ajuns tot ce se
întâmplase, a mai pus paie pe foc și cotidianul „Times“ care, citând
surse confidențiale NATO, a făcut cunoscut că președintele Bill
Clinton are în vedere și declanșarea unei acțiuni militare terestre
decisive, dacă într -o perioadă de trei săptămâni nu se ajun ge la o
soluție diplomatică. În acest caz, SUA ar fi putut, potrivit acestui
cotidian, să participe cu un efectiv de aproximativ 90.000 de militari
în cadrul unei forțe NATO de 150.000 – 160.000 de militari.
Un sondaj de opinie Gallup efectuat în ziua de 25 mai 1999,
referitor la situația din R.F. Iugoslavia anunța că 82% din americani
susțineau necesitatea întreruperii pentru o perioadă a bombarda –
mentelor NATO asupra Iugoslaviei, în vederea reluării negocierilor,
iar 15 % se opune au acestei măsuri. Doar 49% (față de 55% cu două
săptămâni în urmă) din tre americani susțineau acțiunea militară a
NATO, 57% se opuneau ca SUA să trimită trupe terestre în Kosovo
ca parte a unei forțe NATO, în cazul în care loviturile aeriene
eșuează, iar 48% din americani cons iderau c ă SUA și NATO au
făcut tot ceea ce era posibil pentru a evita pierderile de vieți omenești
din rândul populației civile, în timp ce 46 % considerau contrariul.
Procentajul celor care aprobau modul în care președintele Clinton își
îndeplinea atrib uțiile a scăzut la 53%, cel mai scăzut procent din
ultimii trei ani, iar 71% dintre americani își exprimau opinia că ar
trebui lăsați kosovarii să se apere singuri, în timp ce numai 23%
considerau necesar ca SUA și NATO să se implice în conflict. Prin
același sondaj se arăta că, în cazul în care se va ajunge la un acord
semnat de ambele părți, numai 12% considerau că Miloșevici își va
respecta promisiunile, iar 82% credeau că este necesară prezența în
Kosovo a unei forțe de menținere a păcii.
Ministrul iu goslav al sănătății, Leposava Milicevic, a declarat,
în cadrul unei întrevederi avute cu șeful misiunii de observatori ai
ONU, că loviturile NATO au ucis mai mult de 2000 de civili și au
rănit alți 6000, dintre care o treime vor rămâne invalizi. Dar cine s ă-l
asculte?! În acest timp, liderul AEK, Hashim Thaci, a declarat ceea
ce voiau americanii să audă și anume că acceptă un protectorat
internațional în Kosovo, ca o primă etapă spre scopul final –
independența provinciei. Această declarație a fost consider ată, la

322 vremea respectivă, ca o apropiere de poziția liderului moderat,
Ibrahim Rugova.
Experții britanici s -au aplecat și ei, ca mai toată lumea, asupra
situației din Kosovo. Ei apreciau că o soluție finală a crizei din
Kosovo va presupune împărțirea prov inciei. Această opțiune
controversată, împreună cu propunerea Moscovei ca forțe ruse să fie
staționate în cadrul „prezenței de securitate internațională“ în
districtele din nordul Kosovo, constituia baza noii propuneri pe care
Viktor Cernomârdin intenționa să o prezinte Belgradului la 27 mai
1999. Ei au adăugat că trupele ruse nu vor face parte din KFOR, ci
vor fi dislocate în Kosovo ulterior. A fost acceptată și ideea ca forțe
ruse împreună cu o „simbolică prezență sârbă“ să fie dislocate în
Pristina. Ace asta ar fi semnificat „menținerea statutului provinciei
Kosovo ca parte integrantă a Serbiei“. Un astfel de statut, în
concepția experților britanici, ar fi fost foarte important pentru statele
vecine – Bulgaria și Macedonia – care erau îngrijorate de
posibilitatea creării „Albaniei Mari“. Era de asemenea posibil ca
Pristina să devină un oraș divizat, asemănător cu Berlinul în perioada
Războiului Rece, în timp ce oficialități americane au lăsat să se
înțeleagă că Washingtonul ar putea accepta „o modestă pre zență
sârbă“ în jurul m ânăstirilor ortodoxe, locurilor sfinte și altor
obiective cultural -istorice.
Efectele atacurilor NATO asupra Iugoslaviei n -au încetat să se
amplifice. Opinia publică cehă se pronunța din ce în ce mai ferm
împotriva atacurilor aeriene asupra Iugoslaviei. Potrivit ultimelor
sondaje de opinie, 59% din populație se exprima pentru oprirea
imediată a bombardamentelor și numai 30% susțineau continuarea
acestora. Concomitent, creștea și nemulțumirea populației față de
apartenența țării la NAT O și a sporit, în preferințele electorale, cota
Partidului Comunist din Cehia și Moravia (singurul partid care s -a
opus categoric „agresiunii“) de la 11% la aproximativ 17%.
La 27 mai, 40 de delegații din 30 de state, precum și repre –
zentanți ai unor organ isme internaționale, au trecut la dezbaterea, la
Bonn, a unor aspecte privind „Pactul de Stabilitate pentru Sud -Estul
Europei“. Aceste convorbiri aveau ca scop găsirea unor soluții pentru
stabilizarea pe termen lung a regiunii și reconstrucția economică.
Intenția era excepțională ! Dar, după cum se va vedea, ea nu
viza atât interesele Balcanilor, prosperitatea lor, cât mai ales pe cele

323 ale Occidentului în această zonă. Oricum, unul din punctele centrale
ale Pactului îl constituia crearea condițiilor pentru apropierea statelor
balcanice de Uniunea Europeană.
Și trebuie s -o spunem că Uniunea Europeană s -a ținut de
cuvânt. În luna decembrie 1999, ea a invitat, practic, toate statele est –
europene pentru a începe negocierile de aderare la Uniune.

324

741 RAIDUR I AERIENE!
Vreme devenise între timp favorabilă. Pentru bombardamente.
De aceea, avioanele NATO și -au văzut în continuare de treabă. Au
fost vizate obiective militare și infrastructuri de pe teritoriul Serbiei
și îndeosebi din spațiul provinciei Kosovo și din cel al Voivodinei.
Aceste atacuri au fost considerate, prin numărul ieșirilor/avion și prin
cel al misiunilor efectuate, ca fiind cele mai puternice de la începerea
operației aeriene.
În ziua de 27 mai, au fot lovite cartierele Makis, Avala, Uzina
„21 Mai“ din Rakovica, sediul Ministerului Comerțului din Novi
Beograd, clădirea firmei „Jugoimport SDRP“, două stații de
transformare dintre care una f ăcea legătura cu Porțile de Fier, precum
și poziții ale apărării antiaeriene din zona Belgrad, un pod de l a
Ostrujnica, la 10 km sud -est Belgrad, centrala electrică din
Obrenovac, obiective militare din Ralja, relee de comunicație de pe
muntele Kosmaj, din zona muntelui Fruska, de la Zabucja și de la
Srborban, concentrări de trupe sârbe din Bubanj Potok, zona
Begeljica, zona Valjevo, zona Kursumlija și satul Vranesi, situat la
15 km sud -est de Kraljevo, aerodromurile Batajnica, Ponikve și
Slatina, gara și calea ferată din Lukicevo, zone industriale, depozite,
infrastructuri și concentrări de forțe din Nis, No vi Sad, Pristina,
Zajekar, Zatumlevanje, Urosevac, Pozega, Lescovac, Stimlje, Suva
Reka, Pec, Klina, Kosovska Mitrovica, Sjenica, Velika Plana,
Prahovo, Lapastica, Novi Pazar, Krivovo, Sabac, Titovo, Pirot,
Pozega, Djakovica, Krusevac, precum și linia fera tă ce leagă

325 localitățile Zrenjanin și Pancevo, depozitul firmei „Milan Zakic“ din
Vucitrn, zona Istok cu satele Veric și Tuce, instalațiile „Beopetrol“
din Doljevac de lângă Nis, ferma agricolă din Dobriceva, instalațiile
„Iugopetrol“ din Bor, podul de pe ste râul Jablanica din Lebane.
În ziua de 28 mai , au fost lovite cartierele Makis, Lipovica și
Rakovica din Belgrad, cazarma din Obrenovac, zona industrială din
Niș, un pod de pe râul Nisovo și altul de pe autostrada Belgrad – Niș,
precum și satul Hum, u n pod de la Vladacin Han, releul TV din
apropiere, obiective de infrastructură și militare din zona Pirot,
precum și obiective militare și concentrări de forțe din zona Cacak.

Din nou, ca urmare a bombardamentelor NATO din noaptea
de 27/28 mai, s -a într erupt alimentarea cu energie electrică a
localităților Belgrad, Smederevo, Novi Pazar, Pancevo și Sombor, iar
la frontiera Albaniei cu Kosovo, s -au întețit luptele dintre AEK și
Armata Iugoslavă. Începând cu noaptea de 26/27 mai, luptătorii AEK
au declanșa t o nouă ofensivă împotriva forțelor sârbe din sudul
Kosovo, urmărind crearea unui nou cap de pod în zona de nord a
localităților albaneze Vlahena -Cahani -Pogaj.
Aproximativ 1.500 de luptători albanezi au trecut frontiera în
Kosovo și au angajat lupte cu fo rțele sârbe în vecinătatea graniței, în
zona satelor Gorozhupi (Kosovo), Pogaj și Kishaj (Albania).
Iugoslavii au ripostat prin lovituri de artilerie asupra satelor Vlahena,
Pogaj, Cahani și Dobruna.
Tancuri ale FA albaneze, dispuse în poziție lângă satul
Bardochi, au sprijinit cu foc trupele AEK.
Doi militari sârbi au fost capturați de luptătorii albanezi și
predați forțelor NATO din Albania. Au mai fost raportate lupte
intense în zona limitrofă districtului Tropoje, care s -au desfășurat în
general în zona Koshare, unde AEK menținea încă un cap de pod.
AEK dispunea, la acea dată, de tabere de tranzit la Cahani și
Vlahena și de antrenament lângă satul Helshani, toate acestea în
districtul Has și altele în districtul Tropoje.
Ministerul albanez al Apărării ur ma să desfășoare la 28 mai
1999, un antrenament cu trageri de artilerie reale în zona Kukes, fapt
care ar fi putut duce la noi incidente cu forțele sârbe de la frontiera
comună, situată în apropiere.

326 În ultimele 24 de ore, avioanele NATO executaseră 741 d e
ieșiri, 308 dintre acestea fiind misiuni de bombardament asupra unor
ținte din Iugoslavia, executate cu avioane de tip Tornado, Harrier,
Jaguar, F -16 și Mirage aparținând Italiei, Franței, Marii Britanii,
Danemarcei și SUA.
Potrivit comunicatelor NATO, î n Kosovo, au fost distruse, în
acea zi, cinci tancuri, șase transportoare blindate, mai multe vehicule
militare, zece piese de artilerie și câteva componente ale apărării
antiaeriene, precum și obiective din sistemul de comandă și control
al FA sârbe, într e care și câteva stații radio.
Numărul total al misiunilor desfășurate începând cu data de 24
martie 1999 a depăși se, la acea dată, cifra de 27.000, din care circa
7.500 au fost de bombardament asupra unor obiective militare,
economice și de infrastructură, iar 2.500 au fost îndreptate împotriva
apărării antiaeriene sârbe.
NATO a precizat că avionul fără pilot doborât la data de 26
mai la Kosovska Vitina aparținea FA franceze și era de tipul
„Crecerelle“. Era cel de -al treilea aparat fără pilot pierdut de Fr anța,
costul unui astfel de avion fiind, la acea dată, de aproximativ opt
milioane de franci.
Se aștepta ca, în zilele următoare, în încercarea de a distruge
sistemul de comandă -control dintre Belgrad și forțele armate din
Kosovo, NATO să treacă la lovirea rețelelor civile de telefonie,
telegrafie și transmiteri de date.
Lotul de 12.000 de militari britanici, pregătiți pentru a fi
dislocați în cadrul unei forțe a NATO de implementare a păcii în
Kosovo se compunea din: trei batalioane ale trupelor de uscat (1B/R.
Parașutiști, 1 B/R. Regal Irlandez, 1 B/R. Regal „Gurkha Rifles“) Bg.
3 Comando Infanterie Marină (2000 de militari), Statul major al Bg.5
Aeromobile și Gruparea amfibie a portelicopterului Ocean.
Șefii misiunilor diplomatice din Belgrad au fost invit ați la
Ministerul Federal pentru Afaceri Externe, la 27 mai, unde li s -a
înmânat un document intitulat „Memorandumul privind consecințele
umanitare ale agresiunii NATO împotriva R.F. Iugoslavia“.
Documentul cuprindea acuzații generale la adresa agresiunii NATO
împotriva Iugoslaviei și le detalia în capitole distincte, astfel:
I. Uciderea civililor și situația grea a populației;

327 II. Suferința și intimidarea populației civile;
III. Încercarea de asasinare a președintelui Slobodan Miloșevici ;
IV. Bombardarea A mbasadei R.P. Chineze, Consulatului
Greciei și reședinței ambasadorului Suediei;
V. Crima împotriva libertății mass -media;
VI. Distrugerea facilităților vitale ale economice iugoslave;
VII. Distrugerea podurilor;
VIII. Dezastrul ecologic creat;
IX. Distrug erea spitalelor și instituțiilor de sănătate;
X. Distrugerea instituțiilor de învățământ preșcolar, școlar și
universitar;
XI. Distrugerea patrimoniului cultural cu valoare universală de
pe teritoriul R.F. Iugoslavia;
XII. Folosirea armelor interzise.
Cu o zi mai înainte, pe 26 mai, comandantul C. 12 A. Novi
Sad, generalul maior Momcilo Momcilovic i, a inaugurat Centrul de
presă al Armatei Iugoslaviei din Novi Sad. Cu acest prilej, colonelul
Blagoje Jelic, adjunct al comandantului A.1 Belgrad, a subliniat că,
în ultima perioadă, Alianța Nord-Atlantică se concentrase din ce în
ce mai mult pe agresiunea psihologică și de propagandă, în aceste
condiții trebuind intensificată activitatea de promovare a adevărului
și de identificare a anatomiei răului care s -a abătut asupra
Iugoslaviei.
Demersurile diplomatice își urmau și ele calea lor dificilă,
întortocheată, cu suișuri pline de speranță și coborâșuri
dezamăgitoare. Discuțiile tripartite de la Moscova s -au încheiat în
după -amiaza zilei de 27 mai1999 fără a se a junge la un rezultat
pozitiv și fără a se da publicității vreun comunicat. Președintele
finlandez, Martti Ahtisaari, și mediatorul american, Strobe Talbott,
au plecat la Bonn pentru discuții cu cancelarul german, iar emisarul
rus a luat avionul spre Belgra d, în ziua de 28 mai. Președintele
finlandez a declarat că, după discuțiile de la Bonn, se va reîntoarce la
Moscova, iar Viktor Cernomârdin, la încheierea discuțiilor tripartite,
a ținut să precizeze că Rusia cere NATO să suspende neîntârziat
bombardamente le împotriva Iugoslaviei. În caz contrar, Rusia se va
retrage de la negocierile de pace și își va folosi dreptul de veto
împotriva unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. S trategia
pe care Alianța Nord-Atlantică a aplicat -o pentru rezolvarea cr izei a

328 făcut ca relațiile diplomatice SUA – Rusia să fie date înapoi cu câteva
decenii. El a acuzat SUA că doresc, în mod deliberat, să -i
îndepărteze pe reprezentanții Federației Ruse de la masa tratativelor
consacrate soluționării situației din Kosovo. Eu ropa nu dorea însă
acest lucru.
Propunerea comună eleno -cehă de soluționare a crizei
iugoslave, prezentată Consiliului Nord-Atlantic, care presupunea o
încetare a operațiunilor NATO pentru 48 de ore, a fost apreciată ca
fiind o reluare a celor 5 condiții p use autorităților de la Belgrad
pentru stoparea operațiunilor aliate. Deci propunerea a fost refuzată,
pe motiv că, în cazul respectării celor 5 condiții, nu mai este necesară
întreruperea, ci se va trece la încetarea operațiunilor.
Acuzarea președintelui iugoslav pentru crime de război de
către Tribunalul Penal Internațional a creat o situație extrem de
tensionată. Reprezentantul iugoslav la ONU, Vladislav Iovanovic, a
declarat că „Iugoslavia nu va recunoaște ordinul de arestare a
președintelui Miloșevici , deoarece pentru noi nu există Tribunalul
Internațional de la Haga. NATO ar trebui adus în fața unui
tribunal“.
Pe lângă președintele iugoslav, au mai fost acuzați:
președintele Serbiei, Milan Milutinovic, vicepreședintele iugoslav,
Nikola Sainovic, minist rul afacerilor interne al Serbiei, Vlajko
Stojikovic, șeful SMG al FA iugoslave, generalul colonel Dragoljub
Ojdanic.
După inculparea președintelui iugoslav, reacțiile au fost din
cele mai felurite. Ambasadorul rus la ONU a declarat că inculparea
lui Slob odan Miloșevici pentru crime de război va complica și mai
mult eforturile diplomatice. Guvernul chinez a specificat că este
împotriva deciziei de inculpare a președintelui Miloșevici de către
Tribunalul Penal Internațional de la Haga, deoarece acțiunea va avea
consecințe negative pentru soluționarea pe cale diplomatică a
conflictului din Kosovo. În schimb, autoritățile americane s -au arătat
satisfăcute de decizia Tribunalului Penal Internațional. Cu toate
acestea, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, James
Rubin, a recunoscut că inculparea președintelui iugoslav ar putea
complica eforturile de soluționare pe cale diplomatică a situației din
Iugoslavia. Ministerul german de externe a salutat decizia,

329 considerând că acest lucru oferă o perspectivă poporului sârb, care
nu trebuie să -și lege viitorul de cel al lui Miloșevici .
După Grecia, dar din rațiuni diferite, Portugalia este țara din
cadrul UE cea mai ostilă intervenției NATO în Kosovo. Potrivit
sondajelor, peste 60% din portughezi se pronunță îm potriva
loviturilor aeriene și dezaprobă participarea armatei lor la acțiunile
din R.F. Iugoslavia. Încă de la începutul conflictului, Biserica
Catolică și ex -premierul Mario Soares au luat o atitudine fermă față
de aceste bombardamente. Atât Bisecica Cato lică, cât și fostul
premier sunt foarte respectați în Portugalia. Și, în afară de aceasta,
interesele Portugaliei sunt îndreptate mai ales către Africa (Guineea
Bissau) și Orient (Timor), decât către Balcani. Mario Soares, a
declarat că „absența mandatului Națiunilor Unite constituie un
precedent deosebit de periculos, iar statele europene execută cu o
docilitate excesivă ordinele SUA, existând chiar riscul ca un război
de lungă durată să se instaleze în inima Europei“.
Poziții opuse față de intervenția NAT O în Iugoslavia există la
nivelul Parlamentului (între putere și opoziție), al guvernului, al
principalelor partide politice și în cadrul intelectualității.
Fostul președinte portughez, Ramalho Eanes, a condamnat în
termeni duri acțiunile teroriste ale AEK , precum și politica
duplicitară dusă de NATO în Balcani, care „a ignorat epurările etnice
făcute de croați, dar le condamnă pe cele ale sârbilor“. Totuși,
Portugalia, membru al NATO din 1949, a pus la dispoziția Forței
Aliate trei avioane de vânătoare F -16 A, dar care nu participaseră
până la acea dată la bombardamente și circa 50 de militari.

330

792 RAIDURI AERIENE!
În ziua a 66 -a au fost efectuate 792 de misiuni de zbor, 310
dintre acestea fiind misiuni de bombardament, iar 92 au avut drept
scop anihil area sistemului de apărare antiaeriană al forțelor sârbe.
Era cel mai mare număr de misiuni de la începutul campaniei
aeriene în care avioanele Alianței au fost implicate într -o singură zi.
NATO a specificat că va menține un ritm susținut al raidurilor
aeriene, cu scopul de a anihila capacitatea de luptă a armatei
iugoslave și de a -l determina pe Slobodan Miloșevici să accepte cele
cinci condiții formulate de comunitatea internațională, de fapt, de
SUA.
În ziua de 28 mai au fost lovite suburbiile Makis și Z uce și
pădurea Lipovicka din zona Belgrad, podul de peste râul Jablanica
din Lebane, în apropiere de Pristina, stația meteorologică de la Palic,
la 8 km est de Subotica, o cazarmă, emițătoare radio, un depozit și
aeroportul Slatina de la Pristina, depozite de muniții și de carburanți ,
poduri rutiere și mijloace de transmisiuni din localitățile Ruma,
Djakovica, Subotica și Srbobran, releele de telecomunicații de pe
dealul Veternik, de lângă capitala provinciei Kosovo, și din Zapucje
(lângă Uzice), o cazarmă și o zonă locuită, în satul Izvor, la Pirot,
releul de televiziune de la Glogovac, obiective din Novi Sad,
Stimlije, Urosevac, Landovica (6 km nord -vest Prizren), Lapusnik
(25 km sud -vest Pristina), Ribnica (lângă Kraljevo) și Aleksinac,
fabrica de țigări, un depozit al „Jugopetrol“, un pod în zona satului
Popovac, de la Niș, fabrica „Krusik“ din Valjevo, zona de nord -vest
a orașului Cacak, aerodromurile Batajnica, Ponikve și Ladjevic
(lângă Kraljevo), cartierul Markovic din Kursumlja, un depozit de

331 muniții din Vrsac, releul de televiziune de pe Vârful Iriski Venac și
clădirea televiziunii din Novi Sad.
Pe 29 mai s-au continuat bombardamentele asupra unor poziții
ale armatei iugoslave din jurul localității Kraljevo, asupra unor
obiective din centrul localit ății Cuprija, situată la 40 km est de
Kragujevac și din Sremska Mitrovica, precum și asupra aeroportului
Batajnica din Belgrad.
Apărarea antiaeriană iugoslavă a ripostat violent la atacurile
NATO, folosind atât artileria AA cât și rachetele sol -aer. În ul timele
două zile au fost lansate circa 40 de rachete SA -2 și SA -6 (câte au
fost utilizate de la începutul conflictului până în atunci). Cu toate
acestea eficiența antiaerienei iugoslave a fost scăzută deoarece
sistemele radar sunt în majoritate scoase din funcțiune. Totuși,
iugoslavii au anunțat doborârea a două avioane NATO, dar datele nu
au fost confirmate de NATO.
La 28 mai, cele 24 de avioane de vânătoare americane de tipul
F/A-18 Hornet, dislocate la Baza Aeriană Taszar din Ungaria, au fost
implicate î n operațiunile de bombardament în spațiul iugoslav.
În acele zile, unele surse din Occident arătau că, de la
începutul conflictului, în cele 64 de zile, Iugosloavia suferise
numeroase pierderi, între care: 110 avioane dintr -un total de 450, cel
puțin 1/3 d in sistemele de rachete antiaeriene (75% din sistemele SA –
3 și 30% din sistemele SA -6), circa 9 aerodromuri din 17, cel puțin
40 de hangare ale aviației (avariate), sistemele de aprovizionare cu
carburanți de pe șapte aerodromuri, o treime (52 din 145) din
centrele de comunicații fixe (avariate), inclusiv cele 19 centre ale
armatei care făceau legătura între Belgrad și sudul R.F. Iugoslavia,
centrele de emisie de la Pristina, Novi Pazar și Avala, 1/3 din
cazărmi și depozitele de muniție, cele 2 rafinării (N ovi Sad și
Pancevo), care asigurau nevoile de produse petroliere, 26 de depozite
de carburanți, peste 50 de artere de circulație și poduri de cale ferată
(cele două linii de cale ferată spre Kosovo au fost întrerupte), trei din
8 drumuri de acces spre Koso vo, etc.
NATO intenționa, în continuare, să -și intensifice bombarda –
mentele asupra porturilor și facilităților petroliere iugoslave de la
Dunăre, pentru a stopa aprovizionarea cu carburanți pe această cale,
precum și podurile și căile ferate care leagă ac este porturi de restul
țării.

332 Șeful serviciului ecologic din Ministerul rus al Apărării,
generalul maior Boris Alexeev a declarat că, din cauza bombar –
damentelor asupra Iugoslaviei, pe Dunăre, s -a format o pată de
petrol, care se deplasa cu o viteză de 5 km pe oră și risca să pătrundă
și să polueze Marea Neagră. În Iugoslavia, la acea dată, gradul de
contaminare radioactivă a mediului, din cauza folosirii rachetelor și
bombelor cu uraniu sărăcit, era în creștere.
Dar adevăratele urmări ecologice ale acesto r bombardamente
vor apărea mult mai târziu.

După ploaie vine soare. În sfârșit, la 28 mai, într -un comunicat
dat publicității în urma convorbirilor dintre președintele iugoslav,
Slobodan Miloșevici , și trimisul special rus pentru Iugoslavia, Viktor
Cerno mârdin, se precizează că Iugoslavia a acceptat principiile
generale ale G -8 privind reglementarea conflictului din Kosovo.
În comunicat se arăta că autoritățile iugoslave sunt de acord cu
adoptarea unei rezoluții privind Kosovo, de către Consiliul de
Secur itate al ONU, în conformitate cu carta acestei organizații. Se
arăta, de asemenea, că este indispensabilă transferarea tuturor
problemelor către ONU și Consiliul de Securitate, iar apărarea
suveranității și integrității teritoriale a R.F. Iugoslavia este o poziție
comună și definitivă a comunității internaționale și a R.F. Iugoslavia.
Se sublinia, în același timp, necesitatea de a se asigura normalizarea
cât mai rapidă a situației din Kosovo și întoarcerea în siguranță a
refugiaților. Criza din Kosovo trebu ia să fie reglementată printr -un
acord politic privind o autonomie substanțială care să garanteze
egalitatea cetățenilor și naționalităților conlocuitoare .
Problemele nu se terminaseră însă aici. În săptămâna
următoare, trebuia să fie reluate negocierile tripartite, după care era
planificată o deplasare la Belgrad împreună cu președintele
finlandez, Martti Ahtisaari. Alianța a primit cu multă precauție
comunicatul, menționând că NATO dorește ca anunțul publicat de
președinția iugoslavă să fie urmat de fapt e concrete.

S-au continuat reacțiile la decizia TPI de inculpare a
președintelui Miloșevici . Americanii au precizat că decizia nu are
nici o legătură cu campania aeriană de bombardamente, care va
continua până când președintele Miloșevici va îndeplini cel e cinci

333 condiții puse de Alianță, iar ministrul german de externe, Joschka
Fischer, a arătat și el, la rândul lui, că punerea sub acuzare pentru
crime de război a președintelui iugoslav nu are efecte negative asupra
demersurilor diplomatice privind soluțio narea crizei din Kosovo,
acesta putând fi în continuare un partener de tratative pentru
Occident.
Ministrul rus de externe, Igor Ivanov, a declarat că „hotărârea
Tribunalului Penal Internațional de la Haga este o acțiune pripită,
determinată de rațiuni pol itice. O asemenea acțiune nu poate fi
considerată în nici un caz întâmplătoare, în special în momentul
când negocierile privind Kosovo se află în faza hotărâtoare“ .
Nici ministrul grec de externe, Georgios Papandreu, nu a
rămas indiferent la această decizi e. El a declarat că acuzarea
președintelui iugoslav de către Tribunalul Penal Internațional de la
Haga va duce la complicarea procesului de pace în Iugoslavia. După
opinia șefului diplomației elene, Slobodan Miloșevici trebuia să
participe la negocierile p rivind soluționarea crizei.
Toate aceste declarații erau, bineînțeles, circumstanțiale. În
realitate, inculparea numai a președintelui iugoslav, nu și a liderilor
albanezi și a celor care au ordonat bombardarea Iugoslaviei era un
joc al marii puteri și se integra perfect în sistemul de presiuni asupra
Balcanilor și în strategia instaurării unei noi ordini mondiale. Atunci
când, pentru fapte asemănătoare, unul este inculpat și altul nu, când
unul este considerat vinovat, iar celălalt, cel care a distrus
întreprinderi și instituții, care a bombardat o țară, care a omorât
oameni nevinovați, nu, însemnă că nu forța dreptului domină această
lume, ci legea celui mai tare. Adică dreptul forței.

La data de 28 mai, la Varșovia, a început sesiunea de
primăvară a Ad unării Nord -Atlantice, la care au participat un număr
de 200 de deputați din cele 19 state membre NATO.
În deschiderea sesiunii, președintele Adunării Nord -Atlantice,
Javier Ruperez, a declarat că „raidurile aeriene împotriva
Iugoslaviei au avut rezultate le scontate, astfel că nu este nevoie de o
intervenție terestră“. În același ton, generalul Michael Jackson,
comandatul KFOR din Macedonia, a declarat că forțele suplimentare
ce vor fi trimise în regiunea de conflict nu vor avea ca misiune
invadarea provin ciei Kosovo, ci sprijinirea și protecția reîntoarcerii

334 refugiaților. „Vom avea putere combativă pentru a putea contracara
orice încercare de nerespectare a încetării focului, împotriva oricui
va încerca acest lucru“. Generalul britanic a spus că, dacă Serb ia va
accepta condițiile comunității internaționale, forțele sale din
Macedonia (14.500 militari) vor intra în Kosovo în doar câteva ore,
fără să mai aștepte forțele suplimentare. Misiunea acestora este de a
impune pacea în Kosovo și de a -i apăra, dacă va fi nevoie, pe sârbi
de AEK, dacă aceasta va încerca să se răzbune.
Cum i -a apărat, s -a văzut.

Foarte interesante sunt și observațiile lui Gabriel Keller,
reprezentantul Franței și prim -adjunctul Misiunii de Verificare în
Kosovo (KVM). El a spus că Misiune a de Verificare în Kosovo
(KVM) a fost un eșec, întrucât nu a reușit să verifice implementarea
acordului din octombrie anul trecut și a încetării focului. De
asemenea, nu a reușit (sau nu a dorit) să stabilească un dialog real cu
forțele politice implicate . El a spus că, în acel moment KVM acționa
în afara mandatului, atât din punct de vedere geografic, cât și al
activităților pe care le desfășura, intervievarea refugiaților și
întreținerea echipa mentelor neînsemnând că misiunea își realizează
mandatul, ci că „își găsește de lucru“. El a mai precizat că Misiunea
a avut și are un rol ascuns și acționează ca o misiune acoperită a
NATO, argumentele fiind lipsa permanentă de transparență care a
marcat activitatea și formarea KVM.
Observația reprezentatului fra ncez este foarte judicioasă.
El a mai spus că președintele Miloșevici a folosit OSCE pentru
a demonstra bunăvoința Belgradului, dar practic a manevrat de o
manieră care să -i permită punerea în aplicare a propriei politici față
de Kosovo. AEK nu a semnat ac ordul din octombrie 1998 și nu s -a
considerat legată de prevederile acestuia. Retragerile armatei
iugoslave au fost însoțite de ofensiva AEK, structură care și -a
consolidat pozițiile, inclusiv prin minarea teritoriului cucerit (aceasta
în timp ce armata sâ rbă era verificată de KVM).
Motivele eșecului KVM, după reprezentatul francez, erau
multiple și complexe. În primul rând, el a arătat că structura KVM nu
corespundea mandatului, informațiile circulând limitat și fiind
dirijate primordial către NATO. Conduc erea Misiunii, în persoana
ambasa dorului Walker, era autarhică, acesta însușindu -și toate

335 atribuțiile politice ale Misiunii, deși existau departamente
specializate în cadrul KVM. Împărțirea sarcinilor a fost făcută pe
principii etnice, izolând departament ele și favorizând fracturarea
circuitului normal al informațiilor. KVM devenise excesiv
militarizată, structura de comandă fiind militară, deși misiunea era
civilă. Atribuțiile politice au fost minimalizate, favorizându -se
atribuțiile militare. Nu s -a dori t o cooperare reală cu autoritățile
iugoslave. Membrii Misiunii care aparțineau altor state decât cele
membre NATO au fost marginalizați. Misiunea a fost percepută ca
părtinitoare: anti -sârbă, pro -albaneză și pro -NATO.

Șeful diplomației italiene, Lamberto Dini, a declarat, la rândul
lui, că „o invadare a Iugoslaviei ar putea irosi 20 de ani de activitate
diplomatică și politică. După părerea demnitarului italian, SUA nu
vor putea beneficia în Europa decât de sprijinul Marii Britanii. Multe
state europene, membre NATO, vor fi împotriva invadării. Nu
trebuie uitat faptul că, în 1997, membri ai AEK au asasinat polițiști
sârbi, aceasta reprezentând adevăratul început al conflictului. Nu este
corect să spunem că rădăcinile conflictului pornesc numai de la sârbi,
mișcarea separatistă a kosovarilor având partea sa în conflict.“
În sfârșit , cineva spunea și cealaltă parte a adevărul ui.

336

93 DE MORȚI ȘI 196 D E RĂNIȚI!
În urma deciziei Consiliul Nord -atlantic, lista țintelor care
urmau să fie lovite de bombe și rachete s -a mărit. Astfel, având în
vedere prognoza meteorologică favorabilă pentru următoarele 5 zile,
Alianța și -a propus să efectueze cele mai puternice raiduri aeriene de
la începutul operației. NATO putea să facă tot ce dorea, doar n -o
putea opri nime ni. Pentru că, la urma urmei, nu Iugoslavia conta în
acest conflict, ci confruntarea dintre marile puteri ale lumii pentru a
câștiga un loc cât mai bun în noua ordine mondială care, încet, încet,
începea să se instaleze. De aceea, acțiunile aeriene, contin uate într -un
ritm mărit, s -au concentrat îndeosebi asupra provinciei Kosovo,
vizând relele de comunicații ale sistemului de transmisiuni al
Armatei Iugoslave, puncte de comandă și poziții ale Marinei Militare
Iugoslave din Marea Adriatică, respectiv, țărmu l Republicii
Muntenegru.
În această concepție, în ziua de 29 mai , au fost lovite releele
din Zabucjev, Komoran și Gradine, la 20 km vest Pristina, nave
militare din Hercegnovi și Tivat, fabrica de materiale de construcții
„Milan Zakic“ din Vucitrn, cazar ma „Car Dușan“ din Prizren,
obiective din satele Streoce (Decani), Skulare vo (Lipljan) și Visibaba
(15 km est Uzice), cartierul Vranjevac, depozite de muniții ale FA
sârbe, aerodromul Slatina, relee și un centru de emisie radio din zona
Pristina, aerodromu l Sjenica, depozite de muniții și materiale din
Kosovska -Mitrovica, podul din satul Biljanovac, de la 36 km de
Kraljevo, satele Ratina și Jarcujac, uzina „Krusik“ din Valjevo,

337 podul de la Lebane (de data aceasta, a fost distrus), satul Camurlija
din zona Nis, calea ferată de l a Bela Palanka, din aceeași zonă,
Surdulica, aerodromul Ponikve, aerodromul Batajnica, transmițătorul
radio -tv de la Priboj, de la sud -vest de Belgrad, podul de peste râul
Ibar de la Biljanovac, șoseaua Kraljevo -Raska, emițătorul radio de la
Kragujevac, localitatea Kuprija, clădirea televiziunii RTS din Novi
Sad, cartierele Rakovica (fabrica de motoare auto și municipalitatea),
Kumodraz și Bubani Potok din Belgrad, aeroporturile Batajnica și
Surcin, fabrica de țigarete din Nis, podul de la Popovac (nord -vest
Nis), releul de televiziune de la Dimitrovgrad, obiective din Pirot și
releul de televiziune din masivul Fruska Gora. Tot în ziua de 29 mai
a fost distrusă închisoarea din Istok, unde s -au înregistrat 93 de morți
și 196 de răniți.
O oficialitate NATO a declarat că, în cursul raidurilor aeriene
din noaptea de 28/29 mai, un avion de luptă american a fost atins de
o rachetă sol -aer lansată de apărarea antiaeriană iugoslavă. Pilotul a
reușit să aterizeze cu avionul la bază. În același t imp, mass -media
ruse au informat că, din cauza apariției unei defecțiuni tehnice, un
avion -cisternă american K -135 a largat 18 tone de carburant în
apropierea orașului ungar Hajduszoboszlo (20 km sud -vest
Debrecen), o parte din acest carburant ajungând și pe teritoriul
României.
S-a anunțat că, începând cu 31 mai, americanii vor disloca alte
68 de avioane destinate campaniei aeriene NATO, din Iugoslavia (12
avioane de vânătoare F -16 CJ, 36 avioane de vânătoare F -15 E, și 20
avioane de realimentare KC -135). Astfel, numărul total al avioanelor
americane angajate în operația aeriană a crescut la 769.
De aici se desprinde cu certitudine concluzia că, de fapt,
Iugoslavia a fost bombardată de aviația americană, celelalte țări din
NATO participând cu un număr redus de mijloace aeriene. Ori n -au
putut să participe cu mai mult, ori n -au vrut.
S-a anunțat că Departamentul de Stat american intenționează
să-l treacă pe Miloșevici pe lista celor mai căutați teroriști. În felul
acest a, se va putea institui o recom pensă pen tru capturarea lui, de
până la 5 milioane de dolari.
Ce vremuri!

338 Potrivit agenției Itar-Tass, președintele iugoslav, Slobodan
Miloșevici , a acceptat un plan rus de dislocare în Kosovo a unei forțe
internaționale sub egida ONU. Planul a fost propus de căt re Viktor
Cernomândin. El prevedea, între altele, ca trupele țărilor NATO care
au part icipat la bombardamentele împo triva Iugoslaviei să fie
dislocate în Albania și Macedonia, pentru misiuni de izolare a
zonelor de conflict și de a nu permite penetrarea î n aceste zone a
membrilor AEK, iar forțele de menținere a păcii din țările NATO
care nu au participat la lovituri împotriva Iugoslaviei să fie dislocate
la frontiera cu Kosovo, pentru a întări controlul și a asigura
stabilitatea în regiune. În acest timp, un contingent militar compus
din forțe ale țărilor neutre, printre care Rusia și alte state ale CSI, să
staționeze în Kosovo, pentru a asigura securi tatea și întoarcerea
refugiaților .
Planul mai prevedea plasarea acestui dispozitiv sub egida
Consiliului de Securitate al ONU și sub comanda directă a unui ofițer
neutru. Acesta ar fi putut să fie asistat de un reprezentant al unei țări
membre a NATO care nu a participat la acțiunile împotriva
Iugoslaviei.
Era greu de presupus că NATO și, mai ales, SUA ar fi ac ceptat
un astfel de plan, când tot ul era altfel… plănuit!
Franța și Germania au cerut o reuniune de urgență a G -8
pentru evaluarea situației, în urma acceptării de către Belgrad a
prevederilor planului de pace propus de acest grup de țări, iar
Ibrahim Ru gova s -a arătat favorabil ide ii ca Uniunea Europeană să
admi nistreze provizoriu provincia Kosovo , după încetarea
conflictului.
Pe data de 29 mai, purtătorul de cuvânt al Pentagonului,
căpitan M. Doubleday, a spus că Belgradul nu a manifestat pentru
moment nici un semn concret prin care Iugoslavia ar accepta
principiile pentru o reglementare a conflictului din Kosovo stabilite
de Occident și Rusia. În acest caz, intenția NATO, pentru moment,
era de a continua ș i a intensifica bombardamentele împotriva
Iugos laviei.

339

PESTE 30.000 DE ZB ORURI!
În ziua de 30 mai, NATO și -a continuat atacurile aeriene
asupra Iugoslaviei, fără să -i pese de restul lumii. Buletinele de știri și
analizele de atunci remarcau o intensificare a raidurilor aeriene
asupra unor obiec tive din Iugoslavia, atacurile fiind îndreptate
îndeosebi asupra sistemului energetic, unităților militare, precum și
asupra instalațiilor Forțelor Maritime Militare din Golful Boka
Kotorska.
În ultimele 24 de ore, aviația NATO executase 697 misiuni de
zbor, 309 dintre acestea fiind de bombardament. Au fost distruse,
după datele furnizate de Alianță, 9 piese de artilerie, 8 tancuri, 5
transportoare blindate, 9 poziții ale artileriei antiaeriene, 2 instalații
radar ale apărării antiaeriene, vehicule militar e și 3 poduri rutiere.
Așa s -a văzut de acolo, de sus. Poate și de… cercetarea terestră.
În cursul nopții de 29/30.05.1999, au fost folosite în luptă,
pentru prima dată de la declanșarea conflictului, elicopterele de atac
la sol AH -64 Apache.
Și încă o cif ră interesantă: numărul total al zborurilor
efectuate de avioanele Alianței de la începutul loviturilor aeriene
era, la acea dată, de peste 30.000.
În sfârșit, oficialitățile aliate au confirmat că piloții americani
au executat aproximativ 60% din misiunil e aeriene NATO din
Iugoslavia.
Zilnic, conducerea aviației aliate planifica lovirea a
aproximativ 60 de obiective din teritoriul iugoslav.

340 În ziua de 30 mai , au fost lovite fabrica de motoare și mașini
agricole „21 Mai“, pădurea Miljakovica, stadionul F.C. Knezevac din
cartierul belgrădean Rakovica, o stație de epurare a apei și un
transformator electric din cartierul Makis, un centru comercial din
cartierul Radicovak, precum și cartierele Budanj Potok, Surcin și
Vidikovac, toate din Belgrad, inclusiv pădur ea Lipovica, aerodromul
militar Batajnica, instalații militare din Jakovo (15 km sud -est de
Belgrad), Sremska Kamenica (70 km nord de Belgrad), Ostrujnica
(sud est Belgrad), insula Lustica (din golful Boka Kotorska),
Smederevo și Kursumlija, obiective impo rtante din Presevo,
Slavujevar (lângă Presevo), Vranje, Subotica și Novi Sad, stația de
emisie -recepție din Zveska, rezervoare ale firmei Naftogaz și pompa
de alimentare cu apă din Konoplea, de lângă Sombor, tunelul de la
Sremska Kamenica de pe comunicaț ia spre Novi Sad, releul de
televiziune de pe Muntele Stara Planina, releul de comunicații de pe
dealul Bogutovac, de lângă Pristina, localitățile Lucane și Lekovac,
comunicația Urosevac -Stimlje, clădirea RTS din Novi Sad, depozitul
din Paragova, din masi vul Fruska Gora, podul rutier de peste râul
Jablanica, pe comunicația Leskovac – Pristina, cazarma Karlazar și
satul Perjane din zona Gnjilane, depozitele militare de la Vucitrn,
obiective din Kosovska -Mitrovica, stația meteorologică și un punct
de retrans lație radio din Palic, lângă Subotica, centre de emisie ale
Radiodifuziunii sârbe (Radio Belgrad și Radio Iugoslavia) din zona
Obrenovac și Stubline, cazarma Sima Pogacarevic și releul de
televiziune de pe muntele Besna -Kabila, din Vranje, clădiri ale
Poliției Speciale sârbe, depozite de muniții și instalații ale Marinei
Iugoslave din portul Tivat, două vehicule ale unor corespondenți
străini (un mort și trei răniți) în zona satului Recame din Kosovo, o
zonă comercială din Krusevac (după ce a fost vizat u n pod), unde s –
au înregistrat 20 de morți și mai mulți răniți, un pod rutier de la
Varvarin, la 20 km nord de Krusevac, unde au fost 11 morți și 15
răniți.
În ziua de 31 mai, bombele și rachetele NATO au lovit
centrala electrică din Ni ș, sediul municipalit ăților din cartierele
belgrădene Zvezdara (cea mai puternică explozie) și Rakovica, o
cazarmă din zona Bulevardului Revoluției, un transformator electric
din estul capitalei, cartierele Makis și Ripanj și pădurea
Miljakovacke, un centru de recepție radio d in Pancevo Skiput,

341 termocentrala din Obrenovac, un spital și un centru de refugiați din
Surdulica, unde, după datele Belgradului, au fost cel puțin 11 morți,
poziții ale forțelor sârbe de la Lekovac, podul de peste râul Justa
Morava (lovit pentru a treia o ară) de la Vladicin Han, un obiectiv
militar de la Aleksinac, stația de transformare energie electrică a
firmei „Electro -Istok“ din Nis și stația de transformare „Elektro –
Voivodina“ din Novi Sad.
După cum se vede, „recolta“ raidurilor NATO a fost cât se
poate de bogată. Sistemele de lovire de mare precizie, cel puțin
pentru etapa respectivă, erau deosebit de eficiente, în cazul țintelor
fixe. De aceea, în acest război, infrastructurile de toate felurile erau
țintele predilecte ale aviației NATO.
Aceste rez ultate aparente, înregistrate de la mare înălțime ,
precum și, desigur, datele transmise de elementele de cercetare și ale
serviciilor secrete infiltrate în Iugoslavia l -au determinat, probabil, și
pe șeful Statului Major General al forțelor armate francez e, generalul
Jean Pierre Kelche, să prezinte de o manieră extrem de pozitivă
rezultatele operației „Allied Force“ de la declanșare și până la acea
dată. Potrivit oficialului militar francez, capacitatea de luptă a
forțelor armate iugoslave fusese redusă, î n urma bombardamentelor,
cu aproximativ 30%. În viziunea generalului francez, forțele aeriene
aliate au reușit să distrugă aproximativ 75 -80% din sistemele de
apărare sol -aer, în special sistemele de rachete SA -3 și 30% din
sistemele mobile de apărare anti aeriană. La Statul Major General al
Forțelor Armate franceze se credea că forțele aeriene iugoslave mai
dispuneau doar de două avioane MiG -29, iar avioanele de tip MiG –
21 erau neoperative. În aceeași viziune, mijloacele de luptă terestre
ale sârbilor au f ost distruse în proporție de 30%, cel mai mult fiind
afectate mijloacele de artilerie (40% din piesele de artilerie dislocate
în Kosovo au fost distruse), iar mijloacele blindate au fost și ele
anihilate în proporție de 20%.
Forțele aliate își concentrau î n acele momente efortul, potrivit
oficialului militar francez, pentru distrugerea depozitelor de
carburanți și a căilor de comunicație, precum și pentru
demoralizarea militarilor și a populației sârbe.
În prelungirea celor spuse de generalul francez, la 3 0 mai,
ministrul sârb al informațiilor, Aleksandar Vucic, a declarat că
bombardamentele NATO au distrus 17 din cele 19 emițătoare ale

342 radio -televiziunii sârbe (RTS), pagubele materiale cauzate acestui
sector fiind estimate la 1,1 miliarde de dolari. Din un ele date, a
reieșit că elementele de cercetare ale forțelor speciale franceze,
îndeosebi cele din cadrul R.1 Parașutiști Infanterie Marină și R.13
Parașutiști, în cooperare cu luptătorii AEK din Kosovo, au desfășurat
acțiuni specifice pentru stabilirea stă rii căilor de acces în provincie.

Dispozitivul militar al NATO a continuat să se întărească. La
27 mai, miniștrii apărării din Germania, SUA, Marea Britanie, Franța
și Italia au avut o întâlnire confidențială, la Bonn, unde au discutat
eventualitatea tri miterii în Kosovo a unei forțe terestre de 150.000 de
militari .
După această discuție, au început să sosească eșaloane după
eșaloane. La 29 mai 1 999, în F.R.I. Macedonia , a sosit un prim
eșalon canadian, format din 140 de militari aparținând Escadrilei 40 8
Elicoptere și unui regiment de blindate, dintr -un număr total de 800
de militari care urmau să fie dislocați în acest stat până la mijlocul
lunii iunie 1999, pentru a participa la operațiuni de menținere a păcii
în Kosovo. Un alt eșalon, format din 290 d e militari geniști, urma să
sosească la 05 iunie.
Dispozitivul NATO a mai fost întărit, la 30 mai, cu șase
avioane britanice Tornado dislocate la baza militară franceză din
Solenzara (Corsica), urmând ca, a doua zi, la 31 mai, să mai fie
dislocate alte șa se avioane de același tip. Până la acea dată, avioanele
britanice își executau misiunile de la o bază militară din Germania.
Noua dislocare le permitea efectuarea mai multor ieșiri zilnic.
La 31 mai, la Bruxelles, în cadrul reuniunii șefilor statelor
majo re ale țărilor NATO, urma să se decidă contribuția fiecăreia la
alcătuirea forței terestre pentru Kosovo. Franța a stabilit componenta
de principiu a contingentului de 7.000 de militari destinat să participe
la forța de menținere a păcii din Kosovo (KFOR). În acel moment, în
cadrul detașamentului francez din F.R.I. Macedonia se aflau 3.000 de
militari, iar la Miramas, în Franța, erau în stare de alarmă alți 2.000,
împreună cu tehnica din dotare: 15 tancuri Leclerc, două baterii de
artilerie autopropulsată, cu 8 tunuri AUF -1, transportoare blindate
AMX -10P și echipamentele genistice necesare.
NATO a solicitat F.R.I .Macedonia acordul pentru staționarea
pe teritoriul acesteia a unei forțe terestre de 30.000 de militari.

343 Profitând de ocazie, ministrul macedonea n al apărării, Nikola
Kljusev, a declarat că „NATO trebuie să ofere compensații
financiare dacă dorește staționarea de trupe suplimentare pe
teritoriul macedonean“ .

Nici în Iugoslavia lucrurile nu erau într -o ordine desăvârșită .
În cursul zilei de 29 mai 1999, șeful Statului Major al F.M.M. ale
R.F. Iugoslavia a fost demis din funcție, de către autoritățile de la
Belgrad, fiind acuzat că a avut o atitudine „prea cooperantă“ cu
autoritățile Republicii Muntenegru. În același timp, potrivit
informațiilor care circulau la acea vreme, forțele sârbe încercau să
înlocuiască unitățile grav afectate de bombardamente, așa cum era
cazul Batalionului 203 Artilerie dislocat la nord -vest de Niș.
Purtătorul de cuvânt al NATO, Jamie Shea, a declarat că,
pentru oprirea raid urilor aeriene, este necesar ca președintele
Slobodan Miloșevici să facă personal o declarație foarte clară privind
acceptarea celor cinci condiții puse de Alianță. Dacă forțele sârbe vor
trece la o retragere imediată și verificabilă, campania aeriană a
NATO va înceta. Atât timp cât nu există nici o dovadă că forțele
militare sârbe ar fi început retragerea din Kosovo, bombardamentele
NATO vor conti nua. Era un semnal. Care venea, bineînțeles, dinspre
dreptul forței.
În același spirit, generalul Wesley Clark , comandantul suprem
al forțelor NATO din Europa, a spus că Alianța nu poate întrerupe
raidurile aeriene împotriva Iugoslaviei, deoa rece o eventuală pauză a
bombar damentelor ar da sârbilor posibilitatea să continue campania
de epurare etnică împotriva celo r 500.000 de albanezi care se mai
aflau încă în provincia Kosovo. În plus, oprirea bombardamentelor,
în concepția generalului american, ar fi creat condiții favorabile
pentru regruparea și reorganizarea dispozitivului militar al forțelor
sârbe, ceea ce put ea fi periculos pentru piloții Alianței.

