Campul de Aplicare a Extra Activitatii Legii Penale

Сuprins

Introduсere

Саpitolul I. Noțiunea și reglementarea juridică a acțiunii legii penale în timp

Noțiuni generale privind acțiunea legii penale în timp

Durata și limitele de aplicare a legii penale în timp

Determinarea timpului săvîrșirii faptei

Саpitolul II. Cîmpul de aplicare a extraactivității legii penale

Efectele retroactivității legii penale

Fundamentul ultraactivității legii penale

Amnistia și grațierea – forme ale aplicării legii penale mai favorabile

Саpitolul III. Analiza legiferării comparative și a practicii judiciare în privința aplicării legii penale în timp

Cercetarea practicii judiciare în aplicarea legii penale în timp

Amnistia și grațierea în Federația Rusă și SUA

Încheiere

Bibliogrаfie

Introducere

Legea penală nu este eternă, ea cunoaște modificări, chiar schimbări de esență.

Existând limitări în timp a legii penale, este firesc să funcționeze principiul activității legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică infracțiunilor pe care le prevede dacă ele sunt săvârșite în timpul cât legea penală este în vigoare.

Tema pe care o voi analiza continuă să prezinte importanță atît teoretică, dar mai ales practică, deoarece și în prezent se pune problema momentului întăririi în vigoare a legilor, daca ele retroactivează sau nu în situația dezincriminării anumitor fapte.

Importanța temei este de actualitate, deoarece trăim o adevărată avalanșă de legi, ca urmare a schimbărilor intervinte în societatea moldovenească începînd cu anul 1990. De asemenea și datorită amplorii relațiilor internaționale în toate domeniile, inclusiv în planul dreptului penal, deoarece criminalitatea a căpătat un aspect internațional și, drept urmare, trebuie coordonată lupta împotriva ei de către toate statele ei. Este suficient să amintim terorismul traficul de ființe umane etc. care prezintă un mare pericol pentru comunitatea internațională.

De asemenea acualitatea temei reiese din faptul că principiile aplicării legii penale în timp sunt prevăzute în Constituție (art. 22, unde se arată că ”Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momntul comiterii actului delictuos”, art. 76 care arată cînd intră în vigoare legea, respectiv de cînd ea devine activă).

Toate cele arătate mai sus reies cu claritate din conținutul lucrării pe care o voi analiza.

La întocmirea lucrării s-a folosit un material bibliografic bogat, constînd în lucrări de referință vechi și noi, al unor autori moldoveni și români de prestigiu, constînd în tratate, cursuri, manuale, studii, articole, dicționare juridice.

Sunt prevăzute toate aspectele teoretice privitoare la tema tratată, care nu sunt puține, punctele de vedere exprimate în legătură cu acestea, precum și argumentele aduse în sprijinul lor.

De asemenea sunt arătate și anlizate actele normative în vigoare sau nu, care au dat loc la interpretări diferite.

Tot aici îmi expun punctul de vedere cu privire la orice aspect teoretic sau la soluțiile date de instanță, fie că împărtășesc un punct de vedere sau nu, fie că aduc noi argumente sau am o părere personală.

Lucrarea de față are ca obiect una din instituțiile dreptului penal care a stîrnit numeroase contraverse și confuzii de-a lungul timpului, căpătînd reputația de a nu fi putea fi rezolvată decît prin intuiție.

Problema aplicării legilor în timp a fost cunoscută sub denumirea de teorie a neretroactivității legilor, alteori, de teorie a conflictelor de legi în timp sau de drept intertemporal ori de drept tranzitoriu. Aplicarea legilor în timp a stîrnit numeroase controverse și confuzii de-a lungul timpului, căpătînd reputația de a nu putea fi rezolvată decît prin intuiție întrucît raționamentul este insuficient.

Odată cu trecerea timpului doctrina a renuțat la unele din aceste denumiri întrucît, cea clasică, de teorie a neretroactivității era prea vagă și putea fi confudată cu principiul neretroactivității legilor, cea de drept intertemporal părea un reflex al noțiunii de conflict de legi, iar ultima era prea pretențioasă și presupunea existența unei noi ramuri de drept – dreptul tranzitoriu.

Spiritul științific și tendința inerentă a oamenilor de a simplifica ideile și de a le rezuma pentru a se ajunge la formulele practice în scopul folosirii lor ca instrumente de acțiune, a contribuit la formularea unor norme simple, obligatorii, referitoare la rezolvarea problemelor legate de pluralismul și vocația concurentă a mai multor legi de a-și exercita autoritatea asupra aceleași situații juridice.

În acest mod s-a consacrat principiul neretroactivității legilor, care, prin carac terul său obligatoriu și soluția tranșată oferită în materie, a căpătat rangul de normă superioară.

Tema este tratată exhaustiv, lucrarea fiind structurată în trei capitole. În primul capitol, intitulat ”Noțiunea și reglementarea juridică a aplicării legii penale în timp” sunt tratate, în trei părți, problemele legate de aplicarea legilor penale, de durata și limitele aplicării acesteia.

Capitolul doi denumit “ Cîmpul de aplicare a extraactivității legii penale” este consacrat efectelor retroactivității și ultractivității legii penale. De asemenea , în acest capitol am abordat formele aplicării legii penale mai favorabile – grațierea și amnistia.

În capitol trei am analizat legiferarea comparativă și practica judiciară în privința aplicării legii penale în timp.

În această lucrare îmi prezint opiniile exprimate în literatura de specialitate, precum și argumentele ce stau la baza fiecăreia dintre ele. Opiniile sunt supuse unei analize temeinice pornind de la dispozițiile legale în vigoare, arătîndu-se care dintre ele este argumentată mai temeinic și la care se aderă. Sunt exprimate, în plus, de asemenea și opiniile cu caracter personal.

Саpitolul I. NOȚIUNEA ȘI REGLEMENTAREA JURIDICĂ

A ACȚIUNII LEGII PENALE ÎN TIMP

1.1 Noțiuni generale privind acțiunea legii penale în timp

Cele dintîi preocupări referitoare la aplicarea legilor în timp s-au ivit încă din perioada antică cînd neretroactivitatea constituia doar un percept moral și era recunocută prin obicei. Cutumele, reguli nescrise, aplicate continuu și îndelungat, au căpătat forță juridică [2.21]. Rod al experienței, ca totalitate a cunoștințelor pe care le-au dobîndit oamenii în mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare în procesul practicii social-istorice, al interacțiunii material dintre om și lumea exterioară, obiceiurile au apărut și s-au dezvoltat chiar cu mult înainte ca ei să-și fi dat seama despre aceasta.

Ceea ce caracterizează problemele legate de aplicarea în timp a legilor, în general a celor penale, în special este faptul că ele au apărut și s-au manifestat pregnant după revoluția franceză, cu ocazia lucrărilor de elaborare a Codului Civil napoleonean, determinate fiind de împrejurarea că a retroactivat. În plus, după individualismul exagerat de la începutul sec. XIX-lea și-a făcut loc un intervenționism din ce în ce mai pronunțat din partea statului, căpătînd tot mai mult interes considerațiile de ordine public, cu consecința adoptării unor legi retroactive.

Nevoia de ocrotire a unor drepturi născute anterior intrării în vigoare a noilor legi a impus o abordare nouă în procesul de elaborare a actelor normative. Explicația acestei schimbări era văzută ” în procesul ideii de evoluție ”, ce s-a materializat în texte formulate concis care au concretizat principiul neretroactivității legilor cuprins în art. 2 Codul Civil napoleonean, urmat fidel de Cod Civil Italian și Codul Civil roman. Aceste fromule simple reprezentau dreptul comun în material aplicării legilor în timp și au dat naștere ” teoriei neretroactivității legilor ” [2.10].

Deși teoria a fost expusă în forme variate, toate aceste forme au subliniat caracterul obligatoriu al principiului neretroactivității legilor pentru organele judiciare.

Popoarele Asiei, care nu au ajuns la regimul economic burghez ce exista în Europa, nu s-a preocupat de respectarea libertăților subiective ale persoanelor și nu au cunoscut principiul neretroactivității legilor, esențial pentru teoria care i-a preluat numele, ci dimpotrivă, pe cel al retroactivității.

Neretroactivitatea legilor a căpătat o atit de mare importanță încît unii autori au clasificat popoarele și guvernările în funcție de atenția pe care i-au acordat-o în procesul legislativ, statuînd că guvernările conservatoare preferă ultraactivitatea legii vechi pe cînd cele radicale sistemul aplicării retroactive a legii noi.

