Cancerul de Prostata

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………….. 4

Capitolul I Anatomia prostatei…………………………………………………………………………………. 10

Capitolul II Neoplasmul de prostată………………………………………………………………………….. 10

II.1. Etiopatogenie………………………………………………………………………………………. 10

II.2. Stadializarea cancerului de prostată…………………………………………………………. 11

II.3. Metastazele neoplasmului de prostată………………………………………………………. 12

` II.4. Simptomatologia…………………………………………………………………………………………………….. 14

II.5. Criterii de stabilire a diagnosticului………………………………………………………….. 14

II.6. Evoluție și prognostic………………………………………………………………………….. 14

II.7. Tratament…………………………………………………………………………………………. 15

II.8. Îngrijirea pacientului cu cancer de prostată………………………………………………. 17

Capitolul III Caz clinic………………………………………………………………………………………………. 20

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………. 31

Bibliografia…………………………………………………………………………………………………………… 33

Introducere

Neoplasmul de prostată este forma cea mai frecvent întâlnită de cancer masculin. Afecțiunea aceasta poate face foarte dificilă o relație de cuplu pentru cei mai mulți bărbați. O depistare a neoplasmului de prostată este grea atât pentru pacient, cât și pentru medic.

Metoda cea mai frecvent folosită este biopsia, o investigație aproape inutilă, la care sunt supuși numeroși bărbați.

În prezent o societate din Quebec lucrează pentru elaborarea unui test, printr-o analiză din urină, la depistarea cancerului de prostată în faze incipiente. Acest test care poartă numele uPM3 facilitează stabilirea mai ușoară a diagnosticului.

La ora actuală, un posibil cancer de prostată se evidențiază printr-un examen al prostatei și o dozare sanguină a unei proteine care este specifică acestui organ, dar s-a constatat că doar unul din patru bărbați investigați are neoplasm de prostată, insă testul uPM3 are în vedere detectarea unei gene specifice formei acesteia de cancer, aceasta fiind prezentă în urină. Testul acesta este important, deoarece va permite medicului specialist punerea unui diagnostic de cancer de prostată fără a mai fi nevoie ca pacientul să facă biopsia. Conform anumitor studii, 2/3 din totalul biopsiilor care sunt indicate pentru neoplasmul de prostată sunt negative.Detectarea genei PCA3DD3 în urină este posibilă în laborator, printr-o tehnică specifică.

Am structurat această lucrare în două capitole și anume: Capitolul I: Anatomia prostatei.

Capitolul II: Neoplasmul de prostată cu generalități, definiție, etiologie, stadializarea cancerului gastric, metastazele neoplasmului de prostată, simptomatologia, criterii de stabilire a diagnosticului, diagnostic diferențial, evoluție și prognostic, tratament, îngrijirea pacientului cu cancer de prostată.

În final am scris concluziile ce s-au desprins din această lucrare și bibliografia folosită.

Capitolul I

Anatomia prostatei

Prostata este organul musculo-glandular ce are rol atât de formare a lichidului spermatic cât și de excretare a lichidului prostatic. Aceasta este localizată în spațiul pelvisubperitoneal, sub vezica urinară fiind dezvoltată împrejurul porțiunii inițiale a uretrei.

Noțiuni despre anatomia prostatei

La naștere prostata este slab dezvoltată, crescând în mod exploziv la pubertate și continuând să crească la adulți ajungând la o greutate de 20 grame. Aceasta se poate atrofia la bătrâni, dar în cele mai multe cazuri se hipertrofiază comprimând uretra.

Prostata are următoarele dimensiuni:

Transversal – 4 cm;

Antero-posterior– 2,5 cm;

Vertical – 3 cm.

Este de culoare cenușiu – roșiatică, având forma unei castane turtite antero-posterior. Are o consistență elastică dar în același timp fermă și se percepe cu ușurință prin tractul rectal.

Prostata, în starea ei normală, are o suprafață netedă dar în unele condiții patologice prezintă niște neregularități și porțiuni indurate.

Aceasta prezintă:

Un vârf ce privește în jos;

O bază care este proiectată în sus;

Două fețe infero-laterale;

O față anterioară;

Una posterioară;

În unele cazuri poate prezenta o proeminență transversală ce o împarte în două regiuni.

Localizarea prostatei

Loja prostatică

       Prostata este localizată dedesubtul vezicii urinare, în spatele simfizei pubiene, în fața ampulei rectale, deasupra mușchilor ridicători anali și a diafragmei urogenitale. Din cauză că aceștia despart pelvisul de perineu, prostata se află în spatiul pelvisubperitoneal.

Prostata are un ax oblic care formează cu verticala un unghi de 20-25°.

Se găsește într-o lojă, fiind limitată de șase pereți:

Un perete anterior alcătuit din oasele pelviene;

Un perete posterior alcătuit dintr-un sept rectovezicoprostatic Denovilliers;

Un perete superior constituit din ligamente puboprostatice și din fundul vezicii urinare;

Un perete inferior format din diafragma urogenitală;

Doi pereți laterali formați de mușchii ridicători anali.

Loja comunică cu spațiul prevezical, în sus și înainte prin fisurile dintre ligamentele puboprostatice, iar cu spațiul retrovezicalcomunică în sus și înapoi. Spațiul periprostatic este îngust, situat în spatele și pe părțile laterale ale prostate, fiind delimitat de pereții lojei și glandei, acesta fiind suficient de larg în fața glandei. Acest spațiu este plin cu țesutul conjunctiv lax, depinzând de țesut pelviperitoneal. Țesutul conjunctiv este condensat, în vecinătatea prostatei în niște lame ce sunt dispuse concentric în jurul acesteia și astfel formează capsula periprostatică care se îngroașă pe părțile laterale fuzionând cu lamele sacrorectogenitopubiene. În acest țesut se găsesc și numeroase vase de sânge (în special vene). Aceste vene sunt pe părțile laterale bogat anastomozate, largi, împletindu-se cu lamele de la fascia prostatică, formând două plexuri venoase vezicoprostatice.

       Mijloacele de fixare

Perineul îi formează prostatei un mijloc de susținere important, deorece prostata este solid fixată prin acesta. Perineului i se mai adaugă și aderențele la vezică, uretră și la formațiuni fibroase înconjurătoare (în special ligamente puboprostatice).

 Raporturile prostatei

Acestea sunt:

Fața anterioară – este convexă, verticală, privind spre simfiza pubiană, fiind distanțată de aceasta cu circa doi cm. Spațiul aflat între prostată și simfiza pubiană este limitat în partea de sus de către ligamentele și de mușchii puboprostatici, iar în partea de jos de către ligamentul transvers al perineului, fiind ocupat de țesutul conjunctiv în care se află plexul venos prostatic. Această față este acoperită de către sfincterul uretrei ( extern sau striat );

Fața posterioară – înaltă, fiind orientată oblic dinapoi și înainte. Prezintă un șanț median, împărțind-o în 2 lobi laterali. În partea superioară, această față este mai largă, dar în timp ce urcăse rotunjesc marginile laterale. În partea superioară, pe linia mediană, are vârful ascuțit și prezintă o incizură, fiind asemănătoare cu „asul de pica”. Aceasta răspunde ampulei rectale, fiind parțial acoperită de către sfincterul striat al uretrei, iar între prostată și ampula rectală se află septul rectovezicoprostatic Denonviliers, o formațiune fibroasă conjunctivă, care permite o separare chirurgicală mai ușoară a celor două organe. Pentru aplicațiile practice sunt importante raporturile posterioare ale prostatei cu rectul care oferă posibilitatea tușeului rectal și abordarea chirurgicală a glandei.