344

NOU RECORD: 772 IEȘ IRI
Alianța a mers, în acele zile, din record în r ecord. Astfel, în
ziua de 01 iun ie, NATO a anunțat că, în cursul ultimelor 24 de ore,
aviația aliată a executat un număr record de ieșiri/avi on, respectiv
772, dintre care 415 au fost misiuni de bombardament. În Kosovo,
potrivit datelor furnizate de Alianță, au fost atacate și distruse
cantități importante de armament, printre care 12 tancuri, 7 piese de
artilerie, 6 transportoare blindate, 2 p oziții de mortiere. NATO n -a
reușit să afle, la acea vreme, câte erau false și câte reale. Bineînțeles,
s-au continuat atacurile asupra sistemului energetic național al
iugoslavilor, cazărmilor, depozitelor militare și de carburanți,
punctelor de comandă t actice, podurilor, aeroporturilor, sistemului de
telecomu nicații teritorial și a unui post de frontieră.
În ziua de 31 mai , au mai fost lovite reședința președintelui
Slobodan Miloșevici , comandamentul Armatei 1, o cazarmă și o
școală din sudul Belgradulu i, șoseaua de centură, obiective de pe
muntele Avala și cartierul Zuce, localitatea Boljevace, un centru de
recepție radio din Pancevo Skiput, termocentrala și emițătorul radio
de la Zvecka din zona Obrenovac, releul de comunicații din
Plackovica (lângă Vr anje), poziții ale forțelor armate sârbe și
infrastructuri din Urosevac, Trna Prava, Kursumlja, Pirot, Baja
Palanka, Kneajevac, Pec, Presevo, Obilic, Gnjilane, Prizren,
Djakovica, Aleksinac, Uzice și Valjevo, poziții ale forțelor iugoslave
de la Arapova Do lina, Donje Sinkovce și Medja (în regiunea
Leskovac), o cazarmă din Leskovac, obiective din Bujanovac (55 km

345 sud-est Pristina), Decani, satul Zvecane de lângă Kosovska –
Mitrovica, tancuri și vehicule blindate în zona Prizren, podul de
peste râul Ibar, pe șoseaua Kraljevo -Raska, piese de artilerie și
blindate din Pec, poziții de artilerie de la Zur -Vrbica, sediul
Televiziunii Naționale de la Novi Sad, releul de televiziune din
Aleksandrovo din zona Nis, un pod de la intrarea de sud a orașului
Sabac, sediul radioteleviziunii din Novi Pazar (s -au înregistrat 10
civili morți și 20 de răniți), centralele electrice de la Bezabia și
Lestane, care furnizează energie electrică Belgradului, zona Kosovo
Polje și cartierul Cazimestan din Pristina, nordul orașului Novi Sad,
depozite de carburanți și un transformator de înaltă tensiune din
Smederevo
Pe ziua de 01 iunie , bombardamentele au început prin lovirea
cazărmii din Kikinda, a căii ferate din zonă și a combinatului
petrochimic din Pancevo.
Avioanele N.A.T.O. au bo mbardat dispozitivele armatei
iugoslave, neutralizând pozițiile acesteia din satul Planeja și pe cele
situate în apropierea punctului de trecere a frontierei Morina de la
granița cu Albania. Acțiunile se înscriau în eforturile AEK de a
deschide un coridor în interiorul provinciei Kosovo, prin care să se
reia aprovizionarea luptătorilor albanezi din zona Prizren. La aceste
acțiuni au participat în jur de 3.000 de combatanți AEK, unii dintre ei
ocupând deja un cap de pod de cca. 500 m în interiorul provinciei
(satul Gorozhup).
După luptele din data de 30 și 31 mai, trupele iugoslave au
abandonat PCTF Kosare de la frontiera cu Albania. În timpul
raidurilor aeriene din ziua de 31 mai, două rachete au căzut pe
teritoriul Ungariei (în vest, în localitatea Zalaujl ak, la aproximativ 40
km de frontiera cu Croația și în sud, în localitatea Beremend), fără a
exploda și a face victime, iar în urma bombardamentelor de la
Vriveli, Maidanpec și Mosa, situate la sud de clisura Dunării, pe
lângă minele de aur, argint și ara mă, au fost lovite și exploatări de
uraniu, ceea ce a condus la dispersarea de praf radioactiv în întreaga
regiune.
Este posibil ca acesta să fi afectat și partea de sud -vest a
României.

346 Aviația aliată a continuat să lanseze din avioane B -52
manifeste car e îndemnau militarii să dezerteze sau să se revolte.
Aceste manifeste aveau înscrisuri de tipul:
„Dacă dorești să trăiești și să -ți vezi familia din nou,
părăsește unitatea și echipamentul și pleacă imediat din Kosovo.“
„Atenție militari! În timp ce voi în durați efectele bombar –
damentelor, lipsa proviziilor și a carburanților, neplata soldelor și
prelungirea serviciului militar, forțele de poliție se întorc acasă ca
să-și numere prăzile confiscate. Ei primesc solda în mod regulat, vă
folosesc echipamentele miliare și vă anchetează atunci când nu le
urmați ordinele. Singurul lucru pe care îl împărțiți cu ei este vina
pentru atrocitățile comise de ei.“
Ceea ce era, în mare parte, adevărat, armata iugoslavă nefiind
implicată direct în acțiunile de menținere a ordinii publice și de
combatere a acțiunilor teroriste sau separatiste. Era, bineînțeles, un
adevăr trunchiat.

La data de 31 mai, președintele iugoslav a confirmat
acceptarea principiilor generale ale G -8 pentru soluționarea
pașnică a conflictului din Iug oslavia.
Slobodan Miloșevici și guvernul iugoslav au cerut Consiliului
de Securitate al ONU să adopte o rezoluție care să pună capăt crizei
din Kosovo.
În ziua de 01 iunie, la Bonn, președintele finlandez Martti
Ahtisaari a avut o nouă rundă de convorbiri cu emisarul special rus
pentru Iugoslavia, Viktor Cernomârdin, și cu cel american, Strobe
Talbott. Discuțiile de la Bonn erau menite să lămurească două puncte
importante, respectiv compunerea forței care va fi desfășurată în
Kosovo și succesiunea evenimen telor (acceptarea condițiilor de către
Belgrad, votarea rezoluției de către Consiliul de Securitate sau
suspendarea operațiunilor NATO).
În comentariile care se făceau în acea vreme în cadrul
Corpului diplomatic militar de la Moscova și de către unii anal iști
ruși se aprecia că, după hotărârea Tribunalului Penal Internațional de
la Haga, era evident că Rusia eșuase în încercările sale de a avea un
rol hotărâtor în reglementarea crizei balcanice și de a face ca
Belgradul să rămână în continuare un partener viabil de dialog.

347 După hotărârea acestui tribunal, NATO se considera complet
acoperită în acțiunile sale din punct de vedere al dreptului
internațional și avea de gând să -și continue acțiunile militare. În
această situație, Rusiei nu -i rămânea altceva decâ t să susțină direct
sau indirect punctul de vedere occidental dacă nu vrea să piardă totul
și mai ales sprijinul Vestului, într -o perioadă în care amenințarea
falimentului a devenit din nou iminentă. La vechile probleme cu
FMI, Banca Mondială și ceilalți c reditori se mai adăuga, la 01 iunie,
și scadența unei plăți de aproape 1 miliard de dolari din datoria fostei
URSS. Rusia rămânea în continuare incapabilă de o ripostă concretă
la acțiunile NATO, după eșuarea mijloacelor sale diplomatice de
reglementare a crizei. Era, în acele zile, pentru prima dată când Rusia
recunoștea că acțiunile sale în cadrul convorbirilor tripartite au
eșuat .

La 31 mai 1999, la închiderea sesiunii de primăvară a Adunării
Parlamentare NATO desfășurată la Varșovia, s -a adoptat o rezoluție
prin care se exprima susținerea fermă a acțiunilor NATO în
Iugoslavia și menținerea celor 5 condiții necesare a fi îndeplinite de
Belgrad pentru încheierea conflictului.
Cu toate că , pe timpul dezbaterilor , mai mulți parlamentari și –
au exprimat d ezacordul față de acțiunile NATO, rezoluția a fost
adoptată cu un singur vot împotrivă (al reprezentantului Italiei).
Imediat a venit și un sondaj efectuat de Institutul Internațional
Taylor Nelson Sofres privind sprijinul populației statelor membre ale
UE față de conflictul din Iugoslavia care a arătat că mai mult de
jumătate dintre europeni sprijină actuala campanie militară a NATO,
cel mai ridicat procent întâlnindu -se în Danemarca (70%), Franța
(68%), Luxemburg (61%) și Marea Britanie (54%). Acțiunile d e
luptă erau lipsite de sprijinul populației doar în Grecia, unde numai
2% s -au declarat în favoarea lor. În ceea ce privește folosirea de forțe
terestre împotriva Iugoslaviei, procentele cele mai ridicate s -au
înregistrat în Franța (53%), Danemarca (52%) și Marea Britanie
(51%), iar cele mai scăzute în Italia (26%), Germania (18%) și
Grecia (3%).
Aceste sondaje exprimau cunoașterea situației sau ignorarea
ei? Ele erau un rezultat al investigării cauzelor care au dus la acest
conflict sau un efect al inform ațiilor transmise prin mass -media?

348 Mass -media americane, îndeosebi cele care susțineau
Administrația Clinton, au început pregătirea opiniei publice din SUA
pentru a accepta trimiterea de trupe terestre americane în Kosovo.
Aproape zilnic, apăreau articole și știri TV, din care rezulta că forțele
sârbe continuau acțiunile agresive și epurarea etnică în Kosovo,
precum și exacerbarea naționalismului sârb și culpabilizarea lui
Miloșevici . Campania aeriană era prezentată ca foarte eficace în
diminuarea potențial ului economico -militar iugoslav, dar nu și
suficientă pentru înlăturarea regimului de la Belgrad și asigurarea
revenirii refugiaților în condiții de securitate. Superioritatea militară
calitativă a SUA și a NATO ar permite obținerea unei victorii
rapide prin ofensiva terestră. Miloșevici și unii dintre colaboratorii
săi erau prezentați drept criminali de război, decizia Tribunalului de
la Haga fiind un argument juridic internațional pentru acțiunea
NATO.

Situația refugiaților și operațiunea „Allied Har bour“

La data de 31 mai, Înaltul Comisariat pentru Refugiați
(UNHCR) a estimat la 976.000 numărul total al refugiaților din
Kosovo care au părăsit provincia de la începutul conflictului, adică
din martie 1998. Dintre aceștia , în total, 780.200 de refugiaț i se aflau
în Albania, Macedonia, Muntenegru și Bosnia și Herțegovina.

349

ÎN MIEZUL BĂTĂLIEI P ENTRU EUROPA
La granița dintre finele lui mai și debutul lui iunie , aviația
NATO implicată în războiul din Iugoslavia efectuase 778
ieșiri/avion, dintre care 4 08 misiuni de bombardament.
Alianța a afirmat că au fost distruse trei tancuri, 13 piese de
artilerie, 12 transportoare blindate, un lansator multiplu de rachete,
un buncăr de comandă situat în vila prezidențială de la Dobanovci, la
17 km vest de Belgrad, o tabără de antrenament a Forțelor Armate
iugoslave și mai multe cazărmi. Asupra avioanelor NATO apărarea
antiaeriană iugoslavă a lansat aproximativ 20 de rachete și a executat
foc de artilerie, fără însă ca vreunul din aparatele Alianței să fie atins.
În ziua de 01 iunie au fost lovite emițătoare radio, depozite de
armament și tehnică de luptă, un depozit de petrol, aeroportul
Batajnica și cartierul Zvezdara din Belgrad, podurile rutiere de la
Vladicin Han și Varvarin, aerodromuri și depozite de muniții d in Ni ș
și Uzice, depozite de carburanți, armament și tehnică militară din
Leskovac, Sombor și Kraljevo, radiorelee și depozite de muniții din
Kosovska Mitrovica, Besna Kobila și Sremska Kamenica, emițătoare
radio din Stubline, Zarkovo, Sremski Karlovci și Subotica, relee
radio din Kragujevac, Zubin Potok, Palist, Dimitrovgrad și Pirot,
punctele de control frontieră de la Dunvo, Presevo, Slavujevac și
Burovik, depozite de muniții și dispozitive ale forțelor sârbe de la
Surdulica, Pristina și Gnilanje, depozi te de armament și tehnică de
luptă de la Besinje, Ostruznica și Vucitrn, dispozitive de luptă ale
trupelor de la Prizren, Djakovica și Urosevac, piese de artilerie și

350 blindate în zonele Valijak, (lângă Klina), Srbica, Decani, Zuce,
Rajes, Kirane, Sabac, S remska Mitrovica, Zur, Planeja, Volukak,
Vranje, Cenej și Pejicevi și centrala electrică de la Obrenovac.
În ziua de 02 iunie , aviația NATO și rachetele de croazieră au
lovit instalații militare, un depozit de carburanți și autostrada către
Belgrad, în zo na Pancevo, releul de televiziune de la Irisiki Venak,
de la sud de Novi Sad, un transformator electric de la Smederevo,
ferma din Dobricevo, postul de radio din Ruma și alte obiective din
Boljevac, Kursumlija, Pristina, Srbica și Podujevo

În provincia Ko sovo, în regiunea munților Pashtrik de la
granița cu Albania au continuat luptele între forțele sârbe și AEK,
forțele armate iugoslave preluând controlul asupra zonei. La data de
01 iunie, unități ale armatei iugoslave au distrus un post al
grănicerilor albanezi și au bombardat un sat de pe teritoriul
Albaniei, în zona Morina. AEK a declarat că subunități de tancuri
aparținând FA iugoslave se află în marș spre zonele de graniță.
Lupte între forțele sârbe și AEK au avut loc și în zona
operativă Salje ( nordul provinciei Kosovo) pe aliniamentul a trei sate
situate între Vucitrn și Kosovska -Mitrovica, soldate cu pierderi de
ambele părți, în zona Drenica, unde forțele sârbe au lansat un atac de
pe aliniamentul localității Gornje Prekaze, cucerind un punct de
sprijin al AEK, și în localitatea Urosevac, unde forțele sârbe au
concentrat și țineau ostatici aproximativ 3.000 albanezi (așa se
spunea la știrile zilei).
La 01 iunie 1999, pe timpul unei inspecții a trupelor iugoslave
aflate pe câmpul de luptă, a fos t ucis generalul locotenent Ljubisa
Velickovic, care deținea funcția de adjunct al șefului Statului Major
General și șef al sectorului aviație și apărare antiaerienă.
În cursul zilei de 31 mai 1999, FAM franceze au executat
următoarele misiuni în cadrul o perației „Allied Force“:
– misiuni de acoperire aeriană – 6 MIRAGE 2000 C;
– misiuni de realimentare a avioanelor aliate – 7 C 135 F;
– misiuni de control aerian – un E 3 F ( AWACS );
– misiuni de cercetare și de recunoaștere: 4 MIRAGE F1 CR, 4
ETENDARD 4 P, 3 MIRAGE 4 P, un ATLANTIQUE 2;

351 – misiuni de bombardament (ziua : 12 patrule mixte cu
MIRAGE F 1 CT și JAGUAR și 4 patrule cu MIRAGE 2000 D;
noaptea : 12 patrule cu MIRAGE 2000 D);
– misiuni de căutare -salvare : două elicoptere SUPER FRELON
și două elicoptere SUPER PUMA. (De ce, dacă nu a căzut nici un
avion?!?!)

Consiliul Atlanticului de Nord a decis să sporească efectivele
Alianței dislocate în Balcani de la 28.000 la 50.000 de militari. Ca
urmare, guvernul Marii Britanii a aprobat sporirea efectivelor cu î ncă
12.000 de militari cu elemente din Corpul Aliat de Reacție Rapidă
(ARRC) din Rheindalen, Germania, comandamentul Diviziei 3
Mecanizată (din cadrul ARRC), dislocată la Bulford, Marea Britanie
și 3 batalioane de infanterie, comandamentul Brigăzii 5 Aerop urtate
și batalionul de sprijin de luptă al acesteia, dislocate în Aldershot,
Marea Britanie, o baterie autotunuri AS -90 din Regimentul 1
Artilerie, o companie de artilerie ușoară din Regimentul 7 Artilerie,
Brigada 3 Comando și Grupul 40 Comando.
Un număr de nouă ofițeri aparținând NATO au sosit în
Bulgaria pentru a se documenta cu privire la posibilitatea tranzitării
prin Bulgaria a trupelor și echipamentului în cadrul operațiunilor de
menținere a păcii, după semnarea acordului de pace privind criza din
Kosovo.
Tot în acest scop, s -a luat hotărârea ca Batalionul 18 Desant
polonez, aflat în rezerva strategică a SFOR, să fie pus la dispoziția
viitoarelor forțe multinaționale de menținere a păcii din Kosovo
(KFOR).
Ca urmare a intensificării bombardamentelor NATO, în
ultimele 48 de ore fuseseră activate rețelele radio ale unui număr de
30 de aerodromuri militare și aeroporturi civile de pe întreg teritoriul
Italiei. Se aprecia că activarea rețelelor radio era determinată atât de
prezența la bazele aeriene din Italia a unui număr mare de avioane de
luptă, aparținând țărilor membre NATO, cât și de necesit atea
menținerii acestora la un grad ridicat de pregătire pentru luptă.

Și în Iugoslavia, unele probleme erau deosebit de dificile. Spre
exemplu, după mișcările de protest înregistrate la Krusevac și Cacak,
urmate de dezertarea din Kosovo a aproximativ 1000 de rezerviști

352 originari din aceste localități, conducerea Armatei a 3 -a a negociat cu
rezerviștii dezertori, reușind să convingă o bună parte dintre aceștia
să predea armele. Au fost arestați 24 dintre dezertori. Primarului
localității Cacak, Velimir Ilic, în acel moment fugit, i s -a intentat un
proces pentru vina de a fi reproșat autorităților că au pus în pericol
civilii , amplasând soldați și material militar în edificii publice. Au
fost interzise toate adunările publice, inclusiv însoțirea rezerviștilor
concentrați la punctele de mobilizare. O parte din membrii
„Parlamentului Civic“ din Cacak au fost amendați cu sume
substanțiale pentru nerespectarea dispoziți ilor privind adunările
publice. A fost arestat corespondentul de presă local al postului de
radio Europa Liberă, care a contribuit la mediatizarea evenimentelor,
iar membrilor familiilor rezerviștilor li s -au trimis somații în care se
arăta: „amintim perso anelor mobilizate că fiecare zi de întârziere în
a răspunde la apel va antrena consecințe grave pentru ei și familiile
lor. Acest lucru îi privește în mod deosebit pe cei care nu au răspuns
convocărilor, se ascund, au dezertat sau nu au predat încă armele. “
Astfel de avertismente sunt, în condiții de război, perfect justificate.
Așa se procedează totdeauna, în toate țările din lume.

În acest timp, liderii politici ai albanezilor din Kosovo se
contestau unii pe alții, creau alianțe de partide care ulterio r se
destrămau, luau hotărâri care nu aveau recunoaștere nici internă și
nici internațională, și toți căutau să atragă de partea lor pe liderii
militari ai AEK. Singura realitate de moment era existența AEK, mai
mult sau mai puțin agreată de către comunita tea internațională, dar
care a primit totuși girul acesteia prin însăși acceptarea ei la
negocierile de la Rambouillet. În fapt, numai AEK era o structură
clară, restul organismelor (guverne și parlamente în exil etc.) fiind
fantomatice. Radicali sau moder ați, liderii AEK se autointitulau șefi
de guvern, miniștri, purtători de cuvânt etc., numele cele mai des
amintite fiind: Hashim Thaci, Adem Demac, Jakup Krasniki, Naim
Jerliu, Rexhep Cosja, Fatmir Sejdiu și Ibrahim Rugova.
Sesizând situația în care se afl ă viața politică kosovară, liderii
occidentali au început să facă presiuni în vederea unei reconcilieri
între principalii actori politici, respectiv Hashim Thaci și Ibrahim
Rugova. În acest sens, o întâlnire între cei doi, la Tirana sau într -o
altă capita lă europeană a fost de mai multe ori planificată și amânată.

353 Thaci, care a declarat în numeroase rânduri că Rugova este
decăzut din toate funcțiile politice ale AEK fiind un simplu șef de
partid, a realizat că acesta este totuși singurul acceptat la discuț ii în
cancelariile europene.
În sfârșit, au avut loc, la Bonn, convorbiri între președintele
Finlandei, Martti Ahtisaari, subsecretarul de stat american, Strobe
Talbott și emisarul special al Moscovei pentru Iugoslavia, Viktor
Cernomârdin. S -a convenit ca, în cursul zilei de 02 iunie, Ahtisaari și
Viktor Cernomârdin să se deplaseze la Belgrad pentru a prezenta
președintelui Miloșevici alternativa Comunității Europene.
Emisarul finlandez a declarat că nu va negocia condițiile formulate
de NATO și G -8.
Ministerul de externe al R.F. Iugoslavia a trimis ministrului
german al afacerilor externe, Joschka Fischer, în calitate de
președinte în exercițiu al UE, o scrisoare în care se arăta că
Belgradul acceptă Planul G -8.
Cancelarul Gerhard Schroeder a declarat că rezultatele
întâlnirii tripartite de la Bonn și această scrisoare „nu sunt motive de
euforie“, cu toate că se observă unele progrese, iar generalul Nebojsa
Pavkovic, comandantul Armatei a 3 -a, a anunțat că Planul G -8 poate
fi aplicat cu condiția modific ării a două puncte, respectiv cel referitor
la retragerea trupelor din Kosovo și cel privind prezența militară
internațională.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe
iugoslav a declarat că Belgradul este gata să retragă forțele din
Kosovo „la nivelul prevăzut pe timp de pace“ .
Rusia încerca, totuși, să influențeze decizia, să -și joace rolul
ei în zonă. În acest spirit, în cadrul discuțiilor de la Bonn, emisarul
rus Viktor Cernomârdin a prezentat o propunere de plan, aprobat de
președinte le Boris Elțin și acceptat anterior de Belgrad, care
prevedea desfășurarea în Kosovo a unui contingent format din
militari ai unor state neutre printre care Rusia și alte state membre
CSI.
Planul prevedea ca numai forțele ruse să asiste întoarcerea
refugiaților în Kosovo, iar pe teritoriul provinciei să fie dislocate
forțe militare ale statelor membre NATO care nu au participat direct
la intervenția militară sau sunt agreate de Belgrad.

354 Trupele aparținând statelor membre NATO care au participat
la bomba rdamentele împotriva Iugoslaviei trebuia să fie desfășurate,
potrivit planului rus, în Macedonia și Albania.
În unele medii diplomatice și militare occidentale, s -au
formulat aprecieri în legătură cu evoluția evenimentelor, după
acceptarea de către Miloș evici a principiilor Planului de pace propus
de Grupul celor 8. S -a exprimat opinia că există șanse reale pentru a
se ajunge la un compromis între NATO și Belgrad, dar și serioase
temeri că una din părți va obstrucționa în final acest plan. Pentru că,
între planul NATO și planul G -8 exista o diferență fundamentală:
primul prevede a ca Forța de Pace din Kosovo (KFOR) să fie sub
comanda Alianței, în timp ce al doilea prevedea punerea acestei forțe
sub egida ONU. Indiferent de structura și conducerea KFOR, se
punea problema momentului încetării atacurilor aeriene (înainte sau
după realizarea acordului). Cheia acestei probleme se afla la
Washington. În fapt, problema consta în aceea că SUA și Marea
Britanie nu au reușit să găsească o soluție prin care să pună cap ăt
campaniei aeriene. Și aceasta din mai multe motive. Se știe că SUA
și Marea Britanie au început acest război după ce au reușit cu o
oarecare dificultate să obțină consensul Alianței, care se menținea
încă, dar era din ce în ce mai amenințat. Ca urmare, cele două țări nu
erau convinse că, în cazul suspendării campaniei aeriene, va mai fi
posibilă reluarea acesteia. Era deci greu de crezut că se vor mai
întruni condițiile pentru reluarea atacurilor aeriene. Se punea chiar
problema supraviețuirii Alianței. SUA au fost de acord cu planul G –
8, dar numai la insistențele Germaniei și Italiei. De altfel,
Administrația americană evita să facă referiri la acest plan, atunci
când discuta condițiile pe care președintele Miloșevici trebuia să le
accepte. Singurul moti v pentru care SUA au acceptat planul G -8 era
acela că nu au vrut să fie acuzate că subminează procesul de pace. Pe
de altă parte, SUA nu pot denunța planul G -8 fără a -și deteriora
relațiile cu Germania, Italia și Grecia, pentru a nu mai vorbi de cele
cu Ru sia.
Principalul motiv pentru care SUA nu accepta planul G -8 nu
era prevederea existenței unei rezoluții a Consiliului de Securitate, ci
faptul că planul oferă Rusiei rolul de principal garant al acordului de
pace.

355 La 01 iunie, secretarul de stat al apă rării din Marea Britanie,
Robertson, a declarat că „ președintele iugoslav, Miloșevici , nu
trebuie judecat după ceea ce spune, ci după ceea ce face. În
consecință, Comunitatea Internațională nu trebuie să se încreadă
prea tare în recentele declarații ale pr eședintelui iugoslav,
referitoare la acceptarea principiilor elaborate de G -8, deoarece
Slobodan Miloșevici și-a încălcat în numeroase rânduri promisiunile
făcute. Pentru a -și dovedi disponibilitatea de a se supune cererilor
Comunității Internaționale, Miloșevici ar trebui să -și retragă rapid
toate forțele dislocate în Kosovo și să permită desfășurarea unei
forțe internaționale de menținere a păcii pe teritoriul acestei
provincii. Desfășurarea raidurilor aeriene NATO într -un ritm
susținut – 24 de ore de ore din 24 – a avut drept rezultat forțarea lui
Miloșevici de a face concesii precum și desfășurarea unei intense
campanii diplomatice pentru rezolvarea crizei” .
Referindu -se la implicațiile acuzării președintelui iugoslav de
către Tribunalul Internațional Pe nal de la Haga, ministrul de externe
Lloyd Axworthy a declarat, în deplinul spirit al Administrației
americane: „ Slobodan Miloșevici este în afara legii, în consecință nu
pot fi purtate negocieri cu acesta. Drept urmare, condițiile de bază
stabilite de G-8 pentru încheierea loviturilor NATO vor fi impuse
spre acceptare autorităților Republicii Serbia”.
În viziunea răutăcioasă a demnitarului canadian, mesajul de
acuzare de crime de război lansat de procurorul Louise Arbour a
fost foarte clar, în sensul că Miloșevici era din acel moment
răspunzător pentru acțiunile întreprinse și nu se mai putea ascunde
sub protecția suveranității naționale. Acesta va fi făcut răspunzător
pentru atrocitățile comise. Desigur, pentru că așa a decis madam
Louise Arbour. Chiar da că Miloșevici nu va fi adus la Haga, acesta
este total izolat, iar până când va fi judecat va fi practic obligat să
trăiască într -un arest național.
Desfășurarea ulterioară a evenimentelor a arătat cât de departe
erau unii occidentali de adevărul dramatic al acelor situații.
Mulți politicieni americani criticau, în acele zile, prestația
Administrației Clinton în conflictul iugoslav, susținând că „factorii
de decizie, inclusiv președintele, au judecat greșit atunci când au
aprobat executarea atacurilor aer iene pornindu -se de la premisa că
în patru -șase zile de bombardament președintele Miloșevici va ceda.

356 Atacarea Iugoslaviei a fost o mare greșeală săvârșită de SUA, care
și-au văzut eforturile de normalizare a relațiilor cu China și Rusia
năruite. Trebuie s ă treacă ani până când relațiile cu cele două state
vor atinge din nou nivelul existent înainte de atac. Administrația a
încercat să dea Alianței Nord Atlantice un alt rol decât cel convenit
la Washington, fapt ce a dus la angajarea NATO într -un conflict
fără ieșire . Intervenția terestră este singura alternativă viabilă
pentru a evita ieșirea șifonată și lipsită de credibilitate a Alianței din
actualul conflict. Actuala politică a SUA în criza iugoslavă a produs
un seism la nivelul relațiilor internațional e, ale cărui efecte vor fi
dificil de înlăturat pe termen scurt“.
Desigur, așa se considera atunci. Și chiar dacă la aceste poziții
s-au adus unele corective, în sensul că Alianța a ieșit aparent
neșifonată din acest război, din primul ei război, adevărul spus de
acei politicieni americani nu a fost nici contrazis, nici negat. Situația
din Kosovo nu s e rezolva se încă, iar precedentul creat va avea urmări
deosebit de grave în repunerea în operă a forței dreptului. Dacă va
mai fi vreodată posibil așa ceva…

Și ministrul apărării naționale al Belgiei, Jean -Pol Poncelet, a
evaluat situația din Kosovo într -o manieră specifică acelor timpuri.
În aprecierile demnitarului belgian se îmbin a impresia de moment cu
judecata profundă, uneori, nepărtinitoare. Să nu uităm , totuși, că
sediul NATO se află la Bruxelles. El considera că „ procesul de
epurare etnică desfășurat în Iugoslavia a reușit , iar escaladarea
conflictului este un eșec al comunității europene, care a demonstrat
neputință în soluționarea pe cale diplomatică a unei situații
complexe. Un aspect pozitiv îl constituie totuși faptul că această
criză accelerează procesul de constituire a unei politici de apărare și
securitate europeană. Un alt aspect pozitiv, generat de criza din
Kosovo, este acela că Rusia revine pe scena europeană. Rusia
trebuie să fie angajată în interesul Europei pentru soluționarea
crizelor de pe continent. Contribuția Belgiei la Operațiunea „Allied
Force” nu reprezintă decât 2%. Foarte curând, ONU va vota o
rezoluție cu privire la implementar ea forței internaționale în Kosovo,
care să facă posibilă întoarcerea refugiaților încă din toamna
acestui an. Participarea Belgiei cu militari în cadrul NATO în criza
din Kosovo nu a fost discutată suficient și nu a fost supusă aprobării

357 opiniei publice b elgiene, care este conștienta că acțiunile ulterioare
de refacere a provinciei Kosovo vor fi suportate de Europa
Occidentală. Războiul din Kosovo divizează Europa și o separă mai
mult de SUA” .

În urma unor sondaje efectuate în Federația Rusă referitoare la
conflictul din Kosovo, a reieșit că 67% din populație considera, la
acea dată, că de situația creată se făceau vinovate țările membre
NATO, 13% considerau că ar fi vina minorității albaneze, iar 10%
credeau că sârbii sunt răspunzători. 70% din populați e nu dorea nici
o contribuție a Federației Ruse în Iugoslavia, numai 10% fiind de
acord cu livrarea de bunuri în această țară.

Ungaria nu a pierdut nici de această dată prilejul pentru a presa
Europa și NATO să înțeleagă că și în Voivodina există o proble mă,
cea a maghiarilor, care trebuie rezolvată. Astfel, secretarul de stat
politic la ministerul de externe, Zsolt Nemeth, a declarat că „efortul
de autonomie al etnicilor maghiari din Voivodina poate să se
concretizeze dacă comunitatea internațională înțel ege că această
problemă este legată de cadrul general de soluționare a problemelor
din sud – estul Europei. Noțiunea de «suveranitate limitată» se va
afla în centrul problemelor cadrului general sud -est european, însă
aceasta nu va fi însoțită de revizuire a frontierelor“ .

Bătălia pentru unitatea sau pentru divizarea Europei se afla în
plină desfășurare, iar deznodământul acesteia era foarte greu
previzibil atunci , pentru că e ra foarte greu de identificat care sunt
adevărații beligeranți.
Primele efecte ale unei strategii nefondate a Occidentului
începeau să prindă contur. Dar vremea marilor tragedii n u sosise
încă. Amestecul de populații din zonă, cu numeroase prejudecăți și
idealuri neîmplinite, va genera mari probleme, care nu pot fi
soluționate în mod ar bitrar, ci doar print -o creștere economică
substanțială , prin schimbarea completă a filosofiei raporturilor din
Europa post -westfaliană.

358

143 BOMBE LARGATE ÎN ADRIATICA!
Statisticienii au notat: 575 ieșiri/avion, dintre care 267 misiuni
de bombardame nt. Bombele și rachetele s -au dirijat spre numeroase
obiective de pe întreg teritoriul Serbiei, dar mai ales asupra forțelor și
mijloacelor unităților armatei iugoslave dislocate la granița cu
Albania. Cele mai intense bombardamente au avut loc în sectorul
Planeja și Munții Pashtrik, unde s -au continuat luptele între forțele
militare și de poliție sârbe și AEK. În noaptea de 02/03 iunie, nu au
fost întreprinse raiduri aeriene asupra Belgradului.
Au fost lovite, după statisticile NATO, 32 piese de artilerie, 6
tancuri, 9 transportoare blindate, 8 poziții de tragere, 4 vehicule
militare, o instalație de rachete antiaeriene SA -6.
În ziua de 02 iunie, avioanele NATO și rachetele de croazieră
au mai lovit pădurea Lipovica, situată la 15 km sud Belgrad, și
regiunea Velika Mostanica, aflată în aceeași zonă, dar la 15 km sud –
est Belgrad, depozite militare, o instalație de rachete antiaeriene și o
stație electrică din Belgrad, poziții iugoslave din zona Boljevac,
transformatoare electrice și depozite de carburanți din Smederevo,
aerodromul Slatina și comandamentul poliției din Pristina, un pod
rutier la Raska, releul radio și elemente ale armatei din zona Pazar,
emițătoare radio din Zubin Potok și Vranje, aerodromul din Sjenica,
centrul de instrucție din Pukovac, ba za de reparații din Sabac,
depozite de tehnică și armament din Kragujevac, un punct de
comandă de la Avala, tancuri și piese de artilerie din zona Pec,
cazarma din Obrenovac, un punct de comandă al apărării antiaeriene,

359 transfor matoare și depozite de carb uranți din Novi Sad, relee de
televiziune din Srborban, Ljubovija, Iriski, Vesac, Banjiska, Besnoj –
Kobili și Borac, un pod de cale ferată și unul rutier la Pirot, un
depozit de petrol de la Sombor, depozitul de muniții din Kursumlija,
un centru de transm isiuni de la Lipovicka Suma, aerodromul militar
de la Ponikve, depozite de tehnică și armament din zona Uzice, și
alte obiective din Kraljevo, Ljubovija, Dimitrovgrad, Jagodina,
Cuprija și Arandjelovac.
În ziua de 03 iunie , la primele ore, a fost lovit u n pod rutier și
unul feroviar din zona Velika Plana și un releu al postului de radio
Belgrad de la Aleksandrovac.
În urmăroare 10 zile, elemente ale AEK, organizate în grup uri
de 3 – 5 persoane, dotate cu arme cu lunetă, și -au reluat acțiunile, mai
ales în zonele rurale părăsite din Kosovo. Luptătorii albanezi se
deplasau pe drumuri secundare sau prin păduri și organizau
ambuscade asupra patrulelor poliției și armatei iugoslave, urmărind
uciderea militarilor, polițiștilor și populației de origine sârbă. Î ntr-o
perioadă doar de cinci zile din acel interval , cele mai multe atacuri de
acest tip s -au înregistrat în zona localităților Kosovska -Mitrovica și
Kosovo Polje.
De asemenea, formațiunile AEK transmiteau forțelor NATO
date privind locul de dislocare a tr upelor iugoslave, astfel că după
executarea ambus cadelor, aproape invariabil, urma atacarea pozițiilor
respective de către aviația NATO. AEK opera în acest mod mai ales
în raionul format de granița de vest, estul localității Urosevac și
șoseaua Pristina -Gnjilane.
La reuniunea NATO de la Mons din Belgia s -a stabilit că forța
interna ționalâ de menținere a păcii în Kosovo va avea 47.868 de
militari, iar operațiunea de menținere a păcii în Kosovo se va numi
„Joint Guardian“.
Surse ale guvernului italian au dec larat că cel puțin 143 de
bombe au fost abandonate în Marea Adriatică de la începutul
conflictului din Iugoslavia .
La 02 iunie, președintele OSCE, Knut Vollebaek, a anunțat
dizolvarea Misiunii de Verificare în Kosovo (KVM), retrasă din
provincie cu puțin t imp înaintea începerii bombardamentelor NATO.
Totodată, a precizat că va fi creată o nouă misiune, formată din

360 aproximativ 150 de persoane, în vederea pregătirii viitoarelor acțiuni
ale organizației în Kosovo, după încheierea conflictului.
Forțele Armate i ugoslave au realizat amenajări genistice în
zona tuturor punctelor de control de la frontiera cu Ungaria,
constând în tranșee, șanțuri de legătură, locașuri individuale de
tragere, iar din 200 în 200 de metri, poziții de tragere pentru tancuri
și mașini b lindate. Aceste lucrări se aflau la circa 50 -100 metri de
linia de frontieră, se întindeau pe o distanță de circa un kilometru,
paralel cu granița, nu dispuneau de armament și nu erau ocupate de
efective militare.

După ce, pe data de 01 iunie, a fost uci s adjunctul șefului
SMG, generalul locotenent Ljubisa Velickovic, fost comandant al
Aviației Militare și Apărării Antiaeriene (calitate în care a semnat cu
NATO Acordul „Eagle Eyes“ de supraveghere aeriană în Kosovo),
au apărut opinii diferite cu privire l a cauza reală a morții acestuia.
Mass -media iugoslave au relatat că moartea s -a produs pe când
inspecta unități ale armatei iugoslave din linia întâi, în timp ce în
Iugoslavia cei interesați au făcut să circule și zvonul că a fost ucis de
către organele d e securitate, ca urmare a criticilor aduse politicii
promovate de președintele federal, Slobodan Miloșevici . O altă
versiune arată că generalul a fost ucis în timpul bombardamentelor
NATO din data de 31 mai, într -un obiectiv militar.
Există date potrivit c ărora un precedent a existat în anul 1998,
când forțele de securitate sârbe și federale (iugoslave) au recurs la
eliminarea fizică a unor ofițeri operativi ai securității muntenegrene,
care puneau în pericol politica promovată de autoritățile de la
Belgrad .
După ce, în urmă cu câteva zile, nave militare deschiseseră
focul asupra avioanelor NATO, primarii orașelor Herceg Novi și
Tivat din Muntenegru, au cerut conducerii Marinei Militare
iugoslave încetarea acțiunilor militare în zonele locuite. Ca răspuns
la această solicitare, adjunctul șefului SMG și șef al sectorului FMM,
viceamiralul Milan Zec, a acuzat oficialitățile de la Podgorița că se
situează „în mod deschis de partea agresorului“. Guvernul
muntenegrean a cerut încetarea tragerilor artileriei antiae riene
iugoslave care apără capitala Podgorița , argumentând că, oricum,
avioanele sunt la mare altitudine și nu pot fi lovite. Aceasta, desigur,

361 în urma avertismentului dat de NATO Republicii Muntenegru că, în
cazul în care vor continua tragerile asupra avi oanelor sale, nu va mai
putea menaja zona respectivă. Dar realitatea este că
bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei se efectuat totdeauna de
la mare înălțime, atât pentru a ieși din bătaia artileriei antiaeriene, cât
și performanțelor tehnice și de preciz ie a tragerilor cu totul deosebite
de care dispunea aviația țărilor NATO și îndeosebi cea americană,
dar și ea franceză, cea britanică și cea germană.
În cadrul reuniunii de la Bonn dintre emisarul rus,
Cernomârdin, președintele finlandez, Ahtisaari, și adjunctul
secretarului de stat american, Talbott, SUA au avansat noi propuneri,
considerate „în parte inacceptabile“ de Rusia. Aceste propuneri nu au
făcut obiectul unor discuții prealabile, ceea ce a condus la
prelungirea întâlnirii și întârzierea plecări i la Belgrad. În seara
aceleiași zile, s -a desfășurat o pri mă rundă de negocieri între
preșe dintele Slobodan Miloșevici și emisarii rus și finlandez.
Convorbirile s -au prelungit și pentru ziua de 03 iunie, dată la care și
Parlamentul iugoslav urma să anali zeze propunerile prezentate.
Planul SUA și NATO pentru soluționarea crizei iugoslave
cuprindea următoarele puncte de bază:
a) Condițiile SUA și NATO pentru încetarea operațiunilor
militare:
– încetarea violențelor și a represaliilor împotriva etnicilor
albanezi;
– retragerea tuturor forțelor iugoslave din Kosovo;
– acceptarea unor forțe internaționale de securitate, în
principal din state membre ale NATO și sub conducerea NATO;
– revenirea în siguranță a refugiaților;
– declanșarea unui proces politic de in stalare a autoguvernării
în Kosovo.
b) Elaborarea și prezentarea de către R.F. Iugoslavia a unui
plan precis al retragerii trupelor iugoslave din Kosovo, într -un
interval de timp de cel mult o săptămână. Retragerea trebuie să fie
verificabilă.
c) Bombarda mentele vor fi oprite numai după retragerea
forțelor sârbe din Kosovo și nu înainte.

362 d) Limitarea strictă a nivelului forțelor iugoslave care pot
rămâne în Kosovo la trupele pentru asigurarea granițelor și la unele
forțe de pază și apărare a lăcașelor de c ult ortodox.
Conform unor surse ale Departamentului de Stat, Strobe
Talbott și Viktor Cernomârdin au căzut de acord ca numărul
militarilor sârbi din provincie să fie de 800.
Președintele finlandez putea negocia, în limite restrânse, cu
Miloșevici , program ul de retragere a forțelor sârbe din Kosovo și
nivelul acestor forțe după retragere. Nu puteau fi negociate condițiile
NATO și structura forței multinaționale de securitate ce urma să fie
trimisă în Kosovo.
Structura forței multinaționale urma să facă obie ctul unor
negocieri separate între SUA și Federația Rusă și trebuia să fie
majoritar NATO și sub conducerea NATO. Cele două componente
(Rusia și NATO) urmau să fie separate, cu conducere proprie în teren
și o comandă unică la nivel global.
Oficiali america ni au declarat că misiunea președintelui
finlandez la Belgrad este ultima șansă de rezolvare pe cale
diplomatică și că, dacă Belgradul respinge planul NATO,
convorbirile și demersurile diplomatice vor fi întrerupte și singura
alternativă o constituie acțiu nile militare decisive.
Viktor Cernomîrdin a făcut următoarea declarație înainte de a
pleca spre Belgrad:
„Negocierile au confirmat principiile de bază stabilite
anterior: păstrarea provinciei Kosovo în compunerea Iugoslaviei și
reglemen tarea situației su b egida ONU.
S-au stabilit condițiile care vor fi asigurate pentru întoarcerea
refugiaților în securitate în Iugoslavia și modul de participare a
țărilor membre NATO care duc acest război.
Relațiile dintre Rusia și NATO vor fi reglementate prin
înțelegeri și acorduri separate. Participarea Rusiei este în principiu
stabilită, dar condițiile de participare vor trebui aprobate de
Consiliul Federației Rusiei”.
După încheierea convorbirilor de la Bonn, secretarul de stat,
Madeleine Albright, a solicitat ministru lui elen de externe, Georgios
Papandreu, ca Atena să intervină pe lângă autoritățile de la Belgrad,
pentru acceptarea condițiilor privind soluționarea conflictului iugoslav.

363 Oficialul grec, Giorgios Papandreu, a contactat telefonic pe
omologul său sârb, Ji vadin Jovanovic, și pe președintele Serbiei,
Milan Milutinovic, cărora le -a cerut să -și exprime poziția pe care o
vor lua la convorbirile cu Ahtisaari și Cernomârdin.
Partea iugoslavă l -a asigurat pe ministrul elen de externe de
faptul că Iugoslavia va ac cepta toate condițiile puse de NATO, dar se
opune prezenței militarilor americani și britanici în forța de
implemen tare a păcii.
Partidul Socialist din Ungaria (PSU), principala formațiune
politică de opoziție de la acea vreme , a cerut Parlamentului să re tragă
permisiunea folosirii necondi ționate a spațiului aerian și a bazelor
sale de către aviația NATO pentru a lansa atacuri asupra R.F.
Iugoslavia, motivând aceasta prin posibilele consecințe negative
asupra celor 300.000 de etnici maghiari din Voivodina . Parlamentul
a respins solicitarea PSU.
De asemenea, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a
respins cererea Iugoslaviei prin care solicita acesteia să se adreseze
fiecărei țări din cadrul NATO pentru încetarea loviturilor aeriene.
La data de 02 i unie, China a cerut Consiliului de Securitate al
ONU să -și asume rolul de principal organism de reglementare a
crizei din Kosovo, iar țărilor membre să elaboreze o rezoluție privind
dislocarea de trupe internaționale în provincia sârbă.
Ministrul chinez de externe, Tang Jiax uan, a precizat, în urma
convor birilor cu omologul său rus, Igor Ivanov, că Rusia și China au
căzut de acord să -și intensifice consultările și contactele privind
„dosarul Kosovo“.
Interesantă este și opinia președintelui Croației, Franjo
Tudjman. El a precizat că în rezolvarea problemei Kosovo trebuie
avut în vedere că „această provincie este leagănul națiunii sârbe“,
fiind necesară găsirea unei soluții care va duce probabil la împărțirea
acesteia, pe criterii etnice, în două entități. Pr eședintele croat era de
părere că nu poate fi exclusă nici posibilitatea secesiunii temporare a
Republicii Muntenegru, dar nu trebuie uitat că majoritatea muntene –
grenilor au susținut, de -a lungul istoriei, ideea Serbiei Mari. Croația
nu poate primi refugi ați sârbi, în viziunea liderului de la Zagreb,
deoarece aceasta ar duce la „transformarea țării într -un nou Kosovo.
Reîntoarcerea tuturor refugiaților sârbi ar însemna multe decenii

364 pentru vindecarea rănilor psihologice ale războiului și pentru
crearea condițiilor de conviețuire “.
Conform evaluărilor băncii germane Deutsche Bank, costurile
operațiunilor din R.F. Iugoslavia și consecințele acestora, precum și
reconstrucția Balcanilor, se ridică la:
– 30 miliarde dolari pentru reconstrucția Balcanilor, sum ă ce
urmează a fi suportată de UE;
– 777 milioane dolari pentru ajutoare umanitare și asigurarea
reîntoarcerii refugiaților la casele lor;
– 13,5 miliarde dolari pentru staționarea unei forțe
internaționale de pace, pentru o perioadă de cinci ani.
În bu getul german pentru anul în curs (1999) erau prevăzute
300 milioane de mărci (circa 166 milioane de dolari) pentru ajutoare
umanitare și 441 milioane de mărci (circa 245 milioane de dolari)
pentru participarea Bundeswehrului la acțiunile în curs de derula re.

365

UN TRIUMF CU SPINI
Parlamentul Serbiei a aprobat cu 136 de voturi pentru, 74
împotrivă și 3 abțineri planul de pace prezentat autorităților de la
Belgrad de emisarul rus Viktor Cernomârdin și emisarul Uniunii
Europene, Martti Ahtisaari (Anexa nr.1)
Împotriva planului au votat doar parlamentarii Partidului
Radical Sârb (SRS), care -l are ca lider pe Vojislav Seselj.
Președintele iugoslav a acceptat, la rândul său, planul de pace.
După încheierea discuțiilor de la Belgrad și plecarea
mediatorilor rus și finlandez, la Köln a avut loc reuniunea șefilor de
stat sau de guvern ai celor 15 state membre ale Uniunii Europene, în
cadrul căreia s -au analizat rezultatele negocierilor și raportul
reprezentantului UE, Martti Ahtisaari.
În final a fost adoptată Declarația comună a liderilor celor 15
state membre UE privind criza din Kosovo, în care se precizează:
„Președintele Ahtisaari, mandatat de Uniunea Europeană, a
informat în cadrul întâlnirii șefilor de stat și de guvern de la Köln,
despre misiunea pe care a întreprins -o la Belgrad, împreună cu
trimisul special al președintelui rus, V. Cernomârdin.
Șefii de stat și de guvern felicită pe cei do i emisari pentru
succesul demer sului lor. Ei au luat notă despre acceptarea de către
autoritățile iugoslave a planului de pace care stabilește și detaliază
cerințele comunității internaționale.
Șefii de stat și de guvern recunosc că acum există o reală
probabilitate privind ajungerea la o soluționare politică, a cărei

366 primă etapă o reprezintă promisiunea de a continua cu o retragere
verificabilă a tuturor forțelor iugoslave din Kosovo. Aceasta ar
putea permite ca operațiunile NATO să fie suspendate. Ei doresc ca
acest proces să fie inițiat imediat.
De aceea ei au subliniat nevoia urgentă privind adoptarea
unei rezoluții a Consiliului de Securitate care să autorizeze
înființarea Forței internaționale de securitate și inițierea
administrării provizorii internaționale civile a provinciei. Ei au decis
că va fi întocmit fără întârziere un proiect de rezoluție care va putea
fi înaintat imediat țărilor membre ale Consiliului de Securitate”.
Detaliile tehnice urma să fie puse la punct de generalul
Wesely Clark, comandantul fortelor NATO din Europa, care, însoțit
de alte oficialități NATO, precum și de reprezentanți ai Ministerului
rus al Apărării, trebuia să se deplaseze la Belgrad în acest scop.
Responsabilii militari ruși, care au făcut parte din delegația
condusă de Cernomârdin la convorbirile de la Belgrad, și -au
exprimat dezaprobarea în ce privește planul de pace pentru Kosovo
elaborat la Bonn. Viceministrul apărării, Leonid Ivasov, considera că
planul acceptat de Cernomârdin și propus președintelui iugoslav
implică renunțarea la o condiție prioritară, aceea privind oprirea
imediată a bombardamentelor NATO.
De asemenea, liniil e directoare trasate de către președintele
Boris Elțîn trimisului special Cernomârdin, nu erau respectate. La
data de 03 iulie 1999, Duma de Stat a Rusiei s -a reunit în ședință
extra ordinară pentru a analiza activitatea lui Cernomârdin,
considerând că ace sta a făcut concesii prea mari Alianței Nord –
Atlantice pe timpul tratativelor de pace de la Bonn și Belgrad.
Jim Lockhart, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, a declarat că
„planul de pace prezentat de Ahtisaari și Cernomârdin este susținut
de SUA. Casa Albă așteaptă raportul lui Strobe Talbott“. Și liderul
politic al Armatei de Eliberare din Kosovo, Hashim Thaci, a declarat
că AEK va aproba planul de pace al G -8, acceptat de Belgrad și că va
contribui la procesul de transformare politică și militară a
organizației sale. Reprezentantul din Kukes (Albania) al AEK, Kadri
Kryeziu, a declarat că AEK va depune armele atunci când toate
forțele iugoslave se vor retrage din Kosovo și vor fi înlocuite de către
trupe NATO.