Oricît de atrăgătoare părea să fie teoria neretroactivității, în doctrină discuțiile pe marginea aplicării în timp a legilor au fost necontenite. Ele s-au datorat, în primul rind, înțelesului diferit dat conceptului dat de retroactivitate, discuția dintre aceasta și neretroactivitate constituind de fapt ”nodul gordian” al problemei aplicării legilor în timp [2.10].

Apoi, deși codurile civile erau atît de categorice, în privința neretroactivității legilor, specialiștii în drept au fost nevoiți să admită numeroase excepții de la acest principiu, determinate de recunoașterea unor grade diferite de retroactivitate ori de specificul unor raporturi juridice cum sunt, de pildă, raporturile de drept penal.

În sfîrșit, în dezbaterile doctrinare pe marginea aplicării legilor în timp, se poate constata o necontenită și justificată căutare a unui sprijin de ordin constițutional pentru principiul neretroactivității legilor și tendința de a se prevedea în legile fundamentale a unor texte referitoare la neretroactivitatea care sa fie obligatorie și pentru legiuitor în procesul de elaborare a legilor.

Legea penală, ca formă de exprimare a dreptului penal, reprezintă un ansamblu de norme care prevăd ce fapte constituie infracțiuni, sancțiunile ce se pot aplica infractorilor și măsurile care se pot lua în cazul săvîrșirii acestor fapte (Principiul legalității prevazut de art. 3 din CP al RM) [1.6]. Deoarece normele penale stabilesc o conduită bine determinată, a cărei nerespectarare atrage sancțiuni din partea instanțelor judecătorești s-a impus necesitatea elaborării, adoptării și promulgării lor printr-o procedură deosebită la nivelul organelor legislative.

Prin descrierea faptei în norma de incriminare și prevederea unei sancțiuni determinate, legiuitorul trasează o linie de demarcație între faptele ilicite penale și cele ilicite extrapenale, separă domeniul faptelor care constituie infracțiuni de cele care fac obiectul normelor extrapenale sau care sunt premise de lege. Aceste limite de demarcație nu se pot depăși în nici un mod, nici pe calea extinderii incriminării asupra altor fapte necuprinse în descrierea din normă și nici pe calea interpretării normelor penale [2.11].

Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează și se circumscriu timpului. Timpul ” desemnează durata de ființare a obiectelor și fenomenelor precum și totalitatea raporturilor de succesiune și simultanietate dintre ele ”. Acest concept reprezintă o imagine generalizată a duratei evenimentelor, a intervalelor dintre ele, a ritmurilor lor de evoluție și dezvoltare. Timpul se carcaterizează prin: unidimensionalitate (o singura dimensiune, lungime ca ” distanța ”dintre diferite moment succesive); irevisibilitate (în sensul că evenimentele, procesele se desfășoară inexorabil într-un singur sens, de la trecut, prin prezent spre viitor); asimetrie ( în ideea că viitorul și trecutul nu sunt simetrice în raport cu prezentuinterpretării normelor penale [2.11].

Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează și se circumscriu timpului. Timpul ” desemnează durata de ființare a obiectelor și fenomenelor precum și totalitatea raporturilor de succesiune și simultanietate dintre ele ”. Acest concept reprezintă o imagine generalizată a duratei evenimentelor, a intervalelor dintre ele, a ritmurilor lor de evoluție și dezvoltare. Timpul se carcaterizează prin: unidimensionalitate (o singura dimensiune, lungime ca ” distanța ”dintre diferite moment succesive); irevisibilitate (în sensul că evenimentele, procesele se desfășoară inexorabil într-un singur sens, de la trecut, prin prezent spre viitor); asimetrie ( în ideea că viitorul și trecutul nu sunt simetrice în raport cu prezentul. Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate influența, între anumite limite, viitorul, dar viitorul nu poate influența trecutul, datorită ireversibilității timpului) [2.16].

Legea penală stabilește, în modul sau specific, faptele cu privire la care statul poate avea pretenția de a trage la răspunderea penală o persoană ca și sancțiunile ce se splică celor care săvîrșesc infracțiuni. Incriminarea și pedeapsa nu pot fi decît opera legiuitorului, astfel că din acest punct de vedere statul își autolimitează autoritatea discreționară. Ceea ce imprimă faptei caracterul infracțional este prevederea ei în norma de incriminare sau, astfel spus, natura penală a faptei depinde de voința legiuitorului și nu de realitatea obiectivă.

Prin dispoziție cu caracter penal se înțelege orice dispoziție prin care se reglementează relații de apărare socială. În această categorie intră în primul rind normele penale incriminatoare care prevăd faptele interzise și pedepsele ce se aplică în cazul săvîrșirii lor, indiferent dacă sunt norme unitare sau divizate. Sunt de asemenea dispoziții cu caracter penal, acelea care se referă la răspunderea penală, în general, la temeiurile și limitele acesteia. În fine au caracter penal dispozițiile care reglementează incidența legii penale în spațiu și timp [2.18].

Totalitatea normelor penale prin care este reglementată aplicarea legii penale în raport cu

timpul săvîrșirii infracțiunii și al tragerii la răspundere penală a persoanelor care săvîrșesc infracțiuni, reprezintă normele de aplicare a legilor penale în timp [2.4].

Dispozițiile cu acest conținut au caracter penal cu condiția să fie cuprinse în legi, deci în acte normative emise de organele competente ale puterii de stat. Termenul de ” lege penală ” este folosit și în sensul său juridic obișnuit, de act normativ care conține dispoziții de drept penal. În acest caz prin legea penală se înțelege actul normativ care, în sens strict juridic, trebuie să fie o lege. Caracterul de lege penală al actului normativ, este determinat, deci, de conținutul acesteia care este exclusiv sau preponderent cu dispoziții de drept penal.

Acest înțeles este acceptat nu numai pe plan teoretic, dar și în legislație. Astfel, dispozițiile legale referitoare la scopul legii penale sau la incidența acesteia în raport cu timpul ori spațiul, au în vedere atît legea penală în înțelesul de ansamblu de norme de drept penal cuprinse într-un act normativ, cît și fiecare dispoziție de drept penal în parte.

Rațiunea de a fi a legii penale este aceea de a se realiza scopul ei, de a ocroti valorile social fundamentale pentru existența statului de drept și pentru propășirea acestuia și a cetățenilor săi.

Normele penale, avînd menirea de a contribui la realizarea unui scop bine definit, arătat chiar în art. 2 din CP al RM, nu și-ar putea îndeplini această misiune dacă puterea publică nu le-ar imprima un caracter obigatoriu, adică, dacă le-ar crea o forță eficientă, activă și retroactivă [2.8].

Normele legii penale au o eficiență chiar din momentul intrării lor în vigoare, adică devin obligatorii și se impun din acest moment tuturor persoanelor ce locuiesc pe teritoriul unui stat. Ele primesc, de regulă, o aplicare imediată, majoritatea cetățenilor conformîndu-și de buna voie conduita la cerințele acestora. Convingerea joacă rolul principal și constituie o caracteristică a aplicării legii penale deoarece legea reprezintă însăși voința celor chemați să o respecte.

În mod excepțional, legea penală se realizează și silit prin tragerea la răspundere penală a celor care o încalcă, prin aplicarea de sancțiuni celor vinovați de săvîrșirea faptelor penale.

Astfel, normele penale se adresează tuturor cetățenilor care sunt obligați să-și conformeze conduita la cerințele acestor norme.

Din punctul de vedere al realității practice, dispozițiile legii penale pot fi realizate, de regulă, prin executarea de bunăvoie de către cei cărora li se adresează, prin respectarea obligațiunilor impuse prin aceste dispoziții sau prin aplicarea sancțiunilor penale față de persoanele care nu au respectat aceste obligații.

În prima ipoteză a executării de bunăvoie (executarea voluntară), normele legii penale își realizează funcțiunea lor de prevenire generală prin efecul adeziunii prin care cei îndatorați o dau conținutului normelor respective [2.22]. Această formă de realizare se efectueaza anonim, tacit, astfel încît nu are nevoie de o reglementare specială și conferă legii penale o eficiență activă.

Legii penale i se impune și o eficiență reactivă, adică aplicarea ei prin constrîngere. În această ipoteză a executării legilor prin aplicarea pedepselor sau a măsurilor educative ori de siguranță, normele penale își îndeplinesc funcțiunea represivă și de prevenție specială. Această formă de realizare, efectuată prin intervenția organelor judiciare, are nevoie de o reglementare adecvată, atît în ceea ce privește aspectele legate de dreptul material cît și în privința aspectelor legate de dreptul procedural. Cu alte cuvinte, actunci cînd prevederile legii penale au fost nesocotite, producîndu-se un conflict între dispozițiile sale și ale celui ce a incălcat legea, ordinea juridică trebuie să fie restabilită și aceasta se face prin supunerea persoanei în cauză la sancțiunea cuvenită prin intervenția organelor judiciare.