Fețele inferolaterale – convexe, răspund mușchilor ridicători anali, ce sunt acoperiți de fascia lor. Între mușchii ridicători și prostată se află o porțiune ce corespunde lamei sacrorectogenitopubiene. În partea laterală a ridicătorilor se găsesc prelungiri anterioare de la fosele ischioanale. Prin acest raport este explicată posibilitatea de deschidere a unui abces periprostatic sau prostatic în fosa ischioanală, după perforarea mușchiului ridicător. Tot astfel se mai explică, în cazul flegmoanelor ischionale, și fenomenele vezicale. Hilul glandei se află la unirea bazei cu fețele inferolaterale, acesta fiind locul unde pătrund sau pe unde ies vasele ei.

Baza – este comparată cu un acoperiș care are doi versanți ce sunt despărțiți printr-o creastă transversală. Colului vezicii urinare îi corespunde versantul anterior, iar versantul posterior corespunde ductelor deferente și veziculelor seminale. Creasta transvesală este ridicată de lobul mijlociu al prostatei, cel mai des interesat în hipertrofia glandei și răspunde porțiunii fundului vezicii care este situată înapoia colului. Dacă se separă prin disecție prostata de organele suprajacente, apar foarte clar cele trei zone. În partea anterioară se remarcă orificiul intern al uretrei care este înconjurat de fibrele sfincterului vezicii. Partea mijlocie diferă ca aspect, la copii și la tineri este foarte redusă, iar la vârstnici se poate dezvolta foarte mult din cauza hipertrofiei lobului mijlociu ce ridică trigonul vertical, în special buza posterioară de la orificiul intern al uretrei. Uretra se va deforma, orificiul se îngustează, mictiunea devenind dificilă. Partea posterioara reprezintă o depresiune transversală, peunde intră în glandă canalele ejaculatoare. Vârful prostatei se sprijină pe diafragma urogenitala, aderând de aceasta prin  sfincterul uretrei. Acesta se află sub linia care trece la doi cm de simfiza pubiană și la trei cm de anus.                                                                              

   Structura prostatei   

Prostata este acoperită de sfincterul uretrei, la exterior, iar în interior uretra este înconjurată de sfincterul vezicii. În exteriorul sfincterului extern se află capsula periprostatică sau fascia prostatei, ce provine din fascia pelviană viscerală, aceste formațiuni nefăcând parte din prostată. Prostata are o structură preponderent glandulară, glandele prostatice formând parenchimul, fiind dispuse în mai multe grupe și separate în lobi.

Prostata e o glandă de depozit, musculatura ei abundentă îndeplinind rolul biologic de evacuare foarte rapidă a secreției din timpul ejaculării. Glandele prostatice sunt grupate în lobi:

Un lob posterior;

Un lob mijlociu;

2 lobi laterali legați prin istm.

Lobul posterior – este recunoscut de către clinicieni din cauza importanței ce o are în patologie. Acesta se află în partea periferică postero-inferioară, în vecinătatea rectului, depărtată de uretră.

Lobul mijlociu – alcătuiește partea postero-superioară a glandei. Acesta ocupă partea de bază care este situată înapoia colului vezicii, întindzându-se în jos până la planul care trece prin canalele ejaculatoare. Planul acesta este oblic descendent de sus în jos și dinapoi înainte. Este de remarcat că ductele ejaculatoare nu străbat substanța glandulară, insinuându-seîntre grupul glandelor laterale și cel mijlociu.

    Lobii laterali – stâng și drept, alcătuiesc partea cea mai mare a glandei. Aceștia se află pe laturile și înapoia uretrei, sub un plan oblic ce trece prin canalele ejaculatoare. Ei determină, pe linia mediana posterioară, șanțul deschis la fața respectivă.

      Istmul prostatei – reprezintă o punte glandulară subțire, care se află înaintea uretrei și leagă lobii laterali. Poate să conțină țesut glandular, însă cel mai des este alcătuit doar din stroma conjunctivo-musculară. În anumite cazuri, rare, istmul lipsește, iar în cazurile acestea, uretra învelită în sfincterul vezicii este situată într-un jgheab ce se află pe fața anterioară a prostatei.

      Parenchimul – e alcătuit din două feluri de glande, acestea fiind dupămărimea și după situația lor topografică :

glande periuretrale – sunt mici, mucoase, fiind fără canalicul sau având un canalicul foarte scurt, elefiind localizate în țesutul ce se află în jurul uretrei. Acestea sunt situate deasupra colicului seminal și se deschid prin orificii mici ce sunt dispuse circular pe pereții uretrei. Glandele acestea sunt subjacente sfincterului vezicii, ce la desparte de glandele propriu- zise;

glande prostatice – lungi, de tip tubulo-alveolar și ramificate puternic.

Acestea sunt în număr de 30-50, însă canalele excretoare ale acestora se pot uni, așa că într-un final vor rezulta 15-20 până la 30 de canalicule prostatice. Ele se deschid prin orificii punctiforme, așezate – majoritatea – în sinusurile prostatice, ce flanchează coliculul seminal. Glandele propriu-zisesunt dispuse în afara sfincterului vezicii. Sunt alcătuite din un canal excretor și un segment secretor, ultimul avândo formă alveolară cu un epiteliu unistratificat sau bistratificat, în raport cu stareasa funcțională. Glandele prostatice sunt în același timp formațiuni secretorii, dar și depozitul lichidului prostatic.

       Stroma fibro-musculara – prezența unei componente importante de musculatură netedă este caracteristic pentru structura prostatei– în structura capsulei și septelor dependente de aceasta, dar și în aceea a stromei interglandulare. Aproximativ o treime din masa totală a glandei o constituie substanța musculară.

 Prostata posedă la suprafață, un strat alcătuit din țesut conjunctiv dens, ce conține un număr mare de fibre elastice și numeroase celule musculare netede. Reprezintă capsula proprie, de organ, ce nu trebuie confundată cu capsula periprostatica (aceasta provenind din țesut conjunctiv pelvisubperitoneal). Se desprind de pe fața profundă a capsulei proprii septe despărțitoare conjunctivo-musculo-elastice, ce împart parenchimul glandular în lobuli.  Un lobul va corespunde glandei prostatice propriu-zise. Septele se întâlnesc în nucleul central, ce e străbătut de canalele ejaculatoare și de utriculul prostatic; uretra găsindu-se înaintea lui.

 Stroma interglandulara este alcătuită din fascicule puternice de celule musculare netede, fiind întrețesute cu fibre colagene și fibre elastice.