367 În pofida anunțului privind acceptarea de căt re Belgrad a planului
de pace, avioanele NATO au bombardat, în cursul nopții, noi obiective
din Kosovo și din centrul Serbiei. În acest fel Alianța dorea să arate că
bombardamentele nu vor înceta până când retragerea trupelor sârbe nu va
fi un act verifica bil. Totuși, a fost a doua noapte de la începutul
bombardamentelor în care la Belgrad nu a fost alarmă aeriană.
În ultimele 24 de ore din perioada acceptării planului de
rezolvare a conflictului, avioanele NATO efectua sră 644 de zboruri,
308 dintre aceste a fiind misiuni de bombardament . Au fost distruse,
după datele Alianței, cel puțin 27 piese de artilerie, 12 tancuri, 8
transportoare blindate și 5 poziții de mortiere.
Regiunea Munților Pashtrik (în imediata apropiere a graniței
cu Albania) a fost din nou ținta unor puternice bombardamente.
NATO a continuat campania de bombardament asupra
obiectivelor militare și civile din Serbia, fiind vizate în mod deosebit
sisteme de telecomunicații, depozite de carburanți și puncte
obligatorii de trecere de pe căile d e comunicații rutiere și feroviare.
În ziua aprobării planului de către Parlamentul iugoslav,
avioanele NATO au bombardat concentrări de trupe sârbe, obiective
economice, depozite de muniții și carburanți, blindate, centre de
transmisiuni, elemente ale sis temului de apărare antiaeriană din
Pristina, Hercegnovi, Srbobran, Temerin, Curug, Zabalj, Ada, Novo
Brdo, Djakovica, Kosovce Gora, Istok, Baric, Niș, Bor, Boljevic și
Kursumlija, un pod rutier de la Trgoviste, lângă Vranja, podul și
calea ferată de la Va tin, la nord de Vrsac, rezervoare de carburant de
la Sombor și Smederevo, Centrul de instrucție Stok, fabrica „Djuro
Strugar“ și releul de televiziune din Kula, relee de televiziune și
radiocomunicații și centre de transmisiuni din Novi Sad, Rudnik,
Pirot, Dimitrovgrad, Vranjska Banja, Kraljevo, Vranje, Jagodina și
Gornji Milanovac, un pod rutier și unul de cale ferată din Velika
Plana precum și localitățile Prizren și Kursumlija.
În aceste noi condiții, NATO a simțit nevoia unui nou bilanț.
Astfel, Alia nța Nord-Atlantică aprecia că, până la aprobarea planului
G-8, campania aeriană asupra Iugoslaviei a dus la distrugerea a peste
25% din blindatele iugoslave. Acest lucru era considerat un factor
deosebit de important pentru negocierea unei soluționări poli tice a
conflictului, NATO având posibilitatea să -și impună voința privind

368 viitoarea prezență a trupelor iugoslave în Kosovo și structura forței
de menținere a păcii în provincia sârbă.
Principalele distrugeri cauzate armatei iugoslave din Kosovo erau:
– 120 de tancuri;
– 203 de transportoare blindate;
– 314 piese de artilerie (peste 30% din tehnica de artilerie
dislocată în Kosovo);
– 14 puncte de comandă;
– 34 de poduri rutiere;
– 11 de poduri feroviare;
– 38% din releele de comunicații;
– 40 % din capacitățile de producție militară;
– 41% din rezervele militare de combustibil;
– 57% din rezervele de hrană.
La aceeași dată, purtătorul de cuvânt al NATO, K. Freytag, a
anunțat că Alianța Nord -Atlantică estima că 5.000 de militari din
cadrul FA iugos lave au fost uciși și alți 10.000 au fost răniți. Prima
grupare de av ioane de vânătoare -bombar dament de tipul F/A -18, din
cadrul Forțelor Aeriene spaniole, care a participat la operațiile
NATO împotriva Iugoslaviei, a început redislocarea de la Baza
aerian ă militară Aviano din Italia la Baza aeriană militară Torrejon
de Ardoz din Spania, lângă Madrid.
Această grupare a îndeplinit un număr de 200 de misiuni de luptă.

Situația refugiaților și Operațiunea „Allied Harbour“

Înaltul Comisariat ONU pentru Refug iați de la Geneva a
elaborat un plan de întoarcere a refugiaților la casele lor, pentru mai
mult de 800.000 de albanezi din Kosovo și peste 50.000 de sârbi.
Planul consta în:
– etapa 1 – cele mai importante organizații umanitare urmau să
întreprindă acțiuni de recunoaștere în provincie după care, ca primă
măsură, să pună în operă infrastructurile și necesitățile de ajutor
acolo unde au rămas locuitori;
– etapa a 2 -a – acordarea primelor ajutoare populației cu mari
nevoi și sprijinirea primilor refugiați care se vor întoarce pe propria
răspundere în provincie;

369 – etapa a 3 -a – asigurarea întoarcerii în țară a majorității
refugiaților din statele vecine, cu ajutorul trupelor internaționale și
reconstruirea provizorie a podurilor și căilor de comunicații;
– etapa a 4 -a – asigurarea revenirii tuturor refugiaților,
reconstrucția locuințelor și realizarea reconcilierii între sârbii și
albanezii din Kosovo.

370

KISSINGER VEDE PRI N CORTINE
În acele zile, toată lumea se zbătea pentru a pune cât mai
repede în aplicare planul de pace. Diplomatul german Günter Pleuger
a pornit -o rapid spre Moscova, chiar în seara zilei de 04 iulie 1999,
pentru a discuta cu oficialii ruși proiectul de rezoluție ce va fi înaintat
Consiliului de Securitate al ONU, spre aprobare. Apoi, de aici,
Günter Pleuger și emisarul UE, Martti Ahtisaari, aveau în plan să dea
o fugă până în China, pentru a obține sprijinul acesteia în adoptarea
rezoluției. Și, în sfârșit, trebuia să urmeze supunerea spre aprobarea
Consiliului de Securitate a re zoluției privind Kosovo, în cursul
săptămânii 07 -13 iunie 1999, în situația în care Rusia și China vor
accepta proiectul, sau continuarea negocierilor între Uniunea
Europeană, F ederația Rusă și China, în caz contrar.
O delegație NATO era deja în Iugoslavia pentru a participa la
convorbirile cu reprezentanții armatei iugoslave. Aceasta era condusă
de generalul britanic Michael Jackson, comandantul forțelor NATO
din Macedonia. Din delegație făcea parte și un reprezentant al
Președinției finlandeze.
In acest t imp, trupele Alianței dislocate în F.R.I. Macedonia
au fost puse în stare de alertă, pentru 24 de ore, în vederea pregătirii
pentru o dislocare rapidă în Kosovo.
Cu toate acestea, aviația aliată NATO a continuat să bombar –
deze, e drept, cu o intensitate c eva mai moderată, obiective militare
și civile din întreaga Iugoslavie, mai ales din provincia Kosovo.

371 În Kosovo, bombardamentele au vizat concentrările de trupe și
tehnică sârbe, angajate în luptă cu AEK în regiunea de graniță cu
Albania, fiind distruse, după datele furnizate de Alianță, 25 piese de
artilerie, 30 poziții de artilerie, 12 tancuri, 8 transportoare blindate și
alte vehicule militare.
Avioanele au bombardat, ca și până atunci, un punct de
comandă și un centru de transmisiuni din Pristina, depo zitul de
muniții și ce mai era pe lângă el din Kursumlija, aerodromurile
militare Ponikve și Batajnica, podul rutier de la Velika Orasje,
depozitele de materiale logistice de la Cuprija și Svetorzarevo,
releele de radio și telecomunicații din Pristina, Lj ubovice,
Dimitrovgrad, Besna Kobila și Sremski Karlovci, stațiile de radio și
TV din Kragujevac, Kraljevo, Novi Sad, Nis și Srbobran, firma
„Farmakos“ din Zur, obiective militare și civile din Sabac, Bogatic,
Urosevac, Gnjilane, Djakovica, Suva Reka, Uzice , Leskovac,
Ivanjica, Osonica, Kremna și Decani, exploatarea minieră de la Novo
Brdo, la 30 km est de Pristina, o fabrică din Prizren, relee de
televiziune și comunicații și forte militare din zona Masivului
Fruska Gora și releul de televiziune din Trgovi ste.
Președintele Comitetului Militar al NATO, amiralul Guido
Venturoni, a precizat că, pentru KFOR, s -au destinat 48.000 oameni,
din care 5.000 din partea partenerilor. În acel moment se lucra la
definirea rolului fiecărui participant la KFOR și la stabi lirea tipurilor
de unități și mijloace. Amiralul italian a spus că rușii refuză să
acționeze sub comanda NATO. Pentru aceasta, raporturile lor cu
Alianța vor fi stabilite prin acorduri succesive. Comanda va fi
asigurată de NATO, sub mandat ONU, respectân du-se principiul
comenzii unice. Compunerea forței: nucleul de bază al KFOR va fi
constituit din brigăzi blindate și mecanizate asigurate de principalele
țări NATO, adică de Marea Britanie, Italia, Franța, Germania, SUA.
Vor fi prezente unități de geniu, tr ansmisiuni, logistice și de poliție
militară. Va fi nevoie de câteva săptămâni până ce toți cei 48.000 de
militari din KFOR să se instaleze în Kosovo.
La Washington s -a prevăzut ca, în această viziune,
contingentul american din cadrul KFOR să aibă un efect iv de 7.000
de militari și să fie compus din:
– Divizia 1 Infanterie Motorizată din Germania, cu 150 de
tancuri;

372 – o forță aeriană operativă;
– un batalion de artilerie;
– 2-3 batalioane de geniu;
– un batalion de poliție militară;
– companii de sprijin l ogistic.
Cei 4.000 de militari britanici destinați KFOR urmau să
sosească în următoarele 72 de ore în F.R.I. Macedonia pentru a
completa forțele deja staționate în zonă. Cehia s -a angajat să
participe fie cu o companie de cercetare fie cu una NBC sau cu un a
de transport.
Rușii au declarat că vor pune la dispoziție 5.000 -10.000 de
militari pentru constituirea viitoarei forțe internaționale de menținere
a păcii în Kosovo. Slovacia a afirmat va trimite în Albania, sub
comanda NATO, un batalion de geniu.
Austria era și ea dispusă să participe la KFOR cu 250 de
militari, care ar fi putut fi dislocați în Kosovo într -un interval de 60 –
90 de zile după retragerea trupelor sârbe din această provincie.
Ungaria urma să particip e la KFOR cu un batalion de gardă,
având un efectiv de 200 de militari, care putea fi dislocat în Kosovo
în aproximativ 6 -8 săptămâni. Ulterior, aceste forțe vor fi
suplimentate cu un contingent tehnic.
Ucraina a anunțat că va participa și ea cu 200 de militari la
Forța internațio nală de pace c are va fi dislocată în Kosovo.
Președintele american Bill Clinton a afirmat că suspend area
bombarda mentelor NATO asupra Iugoslaviei ar putea avea loc foarte
curând, cu condiția ca FA sârbe să înceapă „o retragere verificabilă“
din Kosovo, iar consilierul p rezidențial pentru securitate, Sandy
Berger, a declarat că scoaterea din starea de operativitate a sistemului
de apărare antiaeriană sârb în 48 de ore și retragerea totală a trupelor
iugoslave din provincia Kosovo într -o săptămână, reprezintă timpul
acorda t Iugoslaviei pentru a arăta bunele intenții ale autorităților de
la Belgrad, condiții în care s -ar putea încheia un acord de pace.
Dincolo de toată această frământare generată de o succesiune de
gafe de proporții, din care cea mai mare o reprezintă declan șarea, fără
mandat al Consiliului de Securitate al ONU, a bombardamentelor
împotriva Iugoslaviei, fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, a
făcut o analiză a evenimentelor legate de războiul din Iugoslavia și a
repercusiunilor acestuia asupra ordi nii mondiale în viitor, afirmând că:

373 – Rusia se simte umilită de acțiunile NATO, fapt care va
influența negativ relațiile ruso -americane pentru mult timp de acum
încolo;
– China, care la începutul conflictului nu a avut o poziție
activă, a devenit virule ntă în criticarea acțiunilor NATO, după
bombardarea accidentală a ambasadei sale din Belgrad;
– în Europa, tradiționala coeziune a Alianței s -a dovedit a fi
totuși destul de fragilă, fapt la care s -a adăugat opoziția în creștere a
opiniei publice din țări le membre față de conflictul din Iugoslavia,
precum și poziția stânje nitoare în care s -au trezit țările nou primite, la
prima lor activitate, ca partici pante la un război inițiat de NATO;
– Administrația americană duce o politică externă în sensul
atingerii rapide a obiectivelor pe termen scurt (tactice) și a obținerii
prin orice mijlo ace a sprijinului opiniei publice americane.
Neabordarea obiectivelor pe termen lung (strategice) poate fi una din
explicațiile implicării americane în Kosovo;
– Washington ul nu a analizat suficient nici implicațiile noii
doctrine a NATO de intervenție în scopuri umanitare și nici profilul
istoric al Serbiei, care a luptat de -a lungul secolelor împotriva
imperiilor turc și austriac și a sfidat puterea lui Hitler și Stalin.
Varianta războiului terestru a fost înlăturată încă de la început,
NATO fiind încrezătoare într -o victorie facilă doar prin lovituri
aeriene, nefiind pregătită corespunzător pentru un război de uzură.
Cu toate încercările aliaților de a degrada imaginea lui Miloșevici ,
comparându -l cu Hitler, poziția acestuia s -a consolidat, sârbii făcând
corp comun în apărarea intereselor naționale și mai ales a provinciei
Kosovo, a cărei semnificație istorică este deosebită pentru Serbia;
– la Rambouillet nu a fost o negoc iere, așa cum s -a pretins, ci
mai degrabă a fost un ultimatum dat sârbilor și o justificare pentru
declanșarea operațiunilor aeriene, în caz de refuz;
– prin neglijarea sau marginalizarea poziției Rusiei în legătură
cu criza din Balcani, Kosovo a devenit un simbol al sentimentului de
frustrare al Moscovei după terminarea Războiului Rece, iar NATO
nu mai este ceea ce s -a declarat la constituire, o entitate defensivă.
Rusia a fost pusă în fața unei „dileme“: dacă poziția sa este
prea intransigentă față de V est în legătură cu războiul din Iugoslavia,
ar putea pierde sprijinul occidental pentru reformele sale ; pe de altă
parte, neimplicarea în sprijinul Iugoslaviei, un aliat tradițional, ar

374 putea reduce și mai mult influența sa în Balcani. De aceea Rusia se
manifestă atât de activ în plan diplomatic pentru rezolvarea crizei,
singura cale care poate rezolva „dilema“;
– în ciuda aparentei coeziuni a NATO, arătată la summit -ul de
la Washington, criza din Kosovo a generat unele semne de întrebare
asupra viitorului Alianței, cum ar fi: Care este rolul și misiunea
NATO în conflictele din afara ariei proprii de responsabilitate? Care
este raportul între Europa și America în cadrul Alianței ? Poate
Alianța elabora strategii politice și militare viabile de stabilizare a
unor regiuni din Europa, chiar și în zonele strategice limitrofe ariei
de responsabilitate ?
Privind dincolo de conflictul din Kosovo, Europa (inclusiv
Anglia) pare decisă să -și câștige autonomia față de SUA prin
elaborarea propriilor instituții politice ș i militare, care să promoveze
interesele europene.
Președintele Jacques Chirac a afirmat că va trebui să se
acționeze rapid în vederea instaurării păcii în Kosovo și a enumerat
etapele care vor trebui parcurse până la o reglementare definitivă a
situației:
– verificarea retragerii tuturor forțelor sârbe, retragere care
condițio nează oprirea atacurilor NATO;
– adoptarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU;
– dislocarea unei forțe internaționale;
– luarea în administrare a teritoriului de către UE;
– întoarcerea în siguranță a refugiaților ;
– începerea reconstrucției provinciei.
Președintele francez a mai precizat că NATO își va limita
atacurile în Iugoslavia la obiective strict militare până când se va
decide suspendarea definitivă a acestora.
În medi ile elene de la Atena se aprecia că procesul de
dezarmare a formațiunilor aparținând AEK va întâmpina mari
dificultăți, întrucât acestea și -au extins raza de acțiune și în nordul
Albaniei și Macedoniei, ajungând să numere peste 16.000 de
luptători. Totodat ă, se considera că autoritățile de la Belgrad au
organizat o puternică rețea de rezistență, bine dotată și instruită, care
va continua să se afle în provincie și după retragerea forțelor sârbe.

375

PE MUCHIE DE CUȚIT
Prima rundă a discuțiilor dintre de legația NATO, condusă de
comandantul forțelor NATO dislocate în Macedonia și viitor șef al
KFOR, generalul britanic Sir Michael Jackson, și delegația iugoslavă
condusă de secretarul adjunct al ministrului de externe, Obrad
Stefanovic și generalul Blajodi K ovacevic, membru al Statului Major
al forțelor armate iugoslave, a avut loc la 05 iunie 1999, în localul
restaurantului „Europa ‘93“, situat în Macedonia, la 200 de metri de
punctul de frontieră Blace.
Întâlnirea avea dr ept scop informarea părții iugo slave asupra
detaliilor privind aplicarea planului de pace, în primul rând a
retragerii trupelor sârbe din Kosovo. Alianța nu se aștepta ca partea
sârbă să fie de acord cu cerințele sale; ea venise să ordone punerea
imediată în aplicare a ceea ce s -a hotărât. Deci, nu discuții, ci
supunere, dictat! Totuși, rezultatele primei runde de negocieri au fost
apreciate ca fiind „constructive“. Și -au însușit și militarii acest limbaj
al diplomaților, al politicienilor. Nu e de mirare.
Deoarece partea sârbă a cerut un r ăgaz pentru a se consulta cu
condu cerea de la Belgrad, discuțiile urma să fie reluate la 06 iunie
1999, ora 09.00 (ora României), pe aeroportul macedonean
Kumanovo.
La aceste discuții, a fost prezentat Planul de retragere a
trupelor sârbe din Kosovo , care prevedea:

376 a) În prima etapă, va fi acordat un termen de 24 de ore
autorităților de la Belgrad, pentru a dovedi că trupele iugoslave se
retrag efectiv din Kosovo.
În accepțiunea NATO, prin „trupe iugoslave“ se înțelegea
totalitatea unită ților regulate ale forțelor armate, poliției de frontieră și
poliției militare, trupe speciale de cercetare –diversiune și de
intervenție antiteroristă, precum și gărzile națio nale, formațiunile
paramilitare etc.
Retragerea trupelor trebuia să fie încheiată în termen de 7 z ile
de la intrarea în vigoare a acordului dintre NATO și autoritățile
iugos lave, conform unei planifi cări care, printre altele, prevedea ca
sistemele de apărare antiaeriană, unitățile de aviație, artilerie,
rachete AA. și radiolocație trebuiau retrase, î n 48 de ore din Kosovo,
pentru a permite avioanelor NATO să zboare la joasă altitudine, în
scopul verificării retragerii trupelor iugoslave din Kosovo, pe rutele
și conform calendarului stabilit. Erau prevăzute:
– două coridoare pentru retragerea trupelor spre Serbia,
urmând ca unitățile care vor respecta acest traseu să nu fie atacate;
– raioanele desemnate de Alianță pentru concentrarea forțelor
sârbe ș i rutele de defluire a acestora;
– continuarea bombardamentelor NATO dacă nu vor fi
îndeplinite aceste cerințe;
– reluarea atacurilor dacă trupele sârbe vor începe retragerea,
dar nu vor respecta termenul acordat.
Potrivit aceluiași plan, autoritățile militare iugoslave aveau
obligația să pună la dispoziția Alianței toate informațiile ce vor fi
solicitate în legătură cu dispunerea câmpu rilor de mine antipersonal,
a barajelor antitanc, precum și a altor obiective minate, care ar putea
periclita siguranța militarilor NATO.
b) În a doua etapă, urma să fie sistate raidurile aeriene ale
NATO și să înceapă desfăș urarea KFOR în Kosovo.
Provincia urma să fie împărțită în cinci sectoare, controlate de
către SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Germania, fiecare având
propriul cartier general.
Federația Rusă, potrivit acestui plan, dispunea de un sector
distinct, dar putea participa cu trupe, sub comanda NATO, în cadrul
unuia sau mai multor sectoare.

377 Profitând de situație, la 05 iunie, oficiali ai NATO au declarat
că președintele iugoslav Slobodan Miloșevici trebuie să se retragă
din funcție.
În unele medii din Rusi a se comenta că, în planul de pace care
urma a se implementa în Kosovo, trupele ruse nu se regăseau pentru
că nu au mai fost acceptate de NATO, și nu pentru că Moscova nu
acceptă subordonarea trupelor sale Comandamentului KFOR, așa
cum motivau public ofici alii american. Deși, în declarațiile de presă,
NATO menționa că Federația Rusă nu a dorit să trimită reprezentanți
militari pentru a participa la întâlnirea dintre generalul Jackson și
militarii sârbi, în fapt, Moscova nu a primit o astfel de ofertă. Pentr u
viitoarea rezoluție ONU cu privire la implementarea planului de pace
în Kosovo, Federația Rusă va vota pozitiv iar China se va abține.
Forța de implementare a păcii KFOR va fi constituită, în principal
din 5 brigăzi mecanizate, din SUA, Marea Britanie, Italia, Germania
și Franța, dar din această forță nu vor face parte militarii ruși, deși
10.000 sunt pregătiți pentru o astfel de misiune.

În cursul zilei de 05 iunie 1999, raidurile aeriene ale NATO
asupra Iugoslaviei au continuat cu intensitate redusă, bombarda –
mentele vizând îndeosebi obiective din Kosovo. Au fost lovite
concentrări de trupe, tancuri, transportoare blindate, puncte de
comandă ale Armatei iugoslave și Poliției speciale sârbe, relee radio,
depozite de muniție și carburanți, piese de art ilerie, mortiere și
lansatoare de rachete.
În ultimele 24 de ore le situațiai din acea vreme, avioanele
NATO au executat 536 de misiuni, dintre care 182 au fost de
bombardament .
Bombele și rachetele NATO au lovit o fermă agricolă din
Vrsac, la granița cu R omânia, tunelul rutier de la Pirane, la 10 km
nord-vest de Prizren, grupări de forțe din Pristina, Vrbnica, Bikuse,
Pozlikusa, Planeja (lângă Prizren), Osonica (lângă Ivanjica) și
Pamazatin (lângă Pristina) și blindate și piese de artilerie în zona
Uroseva c Vronik și Decani.
În acele momente, NATO lucra la definitivarea planului
operațional al KFOR, „Joint Gardian“, pentru a fi supus discutării și
aprobării ambasadorilor statelor membre NATO.

378 Misiunea urma să se declanșeze în momentul votării unei
rezolu ții ONU care să o autorizeze.
Generalul britanic Michael Jackson a primit oficial comanda
directă a celor 16.000 de militari dislocați în F.R.I. Macedonia.
Sediul statului major al KFOR a fost stabilit la baza militară
Kumanovo (Macedonia). El va coordona și contingentul rus dacă se
va ajunge la o înțelegere cu Moscova în acest sens.
Potrivit unor estimări ale NATO, forța de pace KFOR va avea
aproximativ 50.000 de militari, proveniți din 30 de state, astfel:
Din state NATO:
– Marea Britanie – 13.000 de mili tari;
– SUA – 7.000 de militari;
– Franța – 6.000 de militari;
– Germania – 6.000 de militari;
– Spania – 1.200 de militari;
– Italia – 2.000 de militari;
– Belgia – 1.100 de militari;
– Grecia – 1.000 de militari;
– Norvegia – 900 de militari;
– Polonia – 800 de militari;
– Canada – 800 de militari;
– Olanda – 700 de militari;
– Danemarca – 700 de militari;
– Portugalia – 290 de militari;
– Ungaria – 200 de militari.
Pentru Turcia, Islanda, Luxemburg și Cehia nu se precizase
încă numărul de militari car e vor participa la KFOR;
Din statele partenere:
– Finlanda – 800 de militari;
– Suedia și Ucraina – mai multe sute de militari;
– România – 250 de militari;
– Austria – 250 de militari;
– Bulgaria mai multe zeci de militari;
– Lituania – 30 de militari.
Pentru Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia și Macedonia nu s –
a precizat numărul de participanți la KFOR.
Era un început al sfârșitului, dar drumul era încă lung până
acolo, iar munca de o viață a sârbilor și muntenegrenilor fusese nu

379 doar amarnic distrusă, ci și pe nedrept umilită. Nu pentru o astfel de
misiune fusese creată Alianța Nord -Atlantică… Sau poate că da…
Oricum, rănile și nedreptățile istoriei de sute de ani, pe o falie
strategică, așa cum este cea din zona în care a avut acest ultim
rușinos răzb oi al mileniului doi, nu se pot vindeca nici cu bombe,
nici cu negocieri, ci cu respect față de oameni, de munca lor, de
viața, cu realism strategic și, mai ales, cu înțelepciune…

380

O SINCOPĂ
Discuțiile dintre delegațiile militare ale NATO și R.F.
Iugos lavia privind detaliile retragerii trupelor iugoslave din Kosovo
au fost reluate la 06 iunie 1999, orele 09.30, în localitatea
macedoneană Kumanovo, la baza militară franceză.
Delegația iugoslavă, compusă din 13 membri, a fost condusă
de prim -adjunctul șefului SMG al FA iugoslave, generalul Svetozar
Marjanovic, nivelul de reprezentare fiind astfel superior celui din
ziua precedentă. Din delegația iugoslavă au mai făcut parte adjunctul
șefului SMG al FA iugoslave, generalul Blagoje Kovacevic, șeful
Direcț iei Informații Militare, Branko Krga, precum și adjunctul
ministrului de interne, generalul Obrad Stevanovic.
Începând cu după amiaza zilei, la discuții a participat ca
observator și atașatul militar rus de la Belgrad, locotenent -colonelul
Evgheni Barmjanc ev. De remarcat că, la puțin timp după sosirea
atașatului militar rus, convorbirile s -au întrerupt, fără a mai fi reluate.
Partea iugoslavă a cerut ca semnarea documentului privind
retragerea FA sârbe din Kosovo să fie precedată de o rezoluție a
Consiliulu i de Securitate al ONU în care să se prevadă reglementarea
conflictului. Delegația iugoslavă a insistat pe rolul ONU în procesul
de pace și a respins ideea ca discuțiile să se poarte numai între partea
iugoslavă și reprezentanții NATO.
Pentru a elimina ac est obstacol, comandantul forțelor NATO
din Macedonia, generalul Jackson, a propus „semnarea provizorie, în
cadrul negocierilor de la Kumanovo” a unui document privind

381 retragerea militară sârbă din Kosovo în așteptarea votării unei
rezoluții a ONU care să prevadă, îndeosebi, dislocarea unei forțe
multinaționale de pace în provincia Kosovo.
Partea sârbă a mai emis însă alte cereri asupra cărora nu s -a
convenit și anume:
– prelungirea termenului finalizării retragerii din Kosovo la
10-14 zile și începerea deplasării trupelor iugoslave după încetarea
loviturilor aeriene NATO. Pentru prelungirea termenului au fost
aduse drept argumente lipsa carburanților și distrugerile provocate
de bombardamentele NATO căilor de comunicații rutiere și
feroviare;
– asigurare a de garanții că luptătorii AEK nu vor întreprinde
atacuri asupra forțelor sârbe aflate în retragere. În acest sens,
delegația iugoslavă a cerut ca NATO să instituie o zonă tampon între
luptătorii AEK și forțele sârbe, supravegherea eficientă a mișcărilor
trupelor AEK și dreptul ca militarii iugoslavi să poată deschide focul
asupra forțelor albaneze în cazul unui atac din partea acestora;
– majorarea efectivelor trupelor sârbe acceptate pentru a se
reîntoarce în Kosovo la 10.000.
La 07 iunie 1999, cele două delegații au părăsit localitatea
Kumanovo fără a fixa o nouă rundă de convorbiri. Generalul Michael
Jackson a declarat că discuțiile au eșuat și, ca urmare, NATO își va
relua bombardamentele cu intensitate sporită. În urma întreruperii
convorbirilor de pa ce s-au înregistrat următoarele reacții:
– începând cu data de 07 iunie 1999, orele 02.20, NATO și -a
intensificat raidurile aeriene vizând, după trei zile de întrerupere,
inclusiv capitala iugoslavă, Belgrad;
– autoritățile militare iugoslave au decis amân area începerii
retragerii masive a trupelor din provincia Kosovo;
– președintele finlandez, Martti Ahtisaari, a anulat plecarea
într-o vizită în China, planificată pentru seara zilei de 06 iunie 1999.
În cursul zilei de 06 iunie 1999, bombardamentele NATO au
fost reduse ca intensitate, realizându -se totuși aproximativ 100 de
misiuni de bombardament, în special asupra unor obiective militare
din Kosovo.
Avioane de luptă ale NATO au lovit obiective militare sârbe
din localitățile Djakovica, Suva -Reka, Decani, Gnjilane și satul
Donja Udriga din apropiere, Kopaonik, Pec și satul Rausici din

382 apropiere, Klina, Pristina, Urosevac, Lipljan, Kursumlija, Zajecar,
satele Zur și Planeja din apropiere de Prizren, Kacanik, Grekovac (în
apropiere de Suva Reka) și Borovac (în apropiere de Bujanovac).
După întreruperea convorbirilor de la Kumanovo, au fost
bombardate câteva relee de comunicații din Serbia Centrală și
obiective din zona localităților Markovice (apr oape de Kursumlija),
Rausic (lân gă Pec), Prokupljie, Djakovic a, Gnjlane și Zur.

383

SINERGIA „AERIAN -TERESTRU“
După rezultatele negative ale discuțiilor dintre delegațiile
militare NATO și Iugoslaviei, Alianța a dorit să le mai dea încă o
lecție sârbilor. De aceea, în cea de -a 76 -a zi de atacuri aeriene,
NATO și -a intensificat raidurile aeriene, mărind numărul misiunilor
de bombardament.
Atacurile s -au concentrat asupra forțelor și tehnicii militare
sârbe din Kosovo. După datele furnizate de Alianță, au fost distruse
sau scoase din funcțiune piese de artilerie, tran sportoare blindate și
alte vehicule militare, precum și instalații de apărare antiaeriană. Au
fost vizate, în aceeași măsură, depozite de muniții și combustibil și
puncte de comandă.
Avioane de luptă ale NATO au lovit obiective militare sârbe
din localităț ile: Pozarevac, Smederevo, Kursumlija, Sjenica, Bor,
Paracin, Boljevac , Soko Banja, Knjazevac, Gornji Milanovac (releu
TV), Munții Kopaonik și Rudnik (relee de comunicații), Bujanovac,
Kragujevac, Nis, Pec, Pristina, Novi Pazar, Strpce (55 km sud de
Pristi na), Dobricevo (lângă Kuprija), Jagodina, Zajecar, Planeja
(lângă Prizren), Donja Udriga (în apropiere de localitatea Gnjilane
din Kosovo) și Podgorița . Activitatea sistemelor iugoslave de apărare
antiaeriană a fost scăzută. Împotriva avioanelor NATO au fo st
lansate două rachete sol -aer, care nu și -au atins ținta. Aviația
iugoslavă nu a executat misiuni de luptă.
În noaptea de 07/08 iunie 1999 , a fost din nou bombardată
capitala iugoslavă Belgrad și împrejurimile acesteia. Aviația NATO

384 a lovit rafinăriile de la Pancevo și Novi Sad, precum și aeroportul
militar Batajnica. De asemenea, au fost lovite un releu de
comunicații din masivul Fruska Gora și poziții ale FA iugoslave din
zona Decane (la sud de Pec). Apărarea antiaeriană iugoslavă a
ripostat asupra avi ației NATO care a zburat la mică înălțime.
Bilanțul NATO pentru cea de -a 75-a zi a Operațiunii „Allied
Force“ arată că au fost efectuate 483 de raiduri de aviație, din care
203 de bombardament , fiind lovite: un depozit de muniție, un punct
de comandă, un r eleu de comunicații, o poziție de apărare
antiaeriană, 20 piese de artilerie, 17 vehicule blindate, 4 tancuri și 15
autovehicule militare diverse.
În cursul nopții de 06/07 iunie 1999, unele din misiunile
avioanelor NATO au fost anulate și, ca urmare, ace stea au largat în
Marea Adriatică, la aproximativ 65 Km de Comacchio, un mare
număr bombe. În ziua de 07 iunie s-a produs un eveniment pe care
generalul Wesley Clark l -a considerat hotărâtor pentru ceea ce el
numește „capitularea Serbiei“. În articolul „O acțiune interarme
precoce ar fi salvat kosovarii“ (NN prin „kosovari“ autorul înțelege
albanezii din Kosovo), publicat în revista „Le débat stratégique“ nr
45 din iulie 1999, A lain Joxe vorbește de o sinergi e aerian -terestru,
prin care susține că un sistem de acțiuni terestre prin care forțele
sârbe ar fi fost obligate să iasă din ascunzătoare și să se expună
loviturilor aeriene ar fi salvat situația și ar fi asigurat victoria Alianței
și salvarea albanezilor din provincie. În acest sens, el face apel la
exemplul pe care generalul Clark l -a considerat hotărâtor în
determinarea sârbilor să capituleze. El scrie: „S-a putut verifica în ce
mod sinergia aerian -terestru era «rentabilă», în ultimele săptămâni
ale campaniei de lovituri; câteva acțiuni ale UCK la fro ntiera
albaneză au obligat armata sârbă la începutul lui iunie să se
descoperă pentru a lupta și atunci ea a suportat, datorită
localizărilor transmise de UCK, lovituri precise cu cluster -bombes
lansate de avioanele B -52 și tirurile avioanelor antitanc A -10, care
au produs pierderi insuportabile (mai ales la 7 iunie). Acestea au
fost determinante pentru capitularea sârbă care a survenit două zile
mai târziu.
S-ar fi putut începe cu aceasta – spune autorul.
Pentru a opri descompunerea armatei, deja amorsată prin
revolta din luna mai a recruților, a trebuit să fie oprite operațiunile

385 sârbe în Kosovo și să se repatrieze în Serbia forțele aproape intacte.
Li se lăsase mână liberă două luni, și ele părăseau un Kosovo
complet distrus, golit și ruinat.“
Cât de uș or este să -i acuzi totdeauna pe alții și numai pe
aceștia!
Se vede însă că unii din cei care scriu prin toate publicațiile,
care încearcă să întoarcă pe toate fețele (desigur, în favoarea
Occidentului) situația creată în Kosovo și soluțiile găsite, nu cuno sc
nici poporul sârb și nici marile tragedii ale Balcanilor.
Lăsând la o parte convingerile sau speculațiile occidentalilor
cu privire la „victoria“ Alianței (ca și cum ar fi o „victorie“ faptul că
19 țări, reunite în cea mai puternică alianță militară din lume, au
bombardat (sau au fost de acord cu bombardarea), fără nici o
justificare acceptabilă în filosofia și în normele de drept, o țară care
fusese deja supusă, cu mulți ani înainte, celei mai cumplite pedepse
din lume – izolarea, embargoul), discuț iile reprezentanților Grupului
celor 8 s -au continuat. Astfel, la 07 iunie, miniștrii de externe ai
statelor din G -8 s-au întâlnit la Petersberg ( lângă Bonn) pentru
redactarea rezoluției care urma să fie înaintată ONU privind
Iugoslavia. Din cele 20 de pun cte ale rezoluției, au fost adoptate 17.
În legătură cu ultimele trei, ministrul de externe rus, Igor Ivanov, a
declarat că „acestea prezintă deficiențe de formulare, dar dezbaterea
lor va continua“.
Igor Ivanov s -a deplasat la Moscova, pentru consultări
suplimentare referitoare la structura de comandă și compunerea forței
de menținere a păcii în Kosovo, precum și la unele prevederi privind
acuzarea pentru crime de război a celor 5 oficiali iugoslavi, printre
care și Miloșevici . Erau unele probleme de discu tat și în ceea ce
privește mandatul forței de menținere a păcii.
Pe timpul dezbaterii rezoluției, s -au conturat trei puncte de
vedere, privind cronologia etapelor de aplicare a planului de pace:
SUA au susținut următoarea variantă:
– retragerea forțelor sâ rbe din Kosovo;
– adoptarea de către Consiliul de Securitate al ONU a unei
rezoluții prin care se va autoriza forța internațională de menținere a
păcii în Kosovo, cu participarea NATO;
– declararea încetării bombardamentelor;

386 – semnarea unui acord între f orțele militare iugoslave și
reprezentanții militari ai NATO.
Federația Rusă a venit cu o altă variantă care prevedea:
– încetarea bombardamentelor;
– elaborarea rezoluției CS/ONU;
– retragerea trupelor iugoslave;
– desfășurarea KFOR.
Reprezentanții state lor europene, susținuți de președintele
finlandez Martti Ahtisaari, au propus o soluție de compromis,
respectiv:
– aprobarea unei rezoluții a Consiliul de Securitate al ONU
simultan cu încheierea unui acord militar între NATO și Belgrad
referitor la retrag erea trupelor;
– oprirea bombardamentelor NATO concomitent cu
executarea retragerii trupelor iugoslave din Kosovo.
Pornind de aici, emisarul special, Martti Ahtisaari, a declarat
că a primit asigurări, la 07 iunie, din partea președintelui iugoslav,
Slobod an Miloșevici , că partea sârbă va respecta acordul de pace.
Urma ca, după definitivarea textului rezoluției de către
miniștrii de externe G -8, Consiliul de Securitate al ONU să se
întrunească și să aprobe această rezoluție . În conținutul rezoluției
erau și prevederi referitoare la mandatul KFOR și măsuri de
finanțare. Astfel, KFOR urma să fie finanțată după modelul Bosnia,
respectiv de către NATO și organismele europene, ONU finanțând
numai forțele internaționale de poliție civilă care vor fi trimise în
Kosovo.
Asistentul pentru „peacekeeping“ al secretarului general al
ONU a convocat, pentru data de 09 iunie 1999, reprezentanții a 53 de
state, printre care și România, pentru a prezenta oferta de participare
la forța de poliție civilă internațională din Kosovo.
La 07 iunie 1999, au fost reluate convorbirile dintre delegațiile
militare ale NATO și Iugoslaviei în localitatea macedoneană
Tabanovce, situată la frontiera dintre Macedonia și Serbia. Delegația
iugoslavă, condusă de adjunctul ministrului de ext erne, Nikola
Vujovic, s -a întâlnit cu generalul american, Doug Fugerson, alți
oficiali ai NATO, precum și cu câțiva observatori occidentali. S -au
stabilit unele detalii tehnice ale retragerii, care urmau să se aplice

387 după intrarea în vigoare a înțelegerilo r politice din cadrul G -8 și
ONU.
Șeful delegației militare a NATO la negocierile de la
Kumanovo, generalul Michael Jackson, a declarat că, în zilele
anterioare, nu s -a putut ajunge la un acord cu reprezentanții iugoslavi
privind retragerea forțelor arma te sârbe din Kosovo, deoarece
delegația iugoslavă a prezentat o propunere care, în opinia
generalului britanic, nu permitea întoarcerea în siguranță a
refugiaților și nici retragerea completă a trupelor sârbe.
Propunerea respectivă prevedea o retragere în două etape a
forțelor iugoslave, în scopul împiedicării AEK de a profita de această
conjunctură. După prima etapă a retragerii, în viziunea sârbilor, ar fi
urmat începerea desfășurării KFOR, iar după preluarea controlului de
către forța multinațională a z onei de la frontiera provinciei Kosovo
cu Albania și Macedonia, s -ar fi executat retragerea totală a forțelor
iugoslave. Ceea ce pare foarte logic, dacă se avea în vedere
comportamentul AEK, de care, bineînțeles, NATO ori nu avea
cunoștință, ori îl conside ra firesc și îl încuraja. La urma urmei, AEK
s-a comportat, în timpul bombardamentelor, ca o adevărată forță
terestră a Alianței, iar aviația aliată a acționat și în favoarea acesteia.
Este clar pentru toată lumea.
S-a precizat că propunerea sârbă nu est e în concordanță cu
acordul acceptat la 03 iunie 1999 de autoritățile de la Belgrad și, ca
atare, nu putea fi acceptată. Urmările se cunosc. Și lucrurile încă nu
se lămuriseră. Nici atunci, nici acum.
Reprezentanții NATO au cerut delegației militare sârbe la
Kumanovo ca forțele armate sârbe să se concentreze în raioane
prestabilite și din acestea să înceapă evacuarea pe traseele indicate de
conducerea Alianței. Bineînțeles , sârbii nu puteau accepta așa ceva.
Ar fi însemnat să se constituie în ținte fixe pe ntru aviația NATO și să
expună loviturilor acesteia toate forțele. O a doua condiție pusă de
NATO s -a referit la retragerea tuturor forțelor iugoslave din Kosovo
și crearea unei zone tampon demilitarizată de 25 km, în interiorul
Serbiei, de -a lungul graniț ei cu Kosovo. La aceasta s -a mai adăugat
și obligația forțelor sârbe de a marca toate câmpurile de mine
plantate de forțele iugoslave la granița cu Albania și FRI Macedonia.
Sârbii nu au acceptat aceste condiții.

388 Un sondaj de opinie efectuat în acele zile în SUA reflecta
continua scădere a sprijinului populației pentru implicarea militară
americană în Balcani. Procentajul celor care susțineau participarea
militară a SUA în conflictul iugoslav era sub 50 %. Astfel, din cei
chestionați, numai 48% au susținut intervenția militară a SUA în
Balcani, 47% au apreciat drept o greșeală declanșarea loviturilor
aeriene în Iugoslavia, 48 % au dezaprobat trimiterea de militari
americani pentru a participa la o misiune NATO de menținere a
păcii în Kosovo, iar 46 % au f ost de acord. De asemenea, peste 80 %
au declarat că Slobodan Miloșevici trebuie tratat ca și criminal de
război. În același timp, 6 din 10 americani sprijineau planul de pace
anunțat la 03 iunie 1999 .
Interesantă este și poziția lui Jiri Dienstbier, repre zentantul
special al ONU pentru drepturile omului în Iugoslavia. El a precizat
că pacea, în regiune, va rămâne fragilă, atâta timp cât comunitatea
internațională nu va adopta o strategie globală pentru Balcani. Acum
există șanse de a pune capăt greșelilor făcute în ultimii zece ani. În
caz contrar, vor izbucni foarte curând noi conflicte în Bosnia,
Albania și Macedonia. Una din condițiile esențiale pentru
stabilizarea zonei este dezarmarea AEK. După părerea onusianului
Dienstbier, NATO a eșuat în realizar ea tuturor obiectivelor sale. El a
precizat că, în acel moment, situația era cu mult mai rea decât în
urmă cu două luni. În aces t timp, președintele Miloșevici și-a
consolidat puterea și se impunea alocarea unor fonduri uriașe pentru
refacerea economică a zonei, dacă nu se dorea izbucnirea unor noi
conflicte.
Rusia nu a fost mulțumită cu situația creată, dar nici nu a
considerat -o un capăt de lume. În etapa următoare, ea și -a propus să –
și crească rolul și să -și impună poziția în redactarea textului
rezoluți ei Consiliului de Securitate al ONU, să rezolve problema
prezenței la KFOR, adică să nu acționeze sub conducerea NATO, să-
și asigure participarea la reconstrucția Iugoslaviei, să acorde în
continuare ajutoare umanitare Iugoslaviei. Ceea ce era foarte frum os
din partea ei , dar nu prea avea cum face toate acestea și, mai ales, cu
ce.
Nici Ungaria nu a stat de o parte. Era momentul să se mai facă
o declarație, să se mai exprime încă o dată punctul de vedere al
maghiarimii, ca să intre bine în capul Europei și al Alianței că

389 ungurii au o problemă pe care Occidentul este dator s -o rezolve, în
numele solidarității Ungariei cu el, în numele civilizației din care
Ungaria face parte, iar celelalte state din zonă nu. În localitatea
austriacă Gotweig, premierul Viktor Orban s-a referit, într -o
expunere, și la chestiunea Kosovo, apreciind că situația din
Iugoslavia poate fi cu adevărat rezolvată dacă se va găsi o soluție
cuprinzătoare și eficientă pentru toată zona balcanică. În concepția
liderului ungar, planul de pac e trebui a să asigure maghiarilor din
Voivodina păstrarea identității naționale în condiții optime,
democratice, în cadrul Iugoslaviei. În cadrul crizei din Kosovo, după
părerea lui, a fost necesară rezolvarea a trei probleme de importanță
deosebită pentru Ungaria :
– stoparea tendinței de atragere a Ungariei într -un conflict
balcanic de amploare;
– prevenirea producerii de atrocități împotriva maghiarilor
din Voivodina;
– probarea calității de nou membru al NATO printr -o
participare activă la acțiunile u manitare ale Alianței.
Orban considera că în Voivodina nu au avut loc acte de
violență la adresa etnicilor maghiari, deoarece NATO a luat în
considerare punctul de vedere ungar în care se exprima îngrijorarea
față de posibilitatea declanșării unor acțiuni de pedepsire a populației
maghiare din această provincie, în cazul în care Ungaria ar fi fost
participantă activă la acțiunea împotriva Iugoslaviei. În același timp,
guvernul de la Budapesta a făcut demersurile necesare pe plan extern
pentru a arăta comun ității internaționale pericolul în care se găsește
populația maghiară din Voivodina. Și, în sfârșit, sârbii au dat dovadă
de un minimum de realism, înțelegând la timp consecințele nefaste
pe care le -ar suferi dacă ar trece la epurări etnice și în Voivodina .
Cine citește aceste rânduri nu poate să nu înțeleagă ceea ce, de
fapt, se spune prin ele.

Situația refugiaților

Parlamentul norvegian a aprobat acordarea de ajutoare
umanitare pentru populația din Kosovo în valoare de 350 de milioane
de coroane n orvegiene (aproximativ 45 milioane de dolari). Valoarea

390 totală a ajutoarelor umanitare acordate acestei provincii se ridică la
aproximativ 75 milioane de dolari.
Presa italiană semnala, în acele zile, noua dimensiune a
confruntării care se anunța în Kosovo : „în vreme ce un milion de
albanezi din Kosovo așteaptă să se întoarcă la casele lor, 100.000 de
sârbi se pregătesc să plece din provincie“.
Confirmând parcă spusele presei italiene, dar și „strategia
culiselor evenimentelor din zonă, purtătorul de cuvânt al
Pentagonului, K. Bacon, a apreciat că provincia Kosovo nu va fi
locul cel mai bun pentru sârbi. Pornind de la sintagma
circumstanțială , potrivit căreia „ nimeni nu -i va constrânge să
părăsească provincia“, Bacon a lăsat să se înțeleagă că este mai bine
dacă o mare parte din sârbi s -ar retrage o dată cu trupele iugoslave
din Kosovo.
Quod erat demonstrandum .

391

A FOST CREAT UN PREC EDENT
În ziua de 08 iunie 1999, miniștrii de externe ai G -8 au
definitivat proiectul rezoluției privind Kosovo, care a fost înaintat
Consiliului de Securitate al ONU. ( Anexa 2 )
În aceeași zi, a avut loc o primă reuniune a Consiliului de
Securitate al ONU, destinată discutării proiectului de rezoluție
elaborat de G -8 pentru soluționarea situației din Kosovo. În acest
sens, NATO a anunțat că, în perioada imediat următoare, se va
adopta o hotărâre cu privire la suspendarea raidurilor aeriene aliate
împotriva Iugoslaviei.
Atât secretarul american al apărării, William Cohen, cât și
președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de Stat e Majore,
generalul Henry Shelton, au acceptat prelungirea retragerii sârbe din
Kosovo cu 1 -2 zile peste durata celor 7 zile prevăzută în acordul
politic.
NATO a cerut AEK să prezinte un calendar clar de retragere și
dezarmare a luptătorilor săi. Alianța a avertizat AEK să nu permită
reluarea ostilităților împotriva forțelor iugoslave, amenințând că va
folosi forța, dacă situația o va impune. Ascultător – cel puțin în
perioada inițială –, comandantul AEK, Hashim Thaci, a declarat că
albanezii din Kosovo nu vor perturba retragerea forțelor sârbe din
provincie și că își vor onora angajamentele de pace.
Discuțiile între reprezentanții iugoslavi și cei ai NATO asupra
detaliilor tehnice privind retragerea forțelor armate sârbe din Kosovo
s-a reluat la data de 08 iunie, în localitatea Kumanovo. Delegația

392 NATO a fost formată din oficialități militare americane, italiene,
franceze și britanice, printre care: generalul Michael Jackson, coman –
dantul KFOR, și generalul Del Vecchio, comandantul brigăzii
italiene „Gariba ldi“, din compunerea KFOR, iar delegația iugoslavă
a fost condusă de locțiitorul șefului Statului Major General al
Armatei Iugoslave, generalul Svetozar Marjanovici. Din această
delegație a făcut parte și adjunctul ministrului de externe, Nikola
Vujovici.
NATO a remis delegației iugoslave un document cu detaliile
privind retragerea trupelor sârbe din Kosovo, dar convorbirile au
intrat în impas ca urmare a neajungerii la o poziție comună privind
dezarmarea AEK, menținerea unei forme de control a autoritățilo r
iugoslave la frontiera cu Albania și Macedonia, pentru a preveni
revenirea luptătorilor AEK în Kosovo, odată cu întoarcerea
refugiaților, constituirea zonei tampon în nordul provinciei între
trupele iugoslave și NATO și valoarea efectivelor iugoslave car e vor
fi admise în Kosovo.
Întâlnirea a fost întreruptă pentru ca membrii delegației
iugoslave să se consulte cu Belgradul, urmând ca discuțiile să fie
reluate.
Adjunctul ministrului iugoslav de externe, Nikola Vujovic, a
afirmat că principalul dezacord în cadrul convorbirilor dintre
delegațiile militare iugoslavă și NATO a fost controlul asupra
posturilor de frontieră din Kosovo. El a declarat că planul de pace
acceptat de Belgrad prevede respectarea integrității teritoriale și a
suveranității R.F. Iugosla via, ceea ce include și controlul asupra
punctelor de trecere de la frontiera acesteia.
Vujovic a subliniat că R.F. Iugoslavia dorește să mențină la
frontiere vameșii săi și alte persoane însărcinate să supravegheze
întoarcerea refugiaților în Kosovo, pre cizând că oficialii vămilor nu
sunt nici polițiști, nici militari.
La data de 08 iunie 1999, purtătorul de cuvânt al Pentagonului,
Ken Bacon, a declarat că, potrivit informațiilor pe care le deține,
sârbii se pregătesc să se retragă din Kosovo, un indiciu în acest sens
constituindu -l numărul mare de autovehicule de transport c are au fost
trimise în regiune.