Așa fiind, prin aplicarea legii penale se înțelege executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede, executare care poate avea loc fie de bunăvoie prin respectarea prescripțiilor acesteia, fie silit în cazul încălcării ei.

Întrucît legea penală nu poate fi aplicată decît atunci cînd se constată că este incident, realizarea prescripțiilor sale se poate face de către organele judiciare numai după ce acestea au stabilit incidența lor în fiecare cauză [2.9].

Potrivit prevederilor art. 8 din CP al RM, ” Caracterul infracțional al faptei și pedeapsa pentru aceasta se stabilește de legea penală în vigoare la momentul săvîrșirii faptei ” [1.6]. Este justificat principiul că legea penală încidentă în raport cu o anumită infracțiune trebuie să fie legea în vigoare la acea dată. Însăși rațiunea legii penale este aceea de a reglementa în exclusivitate relațiile de apărare social existente sau născute în timpul cît ea se află în vigoare ( principiul activității legii penale ) [2.17].

Dominînd întreaga materie referitoare la aplicarea legii penale în timp, principiul activității legii penal are un caracter fundamental întrucît răspunderea penală se stabilește potrivit legii penale active, adică după legea în vigoare la data săvîrșirii infracțiunii.

Aceasta înseamnă că legea penală se aplică numai faptelor comise în perioada în care este în vigoare. Așadar normele sale se aplică tuturor celor care o nesocotesc prin infracțiunile săvîrșite, iar organele judiciare, în activitatea desfășurată, au obligația să i se conformeze în toate

Prin urmare, apărarea societății ca scop al legii penale, înscris în art. 2 din Codul penal al RM [1.6], se înfăptuiește prin normele cuprinse în legea în vigoare, întrucît aceasta exprimă voința societății din acel moment cu privire la faptele ce sunt considerate infracțiuni și la sancțiunea ce urmează să se aplice.

Din cele spuse rezultă că, pentru a se cunoaște care este legea penală aplicabilă la un caz dat, este suficient să se determine legea în vigoare din momentul comiterii infracțiunii. Astfel de probleme se ivesc frecvent în procesul aplicării dreptului penal deoarece legile penale nu sunt eterne ci, ele sunt adoptate și ființează o anumită perioadă de timp în care își exercită acțiunea în vederea apărării valorilor sociale pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată de timp.

Principiul activității legii penale înseamnă aplicarea ei imediată, obligatorie, integrală și continuă, fără a exista moment de discontinuitate sau suspendări cît timp este în vigoare [2.4].

Din această definiție rezultă, mai întîi că, legea penală nu se aplică faptelor săvîrșite înainte de intrarea ei în vigoare, adică nu retroactivează ci se aplică imediat și dispune numai pentru viitor în perioada de timp cît este în vigoare. Nimănui nu i se poate cere să se supună unei legi care nu există, după cum trecutul scapă legii noi, în general. De asemenea, nimeni nu poate fi învinuit că a săvîrșit o faptă care nu era prevăzută de lege întrucît ” norma de drept fiind esențialmente o poruncă, o promisiune sau o oprire, adică regulă de conduită, nu se poate aplica trecutului ” [2.2].

Această viziune este prevăzută și în art. 11 a Declarației Universale a Drepturilor Omului în care se menționează că: " Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pină cînd vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu-i constituiau, în momentul cînd au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decît aceea care era aplicabilă în momentul cînd a fost săvîrșit actul cu caracter penal "[1.1].

În al doilea rind, o altă consecință decurge din principiul enunțat este aceea că, de regulă, legea penală nu ultraactivează, în sensul că nu-și exercită acțiunea după ieșirea sa din vigoare, în conformitate cu regula „ Non si estendendo altri i casi e tempi in esse expressis ” (Legile penale și cele care restrîng liberul exercițiu al drepturilor omului nu pot fi extinse peste cazurile și timpul prevăzut de ele) [2.2].

Așadar, aplicarea legii penale este limitată în timp din momentul încetării acțiunii sale aupra trecutului (neretroactivitatea) cît și din momentul încetării acțiunii sale asupra viitorului (ultraactivitatea).

Identificarea acestor doua limite care reprezintă domeniul propriu de aplicare a legii penale este deosebit de important în activitatea practică deoarece raporturile juridice de drept penal ce se nasc sub o lege pot întinde pe o perioada lungă de timp, cînd intră în vigoare altă lege și în astfel de situații se pune problema de a ști care lege se aplică în fiecare caz aparte.

În altă ordine de idei, legea penală se aplică și în mod obligatoriu. În literatura juridică s-a

arătat în legătură cu această caracteristică a principiului activității legii penale că, ” toate regulile

de drept sunt obligatorii și irefragiabile ”, dar, pe cînd obligativitatea normelor extrapenale este eventuală adică ele devin active numai în momentul cînd s-ar ivi situațiunea la care se referă normele extrapenale, dimpotrivă, obligativitatea normelor de drept penal este imediată, adică devin active chiar din momentul în care normele penale au fost edictate [2.17].

Din definiția principiului mai rezultă, de asemenea, că normele penale sunt imperative, în sensul că aplicarea lor este obligatorie, durabilă în timp, fără discontinuități pe întreaga durată de timp în care își exercită vigoarea cu conținutul său integral.

Reieșind din cele expuse anterior concluzionez că nici o faptă nu poate fi considerată infracțiune, și ca atare nu poate fi sancționată, fără existența unei dispoziții legale anterioare prin care fapta să fie incriminată și pedepsită. Numai faptele prevăzute de lege ca fiind infracțiuni nu sunt permise și atrag răspunderea penală; dacă, în momentul săvârșirii, nu exista o dispoziție prohibitivă legală, fapta nu întrunește condiția vinovăției și nu poate fi sancționată din punct de vedere penal.

În caz contrar, s-a ajuns la concluzia că aplicarea legii penale care nu era în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, care nu a fost cunoscută de cetățeni și pedepsirea lor după o astfel de lege ar însemna că oamenii sunt înșelați; ei ar privi aplicarea legilor care nu erau în vigoare cu sentimentul nevinovăției, iar o pedeapsă aplicată în asemenea condiții nu și-ar mai atinge scopul ei reeducativ.

Un alt considerent pentru care legea penală în vigoare se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul ei este acela că exprimă cel mai bine și asigură în mod corespunzător nevoile de apărare ale societății împotriva infracționalității.

În perioada cât este în vigoare, legea penală are caracter obligatoriu și trebuie să fie respectată de oricine; de aceea se impune a fi cunoscută de toți cetățenii. O condiție pentru corecta înțelegere și aplicare a legii penale o constituie claritatea, accesibilitatea normelor sale. Este necesar ca legea să fie ușor de înțeles și pentru faptul că cetățenii au obligația să cunoască legea, dar nu să o studieze ca oameni de specialitate; așadar, legea penală trebuie să arate întotdeauna precis care sunt acțiunile sau inacțiunile interzise pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra a ceea ce este permis și a ceea ce este interzis.

1.2. Elementele, durata și limitele de aplicare a legii penale în timp

Normele juridice sunt adoptate în vederea realizării lor practice. Adoptînd un act normativ, legiuitorul urmărește scopul ca normele ce se conțin în el să producă efecte juridice, adică să contribuie la reglementarea mai eficientă a relațiilor sociale respective, să ofere garanții acestor relații, să protejeze anumite valori sociale etc.

Din aceste considerente o importanță mare o are acțiunea normelor juridice. Coordonatele principale ale acțiunii actului normativ sunt: timpul, spațiul și cercul de persoane.

Regula generală este că legea acționează pe timp nelimitat, într-un spațiu bine determinat de noțiunea de teritoriu și asupra unor subiecți care, individual sau colectiv, participă la viața juridică a societății în cadrul acestui teritoriu.

Aplicarea legii penale înseamnă atît realizarea dispozițiilor pe care aceasta le cuprinde, cît și corecta lor folosire.

Aplicarea legii penale, ca de altfel a oricărei legi, are loc și este reglementată în raport cu anumite elemente de care sunt legate fenomenele juridice penale și care determină sfera de incidență sau limitele ei de aplicare.

