Când ne gândiim la dezvoltarea personală, ne gândim la ce aptitudini avem nevoie pentru a realiza rezultatele necesare, atât înterio rolul nostru.,… [629042]

1. Delimitări conceptual

1.Dezvoltarea personal ă

Când ne gândiim la dezvoltarea personală, ne gândim la ce aptitudini avem nevoie pentru
a realiza rezultatele necesare, atât înterio rolul nostru., cât și în viața în general.Este vorba despre
îmbunătățir ea talentelor și a potențialului nostru , atât la locul de munca cât și în afara locului de
muncă.
Conceptul de dezvoltare personal ă a fost extreme de limitat de -a lungul istoriei. În evul
mediu doar familiile nobile, membrii de elită ai bisericii și unele grupuri închise, cum ar fi
societățile secrete aveau acces la cunoștiințe de psihologie, tehnici de autocontrol, hipnoză,
parapsihologie și magie.
Persoanele care aveau șansa să fie primiți în astfel de cercuri exclusiviste, erau obligați
treacă printr -o multitudine de ritualuri secrete și să depuna o serie de jurăminte foarte stricte
jurând să păstreze aceste secrete în rândul inițiaților.
Problema dezvoltării personale și a utilizării potențialului uman s -a pus abia în ultimele
cateva decenii, astfel d eclanșându -se o serie de “procese de stimulare a creației”, care au avut ca
effect o cre;tere semnificativă studierii conceptului de dezvoltare personal ă.
Primii care au sesizat importanța dezvoltării personale, pe fondul creșterii populației
globului au f ost cei din cadrul armatei (fiind în căutare de soldați mai buni, de tehnologie
superioară). Imediat dupa au sesizat importanța dezvoltării personale industriașii si oamenii de
afaceri, care în lumina maximizării profiturilor au investit din ce în ce mai m ult în tehnici de
marketing, în tehnici de manipulare a clienților, căutând noi modele de extindere a pieței și de a
determina indivizii să cumpere.
Abia după ce managerii din industrie și specialiștii în marketing s -au pregatit suficient,
aceste cunoștiin țe “magice ” (psihologia, tehnici de manipulare a maselor etc.) au ajuns la
îndemâna publicului larg, desigur, contra cost.

Așadar, după “ieșirea din ignoranță”, oamenii au început să își deschidă mintea , încep să
se autoaprecieze, își doresc să trăiască în armonie, devin oarecum egoiști, dar este vorba despre
un egoism sănatos, adică sunt conștienți de propria valoare, încep să pună baza din ce în ce mai
mult pe propriul confort, pe propria sănatate astfel devenind interesați să se dezvolte, să crească,
să învete, cu alte cuvinte pun preț pe propria dezvoltare personală.
“Dezvoltarea personal ă„ este un proces complet și complex care se manifestă în sinele
fiecăruia. Acest proces este literalmente o transformare a omului la toate nivelele ființei sale:
fizic, psihic, emotional, social, spiritual și mental. Dezvoltarea personală nu se produce doar până
la o anumită vârstă, nu începe la anumită vârstă, nu doar la o anumită categorie de persoane și
doar la anumit nivel social. Toți „suferim” de această dezvoltare personală, fie credem, fie nu, fie
că o numești așa sau altfel.
Procesul de dezvoltare personal ă începe încă de la naștere și se încheie doar în momentul
în care omul ajunge la finalul călătoriei sale prin viață care este moartea. Progresul ființei umane
este o evoluție normal și nu o poate nimeni și nimic împiedica să se manifeste în viața fiecăruia,
așa cum nimeni poate amâna sau întârzia îmbătrânirea. Este o expresie nouă, cu care lumea se
străduiește cu greu să se acomodeze, însă „dezvoltarea personal” însine există din cele mai vechi
timpuri. de exemplu filosoful grec Aristotel considera că dezvoltarea personală este o
înțelepciune practică, în care exersarea aptitudinilor conduce la fericire. În afară de filosofii greci,
istoria dezvoltării personale este foarte bogată și a fost influențată și de religiile orientale și
apusene, de existentialism, psihoanaliza, hipnoterapie, Terapia Gestalt și psihologia umanista. În
secolul nostru, multe concepte și teorii ale dezvoltării personale sunt folosite, verif icate și
cercetate in psihologia clinică și în neuroștiință.
Astfel c ă „dezvoltarea personal” a devenit o adevărată „știință a succesului”, a cărei “carte
de căpătâi” rămâne celebra carte “De la idee la bani” (“Think and Grow Rich”) a lui Napoleon
Hill – una dintre cele mai influente cărți din lume, deschizătoare de drumuri în literatura
motivațională. De la publicarea a acestei cărti în 1937, s -au tipărit mii de cărți, audiobook -uri,
seminarii și articole pe tema auto -dezvoltării, majoritatea bazandu -se pe această carte de
referință. Așadar „dezvoltarea personal” este privită cu mai multe perspective dar cele mai
importante sunt perspectiva sociologică și cea psihologică.
Dar care este diferența dintre dezvoltarea personașa și cea profesională?