393 În cea de -a 76-a zi a Operației „Allied Force“ au fost efectuate
650 de raiduri de aviație, din care 220 de bombardament . Au fost
lovite, după datele f urnizate de NATO, 6 depozite de muniție și
carburanți, o bază de instrucție, două aeroporturi, o stație radar de
avertizare timpurie, 20 de piese de artilerie, 19 vehicule blindate, 6
tancuri, 9 aruncătoare de mine, o baterie de apărare antiaeriană și 8
lansatoare multiple de rachete.
Avioane de luptă ale NATO au lovit obiective militare
iugoslave din zona localităților Urosevac, Dragas (sudul provinciei
Kosovo, în apropierea frontierei cu Albania), Kosovska Mitrovica,
Munții Kopaonik, Dobricevo (lângă Cupr ija – un obiectiv industrial),
Bujanovac (16 km sud -vest de Vranje) și Prizren (obiective militare).
Au fost survolate localitățile Bor, Niș, Podujevo, Vranje, Pirot,
Kraljevo, Pristina, Kosovska Mitrovica, Kacanik, Cacak, Prizren
(zona Planeja), Pec, Mun tii Sar, Urosevac, Kukavica și Gnjlane.
S-au continuat, cu intensitate, și luptele dintre forțele sârbe și
AEK. Iugoslavii au bombardat două sate albaneze, Liugaj și Bajram
Curri, și au pătruns aproximativ 25 km în adâncimea teritoriului
albanez, urmărind luptători AEK. Artileria iugoslavă a mai lovit un
releu albanez de televiziune, utilizat pentru transmiterea de emisiuni
anti-sârbești și a bombardat împrejurimile localității Dobrun, în
apropierea punctului de frontieră Morina.
În același timp, aviația NA TO a bombardat pozițiile întărite
ale două batalioane iugoslave în zona Munților Pashtrik, provocând
moartea câtorva sute de militari iugoslavi, după aprecierile Alianței.
Se aprecia, încă o dată, că ofensiva terestră lansată săptămâna
trecută de AEK a obl igat forțele sârbe să -și părăsească pozițiile
camuflate și să se regrupeze, devenind ținte ușoare pentru aviația
NATO, în special pentru avioanele A -10 și B -52 care au bombardat
pozițiile iugoslave din zona delimitată de nordul Muntelui Pashtrik și
zona de graniță Morina – Valea Drinului Negru.
Autoritățile iugoslave intenționau, la acea dată ca în jur de o
treime din forțele aflate în acele momente în Kosovo să fie dislocate
în Muntenegru. Între acestea se aflau: Brigada 15 Mecanizată,
Brigada 83 Tancuri și Brigada 549 Infanterie. În acest fel, forțele
iugoslave din Muntenegru atingeau un număr de aproximativ 40.000
de militari. Surse arătau că motivațiile unei astfel de manevre țin de
descurajarea tendinței de secesiune promovată de președintele Milo

394 Djuk anovic, care ar urma să ducă la independența Muntenegrului.
Această manevră era favorizată și de faptul că planul de pace nu
prevedea o zonă -tampon de securitate la granița dintre Kosovo și
Muntenegru, ceea ce permitea FA iugoslave să se afle în apropiere a
provinciei. De fapt, acesta pare să fie adevăratul scop al acestei
manevre. De asemenea, observatorii considerau că, o dată cu
implementarea planului de pace, se va înregistra un exod al
populației sârbe din Kosovo în Muntenegru, atrasă în principal de
faptul că Muntenegru nu a fost distrus de război. Belgradul dorea să
asigure astfel protecția acestei populații față de eventualele măsuri
anti-sârbe, întrucât, potrivit unor surse, în ultimele săptămâni, se
înregistraseră tensiuni între poliț ia Muntenegrul ui și Armata a 2
iugoslavă din Podgorița , în special când armata a încercat să preia
controlul asupra principalelor centre de comunicații. Dislocând trupe
suplimentare, Belgradul spera, în viziunea occiden talilor, să
descurajeze orice confruntare, în spec ial prin schimbarea raportului
de forțe.
Autoritățile muntenegrene au cerut ca NATO să nu permită
redislocarea militarilor iugoslavi din Kosovo pe teritoriul Republicii
Muntenegru.
Cel mai mare triumf și l -a însușit însă AEK. Aceasta
achiziționase , în ult imele luni, armament modern, printre care
rachete antiaeriene SA-7 și Stinger, lansatoare de rachete antitanc
RPG – 7, pistoale -mitralieră AK – 47, HKG – 3, SSG – 69,
aruncătoare de bombe calibru 82 și 120 mm, lansatoare de grenade,
mine antipersonal, muni ții și alte materiale explozive. Acest
armament a fost furnizat clandestin din Albania, Italia, Elveția,
Israel, Africa de Sud, Bulgaria, Bosnia -Herțegovina, China, Ucraina,
Cipru, Turcia, Croația și Muntenegru, sub acoperirea transporturilor
de ajutor uma nitar acordat populației refugiate din Kosovo.
Fondurile au provenit din „taxa de independență“, prin care
fiecare albanez din diaspora plătea 3% din veniturile pe care le
realiza, din traficul de droguri și alte activități ilegale. Unele surse ruse
au af irmat că în cadrul AEK s -au înrolat și luptători ceceni musulmani,
iar în Cecenia se aflau baze de antrenament ale albanezilor din
Kosovo.

395 Dar războiul se apropia de sfârșit. Negocierile își urmau cursul
lor firesc, iar strategia Occidentului – aceeași de sute de ani – se
materializa și se va materializa pas cu pas. Nimeni nu putea fi însă
fericit. Ba, mai mult, se crease un precedent extrem de periculos.
Dacă o minoritate (care poate fi majoritară într -o anumită zonă a
unui stat de drept) dorește secesiun ea acelui spațiu, atunci ea nu are
decât să -și facă, precum albanezii, o „armată de eliberare“, finanțată
din traficul de droguri, din economia subterană etc. sau, prin
bunăvoința uneia sau mai multor mari puteri, dar și din alte surse
(impozitul pe eliber are), și să treacă la acțiune. În fața faptului
împlinit, NATO va acuza statul de drept de genocid, de încălcarea
drepturilor omului, de dictat și, în caz că nu cedează acel spațiu, va
trece la bombardarea și distrugerea economiei, infrastructurilor și
valorilor pe care oamenii acelei țări le -au realizat, poate, în sute de
ani. Și, gata, totul s -a rezolvat!
Deja, precedentul Kosovo a fost urmat, în 2014, de
precedentul Crimeea… Poate și Donbas și Lugansk… Și ci8nemai
știe!
Condițiile ca o astfel de strateg ie să reușească sunt doar
câteva:
– minoritatea respectivă, înainte de a trece la fapte, să aibă
un… girant;
– statul din care face parte minoritatea să nu fie foarte bine
văzut de marile puteri (în acest scop, minoritatea, sprijinită de statul –
nucleu sau de cei interesați, trebuie să denigreze prin toate mijloacele
statul din care face parte);
– interesul Forței (al uneia sau alteia dintre marile puteri) să
câștige ceva foarte substanțial din această afacere (de pildă, resurse
naturale sau un pilon… geostr ategic) etc .
Ce simplă este, totuși, lumea asta complicată!
Și nici măcar bisericile nu mai sunt eterne!

396

ZIUA A 79 -A, ULTIMA ZI
10 iunie 1999 . Ultima zi a bombardamentelor. Ar fi trebuit ca
totul să fie simbolic ă. Să fie înscrisă într -un calendar! Se ajunsese, în
sfârșit, la un acord de pace. N -a fost însă așa. Înregistratorii au
consemnat 443 ieșiri/avion, din care 60 misiuni de bombardament
împotriva unor obiective ale apărării antiaeriene sârbe și a concen –
trărilor de trupe din localități situate l a granița cu Albania. Nici sârbii
n-au cedat euforiei sau iluziei. Și ei, la rândul lor, sub bombele
NATO, în dimineața zilei de 10 iunie, au tras cu artileria asupra unor
zone de pe teritoriul Albaniei.
Cronica bombardamentelor se încheia însă aici. Înc epea o alta
nu la fel de sângeroasă, dar nici lipsită de prețul sângelui.
Observatorul va consemna, oră cu oră și minut cu minut, punerea în
aplicare a Acordului. Cu A mare.
Astfel, la ora 13.00, comandantul FA iugoslave din Kosovo,
generalul Nebojsa Pavko vic, a ordonat începerea retragerii trupelor
iugoslave din provincie. Surse diplomatice de la Bruxelles au
confirmat că retragerea se executa efectiv, în conformitate cu acordul
semnat în acest sens.
La ora 13.15, un număr de 10 vehicule (dintre care 3 ca mioane
și 2 autobuze cu militari) au părăsit provincia prin localitatea
Merdare, din nordul Kosovo.
Pe șoseaua dintre Merdare și Podujevo a fost semnalată
prezența unei coloane de aproximativ 100 de vehicule militare,
formată din tunuri antiaeriene, lansat oare de rachete, camioane și

397 mașini de teren. Din zona Podujevo au fost retrase un spital de
campanie, 30 de camioane și 50 de autobuze.
La ora 14.15 (ora României), NATO a confirmat că forțele
sârbe au început retragerea din provincia Kosovo. Ca urmare,
secretarul general al Alianței Nord -Atlantice, Javier Solana a
anunțat, la 10 iunie 1999, ora 16.23 (ora României), suspendarea
bombardamentelor asupra R.F. Iugoslavia.
În aceeași zi, la ora 20.05, Consiliul de Securitate al ONU a
aprobat rezoluția privind Kosovo. Din cei 15 membri, 14 au votat în
favoarea adoptării rezoluției, iar China s -a abținut. Imediat NATO a
dat ordinul de dislocare în provincie a trupelor KFOR.
Prima misiune a militarilor din componența KFOR era
instalarea unui punct de comandă la Pristina, sub comanda
generalului Michael Jackson.
Comandantul Corpului de Armată iugoslav din Pristina,
generalul Lazarevic, a declarat că desfășurarea forței internaționale
va începe la data de 11 iunie 1999, orele 15.30 GMT.
Președintele Slobodan Miloș evici a consemnat și el încetarea
bombardamentelor și trecerea la aplicarea acordului. În mesajul
televizat adresat națiunii, el a precizat că „agresiunea NATO s -a
încheiat“. Un prim bilanț pe care l -a făcut liderul iugoslav părea
incredibil. El a spus naț iunii că „forțele iugoslave au înregistrat, pe
parcursul celor 79 de zile de bombardament, 462 militari și 114
polițiști morți“ . Președintele iugoslav a ținut să adauge, spre liniștea
sârbilor, că nu s -a renunțat la provincia Kosovo, iar integritatea
teritorială a Serbiei este garantată. „Nu numai că ne -am apărat țara
– a spus Miloșevici –, dar am determinat ONU să funcționeze, să ia
atitudine față de războiul din Balcani. Suntem mândri de armata
iugoslavă care a demonstrat că nu poate fi înfrântă“ .
Nu șt im ce anume credea și ce anume nu credea controversatul
președinte al Iugoslaviei, dar comportamentul poporului sârb a fost,
ca de fiecare dată în situații tragice, la mare înălțime. Lecția servită
de sârbi Europei și, mai ales, românilor, va fi învățată a bia… mâine.
Pentru că, astăzi, sub sceptrul dreptului puterii, ochii nu pot să vadă,
urechile nu pot să asculte, gândurile nu se pot aduna, iar frica își are
și ea locul ei sub soare.
Adjunctul ministrului iugoslav de externe, Nebojsa Vujovic, a
declarat că, în prima fază, urmează să fie retrași din Kosovo 6.000 de

398 militari și 100 de tancuri. Lideri politici și religioși sârbi au lansat un
apel minorității sârbe din Kosovo să nu părăsească provincia odată
cu realizarea acordului de pace.
Această populați e nu mai putea fi însă liniștită cu promisiuni și
sloganuri. De la 1389 încoace, asupra ei s -a exercitat fără încetare o
continuă agresiune. Dar cine să ia în seamă un astfel de adevăr atât
de greu și atât de dramatic ! În veacurile care au urmat, mai marii
Europei erau preocupați să delimiteze falia strategică musulmană și
să pună în operă cât mai repede spiritul păcii de la Westfalia!
De aceea, după acordul de încetare a bombardamentelor și de
retragere a forțelor iugoslave din Kosovo, sârbii din această
provincie, cândva inima regatului de la Nimanja, s -au simțit iarăși
trădați și părăsiți. Zeci de familii și -au strâns în grabă bocceluța și s –
au refugiat în Serbia sau unde au văzut cu ochii. Occidentul nu a
făcut o tragedie din asta. În fond, așa le treb uie, dacă sunt sârbi! Și,
oricum, Europa este deschisă. Fiecare se poate stabili unde dorește
ele. Și așa statele naționale, care unii dintre mai marii europeni, au
făcut atâta rău continentului!… Și, oricum, în marile state civilizate
europene sunt mult e curți de măturat, multe latrine de curățat și
multe treburi de slugi!
La capătul acestei tragedii (care, totuși, nu s e încheiase și nu s –
a încheiat nici acum ), liderul Mișcării Sârbe de Reînnoire, Vuk
Draskovic, a declarat că Iugoslavia ar trebui să tr eacă printr -un
„proces de denazificare“. În opinia sa prioritățile Serbiei erau, la
acea dată, următoarele:
– eliminarea din guvern a forțelor antieuropene și extremiste;
– dezvoltarea colaborării cu Muntenegru;
– organizarea de noi alegeri generale, sub controlul
comunității internaționale.
O altă bătălie, la fel de cumplită ca bombardamentele NATO,
poate chiar mai grea și mai adâncă, începuse. Bătălia pentru putere.
În acest timp, AEK jubila, considerând că a obținut o mare
victorie. De aceea, comandant ul KFOR, generalul britanic Michael
Jackson a declarat că, dacă AEK va încălca acordul de încetare a
focului, va suporta consecințele, NATO neadmițând sub nici o formă
intervenția AEK pe timpul retragerii forțelor iugoslave.
Totuși, Statul Major al AEK pre gătea deja planurile de
dislocare rapidă în Kosovo a luptătorilor săi din Albania, pe măsura

399 retragerii forțelor sârbe. Și nimeni nu l -a împiedicat să le pună în
aplicare. Deși liderii militari ai AEK au primit în mod pozitiv acordul
militar semnat la 9 iu nie 1999, ei au avertizat că vor intra în Kosovo
cât de curând posibil.
Acordul prezentat președintelui Slobodan Miloșevici făcea
referire la dezarmarea AEK, dar, spre deosebire de acordul de la
Rambouillet, nu se specifica un calendar precis.
Se considera că menținerea la putere a lui Slobodan Miloșevici
va constitui cel mai mare impediment în aplicarea Planului de
reconstrucție a Iugoslaviei.
Aliații erau deciși să -și intensifice presiunile economice și
politice pentru a determina căderea regimului de la Belgrad. Se
aveau în vedere blocarea fondurilor destinate reconstrucției,
amenințare a cu ieșirea Muntenegrului din F ederație, blocarea
economică a țării prin antrenarea Ungariei, României și Bulgariei,
menținerea embargoului petrolier, blocarea fondurilor iugoslave din
străinătate, presiuni exercitate de Tribunalul Penal Internațional
pentru fosta Iugoslav ie, sprijinirea opoziției sârbe etc. În unele medii
se estima că, în maximum trei luni, se vor produce schimbări
importante în conducerea de la Belgrad.
Și s-au produs…
La 16 ani de la declanșarea bombardamentelor NATO asupra
Iugoslaviei – ultimele bombardamente masive ale mileniului doi –,
președintele actual al Serbiei, Tomislav Nikolici, aflat la Aleksinac,
loc unde NATO a bombardat un parc, o promenad ă și o piață,
omorând 11 persoane și rănind alte 50, a spus:
„Serbia își amintește acele zile, păstrează memoria victimelor
inocente și îi numără printre sfinții ei martiri. Cei care nu și -au cerut
scuze, cei care nu și -au asumat responsabilitatea pentru acțiunile
lor, cei care nu au fost chemați în fața justiției pentru „greșelile
colaterale” nu merită nici să fie amintiți, nici să fie iertați. Când ei,
dacă o vor face vreodată, vor rosti cuvintele prin care ne vor cere
iertarea, vor auzi vorbele pe care patriarhii le foloseau atunci când
îngenuncheau în fața morților de pe câmpurile de luptă: vom ierta
mereu, dar nu trebuie să uităm niciodată! (…)
Într-adevăr, o eroare s -a produs atunci, dar nu a fost
colaterală, ci una inumană și istorică. Și a fost a lo r…”

400 STRUCTURA KFOR
Provincia Kosovo a fost împărțită în cinci sectoare.
Responsabili din principalele state NATO participante la KFOR au
stabilit rapid și structurile de comandă unificată pentru cele 5
sectoare, astfel:

1. Sectorul britanic
Cuprinde cen trul și nord -estul provinciei. Responsabilitatea
revenea, firesc, Marii Britanii. S -au stabilit următoarele efective:
– Marea Britanie – circa 13.000 de militari;
– Norvegia – circa 800 militari;
– Canada – circa 800 militari
– Finlanda – circa 800 milit ari
– Cehia – circa 150 militari
– Suedia – circa 150 militari
Principalele orașe ale zonei erau Pristina și Drenica;
Comandamentul sectorului s -a stabilit la Pristina.

2. Sectorul american
Acest sector cuprinde estul provinciei Kosovo, la granița cu
Serbia și F.R.I. Macedonia. S-au destinat următoarele efective:
– SUA – circa 7.000 militari;
– Grecia – circa 1.000 militari;
– Polonia – circa 800 de militari;
– Turcia și Letonia;
Principalele localități incluse în perimetrul acestui sector:
Gnjilane și Urosevac. Comandamentul s -a stabilit la Gnjilane.

3. Sectorul german
Cuprinde sudul provinciei, la granița cu Albania și F.R.I.
Macedonia. S-au destinat următoarele efective:
– Germania – circa 8.000 militari;
– Olanda – circa 2.500 militari;

401 – Austri a – circa 250 de militari.
Localitatea cea mai importantă a sectorului este orașul Prizren.
Comandamentul s -a instalat la Prizren.

4. Sectorul francez
Cuprinde vestul provinciei, la granița cu Albania și
Muntenegru . Efectivele destinate provin din:
– Franța – circa 7.000 de militari;
– Danemarca – circa 850 de militari;
– Belgia – circa 1.100 de militari;
– Arabia Saudită – circa 1.200 de militari.
Principalele localități ale sectorului: Pec și Djakovica.
Comandamentul a fost stabilit la Pec.

5. Sectorul italian
Cuprinde nord -vestul provinciei. S-au destinat următoarele
efective:
– Italia – circa 3.500 de militari;
– Spania – circa 1.000 de militari;
– Portugalia – circa 500 de militari.
Localitățile principale din acest sector sunt: Leposavic,
Podujevo și Kosovska Mitrovica. Comandamentul sectorului italian a
fost stabilit la Leposavic.

Se prevedea ca, în cadrul acestor 5 sectoare, să fie dislocate și
forțe de menținere a păcii furnizate de Ucraina, statele baltice și alte
state nemembre NATO.
La Moscova, oficialități militare ruse și americane discutau în
acele zile despre rolul pe care îl va deține Rusia în cadrul
operațiunilor de menținere a păcii în Kosovo. Adjunctul secretarului
de stat american, Strobe Talbott, a refuzat din nou cererea ca trupele
ruse să acționeze sub comandă proprie, într -o zonă separată din
provincie.
În cele din urmă, rușii s -au instalat în Kosovo printr -o manevră
care a surprins toată lumea.
Comandantul KFOR, generalul locotenent Michael Jackson, a
aprobat planul de di slocare a trupelor de sub comanda sa în Kosovo
în 4 faze, astfel:

402
1. Faza 1 (primele 12 ore):
Brigada 5 Aeropurtată a Marii Britanii trebuia să fie dislocată
cu ajutorul elicopterelor Chinook și Puma pe înălțimile care
mărginesc șoseaua spre Kacanik, cu m isiunea de a securiza un
coridor de 14 km lungime și 5 km lățime. Dislocarea urma să se facă
pe timp de noapte și să cuprindă batalioanele de parașutiști și
Gurkha. La acestea se alăturau subunități de artilerie.
Inițial se prevedea să fie dislocate în te ren elemente ale
Serviciului Aerian Special și alte trupe de comando ale NATO din
Macedonia. Acestea aveau misiunea să evalueze situația din teren și
să asigure protecția elicopterelor.

2. Faza 2 (12 -48 ore):
Geniștii britanici, sprijiniți de Ba talionul 1 – Irish Guard,
trebuia să asigure securitatea celor 3 tuneluri și 8 poduri principale
prin operațiuni de deminare și de îndepărtare a capcanelor și
explozivilor de demolare, instalate de forțele sârbe.

3. Faza 3 (2 -9 zile):
Grupurile de lupt ă ale NATO urma u să fie dislocate spre
comanda mentele sectoarelor naționale care le -au fost repartizate,
astfel:
– Pristina (pentru Marea Britanie). Dislocarea forțelor britanice
trebuia să se facă pe traseul Kacanik , Urosevac , Prstina. În situația în
care forțele sârbe nu opuneau rezistență, se preconiza ca forțele
britanice să sosească în Pristina în 76 de ore;
– Gnijilane (pentru SUA). Dislocarea forțelor SUA se realiza
pe traseul Kacanik -Urosevac -Gnijilan e;
– Prizren (pentru Germania). Dislocarea forț elor germane
trebui a să se facă pe traseul Kacanik, Urosevac , Prizren;
– Pec (pentru Franța). Dislocarea forțelor franceze urma traseul
Kacanik , Urosevac , Pristina , Pec;
– Leposavic (pentru Italia). Forțele italiene se dislocau pe
traseul Kacanik – Urosevac – Pristina – Mitrovice – Leposavic.

4. Faza 4 (ziua a 10 -a):

403 Comandamentul general al Corpului Aliat de Reacție Rapidă
trebuia să fie dislocat de la Skopije la Pristina.

În cursul zilei de 10 iunie 1999, cei 1.500 de militari ai Forței
de Interve nție HAWK din Albania, sprijiniți de elicoptere de luptă
Apache, au fost transferați în Macedonia. În sfârșit , au folosit și
elicopterele Apache la ceva!
Forța era alcătuită din unități de infanterie mecanizată și
aeropurtată, dotate cu tancuri M -1 Abrams, vehicule blindate Bradley
și autotunuri Paladin, calibru 155 mm.
Generalul de brigadă Jean -Claude Thomann, comandantul D.9
I. Mo. din Franța a fost numit prim -adjunct al comandantului KFOR.

Se încheia astfel o etapă de foarte tristă amintire cu care nu s e
va putea lăuda nimeni în istoria păcilor de tot felul și a războaielor de
tot felul. Triumfase doar dreptul forței. Ca întotdeauna. În presa
iugoslavă au apărut, ceva mai târziu, în luna octombrie a anului
1999, unele relatări cu privire la rațiunile eco nomice potrivit cărora
s-a făcut repartiția în Kosovo a sectoarelor pentru marile puteri
NATO, participante cu trupe la KFOR.
Se invocă mai întâi interesul Franței pentru unele obiective
economice din sectorul care i -a fost repartizat. Astfel, cu 5 ani
înaintea agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, francezii au fost
deosebit de interesați pentru a investi în combinatul metalurgic
„Trepca“, situat la aproximativ 10 km nord de Kosovska Mitrovica.
Firme franceze au plătit în avans anumite cantități de zinc și au
finanțat începerea producției în secția de zinc a combinatului.
Deosebit de importantă pentru francezi e ra, atunci, și fabrica
„Feronikel“ din Glogovac (aproximativ la 30 km sud de Kosovska –
Mitrovica), pe care în prezent o controlează.
Și Marea Britanie a primit partea centrală a provinciei, pentru
a controla marile obiective producătoare de energie electrică din
această zonă. Anterior, în cursul procesului de privatizare din Serbia,
firmele britanice „British Power“, „Banker’s Trust“ și „Nut West“ și –
au m anifestat interesul pentru industria energetică din Obilic și
pentru industria petrolieră sârbă.
Italienii au solicitat, la rândul lor, raionul Pec pentru a
cumpăra pachetul majoritar de acțiuni al fabricii „Zastava Iveco“, cu

404 care firma „Fiat“ se află î n colaborare de mai mulți ani, dar și pentru
a fi mai aproape de Marea Adriatică.
Germania controlează din punct de vedere economic
întreprinderea de cauciuc din Suva Reka, „Balkanbelt“, care a
colaborat cu „Deutsche Kontinental“. Întregul echipament și to ate
instalațiile întreprinderii „Balkanbelt“ au fost procurate de la firma
cehă „Matador“ al cărei capital este în proporție de 60% german.
Germanii au cerut să controleze raionul Prizren și datorită interesului
lor față de producția de vinuri a Metohiei. Înainte de întreruperea
relațiilor comerciale cu Serbia, firma germană „Ratske“ prelua anual
25 de milioane litri de vin din Metohia.
Evident, nici americ anii nu se află deg eaba acolo . Kosovo este
una dintre cele mai bogate ținuturi din lume nu în biserici , ci în
resurse minerale strategice…
Iată, Occidentul a intervenit în forță, bombardând atât de crud
și atât de crunt o țară care îl iubea, Iugoslavia, între altele, și pentru a
investi în niște obiective economice – unele din tre ele, bombardate –,
în timp ce România a pus aproape pe gratis la dispoziția acelorași
investitori (occidentali , arabi, orientali sau de care s -au nimerit ),
obiective cel puțin la fel de tentante și de interesante precum cele din
Kosovo (Roșia Montană, gazele de șist, industria, p ământul,
pădurile, oamenii…) . Iar acum nu mai poate sufla nici în iaurt…
Pentru că nici acela nu mai este pământean…

405

UNELE CONCLUZII ÎN U RMA ÎNC HEIERII
CAMPANIEI
AERIENE NATO

Considerații generale

În cea de a 78 -a zi de bombardamente, la 09 iunie 1 999, după
cinci zile de negocieri, delega țiile militare ale NATO și Iugoslaviei
au semnat un acord tehnico -militar care reglementa condițiile în
care urma să aibă loc retrage rea trupelor iugoslave din Kosovo, ca
urmare a acordului de încetare a ost ilităților pus în operă de Grupul
celor 8. Acordul, care a intrat în vigoare pe 10 iunie 1999, prevedea
retragerea forțelor sârbe din Kosovo, suspendarea campaniei aeriene
a NATO și revenirea refugiaților.
La data de 09 iunie 1999, ora 23.30 (ora României) , a fost
convocat Consiliul Nord -Atlantic, care a ratificat acordul militar
încheiat. La 10 iunie 1999 ora 20.05, Consiliul de Securitate al ONU
a aprobat rezoluția privind Kosovo.
La data de 20 iunie 1999 ora 13.00 (ora României), NATO a
anunțat că toate forțele sârbe și -au încheiat retragerea din Kosovo.
La ora 18.50, autoritățile iugoslave au informat în scris pe
comandantul KFOR, generalul Michael Jackson , în legătură cu
retragerea completă a tuturor efectivelor militare din Kosovo.
Drept urmare, secret arul general NATO, Javier Solana, a
comunicat, în mod oficial, că operația „Allied Force“ s -a încheiat.
Misiunea KFOR s e instal a în sectoarele stabilite. Contingentul rus,
care a ocupat rapid, înaintea trupelor KFOR, aeroportul din Pristina,

406 s-a instal at în cadrul sectoarelor Statelor Unite, Germaniei și Franței ,
având o conducere proprie. Misiunea pe care și -o asumă în mod
special este mai ales protecția populației sârbe. Pentru că, încă din
primele zile ale implementării acordului, a început prigoana de c ătre
albanezi i kosovari a populației sârbe kosovare . De fapt, nu era nimic
nou sub soare. Acest lucru se tot întâmplă încă din anul 1389, după
bătălia de la Kosovo Polje, dar nimeni nu a luat în seamă acest…
amănunt.
Jocurile au fost iarăși încheiate. T ot între cei mari.

Acțiunea NATO împotriva Iugoslaviei cu scopul declarat de a
preveni epurarea etnică din Kosovo și rezolvarea problemei create
acolo a fost prima operație ofensivă de mare amploare a Alianței de
la crearea ei și până în acel moment
În acest sens, acțiunea, prin amploa re, desfășurare, război
informa țional și mediatic, război psihologic și electronic,
întrebuințare a tehnicii de lovire la distanță, cu mare precizie, în afara
posibilităților de reacție ale părții adverse, precum și a forțe lor
speciale, implicații politice, militare, economice, ecologice, s -a dorit
a reprezenta și un test al viabilității principalelor coordonate ale
noului concept strategic NATO , care autoriza intervenția Alianței în
gestionarea crizelor și, după summit -ul de la Washington, și în afara
ariei sale. .
Acțiunea s -a desfășurat însă nu după noul concept strategic
NATO – care este doar un concept elaborat în 1991, cu ocazia
summit -ului de la Roma și definit cu o mai mare precizie la
Washington, la începutul anului 1 999, dar nedesfășurat ca atare –, ci
după conceptul strategic american, definit în mai toate regulamentele
forțelor armate ale Statelor Unite.
Generalul Colin Powell, cu ocazia războiului din Golf, a
enunțat două (după unii, trei) principii care se credeau a fi universale
și inalterabile:
– nu te angaja într -un conflict decât cu toată forța posibilă sau
nu te angaja deloc;
– nu începe niciodată un război pe care nu știi cum să -l termini.
Deși s-a spus adesea că NATO (și îndeosebi SUA) s -a angajat
într-o acț iune precipitată împotriva Iugoslaviei, fără a -i cuno aște

407 desfășurarea, fina litatea și implicațiile, o analiză atentă conduce la
alte concluzii.

Obiective posibile urmărite (care sunt, desigur, altele decât
cele declarate, dar reliefate în multe din ana lizele care s -au făcut în
acest timp):
a. De către SUA:
– rezolvarea crizei din Balcani, folosind acest prilej pentru
menținerea unității Alianței sub conducere americană și, în acest
sens, demonstrarea valorii componentei americane în cadrul NATO;
– întărirea rolului SUA în cadrul celei mai puternice alianțe
militare din lume;
– realizarea prezenței americane în spațiul considerat a fi cel
mai vulnerabil al Europei – Balcani –, în vederea controlului
strategic eficient al acestei zone de falie în con frunta rea civilizațiilor
(ortodoxă, occidentală și islamică) și contrabalansării politicii
mascate a Europei Occidentale de limitare a prezenței americane și
de realizare a unității europene;
– nimicirea completă a doctrinei comuniste și descurajarea
componentei comuniste din viața politică a Rusiei;
– controlul expansiunii germane;
– ameliorarea relațiilor americane cu civilizația islamică ,
agresată în Golf .
b. De către Europa Occidentală:
– detensionarea Balcanilor prin distrugerea unui focar de
naționalism și de tensiuni interetnice;
– restructurarea Balcanilor potrivit interesului Occidentului;
– scoaterea Balcanilor de sub influența Rusiei sau reîmpărțirea
acestora cu Rusia;
– prevenirea unor posibile conflicte în viitor;
– redimensionarea spațiului strategic al Europei Occidentale cu
ajutorul forței americane.

Principalele coordonate ale acestui concept sunt
următoarele:
– servirea interesului american (occidental) în Europa;
– distrugerea a ceea ce adesea Occidentul a numit ultimul
bastion al comu nismului p e continent;

408 – susținerea presiunilor politice prin mijloace militare;
– reconfigurarea structurii Balcanilor după criterii civilizați –
onale sau după criterii impuse de Occident;
– revigorarea unității occidentale într -o acțiune deopotrivă în
interesul Eu ropei, al Statelor Unite și, într -un fel, al Islamului;
– detensionarea unor posibile situații conflictuale care, în
această zonă, s -ar derula după principiul dominoului.

Principalele coordonate militare ale acestei acțiuni au fost:
– verificarea pe teren a conceptului războiului disproporționat ,
adică a tipu lui de război prevăzut în regulamentele americane și care
se prefigurează a fi dus și de Alianță potrivit noului ei concept
strategic;
– testarea acțiunii aeriene integrate;
– folosirea forțelor speci ale în cadr ul unei operații aeriene
(cercetare, cule gere a informațiilor, indicare laser și radioelectronică
a obiectivelor, diversiune etc.);

Desigur, există și alte coordonate ale acestui nou tip de acțiuni.
Important este că, pentru prima oară, s -a tes tat o operație ofensivă
aeriană și, într -o anumită măsură, aeroterestră sinergică a NATO de
impunere prin forță a politicii Alianței . Iar acest lucru nu poate
rămâne fără implicații greu previzibile în viitor, mai ales privind
redimensi onarea ordinii euro pene și mondiale, potrivit interesului
celui mai puternic care reușește să adune în jurul lui zeci de țări și, în
felul acesta, să -și asigure legitimitate .
Rezultă că o astfel de operație a fost premeditată și a cuprins
în general următoarele componente:
a. Identificarea zonei vulnerabile a Estului Europei și
conceperea, pe această bază, a strategiei de remodelare a ace lor
structuri politice, adminis trative, culturale, economice și militare etc.
din Balcani, care să satisfacă deopotrivă conceptul american ș i pe cel
euro-occidental cu privire la această zonă și nu numai.
b. Punerea în aplicare a strategiei de divizare, de dezmembrare
a zonei iugoslave (considerată a fi cea mai periculoasă, cea mai
vulnerabilă și cea mai… vinovată de tensionarea Balcanilor, datorită
antecedentelor sale, înce pând cu bătălia de la Kosovo Polje din 1389
și continuând cu asasinatul de la Sarajevo din 1914, cu compor –

409 tamentul încăpățânat și inflexibil al sârbilor îndeosebi în cel de -Al
Doilea Război Mondial, cu rolul jucat de Iugo slavia în timpul
Războiului Rece etc.) și de trecere a ei sub control occidental.
c. Culpabilizarea doar a Iugoslav iei (mai exact, a Serbiei)
pentru dezmembrarea fostei F ederații și lovirea ei prin toate
mijloacele posibile, începând cu cele economice (emb argoul impus
de Națiunile Unite) și terminând cu cele militare.
d. Desfășurarea concomitentă și neîntreruptă a unui război
mediatic cu mijloacele cele mai moderne.
e. Folosirea serviciilor de informații, îndeosebi a CIA și BND,
precum și a forțelor special e și a altor oportunități, pentru cul egerea
tuturor datelor și infor mațiilor necesare unei operații strategice
integrate ( aeriene, electronice, psihologice și, în situația cea mai
grea, aero -terestre ) de amploare .
f. Crearea unui centru gravitațional în zo na de interes asupra
căruia să fie concentrate acuzații grave și a unui război de joasă
intensitate care să justifice intervenția NATO.
g. Activarea forțelor ostile Serbiei;
h. Determinarea Republicii Muntenegru să se separeu de
Serbia;
i. Izolarea Serbie i.

Acțiunea NATO și reacția Iugoslaviei

Acțiunea NATO asupra Iugoslaviei a fost , credem noi,
pregătită cu mult timp înainte, într -o concepție care înseamnă mai
mult decât o simplă eventualitate, care înseamnă o modalitate
efectivă de realizare a obiecti velor de mai sus. În acest sens:
a. S-au menținut la un nivel constant și chiar s -au intensificat
acțiunile specifice războiului mediatic declanșate în că din anul 1990
împotriva Iugo slaviei (de fapt, a Serbiei) . Acestea au avut în general
următoarele scopu ri:
– crearea unei atitudini ostile față de sârbi și îndeosebi față de
conducerea lor politică;
– culpabilizarea sârbilor (și numai a sârbilor) pentru situația
care a avut loc în Bosnia -Herțe govina, pentru destabilizarea zonei,
pentru secesiunea Croației, Macedoniei, Sloveniei și Bosniei etc.,
pentru confruntarea din cadrul provinciei Kosovo, precum și pentru

410 tratamentul apreciat de Vest ca inuman al albanezilor, croaților,
musulmanilor etc.;
– trecerea sub tăcere a exodului populației sârbești din Krajna,
din Bosnia -Herțegovina și a suferințelor acesteia;
– prezentarea acțiunilor forțelor Occidentului ca unica modali –
tate de salvare a păcii și a populațiilor nesârbe și chiar a sârbilor din
această zonă;
– limitarea la maximum a circulației și influenței mi jloacelor
de informare în masă sârbești sau care sunt favorabile sârbilor.
După declanșarea acțiunii aeriene a NAT O asupra Iugoslaviei,
acest răz boi mediatic s -a intensificat, Alianța, purtătorul ei de cuvânt,
purtătorul de cuvânt al Pentagonului și țările care fac parte din ea
transmițând zilnic (chiar de mai multe ori pe zi) informații
convenabile (desigu r, reale, dar cu grijă selecțio nate) despre evoluția
bombarda mentelor, despre obiectivele distruse, despre unele din
efectele colaterale și despre situa ția refugiaților albanezi (dar numai
despre acestea), iar conducerea de la Belgrad prezentând numai
imagini cu dis trugerile provocate de bombarda mentele NATO
obiectivelor economice civile și populației. Pentru că astfel de
imagini ale distrugerii aveau un impact deosebit asupra pop ulației,
NATO a hotărât intensi ficarea campaniei mediatice antisâ rbești
concomitent cu scoaterea fizică din funcțiune a posturilor de
televiziune și releelor televiziunii iugoslave și înlocuirea lor cu
emisiuni organizate prin mij loacele speciale de război psihologic ale
Alianței.
În pregătirea unei posibile campanii terestre, spre exemplu, în
numărul 152 al revistei franceze „Raid“, se sublinia că au fost
supraest imate capacitățile armatei iugo slave, pregătirea ei, moralul ei
etc. Și s -au adus informații credibile în acest sens. Se arăta, spre
exemplu, că numai 20 la sută din recruți s -au prezentat la încorporare
și numai unitățile formate din angajați și parașutiștii din Niș pot pune
unele probleme. Se prezentau, de asemenea, mij loacele din
înzestrarea armatei iugoslave, între care și tancul T -84 fabricat în
Iugoslavia (o variantă a lui T -72), existent în număr limitat, dar care
nu se compară cu nici unul din tancurile Occidentului, din punct de
vedere tehnic această armată neavân d practic nici o șansă în fața
Alianței. Se preciza, de asemenea, că armata iugoslavă nu mai este
armata de partizani a lui Tito. Armata actuală, străină tradiți ei,

411 mitului și gloriei de odini oară, a fost învinsă de două ori în cursul
acestor războaie, o dată în Krajna și a doua oară în Bosnia.
Potrivit unor surse NATO, Trupele de Uscat iugoslave au
înregistrat următoarele pierderi: 120 tancuri, 203 transportoare
blindate și mașini de luptă ale infanteriei, 314 piese de artilerie,
aproximativ 5.000 de mi litari morți și dispăruți și aproximativ 10.000
răniți. Potrivit acelorași surse, Aviația și Apărarea antiaeriană au
pierdut 64% din sistemele de rachete antiaeriene SA -2, 70% din
sistemele de rachete SA – 3, 25% din sistemele de rachete mobile
SA-6 și ci rca 100 de avioane.
Totuși, la retragerea trupelor iugoslave din Kosovo, s -a
constatat că pe teren se aflau doar… trei carcase de tancuri distruse.
Este exclus, tot după unele surse occidentale, ca tancurile distruse să
fi fost evacuate. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de mijloace
voluminoase și de un mare volum de muncă.
Piloții francezi participanți la bombardamentele aliate în
Iugoslavia au criticat decizia NATO de a nu ataca radarele civile
sârbe care „au funcționat tot timpul conflictului“. Aceste radare au
permis militarilor sârbi să observe zborurile avioanelor aliate imediat
după ce acestea decolau de pe bazele aeriene din zona Mării
Adriatice.
De asemenea, rachetele sârbilor au periclitat serios avioanele
franceze, cel puțin în două situații de luptă.
Totodată, surse militare franceze din KFOR au declarat că
cifrele de 122 de tancuri și 220 de TAB -uri anunțate de Alia nță ca
fiind distruse de bombar damente pe timpul acțiunilor NATO în
Iugoslavia sunt nereale. După două săptămâni de prezență în
provincie, observatorii internaționali și ziariștii declară că nu sunt
urme de blindate distruse în Kosovo, în afara câtorva piese.
Posibilitatea evacuării armamentului greu distrus este exclusă
deoarece „a transporta un tanc deteriorat este un coșmar logis tic, o
manevră de forțe care cere timp și multe mijloace. Armata franceză
nu dispune decât de 142 de trailere ce pot transporta tancuri”.
La Belgrad se aprecia că forțele armate iugoslave trebuie să ia
măsuri pentru asigurarea apărării circulare a teritori ului, cu accent
pe întărirea apărării frontierelor argumentând acest lucru prin
deciziile adoptate de statele vecine pe perioada bombardamentelor
executate de NATO.

412 Există și unele aprecieri în mediile diplomatice franceze
potrivit cărora:
– pe timpul co nflictului NATO -Iugoslavia, între Alianță și
AEK a existat o intensă cooperare pentru executarea unor atacuri din
aer și pe uscat împotriva FA iugoslave; din această cauză, KFOR nu –
și putea îndeplini misiunea de demilitarizare a AEK în mod
corespunzător;
– deși a fost realizat un acord privind demilitarizarea AEK, la
21 iunie 1999, statele NATO nu au întreprins acțiunile cele mai
eficiente pentru aplicarea acestuia;
– principalul motiv al lipsei de fermitate a KFOR îl constituie
acordul secret privind angaj area în luptă a AEK pe timpul atacurilor
aeriene;
– misiunea principală a AEK a fost să atace forțele armate
iugoslave, pentru ca acestea să riposteze, să -și dezvăluie pozițiile și,
în felul acesta, NATO să le poată bombarda;
– AEK a servit, practic, ca „ forță de uscat“ a NATO.
Adevărul despre acest război este cu grijă ascuns și de o parte
și de cealaltă. Ambasadorul iugoslav la ONU a declarat că țara sa va
prezenta o cerere pentru primirea de despăgubiri din partea NATO,
în valoare de 30 -35 miliarde de d olari, pentru distrugerile provocate,
printre care se numără:
– 35 de spitale și alte unități medicale;
– peste 400 de școli și instituții publice;
– 66 de poduri, 23 stații de cale ferată, numeroase căi de
comunicație rutieră și aeroporturi;
– 121 fabrici și 22 instalații petrochimice;
– terenuri agricole și păduri, numeroase râuri și suprafețe
cultivabile poluate.
b. Războiul informațional a fost și este un însoțitor permanent,
atât al acțiunii NATO împotriva Iugoslaviei, cât și al unei campanii
occident ale antibalca nice mult mai complexe și mai îndelungate.
Principalele acțiuni ale acestui război împotriva Iugoslaviei sunt
următoarele:
– crearea de tensiuni în spațiul iugoslav, pe liniile de falie ale
confruntării între cele trei tipuri de civilizații (H untington –
„Ciocnirea civilizațiilor“), pornindu -se de la realitățile existente;

413 – determinarea potențialului remanent al sârbilor (pentru că
împotriva lor s -au desfășurat toate aceste acțiuni) și amplificarea
acelor factori care pot duce rapid la scoater ea lor, ca factor totdeauna
incomod, de pe arena istoriei sau punerea lor sub un control riguros
și îndelungat;
– obținerea de informații privind starea de fapt, situația
economică, cea p olitică și cea militară, posibi litățile reale ale forțelor
sârbe car e urmau să fie implicate în conflict și vulnerabilitățile
spațiului iugoslav;
– identificarea obiectivelor care puteau fi bombardate cu
prioritate în prima etapă a unei intervenții aeriene și pe cele care ar fi
trebuit lovite în etapele următoare (stabilir ea coordonatelor,
fotografi erea și marcarea acestora prin indici optici sau
radioelectronici etc.)
– identificarea elementelor necesare unei operații aero -terestre
(în situația în care aceasta s -ar fi impus).

De aceea, se pare că războiul de joasă inten sitate care s -a
declanșat în Kosovo între Armata de Eliberare din Kosovo (UCK sau
AEK) și forțele de poliție iugo slave a fost nu numai tolerat, ci chiar
și stimulat, astfel:
– unele servicii de informații ale Occidentului au contribuit la
formarea și instr uirea UCK;
– mafia albaneză și lumea islamică au subvenționat această
formațiune militară (peste 80 la sută din traficul de droguri din
Europa Occidentală e ra susținut de mafia kosovară și albaneză);
– prin acceptarea faptului împlinit, Occidentu l a dat
legitimitate unei forma țiuni militare ilegale autoconstituită într -un
stat de drept, membru al ONU;
– recomandările Consiliului Europei și alte documente privind
statutul mino rităților naționale au stimulat și stimulează acțiunile
secesioniste ale acestora ( prima etapă fiind obținerea unor autonomii
substanțiale);
– reacția sârbilor la acțiunile UCK a fost considerată totdeauna
ca extre mistă, naționalistă, ca epurare etnică (acest lucru a adâncit
ostilitatea sârbilor față de Occident, ceea ce, de altfel, s -a și dorit).
Pentru obținerea informațiilor, în afara structurilor CIA, BND,
serviciilor de informații ale Marii Britanii, Franței, Italiei și Ungariei,

414 au mai fost folosite și forțele speciale ale NATO, cele mai multe din
ele dislocate în Europa, între care SEAL americane, un detașament al
„Beretelor Verzi“ staționat în Germania, COS franceze, SAS și 22
SAS britanice, GCP (grupul de cercetași parașutiști) al D.11
Parașutiști franceze, comandouri ale CPA 10, dotate cu indicatori
laser, elemente USSCOM prezent e în Bosnia, elemente ale R.13 DP
(Dragoni Parașutiști), comandourile marine (probabil R. 11 Chok și
formațiunea Hubert), parașutiștii R.1 IM (Infanterie Marină) etc.

Aceste forțe au acționat, după cum scrie și revista franceză
„RAID“, pe teritoriul Iugos laviei, cu mult înainte, în perioada de
pregătire, ca și pe timpul desfășurării atacurilor, pentru:
– identificarea obiectivelor care urmau să fie bombardate;
– măsurarea și marcarea podurilor și a principalelor lucrări de artă;
– identificarea co mandament elor unităților, a cantona mentelor,
a locurilor de staționare ale acestora și a itinerarelor de deplasare;
– identificarea și marcarea (radioelectronică sau prin iluminare
laser) a pozițiilor artileriei, vehiculelor de luptă, depozitelor de
carburanți și m uniții ale armatei, locurilor de depozitare și reparare a
tehnicii, a unor obiective econo mice civile de importanță strategică
etc.;
– identificarea și marcarea (laser, optică, prin repere radio –
electronice) a intrărilor în tuneluri, adăposturi, depozite s au alte
ascunzișuri săpate la ordinul lui Tito în munți în vederea războiului
de partizani care s -ar fi dus în fața unei invazii sovietice;
– evaluarea posibilităților reale de reacție ale armatei
iugoslave;
– identificarea direcțiilor și raioanelor favora bile acțiunilor
aeriene precum și unor eventuale acțiuni terestre NATO (așa se și
explică anumite priorități în efectuarea bombardamentelor);
– recuperarea piloților sau echipajelor ale căror aeronave au
fost lovite;
– dirijarea focului aviației etc.

În același timp, forțe discrete, puțin numeroase, forțe speciale
germane, KSK (Kommando Spezial Kräfte) au fost prezente în
regiune, în special în Albania, pentru a realiza acțiuni de cercetare,

415 dar și pentru a forma echipe de combatanți UCK (AEK) care au fos t
folosite în Kosovo.
Și alte forțe speciale ale Occidentului au pregătit combatanți i
UCK, în funcție de cunoașterea limbii țării respective, pe care i -au
dotat cu mijloace de transmisiuni performante și cu iluminatoare
laser, cu scopul de a transmite date din Kosovo și a ilumina laser
obiectivele care trebuiau bombardate.
S-au aflat în zonă 80 de comandouri ale rangerșilor
norvegieni, precum și echipe ale COMSUBIN, unitate de scafandri
de luptă a marinei italiene.
„Niciodată în istoria NATO – scrie foarte atent revista
franceză RAID – n-au fost adunate atâtea forțe speciale ale țărilor din
Europa și din SUA pentru a îndeplini misiuni pentru care ele sunt
pregătite și antrenate ani și ani.“

Mijloace de cercetare folosite:

Cosmice:
– doi sateliți america ni Lacrosse care survolează de două ori pe
zi Iugoslavia, cu o rezoluție de 30 cm;
– trei sateliți KH-11, fiecare survolând Iugoslavia de trei ori pe
zi (lucrează la lumina zilei sau în infraroșu și oferă imagini mai
precise ca Lacrosse)
Aeriene:
– RC 135 Rivet Joint, bazat la Mildenhall în Marea Britanie –
ascultare electronică;
– U – 2, bazat la Istres (Franța) ascultare electronică și imagine;
– Boeing E -8 J-Stars – bazat la Ramstein (Germania) –
transmitere reală;
– EC 13 – Compass Call – ascultare elec tronică;
– Mirage IV P – pentru cercetarea strategică;
– Mirage F1 CE – pentru cercetare strategică;
– Transall Gabriel;
– DC – 8 Sarrigue – pentru informare electronică;
– Predator;
– CL 289;
– Crecerelle.
Aparate numeroase de patrulare maritimă:

416 – EP – 3 (US Navy)
– Nimrob (Marea Britanie);
– Atlantic – 2 (Franța)
Operația aeriană a NATO a constat în g eneral în acțiuni
riguros plani ficate ale unor grupări mixte care cuprindeau, în
principiu, avioane AWACS, avioane de bruiaj radioelectronic de
tipul EA 6 B , avioane antiradar (care lansau rachete HARM pe
fascicul de radiolocație) și avioane de atac la sol (F -15, F -16, F -18,
Harrier, Mirage, Etandard, Jaguar, Tor nado, A -10), avioane de
bombar dament B1 și, pentru prima dată, B2, precum și avionul
invizibil F -117. Operația aeriană s -a desfășurat în trei etape care nu
se pot identifica cu foarte mare precizie. În prima etapă, au fost lovite
mijloace ale apărării antiaeriene iugoslave, în cea de a doua,
obiective militare și, în cea de a treia, obiective economic e,
industriale etc. Ele nu au fost lovite haotic, cum s -ar părea, ci într -un
sistem de priorități foarte bine definit și riguros stabilit , ceea ce arată
o mare iscusință a planificatorilor strategici și tactici.
Aparentul impas în care a intrat Alianța pri n faptul că sârbii nu
au cedat în câteva zile, așa cum era de așteptat, nu a fost decât o
neconfirmare a unor previziuni inițiale. NATO era însă pregătită
pentru un război de o durată mai mare, inclusiv pentru o operație
aeroterestră, pentru că 19 țări – printre care și o mare parte din cele
mai dezvoltate și mai puternice din lume – nu puteau ceda în fața
unei țări care a suportat secesiuni dureroase și un embargo
distrugător impus de comunitatea internațională.