Fig.2 Structura prostatei

 Funcțiile prostatei

Cea mai mare parte a spermei este constituită dintr-un lichid lăptos, tulbure și fluid produs de glandele prostatice. Motilitatea spermatozoizilor este favorizată de reacția slab alcalină a secretiei prostatice. E bogată în zinc, fosfataza acidă și acid citric.Un rol important în fluidificarea ejaculatului îl au enzimele (veziculaza, fibrinogenaza, fibrinoliza), și prin aceasta va permite spermatozoizilor să își desfășoare motilitatea. Lichidul prostatic se poate obțineprin exprimarea glandei prin masajul rectal.Lichidul prostatic se află depozitat în glandele propriu-zise, în special în segmentul alveolar al acestora, de aici fiind expulzat printr-o contracție puternică a substanței musculare,în timpul ejaculării, acesteia adăugândui-se și actiune a mușchilor perineali.

Prostata are rol genital, prin extirparea acesteia (cel putin la animale) reducându-se  capacitatea reproducătoare.

Prostata e o glandă hormonodependentă, ce este puternic influențată de către hormonii sexuali. Prostata prezentă la naștere, se dezvoltă în mod „exploziv” la pubertate. De-a lungul vârstei adulte, producția de testosteron stimulează lobii laterali, în timp ce lobul mijlociu și cu glandele periuretrale sunt influențate de estrogeni. Pe măsură ce se înaintează în vârstă, în mod obișnuit, va scade producerea testosteronului, iar prostata se atrofiază. Atrofia aceastasenilă va interesa tot organul, componenta glandulară și componenta musculo-conjunctivă.

Dacă se va instala o creștere a nivelului de estrogeni, odată cu diminuarea secreției testosteronului, se produce o „hipertrofie de prostată”care interesează mai ales glandele periuretrale și cu lobul mijlociu, iar creșterea concentrației testosteronului va produce neoplasmul de prostată, ce cuprinde în special lobul posterior.

 De aici se va desprinde o aplicație practică a hormono-influențării tumorilor de prostată: adenomul se va trata cu testosteron, în schimb neoplasmul cu estrogeni și cu castrare.

    Vascularizația și inervația prostatei   

Din vezicalele inferioare și din rectalele mijlocii provin arterele, din care se desprind ramurile capsulare și cele trabeculare, amândouă emițând arteriolele ce se capilarizează în jurul glandelor.

Venele ce provin  din această rețea capilară vor urma un traiect paralel, dar invers arterelor. Acestea se deschid în plexul venos prostatic larg, ce înconjoară glanda vărsându-se apoi înapoi în vena rușinoasă internă.

Din plexurile perialveolare se formează limfaticele, ce ajung la plexul periprostatic, iar apoi la nodurile iliace interne, externe și cele sacrale.

Din plexul nervos prostatic ce este situat pe fețele laterală și posterioară a glandei, provin nervii . Acest plex provine dintr-un plex hipogastric inferior (ce este un plex mixt: simpatic și parasimpatic). Nervii vor merg în lungul vaselor și se vor termina cu fibrele senzitive, secretorii și cele motorii.     

Fig.3 Inervația prostatei

Capitolul II

Neoplasmul de prostată

II.1.Etiopatogenie

Factorii de risc pentru cancerul de prostată sunt:

Factorii principali de risc sunt:

Vârsta – prevalența neoplasmului de prostată crește odată cu înaintarea în vârstă;

Istoricul familial – există un risc de 7 ori mai ridicat de a dezvolta cancerul de prostată la bărbații care au rude de gradul I care au dezvoltat această boală;

Rasa – în S.U.A. există o incidență mai mare la negrii, față de albi (cu aproximativ 50%), fiind niște forme clinice mai agresive, dându-se un diagnostic tardiv și având un grad de supraviețuire mai scăzut comparativ cu aceștia.

Factorii de risc probabili sunt:

Dietă bogată în grăsimi- o incidență mai mică a cancerului de prostată o au japonezii, deoarece aceștia consumă puține grăsimi, comparativ cu cei din vest care au o dietă mai bogată în grăsimi (aproximativ 10%);

Factorii hormonali sunt incriminați din cauza faptului că celulele tumorale prostatice sunt hormonosensibile, dezvoltându-se în mod rapid când sunt influențate de hormonii androgeni. În S.U.A. negrii au un nivel al testosteronului seric cu 15% mai ridicat decât persoanele albe, ce poate duce la o explicație legată de faptul că există o incidență mai ridicată în rândul populației de culoare.

c. Factorii de risc potențiali sunt:

Vasectomia – este un subiect controversat, sunt autorice o incriminează, însă alții sunt de acord cu ea ca și cauză a neoplasmului de prostată;

Expunerea la cadmiu – de asemenea este suspectată în etiologia acestei afecțiuni;

Vitamina A – este suspectată în creșterea incidenței bolii cu toate că studii recente au pus această influență pe asocierea aportului ridicat de vitamina A, simultan cu o dietă bogată în grăsimi;

Vitamina D – în Statele Unite mortalitatea datorată cancerului de prostată este invers proporțională cu expunerea la ultraviolete (ce sunt necesare în sintetizarea vitaminei D).

Atât factorii genetici cât și cei de mediu au rol important în etiopatogenia neoplasmului de prostată, iar hormonii androgeni sunt un promotor indispensabil în geneza tipului acesta de cancer.

Clasificareacancerului de prostată

Neoplasmele de prostată pot fi, în funcție de gradul de diferențiere celulară, astfel:

G1 – sunt bine diferențiate;

G2 – suntmediudiferențiate;

G3 – sunt slab diferențiate;

G4 – suntnediferențiate.

În clasificarea Gleason se iau în considerare atât gradul de diferențiere cât și modul de creștere și de dezvoltare al tumorii.

Sunt luate în considerare cinci grade principale:

G1 – este adenocarcinomul foarte bine diferențiat;

G2 – este adenocarcinomul bine diferențiat;

G3 – este adenocarcinomul mediu diferențiat;

G4 – este adenocarcinomul slab diferențiat;

G5 – este adenocarcinomul foarte slab diferențiat (celanaplazic).

Aspectul primar este considerat cel care este dominant, iar aspectul secundar este cel minoritar.

Scorul Gleason este calculat prin însumarea celor două aspecte, cel primar și cel secundar, sau dacă există un aspect unic este dublu acestuia. Prin modul acesta de calcul, scorul Gleason minim are valoarea doi, iar scorul maxim are valoarea zece. Astfel prin concordanță cu scorul Gleason adenocarcinoamele prostatice sunt împărțite în:

Adenocarcinoame bine diferențiate (G2 – 4);

Adenocarcinoame mediu diferențiate (G5 – 7);

Adenocarcinoame slab diferențiate (G8 – 10).

Anatomia patologică

Displazia intraductală este reprezentată de către acini cu aspect normal, dar care prezintă atipii celulare. Displazia aceasta este prezentată sub 3 forme:

PIN1 – este displazia simplă;

PIN2 – este displazia moderată;

PIN3 – este displazia agravată.

Prin metodele curente de apreciere histologică, PIN1 este imposibil de diagnosticat, fiind confundat de cele mai multe ori cu hiperplazia adenomatoasă atipică. Este foarte important aprecierea acestei displazii, pentru că o descoperire a PIN2 și a PIN3 la biopsie va crește cu 30 – 50%, riscul de a fi descoperit un cancer la biopsiile ulterioare. O descoperire a unei displazii agravate va implica un control bioptic periodic. Însă, pe de altă parte, o displazie intraductală nu reprezintă o condiție pentru dezvoltarea unui neoplasm.