Nu este uș or să înțelegem c ă exist ă vreo diferen ță între aceste două concepte. Cu toate
acestea, exist ă o diferen ță semnificativ ă între acești doi termeni.
Dezvoltarea profesional ă se concentreaz ă pe dezvoltarea unui individ în ceea ce privește
locul de munc ă. Se concentreaz ă în totalitate pe îmbun ătățirea aptitudinilor specifice locului de
munc ă la activitatea pe care o desf ășoară o anumit ă persoan ă și, astfel, îmbun ătățind
performan țele la locul de munc ă (Wilkins, 1997).
Dezvoltarea profesional ă îmbun ătățește în continuare abilit ățile necesare pentru a -și
îndeplini slujba și a încerca s ă îmbun ătățească calitatea vie ții profesionale. În plus, dezvoltarea
profesional ă durabil ă îmbun ătățește cuno ștințele necesare pentru a -și îndeplini slujba și a ajuta la
o experie nță în domeniul specializ ării. De asemenea, ofer ă formare profesional ă în leg ătură cu
locul de munc ă, iar dezvoltarea p ersonal ă este, de asemenea, inclus ă în dezvoltarea p rofesional ă
(Wilkins, 1997).

2. Dezvoltare profesională

Conceptul de dezvoltare prof esională este un concept complex, care poate fi definit din
mai multe puncte de vedere astfel:
Dezvoltarea profesională este un concept care presupune “un proces sistematic de
schimbare a comportamentului, cunoștințelor și motivației angajaților existenți în scopul
îmbunătățirii echilibrului între caracteristicile angajatului și cerințele locului de muncă“ (I.O.
Pânișoară, G. Pânișoară, 2005, p. 83)
Dezvoltarea profes ional ă este procesul de transformare a “materialului”pe care îl
reprezintă omul, iar rezult atul prestației oferite, prin acest proces, este forța de muncă,
aptitudinile fizice și intelectuale “prelucrate” în materialul nativ, capacitatea de muncă la un
anumit nivel de calificare (E. Câmpeanu -Sonea, C. L. Osoian, 2004, p. 25)
Dezvoltarea profesio nală reprezintă un ansamblu logic și sistematic de cunoștințe
teoretice și deprinderi practice acumulate prin pregătire profesională, supuse procesului de

extindere și înnoire permanentă prin perfecționarea pregătirii profesionale, cunoștințe și
deprinderi necesare pentru a exercita o anumită profesiune (A. Fleșeriu, 2003, p.119)
După R. Mathias și H.J.Jackson pregătirea profesională este un proces de instruire pe parcursul
căruia candidații dobîndesc cunoștiințe teoretice și practice necesare desfășurării activității lor
curente în timp ce dezvoltarea profesională ar fi un process mai complex care ar duce la însușirea
unor cunoștiințe teoretice și practice necesare atât poziției actuale cât și unei noi poziții
superioare .
Conceptul de formare profesională i ntegrează două dimensiuni:
a) formare inițial ă, acest tip de formare are loc înainte de intrarea pe piața forței de
muncă, desfășurată, de obicei, la nivel național în sistem educațional
b) dimensiunea formării continue – pregătirea profesională care are loc după intrarea pe
piața forței de muncă