Acțiunile Iugoslaviei au, de asemenea, câte va caracteristici
importante. În primul rând, trebuie subliniat faptul că în Iugoslavia
existau trei feluri de forțe armate:
– o armată a Ordinii (unii îi zic a Puterii), compusă din Poliție
și forțe speciale ale Poliției care numărau în jur de 80.000 – 100.000
de oameni și care aveau un buget de 6 miliarde de dolari;
– Armata iugoslavă, care este o armată a Federației Iugoslave, cu
un efectiv de 110.000 de oameni și un buget cam de un miliard de
dolari;
– Forțe speciale.
Dintre acestea, doar Poliția și for țele speciale ale poliției se
bucurau de o atenție deosebită.

417 Iugoslavia a acționat în Kosovo, împotriva UCK, îndeosebi cu
aceste forțe speciale ale Poliției, sprijinite de armată cu mijloace ale
artileriei. Acțiunile acestor forțe – chiar în situația de război – nu au
fost supuse controlului Statului Major General.

Armata iugoslavă a acționat , credem noi, astfel:
– forțele de apărare antiaeriană și o parte din aviație au deschis
focul împotriva aviației NATO, în regimul atent și prudent pe care îl
impune războiul disproporționat ;
– forțele terestre din Kosovo s -au îngropat la teren sau au
sprijinit forțele poliției care au continuat acțiunile împotriva UCK;
– forțele terestre din interiorul Iugoslaviei s -au adăpostit (în
localități, raioane de concentrare , lucrări dinainte pregătite) și,
concomitent, au pregătit apărarea strategică, în funcție de variantele
posibile previzibile de acțiune terestră sau aero -terestră a NATO.
De remarcat că forțele sârbești nu au utilizat toate acțiunile
specifice războiului disproporționat sau războiului de joasă
intensitate. Sârbii nu au folosit acțiuni teroriste, deși puteau să o facă.
Comportamentul armatei iugoslave este unul corect și moral. Această
armată a respectat întocmai atât legile de ducere a războiului, cât și
prevederile acordului de retragere și ale planului tehnic stabilit.
Forțele speciale ale sârbilor (Brigada 63 Parașutiști Niș, cu un
efectiv de 4000 de oameni și Brigada 72 Specială Comando, cu un
efectiv de 500 de oameni), au fost, în general, protejate ș i păstrate
pentru acțiuni în cazul când NATO ar fi întreprins o operație terestră.

Inovații și acțiuni deosebite

Împotriva atacurilor aeriene și cu rachete, sârbii s -au apărat
cum au putut, iar NATO a folosit cele mai sofisticate mijloace ale
momentului.
Se remarcă:
– folosirea de către armata iugoslavă a unor modalități de
inducere în eroare a rachetelor de croazieră (frânghii legate în
apropierea obiectivului, schimbarea configurației terenului în zona
țintelor pentru derutarea autodirijării etc.);
– NATO a utilizat bombe și rachete dirijate prin GPS (sistem
de poziționare globală);

418 – au fost folosite rachete de croazieră cu flash electromagnetic,
în scopul bruierii și scoaterii din funcțiune a mijloacelor apărării
antiaeriene sau antira chetă existente în jurul obiectivelor vizate s au
pe traiect (efectul este com parabil cu cel electromagnetic pe care îl
produce explozia nucleară);
– folosirea de către NATO a muniției cu dispersie specială –
GPU -97 Sensor Fuzed Weapon (are 10 submuniții, fiecare cu 4
încărcături antitanc care se dirijează automat spre surse de căldură
degajate de mijloacele blindate, grație unui autodirector în infraroșu).
USAF au 12.000 astfel de bombe.

Din aproape toate datele și informațiile, din modul de desfă –
șurare a activi tăților de la Rambouillet (Franța) privind acordul de
pace din Kosovo, ca și din pozițiile exprimate de SUA și de ceilalți
membri ai Alianței și de partenerii acesteia, rezultă că, indiferent de
comportamentul Iugoslaviei, Alianța își impunea, prin negocieri, prin
forță sau prin dictat, politica sa în problema Kosovo și în cea a
Balcanilor. Soluția propusă de G -8 și acceptată de părți și de ONU
are principalul avantaj că a oprit bombar darea Iugoslaviei și a
creat premise pentru încetarea ostilităților din Kosov o.
Cu toate acestea, rezultă următoarele:
– soluția impusă în problema Kosovo a c reat un precedent care
va ampli fica tendințele secesioniste și autonomiste ale minorităților
din zonă (Voivodina, Sandjak, Transilvania);
– procesul epurării etnice s -a conti nuă în K osovo, de data
aceasta, împotri va sârbilor (100.000 s -au refugiat deja în Serbia și
Muntenegru);
– UCK a profita t cât mai mult de pe urma relației cu NAT O
din timpul bombardamentelor și a continua t, chiar dezarmată (mai
exact, demilitarizată), prin diferite forme, acțiunile împotriva
sârbilor, acceptând inițial o autonomie substan țială, și, reluând apoi
presiunile și violen țele pentru independența provinciei (obținută în
final) ;
– sârbii nu au încredere în NATO, dar nici n -au boicota t
acțiunile KF OR, în schimb forțele UCK au continua t acțiunile împo –
triva sârbilor, astfel încât forța multinațională a avut mari dificultăți
în a asigura condițiile op time pentru adminis trarea corespunzătoare a
provinciei de către ONU;

419 – problema refacerii economice a zonei a f ost tranșată în
favoarea firmelor din Occident.

Ce s-a obținut prin acest război?

Deși NATO se declară victorioasă, adevărul este cu totul altul.
Într-un război disproporționat nu poate fi vorba de victorie și de
înfrângere. Un astfel de război este asemănător atacului efectuat de
un tigru asupra unei cățel.
Iugoslavia – lovită, sărăcită, umilită – a înfruntat toată lumea
occidentală și a cedat presiunii Grupului celor șapte state
industrializate, plus Rusia, deci acelui faimos G -8, dar această țară
nu și -a propus să se bată cu toată lumea, nu a intrat în competiție cu
toată lumea. Și ar fi o mare greșeală să se judece acest război – de
fapt această acțiune a NATO – după legile războaielor de până acum.
În primul rând, pentru că, în cea mai mare parte, acest război
se bazează deopotrivă pe o ma re minciună și pe o mare nedrep tate.
Minciuna constă în imaginea trunchiată, unilaterală despre epurarea
etnică împotriva populației albaneze și numai împotriva acesteia, iar
nedreptatea în simplismul și re ducționismul cu care a fost și este
tratată problema dreptului istoric. Epurarea etnică, în realitate, a
început în 1389, în urma victoriei turcilor împotriva sârbilor în
bătălia de la Kosovo Polje. Ea s -a efectuat numai împotriva sârbilor
(nu a albanezilo r) și s -a continuat în ritm susținut până în zilele
noastre. Faptele sunt indubitabile. Așa se explică de altfel
schimbarea raporturilor etnice de -a lungul secolelor și crearea în
această zonă de falie (de confruntare între civilizații, cum îi spune
Huntin gton, în cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor“ ) a unei situații
conflictuale extrem de complexe. Nicolae Iorga spunea că toate
războaiele din Balcani au fost provocate de alții, din afara Balcanilor.
Nedreptatea constă deci în tratarea discriminat orie a pr oblemei
Kosovo, îndrep tarea celei mai teribile forțe din lume pentru a o
rezolva în sensul dorit în principal de Statele Unite ale Americii, de
Civilizația occidentală (prin distrugere), în timp ce, prin alte părți ale
lumii (problema kurdă, problema pales tiniană, problema Kașmirului,
problema Irlandei de Nord, problema kaucaziană, problema cecenă),
unde lucrurile sunt la fel de grave (ba chiar mult mai grave, întrucât
22 de milioane de kurzi și milioanele de palestinieni nu au țară!), nu

420 mișcă nimeni un de get pentru a opri ostilitățile și pierderile de vieți
omenești.
Culpabilizarea sârbilor urmează apro ape același scenariu al
culpabi lizării exclusive a Irakului pentru războiul din Golful Persic.
Saddam Hussein are vina lui, dar cauzele intervenției america ne în
această zonă sunt mult mai complexe. În cartea „Războiul din Golf.
Dosarul secret“ , americanii Pierre Salinger și Eri c Laureant aduc
argumente incon testabile privind presiunile exercitate de ameri cani
pentru ca lucrurile să se desfășoare în sensul do rit de ei. Între acestea
se situează:
– declanșarea unor presiuni economice împotriva Irakului (prin
scăde rea de către Kuweit a prețului petrolului sub 20 de dolari pe
baril), acțiuni pe care Irakul le -a perceput ca un război economic
condus de SUA împotri va sa;
– încurajarea lui Saddam (sau nedescurajarea lui) pentru a
invada Kuweitul;
– împiedicarea lumii arabe pentru a rezolva conflictul prin
mijloace proprii;
– exercitarea de presiuni asupra Arabiei Saudite pentru a primi
ajutor militar american;
– obținerea sprijinului lui Gorbaciov și a două rezoluții ONU
împotriva Irakului (nr. 661 și nr. 665), constând în declanșarea
embargoului și în sprijinirea militară a respectării embargoului.
Războiul din Golf s -a încheiat prin înfometarea Irakului,
sancțiunile economice afectând practic poporul irakian și nu pe
Saddam Hussein;
– continuarea ostilităților, întreprinderea unor acțiuni de
spionaj prin intermediul misiunii ONU în Irak, bombardarea
nejustificată a acestei țări în decembrie 1998 etc. ;
– în final, ata carea în 2003 a Irakului și distrugerea lui
completă.
În cazul Iugoslaviei, au fost declanșate aceleași resorturi, de
data aceasta sub paravanul noului concept strategic NATO, care
conferă Alianței rolul de justițiar, de menținător și impunător al păcii
peste tot, acolo unde Occidentul consideră că este necesar să o facă,
inclusiv în afara zonei de responsabilitate a Alianței. În realitate,
consideră unii analiști occidentali, este vorba de jocuri geostrategice

421 extrem de complicate, care afectează din nou Balcanii ,iar acum, în
2013 -2015 și Ucraina .
Totuși, rezolvarea problemei Kosovo prin intervenția G -8 are
și anumite avantaje:
– acordul de la Rambouillet este reconsiderat în sensul că se
exclude posi bilitatea unui referen dum regional (Acordul nu
prevedea în mod expres un referendum, ci consultarea populației
după trei ani); acest referendum s -a făcut și Kosovo a devenit, cum
bine se știe, pentru prima dată în istorie, o țară suverană și
independentă, evident, la discreția și sub tutela celor care au creat -o;
– luptătorii Armatei de Eliberare din Kosovo (AEK sau UCK)
au fost nevoiți să depună armele , întrucât nu mai era nevoie de ei ;
– s-a garantează unitatea statului iugoslav , dar nu s -a respectat ;
– situația respectivă a fost gestionată de ONU ș i nu de NATO,
chiar dacă a fost vorba doar de o simplă formalitate.
ONU nu s -a ținut de cuvânt . Frontierele Serbiei au fost
modificaate.

Implicații asupra zonei

FA iugoslave au trecut la amenajarea pentru război a unor
zone din Voivodina , în special după înch eierea acordului tehnic
militar cu NATO. Zona despre care este vorba se află la nord de
Belgrad, între Kovacica -Crepaj -Padina . În zona respectivă, forțele
armate iugoslave au amenajat poziții de tragere de artilerie din
adăposturi.
Interpretările acestei a cțiuni au reliefat o posibilă pregătire
pentru contracararea unei eventuale revolte sau tentative secesioniste
în Voivodina, dar și simpla punere la adăpost a mijloacelor și tehnicii
de luptă.
Trupele și tehnica forțelor armate iugoslave care s -au retras
din Kosovo au fost redislocate în diverse obiective aparținând unor
instituții sau unități economice (birouri sau hale și hangare ale unor
fabrici, cooperative agricole de producție, școli, etc.), în special în
Voivodina, ceea ce ar confirma supoziția privi nd executarea unor
pregătiri pentru consolidarea autorității statului și a capacității de
luptă a armatei și forțelor de ordine iugoslave, în perspectiva unor
tensiuni interetnice sau secesioniste în Voivodina.

422
La 15 iunie 1999, Sinodul Bisericii Ortodoxe Iugoslave a
cerut oficial demisia guvernului actual și a președintelui
Slobodan Miloșevici .
Președintele Miloșevici a făcut apel la cetățenii iugoslavi să
participe activ la reconstrucția țării, precizând că trebuie pornit cu
orașul Novi Sad, acesta fiin d „un oraș cu caracter simbolic”. De
asemenea el a menționat că trebuie refăcute rapid podurile de pe
Dunăre, precum și podul care leagă autostrada dintre Belgrad și Novi
Sad.
Jiri Dienstbier , reprezentant special al ONU pentru drepturile
omului în fosta I ugoslavie, a făcut următoarele aprecieri cu privire la
situația post -conflict din R.F.Iugoslavia:
– starea de spirit este calmă, deși toată lumea este conștientă că
refacerea economică și crearea instituțiilor democratice nu va fi ușoară;
– alături de obi ective militare, bombardamentele NATO au
avut și motivație politică, ceea ce explică și faptul că orașul
Pancevo, a cărui administrație locală este dominată de opoziție, a
suferit mari distrugeri în încercarea aliaților de a forța o raliere a
partidelor di n afara coaliției guvernamentale împotriva președintelui
Miloșevici . Aceasta face ca toate forțele politice din Serbia, inclusiv
opoziția, să caracterizeze conflictul drept „o agresiune împotriva
Iugoslaviei”, opinie împărtășită și de minoritățile etnice;
– se remarcă faptul că în Voivodina nu a fost semnalat nici un
incident interetnic în perioada în care s -a desfășurat conflictul.

Aspecte privind reconstrucția Iugoslaviei și a zonei
balcanice
În perspectiva implementării acordului de pace în Iugoslavia ș i
a reconstrucției în această regiune, ale cărei costuri sunt evaluate la
circa 3,5 miliarde dolari pentru Kosovo în următorii trei ani (potrivit
Comisarului european pentru probleme de politică externă, pentru
refacerea provinciei Kosovo vor fi necesari a proximativ 5 miliarde
de dolari) și la aproximativ 100 miliarde dolari pentru întreaga
regiune a Balcanilor, pentru viitorul deceniu, au apărut germenii
unei acerbe concurențe, în special între companiile occidentale
(inclusiv din țările participante la in tervenția militară), pentru
obținerea a cât mai multe contracte economice, îndeo ebi în sectoare

423 vitale precum: rețele de transport rutier, aerian și feroviar; sistemul
energetic și de prelucrare a produselor petroliere; rețeaua de
construcții industriale și de locuințe etc. Specialiștii occidentali
apreciază că, deoarece Uniunea Europeană va finanța cea mai mare
parte a proiectelor de recon strucție, firmele și companiile din statele
membre vor deține locul preponderent în executarea obiectivelor de
recons trucție.
Ca urmare, este de așteptat ca alte țări, precum România și
Bulgaria, chiar dacă au fost afectate de conflict, să întâmpine
greu tăți deosebite la participarea pentru reconstrucția Serbiei.
După cum se știe deja, nu vor participa deloc.
Nici ruși i nu stau cu mâna în sân. La Belgrad, au sosit ingineri,
arhitecți și economiști ruși pentru a analiza situația și a întocmi
necesarul de mijloace pentru efectuarea lucrărilor de reconstrucție a
podurilor de peste Dunăre din orașul Novi Sad , și ale clădiri lor
guvernamentale din Belgrad.

În mediul diplomatic sârb, la acea dată, se exprima părerea
potrivit căreia, conducerea politică și cea militară a Iugoslaviei
repetau slogane privind victoria sârbilor în confruntarea cu NATO,
dar în realitate poporul sâr b a pierdut, pagubele produse în urma
loviturilor aeriene ridicându -se la peste 200 de miliarde de dolari
(evaluările făcute de specialiști occidentali acreditează o cifră mult
mai mică, în jur de 39 miliarde dolari).
Sârbii aveau semnale că procesul de d estrămare a actualei
federații iugoslave va continua, fiind stimulate și alte provincii,
inclusiv Republica Muntenegru, să -și revednice autonomia, sau
chiar independența. Este vorba în primul rând de Voivodina , în
care populația maghiară așteaptă doar un semnal pentru a ieși în
stradă, iar armata sârbă nu mai este pregătită și dispusă să repete
acțiunea din Kosovo. Același lucru se poate întâmpla și în partea de
sud a Serbiei, cu provincia Sandjak , care are o populație majoritar
musulmană. În Voivodina și Sandjak, va avea loc un proces de
purificare etnică similar celui din Kosovo, care va determina migrația
populației sârbe către Occident. Foarte mulți oameni din Iugoslavia
cred că sârbii au fost părăsiți de marile puteri și de vecinii lor.

424 În aceste condi ții, spun unii diplomați sârbi, pentru sârbi este
de așteptat o soartă dramatică: ori acceptă toate condițiile
impuse de Occident, ori dispar ca stat.

Într-o scrisoare adresată Consiliului de Securitate ONU,
ministrul iugoslav de externe, Zivadin Jovanovi c, a motivat această
solicitare prin faptul că „ este necesară asigurarea protecției
minorității sârbe din Kosovo în fața atacurilor executate de etnicii
albanezi din provincie. Situația în provincie s -a înrăutățit drastic.
După dislocarea KFOR în Kosovo a u început să se înregistreze
numeroase încălcări ale drepturilor omului, îndeosebi asupra
minorității sârbe ”.
Șeful Statului Major al armatei iugoslave, Dragoliub
Ojdanovici, a declarat că principalele scopuri pentru armata
iugoslavă sunt refacerea bazelor militare distruse în urma
bombardamentelor NATO, refacerea numerică a armatei, precum și
înzes trarea corespunzătoare cu tehnică.
El a mai declarat că „Iugoslavia nu va mai accepta la nesfârșit
acțiunile provocatoare ale albanezilor din Kosovo îndreptate
împotriva sârbilor, iar dacă ONU nu ia nici o măsură în acest sens,
armata iugoslavă va interveni fără ezitare”.

În același spectru dramatic, unii analiști germani consideră că:
– Serbia a pierdut orice control asupra provinciei;
– în următorii circa 10 a ni, Kosovo va fi, de facto, protectorat
NATO;
– KFOR va rămâne în Kosovo atât timp cât se vor menține
trupele SUA, cel puțin 10 ani;
– se considera, de asemenea că, până în anul 2000, când se
prevedeau alegeri libere, etnicii albanezi vor fi conduși de
Parlamentul ales în 1997 și dominat de reprezentanții Ligii
Democratice din Kosovo, al cărei lider este Ibrahim Rugova;
Occidentul credea că, pentru clarificarea poziției unor lideri
albanezi, ar fi necesar:
– întărirea imaginii lui Ibrahim Rugova (deși se c onsideră că
acesta a pierdut mult din credibilitate);
– întărirea AEK – pe care unii o consideră singura forță
capabilă să facă ordine în Kosovo (transformarea sa în partid politic);

425 – promovarea unui alt lider. Cel mai probabil acesta va fi
Veton Surroi, fostul redactor șef al cotidianului albanez „Koha
Ditore“, care întreține strânse legături cu Marea Britanie; liderul
etnicilor albanezi va trebui sprijinit de Bujor Bukoshi (premierul
guvernului în exil la Bonn), care dispune de o sumă estimată la 500
milioane dolari; AEK are la dispoziție o sumă de 500.000 de dolari,
care, în cea mai mare parte, provine din Turcia;
– nu sunt șanse prea mari ca tineretul (studențimea) să se ridice
împotriva regimului Miloșevici .
Liderul politic al AEK, Hashim Thaci, a exc lus ind pendența
provinciei Kosovo fără acordul comunității internaționale subliniind
că „obținerea independenței nu poate să fie rezolvată unilateral, iar
poporul kosovar trebuie să țină cont de nume roasele elemente cu
caracter geopolitic global ”.
Pe 29 iunie 1999, generalul Neboisa Pavkovici, comandantul
Armatei a 3 -a iugoslave, a declarat că ONU nu va putea să asigure
securitatea provinciei Kosovo fără ajutorul forțelor armate
iugoslave, iar problema reîntoarcerii FA iugoslave în Kosovo este
reglementa tă de acordul militaro -tehnic încheiat cu NATO, cu
privire la retragerea din provincie, și anume, atunci când ONU va fi
stabilizat situația”;
Secretarul american de stat, Madeleine Albright, a precizat că
intervenția NATO în conflictul din Kosovo nu const ituie un precedent
pentru viitoare posibile intervenții ale Alianței, întrucât fiecare
situație este unică, iar condițiile diferite. NATO este o instituție
europeană și atlantică, dar nu globală. Experiența Kosovo a
demonstrat însă că este dificil să menți i o coaliție. Aceeași problemă
a provinciei Kosovo a condus la tensi onarea relațiilor Occidentului
cu parteneri importanți ca Moscova, Beijing și ONU ”.
S-a exprimat temerea că Turcia și problema kurdă pot prezenta
analogii cu cea a conflictului din Kosov o.
Ministrul canadian al cooperării, D. Marleau, a anunțat
lansarea unui program de acțiune contra minelor terestre din Kosovo.
Prin intermediul Agenției Canadiene de Dezvoltare
Internațională (ACDI), Canada va furniza cinci milioane de dolari
canadieni (3 ,4 milioane dolari americani), pe o perioadă de 3 ani,
pentru acest program care vizează, în principal, acordarea de ajutor
victimelor minelor terestre, dar și acțiuni de deminare.

426 Generalul de brigadă David Jurkowski, comandant al
contingentului canadian dislocat în Kosovo a estimat că sunt necesari
câțiva ani pentru distrugerea minelor și bombelor neexplodate de pe
teritoriul provinciei sârbe.
Ministrul german fără portofoliu, Bodo Hombach, a fost numit
coordonatorul Uniunii Europene pentru aplicarea Pact ului de
Stabilitate în Balcani.

La 17 iunie 1999, secretarul general al Alianței din acea
vreme, Javier Solana, a declarat:
– pe măsură ce se descoperă urmele masacrelor comise de
forțele sârbe împotriva populației albaneze, cererile de acordare a
indepe ndenței provinciei Kosovo se multiplică;
– cu toate acestea, independența provinciei nu este o op țiune
de luat în calcul, deoarece orice tentativă de remodelare a
frontierelor în Balcani ar compromite securitatea întregii Europe;
– frontierele Europei s -au schimbat prea des, iar stabi litatea acesteia
în secolul următor nu se poate asigura prin noi schimbări de frontieră;
– NATO nu ia în considerare nici soluția divizării provin ciei,
iar în prezent se poartă discuții cu AEK în vederea întocmirii unui
plan de demilitarizare care, conform Acordului de pace, trebuie să
fie executată în termen de 120 de zile.
Javier Solana a mai arătat că Războiul din Kosovo a fost o
confruntare între două viziuni:
– una, cea a NATO și a aliaților săi din UE și altor state par tenere,
a unei Europe a integrării, a democrației și pluralismului etnic;
– cealaltă, a lui Miloșevici și a acoliților săi – a unei Europe compusă
din state etnice pure, o Europă a naționalismului, autoritarismului și
xenofobiei.
– Războiul din Kosovo a fo st într -un fel și un test al voinței
europenilor de a -și crea o veritabilă identitate de securitate și
apărare, test la care Europa a reușit.
Nu, Europa nu a reușit. A constatat doar că are nevoie de
această identitate de apărare, că are nevoie să fie unit ă și că este
responsabilă pentru soarta Balcanilor, care nu au căzut pe continent
din cer sau de pe planeta Marte, ci sunt aici dintotdeauna, dar nu ca
un spațiu respectat pentru ceea ce a dat el continentului și lumii, ci ca

427 un câmp de bătaie, de confrunt are a intereselor celor mari. Ca și
acum.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, J. Lockhart, a declarat că
reuniunea statelor participante la Pactul de Stabilitate în Balcani ar
putea fi amânată până în luna august sau septembrie 1999, pentru a
se putea asig ura o pregătire minuțioasă a acesteia.
Declarația survenea după cea a cancelarului german, Gerhard
Schroeder, care a afirmat, la încheierea reuniunii UE -SUA (de la
Bonn), că viitoarea întâlnire a statelor participante la Pactul de
Stabilitate pentru Balcan i se va desfășura în luna iulie la Sarajevo.
La încheierea reuniunii G -8 de la Köln, președintele Bill
Clinton a subliniat că reconstrucția va costa mai mult decât se crede,
dar oricum mai puțin decât dacă războiul ar fi continuat. El a mai
arătat că Pactu l de stabilitate urmărește crearea condițiilor pentru o
pace durabilă prin democratizare și cooperare economică. SUA nu
se poate angaja decât parțial în susținerea financiară a planului
(deocamdată se are în vedere susținerea a cca. 15% din cheltuieli).
Președintelui Albaniei, Rexhep Mejdani , consideră că:
– este posibil să se continue procesul de destabilizare în
Balcani, proces ce va cuprinde probabil și Muntenegru;
– președintele iugoslav Slobodan Miloșevici nu va renunța la
putere și nu va accepta un ac ord de pace, ceea ce va duce la pericolul
divizării provinciei Kosovo între NATO și Rusia;
– Albania este folosită de către AEK drept zonă de refugiere și
recrutare;
– în Kosovo ar trebui să se creeze un protectorat internațional
coordonat de NATO, care ar urma să înființeze trupe de poliție și
administrație civilă, coordonate de OSCE;
– cu sprijinul comunității internaționale, există posibilitatea
creării a două state independente, Kosovo și Muntenegru.
Nu toate s -au adeverit. Nu este însă prea târziu.
Vicepreședintele Băncii Europene de Investiții din Luxemburg
a declarat că reconstrucția în Kosovo și Serbia va costa statele
europene aproape 100 miliarde de mărci, iar 4,5 miliarde de mărci
trebuie acordate în anul 1999. Ele plătesc, și tot ele își însușesc banii.
În fond, nu este vorba decât de a muta banii dintr -un buzunar în altul,
adică de la bugete la firmele specializate în construcții.

428 El a mai precizat că două treimi din sumă sunt deja asigurate și
că Banca Mondială pledează în favoarea acordării de ajutoare
sârbilor, independent de discuțiile vizând înlăturarea președintelui
Miloșevici .

Liderul principalului partid de opoziție din F.R.I. Macedonia,
„Alianța Social Democratică” și fost premier, Branko Crvenovski, a
criticat cabinetul condus de Ljubko Georgievski pentru întâlnirile pe
care le -a avut cu liderii AEK, considerând că, prin faptul că s -a dat
un caracter oficial întâlnirii sale cu liderul AEK, au fost afectate
interesele naționale și că acestea înseamnă o „recunoaștere de facto a
autoproclam atei Republici Kosovo” de către guvernul de la Skopje.
Branko Crvenovski și partidul său urmau să organizeze la data
de 24 iunie 1999, la Skopje, un miting de protest. Potrivit
afirmațiilor premierului albanez, Pandeli Majko, în colaborarea
dintre Tiran a și Skopje trebuiau atrase și Pristina și Podgorița , pentru
crearea unui nou „ cordon sanitar “ în jurul Serbiei, la care să se
alăture Bulgaria și Croația.
Macedonia și -a depus oficial candidatura pentru găzduirea
sediului central al Agenției pentru Refac erea Balcanilor . În cadrul
acestui demers, guvernul macedo nean a invocat faptul ca orașul
Skopje este situat la numai 30 de km de zona de conflict, în timp ce
alte capitale din statele balcanice se găsesc la distanțe de sute de km
de Kosovo.
De asemenea, autoritățile de la Skopje susțin că Macedonia
este țara care a acordat sprijinul cel mai mare și că a avut și are cel
mai mult de suferit de pe urma conflictului, dintre toate statele
învecinate zonei de conflict.

Javier Solana a criticat ideea o feririi unei recompense pentru
prinderea președintelui iugoslav, considerând că înlăturarea acestuia
de la putere trebuie făcută prin voința poporului, în urma alegerilor.
Solana, a subliniat că Forțele Aliate erau pregătite să lanseze o
ofensivă terestră, de pe teritoriul Albaniei și Macedoniei, pentru a
elibera Kosovo, dacă președintele Slobodan Miloșevici nu capitula.
În urma relatărilor de presă privind lipsa de eficacitate a
loviturilor aviației NATO asupra obiectivelor militare din Iugoslavia,

429 conduce rea NATO a trimis în Kosovo un grup de experți pentru o
evaluare cât mai exactă a țintelor atinse.

Pactul de stabilitate pentru regiunea Balcanilor

Reprezentanții UE, G -8 și ai statelor din prima linie (sud -estul
Europei) au adoptat, la 10.06.1999, la K öln, un Pact de stabilitate
pentru regiunea Balcanilor (Anexa nr.3) . Planul vizează, în principal,
un ajutor economic pentru statele din zonă și măsuri pentru
integrarea rapidă a acestora în UE. Textul apeobat este exclusiv
politic, partea financiară urmân d a fi adoptată, probabil, în cadrul
unei conferințe a donatorilor.
Se estima, atunci, că vor fi necesare cel puțin 5 miliarde de
dolari pentru reconstrucția Kosovo. Pentru ansamblul regiunii
estimările oscilează între 20 și 100 miliarde de dolari. La aces t punct,
președintele Bill Clinton a afirmat că Europa va trebui să -și
asume cea mai mare parte a efortului financiar, întrucât costul
campaniei aeriene a fost asigurat de SUA.
Ministrul de externe german Joska Fischer a precizat:
– „Pactul de Stabilitate pentru zona Balcanilor este un fel de
plan Marshall pentru reconstrucția zonei respective;
– sumele necesare reconstrucției întregii zone balcanice, se
cifrează între 20 -100 miliarde mărci”.
Comisarul UE Hans Van Den Brok , responsabil cu zona
Balcanilor, consideră că doar pentru reconstrucția provinciei Kosovo
ar fi necesare aproximativ 5 miliarde de dolari.
Totodată, comisarul UE a mai precizat că proiectele de
reconstrucție pentru Kosovo vor viza:
– construirea de locuințe pentru refugiații ce se vor rep atria;
– restabilirea legăturilor de aprovizionare cu apă și curent
electric, fază ce va dura chiar luni de zile și care va fi dusă la
îndeplinire de militarii din cadrul KFOR.
Refacerea economiei Iugoslaviei, ca și cele prevăzute în Pactul
de stabilitate se profilează a avantaja companiile occidentale din
țările membre UE. Sunt foarte puține șansele ca România și Bulgaria
să beneficieze de pe urma acestor acțiuni. Singurele modalități prin
care s -ar putea obține unele avantaje sunt:

430 – asocierea firmelor r omânești interesate cu firme din țările
membre ale UE;
– realizarea unor acorduri bilaterale cu Iugoslavia pentru
refacerea unor obiec tive economice și stabilirea unor relații
economice pe termen lung.
O apreciere comună tuturor analizelor este că, în ac est
moment, criza militară s -a transformat într -o criză economico –
socială.

Problema autonomiei Voivodinei

Începând cu 01 iulie 1999, la Novi Sad, capitala provinciei
Voivodina, au avut loc demonstrații împotriva președintelui iugoslav,
Slobodan Miloșevic i.
Manifestațiile au fost organizate de Liga Social -Democraților
din Voivodina (LSDV) și de Alianța Democratică Reformatoare din
Voivodina (RDSV), două partide care militează pentru o autonomie
mai largă a acestei provincii față de Belgrad.
Manifestanții p urtau drapele în culorile provinciei (albastru,
galben, verde) și pancarte cu inscripții de genul „ Jos Miloșevici “,
„Nu vrem război în Voivodina “, „Libertate pentru Voivodina “,
„Pentru o Voivodină fără hoți “.

În contextul adoptării în Consiliul de Securit ate al ONU a
rezoluției privind provincia Kosovo, premierul Ungariei, Viktor
Orban, a cerut din nou garantarea securității minorității maghiare din
Voivodina.
Oficialul maghiar a mai declarat că se impune un plan de pace
cuprinzător pentru regiunea Balcani lor și că maghiarii au nevoie de
garanții politice și juridice la nivelul standardelor europene, pentru a
nu deveni „obiectiv al purificării etnice“.
Uniunea Maghiarilor din Olanda a cerut guvernului de la Haga
să intervină pe lângă organismele internațion ale pentru a se acorda
din nou Voivodinei statutul de autonomie.
În scrisoarea adresată premierului Wim Kok, liderul Uniunii a
afirmat:

431 – autonomia Voivodinei trebuie acordată simultan cu cea a
provinciei Kosovo, deoarece aceasta a fost anulată simultan î n cele
două provincii;
– responsabilitatea față de minoritățile maghiare din Bazinul
Carpatic nu revine doar Ungariei, ci și marilor puteri occidentale,
care au creat actualele probleme prin Tratatul de la Trianon.

Din nou, premierul Ungariei, Viktor Orba n, a declarat:
– în cadrul reglementării politice a situației de după războiul
din Iugoslavia nu trebuie adoptate soluții forțate, străine de interesele
din regiune;
– reconstrucția trebuie să contribuie la transformarea
democratică a Iugoslaviei;
– Ungari a acordă o atenție deosebită situației celor 350.000
etnici maghiari din Voivodina, care, după logica războaielor purtate
de Miloșevici , ar putea ajunge în situația unor epurări etnice;
– viitorul tratat de pace trebuie să fie extins și asupra acestora,
pentru asigurarea condițiilor de viață și menținerea identității lor.
– în Voivodina s -a modificat radical raportul structurii etnice,
ca urmare a sosirii masive a sârbilor în provincie, încă din timpul
crizei bosniace, când s -au înregistrat aproximativ 250. 000 de
refugiați sârbi. În plus, s -a înregistrat o depopulare de etnici
maghiari, dintre care numai în timpul conflictului recent circa 30.000
tineri au plecat din provincie, pentru a scăpa de înrolare în FA
iugoslave.

La data de 22 iunie 1999, premierul Viktor Orban a solicitat
din nou statelor occidentale să includă și provincia Voivodina în
planurile de pace, datorită conflictului potențial dintre sârbii și
ungurii din această regiune. Premierul ungar a făcut această
declarație după ce s -a întâlnit cu c omandantul suprem al forțelor
NATO din Europa, generalul Wesley Clark, adăugând că tensiunile
din provincie pot crește datorită faptului că zeci de mii de sârbi din
Kosovo s -au refugiat în nordul Iugoslavei. El a cerut autonomia
provinciei Vojvodina și a s olicitat retragerea armatei iugoslave din
această regiune.

432 Mass -media internațională semnala, în vara anului 1999, o
intensificare a acțiunilor diplomaților unguri în sensul obținerii
autonomiei maghiarilor din Voivodina.
În acest context, declarația secr etarului de stat în Ministerul de
Externe, Zsolt Nemeth, cu privire la obținerea autonomiei provinciei
Voivodina conținea două aspecte cu caracter de noutate:
– plasarea obținerii autonomiei provinciei Voivodina în cadrul
negocierilor, ce urmau a avea loc privind Pactul de Stabilitate pentru
Europa de Sud -Est;
– prevedea acordarea autonomiei personale, culturale și
teritoriale a minorității maghiare din Voivodina, cu garanții din
partea comunității internaționale.

La rândul lui, ministrul ungar de externe, Janos Martonyi, a
declarat:
– conceptul de autonomie a maghiarilor din Voivodina este
unul real, moderat și tolerant, demn de toată atenția din partea
comunității internaționale;
– acest concept va avea șanse de câștig numai dacă este inclus
în procesul d e democratizare a Iugoslaviei;
– există legi pentru realizarea conceptului de autonomie, dar
ele trebuie aplicate în practică;
– implementarea autonomiei personale are cea mai mare
șansă în Voivodina, însă este mult mai dificil de realizat autonomia
terito rială;
– Ungaria consideră că situația actuală a comunităților
maghiare din țările vecine se va îmbunătăți și din punct de vedere
legislativ.

În concluzie, normalizarea relațiilor economice și politice în
zonă va dura. În cel mai fericit caz, punerea Balc anilor sub controlul
UE și al NATO poate descuraja pe un anumit termen tendințele
centrifuge din zonă, ca și acțiunile autonomiste violente. Dar aceste
acțiuni nu vor dispărea, întrucât sunt susținute prin toate mijloacele
de Ungaria, iar o parte din comun itatea europeană este fie foarte
sensibilă, fie destul de receptivă la acest joc. Presiunea ungară crește
din ce în ce mai mult și este susținută din aproape toate orizonturile,
atât dinspre cele teoretice -filosofice (a se vedea studiul publicat în

433 anul 19 98 în revista „Beszelo“ (Convorbiri), în nr. 9 din septembrie
1998, care prezintă lucrarea filosofului ungar Molnar Gusztav,
colabo rator al Fundației „Teleki Laszlo“ din cadrul Institutului
Central European din Budapesta, intitulată „Problema transilvană “,
ca o interpretare maghiară a teoriei confruntării civilizaționiste a lui
Huntington și încercarea lui Savin Gherman de a folosi din această
lucrare sugestia de devoluție a Transilvaniei, ca soluție pentru
stabilitate în acest spațiu), cât și acțiunile e fective ale partidelor
etnice din Bazinul Carpaților și ale cercurilor hungariste de peste
ocean.

434

REALITĂȚI, EVALUĂRI, IMPLICAȚII
Operația aeriană a NATO împotriva Iugoslaviei are câteva
caracteristici reieșite din modul grăbit în care s -a înțeles, în cercurile
de decizie politică implicate în acest război, „continuarea politicii
prin alte mijloa ce“, respectiv, prin mijloace militare. Desfășurarea
efectivă a operației scoate în relief, din ce în ce mai pregnant, unele
din tarele elaborării și aplică rii precipitate a unei astfel de decizii.
Referitor la acest aspect se pot formula câteva raționamente:
1. Este foarte posibil ca decizia NATO de a ataca Iugoslavia să
fi fost con diționată de SUA care, de altfel, a suportat și cea mai mare
parte a costur ilor (400 milioane dolari numai pentru prima
săptămână) și a avut marea majoritate a forțelor care au participat la
acțiune. Se poate chiar aprecia că, în realitate, a fost vorba de un atac
aerian al SUA contra Iugoslaviei la care au participat, cu forțe m ai
reduse, și alte zece țări membre NATO, iar celelalte opt, nolens
volens, au fost de acord cu el. Din datele existente, din comentariile
făcute și din exprimarea unor puncte de vedere chiar de unii
americani, rezultă că motivele pentru care SUA ar fi con diționat o
astfel de acțiune și, respectiv, obiectivele urmărite ar fi putut fi:
– menținerea unor stări de tensiune în Europa și anume în
spațiul ei cel mai vulnerabil;
– contracararea sau întârzierea obiectivelor UE prin care se
urmărește construirea uni tății economice, politice și militare a
continentului;

435 – crearea unei puternice baze de sprijin pentru viitoarele
acțiuni americane în Balcani sau în zonă;
– menținerea și consolidarea prestigiului SUA ca unică
superputere a planetei;
– menținerea și conso lidarea credibilității NATO și
justificarea, înainte de reuniunea de la Washington, a noului concept
strategic elaborat la summit -ul de la Roma în 1991 și îmbunătățit la
cele ulterioare;
– trecerea sub control american a exploatărilor de crom din
Kosovo, care sunt cele mai bogate din lume etc.
2. Există însă și unele opinii potrivit cărora, UE ar fi încurajat
această interven ție, pentru a compromite definitiv (sau, în orice caz,
pentru a deteriora grav) imagi nea SUA de mare putere și a trezi o
puternică reacție a altor mari puteri (Rusia, China) și a comunității
internaționale împotriva americanilor. Din atitu dinea de până acum
aproape a tuturor țărilor, rezultă destul de clar că, pentru bombar da-
mentele NATO asupra Iugoslaviei, meritele (dacă există me rite
pentru o astfel de acțiune), ca și responsa bilitățile, revin în principal
(dacă nu chiar în întregime) Statelor Unite. Toate protestele au fost
adresate ame ricanilor, nu europenilor. Dacă lucrurile stau astfel,
obiectivele unei astfel de strategii a r fi putut să fie, între altele, și
următoarele:
– în concurența NATO – UE, obținerea unui câștig de cauză
pentru unitatea Europei;
– chiar dacă rezultatul final războiului ar putea fi o nouă
secesiune a Iugoslaviei prin retrasarea frontierelor în Balcani ,
răspunderea principală pentru această nouă realitate va reveni în cea
mai mare parte americanilor;
– crearea și menținerea unei zone de criză în Balcani – zona pe
care Europa a considerat -o totdeauna un glacis strategic – pentru a -i
îndepărta tot mai mul t pe americani de la strategia unității
Occidentului și a -i pune în fața unei probleme fără soluție sau cu o
soluție greu de anticipat.
3. Este însă posibil ca, în vederea instituirii unei noi ordini
internaționale care să se bazeze nu pe unitatea națiun ilor, ci pe
unitatea puterii transna ționale, guvernată de alte reguli decât cele de
până acum, să se încerce lichidarea ultimului bastion de „naționalism
agresiv“ (care se apreciază că este Iugoslavia) și să se creeze noi

436 identități balcanice sub contro l total occidental. Acest lucru rezultă
atât din avertismentele date de președintele Clinton referitor la pier –
derea regiunii Kosovo de către Iugoslavia, cât și din acțiunile
militare propriu -zise, din modul cum au fost și sunt concentrate
forțele. S -a afirmat, de aseme nea, că soluția pentru Kosovo ar fi
aceea a unei independențe sub controlul comunității internaționale,
adică al NATO. Războiul psihologic și informațional se desfă șoară
de asemenea cu precădere în acest spațiu. Obiectivele unor astfel de
acțiuni ar putea fi:
– Înlocuirea forței dreptului, caracteristică principală a
Națiunilor Unite, cu dreptul forței, caracteristică a unei lumi divizate.
Echilibrul strategic s -a spart, NATO (de fapt, SUA) devenind, cel
puțin pentru o perioadă de timp, o putere discreționară.
– Încurajarea factorilor de instabilitate – exacerbarea și
susținerea indirectă a drepturilor minorităților -, pentru a anihila
complet orice urmă de suveranitate sau demnitate națională, și
crearea unui mediu pro -occidental și, ma i ales, pro -SUA.
– Impunerea conceptului politic american ca unică soluție la
rezolvarea situațiilor de criză din această zonă, în dauna celui al UE
care, la această oră, se pare că nu există sau nu este formulat cu
claritate.
4. NATO prezintă situația d in Kosovo ca fiind un genocid, o
catastrofă uma nitară cauzată de acțiunile fără limite ale armatei
iugoslave împotriva populației albaneze în scopul purificării etnice,
deși nu există încă dovezi certe în această privință. Acesta este
interpretarea care c onvine SUA și NATO și justifică intervenția.
Realitatea este însă cu totul alta, mult mai complexă și mult mai
dramatică, agravată de noua situație creată prin intervenția NATO și
post-intervenție. Acolo erau două forțe aflate în război: armata
iugoslavă și AEK. Aceasta din urmă era destul de bine înarmată,
numeroasă (50.000 de luptători, în final) și foarte activă. La această
confrun tare între două armate se adăugau bombardamentele NATO
care, într -o formă sau alta, sprijineau acțiunile AEK. Într -o astfel de
situație, era normal ca populația să se evacueze (sau să fie evacuată)
din zona frontului. Din datele existente nu rezultă că armata
iugoslavă ar fi omorât femei, copii și bătrâni, ci doar că i -a evacuat,
acest fapt fiind interpretat ca o curățire etni că și nu ca o evacuare
intempestivă din zona frontului. În sprijinul acestei afir mații se poate

437 aduce și faptul că nu numai femeile, copiii și bătrânii de etnie
albaneză s -au evacuat, ci și etnicii sârbi. În plus, se aștepta ca,
probabil, în zona Kosovo, să atace forțele terestre ale NATO (în
situația în care se hotăra acest lucru), iar armata iugoslavă încerca să
își constituie, în zonă, un dispozitiv strategic de apărare. Această
considerație nu justifică, desigur, sub nici o formă, confruntarea,
situați a dramatică produsă aici, pierderile de vieți omenești, care sunt
regretabile. Dar războiul este război.
5. Singurul vinovat de situația creată a fost și este considerat
Slobodan Miloșevici și tot lui i s -a atribuit și cheia rezolvării
conflictului. Un as tfel de raționament este simplist și umilitor pentru
iugoslavi. Obiectivele acestui „război împotriva lui Miloșevici “ afi
putut fi, după părerea noastră, și următoarele:
– discreditarea conducătorului de la Belgrad, etichetat ca
dictator comu nist, stăpâni t de ambiții personale etc.;
– influențarea opiniei publice din SUA și din celelalte țări
occidentale;
– justificarea (și în acest mod) a atacurilor asupra Iugoslaviei
(declarația pre ședintelui Clinton potrivit căreia NATO nu duce un
război împotriva po porului sârb, ci împotriva lui Miloșevici );
– ridicarea poporului sârb și a celui muntenegrean împotriva
regimului lui Miloșevici , în vederea înlăturării acestuia de la putere;
– crearea unor presiuni internaționale care să -l culpabilizeze pe
liderul de l a Belgrad pentru tot răul din Iugoslavia și din zona
Balcanilor.
Maniera aceasta a americanilor de a -și justifica acțiunile în
forță în anumite zone ale globului și de a favoriza sau a impune
regimuri și guverne pro -americane este cunoscută. Ea urmăre ște să
înlăture actuala filosofie a raporturilor internaționale instituită după
primul război mondial prin Carta ONU, și pe care SUA (și nu numai
SUA) o consideră inoperantă, adică greoaie și excesiv de restrictivă,
și să introducă o alta, prin care cel ma i puternic își asumă dreptul de
a rezolva rapid toate problemele, după propria sa filosofie. Eludarea
de către SUA și, evident, de către NATO a Consiliului de Securitate
al ONU, în cazul intervenției din Iugoslavia, s -a făcut cu intenția
clară și declarată de a nu se confrunta cu dreptul de veto al Rusiei și
al Chinei. Americanii știau că nu vor obține cu ușurință de la acest
forum o aprobare a intervenției militare în Iugoslavia, iar ei erau

438 hotărâți să intervină, asumându -și deci chiar și riscul de a crea o
prăpastie între membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al
ONU. Dar cum Rusia are mare nevoie de FMI, americanii și -au dat
seama că marea putere de la răsărit nu reprezintă un pericol și că pot
face fără nici o grijă tot ce vor. Iar chinezii, de ocamdată, nu ies din
spațiul lor, indiferent ce spun. Verbele nu -i incomo dează pe
americani. Îi incomodează însă opinia publică din SUA. Și, de aceea,
au găsit acea veche formulă magică de a -l acuza pe Miloșevici . Și,
poate, printr -o propagandă abilă și p rin niște scurte bombardamente,
dar foarte precise și foarte puternice (zgomotele bom belor sunt
înspăimân tătoare), acțiunile vor avea efectele scontate și asupra
sârbilor și muntenegrenilor. În loc să -i demobilizeze și să -i
descurajeze, așa cum, poate, s -a crezut, aceste acțiuni i -au unit și mai
tare pe sârbi. Nu în jurul lui Miloșevici , ci în cel al tragediei
iugoslave, al nevoii de a -și apăra și a -și păstra țara. Sârbii sunt, în
general, inflexibili și nu cedează.
6. Perceperea de către Occident a Iugoslaviei (îndeosebi a
Serbiei) ca un pericol permanent în Balcani se datorează, în mare
parte, războiului informa țional care se poartă de mai multă vreme (și
îndeosebi din 1990 încoace) asupra acestei țări, considerată vinovată
de tot răul pe care, de fapt, nu ea l -a produs, ci ea l -a suportat.
Acțiunile îndreptate împotriva Iugoslaviei au mai multe
explicații:
– această țară (ce a mai rămas din ea) este considerată de
anumite cercuri din Occident (îndeosebi americane), așa cum se
afirma mai sus, ca u ltimul bastion al comunismului în Europa, iar
acesta, într -o viziune care ar decurge de aici, trebuia distrus;
– spațiul iugoslav era, după 1989, datorită problemelor interne
cu care se confrunta federația și presiunilor intereselor Germaniei de
a-și crea un glacis strategic spre est, cel mai vulnerabil din Balcani și,
de aceea, aici, și nu în altă parte, s -a lovit;
– în urma secesiunii, lucrurile începeau oarecum să se așeze,
dar vulne rabilitățile nu fuseseră, toate, înlăturate; și s -a lovit din nou
acolo unde veriga rămăsese cea mai slabă: în problema etnică a
regiunii Kosovo.
Prin această acțiune se realizau, dintr -o dată, mai multe
obiective foarte importante:

439 – asigurarea, pentru multă vreme, a prezenței americane în
Balcani;
– fracturarea Europei în z ona ei cea mai sensibilă și întârzierea
realizării uni tății continentului de la Atlantic la Urali și chiar mai
departe, prevenirea constituirii unei unități euro -asiatice;
– crearea unui coridor musulman în Balcani, ca sursă de
permanente ten siuni pentr u Europa viitoare, ca factor perturbator în
elaborarea unei strategii europene proiectată pe marile coordonate ale
mileniului trei;
– blocarea sau, mai exact, controlul relației Rusiei cu
Occidentul european și crearea unor probleme care să mențină
tensiun ile între Estul și Vestul conti nentului.
7. Bombardarea infrastructurilor și a podurilor, inclusiv a
marilor poduri dună rene de la Novi Sad, a avut ca obiectiv probabil
împiedicarea sau îngreunarea mane vrei strategice pe direcții
interioare a armatei iu goslave, fragmentarea forțelor armate ale
Iugoslaviei și crearea panicii și derutei în rândul populației și al
administrației, de unde rezulta intenția NATO fie de a desfășura o
operație aeroterestră de amploare (conceptul „Bătălia aeroterestră
2000“), fie de a crea condiții pentru un atac prin surprindere din
direcția cea mai convenabilă sau din direcțiile cele mai favorabile,
altele (și altele) decât cele din zona Kosovo, fie pentru a amenința și
a vulnerabiliza armata iugoslavă.
Dacă se aveau în vedere c ontinuarea acțiunilor până la un final
de război din care Alianța să iasă pe deplin învingătoare și, în această
concepție, se preco niza și o operație terestră sau aeroterestră (orice
operație terestră este, de fapt, aeroterestră), atunci existau
următoare le posibilități:
– atac dinspre Macedonia și Albania, pe direcțiile Skopje,
Uroșevac, Pristina, Mitrovica și Kukel, Pec, la care, probabil, se vor
fi alăturat și separatiștii din Sandjak, concomitent cu bombardarea
principalelor obiective de pe adân cimea tactică și strategică și
desantarea unor mari unități la granița dintre Kosovo și Serbia, având
ca obiectiv încercuirea și nimicirea grupării de forțe iugoslave din
Kosovo, cucerirea provinciei și trecerea ei sub control NATO ;
– atac secundar dinspre Mac edonia și Albania și atac cu forțele
principale dinspre Bosnia, concomitent cu bombardarea obiectivelor
de pe adâncimea strategică și folosirea trupelor aeromobile la nord de

440 Belgrad (între Belgrad și Novi Sad) și în regiunea Sandjak, având ca
obiectiv str ategic fragmentarea și încercuirea forțelor principale ale
armatei iugoslave și determinarea rapidă a capitulării Belgradului, iar
ca obiectiv politic probabil desființarea Iugoslaviei ca stat;
– atac principal dinspre Bosnia, atacuri secundare dinspre
Ungaria și atac demonstrativ sau cu obiectiv limitat dinspre Albania
și Macedonia, cu folosirea forțelor aeromobile fie numai în zona
Belgrad, Novi Sad, fie și la sud de Belgrad, în raionul Krogujevac,
Kralijevo, Cacak, având ca obiectiv cucerirea rapidă a î ntregii
Iugoslavii;
– atac dinspre Croația, Ungaria, România și Bulgaria pentru
determi narea capitulării rapide a Belgradului;
– atac din toate aceste direcții, precum și dinspre mare pentru
scoaterea rapidă din război a Iugoslaviei;
– continuarea bombar damentelor până la anihilarea completă
din aer a oricărei capacități de reacție eficientă a armatei iugoslave,
distrugerea capaci tăților economice, a infrastructurii, înfometarea
populației și provocarea unei crize interne grave.
Desigur, erau posibile ș i alte scenarii, dar cele enunțate mai
sus rezultau cu o oarecare prioritate din desfășurarea operației
aeriene până la acea dată și din analiza posi bilităților efective. Acum
știm precis că o parte din aceste țări au refuzat declanșarea de pe
teritoriul lor a unor atacuri terestre împotriva Iugoslaviei. Ceea ce
înseamnă cumva un fel de trezire în ceasul al doisprezecelea. Nu era
mai puțin probabil ca, într -o anume conjunctură, în acest conflict să
fi fost antrenate, de partea Alianței, Ungaria și chiar Cr oația, poate și
România și Bulgaria și, bineînțeles, Ungaria, iar Muntenegru și
zonele cu probleme (Sandjak și Voivodina) ar fi putut fi folosite
pentru a se crea facilități acțiunilor grupărilor de forțe antisârbe. În
această situație, Iugoslavia ar fi pu tut fi atacată rapid, din toate
direcțiile, și obligată să capituleze. Că lucrurile tindeau spre un astfel
de deznodământ (dacă toate țările din zonă ar fi fost de acord ca
Iugoslavia să fie atacată de pe teritoriul lor, au dovedit -o acțiunile
americane d e atragere de partea NATO a celorlalte țări din zonă
(România, Bulgaria, Slovacia) și, într -o oarecare măsură, chiar
Muntenegru. Aceste scenarii reprezentau variantele cele mai grave,
dar materializarea lor depindea nu doar de conducerea SUA și ale
princip alelor țări NATO, ci și de mulți alți factori, între care se situau

441 parlamentele, forțele politice, opinia publică din țările respective,
proiectarea pe termen lung a urmărilor, reacția celorlalte mari puteri,
posibilitatea declanșării războiului total pe care în mod sigur l -ar fi
dus partea sârbă etc.
Un prim efect al acestor acțiuni ale americanilor s -a exprimat
în accepția punerii la dispoziția NATO, necondiționată și nelimitată,
a spațiului aerian al acestor țări. Era o nouă escaladare a conflictului
prin care s -a realizat, între altele, cel puțin aparent, izolarea completă
a Iugoslaviei.
8. Se aștepta ca ponderea factorilor care descurajau această
intervenție (fermitatea sârbilor, reacția opiniei publice, pozițiile
Rusiei, Chinei, Indiei, Iranulu i, statelor CSI etc.) să sporească odată
cu trecerea timpului. N -a fost însă așa. După trei luni de
bombardamente, lumea s -a obișnuit cu ele și nu a mai reacționat la
fel de intens și de precis la atacurile NATO asupra Iugoslaviei.
Această acțiune militară de mare amploare se banalizase, nu mai era
un spectacol, deci nu mai interesa aproape pe nimeni. Mai ales că
marile puteri doreau crearea unui precedent care să le deschidă calea
spre rezolvarea arbitrară, prin forță, a problemelor care le frământă.
Totu și, se preconiza să se încerce și alte modalități:
– înlăturarea lui Miloșevici ;
– declararea că scopurile fixate prin operația aeriană au fost
atinse și, de aici, înce tarea ostilităților și reluarea presiunilor politice
asupra Iugoslaviei exercitate prin organismele inter naționale;
– punerea în discuție a unei noi inițiative de obligare la dialog
a părții sârbe și a celei albaneze care să fie mai apropiată de
realitățile zonei;
– încheierea nedefinită a ostilităților;
– retragerea componentei americane î n situatia în care
Congresul SUA, presat de opinia publică și de perspectiva
deteriorării raporturilor cu marile puteri care se opun acestei
intervenții, ar fi putut constata, ca în cazul Somaliei, că intervenția
din Iugoslavia nu servea interesul america n în zonă;
– reușita inițiativelor de pace întreprinse de țările Grupului de
Contact sau de Grupul celor opt.
Știm ce s -a întâmplat. Dar nu știm foarte precis ce s -ar fi putut
întâmpla.