Nu putem vorbi de aplicarea legii penale fără a ne referi la elementele care îi fixează limitele și anume: spațiul (teritoriul), persoanele, faptele și timpul. Aplicarea legii cu privire la personae și fapte nu este reglementată în mod deosebit întrucît se subordonează aplicării legii penale în spațiu și timp [2.10].

spațiul este un element de referință obligatoriu în determinarea limitelor aplicării legii penale. El constituie o coordonată comensurabilă și prezintă interes pentru aplicarea legii penale, deoarece, în primul rind legea penală ca expresie a voinței de stat suverane are forță obligatorie pe teritoriul în care statul își exercită suveranitatea, iar în al doilea rind pentru că relațiile sociale reglementate de dreptul penal ca și conduita oamenilor în cadrul

acestor relații se desfășoară pe un anumit teritoriu [2.12].

Pentru aplicarea legii penale trebuie să se stabilească așadar o anumită corespondență între ea și raporturile pe care le reglementează în ceea ce privește teritoriul.

Din punctul de vedere al aplicării legii penale în spațiu, o infracțiune poate fi săvîrșită pe teritoriul țării, în străinătate, ori o parte pe teritoriul țării și altă parte în străinătate. Cel care a săvîrșit infracțiunea poate fi cetățean a statului unde a comis infracțiunea sau poate fi străin, persoană fără cetățenie ori cu dublă cetățenie.

În aceste cazuri se pune problema de a ști dacă eficiența legii penale a unui stat se întinde pretutindeni unde întîlnim o activitate incriminată de acesta sau are anumite limite. De asemenea se mai pune problema existenței unor anumite limite cu privire la aplicarea legii penale chiar pe teritoriul statului de la care emană și a stabilirii măsurii în care acțiunea sa este limitată de legile penale străine.

b) persoanele. Întrucît legea penală reglementează relațiile dintre oameni, ea se adresează oamenilor care sunt destinatarii și totodată benefeciarii reglementărilor sale. De asemenea studiul aplicării legii penale nu se poate face fără a lua în considerare persoanele cărora legea li se adresează sau ale căror interese le ocrotește. Limitele aplicării legii penale sunt determinate, așadar, și de sfera persoanelor care pot fi subiecte ale raporturilor juridice reglementate prin normele de drept penal. Astfel, din punctul de vedere al aplicării legii penale, o mare importanță are calitatea făptuitorului în momentul săvîrșirii infracțiunilor (minor, militar, gestionar etc.), în ceea ce privește calificarea infracțiunii și aplicarea pedepselor. De asemenea trebuie de avut în vedere vîrsta făptuitorului și forma vinovăției pentru stabilirea dispozițiilor penale aplicabile în cauză [2.10].

c) faptele. Reglementînd raporturile juridice, legea penală descrie explicit și concret faptele sub forma acțiunii sau omisiunii și interzicerea faptelor periculoase pentru valorile sociale ocrotite. De asemenea aplicarea legii penale se raportează și la fapte. În cazul relațiilor de conformare, raportarea se face la faptele prevăzute de legea penală și interzise sau impuse sub sancțiunea penală, iar în cazul raporturilor de conflict născute ca urmare a săvîrșirii unor infracțiuni, raportarea se face la fapta concretă comisă [2.10].

Nu orice faptă săvîrșită cade sub incidența legii penale, ci doar aceea care este incriminată. Faptă trebuie să aducă atingere, să dăuneze vatămarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal. Valoarea prezintă importanța deoarece nu poate exista infracțiunea atîta timp cît acțiunea (inacțiunea) nu a atins la una din valorile aplicate apărate de legea penală.

d) timpul este un element determinat al limitelor incidenței legilor penale și alături de spațiu (teritoriu) constituie cadrul spațial și temporal al fenomenelor juridice. Integrarea în timp domină atît legile penale cît și situațiile juridice pe care acestea le guvernează. Legile penale au durată determinată. Ca orice altă lege, legea penală nu poate fi veșnică. Acțiunea ei este limitată în timp din momentul intrării în vigoare și pînă la ieșirea din vigoare [2.22].

Activitate legii penale are ca moment inițial al eficienței sale, intrarea în vigoare și ca moment final, de încetare a acestei eficiențe, ieșirea din vigoare.

Ținînd seama de aceste două moment, durata legii penale a fost definită în literatura juridică drept intervalul de timp cuprins între momentul intrării în vigoare și cel al pierderii puterii juridice legii respective.

Astfel, pentru caracteristica acțiunii în timp a legii avem nevoie să evidențiem trei moment principale:

Intrarea în vigoare a legii.

Acțiunea efectivă a legii.

Ieșirea din vigoare a legii.

Intrarea în vigoare a legii

Intrarea în vigoare a legii marchează momentul în care legea dobîndește forță obligatorie pentru toți cei cărora li se adresează.

Pentru aceasta legiuitorul urmează să aducă legea la cunoștința publică a cetățenilor. În această privință este semnificativă remarca lui Heghel: ” obligația supunerii față de lege implică, în virtutea dreptului conștiinței de sine, necesitatea ca legile să fie aduse la cunoștința general [2.16].

A atîrna legile, cum făcea Dimysius Tiranul, atît de sus încît nici un cetățean să nu le poată citi, sau a le înmormînta în aparatul vast al cărților erudite, al culegirilor de decizii, de judecăți și opinii divergente, cutume etc. și pe deasupra, într-o limbă străină, astfel încît cunoașterea dreputului în vigoare să nu fie accesibilă decît celor s-au instruit în această materie constituie una și aceeași injustiție. Cîrmuitorii care au dat popoarelor lor chiar numai o culegere informă, ca Justinian, cu atît mai mult un drept civil sub formă de cod ordonat și précis, au devenit nu numai cei mai mari binefăcători ai acestor popoare, fiind lăudați de ele cu recunoștință, ci ei au înfăptuit prin aceasta și un mare act de dreptate ” [2.16].

Aceasta se face, de regulă, prin publicarea actelor normative juridice, în special a legilor, într-o publicație specială, cum este în țara noastră Monitorul Oficial.

În vederea realizării publicații actelor normative-juridice adoptate de autoritățile publice central (Parlament, Președintele RM, Guvern, Ministere și alte autorități ori instituții) se stabilește, cu unele abateri, sancțiunea inexistenței actului din punct de vedere juridic. Așa, de exemplu, Constituția RM prevede: ” Nepublicarea legii atrage inexistența acesteia ” (art. 76); ”…Nepublicarea atrage inexistența hotărîrii și ordonanței ” (alin. (4) al art. 102 – actele Guvernului); ” Decretele se publică în Monitorul Oficial al RM ”(alin. (1) al art. 94 – Actele Președintelui) [1.3].

Publicarea este prima condiție ca legea să poată intra în vigoare și să producă efecte juridice. Această condiție a publicării nu este întotdeauna suficientă pentru ca legea să intre în vigoare. Astfel, art. 76 al Constituției Republicii Moldova stabilește că: ” Legea se publică în Monitorul Oficial al RM și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei ” [1.3].

Din cele expuse anterior rezultă că pentru ca o lege să dobîndească un caracter obligatoriu este necesar ca mai întîi, să intre în vigoare, devenind astfel incident pentru toate infracțiunile săvîrșite.

De asemena intrarea în vigoare a legii penale este reglementată și de Legea RM nr. 173-XIII din 06.07.1994 ” Privind modul de publicare și intrare în vigoare a actelor oficiale ”, care stabilește următoarele modalități [1.7]:

O primă regulă constă în intrarea în vigoare a legii la data publicării ei în Monitorul Oficial. Sistemul are avantajul certitudinei datei intrării în vigoare, dar dezavantajează subiecții în sensul că ei nu au timpul necesar cunoașterii efective a legii.

Prin aceasta se acordă posibilitatea ca legea penală să fie cunoscută de către toate persoanele care au obligația să se supună prevederilor ei. Astfel nimeni nu poate invoca

necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem) [2.16], indiferent de faptul dacă este cetățean al Republicii Moldova, cetățean străin sau apatrid.

Adică odată cu intrare în vigoare a legii penale se creează posibilitatea ca să fie cunoscută de către toate persoanele aflate pe teritoriul asupra căruia statul Republica Moldova își exercită jurisdicția penală și se naște obligația de respectare și supunere față de prevederile ei.

Actele internaționale, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 173-XIII din 06.07.1994 , intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internațional sau în alt mod și termen, stabilite de părțile contractante [1.7].

b) O altă regulă constă în intrarea în vigoare a legii la data indicată în textul ei.

În acest caz legiuitorul fixează clar ziua, luna și anul intrării în vigoare a legii, pornind de la data publicării ei. Aici e necesară următoarea precizare: avînd în vedere faptul că ” nepublicarea legii atrage inexistența acesteia ”, evident, că această dată indicată în textul legii se prezumă a urma datei publicării ei în Monitorul Oficial și nu invers.