3. Teorii cu privire la dezvoltarea personală

Mulți savanți au descris procesul de „dezvoltare personal” ca și precursor pentru a
întelege cum termenul „sine” devine socializat atât în sfera psihologic ă cât și în cea sociologică.
Perspectiva psihologic ă asupra dezvolării personale : psihoanalistul Sigmund
Freud(1856 -1939) a fost unul dintre cei mai influenți oamenii de ștință modernă care a elaborat o
teorie despre cum oamenii dezvoltă un sentiment de „sine”. El credea că dezvoltarea personală și
cea sexuală erau strâns legate, astfel că Sigmund Freud a divizat procesul de maturare în etape
psihosexuale: oral, anal, falic, latența și genitale. El consideră că dezvoltarea personală a
oamenilor este în srâns lega t de stagile incipiente de dezvoltare, cum ar fi alăptarea, mersul la
toaletă și conștientizarea sexuală(Freud 1905).
Conform lui Freud, eșecul de a se angaja la o vârst ă neoportună la un loc de muncă
nepotrivit iar apoi să fi concediat rezultă a fi o dau nă emoțională și psihologică în procesul de
maturare. Un adult cu un fix oral poate suferi de o problemă de supraalimentare sau chiar avea un

apetit ridicat pentru băutură. Deși nu există o dovadă empirică clară a teoriei lui Freud, ideea
acestuia continuă să ajute și să contribuie la munca savanților din diverse sfere.
Gândindu -ne că psihologi și sociologi ambele tipuri de savanți studiază ființa umană și
comportamentul acestuia, se pune următoarea întrebare: cum sunt acesti savanți diferiți? Oare
unde au punctul comun și oare unde se diferențiază aceste idei? Răspunsul este complicat, (dar pe
scurt savanții psihologi studiază comportamentul ființei umane cum ar fii sentimental, memoria
sau percepția iar savanții sociologi sudiază comportamentul uman în in teriorul unei societăți
umane.) dar distincția este una semnificativă pentru ambele tabere de savanți. Ca și o diferență
general putem spune că ambele discipline sunt interesate de comportamentul uman, psihologi
sunt focusați pe influența mentală asupra co mportamentului, de partea cealaltă sociologi studiază
influența societăți asupra modelarea comportamentală. Savanți psihologi sunt interesați în
dezvoltarea mentală și cum gândirea acestora influențează habitatul lor. Oameni de ștință
sociologi sunt mai mu t focusați asupra diferitelor aspecte ale societăți care contribuie la relația sa
individuală cu lumea lui. O altă diferență este că psihologi au tendința de a privi în
„interior”(sănătate mentală și progres mental), în timp ce sociologi au tendința de a p rivi în
„exterior”( interacțiunea cu ceilalți, norme culturale și instituți sociale), pentru a întelege
comportamentul omenesc.
Emil Durkheim(1858 -1917) a fost primul care a f ăcut această distincție în căutările sale,
când a atribuit difențe în ratele de sinucideri care sunt cauzate în mare parte de problemele
sociale ale oamenilor (diferența religioasă) mai degrabă decât cele psihologice (sănătatea
mentală) (Durkheim 1897). Și în zilele noastre vedem aceleași difențe, spre exemplu: sociologul
studiază eta pele cum ajunge un cumplu la primul sărut având tendința de a se focusa asupra
normelor culturale, sau cum acest proces diferită pentru persoanele adulte față de cele tinere. În
schimb un psiholog ar fi mult mai interesat când a fost ultima sa relație sexu ală sau procesul
mental asupra nevoilor sexuale. În unele cazuri sociologi și psihologi au conlucrat pentru a obține
cât mai mule informații pentru ștință.
În decinele recente câmpurile acestora sau separate evident, sociologia focusânduse mai
mult asupra problemelor sociale, în acest timp psihologia r ămâne fixată asupra gândiri umane.
Ambele discipline aduc contribuți știnței prin stilul lor diferit de apofundare care ne demostrează
diversifitatea informație obținute.