Adenocarcinomul de prostată este cea mai comună variantă a neoplasmului prostatic. Distribuția cancerului este diferită în funcție de zona prostatică expusă. În acest fel 70% dintre neoplasme se dezvoltă din zona periferică, 15 – 20% se dezvoltă din zona centrală,iar 10 – 15% se dezvoltă din prostate tranziționale. În 85% din cazuri cancerele de prostată sunt multicentrice. Metodele prin care sunt apreciate modificări ale celulelor canceroase sunt bazate pe gradul diferențierii celulare, pe atipiile celulare, pe anomalii nucleare și pe raportul dintre nucleu și citoplasmă.

II.2. Stadializarea cancerului gastric

Stadializarea neoplasmului prostatic este important pentru stabilirea corectă a conduitei terapeutice în funcție de extinderea afecțiunii oferind informații cât mai precise legate de prognosticul și de evoluția neoplasmului de prostată.

Stadiul I – cancerul se evidențiază doar la nivelul prostatei prin:

Biopsia în cazul nivelului ridicat de PSA (antigenul specific prostatic) sau pe parcursul unei intervenții chirurgicale dinalte motive (de exemplu o hiperplazie benignă de prostată). Nivelul PSA-ului este mai mic de 10, iar scorul Gleason este de 6 sau chiar mai scăzut;

Se află într-un singur lob sau chiar mai puțin de un lob al prostatei. Nivelul PSA-ului este mai mic de zece, iar scorul Gleason este șase sau chiar mai mic;

Nu se poate depista în timpul examenului rectal digital, nefiind vizibil prin nici un fel de investigație imagistică. Leziunea va fi depistată într-un lob sau chiar mai puțin de un lob al prostatei, nivelul PSA-ului și scorul Gleason nefiind cunoscute.

Stadiul II -se împarte în două faze, astfel: stadiul IIA și stadiul IIB, leziunea aflându-se doar în prostată, nefiind răspândit în afara acesteia.

În stadiul IIA, cancerul prostatic este caracterizat prin:

În cazul nivelului ridicat al PSA-ului se poate depista prin biopsie sau pe parcursul unei intervenții chirurgicale din alte cauze, ca de exemplu o hiperplazie de prostată benignă. Nivelul PSA-ului este mai mic de 20, iar scorul Gleason este 7;

Poate fi descoperit printr-o biopsie în cazul nivelului ridicat al PSA-ului sau pe parcursul unei intervenții chirurgicale din alte cauze, ca de exemplu o hiperplazie de prostată benignă. Nivelul PSA-ului este mai mic de 20, iar scorul Gleason este 7sau mai mic;

Se află într-un singur lob sau chiar mai puțin de un lob al prostatei. Nivelul PSA –ului este minim 10, dar mai mic de 20, iar scorul Gleason este 6 sau chiar mai mic;

Se află într-un singur lob sau chiar mai puțin de un lob al prostatei. Nivelul PSA-ului este mai scăzut de 20, iar scorul Gleason este 7sau chiar mai mic;

Se află într-un singur lob sau chiar mai puțin de un lob al prostatei, nefiind cunoscute nivelul PSA-ului și scorul Gleason.

În stadiul IIB, neoplasmul:

Se află în diferite părți ale prostatei. PSA-ul poate fi la orice nivel, iar scorul Gleason poate varia între 2 și 10;

Nu se poate palpa în timpul examenului rectal digital, neputându-se evidenția prin imagistică, tumora nefiind extinsă în afara prostatei. Nivelul PSA este 20 sau chiar mai ridicat, iar scorul Gleason variază între 2 și 10;

Nu se poate palpa în timpul examenului rectal digital, nu se poate evidenția de imagistică și tumora nu este extinsă în afara prostatei. Nivelul PSA poate fi oricât, iar scorul Gleason este 8 sau chiar mai ridicat.

În stadiul III – neoplasmul se extinde către capsula prostatei, putând fi extinsă și la nivelul veziculelor seminale. PSA –ul poate fi de orice nivel, iar scorul Gleason variază între 2 și 10.

În stadiul IV–nivelul PSA-ului poate fi oricât, iar scorul Gleason variază între 2 și 10.

Neoplasmul se extinde dincolo de veziculele seminale către alte organe, ca de exemplu rect, vezica urinară, sau chiar la nivelul pereților pelvisului.

Cancerul se răspândește și în alte părți ale corpului, la distanță, fiind implicați și nodulii limfatici perilezionali. Cancerul prostatic prezintă des o extindere și la nivelul oaselor.

Pentru a stabili o conduită terapeutică este important să fie inclusă leziunea într-un grup de risc, astfel:

• Risc scăzut –neoplasmul prostatic nu va crește sau nu se va extinde în anii următori;

• Risc mediu -neoplasmul prostatic are o posibilitate redusă de a crește sau de a se extinde în anii următori;

• Risc crescut -neoplasmul prostatic are posibilitatea de a crește sau de a se extinde în anii următori.

II.3. Metastazele neoplasmului de prostată

Cele mai dese metastaze ale neoplasmului de prostată sunt metastazele osoase. Apoi urmează plămânul, ficatul, pe urmă restul organelor. Metastazele vor apare în stadii avansate ale acestei afecțiuni dar pot apare și precoce odată cu invadarea  ganglionilor, dacă nivelul tumorii este destul de mare. Cele mai frecvente metastaze osoase sunt constatate la oasele bazinului, la vertebre, la femur, la oasele craniului, la omoplat și la coaste. Peste 80% sunt osteocondensante, iar restul sunt osteolitice. Timpul scurs de la însămânțare și până la manifestările radiologice va fi de circa un an. Metastazarea se va face pe calea limfaticelor perineurale precum și pe calea anastomozelor Batson ce se află între plexurile venoase pelvine și venele perivertebrale. În cursul evoluției bolii,  metastazele osoase au o frecvență între 33% și 97%.

În stadiile avansate, celulele tumorale vor prolifera anarhic, vor înlocui treptat măduva osoasă, și vor produce implicit o depresie pancitopenică. O rarefiere osoasă va produce fracturi patologice, iar puncția osoasă va pune în evidență celulele canceroase, și drept consecință biochimică, nivelul sangvin al fosfatazelor acide va crește – fracțiune prostatică (PAP). Atât PSA – ul cât și PAP-ul, în cazul metastazelor au valori mult ridicate, și acești markeri vor sugera prezența diseminării secundare dacă depășesc anumite valori. În corpii cavernoși, metastazele sunt mai rare, rezistente la tratamentul obișnuit în pleură, în peritoneu, în splină, la rinichi, în suprarenală, cerebral sau retroorbitar și mai rar cutanat.

Cancerul de prostată este grav, dezvoltându-se la intersecția urogenitală, fiind limfofil și osteofil, acesta fiind cel mai adesea diagnosticat tardiv, când ablația tumorală nu mai reprezintă o soluție cu radicală.