Sistemul are avantajul în sensul că subiecții vor avea timpul necesar cunoașterii efective a legii.

Nu putem nega nici faptul că, în unele cazuri intrarea în vigoare a legii nu poate fi posibilă la data publicării ei. În practică ne confruntăm cu necesitatea unor perioade de tranziții. Aceste perioade sunt condiționate de introducerea unor reglementări normative-juridice în domenii nereglementate anterior, de schimbare a unor sisteme și regimuri vechi cu altele noi, în cazul unor legi cu o sferă de acțiune largă, cum sunt codurile, de numeroasele raporturi juridice care au o existență îndelungată, producînd efecte juridice neîntrerupte, și în materie apar reglementări juridice succesive ce pot diferi substanțial între ele etc.

Acest sistem este folosit, cu precădere, în cazul legilor de mare amploare, cum sunt codurile penale, studierea acestora și pregătirea tranziției spre aplicarea noii legi impunînd o perioadă de timp mai îndelungată. De exemplu, actualul Cod penal al Republicii Moldova a fost promulgat la 06.09.2002, dar a intrat ăn vigoare la 12.06.2003.

Actele oficiale ce intră în vigoare la data prevăzută în textul actului respectiv se publică în Monitorul Oficial în termen de 10 zile de la data adoptării.

c ) O a treia regulă constă în intrarea în vigoare a legii, în ansamblu, treptat. Legiuitorul poate dispune intrarea în vigoare a unor compartimente ale legii la momentul publicării ei, iar a altor compartimente (capitol, secțiuni, articole) – la o dată prevăzută de textul ei.

Din momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru toți subiecții cărora este destinată și se prezumă că toți o cunosc.

Nici o persoană aflată pe teritoriul țării noastre nu poate invoca necunoașterea legii penale întrucît din momentul intrării sale în vigoare există prezumția că toate persoanele au luat cunoștință de conținutul ei.

Prin legea penală sunt incriminate fapte care prezintă pericol social prin modul în care sunt receptate în conștiința oamenilor, formeaza opinia fiecărei personae asupra caracterului ilicit. Trecută prin filtrul conștiinței indivizilor, fiecare persoană căreia i se adresează își poate da seama că, legea penală, exprimînd voința majorității cetățenilor, este în concordanță cu morala societății, care dezaprobă faptele incriminate. Înțelegînd astfel ceea ce este just și injust prin caracterul periculos al faptelor considerate infracțiuni, fiecare persoană este capabilă să aibă o conduită dezirabilă de vedere social.

În legătură cu această prezumție în literature juridică au existat discuții. Unii autori au considerat că regula ar fi ineficientă dacă necunoașterea legii are un caracter absolut, determinat de un caz de forță majoră sau imposibilitate reală de a lua la cunoștință de existența legii (război, inundații, alte calamități etc). S-a susținut că în asemenea situații caracterul penal al faptei nu va putea fi înlăturat prin dovedirea existenței evenimentelor deosebite de genul celor arătate anterior [2.10].

În docrina juridică a Republicii Moldova, această soluție nu a fost admisă nici în trecut și nu este îmbrățișată nici în prezent întrucît multe personae ar invoca necunoașterea legii și astfel foarte puține ar mai putea fi trase la răspundere penală. Datorită acestui fapt, în concepția care stă la baza legislației noastre penale nu este permisă proba necunoașterii sau imposibilității cunoașterii legii, prezumția avînd deci un caracter absolut.

Totuși, în prezent, cînd viața socială a devenit complexă și reglementările din cadrul dreptului penal tot mai numeroase, iar circulația persoanelor pe teritoriul altor state tot mai intensă, absolutizarea prezumției este din ce în ce mai mult criticată în doctrină, considerîndu-se că a devenit iluzorie. Datorită acestui fapt s-a opiniat că eroarea de drept ar trebui admisă ca și corectiv la insuficiența legilor penale ori la excesul de legiferare prin norme de trimitere sau referire la alte dispoziții.

În teoria dreputului se admit totuși două excepții:

● prima, se referă la situații în care un act normativ rămîne necunoscut destinatarilor săi, ca urmare a unei cauze majore, constînd în rămînerea unei părți a teritoriului în izolare, ca urmare a unor împrejurări obiective;

● a doua, survine în domeniul convențiilor (civile sau comerciale) și operează în situația în care o parte a fost în eroare de drept privitor la consecințele pe care legea le face să decurgă din încheierea acestor cotracte [2.19]. Partea aflată în eroare de drept poate cere anularea convenției.

Acțiunea efectivă a legii

Acțiunea efectivă a legii în timp este guvernată de principii ferme, care nu admit refuzul de la caracterul activ al legii. Astfel, legea nu retroactivează și nu ultraactivează. Aceasta înseamnă că legea nu-și extinde acțiunea sa nici înainte de intrarea în vigoare și nici după ieșirea din vigoare. Ca urmare, normele juridice nu pot și nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut ci numai pentru viitor.

Acțiunea efectivă a legii în timp e caracterizată de următoarele principii:

● principiul efectului imediat al legii noi;

● principiul neretroactivității legii.

Principiul efectului imediat al legii noi presupune că legea nouă guvernează imediat toate situațiile juridice actuale care intră în sfera ei de acțiune. Odată intrată în vigoare, legea nouă se aplică faptelor și actelor posterioare. Profesorul universitar Sofia Popescu are perfectă dreptate considerînd că ” principiul efectului imediat al legii noi urmărește să-i asigure eficacitatea – legea nouă fiind considerată a corespunde, în cea mai mare măsură, condițiilor și normelor momentului – și să asigure unitatea legislativă ” [2.20].

Principiul neretroctivității legii pornește de la premise conform căreia trecutul aparține legii vechi. Legii noi nu îi este permis a se raporta la trecut, adică de a se aplica situațiilor juridice stabilite sub guvernarea legii vechi [2.20].

Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia statul nu poate impune cetățenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucît legea nu există.

În viziunea profesorului universitar Costică Voicu, argumentele principale pentru care operează principiul neretroactivității legii sunt următoarele [2.16]:

● În primul rind, este vorba de argumentul ce vizează stabilitatea ordinii de drept. O lege care s-ar aplica retroactiv ar produce un dezechilibru în ordinea de drept;

● În al doilea rind, nu este echitabil, nu este just ca o lege să-și extindă efectele asupra unei stări de fapt și raporturi consummate înaintea intrării în vigoare a legii noi;

● În al treilea rind, legea nouă are ca scop principal să modeleze condițiile prezente și viitoare și nicidecum cele trecute;

● În al patrulea rind, stabilind și respectînd principiul neretroactivității legii, dreptul își reafirmă și probează idealul de motor al progresului.

Argumentle expuse reflectă o experiență juridică îndelungată. Și totuși, ce se întîmplă cu raporturile juridice, cu stările de fapt concrete care, la momentul intrării în vigoare a legii noi, sînt în desfășurare sub guvernarea legii vechi ?

În aceste cazuri, în teoria clasică se procedează astfel [2.15]:

în domeniul dreptului public (în primul rind, constituțional, administrativ etc.) ” este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de strictă necesitate ”;

în domeniul dreptului privat, ” s-a afirmat că atîta timp cît norma nouă ar viza drepturile cîștigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivității (ar fi retroactivă) ”.

Profesorul universtar Boris Negru susține că ” supraviețuirea legii vechi sau, după caz, retroactivitatea legii noi ar trebui acceptată în practica judecătorească pentru cazurile în care dreptul cîștigat ar reveni subiecților privați și nu statului” [2.16].

Rațiuni de ordin umanitar și unele necesități practice determină unele excepții de la principiul neretroactivității legii. Iată care sunt acestea:

Legea penală mai blîndă

Efectul retroactiv al legii penale care prevede dezincriminarea unei fapte sau răspunderea conform legii mai blînde rezultă:

din Constituția Republicii Modlova;

din Codul Penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002.

Așa, de exemplu, art. 22 al Constituției prevede că (Neretroactivitatea legii), ” nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos” [1.3].

Dezvoltînd și concretizînd prevederile constituționale menționate, legiuitorul, prin art. 10 al Codului Penal (Efectul retroactive al legii penale) stipulează:

” (1) Legea penală care înlătură caracterul infracțional al faptei, care ușurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situația persoanei ce a comis infracțiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvîrșit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.

(2) Legea penală care înăsprește pedeapsa sau înrăutățește situația persoanei vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni nu are efect retroactiv” [1.6].