Psihologul Erik Erikson(1902 -1994) a creat o teorie asupra dezvolt ării personale, bazată o
partea asupra munca lui Freud. Erikson credea că caracterul uman continuă să se schimbe cu
timpul și niciodată cu adevărat complet terminat. Teoria acestuia susține că omul trece prin opt
etape de dezvo ltare, începând cu nașterea fiecăruia și sfârșind cu moartea. Conform spuselor lui
Erikson, fiecare om trece prin aceste etape pe parcursul întregi sale vieți. În contrast cu Freud
care era fixat asupra etapele psihosexuale și asupra impulsulire umane, viz iunea lui Erikson
asupra dezvoltări personale dădea mai mult credit aspectelor sociale, cum este modul nostru de a
negocia dorințele noastre de bază cu ce este moral și aceptat de societate.(Erikson 1982)
Jean Piaget(1896 -1980) era un psiholog care se spe cializase pe dezvoltarea copiilor,
focalizânduși atenția asupra rolului interacțiuni sociale în dezvoltarea proprie. El a recunoscut c ă
dezvoltarea personală evoluează ca și o negociere dintre lumea care există în mintea proprie și
lumea care există ca și urmare a trăirilor sociale.(Piaget 1954)
Acești trei mari psihologi ne -au ajutat prin contribuțile lor de a înțelege mai bine în zilele
noastre conceptul de „dezvoltare personal”.

Perspectiva sociologic ă asupra dezvolării personale: unul dintre pionerii contribuitor la
perspectiva sociologică este nimeni altul decât Charles Cooley(1864 -1929). Acesta afirma că
întelegerea de sine este contruit pe de o parte prin propria percepția asupra cum îi privesc ceilalți,
acest procedeu denuminduse „the looking glas s self”(Cooley 1902).
Mai târziu George Herbert Mead(1863 -1931) studiaz ă „sinele”, identitatea distinctă a unei
persoane care s -a dezvoltat prin intermediul interacțiuni sociale. Pentru a stabili ordinea în
procesul de „sine”, individul trebuie să fie cap abil să se vadă pe el sau pe el însăși prin ochii
celorlalți. Această calitate nu o deținem de când suntem născuți, o obținem pe parcursul vieții
(Mead 1934).
De exemplu cazul lui Danielle, acest exemplu ilustreaz ă ce s -ar întâmpla dacă
interacțiunea soci ală ar lipsi din experiența juvenilă: aceasta nu ar avea abilitatea de a se vedea pe
ea însăși sau cum o privesc ceilalți. Din puntcul de vedere a lui Mead aceasta nu avea „sinele”.
Cum devenim noi din nou n ăscuți oameni cu „sine”? Mead credea că există u n drum
specific de dezvoltare prin care fiecare trece. În etapa pregătitoare, copii sunt capabili doar de a
imita: aceștia ne având abilitatea de a -și imagina cum privesc ceilalți lucrurile. Aceștea copiază

obiceiurile persoanelor cu care interacționează c el mai des și regular, cum ar fi mama și tatăl
bebelușului. Acestă etapă este urmată de etapa jocului când copii își asumă un rol care este
deținut de o persoană sau alta. Prin aceastea copii ar putea încerca din punctul de vedere al
părinților să aibe un comportament matur, jucânduse de -a „îmbrăcatul” și luând hotărâri ca și în
rolul „mamei”, sau vorbind la telefonul de jucărie în modul cum a văzut la „tata”.
Pe timpul etapei de joac ă, copii învață să ia în considerare anumite roluri și cum
interacționeaz ă acestea între ele. Aceștia învață să înteleagă interacțiunea implicată diferiților
oameni cu scopuri diferite. De exemplu, un copil care este la această etapă este foarte conștient
de diferitele responsabilități ale fiecăruia din incinta unui restaurant care asigură o experiență a
unei mese delicioase( unul dintre membri te asează la masa, unul te servește, unul îți prepare
masa și între timp un alt membru spală tacâmul.)
Nu în ultimul rând, etapa final ă când copii se dezvoltă, înțeleg și învață ideea de ordine
generală, comportamentul comun care este în așteptările societății generale. Prin această etapă a
dezvoltării, un individ este capabil de a -și imagina cu este el sau ea este văzut de o persoană sau
de mai multe și prin urmare, din punct de vedere s ociologic asta reprezintă a deține sinele(Mead
1934; Mead 1964)