Clasificarea TNM a neoplasmului prostatic

T – este tumora primară;

Tx- tumora neevaluată;

To- nu este o evidență a tumorii primare;

T1 – o tumoră care nu este aparentă clinic și imagistic;

T1a– tumora este descoperită incidental histologic și interesează maxim 5% din țesutul rezecat;

T1b- tumora este descoperită incidental histologic, și interesează peste 5% din țesutul rezecat;

T1c- tumora este depistată printr-o biopsieprostatică (PBP) executată din cauza depistării unor valori mari ale markerilor (PSA);

T2– tumora este limitată la prostată ( o invaziea apexuluiprostatic și  capsulei însă  fără o depăsirea acestorase clasifică în T2);

T2a – tumora va interesa jumate din lobul prostatic sau chiar mai putin;

T2b – tumora va interesa mai mult de o jumate din lobul prostatic dar nu amândoi lobii;

T2c – tumora va interesa ambii lobi ai prostatei;

T3 – tumora se va extinde extracapsular;

T3a–tumora va avea o extensie extracapsulară unilaterală;

T3b – tumora va avea o extensie extracapsulară bilaterală;

T3c – tumora va invada veziculele seminale;

T4 – tumora va fi fixată sau va invada structurileadiacente, altele înafară de veziculele seminale;

T4a – tumora va invada colul vezical, sfincterulextern și rectul;

T4b – tumora invadeaza muschii ridicatori anali,si/sau este fixata la peretele pelvin;

N – ganglionii limfatici regionali

Nx – nu pot fi evaluați;

No – nu este prezentă adenopatie regională malignă;

N1 – adenopatia interesează doar un  ganglion,cu un diametru de până la 2 cm;

N2– adenopatia va interesa doar un ganglion cu diametru mai mare de 2 cm, însă mai mic de5 cm, sau poate fi o adenopatie multiplă, fără nici un ganglionmai mare de 5 cm;

N3– o adenopatie cu diametru mai mare de 5 cm.

Metastazele la distanță

Mx- nu sunt evaluate metastaze la distanță;

Mo – nu sunt prezente metastazele la distanță;

M1 – sunt prezente metastazele la distanță;

M1a–sunt prezente metastazeleîn ganglionii limfatici extraregionali;

M1b–sunt prezente metestazele osoase;

M1c – metastazele la distanță cu localizări diferite.

II.4. Simptomatologia

Polakiuria–seamănă cu aceea din adenomul de prostatădar este predominant nocturnă, în special spre dimineață, având o intensitate variabilă și nefiind legată în mod direct de volumul tumorii de prostată. Se explică printr-o iritație tumorală a colului vezical, apărând rezidiul ce micșorează timpul de umplere vezicală, și printr-o compresie a vezicii de prostată tumorală.

Disuria –va fi produsă de către infiltrația tumorală a colului vezical, având față de adenomul de prostată o evoluție progresivă fără remisiuni.

Hematuria – nu este un simptom caracteristic, dar poate fi prezentă printr-o invazie tumorală a colului vezical și a trigonului, sau din cauza complicațiilor obstructive (a calculilor sau a infecției).

Retenția incompletă de urină, la început fără distensia vezicală, apoi cu distensia vezicală, având aceeași cauză ca în adenomul prostatic. Din punct de vedere clinic se poate  manifesta printr-o  incontinență falsă, prin ,,micțiuni de prea plin" care însoțesc globul vezicalmoale.

Retenția completă de urină este cea mai importantă complicație obstructivă care apare în urmaobstructiei tumorale cervico-prostatice.

Durere loco-regională – este datorată unei extensii tumorale cu o stimulare a sensibilității loco-regionale.

Dureri osoase– apar în fazele  avansate, cu o extensie metastatică osoasă.

II.5. Criterii de stabilire a diagnosticului

A. Examen clinic

Se bazează pe un examen rectal digital care trebuie efectuat constant după 50 de ani, prin acesta putându-se depista afecțiunea în stadiul intracapsular neavând o expresie clinic. Este necesar mai ales pentru descoperirea neoplasmelor situate într-o zonă periferică.

B. Investigații paraclinice

Explorările cele mai importante ce trebuiesc efectuate pacienților care prezintă suspiciune de neoplasm prostatic sunt ultrasonografie transrectală și o determinare a PSA – ului (antigenul specific prostatic).

Ultrasonografie transrectală poate identifica până la 60% din neoplasmele prostatice, din cauză că acestea au un aspect hipoecogen (restul fiind izoecogene). Prezintă un inconvenient și anume acela că nu poate aprecia corespunzător adenopatia pelvină;

Determinarea PSA – ului (antigenul specific prostatic) care reprezintă un marker al țesutului prostatic, în mod normal fiind eliminat în sânge în cantități reduse (0-4ng/ml). În neoplasmul prostatic bine diferențiat sunt înregistrate cele mai mari creșteri ale PSA – ului. Mai apar valori crescute în adenomul prostatic sau după o biopsie prostatică. Totuși există circa 20% din cazurile de cancere prostatice, mai cele nediferențiate care pot evolua cu valori normale ale PSA-ului.

II.6. Evoluție și prognostic

Majoritatea neoplasmelor de prostată prezintă o evoluție lentă, nemanifestându-se clinic, unele dintre acestea fiind depistate la necropsie. Deși unii dintre pacienții cu neoplasm de prostată decedează din alte cauze există și anumite forme agresive. În momentul de față datorită screeningului care determină ce valoare are PSA-ul, neoplasmul de prostată poate fi descoperit în fazele sale incipiente.

În mod frecvent neoplasmele de prostată pot duce la metastaze ganglionare, osoase, rectale sau vezicale. Mortalitatea cea mai mare va fi întâlnită la pacienții care depășesc 85 de ani.

II.7. Tratament

Tratament în neoplasmul de prostată localizat (stadiul I și stadiul II )

În stadiul precoce al neopasmului tumora este limitată numai la nivelul prostatei. Nu este extins la țesuturile din jur sau la alte organe aflate la distanță, cum este osul.

Acest tip de neoplasm, care este cu risc scăzut, are șansele de vindecare cele mai mari.
Pentru stadiul precoce al neoplasmului de prostatăexistă trei opțiuni de tratament:

Intervenție chirurgicală;

Radioterapie;

Terapia homonală

Chimioterapia

Supraveghere activa sau management de așteptare

Ultima nu este o formă de tratament, dar în schimb reprezintă o formă de supraveghere atentă a pacientului.

Terapia homonală care de obicei este rezervată pacienților în vârstă sau pacienților cu forme de boalăavansate.

Chimioterapia are un rol limitat în tratamentul neoplasmului de prostată fiind rezervată în mod special pentru tratamentul acelor pacienți ce prezintă forme de boală avansată sau recurente ce nu răspund la terapia hormonală.

Alegerea formei de baza de tratament depinde de mai mulți factori și anume:
– vârsta pacientului;

alte afecțiuni ale pacientului, cum sunt celecardiace

preferința pacientului, care după ce a fost informat de medic poate opta dacă dorește sămai aștepte sau săînceapă tratamentul;

preocupări legate de efectele secundare ale tratamentului.

Tratament chirurgical

Dacă tumora se limitează la glanda prostatică, chirurgul poate îndepărta întreaga prostată, această procedură fiind cunoscută sub denumirea de prostatectomie radicală, care reprezintă o metodă de tratament eficace pentru bărbații mai tineri, între 40 – 60 ani, care prezintă o starede sănătate bună.