442

„IARTĂ -I, DOAMNE, CĂ NU ȘT IU CE FAC!“
– Războ iul psihologic și informațional –

E foarte greu de răspuns la puzderia de întrebări care s -au pus,
se pun și se vor pune în legătură cu ultimele războaie din Iugoslavia
și mai ales războiul din Iugoslavia și îndeosebi cu ultimul dintre
acestea: războiul pedepsitor sau impunător al NATO împotriva
Iugoslaviei . Din păcate, ca întotdeauna, lumea este tentată să creadă
că vinovați sunt cei învinși. Vae victis! Adevărul este cu totul altul.
Nu Balcanii „barbari“, gunoiul Europei, butoiul ei cu pulbere sau
Dumne zeu mai știe ce alte cuvinte de pe la periferia sau cruzimile
limbilor vorbite sau nevorbite, ce alte etichete, interjecții, acuzații,
primitivisme poartă în întregime vina acestui război. Dimpotrivă,
țările care locuiesc în această blestemată parte de lum e sunt victime
ale ambițiilor și jocurilor politice și economice murdare care se fac
așa cum se fac dintotdeauna pe acest Mapamond. Deja o mulțime de
elemente vin în sprijinul acestor afirmații.
Începând cu anul 1991 (dar și mai înainte, cu mult mai
înain te), Iugoslavia a devenit un spațiu de confruntare, un câmp de
luptă. Se apreciază că, în perioada 1991 -1998, această țară a fost
supusă unor acțiuni politice dirijate prin mass -media fără precedent
în istoria comunicațiilor moderne. Acest lucru era ca un dat, ca o
furtună venită nimeni nu știe de unde, dar care nu a deranjat pe nici
un jurnalist, pe nici un scriitor, pe nici un om politic. Sau, în orice
caz, pe foarte puțini. Pentru că sunt foarte puțini cei care au scris

443 despre războiul psihologic și med iatic declanșat de Occident
împotriva Iugoslaviei. Există o carte publicată prin anii 1996, într -o
editură „l’Age d’homme“ intitulată „Le sang du petrol. Bosnie“ ,
scrisă de un general francez, Pierre Marie Galois. Există, de
asemenea, două cărți scrise de doi români, „Iugoslavia în flăcări“ ,
de colonelul Florian Gârz, și „Destrămare sângeroasă“ , de Cristian
Crâmpiță, dar care nu se ocupă nemijlocit de războiul psihologic,
informațional și mediatic declanșat împotriva Iugoslaviei, ci mai ales
de adevărurile triste ale acestei confruntări. Mult prea puțin, pentru a
aduce la cunoștința omenirii tragedia vecinilor noștri. Foarte puțini
jurnaliști, analiști politici sau militari au comentat acest subiect al
războiului psihologice și mediatic. Fie și pentru axioma civilizației
moderne de pe Terra: tot ce face Occidentul este modern, civilizat și
necesar. El este modelul civilizației de pe planeta Pământ. Totuși,
acest subiect al tragediei vecinilor noștri iugoslavi nu a trecut și nu a
putut trece neobservat. Și chi ar dacă Iugoslavia de ieri nu mai există,
nu este prea târziu pentru a se spune adevărul.
În unele din mediile franceze, cartea lui Pierre Marie Galois
trecea drept dosar de acuzare a Germaniei. Realitățile sunt foarte
complexe, iar Germania de azi nu mai este singură sub soare. Foarte
puternice interese din toate spectrele – politice, economice, culturale
de securitate etc. –, precum și numeroase lobby -uri fac tot ce este
posibil pentru ca un astfel de subiect să nu ajungă subiect de
comentarii sau de dez bateri publice. Marea finanță, interesele care țin
de supremația asupra petrolului sau căilor de transport al acestuia,
interesul american și cel britanic pentru zona Caspică, interesul
Occidentului, îndeosebi al Statelor Unite pentru Ucraina, devenită un
cui în coasta Rusiei, relațiile Occidentului cu lumea islamică, precum
și un anumit tip de reconstrucție a relațiilor cu Rusia și cu China au
declanșat „bătălia pentru Balcani“, care nu este altceva decât o
reeditare, pe alte planuri, a ceea ce s -a petrecu t mereu , de un mileniu,
în acest spațiu.
Dacă toate adevărurile acestea simple ar fi spuse lumii întregi,
imaginea idilică a unui Occident prosper și totdeauna foarte bun ar
avea de suferit. Lumea ar înțelege că, dacă numai unu la mie din cele
trei sute d e trilioane de dolari cheltuiți de Statele Unite ale Americii
pentru distrugerea comunismului ar fi fost investiți în economia
țărilor din Balcani, azi, această zonă ar fi prosperă și ar face parte cu

444 succes din Uniunea Europeană. Din păcate, această ofens ivă nu s -a
purtat împotriva comunismului, ci împotriva economiilor țărilor de
aici, aducându -le în cele din urmă în sapă de lemn. De ce? Ceea ce
pare de neînțeles pentru omul de rând, pentru cetățeanul care așteaptă
de o jumătate de veac atât de faimosul „ ajutor american“ este extrem
de simplu pentru specialistul avizat. Occidentul nu dă nimic nimănui
pe gratis. Rațiunea lui de a fi este câștigul, nu generozitatea. Dar nici
Balcanii nu așteaptă pomană, ci doar respect. E drept, în acest spațiu
extrem de vul nerabil și de tensionat, respectul s -a pierdut pe undeva,
prin vreun labirint de istorie prefabricată. Dar vulnerabilitatea și
vulnerabilizarea Balcanilor nu dau dreptul nimănui să profite de
această realitate și să osândească la suferință zecile de milioa ne de
oameni care trăiesc aici.
Dacă s -ar spune tranșant aceste adevăruri, precum și cauzele
reale care le -au generat, cetățeanul Occidentului prosper ar înțelege
că „adevărurile simple” despre „băieții buni și băieții răi” din lume
nu reprezintă decât i nducere în eroare și confuzie conștiincios
fabricată.
Se știe, marile concerne de presă și marile corporații de
televiziune sunt ele însele entități ale acestei lumi a concurenței și
spiritului de dominare, iar interesele celor puternici trec totdeauna în
prim plan, indiferent care sunt costurile și mijloacele prin care se pot
realiza astfel de obiective.
Numeroși specialiști au arătat că „războiul mediatic“ trece, azi,
în prim -planul confruntării , devenind una dintre formele cele mai
complexe și mai penet rante ale războiului continuu . Pentru că nu
pacea este caracteristica societății omenești, ci războiul. Războiul are
o mulțime de forme și formule (economice, psihologice, mediatice,
informaționale, cognitive și, desigur, militare), care trec cu ușurință
de la una la alta, într -o contin uă și dinamică relație de
completitudine. După niște calcule pe care le -am făcut eu acum
câțiva ani, în 60 de ani de pace (între 1945 -2005) s -au derulat 72 7 de
ani de crize, conflicte și războaie ( Criza, conflictul, războiul , Editura
Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, București, 2007, pp.
394-399, ISBN 978 -973-663-591-5). Acest tip de război constă în
folosirea unor metode foarte eficiente de exercitare a unei presiuni
psihologice continue asupra unui public -țintă s elecționat cu multă
grijă, studiat în cele mai neînsemnate detalii și „tocat“ cu tot felul de

445 informații care plac, cu filme de un anumit fel, cu imagini șocante,
cu capcane de tot felul, cu cel mai eficient dintre droguri – drogul
știrii, al informației . Acest război se duce nu numai împotriva
populației sau grupurilor -țintă de pe „teritoriul“ inamic, ci și pentru
influențarea într -un anume sens a propriei populații, a unora din
conducători, a parlamentarilor, a unor oameni importanți, a unor
guverne, a un or state etc.
Iugoslavia (mai ales Serbia) a fost un astfel de stat -țintă, de
stat-victimă a războiului mediatic. Războiul mass -media nu este o
deci un amuzament, o confruntare în cuvinte sau în imagini. El este o
confruntare extrem de dură, de complexă și de ticăloasă, se supune
unei strategii de impunere a anumitor interese, de sugerare a unor
anumite conduite, de formare a unor anumite convingeri, de
desfășurare a anumitor acțiuni etc.
Cum se exercită presiunea psihologică?
Desigur, metodele de creare și exercitare a presiunilor
psihologice sunt numeroase și ele îmbracă o gamă foarte largă de
forme de exprimare, de materializare.
În general, influențarea se face nu prin violența limbajului sau
a imaginii, deși nici acestea nu lipsesc din arsenalul arme lor
războiului psihologic (războiul mediatic este o componentă a
războiului psihologic). Influențarea se face, de regulă, prin fluiditatea
limbajului și a imaginii, prin credibilitate, prin autenticitate a a ceea
ce se spune, se scrie sau se filmează . Omul este o ființă a
comunicării, este un produs al comunicării , este informație, este
cogniție . Informația reprezintă pentru el o hrană tot atât de prețioasă
ca oxigenul. Și el, omul, știe de unde s -o ia și cum s -o ia. În războiul
psihologic trebuie întreținut ă o astfel de convingere, o astfel de
știință a decelării, a „competenței informaționale“ a omului.
De data aceasta, nu ea, minciuna sfruntată, stă cu regele -om
sau cu omul -rege la masă, ci adevărul. Adevărul este acum cel care -l
îmbrobodește pe om. Dar nu tot adevărul, ci numai acela care
influențează într -un anume sens. Toate cele scrise până acum în
această carte ilustrează de fapt acest principiu, arată cât de… relativ
este acest „adevăr“ și cât de multă grijă se acordă selectării lui.
Bietul om poate f i foarte ușor păcălit. Tocmai pentru că este o ființă
sentimentală și îl impresionează deopotrivă plăcerea ca și durerea.
Incidentul din Piața Markale din Sarajevo, deși cusut cu ață albă, a

446 constituit, pentru cetățeanul Occidentului, un argument suficient de
tare pentru a susține bombardarea armatei lui Mladici, iar centrarea
comentariilor, a informațiilor, a imaginilor pe genocidul organizat de
sârbi împotriva populației de etnie albaneză din Kosovo a fost
suficientă pentru a -l satrapiza pe Miloșevici și a-i determina pe
occidentali să -i considere pe sârbi ca pe un popor de criminali. De
aici nu rezultă că sârbii ar fi niște mielușei, ci doar faptul că centrarea
acuzelor s -a făcut îndeosebi pe ei, pe de o parte, pentru a se facilita
destrămarea rapidă, foa rte rapidă a unității slavilor de sud și, pe de
altă parte, pentru a crea aici o serie de vulnerabilități care să permită,
ulterior, controlul acestui spațiu de falie strategică atât de important.
Dar nu numai atât. Insistența asupra unor aspecte și negli jarea
aproape completă a altora, revenirea aproape obsesivă a unor imagini
de coșmar privind tratamentul ființei umane, apelul la statistici, la
sondaje, la mărturii, emiterea unor reportaje ample de la fața locului
și multe altele au determinat ca, pentru cititorul de ziare sau pentru
telespectatorul obișnuit, realitatea să fie confundată în întregime cu
realitatea imaginii transmise pe post.
În acest sens, media occidentală, cu foarte mici excepții, a
operat în general cu următoarea tehnică de imagine:
a) selectarea cu grijă a informațiilor și imaginilor, nu după
criteriile obișnuite ale ineditului, adevărului, impactului, funcției
artistice etc., ci, folosind aceste criterii pentru a da credibilitate și
forță unui truc sau unei mizerabile strategii de inf luențare, de
manipulare (a se vedea, în cazul României, filmările cu Cofariu,
prezentat ca un maghiar lovit cu bâtele de români, când, în realitate,
a fost invers) ;
b) punerea informațiilor în pagină sau în emisie astfel încât
succesiunea lor să creeze cad rul psihologic necesar unei anumite
percepții, tocmai pentru influențarea, în timp, a fondului aperceptiv
al consumatorului de informație;
c) căutarea și reliefarea, tușarea (atât cât este credibil și
necesar) a unor imagini -șoc sau a unor situații care să șocheze;
d) crearea iluziei de autenticitate, de adevăr absolut.
Interesant este că manipulatorii de informație nu sunt ziariștii
obișnuiți, reporterii, cameramanii, adică truditorii de rând. Aceștia
(mă rog, cei mai mulți dintre ei) nici măcar nu -și sau seama de
sistemul în care se pune în operă această uriașă strategie de

447 influențare. Cei care manipulează oamenii sunt specialiști în
influențarea psihologică, adevărați strategi ai acestui tip de război.
De altfel, în acest sens au și fost create structuri le de relații publice.
Și chiar dacă și în aceste instituții ale democrației occidentale trudesc
oameni cinstiți, profesionști foarte buni, care cred în ce fac, în rolul
lor extrem de important pentru… imaginea propriilor lor instituții,
mecanismul de inf luențare funcționează perfect și nu se împiedică de
ei.
În exercitarea presiunii asupra populației din R.F. Iugoslavia
din acea vreme – asupre sârbilor și muntenegrenilor –, mass -media
internațional ă (și unele publicații, televiziuni și alte mijloace ch iar
iugoslave) au folosit aproape toate metodele cunoscute de
desfășurare a acestui tip de război , printre care s -au situat și
următoarele :

1. Atacarea conducătorilor sârbilor și a poporului sârb

Aceste atacuri s -au desfășurat în cel puțin două moduri. Î n
termeni normali, folosindu -se sau interpretându -se în sensul dorit
informațiile despre ei și despre acțiunile lor. S -a ieșit însă foarte
repede din acest spațiu al informației normale, credibile și s -a trecut
la o demonizare nu numai a conducătorilor Iug oslaviei, ci și a
popoarelor sârb și muntenegrean. Termenii cu care mass -media
occidentale i -au prezentat, în perioada 1991 -1993, pe sârbi și
muntenegreni sunt cât se poate de agresivi și de perverși. Astfel,
sârbii și muntenegrenii sunt caracterizați ca o întruchipare a răului,
ca barbari, distrugători ai civilizației, naziști, comuniști, „pericol
roșu“, bandiți beți și criminali, iar Iugoslavia, acreditată ca ultimul
bastion al comunismului în Europa. Este vorba, desigur, de aceeași
Iugoslavie care a fost considerată cândva capul de pod estic al
Vestului în lumea comunistă.
S-a ajuns până acolo încât, în unele din filmele politice de
desen animat, sârbii să apară sub postura de… porci rostogolindu -se
în noroi, sau în cea de dinozauri, de hiene și de monștr i.
Liderii politici au fost etichetați ca „nebuni“, „vulpi șirete“,
„hegemoni însetați de sânge“, „lideri ai agresiunii“, „criminali de
război“, „măcelarii Balcanilor“ etc.

448 Departe de a fi simple exagerări jurnalistice sau tehnici ale
pamfletului, cândva gustate în lumea jurnalisticii, aceste imagini au
fost agresiuni împotriva poporului sârb și a celui muntenegrean,
agresiuni de ultimă speță împotriva Balcanilor, un alt fel cruciade
într-un spațiu care este considerat de multă vreme maidanul Europei.

2. Nerespectarea deontologiei jurnalistice

În jurnalism, sunt câteva reguli care codifică un fel de
jurământ al slujitorului de adevăr. Pentru că jurnalistul este un
profesionist pus în slujba publicului, a societății, a omului obișnuit.
Una din aceste re guli sună cam așa: dacă o singură dată un jurnalist
scrie, susține sau favorizează, cu bună știință, un neadevăr, el s -a
descalificat ca profesionist pentru tot restul zilelor. O altă regulă este
cea a discernământului, a exprimării tranșante a tuturor opi niilor,
lăsându -l pe cititor să decidă, adică „să asculți toate părțile, să
exprimi exact punctul lor de vedere și să -l lași pe cititor să decidă“.
Marii deținători de mijloace de informare au avut toată grija să
folosească această regulă în modul cel mai favorabil cu putință. Ei au
spus de nenumărate ori: „ aceasta nu este opinia noastră, ci ceea ce
afirmă sârbii înșiși!“. S-au citat în permanență aceiași sârbi, așa –
numiți „dizidenți’’, care nu mai locuiesc în R.F. Iugoslavia de ani de
zile, iluștri necuno scuți, dar prezentați ca „lideri’’ ai opoziției sârbe
și muntenegrene, „intelectuali“ sau analiști selecționați cu grijă. Toți
aceștia aveau un singur lucru în comun: erau de acord cu pozițiile
anumitor cercuri politice occidentale.
Ridicarea dizidenței, a fugarilor, a unor oameni plecați din țara
lor sau intrați în contradicție cu filosofia propriului popor ca lideri ai
acelui popor, ca oameni de seamă, ca valori este una din metodele
preferabile ale Occidentului în războiul psihologic pe care -l duce
împot riva statelor incomode sau care nu se conformează filosofiei
occidentale. Această metodă este foarte credibilă. Cum bine se știe,
Occidentul este purtător de valoare, de civilizație. Aici s -au afirmat
oameni de mare valoare, foarte mulți dintre ei provenin d din țările
balcanice, inclusiv din Serbia și Muntenegru. Deci Occidentul are
„unitatea de măsură cea mai potrivită“, el știe foarte bine cine e
valoros și cine nu, cine este geniu și cine este impostor, cine este
lider și cine nu este. Ceea ce spune Occi dentul (de fapt, nu

449 OCCIDENTUL, prin forța sa teribilă, prin valorile sale, ci anumite
cercuri care se erijează în reprezentante autentice ale acestei părți de
lume) este perceput ca fiind de valoare, ca fiind autentic sută la sută
ca fiind adevărul absolu t. Și cum să nu -i crezi? Nu avem nimic cu
Occidentul, cu o civilizație formidabilă căreia credem că îi aparținem
și noi de drept. Așa cum susțin foarte mulți oameni din Occident,
îndeosebi de la marile institute de cercetări strategice, de la
universități, de la centre de studii politice internaționale, dorim să se
facă o distincție netă între războiul psihologic dus de cei interesați,
adică de făcătorii noii ordini internaționale după bunul lor plac,
împotriva Iugoslaviei (și nu numai a Iugoslaviei), ci și a noastră, a
românilor din România, și valorile excepționale ale unei lumi căreia
îi aparținem cu toții.
Pentru că, în timp ce niște nimeni sau câțiva din iugoslavii
aflați în Vest, sunt prezentați mereu ca adevărații reprezentanți ai
sârbilor și muntene grenilor, reprezentanții oficiali ai acestor state, ca
și scriitorii autentici și oamenii de cultură din respectivele țări sunt
etichetați în fel și chip. În același registru al selecțiilor de valori,
„oficiali“ ai albanezilor din Kosovo, ai guvernului mus ulman din
Bosnia, ai Albaniei, ai altor state aliniate la strategia destrămării
Iugoslaviei participă la mese rotunde și emit judecăți de valoare și
apreciative (bineînțeles, împotriva sârbilor) care sunt exprimate de
cvasitotalitatea mijloacelor de comuni care în masă ale Vestului.
De aici nu rezultă că țările care au făcut parte din Iugoslavia
nu aveau dreptul la secesiune, dacă doreau asta, ci doar că o astfel de
destrămare s -a făcut prin unele dintre cele mai sângeroase războaie
de pe continentul europe an, generând răni, dar și virtuți, care vor
lumina sau vor întuneca veacurile următoare. Popoarele iartă, dar nu
uită.

3. Crearea de terminologii, de stereotipii și de mituri

Războiul psihologic împotriva Iugoslaviei a creat o situație a
cărei dramă nici măcar n -o sesizăm. Cuvântul „iugoslav“ a devenit
sinonim cu „agresor“, cu „cotropitor“, când, se știe foarte bine,
cuvântul acesta a fost creat pentru a exprima identitatea slavilor de
sud, pentru a -i uni pe toți slavii de sud în aceeași țară. Deci el era
unul unificator, nu cotropitor. Pentru că nu a aparținut înainte cuiva,

450 pentru că nu a fost impus de cineva, ci pur și simplu a fost ales
pentru a defini această nouă identitate unificatoare. Or, crearea unei
astfel de identități în coasta Germaniei, a Un gariei, a Occidentului în
general, s -a considerat a nu fi tocmai potrivită, ca să nu -i spunem
altfel. Niciodată Occidentul nu a stimulat „unificarea altora“, ci
dezbinarea lor. De ce ar fi făcut -o în cazul Iugoslaviei? Acum foarte
puțini își mai spun „iugo slav“. Acești oameni se mulțumesc să -și
spună „sârb“, „croat“, „musulman“, „macedonean“, „albanez“, ceea
ce se pare că este pe placul Occidentului , dar și pe placul lor . De
aceea, rareori Iugoslavia (care s -a încăpățân at, totuși, până la
secesiunea Republi cii Muntenegru, să rămână Iugoslavia) e ra
pomenită pânăla drasticele bombardamente ale NATO, cu numele
oficial. I se spune a în schimb oricum altfel: „Ex -Iugoslavia“,
„rămășița Iugoslaviei”, „ce a mai rămas din Iugoslavia”, „Iugoslavia
(Serbia și Muntenegru )” și așa mai departe. Faptul că Iugoslavia s -a
destrămat este deja împlinit. Iugoslavia nu mai există și nimeni nu se
sinchisește de acest lucru. În fond, nu Iugoslavia conta, ci
componentele ei, fiecare dintre ele dorind să fie o țară de sine
stătătoare, care să -și hotărască singură soarta.
Dar numai atât nu este de -ajuns. Dintre toate popoarele care au
format Iugoslavia, cei răi au fost considerați numai sârbii și
muntenegrenii , iar după bombardarea Iugoslaviei numai sârbii.
Miloșevici și încăpățânarea sârbilor, „primitivismul“ lor au dus la
destrămarea Iugoslaviei. Miloșevici este scos singurul și unicul
vinovat pentru tragedia iugoslavă, în timp ce sârbii sunt acaparatori,
agresori, ca și cum ei ar fi provocat secesiunea. Desigur, Miloșevici a
fost ju decat, chiar dacă procesul nu s -a finalizat, survenind moartea
fostului lider iugoslav.
Afirmarea , fără justificarea ei sau cu o justificare trunchiată,
este una din tehnicile cele mai eficiente ale războiului mediatic. Se
creează un asemenea cadru, încât omul de rând percepe informația în
mod dogmatic. Adică nu mai este nevoie să fie demonstrat că sârbii
sunt criminali. Acesta este un adevăr incontestabil! Toată lumea știe
asta! Nu este nevoie să fie demonstrat că generalul Mladici,
președintele Miloșevici și atâția alți conducători ai sârbilor sunt
criminali de război! Acest lucru este de la sine înțeles! Dacă nu sunt
ei criminali de război, atunci cine sunt?! Oricum, alții nu pot fi.
Sârbii sunt criminalii Europei, toată lumea o știe! Această judecată

451 ilogică și stupidă este percepută ca un adevăr absolut chiar și de unii
oameni instruiți. Acești oameni, împreună cu tot Occidentul, uită că
sârbii au pierdut, luptând alături de Națiunile Unite în cele două
războaie mondiale, peste două milioane de oameni! Sau omit să o
spună. Pentru că războiul psihologic operează nu numai cu mari
minciuni, cu mari tehnici de manipulare prin adevăruri parțiale, ci și
cu mari omisiuni.

4. Tehnica omisiunilor

Nu numai occidentalii omit ceea ce nu le convine. Cei mai
mulți p oliticieni din lume se simt la ei acasă în spațiul omisiunilor…
justificate. În cazul atitudinii Vestului, a „comunității internaționale“,
cum este denumită adesea această comportare a țărilor occidentale
puternice, față de problemele Iugoslaviei, dar mai ales față de cele
alșe Serbiei, față de drama acestei țări, nu se justifică însă nimic. Și
cu atât mai puțin nu se pot justifica omisiunile. Nu există nici un
argument care să vină în favoarea sprijinirii secesiunii violente, prin
război, a Federației Iugo slave. Secesiunea se putea face pe cale
pașnică, dacă onor Europa se implica în mod corespunzător.
Omisiunile sunt mai mult decât regretabile, sunt inadmisibile
pentru spiritul european. Spunem aceasta, pentru că ar fi o tragedie
ca noua Europă Unită , care se încearcă a se construi , să se fondeze pe
minciuni și pe omisiuni. Se omite cu sau fără bună știință cum a
început secesiunea Iugoslaviei, cine a declanșat războiul, care sunt
țările care au favorizat introducerea de armament în Croația și care
sunt re sponsabilitățile Vestului și ale Estului în acest sens. Se omit
imixtiunile Vestului în treburile Iugoslaviei, dar se omite și
neintervenția corectă a Vestului în sprijinul acestui stat în care
spiritul vestic era la el acasă. Se omit, cu sau fără bună ști ință,
contribuțiile celorlalți foști iugoslavi la tensionarea relațiilor din
această țară și multe altele. S -au omis, de asemenea, crearea, în
interiorul unui stat de drept, a unei forțe armate ostile acestuia – este
vorba de AEK –, precum și desfășurarea unor acțiuni secesioniste de
către populația albaneză din Kosovo. În timpul bombardamentelor,
referitor la exodul populației din Kosovo, mass -media a omis să
prezinte și realitatea potrivit căreia, din zona acțiunilor de luptă, mai

452 ales când se pregătește acolo o apărare strategică, populația se
evacuează. În loc să o prezinte și ca pe o măsură de protecție, mass –
media a prezentat -o ca pe un genocid.

5. Argumentul intelectual

S-a creat în Occident o adevărată opoziție față de Serbia , o
adevărată psih oză față de Balcani. Nu de azi, de ieri, ci de multă
vreme. În acest scop, au fost folosite toate mijloacele posibile pentru
constituirea și afirmarea opoziției iugoslave, pentru justificarea ei,
pentru consacrarea ei, pentru transformarea ei într -un stind ard al
idealului iugoslav (altul decât unitatea țării), pentru crearea imaginii
alinierii ei la un sistem de valori. În sprijinul acestor opozanți ai
Iugoslaviei, mass -media au promovat numeroși „intelectuali”,
„filantropi” și foști politicieni. Între aceș tia se situează și următorii:
George Sörös, Daniel Cohn -Benedit, Pascal Bruckner, Bernard –
Henri Levy, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Alain Finkielkraut
și alții. Acestora le -au fost alăturați: Margaret Thatcher, Aloiz Mock,
Vaclav Havel, Benazir Bhutto, Warren Zimmermann, Morton
Abramowitz și mulți alții.
S-a creat, prin intervenția acestora și a altora, o „apărare”
legitimă pentru o Croație secesionistă, o Bosnie dominată de
musulmani și un „Kosovo independent” însemnând , țn acele timpuri,
o „Albanie Ma re”. S -a folosit în acest sens strategia compasiunii față
de aceste „popoare subjugate“ de tirania sârbă, care nu -și doreau
altceva decât independența, ieșirea din comunism și alinierea la
sistemul de valori occidental. A fost folosită, de asemenea, cu
rezultate importante pentru câștigarea simpatiei opiniei publice, o
modalitate extrem de simplă, verificată de -a lungul secolelor:
oamenii obișnuiți tind să creadă că este adevărat tot ce le spun
oamenii importanți .

6. Aplicarea dublului standard

De la înce put, sârbii, muntenegrenii și alți pro -sârbi au fost
declarați „agresori”. Iar agresorii trebuie tratați cu neîncredere și
chiar cu ostilitate. Majoritatea mijloacelor de comunicare în masă
internațional e și-au manifestat înțelegerea și simpatia pentru toț i

453 oponenții Iugoslaviei. Aplicarea dublului standard în mass -media
internațional ă a culminat în timpul ofensivei croate împotriva Knin,
în august 1995, în timpul demonstrațiilor etnicilor albanezi pentru un
„Kosovo independent”, în martie 1998, și, în timp ul bombarda –
mentelor asupra Iugoslaviei, prin tratarea discriminatorie a
refugiaților din Kosovo.
La atacarea regiunii Knin și a restului regiunii Krajina,
„Croația a recurs la forțele armate pentru reocuparea a unui sfert
din întregul său teritoriu. Deși, inițial, acel teritoriu a fost locuit de
sârbi, acesta a fost inclus în granițele teritoriului croat recunoscut
de comunitatea internațională” (așa după cum a subliniat ziarul „Le
Figaro“, în august 1995, referitor la agresiunea Croației asupra
regiunii Knin).
Nu au fost și nu sunt folosite aceleași standarde și când este
vorba de teritoriul sârb. Kosovo, deși este locuit în majoritate de
albanezi, aparține dintotdeauna Serbiei. Și totuși sârbilor le -a fost
refuzat acest drept, iar Croației, privitor la K rajina, nu. Mai mult,
NATO a bombardat Iugoslavia tocmai pentru că, în problema
provinciei Kosovo și Metohija, nu a fost de acord cu impunerile
Vestului. Mass -media au lovit puternic în inflexibilitatea sârbilor, în
spiritul lor de dominare, creând o imagi ne potrivit căreia ei și numai
ei sunt vinovați de ceea ce se întâmpla în Kosovo. În loc să analizeze
în mod obiectiv situația creată acolo, mass -media i -a diabolizat,
unilateral , doar pe sârbi, fără dovezi concludente, considerându -i
vinovați de genocid.
După încheierea bombardamentelor și instituirea protecto –
ratului NATO asupra provinciei Kosovo, albanezii au trecut la
reprimarea masivă a sârbilor. Acesta nu mai este genocid, ci…
incidente, răzbunări etc.

7. Prezentarea știrilor

Nici o știre nu este și nu poate fi independentă de modul ei de
prezentare. Oricât de seci și de reci ar fi datele și consemnările
despre un eveniment sau altul, ele sunt formulate totdeauna în
cuvinte, sunt așezate într -un anume fel în pagina de ziar, în sumarul
radio sau în cel de televiziune. La televiziune, spre exemplu, cel care
prezintă știrea poate influența (prin ton, prin ținută, prin priviri etc.)

454 modul de receptare a ei. Marii manipulatori nu sunt însă reporterii, ci
alții, marii organizatori sau producători de prog rame, marile
corporații, precum și acele structuri numite „Relații publice“. Cei
care stăpânesc mass -media revizuiesc informațiile relativ exacte în
conformitate cu necesitățile politice, mai exact, cu interesele.
Să luăm, spre exemplu, sancțiunile impuse Iugoslaviei.
Acestea nu au nici o rațiune. Nu poți pedepsi un popor întreg pentru
niște fapte pe care nu el le comite și de care nu el este responsabil.
Nu pot fi făcuți responsabili de un incident sau altul, de o politică sau
alta bătrânii, copiii, femei le, oamenii obișnuiți. Această măsură este
îndreptată împotriva drepturilor fundamentale ale omului, este o
crimă împotriva umanității și nu o soluție. Ea reînvie vechile practici
de a ucide copiii în pântecele mamelor, de a umili un popor, de a -l
distruge prin înfometare. Sancțiunile ONU aplicate Iugoslaviei nu au
nici o justificare, în afara dreptului forței. Iată, pe scurt, povestea
acestora. Se știe, aceste sancțiuni au fost hotărâte și impuse de
Consiliul de Securitate ONU în mai 1992. Momentul care a declanșat
impunerea lor, care a „convins“ că sârbii sunt vinovați și ei trebuie
pedepsiți a fost masacrul de pe strada Miskina Vase din Sarajevo.
Publicația „The European Times” a prezentat evenimentul astfel:
„Cel puțin 20 de oameni care stăteau la rând p entru a cumpăra
pâine au fost uciși ieri de trei bombe care au explodat în mulțimea
din capitala bosniacă Sarajevo. Până la 160 de oameni care au ieșit
pe străzi în perioadele în care se instituise încetarea focului au fost
răniți în atacurile pe care ofic ialii apărării bosniace le -au pus pe
seama sârbilor. Atacul a avut loc în timp ce oficialii din Comunitatea
europeană și ONU se întâlniseră separat să discute sancțiunile
împotriva sârbilor.”
Subtitlul articolului a fost: „Sancțiunile urmează atrocităților
din Sarajevo” iar titlul: „20 de albanezi au murit în atacul sârb
asupra mulțimii înfometate” .
Reporterul n -a precizat cine anume a săvârșit atacul. Pentru că,
evident, nu știa. El a respectat regula jurnalistică potrivit căreia
trebuie să prezinți infor mația ca atare, atât cât o cunoști. Era obligat
s-o facă, mai ales că era efectiv foarte importantă, atât pentru cititor,
cât și pentru publicație. El a mai adăugat, în mod corect, desigur, că
oficiali ai Ministerului Apărării Bosniac (musulman) au acuzat sârbii
pentru săvârșirea masacrului. Desigur, dacă tot a prezentat punctul de

455 vedere bosniac, trebuia să încerce să -l afle și pe cel al sârbilor. Poate
că nu a fost posibil. Reporterul a scris că masacrul a coincis cu
întâlnirile la care reprezentanți ai c omunității internaționale
dezbăteau „impunerea de sancțiuni împotriva Serbiei” (de fapt
împotriva Republicii Federale Iugoslave a cărei legitimitate era
negată în mod deliberat). Chiar și această informație scrisă cu
oarecare grijă, cu oarecare prudență ar ată imediat intenționalitatea ei.
Reporterul încearcă să fie obiectiv. Dar, oare, reușește? Și, pentru a
confirma parcă o astfel de îndoială, titlurile erau deja categorice,
acuzându -i deschis pe sârbi. Este posibil, desigur, ca nu reporterul să
le fi dat, ci conducerea redacției. Motivul? Fie pentru a atrage atenția,
fie pentru a influența opinia publică și factorii de decizie ONU în
sensul dorit. Dorit de cine? Și de ce ?
Bineînțeles, titlul a servit ca una din justificările cele mai
credibile pentru impu nerea sancțiunilor împotriva poporului din
Serbia și Muntenegru. Afirmația categorică : „Sârbii au provocat
masacr ul” nu lasă nici unei persoane normale vreo îndoială asupra
celor vinovați. Și, natural, o astfel de persoană, psihologic vorbind,
ar fi fost șocată de o asemenea crimă, dezgustată de o asemenea
faptă, și n -ar fi avut nimic împotriva pedepsirii „justificate” a
Republicii Federale Iugoslavia. Nu oricare om obișnuit, normal din
toate punctele de vedere, este însă și bine informat și, mai ales,
interesat în a cunoaște adevărul în chestiunile care nu -l privesc
nemijlocit. În calitate de elector, de subiect al sondajelor de opinie,
de spectator la spectacolul lumii el, acest om obișnuit, nu realizează
când este și când nu este bine informat și, inte resele lui fiind foarte
înguste, în rest nu -i pasă dacă este sau nu este manipulat. Nici un om
obișnuit din Occident nu și -a propus, probabil, să verifice dacă toate
cele spuse în legătură cu incidentul de pe strada Miskina Vase sau cu
cel din Piața Markal e (care a condiționat aprobarea Consiliului de
Securitate al ONU pentru bombardarea armatei generalului Mladici)
sunt sau nu sunt în întregime adevărate. Dacă ziarele, oamenii
politici și posturile de televiziune spun că sunt adevărate, înseamnă
pentru occ identalul obișnuit, că sunt adevărate.

8. Manipularea prin imaginile TV și presă

456 A existat o „cursă jurnalistică pentru faimă cu orice preț”. Ea a
fost inițiată prin celebrul reportaj al televiziunii britanice ITN, din
august 1992, despre presupusa exis tență a unui lagăr de concentrare
la Trnopolje. În mass -media, problema așa -zisei „tabere a morții
sârbe” din Bosnia mai fusese abordată de jurnalistul Roy Gutman,
într-un articol din New York Newsday. În spiritul unității anglo –
americane, ITN s -a grăbit s ă confirme „varianta americană a
cazului”. Întrucât, situația din Trnopolje nu corespundea însă cu
varianta lui Gutman, ITN a recurs la fotografii contrafăcute.
Micșorând unghiul camerei de filmat pentru a crea impresia că
bărbații musulmani înconjurați de sârmă ghimpată erau foarte slabi,
ITN a trimis în întreaga lume istoria sa despre „inumanitatea
agresorilor sârbi care amenință statul bosniac recunoscut
internațional” . Iar lumea a acceptat această „realitate“ fabricată de
ITN. Și cine mai știe câte alte le o accepta această lume în fiecare zi!
Pentru că, manipulatorii de opinii prin imaginea TV nu au nici un
scrupul. E drept, unii dintre ei urmăresc doar senzaționalul, creșterea
cu orice preț a audienței, gloria și banul. Alții însă urmăresc
manipularea lumii, interese globale, câștigarea victoriei în războiul
mediatic.
Puterea mass -mediei pare nelimitată. Prin noile tehnici de
imagine, prin GPS și Internet, ea poate să facă tot ce dorește, poate să
fabrice realitatea pe care vrea s -o impună. De unde rezu ltă că tot ceea
ce corespunde intereselor puterii (fie ea țară, partid, concern etc.) va
avea prioritate în strategia imaginii. Faptul că adevăratul război s -a
mutat în cuvânt și în imagine nu mai poate fi contestat de nimeni.
Oricum, cei puternici nu se p rea sinchisesc de contestatari.
Deocamdată.
În timpul crizei, se aruncă în luptă toate mijloacele. Imaginile
prezentate din zona de conflict – toate, înfiorătoare – satanizează și
mai mult pe cel vizat, adună și mai mult oprobiu împotriva lui. Cel
puțin, a cesta este obiectivul strategic. Că el nu s -a realizat în cazul
bombardării Iugoslaviei decât în foarte mică măsură, este iarăși un
adevăr de care merită să ne ocupăm într -o frază. În primul rând,
decizia de bombardare a Iugoslaviei, fără o rezoluție a Con siliului de
Securitate al ONU, este o gafă de proporții. Este o demonstrație de
forță și, deci, o ieșire din zona dreptului. Acest lucru nu putea fi

457 trecut cu vederea de omul obișnuit, de opinia publică. Cu toată
campania de presă și de televiziune anti -iugoslavă, cei mai mulți
oameni de pe această planetă nu acceptă acest mod de a rezolva
problemele care apar, nu acceptă războiul ca mod de impunere a
păcii . Războiul de impunere sau de menținere a păcii este o
absurditate, un oximoron, sau doar o metaforă. Deci noua strategie
NATO din acea perioadă nu se bucur a, în măsură suficie ntă și de
suportul public. Toată lumea s -a indignat de modul în care o fost
atacată o țară și așa lovită prea tare de soartă. În afară de aceasta,
aroganța purtătorilor de cuvânt ai NATO, ca și comportamentul
dictatorial al președintelui american și primului ministru britanic au
creat, în toată lumea, nu doar un sentiment de acceptare a unor astfel
de măsuri, ci și unul de revoltă și de respingere a politicii acestora.
Mai mult, mar ile institute de cercetări strategice și chiar
Pentagonul au atras atenția asupra ineficienței bombardamentelor
(pentru problema în cauză) și creării unui puternic sentiment anti –
occidental. Mass -media occidentale s -au divizat cumva în timpul
crizei, câtev a publicații fiind mai circumspecte în a prezenta
realitatea dorită de Alianță. Și mass -media iugoslave au avut toată
grija pentru a folosi în avantajul Iugoslaviei această conjunctură.
După încetarea completă a bombardamentelor efectuate de
NATO asupra Iugoslaviei, problema Kosovo nu a mai rămas atât de
importantă. Aceasta și pentru motivul că obiectivul strategic fusese
realizat: Kosovo ieșise de sub controlul Iugoslaviei și deveni se
protectorat NATO și ONU. Presiunea psihologică și manipularea
prin mas s-media s -au continuat totuși și după aceasta. După
„formarea’’ opiniei publice de -a lungul anilor de criză care au
măcinat și au distrus Iugoslavia, multe ziare de circulație
internațională, prin personalitățile lor jurnalistice, continuă să
elaboreze stu dii și analize asupra evenimentului, istoria acestuia fiind
scrisă, în final, tot pe baza analizelor prezentate de mass -media
„selectă’’. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă serialul
de televiziune „Moartea Iugoslaviei” , pregătit de BBC în pe rioada
1994 -1995 cu ajutorul a doi realizatori cunoscuți ca anti -sârbi –
Tihomir Loza, consultant pe problemele Iugoslaviei la revista
londoneză, War Report , și Laura Silber, corespondent american
pentru Iugoslavia la British Financial Times . Serialul prez intă
cauzele crizei balcanice din perioada 1990 -1995 ca argumente de

458 acuzare a sârbilor. Din serial rezultă că, de fapt, naționalismul sârb
este cel care a distrus Iugoslavia, Serbia fiind responsabilă pentru
toate suferințele din Balcani. Potrivit acestui scenariu, începutul
distrugerii Iugoslaviei lui Tito provine din Serbia.
Aceleași idei au fost reluate în cartea cu același titlu lansată pe
piață simultan cu prezentarea serialului și avându -i ca autori pe cei
doi jurnaliști.
Un alt exemplu îl constitui e un articol apărut pe Internet pe 14
decembrie 1999. El se intitulează „Anul catastrofei pentru
Iugosl avia“ și a fost elaborat de AFP. Pentru edificare, îl redăm în
întregime mai jos:

„ANUL CATASTROFEI PENTRU IUGOSLAVIA”
14 decembrie 1999, AFP, Belgrad

„Pentru Iugoslavia, anul 1999 a fost anul catastrofei. Sub
bombele și rachetele NATO, ea a trebuit să cedeze controlul unei
părți a teritoriului său, Kosovo, iar infrastructura sa a fost
devastată. Dar Slobodan Miloșevici este acolo.
Hulit de puterile occi dentale, inculpat pentru crime împotriva
umanității de către Tribunalul Penal Internațional (TPI),
președintele iugoslav este încrezător, iar puterea sa, șase luni după
sfârșitul războiului, nu pare a fi amenințată pe termen scurt.
La Belgrad, totuși, sim bolurile acestei puteri au fost trans –
formate în moloz sau incendiate de către rachetele de croazieră. De –
a lungul bulevardului Kneza Milosa, statul major al armatei
iugoslave, ministerul de interne ridică sediile lor distruse. În
cartierul modern din Novi Beograd, marele imobil de sticlă al
Partidului Socialist al Serbiei (SPS), pe care -l prezidează Miloșevici ,
a ars ca o torță.
În toată Serbia, în Kosovo și în mai mică măsură în
Muntenegru, mii de obiective militare și civile au fost lovite de
Alianța A tlantică. Cazărmi, posturi de comandă, depozite de muniții,
sisteme de telecomunicații, emițătoare, poduri, autostrăzi, uzine,
centrale electrice, rafinării au fost demolate sau înlăturate.
Bilanțul victimelor bombardamentelor rămâne imprecis. El
este, în orice caz, de mai multe mii de morți, dintre care, fără
îndoială, 1500 sunt civili. În schimb, numărul militarilor NATO uciși

459 în luptă este cunoscut foarte precis: zero. În Kosovo, de la începutul
bombar damentelor, zeci de mii, poate sute de mii de alban ezi au fost
alungați din provincie și îngrămădiți timp de trei luni în Macedonia
și Albania.
Bilanțul kosovarilor uciși de forțele sârbe, fie ei civili sau
luptători ai Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK), rămâne un
subiect controversat. După estimările de 100.000, chiar 200.000
morți posibili difuzate de responsabilii occidentali, el a fost revizuit,
dar rămâne destul de mare.
O primă campanie de exhumare a fost încheiată în noiembrie
de Tribunalul Penal Internațional (TPI), care a publicat o cifră
provizorie de 2108 corpuri descoperite.
Operația NATO dintre 24 martie și 10 iunie a pus capăt
conflictului care opunea forțele Belgradului Armatei de Eliberare
din Kosovo care viza independența . Ea a debușat asupra retragerii
totale a forțelor Belgradului.
Apoi provincia a devenit un protectorat de facto al NATO și
al ONU și responsabili internaționali anonimi nu mai resping ideea
unei independențe viitoare a provinviei.
În fața acestei perspective, Belgradul se sprijină pe trei
ambiguități ale Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU
pentru a cere ca suveranitatea sa asupra provinciei Kosovo,
recunoscută în principiul său, să fie respectată în fapte.
Autoritățile iugoslave condamnă în special lipsa securității
pentru sârbii din Kosovo și pentru ceilalți non -albanezi. Cel puțin
240.000 dintre ei au fugit după sosirea NATO din cauza
amenințărilor și violențelor albanezilor.
În iunie, înfrângerea, acceptarea desfășurării în Kosovo a zeci
de mii de soldați ai NATO și lasitudinea extremă a populației păreau
să slăbească puterea lui Miloșevici .
S-au multiplicat nemulțumirile rezerviștilor și manifestările,
iar liderii opoziției sârbe, pe care loviturile NATO îi reduseseră la
tăcere, au reînceput să ridice glasul.
Dar lasitudinea sârbilor este valabilă și pentru opoziție.
Divizată, deșirată prin rivalități de persoane, ea n -a reușit să
realizeze o mobilizare masivă. Și o cerere repetată de alegeri
anticipate n -a mai avut succes; nimic n -a mai obligat puterea să le
convoace.