2 .Retroactivitatea expresă

Această fromă de retroactivitate rezultă chiar din textul normei juridice. Legiuitorul prevede în mod expres faptul că norma juridică se va aplica retroactiv. În practică asemenea situații nu se întîlnesc frecvent, ele constituie excepție. Aplicarea retroactivă a normelor juridce poate fi condiționată în scopul de a înlătura unele piedici care frînează procesul transformărilor sociale.

3. Ieșirea din vigoare a legii penale

Legea penală nu se mai aplică din momentul scoaterii ei din vigoare, cînd își încetează eficiența. Ieșirea din vigoare a legii penale se poate realiza prin mai multe modalități:

ajungerea la termen;

abrogarea;

desuetudinea.

Ajungerea la termen

Ca regulă, legea se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmînd ca ulterior să se stabilească asupra încetării acțiunii ei.

În practica legislativă se întîlnesc și cazuri în care o lege se edictează cu termen, prevăzîndu-se chiar în textul ei termenul pînă la care va acționa (va fi în vigoare).

Prin ajunegerea la termenul respectiv acțiunea legii încetează fără a mai fi nevoie de procesul tehnico-juridic de abrogare a ei.

Abrogarea legii

Abrogarea este o măsură luată de Parlamentul Republicii Moldova prin care se decide încetarea aplicării unei legi penale anterioare sau a unei anumite dispoziții dintr-o lege anterioară.

Scoaterea din vigoare trebuie manifestată într-un act normativ cu forță juridică asemănătoare legii abrogate, adoptat de autoritatea leguitoare cu respectarea aceleiași proceduri. Astfel, întrucât Constituția Republicii Moldova prin art. 72 litera – ” n ” include legile penale în categoria legilor organice, vom spune că o lege penală poate fi abrogată numai printr-o altă lege organică, adoptată cu o majoritate absolută a voturilor deputaților Parlamentului [1.3].

Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea. În timp ce abrogare exclude orice aplicare a legii respective, derogarea instituie doar unele excepții putînd face ca legea în ansamblu sau unele prevederi ale ei să fie inaplicabile unor categorii de subiecți și putînd în același timp să rămînă în vigoare pentru alții. Așa dar, derogarea nu scoate legea din vigoare, ceea ce înseamnă că, înlăturîndu-se această excepție, legea redevine aplicabilă. Spre deosebire de derogare, abrogarea încetază definitiv efectele legii, iar pentru a fi din nou aplicată se impune o readaptare a ei [2.16].

Abrogarea nu trebuie confundată nici cu revocarea. Revocarea presupune ca legea să nu fi produs efecte juridice, deoarece e retrasă înainte de publicare și de intrarea acesteia în vigoare. Abrogarea se referă la legea care produce efecte legale, funcționează [2.16].

Modalitățile abrogării

Abrogarea unui act normativ juridic poate fi făcută numai print-un act normativ juridic care are cel puțin, aceeași forță juridică ca și actul abrogat. Aceasta este regula generală care este pusă la baza abrogării. Prin urmare, actul abrogativ are aceeași natură juridică ca și actul abrogat.

O a doua condiție a abrogării constă în faptul că actul abrogativ să ocupe pe scara ierarhică a actelor normative aceeași poziție sau o poziție mai superioară comparativ cu actul supus abrogării. Prin urmare, o lege va putea fi abrogată numai printr-o lege echivalentă sau superioară ei.

După procedeul folosit pentru a scoate din uz o lege penală, abrogarea poate fi: expresă sau tacită.

Abrogarea se consideră că este expresă atunci când legea nouă sau legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că se abrogă legea sau legile anterioare. Astfel, spre exemplu, Legea de punere în aplicare a Codului Penal din 1961, adoptată la 31 martie 1961 a prevăzut expres în conținutul său că la data de 1 aprilie 1961 când va intra în vigoare Codul Penal se vor considera anulate o serie de acte normative: Legea din 4 februarie 1948 a U.R.S.S. – Despre răspunderea penală pentru furtul averei de stat și obștești; Ucazul de la 4 ianuarie 1949 al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. – Despre mărirea răspunderii penale pentru viol; Ucazul de la 10 ianuarie 1955 al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. – Despre răspunderea penală pentru furtul mărunt al averei de stat și obștești etc. Uneori, abrogarea expresă poate avea un caracter general, în sensul că se include în noua lege o clauză generală de abrogare care prevede că se abrogă orice lege sau dispoziție contrară prezentei legi. Această tehnică se folosește cînd abrogarea se extinde asupra mai multor dispoziții cuprinse în aceeași lege sau legi diferite [2.6]. Pentru a nu se indica toate legile sau textele de legi, adesea ori destul de numeroase și cu sedii diferite, ceea ce ar constitui o operațiune greoaie de selectare a tuturor reglementărilor din legislația penală, cât și pentru a nu-i scăpa legiuitorului vreo indicație de lege sau text care, venind în contradicție cu legea nouă, ar naște întrebarea, dacă nu a fost abrogată ca și celelalte indicate, legiuitorul folosește mai rar și acest mod general, indeterminat de abrogarea expresă.

Abrogarea tacită există în situațiile când noua lege, fără a prevedea expres că legea anterioară sau unele dispoziții ale ei se abrogă, reglementează aceeași materie, diferit, luînd locul reglementării vechi în virtutea principiului – ” lex posterior derogat prior ”, adică legile posterioare le anulează pe cele anterioare.

O altă clasificare a abrogării expusă în literatura juridică de specialitate se face după volum. Astfel majoritatea autorilor ne vorbesc despre abrogarea totală sau parțială.

Abrogarea este totală când are loc scoaterea integrală a legii din vigoare, și abrogarea este parțială cînd legea scoate din vigoare anumite capitole, articole sau dispoziții.

O altă modalitate de ieșire din vigoare a unei legi penale este modificarea, care constă în schimbarea prin suprimare, completare sau înlocuire a unor dispoziții din lege sau ale unor părți ale acestora [2.22]. Efectuînd un studiu asupra Codului Penal în vigoare pot menționa faptul că modificarea este cea mai răspîndită și cea mai frecvent utilizată modalitate de ieșire din vigoare, a unei legi penale. Astfel, spre exemplu, prin legea Nr.205 – XIV din 25 noiembrie 1998 ce a exclus din categoria pedepselor penale – munca corecțională fără privațiune de libertate, au fost modificate sancțiunele la un șir de articole (ex. art. 91; 92;93 etc ) ce prevedeau această modalitate de pedeapsă. Ca și abrogarea, modificarea poate fi expresă sau tacită.

În cazul legelor temporare data ieșirii din vigoare este data când se împlinește termenul prevăzut chiar în legea respectivă. În cazul dat avem o autoabrogare. Cât privește normele ce au fost adoptate în legătură cu anumite situații și fenomene social-politice, calamități naturale și epidemii, în literatura de specialitate se vorbește că termenul lor de acțiune se suspendă la data când încetează starea excepțională care a prilejuit adoptarea ei. Însă, întrucît în unele cazuri este greu de stabilit data concretă de încetare a acestor stări excepționale, de către organele competente se primește o lege în care se menționează despre anularea normei date.

Căderea în desuetudine

Una din caracteristicile legii constă în aceea că ea continuă să rămînă în vigoare atîta timp cît n-a fost abrogată. Cu alte cuvinte, efectele juridice ale legii penale, ale normelor pe care ea le conține nu depind de frecvența sau de continuitatea aplicării lor. Cel puțin acesta este principiul teoretic la care se atrage atenție cînd se caracterizează problema acțiunii legii penale în timp. În realitate, însă, ne putem confrunta cu cazuri, cînd unele legi își încetează valabilitatea prin lipsa de uz sau aplicare de-a lungul unei perioade mari. În aceste cazuri e vorba de căderea legii în desuetudine. Dicționarul limbii române modern interpretează desuetudinea ca: ” a ieși din uz, a nu mai fi obișnuit ”, ” a se învechi, a se perima ”.

O lege e considerată căzută în desuetudine atunci cînd, deși nu este abrogată sau neajunsă în termen, nu se mai aplică datorită schimbării condițiilor social-economice și politice care au impus inițial adoptarea ei.

Această modalitate de ieșire din vigoare a legii penale e condiționată, prin urmare, de legătura indisolubilă ce există între reglementările juridice și realitățile sociale. ”Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex ” – acolo unde încetează rațiunea, temeiul aplicării legii, încetează și acțiunea legii [2.16].

Căderea în desuetudine a legilor penale este specifică perioadelor de trecere de la un regim politic la altul, cînd se impun și apar modificări substanțiale în toate domeniile de activitate socială.