Înainte de a se realiza prostatectomia, medicul trebuie să se asigure că tumora este limitată la glanda prostatică, fiind posibil ca boala să se extindă la nodulii limfatici zonali.
Pentru a se asigura că nu s-a extins boala, chirurgul va îndepărta nodulii limfatici din pelvis. Dacă anatomopatologul va identifica celulele canceroase în nodulii limfatici, chirurgul nu va mai efectua prostatectomia radical, dar poate oferi pacientului alte opțiuni terapeutice.
În cazul unei prostatectomii radicale, sunt îndepărtate complet prostata și cu veziculele seminale (glande mici ce contribuie la formarea spermei).

Radioterapia în stadiul precoce al neoplasmului de prostata

Există două tipuri de radioterapie: iradiere externă cu raze X și brahiterapie, prin implantarea în sau lângă tumoră a unor ,,semințe” mici radioactive. Radiația poate fi distribuită la nivelul prostatei și prin utilizarea unor ace, fire sau a unor tuburi subțirice poartă numele de catetere. Un tip de radioterapie externă îl constituie terapia prin emisie de protoni (particule atomice cu încărcătură electrică pozitivă). Acest tip de terapie are avantajul căaceste particule eliberează majoritatea energiei la țesutul țintă și astfel țesuturile, sănătoase din jur nu vor fi expuse la doze mari de radiații.

Supraveghere activă sau management de așteptare

Poate fi o bună opțiune pentru mulți pacienți în vârstă ce sunt într-un stadiu precoce și neagresiv al bolii, dar poate fi și o opțiune potrivită pentru pacienții cu alte afecțiuni care pot fi agravate de intervenția chirurgicală sau de radioterapie. Cu supravegherea activă, pacienții cu neoplasme în stadiu precoce, care prezintă risc scăzut și dimensiuni ale tumorii mici pot beneficia de un consult la fiecare șase luni care include tușeul rectal al prostatei și testele de sânge, beneficiind și de biopsie anuală a prostatei. Aceasta reprezintă o alternativă la prostatectomia radicală.

Terapia hormonala

Terapia hormonală folosește medicamentele sau intervenția chirurgicală pentru blocarea acțiunii testosteronului și a altor hormoni asupra neoplasmului de prostată.

B. Tratamentul în cancerul avansat

Cancerul avansat local este cancerul în stadiul III. Reprezintă cancerul ce s-a extins dincolo de prostatăpână la veziculele semniale și/sau al nodulilor limfatici zonali.

Cancerul metastatic sau de gradul IV se referă la extinderea celulelor neoplasmului de prostată prin sistemul limfatic sau prin sistemul circulator în alte părți ale organismului. Aceste cancere nu pot fi vindecate prin metodele de tratament actuale. Persoanele cu un neoplasm mai avansat sunt adesea tratate cu o combinație de terapii care includ intervențiile chirurgicale, radioterapia, terapiahormonală și chimioterapia. Când se planifică strategia de tratament se iau în considerare vârsta și starea generală a pacientului. Pentru pacienții vârstnici și cei ce au și alte afecțiuni, riscul interventiei chirurgicale pentru un neoplasm în stadiu avansat poate fi mai mare decât beneficiul.

Tratamentul chirurgical

În general, o intervenție chirurgicală nu poate să îndepărteze țesutul canceros complet la pacienții cu cancer de prostată în stadiul III. În schimb, se poate îndepărta o parte din tumoră și se pot ameliora simptomele prin îndepărtarea unei porțiuni cât mai mari din tumoră.

Prin chirurgie se pot îndepărta și nodulii limfatici sau ameliorarearetenției de urină.
De multe ori chirurgia este folosită în combinație cu radioterapia și/sau cu terapia hormonală. Pacienții care prezintă simptome urinare cum ar fi micțiuni dificile sau dureroase determinate de o creștere în volum a prostatei sau tumoră mare pot beneficia de intervenție chirurgicală pentru constricție uretrală.

Radioterpia

Iradierea externa poate fi de ajutor în controlarea creșterii tumorii localizate. De asemenea, poate ajuta la o supraviețuire mai lungă fără simptomele bolii.

Brahiterapia se realizează cu dificultate din punctul de vedere tehnic în cazul unor tumori mari, din acest motiv fiind mai rar folosită la pacienții cu neoplasm de prostataă în stadiul avansat.
Iradierea externă se poate dovedi o metodă eficace de tratament în controlarea bolii ce reapare după o prostatectomie radical, radiațiile fiind direcționate spre partea corpului de unde s-a îndepărtat prostata bolnavă. Brahiterapia nu se poate folos în acest caz deoarece a fost îndepărtată glanda.

Unii pacienți sunt diagnosticați în momentul când tumora ajunge în stadiul III sau chiar mai mult, în acest caz, o eficiență a radioterapiei depinzând de starea în care se află nodulii limfatici regionali. În cazul în care ganglionii îndepărtați nu conțin celule canceroase, șansele ca supraviețuirea să fie mai lungă sunt mai mari față de cazul în care conțin celulele canceroase.

Terapia hormonală

Cele mai multe tumori de prostată cresc mai rapid în prezenta testosteronului precum și a altor hormoni masculini – androgeni. Această terapie poate bloca acțiunea androgenilor sau poate întrerupe producerea lor, fapt ce poate duce la întârzierea considerabilă a progresiei bolii.
Terapia hormonală se poate dovedi eficientă în stoparea creșterii tumorilor prostatice și în împiedicarea răspândirii afecțiunii la alte organe pentru mai multe luni sau chiar ani, însă isi poate pierde din eficacitate atunci când are loc înmulțirea celulelor ce nu necesită testosteron pentru a crește. Aceasta condiție se numește cancer rezistent la terapia hormonală.

Tratamentul paleativ al cancerului de prostată

Există mai multe terapii ce pot ameliora durerea și care reduc simptomele asociate neoplasmului de prostată metastatic avansat.

Acestea includ:

radioterapie externă sau administrare intravenoasă a unor medicamente radioactive pentru a ameliora durerea osoasă;

analgezicele

utilizarea bifosfonatului pentru o reconstrucție a oaselor fragile și pentru a preveni sau a întârzia apariția fracturilor

II.8. Îngrijirea pacientului cu cancer de prostată

1.Evaluarea:

Asistenta trebuie să fie sigură că pacientul a înțeles în ce stare se află, ce probleme urinare prezintă, și cum le afectează acest fapt posibilitatea de de a se îngriji, ce stil de viață are și cum iși poate rezolva problemele, inclusiv relațiile sale cu personalul medical și cu familia .

Se vor fi evalua bolile asociate, disconfortul sau alte situații ce limitează activitatea pacientului.O evaluare inițială va cuprinde: măsurarea tensiunii arteriale frecvența cardiacă, frecvența respiratorie, temperatura, analizele de urină, apetitul, mobilitatea și starea tegumentelor.