460 După război, americanii și eu ropenii mențin Serbia în
embargou, în speranța unei crize care ar putea să grăbească
prăbușirea președintelui iugoslav.
Totodată, Miloșevici , al cărui regim s -a lansat într -o vastă
campanie de reconstrucție a țării, pare să aibă încă ferm în mâinile
sale l evierele puterii. ”

Toate tehnicile războiului informațional folosite în timpul
crizei iugoslave au fost reluate din nou, în martie 1998, și continuate
până la obținerea protectoratului asupra provinciei Kosovo. Centrul
atenției mass -media – în special a celei specializate în producerea de
crize și războaie – a fost Regiunea Autonomă Kosovo și Metohia din
cadrul Republicii Serbia. Scopul războiului informațional împotriva
Republicii Federale a Iugoslaviei l -a constituit acordarea unui sprijin
substanțial, pe toate planurile, separatismului albanez. Occidentul
urmărește punerea sub control a Balcanilor, americanii urmăresc și ei
controlul strategic al unei zone de falie. Dar toate acestea ar duce în
final la crearea „Albaniei Mari” prin adăugarea la teritori ul Abaniei a
unor părți din teritoriile Iugoslaviei, Greciei și Macedoniei, locuite în
majoritate de etnici albanezi.
Demersurile Albaniei au fost sprijinite de unii oameni politici
printre care: Bernard -Henry Levy, Otto de Habsburg, Aloiz Mock
etc. Tot în această strategie a fost implicată și firma „Red & Finn” –
director James Harff –, care, pentru a face lobby Albaniei și,
probabil, în schimbul unor plăți sau altor avantaje substanțiale, a
încercat să aducă o delegație de congresmeni americani la Pristin a, în
martie 1998. Aceeași firmă a fost implicată în toate zonele de
conflict, urmărind amplificarea crizelor și împingerea lor spre război.
În acțiunile lor, toți cei implicați au prezentat ca legitime aspirațiile
populației albaneze din Kosovo, pe consid erentul că deține
majoritatea în provincie, și au considerat membrii albanezi din cadrul
Armatei de Eliberare din Kosovo (AEK) ca luptători pentru libertate,
ca adevărați eroi. Ei au accentuat faptul că provincia Kosovo trebuie
să aibă autonomie, întrucât albanezii de aici sunt împovărați,
frustrați, persecutați, umiliți și omorâți, acțiunile poliției sârbe fiind
nelegale, nejustificate și brutale.
În realitate, nimeni nu știa numărul exact al albanezilor din
Kosovo, deoarece recensământul din 1991 a fost boicotat de către

461 aceștia, iar conform datelor recensământului din 1981, numărul lor
nu depășe a 900.000.
Ca răspuns la aceste afirmații, folosindu -se de o definiție a
terorismului elaborată de „Centrul American de Studii în domeniul
Terorismului’’ conform căruia „terorismul constă în folosirea
ilegală a forței și violenței împotriva persoanelor și proprietății,
pentru intimidarea guvernelor și populației civile în scopul atingerii
unor obiective politice și sociale ”, autoritățile sârbe susțineau, la
rândul lor, că activitățile organizațiilor teroriste albaneze au ca scop
crearea unui teritoriu pur din punct de vedere etnic în Kosovo și
Metohija și promovarea secesiunii în regiune. Ele arătau, de
asemenea, că, în acest sens, comunitatea internațională nu și -a definit
o poziție clară față de terorismul din Kosovo și Metohia. Oriunde în
lume, terorismul , indiferent de scopurile luii, merită aceeași
condamnare și nu susținere și încurajare. Autoritățile iugoslave au
solicitat, în același timp, sprijin internațio nal, susținând că doar prin
cooperarea și coordonarea acțiunilor comunității internaționale,
constând în acorduri și declarații internaționale privind terorismul,
este posibilă eliminarea acțiunilor teroriste din Kosovo și Metohija.
E drept, o parte din ma ss-media internațională a făcut cunoscut
că teroriștii albanezi se instruiesc în special în țări europene. De
aceea, autoritățile iugoslave au considerat că este de datoria fiecărui
stat să investigheze asemenea activități pe teritoriul său. Organizația
teroristă care se autointitulează Armata de Eliberare din Kosovo ar
trebui înscrisă de comunitatea internațională pe lista organizațiilor
teroriste internaționale , credeau cei care nu mai pot crede acum, după
desprinderea Kosovo de Serbia, așa ceva .
Evident, asemenea puncte de vedere au rămas fără ecou.
Occidentul nu era interesat de așa ceva. El știa una și bună și anume
că Iugoslavia trebuie defăimată, satanizată și distrusă.
La acțiunile separatiste, s -a încercat atragerea minorității turce
din Kosovo (car e inițial și -a manifestat neutralitatea) , cu ajutorul
unor agenți occidentali, care au desfășurat acțiuni provocatoare în
fața Centrului de Informații American – USIS, purtând steagul
turcesc și scandând lozinci de genul „Unde ești America?“ În
realitate, analiștii turci apreciază că albanezii sunt cei care desfășoară
acțiuni teroriste și că sârbilor le lipsește experiența în lupta împotriva
acestui gen de acțiuni.

462 Oponenții regimului (studenți, jurnaliști, artiști, oameni de
afaceri) îi atribuie președinte lui Slobodan Miloșevici vina pentru
criza profundă în care se află țara.
Urmare a acestor poziții exprimate în mass -media iugoslav ă,
de când a început războiul din Kosovo, patru posturi de radio și un
post de televiziune particulare au trebuit să -și întrer upă emisia, iar
câteva ziare („Nașa Borba” și „Dnevni Telegraf”) au fost închise.
În octombrie 1998, autoritățile de la Belgrad au interzis revista
„Evropjianin”, acuzată de dezinformare și de subminare a ordinii
constituționale iugoslave, prin răspândirea de informații false. După
această măsură, redacția ziarului a fost mutată la Podgorița , capitala
Republicii Muntenegru, unde și-a continu at activitatea.
Dragan Novakovici, redactor șef al „Dnevni Telegraf” , a
precizat că „noi luptăm prin cuvinte, aceasta este arma noastră
împotriva fascismului și stalinismului de care dă dovadă regimul lui
Miloșevici ”.
Milo Djukanovici, președintele Republicii Muntenegru,
cândva un fidel aliat al președintelui Slobodan Miloșevici , a trecut de
partea opozanților acestuia, declarând că „este necesar și important
pentru noi ca ziarele suspendate la Belgrad să poată fi tipărite la
Podgorița , pentru a ajuta Serbia să aleagă democrația”.
Tot în octombrie 1998 , Parlamentul Republicii Serbia a
adoptat o hotărâre privind îngrădirea dreptului la liberă informare, iar
imediat după raidurile aeriene ale NATO, situația s -a deteriorat,
postul de radio B 92, simbolul opoziției, fiind închis.
Lumea nu a perceput aceste măsuri ca determinate de o
situație de război, ci ca pe o îngrădire a u nor drepturi democratice.
Propaganda naționalistă a lui Slobodan Miloșevici poate conta
totuși pe un puternic sprijin popular, „Mitul Serbiei Mari”
continuând să mobilizeze masele, iar cel mai puternic îndemn la
„revanșa etnică” era adresa , atunci, de cătr e Partidul Stângii Unite,
condus de soția președintelui, Mira Markovici, care însă, declara, în
acea perioadă, că „Stânga iugoslavă luptă pentru ca toate etniile din
Iugoslavia să poată trăi împreună, în armonie și egalitate”.
Potrivit declarației director ului „Centrului pentru Democrație
și Drepturile Omului” din Muntenegru, „Slobodan Miloșevici a
pierdut bătălia pentru controlul instituțiilor locale: Parlamentul,

463 guvernul și forțele de poliție din Muntenegru, au ieșit definitiv din
sfera de influență a Be lgradului”.
Aceste lucruri s -au continuat și se vor continua multă vreme.
Bătălia pentru putere este oriunde imensă și prioritară. Nici
Iugoslavia nu poate face excepție. Scena politică iugoslavă, ca mai
toate scenele politice ale lumii, este și va fi marcată de lupte prin
orice mijloace, de defăimări, de agresivități și de tot arsenalul
cunoscut. Totuși, atunci când Uniunea Europeană a propus opoziției
sprijin în obținerea puterii în schimbul predării lui Miloșevici
Tribunalului Penal Internațional, op oziția nu numai că nu a acceptat
un astfel de târg, dar l -a și dezvăluit întregii lumi. Dar nici gestul
acesta, deosebit de important, n -a contat pentru nimeni. Mass -media
l-a trecut în rândul știrilor neimportante, ignorându -l după aceea cu
desăvârșire.
Așa cum spuneam, războiul împotriva Iugoslaviei a fost, în
primul rând , un război informațional și un război psihologic. El nu a
încetat și nu va înceta încă multă vreme, iar urmările lui vor fi
dezastruoase nu numai pentru această țară, ci pentru întreag a zonă.
Încă o dată, Occidentul a dovedit că nu s -a apropiat cu căldură și
sinceritate de spațiul balcanic și că nu intenționează să -l ajute, ci să -l
subjuge, să -l controleze. Scopul unui astfel de război a fost, inițial,
acela de influența, de a schimba comportamentul liderilor politici și
populației din Iugoslavia și de a forma o opinie favorabilă
intervenției armate din zonă, atât în statele participante la conflict ,
cât și în cadrul comunității internaționale. Trebuie menționat că un
astfel de scop nu a fost realizat în întregime. Eșecul se datorează în
mare măsură neconcordanței dintre decizia politică grăbită și imatură
și fluența argumentelor care se aduceau treptat în sprijinul ei.
Au fost folosite pentru realizarea acestui obiectiv numeroase
metod e ale instrumentarului psihologic, printre care:
– presiunea psihologică permanentă;
– zvonul;
– intimidarea;
– dezinformarea;
– impactul negativ al adevărului.

Presiunea psihologică permanentă

464 Eșecul discuțiilor de la Rambouillet a fost , în fond, respi ngerea
unui dictat. Or, Occidentul nu era învățat cu așa ceva. Lecția din
1940 a Vienei, unde s -a semnat dictatul impus României, fusese
uitată. După Rambouillet, mai marii Occidentului și mass -media au
trecut la intensificarea acțiunilor și presiunilor de tot felul asupra
Iugoslaviei, mergându -se până la anunțarea iminenței transmiterii
ordinului de atac aerian. Amenințarea cu atacul era totdeauna
precedată de argumente acceptate dinainte de opinia publică, între
care cele mai frecvente erau: masacrarea d e către forțele armate sârbe
a populației albaneze din Kosovo, atacurile susținute ale armatei
sârbe asupra populației albaneze din zonă și exodul masiv al acesteia,
dreptul și obligația NATO de a soluționa criza și de a impune pacea,
precedentul bombardam entelor din Bosnia, superioritatea tehnică
NATO, eficiența misiunilor de cercetare aeriană, executate de SUA
cu ajutorul avioanelor fără pilot de tip Hunter, care au posibilitatea
de a transmite fotografii și imagini video, în timp operativ, către un
centr u de control aflat la o distanță de până la 200 km.
Au fost răspândite manifeste cu diferite mesaje adresate
populației iugoslave, pe care erau înscrise frecvențele pe care puteau
fi recepționate emisiunile radio și TV ale NATO.
În urma încetării retrans misiilor emisiunilor TV Belgrad, ca
urmare a bombardamentelor executate în noaptea de 05 /06 aprilie
1999 asupra releelor de televiziune din unele zone ale Iugoslaviei, s –
a constatat apariția unei stații TV care emitea pe frecvențele
canalului 21 TV. Acest post avea ca siglă simbolul NATO și era
denumit „Vocea NATO“. În timpul emisiunii, se transmiteau
comentarii în limba sârbă cu privire la acțiunile forțelor NATO și
muzică ușoară occidentală.
Cea mai eficientă campanie a NATO a debutat însă atunci
când bel grădenii au început să recepționeze imagini televizate
transmise de Commando Solo, un avion special american utilizat și
în timpul războiului din Golf. Aparatul Lockheed EC -130 Hercules
făcea parte din dotarea Operațiunii Speciale Aeriene, destinată să
efectueze operațiuni psihologice pe teritoriul Iugoslav, paralel cu
campania de bombardare a obiectivelor militare sârbe. În cadrul
emisiunilor , a fost prezentată imaginea unei hărți a Iugoslaviei și a
siglei NATO, pe fondul mai multor mesaje în limba sârbă. O voce
feminină cu accent străin transmitea: „Dacă ați ști ce campanie de

465 epurare etnică a lansat Miloșevici în Kosovo, ați rămâne uimiți“ sau
„Miloșevici încearcă să pară mai puternic decât este…. Aceasta să
fie comportamentul unei armate profesioniste?“ Folosind site -ul de
pe Internet al guvernului sârb, NATO își justifica atacurile aeriene în
pagina lor din rețea cu hărți militare și retrospective istorice.
Departamentul de Externe al SUA a publicat cu o întârziere de una la
două zile rapoartele sale cu privire la situația din regiune, iar detaliile
militare erau oferite de „Federația Americană a Oamenilor de
Știință “. Tot aici, o grupă de analiști militari prezentau o colecție
cuprinzătoare de surse, care se întindeau de la material cartografic cu
privir e la structurile militare sârbe și NATO, până la știri despre
starea vremii la Belgrad, iar albanezii din Kosovo transmiteau
informații cu privire la expulzări și distrugeri. Ce erau acestea?
Informări sau dezinformări?

Dezinformarea

Acțiunile psihologi ce s-au intensificat în februarie 1998, când
mass -media occ identală , în special publicațiile și mediile americane,
au prezentat „ororile” comise în provincia Kosovo de către populația
sârbă împotriva etnicilor albanezi. Ca argument forte, a fost prezentat
„masacrul” a 80 de albanezi, concluzionându -se că acțiunea a fost
una de epurare etnică. Imediat după începerea atacurilor NATO
asupra Iugoslaviei, majoritatea jurnaliștilor occidentali au fost
expulzați, motiv pentru care au putut cu greu să -și facă o ima gine
proprie cu privire la situația de la fața locului. Pretextul invocat de
autoritățile sârbe a fost acela că, în rândul acestor jurnaliști, se
ascund membri ai forțelor speciale și ai serviciilor de spionaj,
precum și elemente speciale care au ca misiun e coordonarea
bombardamentelor NATO. Ceea ce era foarte adevărat. Forțele
speciale ale Occidentului acționau în Iugoslavia încă din 1990.
În lipsa unor jurnaliști la fața locului, informațiile primite erau
în primul rând de la NATO și de la martori ocular i, informații care
rar puteau fi verificate și foarte greu completate cu imagini.
Oare nu acest lucru îl dorea și NATO? În aceste condiții,
estimarea pierderilor era foarte greu de făcut, iar „realitatea
mediatică“ se afla în întregime sub control NATO. E ra, de asemenea,

466 foarte dificil de apreciat veridicitatea datelor prezentate de ambele
părți, fiecare dezmințind declarațiile celeilalte.
Pe de altă parte, în plan mediatic, Alianța a fost constrânsă de
partea sârbă să renunțe la transmiterea în direct a războiului,
reporterii străini ca și cei autohtoni, neputând transmite din teren
decât ceea ce autoritățile iugoslave au permis. Autoritățile iugoslave
au acuzat serviciile de informații aliate că au intoxicat site -ul de pe
Internet al Guvernului Serbiei, „inducând în eroare opinia publică
internați onală în legătură cu evenimentele din spațiul iugoslav”.
De fapt, aceeași acuzație a fost adusă și de guvernul american
părții sârbe. La război, ca la război. De asemenea, un întreg șir de
alte instituții indep endente occidentale ocoleau interdicția de emisie
în Iugoslavia pe Internet. În schimb, fel de fel de comisii, de
anchetatori, de jurnaliști , de personaje importante își publicau fără
nici o restricție „concluziile“ rezultate din anchete personale sau
efectuate sub eg ida unor instituții, în cvasito talitatea cazurilor
acuzându -i pe sârbi.
Desigur, în legătură cu situația din Iugoslavia și, în particular,
cu cea din Kosovo, s -au scris mii de pagini, au fost elaborate zeci și
zeci de documente. Nimeni nu intenționează să le omită sau să le
conteste. Însă caracteristica majorității lor o constituie, fără nici o
îndoială, lipsa de obiectivitate sau, mai exact, crearea unei false
obiectivități asupra situației din zonă.
Reiese, din aproape toate aceste comunicat e, anchete, reportaje
etc., că sârbii sunt vinovați de declanșarea războiului, de genocid, de
expulzarea populației albaneze, de incendierea locuințelor
albanezilor și numai ale albanezilor (ca și cum numai acestea ar fi
fost incendiate), de distrugerea mo numentelor istorice și a lăcașelor
de cult etc. Foarte puțini vorbesc de acțiunile albanezilor împotriva
sârbilor sau a albanezilor înșiși, de constituirea, pe teritoriul unui stat
de drept, membru al ONU, a unei structuri armate îndreptate
împotriva acest ei țări – Armata de Eliberare din Kosovo –, de
susținerile ei, de implicarea Occidentului în înzestrarea și instruirea
acestei structuri armate, pe care sârbi o definesc ca fiind „teroristă“,
iar restul lumii o ignoră. Și mai puțini vorbesc de cooperarea d intre
NATO și AEK, atât pe timpul bombardamentelor, cât și după aceea.

467 Problema provinciei Kosovo este foarte complexă și ea nu
poate fi rezolvată printr -un arbitrariu de tipul celui de la Viena din 30
august 1940. Or, dacă lucrurile stau așa, înseamnă că , din nou, avem
de a face cu dreptul forței și nu cu forța dreptului. Tribunalul Penal
Internațional acuză. Dar pe cine acuză? Și, mai ales, cum? Numai
sârbii sunt oare vinovați de cele ce s -au petrecut pe teritoriul fostei
Iugoslavii? Ei poartă responsabi litatea secesiunii sângeroase,
destrămării însângerate a acestei țări? Ei și numai ei? Cât de
nedreaptă și de subiectivă este așa -zisa „comunitate internațională“
rezultă și din exemplele de mai jos. Doi avocați stau de vorbă cu câte
30 de albanezi și, ga ta, reușesc să afle adevărul în legătură cu
evenimentele tragice din Kosovo!
Unilateralismul, eludarea unor fapte care pot fi, de asemenea,
probe în justiție, dar nu numai împotriva sârbilor, ci și în favoarea
acestora, sunt argumente ale războiului psiho logic dus împotriva
Iugoslaviei, sunt argumente ale unui război care se duce împotriva
oricui nu este de acord sau are altă opinie decât Vestul.
Desigur, nu chiar împotriva oricui, pentru că, spre exemplu,
Federația Rusă își rezolvă bine mersi problemele în Cecenia, iar
turcii și le rezolvă și ei în zona kurdă, fără ca Tribunalul Penal
Internațional (TPI) să se sinchisească, să se sesizeze, să adune probe
și să caute, în aceste țări și în multe altele, criminali de război sau să
intervină în vreun fel.
Rusia a spus clar că ea posedă arme nucleare și nu discută cu
nimeni când este vorba de problemele ei interne, iar Turcia nici nu
vrea să audă de punerea în discuția „comunității internaționale“ a
problemei kurde.
Prezentăm, mai jos două comunicate care, î n viziunea noastră,
au fost argumente ale intenționalității, ale centrării percepției
populației numai pe anumite aspecte ale dramaticei situații din
Kosovo.

COMUNICAT

468 ANCHETĂ ÎN ALBANIA ASUPRA CRIMELOR DE RĂZBOI
ȘI CRIMELOR ÎMPOTRIVA UMANITĂTȚII SĂ VÂRȘITE ÎN
KOSOVO

Doi avocați mandatați de Federația Internațională a Ligilor
Drepturilor Omului (FIDO) și Medicii Lumii s -au dus în Albania
între 21 și 26 aprilie 1999 pentru a culege mărturii ale albanezilor
din Kosovo, expulzați masiv și brutal din țar a lor de forțele sârbe,
după luna martie 1999. Această misiune își propune să reunească
probe ale diverselor exacțiuni comise, să identifice mecanismul sau
mecanis mele folosite pentru pregătirea lor, ca și autorii lor sau pe
cei care le -au ordonat. Cei do i avocați care au primit această
misiune s -au putut întreține fiecare timp foarte îndelungat cu peste
30 de refugiați, la Tirana, în tabăra de la Palatul Sporturilor, în cea
de la piscină și în spitalele civile și militare ale capitalei albaneze,
ca și în tabăra de la Durres.
Reies din aceste mărturii indicii concordante despre comiterea
de acte grave susceptibile de a fi calificate:
– ca violări ale legilor și cutumelor războiului (Articolul 3 din
statutul TPI) consistând în special în cazuri în speță în : (1)
distrugerea și devastarea fără motive a orașelor și satelor, (2)
atacuri și bombardamente ale orașelor, satelor și locuințelor
neapărate, (3) distrugerea și deteriorarea deliberată a edificiilor
consacrate religiei, învățământului și monumentelor ist orice, (4)
jefuirea bunurilor publice și private;
– crime contra umanității (Articolul 5 din statutul TPI),
consistând mai ales în cazuri în speță de asasinate, expulzări,
persecuții din rațiuni politice, rasiale și religioase, comise în cadrul
unui confli ct armat, în mod sistematic, cu caracter intern, vizavi de
populația civilă.
Deja, cei doi avocați au constatat că regrupările și deplasările
forțate parțiale sau complete ale familiilor albaneze din Kosovo
fuseseră organizate, într -un climat de teroare, chiar înainte de
primele lovituri ale NATO. Această teroare a luat o amploare fără
precedent o dată cu primele lovituri NATO. Începând cu această
dată, s -a trecut la deportarea masivă și metodică a populației de
etnie albaneză. Aceasta se datorează forțelo r speciale și armatei
sârbe, detașate aici în număr foarte mare, cu multe săptămâni

469 înaintea datei de 24 martie 1999, și sprijinite de grupuri
paramilitare, care țin de comandamentul lui Arkan și de milițieni
proveniți din populația civilă sârbă superînarm ată din Kosovo.
Potrivit mărturiilor culese , au fost practicate execuții sumare
în diferite puncte din Kosovo în rândul civililor albanezi, bărbați,
femei, copii, bătrâni și handicapați. Reconstituiri permit de altfel să
se stabilească existența unor execu ții colective în mai multe sate
situate în sudul și nordul provinciei Kosovo între 25 martie și 2
aprilie.
FIDO și Medicii Lumii cer comunității internaționale să facă
totul pentru a continua să adune aceste probe, alături de sutele de
mii de refugiați al banezi din Kosovo care se află de acum înainte în
Albania, în condiții de confidențialitate optimale pentru a garanta
securitatea persoanelor în cunoștință de cauză cu scopul ca TPI
pentru ex -Iugoslavia să poată urmări în mod util responsabilii de
aceste c rime majore, fie ei autori direcți sau cei care le -au ordonat.
FIDO și Medicii Lumii sunt de altfel viu preocupați de situația
materială și sanitară extrem de precară a albanezilor din Kosovo, în
Albania. Dacă responsabilii guvernamentali și populația civi lă
albaneză au făcut totul pentru a -i primi cât mai bine, după
posibilitățile lor, pe refugiații kosovari, se pare că, depășindu -se
ajutoarele de primă urgență, este indispensabilă susținerea
financiară, logistică și umanitară a Albaniei, pentru supraviețu irea
populației refugiate și pentru prevenirea riscurilor de epidemii sau a
bolilor rezultate din condiții proaste sanitare și de igienă.
În această privință , FIDO și Medicii Lumii cer comunității
internaționale să ia în cel mai scurt timp măsuri pentru a furniza
spitalelor albaneze echipamentele și personalul medical specializat,
de care este mare nevoie sau care lipsesc cu desăvârșire , cu scopul
ca îngrijirile cele mai elementare să fie efectuate în condiții de
igienă și securitate, astfel încât viața ș i securitatea refugiaților
albanezi din Kosovo, plasați de acum înainte sub unica lor
responsabilitate, să fie salvgardate.

Paris, 27 aprilie 1999

470 COMUNICAT

ANCHETĂ ÎN ALBANIA ASUPRA CRIMELOR DE RĂZBOI ȘI
CRIMELOR ÎMPOTRIVA UMANITĂTȚII SĂVÂRȘITE ÎN KOS OVO

1. Un magistrat și un avocat mandatați de Federația
Internațională a Ligilor Drepturilor Omului (FIDO) și Medicii Lumii
(ML) s -au deplasat în Macedonia între 24 și 27 aprilie 1999 cu
scopul de a culege mărturii ale albanezilor din Kosovo, deportați
masiv din țara lor de forțele sârbe, începând cu luna martie.
Cei doi însărcinați cu această misiune s -au întreținut cu
refugiați originari din Pristina, Lipjan, Gnjilane (Gilan), Kacanik și
din numeroase sate situate la estul provinciei.
Se pare că, în ans amblu, aceste operațiuni au fost pregătite,
gândite, conduse metodic și sistematic, și că ele se înscriu într -un
plan concertat care a început să fie pus în aplicare chiar înainte de
începerea bombardamentelor. Recurgerea la un mod de operare
precis, efect uat în principal de forțele paramilitare și de poliție în
legătură cu armata pentru a teroriza și deporta masiv populația
dovedește această realitate; dovedește aceasta pregătirea de
convoaie întregi de trenuri speciale în care, sub amenințarea
armelor, au fost îngrămădiți în mod precipitat sute de locuitori ai
orașelor și satelor, fără să se știe destinația (spre exemplu,
convoaiele formate pe liniile Pristina, Urosevac sau concomitența
tăierii liniilor telefonice ale albanezilor și incendierea locuințelor și
magazinelor acestora). În multe din aceste orașe și sate, s -au
efectuat execuții . Numele lor au fost date de martori.
Aceste acte, constitutive de asasinate, de deportări, de
persecuții din rațiuni politice, rasiale și religioase, comise în mod
sistema tic în cadrul unui conflict armat cu caracter intern privitor la
populația civilă, sunt de natură să fie calificate drept crime
împotriva umanității, așa cum prevede articolul 5 din statutul
Tribunalului Penal Internațional (TPI). De asemenea, ele sunt
susceptibile de a fi calificate ca violări ale legilor și cutumelor
războiului definite de articolul 3 din același statut.

471 2. Mii de persoane și -au părăsit și continuă să -și părăsească
satele. Foarte numeroși sunt cei care se ascund în munți, de unde
sunt îm piedicați de forțele sârbe sau macedonene să treacă frontiera.
Cel mai rău este pentru bărbații, femeile și copiii care s -au
repliat în munții situați în regiunea Kacanik și în regiunile din sud –
estul provinciei, mai ales între Kacanik și Gnjilane. Numero ase
decese trebuie să fie deplorate.
Este de primă urgență să se întreprindă orice pentru a asigura
acestor persoane grija și protecția necesare stării lor și pentru a
obține neîntârziat deschiderea frontierei în apropierea locurilor
unde se află.
3. Sos esc mii de refugiați la punctul de frontieră Blace, după
mai multe zile și câteodată mai multe săptămâni de rătăcire și de
mers prin munți. Trebuie să aștepte ore în șir, înainte de a fi
autorizațe de poliția macedoneană să treacă frontiera.
FIDO și Medic ii Lumii cer autorităților să primească
refugiații imediat ce trec frontiera și să îi cazeze în condiții decente
în taberele unde sunt repartizați.
Supraaglomerarea acestora cere organizarea urgentă a noi
locuri de primire.
4. FIDO și Medicii Lumii cer co munității internaționale să ia
toate măsurile pentru a se permite continuarea reunirii acestor
probe, alături de sutele de mii de refugiați albanezi din Kosovo (care
vor fi de acum înainte în Macedonia), în condiții de confidențialitate
optimale pentru a g aranta securitatea martorilor principali, cu
scopul ca responsabilii acestor crime majore, direcți sau cei care le –
au ordonat, să poată fi urmăriți.

Paris, 30 aprilie 1999

Zvonul

Această modalitate a fost folosită în tot timpul războaielor care
au dev astat Iugoslavia. Toată lumea s -a îngrozit de atrocitățile
săvârșite acolo, așa cum s -a îngrozit, în decembrie 1989, de zvonul
despre cei 60.000 de morți la Timișoara și în toată România. A fost
folosită, bineînțeles , și în timpul bombardamentelor NATO a supra
Iugoslaviei. Chiar după primele atacuri aeriene, a fost lansat zvonul

472 că opt dintre principalii conducători ai comunității albaneze, printre
care și liderul moderat Ibrahim Rugova, au fost omorâți , zvon
neconfirmat ulterior. Mai târziu, la apariția pe postul național de
televiziune a președintelui Slobodan Miloșevici , alături de același
lider Rugova, știrea a fost preluată și cotată ca zvon de către mass –
media occidentală.
Tot în acest mod au fost categorisite și afirmațiile cu privire la
doborârea de către armata sârbă, după fiecare raid, a unui număr de
avioane, elicoptere și rachete aparținând trupelor aliate, zvon
dezmințit de Alianță, dar neconfirmat de surse oficiale. Calificată tot
ca zvon poate fi și afirmația, neconfirmată oficial, după care
Occidentul plănuia înarmarea refugiaților înainte de a -i trimite înapoi
în Kosovo, pentru a putea evita astfel să pună în pericol viața
soldaților Alianței în cazul unei intervenții terestre.

Intimidarea

Cei puternici apelează adesea la tehnicile de in timidare.
Strategia este veche. Adesea, prin intimidare, s -a obținut mult mai
mult decât printr -o acțiune reală.
Înainte de a fi declanșate atacurile aeriene împotriva
Iugoslaviei au fost prezentate, la televiziune și în presa scrisă, cele
mai performant e mijloace de luptă, inclusiv faimosul avion F -117 și
încă neîntrebuințatul în luptă B -2. N-au lipsit nici submarinele ultra –
performante, portavioanele, fregatele, rachetele de croazieră.
După declanșarea acțiunilor militare, SUA nu au estimat un
flux de refugiați de asemenea proporții . În consecință, NATO și SUA
au afirmat, tot prin sursele mass -media, că prioritatea a devenit acum
asigurarea temporară a condițiilor de viață acestor refugiați.
Subliniind că afluxul de refugiați este cauzat în exclusivitat e de
activitatea iresponsabilă și criminală a președintelui Miloșevici și nu
și de atacurile NATO sau de situația creată ca urmare a unui război
ce se desfășura în acest spațiu, președintele SUA a făcut apel la
poporul american și la comunitatea internați onală pentru a sprijini
financiar eforturile de ajutorare a refugiaților . Având în vedere că
posibilitățile Macedoniei de a oferi adăpost refugiaților din Kosovo
au fost cu mult depășite de uriașul exod al populației din provincie,
statele membre NATO s -au declarat gata să primească aproximativ

473 100.000 de refugiați, pentru a ușura astfel sarcina Albaniei și
Macedoniei. În același scop, „medicii fără frontiere“ informau
periodic despre suferințele populației albaneze kosovare , iar mass –
media aveau toată grij a ca astfel de declarații să se constituie în
capete de acuzare pentru Iugoslavia, pentru criminalii de război
sârbi. Mass -media avea toată grija ca orice situație relatată să se
constituie, prin simpla ei prezentare, într -un mijloc de discreditare a
Iugos laviei și, într -o posibilă amenin țare a acesteia de comunitatea
internațională. De remarcat că așa numita comunitate internațională,
care cuprindea cel mult țările NATO și partenerii acest eia, lăsa de
înțeles că este alcătuită din toată populația planetei , din toate țările de
pe glob, mai puțin unele din cele nedemocratice.
În preajma Paștelui Catolic, Papa Ioan Paul al II -lea a făcut
apeluri repetate pentru oprirea atacurilor aeriene pe timpul Sfintelor
Sărbători, propunere reluată de președintele sârb și de biserica
ortodoxă sârbă pentru a se opri bombardamentele. Occidentul, de
neînțeles, a refuzat. Acest refuz poate fi de asemenea pus pe seama
strategiei intimidării, adică hotărârii unanime a Occidentului de a
termina o dată cu Iugoslavia, de a o înv inge cu orice preț într -un
război care nici măcar nu era considerat război, ci doar o simplă
acțiune de impunere a interesului comunității internaționale, de a -i
aduce pe sârbi la masa negocierilor. La refuzul Occidentului de a
opri bombarda mentele, Belgr adul a hotărât oprirea unilaterală a
acțiunilor militare pe timpul acestei sărbători.
Strategiei de intimidare, sârbii de rând, adică oamenii de pe
stradă, din sate, orașe, instituții, firme etc. i-au răspuns prin unitate
națională, prin asumarea curajulu i războiului, prin necedare și chiar
prin sfidare. Unii spun că este în firea poporului sârb să se opună
deciziilor care nu -i convin, să fie inflexibil, să nu cedeze. Fără a nega
o anumită inflexibil itate a acestui popor (care poate fi un mare merit,
o ma re calitate sau, în anumite împrejurări, un mare defect), trebuie
să spunem că vecinii noștri s -au comportat în cadrul acestui război cu
multă demnitate, demonstrând că nu se tem de nimic, nici chiar de o
coaliție a unora din cele mai puternice țări din lu me împotriva lor.

Impactul negativ al adevărului

474 Adevărul nu putea fi în întregime ocolit. Oricum, oamenii ar fi
aflat. Dar războiul psihologic se poate folosi de realitate, accentuând
părțile negative ale acțiunii adverse, subliniind ilegalitatea lor, vina
forțelor adverse, sălbăticia, cruzimea, necivilizația, înapoierea,
primitivismul, adică „răul“ de dincolo, monstruozitatea lui. În felul
acesta poate fi justificată propria acțiune, aceea care aduce „binele“,
care are ca deviză BINELE, care fericește lumea, care impune un
sistem de valori reprimat, ostracizat de dictatura lui Miloșevici și de
incapacitatea sârbilor de a înțelege democrația, de a sluji drepturile
omului.
SUA și toți cei care au sprijinit bombardamentele împotriva
Iugoslaviei și au făcut posibilă separarea ulterioară a provinviri
Kosovo de Serbia au avut toată grija să acuze forțele sârbe de
atrocități comise în Kosovo, de genocid, de exodul albanezilor, de
condițiile inumane de viață ale acestora și de pierderile din rândul
lor, precum ș i de faptul că au declanșat cea mai gravă tragedie de
după Al Doilea Război Mondial.
Dar și forțele NATO și îndeosebi SUA sunt acuzate , de către
conducerea iugoslavă și de unele publicații , de pierderile provocate
împotriva populației civile iugoslave, de lovirea intenționată a
simbolurilor culturii sârbe – unele din ele monumente aflate sub
patronajul UNESCO –, de cruzimea lovirii satelor, orașelor,
locuințelor și locurilor de muncă ale sârbilor. Mass -media iugoslav ă
a asemuit aceste bombardamente cu cele efectuate de Germania
nazistă asupra Belgradului în cel de -Al Doilea Război Mondial.
Desigur, era doar o comparație. Bombardamentele NATO, oricât ar
fi fost ele de crude, n -au lovit populația (decât accidental), ci doar
obiective economice și de infrastru ctură, precum și unități și
elemente ale armatei și celorlalte forțe, cu o precizie care nu a mai
existat niciodată până atunci pe planeta Pământ. Pentru că
bombardamentele NATO nu și -au propus să omoare oameni, ci să
creeze distrugeri materiale esențiale atât de mari, încât să oblige
conducerea de la Belgrad să se supună voinței NATO, prin
acceptar ea imediată a celor cinci condiții puse de Alianță , ceea ce
este cu totul altceva decât bombardamentele masive din Al Doilea
Război Mondial… .

475 Războiul psiholog ic și informațional din Kosovo a avut ca
obiectiv separarea conducerii iugoslave de popoarele sârb și
muntenegrean, precum și intimidarea acestora, astfel încât să cedeze
rapid condițiilor impuse de NATO. Acest lucru nu s -a întâmplat,
dovadă că războiul ps ihologic nu are totdeauna ca învingător pe cel
care îl declanșează. Dimpotrivă, sârbii s -au comportat foarte bine,
unitar, în timpul acestei confruntări. Indiferent de convingerile și
opțiunile lor politice, ei au acționat ca un singur om în apărarea
Iugos laviei, sfidând pur și simplu cea mai cumplită putere militară
din lume. Probabil că nu i se va ierta niciodată Serbiei acest tupeu,
deși, în mod normal, poporul sârb ar trebui respectat pentru unitatea
sa, precum și pentru comportamentul său moral în timp ul acestui
conflict pe care nu el l -a declanșat, ci pe care doar l -a suportat.
De menționat că Iugoslavia nu a declanșat un război cu
Occidentul (deși a declarat starea de război) și nu a acționat în nici
un fel împotriva Occidentului. Acțiunil e apărării antiaeriene au fost
doar reacții mai mult de descurajare a piloților NATO și de limitare a
efectelor bombardamentelor. Sârbii n -au folosit nici unul din
mijloacele ofensive, agresive care le stăteau la dispoziție pentru a
opri atacurile Occidentului. Sârbi i n-au atacat în nici un fel bazele
NATO, n -au desfășurat acțiuni teroriste și nu s -au folosit de faptul că
ei cunosc mai bine ca oricine Marea Adriatică. De unde rezultă că,
spre cinstea lor, sârbii n -au răspuns provocării Occidentului, ale
acestui Occide nt pe care ei îl cunosc foarte bine și pe care l -au iubit
totdeauna , ci s-au mulțumit doar să spună precum Iisus:
„Iartă -i, Doamne, că nu știu ce fac!“

476

DREPTUL FORȚEI
Să recapitulăm.
În seara zilei de 24 martie, la ora 21.00 (ora României), s -a
declanșat operația aeriană „Allied Force“ împotriva Iugoslaviei. Au
fost întrebuințate , în primul raid, 53 avioane de vânătoare –
bombardament dislocate în Italia, 2 avioane de bombardament B -2,
decolate de la baza Witheman (Missouri), 6 avioane de
bombardament B-52, decolate de la baza Fairfod (Marea Britanie),
10 avioane de bombardament F -117, 8 avioane de cercetare și bruiaj
EA-6B, avioane din sistemul AWACS, avioane de realimentare în
aer, precum și nave ale Flotei a 6 -a americane (distrugătorul
GONZALES și crucișătorul PHILIPPINE SEA, submarinele
HAMPTON și MIAMI – purtătoare de rachete de croazieră),
submarinul britanic SPLENDID .
La operație au participat mijloace aparținând forțelor aeriene
militare (FAM) din 11 state membre NATO (SUA, Marea Britanie,
Franța, Germania, Norvegia, Olanda, Danemarca, Belgia, Canada,
Spania și Portugalia). Așa cum s -a precizat de mai multe ori, scopul
operației era să demonstreze hotărârea NATO de a impune pacea în
Kosovo, să -l oprească pe președintele Miloșevici de la acțiuni le
împotriva populației albaneze din provincie și să diminueze capaci –
tatea militară a Iugoslaviei. Ulterior, acest scop a fost mai mult sau
mai puțin lărgit, în funcție de desfășurarea evenimentelor și de
situația concretă. Oricum, reacția celorlalte mari puteri și a opiniei
publice internaționale n-a avut efectul să descurajeze acțiunea
NATO, ci, dimpotrivă, s -o încurajeze.
Inițial, atacurile cu rachete de croazieră Tomahawk lansate de
pe navele americane și de la bordul bombardierelor B -52, precum și

477 cu mijloacele aviației, precedate sau însoțite de o puternică lovitură
radioelectronică urmăreau, ca de obicei, neutralizarea sistemului de
comunicații, a celui de apărare antiaeriană, distrugerea infrastructurii
forțelor aeriene militare, diminuarea capacit ății industriei militare,
diminuarea capacității combative a forțelor speciale.
Ulterior, aceste obiective s -au amplificat și s -au diversificat.
În prima noapte, s -au desfășurat atacuri puternice la orele
21.00, 22.30 și după miezul nopții, între orele, 01.30 – 04.30. În
prima serie, au continuat acțiunile rachetelor de croazieră (peste o
sută) avioanele americane și canadiene F -16, F -18 și EA -6B decolate
de pe baza aeriană Aviano, din Italia, precum și cele franceze,
Mirage, de la Istrana, apoi cele bel giene și olandeze de la Amendola.
În seria a doua , s-au efectuat lovituri cu avioane de bombardament
britanice de la Gioia del Colle, cu avioane Tornado germane de la
San Damiano, iar în seria a treia s -au continuat loviturile cu rachete
de croazieră lansa te de pe nave și de la bordul avioanelor. Au fost
lovite numeroase obiective la Pristina, Nis, Novi Sad, Belgrad,
Pancevo, Kragujevac, Podgorița , Danilovgrad, Radovac, Cetmje,
precum și porturile militare de la Bar, Ulcinj și Herceg Novi. Mai
exact, 40 de obiective, din care 5 aerodromuri , 5 cazărmi, posturi și
centre de comandă, 2 depozite de carburanți, 2 fabrici de armament
și alte obiective militare. S -au înregistrat răniți în rândul populației
civile și în cel al militarilor, în special în zona localit ăților Kursumlja
și Podgorița . Acțiunea a fost precedată de un puternic bruiaj
radioelectronic care se presupune că a neutralizat sistemul de
cercetare prin radiolocație și de transmisiuni al armatei iugoslave.
Sau, în orice caz, l -a pus în imposibilitatea de a funcționa la
capacitatea lui reală. De asemenea, au fost afectate și comunicațiile
civile (au fost întrerupte facilitățile de telefonie mobilă de pe tot
teritoriul țării).
S-au folosit sistemele AWACS și avioane de cercetare care au
acționat din spaț iul aerian al Ungariei. În primul val, au fost folosite
aproximativ 70 de avioane, printre care 10 avioane F -117 (cu bombe
dirijate prin laser), F -15, F -16, EA -6B Prowler (pentru război
electronic, dotate cu rachete HARM antiradiolocație) și avioane A –
10 cu sisteme antiblindate.
Atacurile s -au executat pe trei direcții principale:
– sudul Italiei – Albania – Kosovo și Muntenegru;

478 – nordul Italiei – Croația – Belgrad și Voivodina;
– Marea Adriatică – Bosnia și Herțegovina – Serbia Centrală.
În primele 15 zile, atacurile au urmat, în general, aceleași
coordonate, desfășurând -se de regulă noaptea (dar nu numai) și
intensificându -se de la o zi la alta. Ele au cuprins, în general, trei
etape, în funcție de scopurile fixate.
În prima etapă , bombardamentele au avut, în principiu,
scopuri disuasive și au vizat sistemele de comandă și control ale
armatei iugoslave, sistemul apărării antiaeriene, îndeosebi cercetarea
prin radiolocație și stațiile de dirijare a rachetelor antiaeriene,
aerodromurile, infrastructuril e forț elor armate și alte obiective.
În cea de a doua etapă , s-a trecut la lovirea bazelor militare,
cazărmilor, dispozitivelor trupelor, concentrărilor de blindate,
podurilor, releelor, depozitelor de carburanți și de muniții, fabricilor
de armament, raf inăriilor etc.
În cea de a treia etapă , atacurile au fost extinse asupra unor
obiective civile – sedii ale ministerului apărării, ale ministerului de
interne, academii ale forțelor armate și ale internelor, alte instituții.
Pe 1 aprilie, a fost distrus un ul din podurile de peste Dunăre din zona
orașului Novi Sad, fiind blocat traficul naval pe fluviu, iar pe 3
aprilie a fost distrus și cel de al doilea pod de la Novi Sad. Au fost
lovite, accidental sau voit, cartiere și locuințe, alte instituții. În urma
acestor atacuri au fost produse victime omenești.
În pofida unor proteste, NATO și -a continuat imperturbabil
planul, făcându -l răspunzător exclusiv pe Slobodan Miloșevici de
bombardamentele efectuate asupra Serbiei.
În primele zile, Bill Clinton, precum ș i purtătorii de cuvânt ai
Pentagonului și ai Alianței au precizat că bombardamentele nu sunt
îndreptate împotriva poporului sârb și muntenegrean, ci exclusiv
împotriva președintelui Iugoslaviei . Ca și cum liderul de la Belgrad,
Slobonad Miloșevici , s-ar fi aflat pe sau în podurile de peste Dunăre,
în clădirile distruse, în releele de televiziune, în fabricile și
obiectivele făcute una cu pământul.
Cea mai puternică forță din lume, cele mai moderne arme ale
tuturor timpurilor s -au năpustit asupra Iugoslaviei , această țară
constituindu -se, indiscutabil, în cel mai mare poligon viu de
încercare de pe planetă a mijloacelor de luptă sofisticate ce au existat
vreodată pe acest pământ. Potrivit unei publicații, a fost

479 experimentată aici bomba electronică prin care se distruge sistemul
de comunicații. Tot aici și -au dovedit, pentru prima oară, calitățile și
bombardierele B -2, ultimul cuvânt de atunci în materie de aviație
strategică, aparate în măsură să acționeze de la mare înălțime în orice
condiții.
Operația aeria nă, după declarațiile oficialilor Alianței, și -a
propus să rezolve singură criza creată, să protejeze populația de etnie
albaneză din Kosovo și să -i aducă pe sârbi la masa tratativelor. Din
desfășurarea ulterioară a atacurilor a reieșit că obiectivele urmă rite
sunt mult mai complexe, vizându -se inclusiv separarea forțelor
armate ale Iugoslaviei, producerea de disensiuni în rezistența
iugoslavă și împiedicarea manevrei strategice iugoslavă pe linii
interioare. De unde rezultă că planurile NATO au fost mult m ai
complexe.
În a doua zi, după cum se știe, atacul a fost declanșat la ora
20.30 (ora României). Au participat 100 de avioane F -117, F -16, F –
15, Harrier și B -2 din 8 state și un mare număr de rachete de
croazieră. Alarma aeriană a fost declanșată doar cu câteva minute
înainte de bombardamente. Comandantul Forțelor Aliate din Europa,
generalul Wesley Clark , a comunicat că au fost lovite aproximativ 40
obiective, din care 6 în Muntenegru. Pentru poziția sa în timpul
acestor evenimente, ca și pentru limpezime a cu care prezenta o
tragedie fără precedent, Wesley Clark nu va fi prea iubit nici de
europeni și, probabil, nici de americani. E ușor să devii erou al unui
război disproporționat , în care tu lovești și celălalt suportă.
De o parte și de alta s -au făcut declarații imposibil de verificat.
Statul major al armatei iugoslave a anunțat doborârea unor avioane.
NATO nu a confirmat. Totuși, un F -117 a fost doborât, iar Alianța a
recunoscut acest lucru. De unde se putea deduce concluzia că
apărarea antiaeriană iug oslavă era destul de puternică și putea
produce unele surprize. Desigur, le -a și produs, chiar dacă nu toate
au fost făcute publice. Cu toată performanța mass -mediei, războiul
își are marile lui secrete și marile lui minciuni. Greu de presupus că
lucrurile stau chiar așa cum au fost ele prezentate. După ani de zile
de embargou, după căderea economică, după numeroase presiuni
internaționale deosebit de puternice, e greu de presupus că forțele
armate iugoslave ar fi dispus de mijloace de luptă care să pună în
dificultate forțele aeriene ale celor mai dezvoltate țări din lume, care

480 au adus aici tot ce au mai bun. E suficient să reamintim că bugetul
militar pe anul 1999 al SUA a fost de 289 miliarde dolari! Toate
țările din Europa la un loc nu au un asemenea bug et! Abia de ating
jumătatea lui! Bugetul militar al Turciei, țară cu 80 de milioane de
locuitori și probleme în Anatolia, a fost, în același an, de 8 miliarde
dolari. Cum să te bați de la egal la egal cu o asemenea putere?! Și
totuși vietnamezii au făcut -o. Dar vietnamezii nu erau chiar singuri,
așa cum sunt, azi, sârbii. Și totuși, sârbii nu s -au grăbit să
îngenuncheze așa cum au făcut -o românii la Viena la 30 august 1940,
zi a rușinii noastre naționale.
Dintre succesele certe ale sârbilor se pot reține d oar doborârea
unui F -117 Z (probabil într -o ambuscadă antiaeriană) și luarea a trei
prizonieri. Dar hotărârea de a rezista, concertele din centrul orașului
Belgrad, scuturile vii realizate nu din albanezii din Kosovo, ci din
sârbii din Belgrad, Novi Sad, P ancevo etc. sunt acte de eroism demne
de un popor care își apără țara.
În fața acțiunii aeriene a Alianței, Iugoslavia a trecut la starea
de război, a mobilizat armata, a rupt relațiile diplomatice cu Statele
Unite, Franța, Marea Britanie și Germania și a realizat dispozitivul
strategic de apărare în aceste condiții. Obiectivul strategic al acestei
etape nu putea fi altul decât protecția forțelor armate, a unor
obiective importante și a populați ei împotriva efectelor
bombarda mentelor NATO și o reacție antia erienă prudentă,
calculată. Caracteristicile principale ale dispozitivului strategic al
forțelor armate iugoslave nu puteau nici ele să fie altele decât cele
impuse strict de situație:
– dispersarea forțelor armate, îndeosebi a sistemelor
antiaeriene și bl indatelor, astfel încât să fie protejate împotriva
bombardamentelor și loviturilor sistemelor speciale antiblidate (dar o
dispersare pe module, nu haotică);
– evacuarea populației din zona acțiunilor de luptă și
continuarea ofensivei împotriva AEK pentru a nimici aceste forțe și a
realiza în zonă un dispozitiv de apărare modulară care să facă față
unei eventuale ofensive terestre declanșat e de NATO dinspre
Albania, Macedonia și chiar dinspre Bosnia -Herțegocina;
– dispersarea logisticii, astfel încât să se a sigure carburant
pentru blindate și o rezervă de alimente și muniții, în cazul
bombardării rafinăriilor și depozitelor de muniții;