În viziunea unor autori, desuetudinea nu constituie o simplă neaplicare prelungită a textului legii care duce la dispariția lui. În această ordine de idei, consider acceptabilă afirmația profesorului universitar Sofia Popescu, conform căreia ” neaplicarea reprezintă o condiție necesară, dar nu suficientă a căderii în desuetudine. Pentru a exista desuetudinea este necesară intervenția unui al doilea element și anume, ca neaplicarea să rezulte din convingerea că norma avută în vedere este rea din punct de vedere juridic și moral, pur și simplu, inutilă.

Deci ca să existe desuetudinea, neaplicarea trebuie să rezulte nu din dorința de sustragere de la lege sau din simpla indiferență, ci din convingerea că norma desuetă nu mai trebuie sprijinită, fiind incompatibilă cu convingerile juridice și morale elementare, curente în societate, sau, pur și simplu, pentru că ea constituie un nonsens” [2.20].

Din cele expuse anterior ajugem la concluzia că legea penală este determinată și delimitată de timp. Elementele care îi fixează limitele fiind: spațiul, persoanele, faptele și timpul.

Forța ei obligatorie subzistă numai pe perioada cât este activă, perioadă ce se situează între momentul intrării ei în vigoare și momentul ieșirii din vigoare care coincide cu încetarea obligativității respectării legii penale. Pe de altă parte, activitatea legii penale în raport cu timpul înseamnă nu numai aplicarea ei imediată, dar și aplicarea ei continuă, pe toată durata eficacității sale, acționând cu conținutul ei integral.

Dacă aplicarea legii penale nu vizează situațiile anterioare intrării ei în vigoare, deoarece în acel moment nu erau cunoscute dispozițiile obligatorii, în schimb toate situațiile viitoare ce se ivesc după intrarea ei în vigoare și până la ieșirea din vigoare sunt subordonate forței obligatorii a acesteia. După cum am menționat în lucrare anterior, domeniul propriu de aplicare al legii penale este țărmurit la un capăt, de limita opririi acțiunii acesteia asupra trecutului – neretroactivitatea, iar la celălalt capăt de limita neaplicării ei după ieșirea din vigoare – nesupraviețuirea.

1.3 Determinarea timpului săvîrșirii faptei

Pe lîngă stabilirea momentului de intrare și ieșire din vigoare a unei legi penale se cere a fi determinat și timpul (momentul) săvîrșirii infracțiunii, în primul rînd, pentru a se vedea dacă aceasta este sau nu în limitele de timp în care a activat legea penală; în al doilea rînd, pentru constatarea ilegalității faptei prejudiciabile; în al treilea rînd, pentru determinarea timpului apariției raportului juridic penal; în al patrulea rind, pentru stabilirea premiselor răspunderii penale – responsabilității și atingerii vîrstei prevăzute de legea penală pentru a fi recunoscut subiect al infracțiunii; în al cincilea rind, pentru stabilirea prescripției de răspundere penală.

Noțiunea de timp are în drept sensul său, de fapt cel diferențiază de timpul cosmic (fizic), psihologic, biologic etc. În acestă ordine de idei profesorii Gheorghe C. Mihai și Radu I. Motica, autorii lucrării ” Fundamentele dreptului. Teoria și filozofia dreptului ” menționează: ”…timpul normei juridice este social, deci el nu cade sub vreo definiție fizicalistă; ” tempus regit actum ”(timpul guvernează actul juridic) în sensul duratei stabilită de legiuitor, delimitată de termene de la care intră în vigoare ( terminus a aqua) și pînă la care este în vigoare( terminus ad quem) norma juridică. Durata are măsură naturală, căci orice entitate are început și sfîrșit, dar măsurarea ei cît mai precisă are loc după anumite unități: secunde, minute, ore, zile, luni, ani. Legiuitorul stabilește duratele introducînd cantități juridice: o oră didactică (45 de minute), o pauză la masă (30 de minute), zile lucrătoare sau nelucrătoare, pînă la achitarea datoriei ” [2.11].

Timpul juridic, prin urmare, definește longevitatea actelor normative juridice, a legilor, a normelor juridice, a fenomenelor și proceselor juridice, a efectelor lor. Istoria cunoaște legi cu acțiune foarte îndelungată în timp. E cunoscută, de exemplu, Legea celor XII Table [2.7], care a rezistat, cu unele modificări neesențiale, peste o mie de ani, după cum dreptul Islamic conține norme juridice fixate în Coran ce depășesc mai mult de o mie trei sute de ani.

E caracteristic faptul că în vechime ritmul modificărilor legislative era lent. Nu întîmplător, ” oligarhia locriană a anticei Grecii a imaginat, de altfel, obiceiul că acela care se încumetă să propună o nouă lege trebuia să se înfățișeze poporului cu ștreangul de gît. Dacă legea cădea, novatorul era spînzurat pe loc ” [2.19].

Necesitatea elaborării unor noi legi, a unor noi norme juridice e condiționată, în primul rind, de ritmul transfromărilor social – economice. Accelerarea acestui ritm duce la schimbări importante în dinamica legiferării. E alta și presiunea sub care lucrează organele legiuitoare. Crește și numărul situațiilor care impun adoptarea în regim de urgență a unor noi legi.

Oricît de bună nu ar fi o lege, ea totuși, nu este veșnică. Legea are propria sa viață: este creată (se naște), produce efecte juridice (trăiește efectiv) și moare, adică își epuizează resursele sale, nu mai este necesară. În această ordine de idei, R.Ihering menționa: ” un drept concret, care pentru motivul că s-a născut și trăiește, pretinde ca urmare și o durată veșnică și neîngrădită, seamănă cu acei copii, care ridică mînă împotriva mamei lor; dreptul acela își rîde de ideea de dreptul cînd o invoacă, căci ideea dreptului este o continuă evaluare: ceea ce există în această clipă trebuie să cedeze prefacerii care vine, căci tot ce se naște e foarte bună să piară ” [2.6].

Noțiunea de timp nu trebuie înțeleasă în accepțiunea sa filozofică de masură a mișcării, ci în sensul de timp juridic, complex și individualizat prin note distincte, de natura obiectivă și apt să subsumeze, în forme relative standardizate, comportamentele umane și normele de drept penal.

Timpul, în sens juridic se caracterizează prin identitatea însușirilor sale pe toată durata ipostazelor avute în vedere, adică în trecut, prezent sau viitor, dar pentru fiecare din aceste etape se disociază prin caracteristici proprii.

Corespunzător etapelor menționate între legile penale și raporturile de drept penal, în funcție de localizarea lor în timp, se stabilesc relatiile de anterioritate, concomitență sau posterioritate.

Din perspectiva dreptului penal, timpul poate fi considerat ca o coordonată a fenomenelor pe care le datează fiind comensurabil, lipsit de discontinuități (întreruperea sau suspendarea termenilor de prescriție, de exemplu, constituie un fapt prelungirea acestor termene) și relativ ireversibil în sensul că în situații speciale se poate reveni asupra trecutului în scopurile prevăzute de legile penale (de exemplu reabilitarea, retroactivitatea legilor prin care este dezincrimată o faptă) [2.10].

Pentru aplicarea legii penale timpul juridic interesează în accepțiunea sa mai restrînsă, adică cantonat numai la raporturile legii cu prezentul, trecutul și viitorul, din perspectiva raporturilor de drept penal pe care le reglementează. În acest context o lege nouă capătă aplicare imediată și obligatorie de îndată ce a intrat în vigoare pe toată durata de timp în care este în vigoare (activitatea legii penale) sau poate retroactiva (legile prin care o faptă este dezincriminată) ori ultraactivă (legile penale temporare), iar alteori dintre mai multe legi care s-au succedat pe durata de timp a existenței raportului penal se aplică cea care este mai favorabilă.

Astfel în art. 7 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale este consemnat faptul că: " Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvîrșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrșirii infracțiunii " [1.2]

Între fapta săvîrșită și legea penală care urmează să fie aplicată, există întotdeauna o corelație. Orice fapt generator de consecințe juridice penale se comite la un anumit moment sau într-o durată de timp, iar pe de altă parte raporturile juridice pe care legea le reglementează au și ele o durată determinată în timp, astfel încît trebuie să se stabilească legea penală aplicabilă.

Stabilirea legii penale care se aplică raportului de drept penal se face potrivit principiilor înscrise în Codul penal (art. 10, 10') al RM.

Prin urmare, aplicarea legii penale în timp înseamnă stabilirea, pe baza normelor speciale prevăzute în Codul penal, legii penale care se aplică în vederea soluționării raportului penal născut prin săvîrșirea unei infracțiuni, în funcție de durata acestuia în timp și legea în vigoare sau legile care s-au succedat în toată această perioadă.