2.Identificarea problemelor pacientului :

Are la bază istoricul și datele furnizate în urma evaluării uzuale. Problemele majore cu care se confruntă pacientul pot fi :

a. Preoperator: anxietate legată de dificultatea de a urina și de lipsa de cunoștiințe în relația cu problemele sale și cu planul de tratament

b. Postoperator:

prezența dezechilibrelor de fluide și de electroliți din cauza modificării funcției renale, a pierderilor de lichid și a eventualelor sângerări intra și postoperatorii;

durerile datorate inciziei sau a manevrelor endoscopice, a cateterului uretral și a spasmelor vezicii urinare;

de asemenea un potențial risc de infecție datorită contaminării bacteriene a tractului urinar sau plăgii operatorii;

posibil datorită lipsei cunoștiințelor în legătură cu îngrijirile postoperatorii după externare .

O elaborare a planului de îngrijire si implementarea acestuia

În perioada preoperatorie rezultatele implementării planului de ingrijire includ o reducere a anxietății și o informarea pacientului asupra afecțiunii pe care o prezintă.

În perioada postoperatorie este de o mare importanță corectarea dezechilibrelor fluidelor, o remitere a durerii și disconfortului, prevenirea infecției și o reluare a activității obișnuite

A . Ingrijiri preoperatorii:

Anxietate redusă

Asistenta medicală ajută pacientul să se acomodeze cu spitalul,ii va citi regulamentul, reducând astfel anxietatea lui. Personalul din spital trebuie să-l facă pe pacient să înțeleagă problema cu care se confruntă și să asimileze mai ușor informațiile obținute de la urolog. I se va oferi intimitate pentru a nu se simți rușinat în ceea ce privește discuțiile purtate despre zona genitală și de asemenea îi va da încredere când el va întreba de activitatea sexuală după operație.

Informarea pacientului

Asistenta va vorbi cu pacientul pentru a-i explica cum funcționează sistemul urinar și reproducător și a-i da câteva noțiuni de anatomie a organului afectat. Ea îl mai informează în ceea ce privește investigațiile care i se fac, ce anestezie i se face, i se va descrie operația precum i se vor descrie metodele de recuperare după operație. Aceste informații vor fi pe înțelesul pacientului pentru a scădea îngrijorarea.Metodele de recuperare după operație i se vor explica și de asemenea se va răspunde la întrebările pe care le pune pacientul, iar dacă e nevoie i se va acorda consult psihologic.

Confortul pacientului să fie asigurat

Pacientul prezentând semne de disconfort, va fi așezat pe pat, se va căuta ca pacientul să fie cât mai relaxat, i se vor administra sedative. Se urmărește urinarea pacientului, distensia vezicii, iar în cazul retenției se face cateterizarea uretrală aplicându-se un cateter dacă este în retenție sau are semne de retenție azotată.Pacientul cu tensiune arterială ridicată, are o diminuare a funcției renale sau o retenție urinară incompletă cronică, de aceea are nevoie de o echilibrare înainte de operație. De la instituirea drenajului vezical, funcția renală se poate altera în funcție de tensiunea arteriala. Cistostomia suprapubiana se va institui cand cateterul uretral nu este tolerat de pacient sau când uretra nu poate fi cateterizată.

Pregătirea preoperatorie propriu-zisă

Înainte de operație pacientul semnează consimțământul ce permite doctorului să efectueze acest act medical. Acesta poate fi semnat de pacient sau familia acestuia. Atât în seara dinaintea operației cât și în dimineața operației se face clismă pacientului. Înainte de operație pacientul face baie generală, spălând pliurile de flexie, ombilicul, iar zonele unde se intervine chirurgical se vor epila. Dacă pacientului i se face postatectomie o atenție deosebită i se acordă prevenirii tromboemboliilor.

Ingrijiri postoperatorii

După operația de rezecția transuretrală de deblocare pot apărea complicații cum ar fi: hemoragie, infecție, tromboze, obstrucția cateterului.

1. Hemoragia – apare datorită vascularizației prostatei. În acest caz se poate intra în șoc hipovolemic sau se formează cheaguri ce blochează fluxul urinar. Hematuria care apare la drenajcapătă o culoare roz.

2. O prevenirea infecției– pentru a preveni infecția atât cateterul cât și tubulatura pungii colectoare trebuie manipulate cât mai corect, monitorizarea temperaturii intrarectale trebuie evitată, se va face de două ori sau de câte ori este necesar toaletarea meatului uretral și de asemenea se va evita contactul cu obiecte contaminate a pungii colectoare.

3.Tromboembolosmului pulmonar și trombozele venoase vor fi prevenite prin administrare preventiva de heparine. La pacientul cu dureri se vor administra analgezice. Se va evita tracționarea sondei prin legarea tubului pungii urinare de piciorul pacientului cu o panglică.

4. Educarea pacientului: Pacientul este sfătuit să evite mobilizarea la pat pe o lungă perioadă de timp fiind încurajat să se miște cât mai mult pentru a evita complicații cum ar fi escarele. După câteva zile, după ce pacientului i se va scoate sonda, acesta poate prezenta incontinență urinară ceea ce poate duce la depresie și descurajare. Pacientul va fi încurajat să facă exerciții de gimnastică până la recăpătarea tonusului vezical. De asemenea pacientul va fi sfătuit să consume multe lichide dar să evite consumul de alcool, cafea, condimente.Dacă apare disuria, hematuria sau orice modificări ale jetului urinar, pacientul trebuie să se adreseze de urgență medicului.

Evaluarea rezultatelor asteptate

Preoperator:

Anxietatea pacientului este redusă:

vorbește liber și acceptă soluțiile oferite;

nu ezită să solicite ajutor în rezolvarea problemelor urologice și mai ales pentru tratamentul ulterior al cancerului de prostate

Discutarea tuturor problemelor neînțelese in privinta operațieiși a îngrijirilor postoperatorii:

discuții libere despre operație și a îngrijirile postoperatorii;

efectuare de exerciții pentru atonifiamusculaturaperinealeprecumși alte exerciții utile controlului funcției vezicale.

Postoperator:

Se va menține un nivel cât mai acceptabil al eliminărilor urinare:

Se va menține un drenaj optim pe cateterul urinar;

Pacientul nu are dureri:

Pacientul discută cu medicul atât lipsa disconfortului cât și de semnele cum ar fi: jet urinar slab, disurie, etc.

Pacientul nu are infecție sau hemoragie:

Se vor mentinesemnele vitale în limitele normale;

nu are semne de inflamație;

Pacientul stie simptomele pe care trebuie să le raporteze medicului în caz de infecție.

Pacientul este capabil să aibe grijă de el:

Activitatea trebuie reluată treptat;

Trebuie să-și măsoare diureza și sa consume lichide cât e necesar;

Face exerciții necesare musculaturii perineale și intreruperii jetului urinar

Va evita eforturile fizice mari

Capitolul III

Caz clinic

Date despre spitalizare

Situația familială și socială

Antedecente

Istoricul bolii și extras din examenul medical la internare

Tabloul clinic

Nevoi fundamentale

Regim igieno-dietetic

Funcții vitale

Investigații de laborator

Examinări paraclinice suplimentare

Tratament în spital

Alergic la: Neagă

Plan de nursing

Nevoia afectată: Nevoia de a respira și a avea o bună circulație:

Nevoia afectată: Nevoia de a elimina

Nevoia afectată: Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură

Nevoia afectată: A dormi și a se odihni

Nevoia afectată: Nevoia de a se alimenta și hidrata

Educație pentru sănătate

Concluzii generale

Fișa tehnică

Tehnica nr.1. Se vaefectua sondajul vezical

Introducerea sondei sau a cateterului prin uretră în vezica urinară reprezintă sondajul vezical.