481 – organizarea unei riposte flexibile, atât cât era posibil;
– pregătirea războiului total de rezistență îndelungată.
Paralel cu acțiunile militare propriu -zise, s -a desfășurat și un
război psihologic și mediatic de mare anvergură. Una din compo –
nentele acestuia a constituit -o războiul comunicatelor. NATO și
Pentagonul spuneau ceva, Belgradul spunea altceva. Nu a existat o a
treia posibilitate de a verifica și nici nu se dorea acest lucru. Fiecare
dintre părți își avea strategia sa de imagine și obiectivele sale precise.
NATO urmărea discreditarea pe toate planurile a regimului de la
Belgrad și crearea unui puternic curent de opin ie împotriva lui, iar
Belgradul dorea sprijin internațional în condamnarea agresiunii
NATO. Acest război se ducea nu numai prin conferințele de presă și
prin sistemul comunicatelor oficiale, ci și prin Internet, prin folosirea
propagandei speciale, prin ră zboiul undelor etc.
Desigur, inițiativa strategică aparținea NATO, care avea toate
mijloacele necesare, precum și libertatea de acțiune corespunzătoare.
Iugoslavia, izolată din toate punctele de vedere, nu avea la dispoziție
decât logica gândirii omenești, contradicția dintre dreptul
internațional și întrebuințarea forței de către Alianță pentru
rezolvarea unei probleme interne a Serbiei, precum și faptul că o
mare putere precum SUA și, respectiv, Alianța Nord -Atlantică,
sprijinea o minoritate care nu dorea altceva decât ruperea regiunii
Kosovo de Iugoslavia. Lucrul acesta devenea , din ce în ce mai mult ,
foarte clar, chiar dacă, în ultimul timp, el a fost estompat de
obligarea albanezilor din Kosovo de a fi de acord cu… strategia
pașilor ceva mai mărunți. Ma i întâi autonomie lărgită, care înseamnă
foarte multe, apoi, după trei ani, vom mai vedea…
Intervenția militară a NATO împotriva Iugoslaviei este un fapt
împlinit. Această situație, fără precedent în istoria modernă a
războaielor, generează o serie de într ebări la care răspunsurile divid
complet opinia publică, specialiștii și analiștii și generează
nedumerire și teamă față de viitor. Există, desigur, judecăți
explicative care îmbracă tot spectrul între deplina aprobare și
condamnarea vehementă a acțiunii m ilitare a NATO împotriva unui
stat suveran, membru fondator al Națiunilor Unite. De unde rezultă o
concluzie cel puțin îngrijorătoare, de tipul celor care s -au desprins
din analiza situației creată în preajma izbucnirii celui de -Al doilea
Război Mondial : forța dreptului este înlocuită cu dreptul forței . Mai

482 exact, forța Forței se dorește a fi pusă în slujba forței Dreptului . Dar
dreptul nu are nevoie de alte forțe, în afară de cea a Legii . Numai
că datele problemei sunt cu totul altele. Lucrurile se cer an alizate
nuanțat.
Situația ca atare i -a determinat pe numeroși analiști politici și
politico -militari să încerce punerea în evidență a unor aspecte foarte
importante ce țin de justețea sau injustețea acestei acțiuni, de
eficiența sau ineficiența ei, de im plicațiile ei în constituirea noilor
repere ale unei ordini internaționale care, se pare, iese din limitele
dreptului internațional și ale principiului națiunilor suverane și
independente.
Valorile în numele cărora Alianța a atacat Iugoslavia, după
cum re iese din declarațiile oficialilor NATO și americani, par a fi:
– democrația de tip occidental;
– drepturile omului;
– drepturile minorităților;
– stabilitate regională.
În numele acestor valori, obiectivele atacului asupra
Iugoslaviei se prezintă a fi fost :
– înlăturarea lui Slobodan Miloșevici și a regimului său de la
putere, în numele democrației;
– impunerea păcii prin forță într -o regiune măcinată de secole
de conflicte și realizarea unor structuri autonome care să garanteze
respectarea drepturilor omul ui;
– anihilarea Serbiei naționaliste considerată de Occident ca
factor de instabilitate în zonă;
– asigurarea prezenței Alianței în Balcani pentru descurajarea
tensiunilor și a tendințelor de escaladare a disputelor teritoriale;
– materializarea noului co ncept strategic NATO, elaborat la
Roma în 1991 și lărgit la Washington în 1999, de gestionare a
crizelor și impunere a păcii;
– protecția minorităților ;
– stingerea focarelor de conflict în vederea asigurării
condițiilor p entru realizarea unității conti nentului și creșterii rolului
Alianței în acest sens;
– îndepărtarea Rusiei de zona balcanică etc.
În spatele unor formule politice, diplomatice și militare de
soluționare a crizei, se regăsesc interese care pot fi mai ușor deslușite

483 dacă se întrebuințează te rmeni descriptori ca globalizare , NATO,
zonă -tampon între statele considerate ca generatoare de tensiuni,
controlul resurselor cu valoare strategică (crom, stronțiu, litiu, petrol,
uraniu etc.), sfere de influență etc.
Criza din Kosovo demonstrează cel puț in două lucruri:
– inexistența unei comunități internaționale reale căreia să -i
pese de alții;
– așa-zisa „comunitatea internațională“ nu este altceva decât
un grup de state puternice care folosesc atât organismele
internaționale absolut neputincioase în fața ofensivei strategice
economice financiare și militare a superputerilor, iar acest grup fie a
reacționat mult prea târziu (iar atunci când a făcut -o s-a văzut atât
lipsa unei abordări unitare cât și lipsa unei soluții de substanță), fie a
așteptat mome ntul cel mai prielnic pentru a se implementa în zonă, în
dauna unui alt grup de state mai puțin puternice.
Principalii factori internaționali implicați în soluționarea crizei
nu au reușit să vină decât cu un plan (Rambouillet – 23 februarie
1999) care nu era rezultatul unei medieri neutre, era lipsit de idei
creative și se încerca impunerea lui prin amenințarea cu intervenția
armată. Rezultatul nu pare să fie spectaculos, dacă este vorba de un
efort sincer. Este imposibil ca analiștii occidentali, servicii le de
informații, institutele de cercetări strategice să nu fi cunoscut
realitățile și să nu fi reușit o evaluare corespunzătoare a
evenimentelor. De aici se poate desprinde concluzia că este posibil
ca totul să fi fost riguros planificat, astfel încât o i ntervenție în forță
să fie iminentă, exact în momentul când zona se afla la cota cea mai
critică a vulnerabilității sale. Altminteri, se poate pune dubla
întrebare: De ce, în urmă cu șase ani, comunitatea internațională nu
s-a sesizat de faptul că fracțiun ile extremiste albaneze din Kosovo au
declanșat acțiunea de constituire, instruire și înzestrare a unor
formațiuni paramilitare și de ce, atunci când Albania s -a confruntat
cu conflicte interne, nu s -au luat măsuri pentru prevenirea extinderii
acestora în provincia sârbă Kosovo?
Un răspuns și poate o primă concluzie preliminară ar putea să
fie tocmai existența unor interese vitale ale NATO, ale SUA sau ale
subiecților Alianței în acest spațiu balcanic.
S-ar putea însă ca Balcanii să fie, ca întotdeauna, un spațiu de
confruntare între extinderea Uniunii Europene spre est și creșterea

484 rolului Alianței (îndeosebi al SUA) în această zonă deosebit de
sensibilă.
Criza din Kosovo nu era de natură să constituie o serioasă
amenințare la adresa unor principali aliaț i economici și militari ai
SUA, ci tocmai prin ea se putea institui aici o forță care să asigure
pentru multă vreme controlul economic, politic și militar al zonei,
mai ales dacă se au în vedere marile rezerve de crom din Kosovo. În
același timp, derularea necontrolată a evenimentelor din zonă ar fi
genera t extinderea lor periculoasă întrucât ar fi putut atrage în
conflict Turcia, Grecia, Italia și Bulgaria, ceea ce ar fi făcut extrem
de dificilă o nouă intervenție a Alianței.
Iugoslavia devenise incomodă în spațiul balcanic, tocmai prin
nealinierea sa și prin modul cum își afirma identitatea și
independența. De aceea, Slobodan Miloșevici , care este acuzat de
inițierea unei succesiuni de conflicte (Slovenia, Croația, Macedonia,
Bosnia -Herțegovina), a deveni t brusc un lider incomod, un dictator.
Înlocuirea acestuia cu un fidel al SUA p ărea a fi, în concepția
Occidentului, unica soluție a păcii și stabilității în zonă. În realitate,
este vorba de o acțiune violentă și categorică pentru punerea
Balcanilor sub c ontrol SUA (prin intermediul Alianței). O dată cu
aceasta, era parcă necesară, în viziune americană, și necesitatea
afirmării credibilității și capacității SUA de unică superputere. Mai
ales, pentru mileniul trei.
Dar mai este ceva, ca alternativă la unita tea continentului
european, absolut nefavorabilă interesului profund american: crearea
în Balcani a unui nou focar de viitoare tensiuni prin favorizarea
triunghiului musulman Bosnia, Kosovo, Albania, care ar putea afecta
foarte serios unitatea europeană, d ar ar slăbi eforturile SUA de pe
celelalte fronturi de confruntare cu lumea arabă și cu islamismul.
Eforturile diplomatice pentru rezolvarea problemei din
Kosovo au fost artificiale și contrafăcute. Spunem aceasta întrucât
problema Kosovo nu este nici s ingura de acest gen și nici cea mai
periculoasă, sub aspectul impactului asupra zonei. La fel de
periculoase sunt și problemele Macedoniei, ale kurzilor din Turcia
sau cele din Irlanda de Nord din Marea Britanie. Dar pe acestea se
pare că nu le vede nimeni .
Alianța sprijină politica SUA în Balcani, se identifică adică cu
ea, din rațiuni de putere, adică de asociere la menținerea pe termen

485 lung a puterii mondiale. NATO e ra pe cale de a se institui, prin
conceptul strategic de la Roma din anul 1991 și prin c el de la
Washington, ca superputere unică, legitimă, în măsură să intervină
oriunde interesele membrilor ei o cer. Iar cel mai bun prilej de a
demonstra că este în măsură să o facă a fost acest spectacol tragic dat
în Iugoslavia, în fața unei lumi înmărmur ite și a unor superputeri
ajunse ele însele în sapă de lemn. Alianța dev enea astfel singura
instituție de menținere sau de impunere a păcii în Europa și în lume,
concomitent cu diminuarea rolului ONU.
În legătură cu acest obiectiv, se pune a cu acuitate pro blema
credibilității NATO, din care ie șea agresiv în evidență noul său
concept diplomatic de menținere/impunere a păcii prin amenințarea
cu folosirea forței armate. Altfel spus, se urmăre a afirmarea unei noi
identități și legitimarea întrebuințării forței armate împotriva unui
stat suveran care nu a amenințat Alianța , dar unde Alianța sau un
membru al acesteia are anumite interese. Una din ideile elaborării
noului concept strategic NATO, la reuniunea de la Washington din
primăvara anului 1999 sau după aceea , era aceea că Alianța trebuie
să intervină oriunde o cer interesele ei sau ale unuia dintre membrii
ei.
S-ar putea ca, prin această demonstrație de forță, NATO să
încerce să împuște doi iepuri deodată: înspăimântarea lumii și
extinderea Alianței în zonă, fără nici un cost, în afară de cel pe care
oricum l -ar fi plătit în timpul ieșirilor în poligoane pentru a -și
experimenta noile arme sau pentru a le distruge și înlocui cu altele
mai noi. Trupele NATO, fiind deja prezente în Bosnia și
Herțegovina, în Ungar ia, Marea Adriatică, Macedonia, Albania și
Croația, instalarea unor forțe similare în Serbia, în provincia Kosovo,
în Macedonia și în Bulgaria însemna, între altele, și o extindere
formală, dar efectivă, continuată apoi cu procesul de fixare la teren
(cons trucția de baze, infrastructură, vânzări de echipamente,
pregătirea forțelor armate locale, completarea informațiilor din
zonele de dislocare, influențarea proceselor democratice din spațiile
respective etc.).
Mai erau, la acea dată , și alte obiective, înt re care controlul
viitorului drum al petrolului caucazian, supravegherea Rusiei și
controlul coridorului musulman din Balcani etc.

486 Exist a însă și o altă posibilitate . Se prea p utea ca Uniunea
Europeană să fi încercat să scoată castanele din focul Balcanil or cu
mâna interesată a NATO …, adică a Statelor Unite , pentru că, la drept
vorbind, Statele Unite sunt forța NATO…

Crearea unor state etnice pure, prin secesiuni și unificări,
anacronică și primejdioasă, în mersul istoriei, ar putea să fie, în
concepția unor analiști, o soluție pentru conflictele etnice sângeroase.
Dar o astfel de concepție ar echivala cu oficializarea purificării
etnice, idee puternic combătută de NATO și SUA. Ca alternativă la o
astfel de soluție, ar putea fi pusă în practică ideea cons tituirii prin
forță a unor zone-tampon între țările care, în mod tradiți onal, își
dispută de secole anumite teritorii de graniță (Serbia – Ungaria,
Serbia – Bulgaria, Ungaria – România , Grecia – Macedonia, Serbia –
Albania etc. Aceste zone pot fi constitui te tocmai din acele teritorii în
dispută, decupate cu forța de la statele respective (sau prin
regionalizări de tot felul) și puse sub control NATO sau al UE . Sub
această incidență, s -ar putea afla Voivodina, Banatul, județele Bihor
și Satu Mare, Sandjak ș i chiar Dobrogea. Desigur, asemenea lucruri
sunt puțin probabile, dar nu imposibile. Politica celor 323 de
euroregiuni , care să cuprindă teritoriile celor 28 de state ale Uniunii
Europene pare să răspundă tocmai acestor comandamente
expri8mate, desigur, pr in alte cuvinte în con ceptul Politica
Europeană de Dezvoltare a Regiunilor (PEDR).
Acțiunile în forță nu respectă realitățile, condițiile concrete,
nici logica dreptului internațional, ci doar interesele celor puternici.
În cancelariile occidentale se afirmă că demersurile pentru
impunerea unor soluții politice în criza din Kosovo au creat prilejul
reafirmării valorilor și normelor umane, democratice, da r pe fondul
unei grave desconsi derări a prevederilor dreptului internațional și a
organismelor consti tuite în acest sens. Dar astfel de organisme au
fost create pentru estomparea puterii discreționare , pentru
echilibrarea raporturilor de forțe, și nu pentru folosirea forței în
rezolvarea problemelor naționale sau internaționale. Deci, potrivit
acestei viz iuni care este a fost promovată de concept ul strategic
NATO (gestionarea crizelor, impunerea păcii) și de extindere a
competențelor Alianței și dincolo de arealul său , aceste organisme
(ONU, Consiliul de Securitate al ONU, OSCE) sunt depășite, aparțin

487 epoc ii națiunilor, nu statelor integrate în mari entități economice,
politice, militare.
Astfel, folosindu -se în mod unilateral termenii de purificare
etnică, genocid, catastrofă umanitară, se încearcă (și unii lideri
politici din Occident chiar cred în cee a ce se încearcă ) justificarea și
legiferarea „agresiunii aeriene și terestre în sprijinul păcii“. Practic,
la negocierile de la Rambouillet s -a forțat acreditarea principiului că
„unii sunt mai egali în fața legii decât alții“. În realitate, noțiunea de
catastrofă umanitară sau cea de genocid, invocate de Alianță în
legătură cu exodul populației albaneze (și nu numai albaneze din
Kosovo), reprezintă o imagine intenționată, adresată unui public -țintă
și nu situația de fapt, așa cum este ea pe teren. Exodul populației din
Kosovo are mai multe cauze:
– războiul care exista între armata iugoslavă și AEK (de fapt,
între forțele de ordine din Iugoslavia și AEK), amplificat de bombar –
damentele NATO și dus până la limita lui extremă;
– bombardamentele NATO;
– inten ția probabilă a armatei iugoslave de a organiza în
această zonă un dispozitiv de apărare strategică, adânc eșalonat,
bazat pe punctele tari din teren și pe acțiuni modulare.
Toate aceste situații impuneu evacuarea populației nu neapărat
pentru a o dezrădăc ina (deși nici această perspectivă nu poate fi
exclusă, soar au existat precedente în războaioeldde secesiune din
Igoslavia anilor 1991, 1992, 1993, 1994, 1995) , ci pentru a o proteja,
pentru a o scoate de sub focul celor două armate și de sub bombar –
damen tele NATO. În sprijinul acestei afirmații vine și faptul că
armata iugoslavă nu a omorât femei, copii și bătrâni, ci pur și simplu
i-a îndepărtat de locul luptelor (dacă este chiar adevărat că armata
iugoslavă i -a alungat de la casele lor). Dar nu numai ar mata
iugoslavă putea evacua populația albaneză din Kosovo. O putea face
foarte bine însăși Alianța, pentru a crea o puternică presiune
împotriva Iugoslaviei și, concomitent, pentru a realiza un spațiu în
care efectiv să se acționeze, fără a se pune în mare pericol populația
de etnie albaneză, cu tot felul de arme, inclusiv cu cele ale forțelor
terestre. Și populația sârbă din Croația, din Slovenia, din Krajna a
fost alungată pur și simplu prin violențe de nedescris, și nimeni nu a
considerat acel exod de pe ste 600.000 de oameni drept o catastrofă
umanitară. Ba, mai mult, s -a ajuns la concluzia că exodul respectiv

488 are drept scop schimbarea, în anumite regiuni, a procentajelor etnice
în favoarea sârbilor.
Într-o astfel de viziune, se poate afirma și altceva, și anume că
evacuarea populației din Kosovo s -a făcut nu pentru a schimba
raporturile între etnii sau pentru a produce o catastrofă umanitară (e
absurd să crezi că se putea gândi cineva să producă în mod
premeditat o astfel de catastrofă), ci efectiv pentr u a o proteja.
Adevărul este că oamenii au fugit din calea armelor, din calea
bombelor și din calea nebunilor carte voiau să -i omoare…
Dacă, în decursul istoriei planetei, națiunile nu au ezitat să -și
apere cu prețul unor mari sacrificii suveranitatea, la sfârșitul
secolului al XX -lea, SUA, pe fondul crizei din Kosovo, avansează
ideea că marile națiuni care înțeleg importanța suveranității, cedează,
în anum ite momente, părți din suverani tatea lor , pentru a obține
anumite avantaje (principiul devoluției fol osit, spre exemplu, în
Marea Britanie). Dar SUA cedează oare ceva cuiva din suveranitatea
sa?
Această teorie este intenționat sprijinită pe exemplul Kosovo
(eventual Voivodina și Sandjak). Există însă și unii analiști
americani, europ eni occidentali, centr al și est -europeni, care fac
trimitere la crizele din Kurdistan și Irlanda și se întreabă de ce nu se
aplică același concept, aceleași unități de măsură și în aceste cazuri.
Embargoul necruțător impus Iugoslaviei (care a fost victima
secesiunilor sânge roase și nu autoarea lor), hotărârea de a ataca
Federația Iugoslavă în legătură cu problema Kosovo, bombardarea
obiectivelor economice și sociale din această țară – unele care nu au
nici o legătură cu forțele armate iugoslave – nu sunt suficient de bine
argum entate și nu rezistă unei analize riguroase. De asemenea,
bombardarea podurilor de pe Dunăre afectează nu numai Iugoslavia,
ci toate țările dunărene, întreaga arteră comercială europeană, ceea ce
este o ofensă adusă continentului. Dar cui i-a păsat !?
Lipsa de reacție a Europei occidentale și a țărilor dunărene,
precum și acceptarea supunerii Iugoslaviei unui atac virulent, fără un
obiectiv strategic limpede, necesar, justificat, chiar dacă nu produc
efecte pe măsură, se constituie într -un precedent care va crea teamă,
neîncredere și nesiguranță în rândurile tuturor națiunilor lumii. Și
care, iată, are rezonanțe, în 2014 -2015, în criza din Ucraina, altă
capodoperă geopolitică a strategiilor occidentale și orientale.

489 Alternativa că Europa occidentală a accepta t acest atac pentru a
compromite SUA nu este nici morală, nici demnă de a fi încurajată
sau respectată. Dacă lucrurile stau astfel (și unele surse conduc la
această concluzie), atunci din nou contradicțiile dintre mari grupări
de forțe (UE și SUA) sunt rez olvate pe spezele sacrificării
Balcanilor, amplificării suferințelor popoarelor de aici și perpetuării
pentru viitor a surselor de instabilitate care persistă în această zonă
din epocile dramatice ale confruntării marilor imperii ale Europei.
În revista am ericană „Foreign Affairs“, analistul Garry Wills
critică pretenția SUA de a fi „liderul lumii libere“. „De ce – se
întreabă autorul – ar trebui ca celelalte națiuni să -i urmeze pe liderii
SUA mai mult decât pe cei proprii?“. În același număr al revistei
amintite, Samuel Huntington, autorul celebrei lucrări „Ciocnirea
civilizațiilor …“, consideră că SUA practică astăzi un „unilateralism
global“, promovându -și pretutindeni în lume propriile interese și
ignorându -le pe cele ale altor națiuni.
Iată deci că, în e xprimări diferite, cei doi analiști subliniază
același mare adevăr: lumea este saturată de aroganța SUA, de
dictatul american .
Ionathan Eyal, expert al Institutului de Studii Strategice din
Londra, a explicat într -o emisiune BBC că „SUA nu a dorit să
subor doneze acțiunile militare ale NATO Consiliului de Securitate
pentru a evita veto -urile Rusiei și Chinei“. Astfel, ONU pășește pe
drumul unei instituții din ce în ce mai inutile. Coroborând această
apreciere cu o alta a mai sus -numitului Samuel Huntington care,
referindu -se la agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei, afirmă că
omenirea a intrat într -o nouă fază a relațiilor internaționale, se
conturează principalul aspect al acestei faze și anume substituirea
ONU prin NATO, Alianță construită și condusă de SU A. Or, NATO
nu este ONU. Alianța nu poate avea instrumentele Națiunilor Unite,
pentru că nu a fost concepută să acționeze ca un forum internațional,
ci ca o foarte puternică mașină de război, adică de apărare, în cazul
unui război. Evident, de apărare… o fensivă.
Într-un articol publicat în cotidianul New York Times din 07
aprilie 1999, intitulat „În Balcani nu există războaie locale“ , Robert
Kaplan (considerat un bun specialist în probleme balcanice) face o
analiză a situației statelor din zonă prin pris ma crizei iugoslave.
După părerea sa, SUA ar trebui să intensifice acțiunile militare,

490 inclusiv cele terestre, deoarece războiul NATO împotriva Serbiei
„trebuie să decidă viitorul contur al Europei“ . În finalul expozeului,
autorul apreciază că „dacă bombar damentul aliaților eșuează și
NATO pierde la masa negocierilor, Europa s -ar reîntoarce la
frontierele medievale separând creștinismul vestic de cel răsăritean
și islamism pe un traseu care ar trece de -a lungul graniței dintre
Croația și Serbia (Bosnia -Herțegovina nu mai este mențio nată) și
mai departe pe undeva prin Transilvania, acolo unde se întâlnesc
etnicii unguri cu românii“ .
În fine, ziarul „ WASHINGTON POST“ din 07 aprilie 1999
publica, sub titlul „Sfidând puterile regionale“ , câteva aprecieri
deoseb it de pertinente ale lui Da vid Ignatius. Acesta evidenția , prin
criza din Kosovo și atacul NATO asupra R.F. Iugoslavia,
manifestarea celui mai „periculos proces al lumii moderne“ denumit
„Legea interesului disproporțional“ în care un grup etnic slab
(alban ezi din Serbia) ajunge să creadă că o superputere (SUA –
NATO) îi poate salva în fața unei puteri regionale (R.F. Iugoslavia).
Exemplificând cu cazuri similare petrecute în Liban (1989),
Kurdistan (1970, 1991), Palestina, Bosnia și Herțegovina etc.,
autoru l conchide: „Când noi promitem impetuos intervenția
militară, riscăm să rănim cel mai mult, chiar pe cei pe care vrem să –
i ajutăm“ ; … „imaginile refugiaților disperați sunt o trimitere la
obligațiile morale pe care marile puteri și le asumă atunci când
amenință sau folosesc forța“ .

Federația Rusă, China, India, Iranul, Ucraina, Belarus și alte
state au criticat foarte aspru intervenția NATO în Iugoslavia. Rusia a
încercat o mediere a conflictului prin Primakov, dar tentativa a eșuat
umilitor. Vestul a r espins categoric ideea enunțată de Primakov. Ca
urmare, Rusia a mai făcut câteva declarații foarte virulente, apoi a
mai diminuat tonul și și -a trimis șapte nave de război în Adriatica,
dintre care, până la urmă, a ajuns numai una. China și -a exprimat și
ea tranșant punctul de vedere, dar atât și nimic mai mult. Premierul
chinez a întreprins o vizită în Statele Unite ale Americii. Relațiile cu
americanii sunt mult mai importante decât a -i susține pe sârbi. La
urma urmei, atât pentru Federația Rusă, cât și p entru China, care sunt
mari puteri cu unele probleme de tipul celei din Kosovo, intervenția
NATO împotriva Iugoslaviei s -a constituit într -un precedent cum nu

491 se poate mai bun. Cine va mai îndrăzni să condamne vreo mare
putere care intervine pentru impuner ea păcii acolo unde crede ea că
este necesar să o facă? Dar, ulterior, desprinderea, prin referendum, a
provinciei Kosovo de Serbia, n -a mai fost pe placul niciuneia dintre
aceste mari puteri. Dar nu pentru mult timp. În criza din Ucraina,
marea Rusie a fo losit prin surprindere acest precedent, pentru a -și
anexa, prin voința populației din peninsulă care a votat, în cadrul
unui referendum, alipirea la Rusia… Chiar dacă această alipire ar fi
îndreptățită, dacă se ține seama de adevărul istoric…

Și, pentru a nu rămâne doar în sfera întrebărilor cu sau fără
răspuns, vom arăta că, în ceea ce privește dreptul forței, nimic nu
este foarte nou nici sub soare, nici sub semnele cu care s -a debușat pe
planetă mileniul trei. În celebrul său „Contract social“ , Jean -Jacques
Rousseau scria:
„Cel mai puternic nu este niciodată destul de puternic pentru
a fi totdeauna stăpânul, dacă nu transformă forța sa în drept și
supunerea în datorie. De aici, dreptul celui mai puternic; drept luat
ironic în aparență, dar stabilit în mod real în principiu. Dar ni se va
explica vreodată acest cuvânt? Forța este o putere fizică; eu nu văd
deloc ce moralitate poate să rezulte din efectele sale. A ceda forței
este un act de necesitate, nu de voință; este mai mult un act de
prudență. În ce sens ar putea fi aceasta o datorie?“

Comentând relația dintre forță și drept, Rousseau este foarte
tranșant, „…Căci, de vreme ce forța face dreptul, efectul se schimbă
o dată cu cauza: orice forță care urmează primeia succede dreptului
acesteia. De vreme ce poți să te supui fără urmări neplăcute, o poți
face în mod legitim; și, pentru că totdeauna cel mai puternic are
dreptate, nu trebuie decât să faci în așa fel încât să fii cel mai
puternic. Or, ce este un drept care dispare când forța încetează?
Dacă t rebuie să supui prin forță, nu este nevoie să supui prin
datorie; și dacă nu mai ești forțat să te supui, nu ești obligat să o
faci. Se vede că acest cuvânt «drept» nu adaugă nimic forței; el nu
semnifică nimic.“
Chiar nimic?!

492

DICTATURA DEMOCRAȚIE I
Acolo unde războiul nu s -a sfârșit, e greu să fie impusă pacea

Am trăit, în acele zile de foc și de tragedie în Balcani, vremuri
care te fac să -ți muști buza pentru a te convinge că nu ești într -un
coșmar, ci într -o realitate de coșmar. Țara cea mai nesocia listă dintre
fostele țări socialiste și cea mai necapitalistă dintre actualele țările
capitaliste, țara nealiniată, neutră, nestingheritoare pentru nimeni,
niciodată agresoare și totdeauna la locul ei, a fost pur și simplu
pulverizată în câțiva ani. Lumea spune că Federația Iugoslavă ar fi
fost o creație artificială a sfârșitului Primului Război Mondial, adică
a marilor puteri ale Vestului și ale Estului. Multe a spus și mai spune
lumea aceasta! Dar de aici nu rezultă că și are dreptate. Iugoslavia a
fost o încercare de a uni într -un stat puternic slavii de sud, adică pe
cei care vorbesc aceeași limbă și trăiesc în același areal. Obiectivul
acestei acțiuni era unul generos: crearea unui pilon de putere medie
în Balcani, prin care, împreună cu România, Bulgar ia și Grecia, să se
limiteze folosirea, de către mai marii lumii, a dreptului forței în
această zonă tragică, de două mii de ani sfârtecată de interesele altora
și de războaiele impuse de alții, adică de marile imperii ale Europei.
Iugoslavia de a tunci, de la ora bombardamentelor NATO, când
scriam aceste rânduri culegând știre cu știre dramatismul
evenimentelor , mai e ra încă formată din Serbia și Muntenegru.
Serbia mai avea vreo două provincii cu rebeli – Vojvodina
(Voivodina) și Kosovo –, iar zona Sandjak, locuită în proporție de

493 50% de musulmani p ărea un nou butoi cu pulbere din cea mai fină…
Coasta Dalmației din vechea Iugoslavie s -a dus, iar casele de odihnă
și minunile de acolo au revenit croaților, cu tot cortegiul de tensiuni
și implicații care rezu ltă de aici. Totuși, Iugoslavi a de atunci mai
avea încă ieșire la Marea Adriatică, pe o porțiune de 100 km, în zona
golfului Boka Kotorska.
Suprafața totală a unei astfel de Iugoslavii mai era doar de
102.173 kilometri pătrați, adică 36% din cea a Iugoslav iei de
odinioară. În această arie, Serbia se înscri a cu 88.361 kilometri
pătrați (din care Voivodinei îi revin 21.506 și regiunii Kosovo,
10.988), iar Republica Muntenegru cu 13.812 kilometri pătrați.
Populația totală a acestei Iugoslavii era, în 1999, de
11.942.900 locuitori, distribuită astfel:
– În Serbia : 9.892.900 locuitori (65% – sârbi, 20 % albanezi,
3% unguri, 1,7 % musulmani, 2 % croați etc.);
– În Kosovo: 1.900.000 locuitori (90 % – albanezi, 5,8 % –
sârbi, 4,2 % alte naționalități);
– În Voivod ina: 2.050.000 locuitori (55,8% – sârbi, 21,7% –
unguri, 4,7 % – croați, 2,9 % – slovaci, 2 % – români).
Cam aceasta ar fi, în linii generale, minima statistică dintre
războaiele de secesiune și bombardamentele NATO care s -au
năpustit asupra Iugoslaviei în cepând cu ziua de 24 martie 1999, ora
21.00. Lovirea Iugoslaviei deopotrivă din interior și din exterior a
fost năprasnică, fără replică și năucitoare. Seismul a cutremurat
Balcanii și a uimit întreaga lume. Și când lucrurile se mai liniștiseră,
iar Bosnia , în urma Acordului de la Dayton, părea să -și adune cumva
apele într -o nouă matcă și ea uimitoare și incredibilă (dar nimic nu
este bătut pe veci în cuie pe lumea aceasta!), de fapt, într -un
protectorat occidental, a apărut problema Kosovo. Problema Kosovo
este veche de când… Kosovo, numai lumea se preface că nu a știut
nimic și se uimește de toate știrile și știriuțele difuzate fără nici un
discernământ pe mai toate posturile de televiziune și în mai toate
ziarele din lume. Un nou spectacol a apărut la o rizont. Lumeanul va
rămâne din nou cu gura căscată la televizor! Ce audiență! Ce de bani!

A fost Kosovo o problemă fără soluții?

494 La data când s e încheiase acest conflict, nu se cunoaște a
numărul real al populației de origine albaneză din Kosovo (Kosovo și
Metohia – Kosmet – cum îi zic sârbii), datorită, pe de o parte eșuării
tentativei de organizare a unui recensământ, iar pe de altă parte,
sustra gerii cetățenilor provinciei de la întocmirea documentelor de
identitate. În timpul bombardamentelor NATO, s-a produs un
adevărat exod atât al populației de etnie albaneză, cât și al populației
de etnie sârbă. Iar după bombardamente…, Dumnezeu cu mila și
NATO cu KFOR și SAFOR… Numărul de locuitori înregistrat la
recensământul din anul 1981 (cel din anul 199 1 a fost boicotat de
către etnicii albanezi) a fost de 1.584.441, din care 77,4% de
naționalitate albaneză. S e estimea că, la data conflictului , Kosovo
avea o populație de cca. 1,9 milioane locuitori, în proporție de peste
90 % albanezi. Statisticile sârbi lor nu erau însă în acord cu aces te
cifre. Bineînțeles, și pentru motivul că, într -un război psihologic de
tipul celui care s-a declanșat împotriva Iugoslaviei, este posibil orice.
În 2014, populația din Kosovo era de 1.839.203 locuitori
(92,9% albanezi, 1 ,5 % bosniaci, 1,5 % sârbi și 4% alții).
Repetăm:
Pentru Serbia, Kosovo reprez enta și, probabil, mai reprezintă
încă și acum un teritor iu care are o deosebită semnifi cație istorică,
mai ales bătăliei de la Kosovo Polje din 1389, dar și una geopolitică
și militară. Kosovo nu mai aparține acum Serbiei, ci este o țară de
sine stătătoare, recunoscută de foarte multe țări de pe mapamond.
Aici se găse au resurse naturale vitale pentru economia iugoslavă
aproape distrusă de războaiele de secesiune și de embargoul impus
de Națiunile Unite. Aici se găsesc rezerve de lignit de 10,4 miliarde
tone și plumb și zinc de 38 milioane tone, precum și mari zăcăminte
de crom, printre cele mai bogate din lume.
În Kosovo, deși a fost zona cea mai săracă a Iugoslaviei, s -au
realizat totuși infrastructuri industriale importante pentru o nouă
relansare economică. Exist au, de asemenea, condiții extrem de
favorabile pentru dezvoltarea agriculturii (aproximativ 600.000
hectare teren arabil de bună calitate). Dacă adăugăm la toate aces tea
și rețeaua destul de densă de comunicații, avem un tablou cuprinzător
al importanței zonei.
Regiunea este considerată centrul istoric al civilizației sârbe,
„leagănul spiritualității” acestei națiuni. Ca dovezi în acest sens sunt

495 amintite faptul că or așul Prizren a fost reședința țarului Dușan și că
în zonă există numeroase vestigii medi evale, între care reședința
patriar hală de la Peci, mănăstirile sârbe de la Deciani și Gracia nița.
De asemenea, se amin tește că, în 1389, pe câmpia de lângă Pristina,
capitala de azi a provinciei, a avut loc bătălia de la Kosovo Polje
(Câmpia Mierlei) împotriva Imperiului otoman, de o importanță
deosebită pentru poporul sârb, care, după aceea, timp de cinci
veacuri, a fost cotropit și forțat să lupte împotriva dominați ei
otomane.
Sub presiunea oștilor turce și tătare, o mare parte din populația
sârbă s -a refugiat spre nord („marea migrație sârbă” de la sfârșitul
secolului al XVII -lea), locul fiind ocupat de populații nesârbești, în
mare parte albaneze. Iar când ai asu pra ta o asemenea tragedie, parcă
nu ești dispus să accepți încă una, și încă una, și încă una.
În concepția specialiștilor militari sârbi, importanța strategică
a acestui teritoriu const a, la vremea când făcea parte din Serbia, în :
– suprafața regiunii K osovo și Metohia (Kosmet) reprez enta
peste 10 % din teritoriul Serbiei, procent însemnat pentru un stat cu o
suprafață relativ mică;
– fără acest spațiu, adâncimea teritori ului Serbiei pe direcția
strate gică Est -Vest din Balcani ar fi fost redusă la circa 100 km,
spațiu insuficient pentru apărare în cazul unei agresiuni pe această
direcție;
– regiunea reprez enta un teritoriu foarte favorabil organizării
apărării;
– de pe acest spațiu se p utea bloca cu ușurință direcția de
comu nicație de -a lungul Moravei, care reprezintă calea naturală de
legătură a centrului Europei cu sudul și sud -estul continentului
(rocada strategică între culoarul strategic al Dunării și cel maritim);
– în același timp, teritoriul acestei provincii se înscrie,
geografic, în „transversa la verde“ care ar lega Iranul și Turcia, prin
Tracia Occidenală, Bulgaria, Macedonia, Kosovo, Sandjak, de zonele
musulmane din Bosnia și Herțegovina, ceea ce face ca is lamismul să
apară pe scena euro peană, nu numai ca factor religios, ci și ca un
puternic factor geopolitic;
– Albania și -a manifestat deschis , de -a lungul timpului,
pretențiile asupra acestui terito riu, atât din considerente etnice, cât și

496 pentru a -și asigura adâncimea spațială și baza economică necesară
revenirii pe scena politico -economică e uropeană.
Pe timpul fostei R.S.F. Iugoslavia, provincia Kosovo făcea
parte din Serbia, cu statut de provincie autonomă (era una din cele 8
unități constitutive ale R.S.F.I. – 6 republici și 2 provincii), cu
parlament și guvern proprii. Creșterea continuă a procentului
populației albaneze (1953 – 64 %, 1961 – 67 %, 1971 – 74 %, 1981 –
77 %, 1991 – 83 %) a determinat apariția unor orientări ce vizau
separarea provinciei de Serbia. Acest lucru a fost mai pregnant după
1971, anul normalizării relațiilor dintre Albania și R.S.F. Iugoslavia.
În 10 ani, întreaga administrație din Kosovo a fost preluată de etnici
albanezi, care au impus limba albaneză drept limbă oficială.
Tendințele separatiste s -au amplificat după moartea lui Tito,
culminând cu amplele demonstraț ii din 1981, care au marcat
începutul crizei dintre populația majoritar albaneză și autoritățile
sârbe.
În 1989, anul aniversării a 600 de ani de la bătălia de la
Kosovo Polje, în Serbia s -a declanșat o amplă campanie pentru
„redarea către etnia sârbă a et ernului leagăn sârbesc“. Nu știm
dacă astfel de sărbători sunt sau nu sunt necesare, dar ele există în tot
spațiul balcanic și îmbracă forme dintre cele mai curioase: au loc
procesiuni, se trag clopote, se țin cuvântări naționaliste sau patriotice,
se orga nizează serbări, retrageri cu torțe etc. Europa occidentală le
privește ca pe o… barbarie (în unele scrieri zona balcanică este
denumită „Europa barbară“). Ele nu sunt însă decât o refulare după
grelele încercări prin care au trecut Balcanii prinși într e marile linii
de forță ale confruntărilor Est -Vest și Nord Sud, între marile imperii
ale Europei.
La 05 iulie 1990, Serbia a dizolvat parlamentul și guvernul
din Kosovo și a anulat statutul de autonomie al provinciei. Din acel
moment, parlamentul și guv ernul Kosovo s -a întrunit în
clandes tinitate și s -a adoptat o nouă Constituție , prin care se declara
republică egală cu celelalte, în cadrul R.F. Iugoslavia. În septembrie
1991, în jur de 87% dintre alban ezi au votat, în cadrul unui
referendum nerecunoscut de nimeni, independența „Republicii
Kosovo“.
În 1992 și 1997, au avut loc , în Kosovo, alegeri parlamentare
și prezidențiale – considerate de Belgrad ilegale și neconstituționale

497 – pentru auto-proclamata „Republică Kosovo“. Parlamentul a vea 130
de membr i, iar preșe dintele acestei „republici“ a fost ales Ibrahim
Rugova, liderul „Alianței Demo cratice pentru Kosovo“
Populația albaneză din Kosovo, în special tineretul studențesc,
a militat continuu pentru recâștigarea autonomiei (culturale, în
primul rând), iar politicienii au revendicat dreptul la autodeterminare.
Metodele utilizate au f ost: demonstrațiile, internaționalizarea
problemei și folosi rea forței (războiul de guerilă dus de Armata de
Eliberare din Kosovo – AEK sau UCK – împotriva forțelor sârbe ).
Conducerea de la Belgrad a luat măsuri aspre pentru a înăbuși
aceste manifestări. Întrebarea care se pune – și care este crucială în
astfel de circumstanțe – este aceasta: Au fost sau nu au fost legitime
aceste măsuri? Din anumite documente, rezultă că, în acest sens, au
fost înlăturați din adminis trația publică și din structurile de ordine
cetățenii de origine albaneză, a fost interzisă limba albaneză în școli
și administrație , s-au întărit măsurile polițienești și s-au limitat
legăturile cu Albania. De as emenea, în ciuda embargoului
internațional din timpul războiului, s -a căutat ca standardul de viață
în Kosovo să fie superior celui din Albania pentru ca locuitorii
kosovari să nu dorească unirea cu Albania. AEK a trecut la acțiuni
în forță, la care forțe le de ordine sârbe au ripostat violent.
Evenimentele s -au desfășurat de o așa manieră încât se putea
desprinde concluzia că, de fapt, nu se dorea semnarea Acordului
(elaborat de americani), ci doar crearea unui pretext pentru lovirea
Iugoslaviei. S -ar pute a să nu fie adevărat, dar aceasta este concluzia
care rezultă din modul în care au fost organizate aceste negocieri.

O imprudență… agresivă

Carta ONU, dreptul internațional, logica raporturilor interna –
ționale la sfârșit de secol și de mileniu condu ceau, toate, dacă nu la
premise optimiste, măcar la posibilitatea unor acțiuni ceva mai
înțelepte și mai prudente privind rezolvarea problemei create în
Kosovo, din cel puțin următoarele motive:
1. Situațiile de acest gen sunt destul de numeroase, iar
soluționarea lor – atunci când s -au soluționat (dar, din câte se pare,
nu s-a soluționat niciodată, deplin și definitiv, vreo problemă de acest
gen, ci doar parțial, prin compro misuri și, adesea, prin dictate ,

498 arbitrarii sau secesiuni dure roase) – nu este simp lă și nu stă nici la
îndemâna comunității internațio nale, nici la latitudinea marilor
puteri.
2. Percepția generală este că asemenea situații au existat și
există în aproape toate țările lumii, dar numai asupra unora dintre
aceste țări, marile puteri, alia nțele și organismele internaționale exer –
cită presiuni, impun rezoluții, acționează prin forță. De unde rezultă
că, în numele unor scopuri care par nobile (oprirea masacrelor, a
discriminărilor, a tensiunilor etc.), metoda predomi nantă care se
aplică în re zolvarea unor astfel de probleme este, în ultimă instanță,
cea a forței. Iar aceasta este folosită numai împotriva țărilor mici sau
slăbite din punct de vedere economic și militar, care nu au
capacitatea să se apere sau să își susțină, prin reacții adecvat e,
punctul de vedere , nu și împotriva țărilor puter nice. Spre exemplu,
PKK din zona locuită de zece milioane de kurzi situată în Turcia este
considerat ca o organizație teroristă și tratat ca atare, pe când AEK,
forță militară a separatiștilor albanezi din Koso vo, a fost considerată
de „comu nitatea interna țională“ ca o realitate dată, deci ca forță
armată de „eliberare“ a albanezilor din Kosovo, această minoritate
deveni nd chiar subiect de drept internațio nal, de vreme ce i se
recunoaște , sub presi unea ace steia sau a anumitor intere se, dreptul la
autodeterminare, drept pe care nu -l au decât popoarele și națiunile .
De asemenea, în cazul situațiilor asemănătoare din Irlanda, din
Spania, din no rdul Italiei, din Cecenia, comu nitatea internațională nu
a adoptat aceeași atitudine. E drept, minoritățile din unele zone
dispun de o anumită autonomie.
3. Negocierile de la Rambouillet s -au desfășurat în grabă, sub
presiune, cu ușile închise, fără o mediatizare corespunzătoare, ceea
ce le conferă de la început un grad r edus de credibilitate și,
coroborate cu inacțiunile aceleiași comunități sau acelorași
organisme în situații asemănătoare sau chiar mai grave, a mărit mult
marja de suspiciune asupra lor. Situația a fost foarte asemănă toare cu
dictatul de la Viena împotriv a Rom âniei din 30 august 1940.
Aseme nea situații tensionate di n interiorul statelor se amelio rează de –
a lungul multor ani și nu în câteva săptămâni, sub amenințarea cu
bombardamente efectuate de o forță căreia nu i se poate opune
nimeni.

499 Implicațiile bomb ardamentelor NATO asu pra Iugoslaviei au
fost foarte com plexe, deosebit de grave, amplificând și pr elungind în
mod periculos precedentul creat de bombarda mentele asupra Bosniei
din toamna anului 1995 (în cele din urmă, efectul lor a sprijinit
obținerea inde pendenței provinciei Kosovo și intrarea regiunii în
rândul statelor suverane și independente) :
– Eludarea Consiliului de Securitate al ONU și încercarea de
rezol vare a situației din Kosovo pe calea presiunilor și acțiunilor
militare are ca antecedent bomba rdamentele NATO a supra sârbilor
din Bosnia -Herțe govina, din toamna anului 1995 (executate însă cu
mandat al CS al ONU) , dar cre ează un precedent foarte pericu los
pentru viitorul relațiilor internaționale, întrucât Iug oslavia nu era un
stat autopro clamat, c um era Republica Srpska, ci un stat de drept,
membru al ONU și al OSCE. În timpul „ Războiului Rece“,
Iugoslavia a fost țară nealiniată, iar în ultimul deceniu nu a atacat pe
nimeni, ci, dimpotrivă, a suferit o dramatică secesiune. În acest mod,
factorii de putere din această lume s -au împărțit deja în două tabere
care, automat, vor intra în competiție: pe de o parte, SUA și țările
NATO și, pe de alta, Rusia, China, Ucraina și aproape toate celelalte
țări din CSI, precum și India și Iranul, care se opun poli ticii
americane de rezolvare a unor astfel de situații pin forță, fără mandat
ONU, deci fără participarea lor și a a ltor țări ale comunității
internațio nale. De unde rezultă, o relansare, pe termen lung, a
politicilor de confruntare.
– Ocolind, în cazul ac estei intervenț ii, ca și în cazul bombar –
damen telor asupra Irakului din decembrie 1998 și, mai târziu, din
2003 , Organizația Națiunilor Unite, singura în drept să regleze
raporturile dintre statele membre, și Consiliul ei de Securitate,
singurul în drept s ă mandateze o in tervenție în forță pentru
menține rea sau impunerea păcii, NATO (și, în principal, SUA) a u
umilit acest organism, au inau gurat primatul, în relațiile
internaționale moderne , a dreptului forței în locul forței dreptului. O
dată creat acest pr ecedent, rolul ONU slăbește și chiar devine inutil.
– Acea nouă situație creată prin agresarea Iugoslaviei de către
cea mai puternică alianță militară a planetei, vizavi de problema
Kosovo, extinsă (ca percepție sau ca amenințare) în Balcani, a avut
implicații negative dintre cele mai profunde în planul construcției
europene, întrucât o distrugere a statului iugoslav, care își are rolul

500 lui în istorie, în sistemul valorilor continentului european, produ ce
reacții puternice din partea CSI, poate provoca fr acturi chiar în
interiorul Uniunii Europene și al Al ianței, face, deci, puțin proba bilă,
dacă nu chia r imposibilă, unitatea continen tului. O unitate a
continentului nu este posibilă fără Rusia, fără Serbia, fără Ucraina și
fără celelalte țări europene care, potrivit acestei filosofii a utilizării
cu prea mare ușurință a forței pentru a impune, se vor simți în
continuare ame nințate și nu protejate, întrucât și ele au probleme
interetnice de tipul celor din Kosovo. Totuși, conștientă de efectele
grave și pe termen lung ale situației din Kosovo și ale divizării
accentuale a continentului, Uniunea Europeană, în sfârșit, la finele
anului 1999, a invitat toate țările est -europene la negocieri pentru
aderare la acest organism. A fost invitată, de asemenea, și Turc ia,
trecându -se astfel peste complexul Westfalia. Este cel mai important
pas care s -a făcut vreodată pentru unitatea continentului.
– Ar fi posibil ca, direct sau indirect, premeditat sau nu, SUA,
avându -se în vedere și situația creată în spațiul iugoslav, să sprijine
crearea unui coridor musulman în Balcani, care ar pune probleme
unității continentului european pentru sute de ani . Această acțiune ar
putea fi considerată și ca o modalitate prin care Statele Unite
încearcă, din diferite motive, să întârzie r ealizarea deplină de facto a
unității europene, în dimensiunea ei economică, politică și militară.
– Alianța Nord -Atlantică este foarte puternică, posedă sisteme
de arme extrem de perfecționate, precum și mijloace strategice de
lovire în tot spectrul războiului, de la cel informațional la cel nuclear,
de la cel cosmic la cel terestru, devenind, din forță de apărare, unică
putere de impunere prin mijloace militare a unor soluții pe care, în
mod unilateral, le consideră nece sare și utile. Această realita te
înlocuiește filosofia dreptului internațional și pe cea a Organizației
Națiun ilor Unite printr -o nouă filoso fie de gestionare a crizelor și
conflictelor sub auspiciile celui mai puternic. Este însă o iluzie.
Alianța nu are nici instrumentele necesare și nici compe tențele și
abilitățile oblig atorii pentru prevenirea tensiu nilor și conflictelor prin
dialog și analiză a realităților, potrivit principiilor dreptului
internațional, iar intervenția ei, din cele rezultate până în acest
moment, este una punitiv ă, de amenințare și impunere prin forță și nu
de soluționare profundă, ceea ce creează un sentiment de frustrare, de
umilință pentru statele de drept și de neputință pentru organismele