Scopul lui este:

Pentru laborator se va recolta o cantitate de urină;

Se va goli lichidul din vezică (dacă nu se face spontan);

Se va căuta modificările patologice ale vezicii urinare și uretrei;

Se vor face tratamente prin sondă.

Materiale necesare:

taviță medicală;

un stativ cu 1 sau 2 epruvete sterilizate, cu dop de vată pentru efectuarea uroculturii;

mediul de cultură în funcție de germenii căutați;

două sonde sterile (din care una va fi de rezervă) din latex, din metal nichelat sau din sticlă, având o lungime de 15 cm.;

serul fiziologic steril;

o casoletă mică având tampoane de vată sterile;

o sticlă cu oxicianură de mercur 1/5000;

o casoletă mică cu mănuși din cauciuc sterile;

un recipient sau o pungă pentru colectarea urinei;

o mușama și o traversă;

Două pense sterile.

Materialelece se folosesc pentru toaleta organelor genitale sunt: săpun, lubrifiant (ulei de parafină steril ce se fierbe 20 min. în baie de apă).

Efectuarea sondajului vezical:

Sondajul vezical are următoarele etape:

1. Instrumentele și materialele necesare se pregătesc, iar apoi acestea se duc lângă bolnav;

2. Se explică pacientului necesitatea tehnicii:

să nu mănânce;

patul bolnavului se izolează dacă procedura se efectuează în salon;

se așează mușamaua și traversa;

bolnavul stă în decubit dorsal, cu genunchii ridicați și coapsele îndepărtate;

se îndepărtează perna de sub capul bolnavului și pătura se rulează la picioare;

se acoperă bolnavul și se lasă descoperită regiunea vulvară;

se așează tăvița renală între coapsele bolnavului;

se efectuează cu apă și cu săpun toaleta regiunii vulvare.

Tehnica propriu-zisă:

După ce are loc spălarea cu apă și săpun pe mâini, se vor îmbrăca mănușile de cauciuc;

se va spăla bine glandul cu apă și cu săpun, dezinfectându-se meatul urinar cu serul fiziologic și cu tampoanele cu oxicianură de mercur;

se prinde sonda cu mâna dreaptă, lubrefiindu-se cu uleiul de parafină sterilă, în totalitate;

cu mâna stângă se va introduce sonda în meat, având curbura spre simfiza pubiană, aproximativ 12 cm.;

când ajunge sonda în vezică va începe să curgă urina ce se va capta în tăvița renală, în recipient sau eprubetă;

când s-a golit vezica, sonda se va îndepărta, prin comprimarea extremității externe;

are loc spălarea pe mâini cu apă și săpun;

seva nota în foaia de observație efectuarea sondajului, data, ora la care este efectuat, cantitatea de urină ce a fost recoltată precum și numele celui care a efectuat sondajul.

Îngrijirea bolnavului după tehnică:

se va efectua toaleta, îmbrăcându-se bolnavul;

sevaschimbalenjeria de pat, dacăaceastas-a pătat cu urină.

Reorganizarealocului de muncă:

se vacurățași se vaspăla cu apăinstrumenteleutilizate;

se va verifica integritatea sondei după îndepărtarea acesteia;

sondele de sticlă sau cele metalice se vor așeza la steriliza tiarcele din latex se vor arunca,restul materialelor punându-se la locul lor.

Observații:

executarea sondajului vezical va avea loc în condiții de asepsie riguroasă a materialelor, a mâinilor și a manevrelor;

traumatismele uretrei sau ale vezicii urinare,chiar dacă nu sunt vizibile pot constitui porțile de intrare ale infecțiilor;

dacă va apare o rezistență în timpul sondajului, se va retrage sonda și nu se va forța (putându-se produce traumatismele precum și căi false);

recoltarea urinei se va face în vase sterile, și în absența oricărei substanțe străine pentru împiedicarea fermentației urinei ce-ar determina rezultatele false ale examinărilor.

Incidente și accidente:

datorită cheagurilor de sânge intravezicale se poate astupa sonda, (aceasta se va destupa prin nsuflarea aerului sau introducerea a câțiva ml. de soluție dezinfectantă);

traumatismele, hemoragiile și infecțiile.

Concluzii

Pacientul M.P. în vârstă de 65 de ani, de sex masculin se prezintă la camera de gardă a Spitalului Județean.

Pacientul s-a prezentat la spital acuzând următoarele simptome: durere hipogastrică, astenie și absența micțiunilor, și a fost diagnosticat cu retenție completă de urină.

S-a efectuat examenul citostatic ce a evidențiat prezența unei formațiuni tumorale în trigon și în jurul colului vezical (posibilă invazie prostatică).În urmă cu 24 de ore pacientul prezintă retenție acută completă de urină, motiv pentru care se instituie sonda uretrală a ‚demeure .

Nevoile afectate sunt următoarele:

A respira și a avea o bună circulație:

Modificări ale pulsului și tensiunii arteriale;

Dispnee ușoara și tahicardie;

Tegumente palide

A bea și a mânca:

Dificultate în a se alimenta și hidrata ;

Durere;

Astenie;

Dezechilibru fizic

A elimina:

Durere;

Dificultate de a urina;

Micțiuni absente

A se mișca și a avea o bună postură:

astenie;

diminuarea mobilității din cauza durerii;

A dormi și a se odihni:

insomnie;

anxietate;

A evita pericolele:

Prezintă risc de complicații;

Anxietate, astenie

Pacientul beneficiază de un regim lacto-vegetarian, fiind interzise alcoolul, cafeaua și grăsimile.

Obiective propuse pentru a fi îndepărtateproblemele principale sunt:

Combaterea durerilor;

Normalizare a micțiuniior și control al durerii;

Prevenirea complicațiilor;

Echilibrare hidroelectrică și nutriționala;

Ușurarea respirației;

Să beneficieze de un somn corespunzător

Examenele și investigațiile efectuate sunt: ureea, creatinina, Hb, Ht, Ionograma, glicemie, sumar de urină, EKG, citoscopie, Ecografie reno-vezico prostatică, măsurarea funcțiilor vitale.

S-a administrat tratament cu: cordarone, tritace, furosemid, digoxin, spironolactona 25mg, piafen, glucoză 5% (500ml), Ca guconic, vit.B1, B6,B12, doxazosin.

Bolnavul a fost externat în stare ameliorată cu următoarele recomandări:

Evitarea fumatului;

Evitarea consumului de alcool;

Respectarea tratamentului prescris;

Examene medicale periodice

Bibliografie

Bancu Victor Emilian, Patologia chirurgicală, " Editura didactică și pedagogică, București 1979;

Baltă Georgeta, Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor" Editura didactică si pedagogică, Bucuresti 1983;

Dumitru Dumitru, Ghid de reeducare funcțională, Editura sport, turism, 1981;

Negoiță Constantin, Clinica medicală, Editura didactică si pedagogică, Bucuresti 1983