Codul Penal în vigoare cuprinde dispoziții speciale cu privire la definirea timpului săvîrșirii infracțiunii, stipulînd în art. 9 din CP al RM că: ”Timpul săvârșirii faptei se consideră timpul când a fost săvârșită acțiunea (inacțiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor ” [1.6]. Aplicarea legii penale depinde de stabilirea corectă a timpului săvârșirii infracțiunii astfel, indiferent de structura componenței infracțiunii (materială sau formală), legiutorul a stabilit că timpul săvîrșirii infracțiunii este momentul cînd a fost săvîrșită fapta prejudiciabilă. Motivația juridică a formulei propuse constă în atitudinea subiectivă a făptuitorului făță de fapta săvîrșită, care este dependentă de legea existent la momentul săvîrșirii faptei prejudiciabile.

Prescripția legală că ” timpul săvîrșirii infracțiunii ” se consideră timpul cînd a fost săvîrșită fapta prejudiciabilă are un caracter universal. Nu toate componențele infracționale întrunesc în calitate de semn obligatoriu urmările prejudiciabile. Acest semn lipsește în componențele de infracțiuni formale, a cărora latură obiectivă se manifestă doar în săvîrșirea faptei prejudiciabile (de exemplu, art. 163 din CP al RM – Lăsarea în primejdie); în componențele formal-reduse, al căror moment al consumării este transferat într-o etapă mai

timpurie decît survenirea urmărilor (de exemplu, art. 188 din CP al RM – Tîlhăria). Totodată,

orice infracțiune ar fi imposibilă în lipsa anumitor acțiuni sau inacțiuni săvîrșite, la care legea penală raportează ” timpul săvîrșirii infracțiunii ” [2.1].

În doctrina penală, formula propusă de legiuitor în art. 9 din CP al RM este supusă unor critici, menționîndu-se că momentul consumării infracțiunii pentru diverse categorii de fapte infracționale este diferit și este dificil a se da o definiție generală cu privire la noțiunea de ” timpul săvîrșirii infracțiunii ” . În legătura cu aceasta, prof. N. D. Durmanov scria: " Dacă componența de infracțiune include, în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a infracțiunii, survenirea consecințelor prejudiciabile, atunci trebuie de considerat timpul săvîrșirii faptei timpul cînd aceste consecințe au survenit" [2.30].

O altă poziție vis-a-vis de acest subiect au ocupat penaliștii M. I. Blum și A. A. Tille[ 2.29], S. G. Kelina [2.38] și alții, potrivit căreia, timpul săvîrșirii faptei se consideră atunci cînd a fost săvîrșită acțiune (inacțiunea) care provoacă consecințe prejudiciabile, indiferent de timpul survenirii lor, deoarece făptuitorul nu poate evita apariția acestora.

Această abordarea a art. 9 C.P.: " Timpul săvîrșirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrșită acțiunea (inacțiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor" a fost preluată și de către legislatorul Federației Ruse, care, de asemenea este criticată și în prezent.[ 1.57]. Argumentul forte al acestei critici este că interpretarea în cauză contravine art. 51 C.P. al R.M. și art. 8 al C.P. al Federației Ruse din 1996, care indică că temeiul răspunderii penale este fapta prejudiciabilă care conține toate semnele componenței de infracțiune prevăzută de legea penală. Iar consecințele sunt semne obligatorii ale componențelor materiale.

Pentru a îmbina aceste opinii și a găsi abordarea optimală, ar fi mai corect de apreciat timpul săvîrșirii faptei ca timpul consumării infracțiunii, determinat de legea penală pentru fiecare infracțiune concretă. Însă, legea este lege și, de aceea, pentru determinarea timpului săvîrșirii faptei, trebuie să ne ghidăm după indicațiile art. 9 al C.P.

Dacă infracțiunea este comisă printr-o singură acțiune sau inacțiune, atunci timpul săvîrșirii faptei se consideră timpul cînd au fost îndeplinite acestea și se aplică legea penală care acționează la momentul săvîrșirii acțiunii (inacțiunii) prejudiciabile.

Pentru infracțiunele cu componențele formale ” timpul săvîrșirii infracțiunii ” este considerat momentul realizării faptei prejudiciabile.

În teoria și practica penală rămîne discutabilă problematica timpului săvîrșirii infracțiunilor cu componență materială. În acest sens, s-au conturat două opinii distincte. Conform primei, timpul săvîrșirii infracțiunilor cu componențe materială este legat de momentul survenirii urmărilor infracționale, care de fapt consumă această categorie de infracțiuni. O altă părere este că timpul săvîrșirii infracțiunilor cu componență materială este momentul săvîrșirii faptei prejudiciabile, poziție consfințită de legislația penală a Republicii Moldova [2.22].

În cazul infracțiunilor cu componențe formal-reduse ” timpul săvîrșirii infracțiunii ” este determinat de momenntul realizării acelei etape infracționale la care legislatorul a trensferat consumarea faptei, adică etapa actelor preparatorii sau de executare a infracțiunii.

Timp al săvârșirii infracțiunii prelungite se consideră timpul săvârșirii ultimei acțiuni din seria de acțiuni identice, îndreptate spre un scop comun, care, împreună, formează o infracțiune unică.

Pentru infracțiunea continuă ” timp al săvîrșirii infracțiunii ” este considerat momentul realizării faptei prejudiciabile (acțiune sau inacțiune), din care începe nerealizarea continuă a obligațiunii impuse făptuitorului sub pericolul pedepsei. Nu are importanță momentul încetării de către vinovat a infracțiunii sau momentul depistării infracțiunii de către organele de drept.

La săvârșirea infracțiunii prin participație, fapta se consideră consumată din momentul îndeplinirii de către autor a laturii obiective a infracțiunii, al cărui comportament determină răspunderea celorlalți participanți. Astfel, asupra activității infracționale se aplică legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei de către autor. Există însă și o altă părere referitoare la legea aplicabilă participației, care susține că pentru fiece participant în parte este aplicabilă legea timpului realizării rolului său în săvîrșirea infracțiunii [2.5].

Pentru activitatea infracțională neconsumată (pregătire sau tentativă) timpul săvîrșirii infracțiunii este considerat momentul curmării sau al întreruperii actului infracțional din cauze

independente de voința făptuitorului.

Generalizînd cele analizate, infracțiunea se consideră săvîrșită în momentul consumării sale, indiferent de structura componeneței infracțiunii, sau al curmării activității infracționale din cauze independente de voința făptuitorului.

Așadar, pentru a ști daca infracțiunea s-a săvîrșit în timpul în care era în vigoare o lege, trebuie să se cunoască, în afară de durata ei de aplicare, și momentul în care a fost comisă infracțiunea.

Determinarea acestui moment este foarte important întrucît în funcție de el se poate stabili dacă infracțiunea s-a săvîrșit în timp ce o anumită lege era activă și, prin urmare, intră sub incidența ei, ori dimpotrivă, a fost comisă in afara limetelor ei de acțiune.

Саpitolul II. CÎMPUL DE APLICARE A EXTRAACTIVITĂȚII LEGII PENALE

2.1 Efectele retroactivității legii penale

În privința aplicării legii penale în timp, activitatea legii penale constituie regula, întrucît soluționează raporturile de drept penal născute și stinse în perioada cît este în vigoare. Pentru rezolvarea situațiilor tranzitorii ivite datorită succesiunii legilor penale în timp, este necesar însă ca una din legile penale, intervenite pe parcursul desfăsurării raportului penal, să extraactiveze, adică să se aplice peste limitele în care este activă, în vigoare. Atunci cînd legea privește raporturi penale născute anterior intrării sale în vigoare, legea nouă va retroactiva, iar cînd legea veche va continua să se aplice raporturilor penale și după ieșirea ei din vigoare, legea veche va ultraactiva. În ambele situații, fie că se va aplica legea nouă, fie că se va aplica legea veche, legea penală extraactivează. Aceasta este situația legilor prin care este dezincriminată o faptă deoarece nu o mai prevede ca infracțiune, deși anterior era considerată ca atare, și a legilor temporare conform cărora se soluționează raporturile de drept penal născute în timpul în care erau în vigoare.

În afara acestor cazuri, mai există și situații în care raportul penal continuă să ființeze sub una sau mai multe legi, intrate în vigoare ulterior abrogării legii vechi, care nu dezincriminează fapta savîrșită și nici nu sînt temporare. Ceea ce caracterizează noua lege intrată in vigoare este faptul că, spre deosebire de legea sau legile anterioare, prevede condiții diferite de incriminare sau de tragere la răspundere penală a făptuitorilor, modalități diferite de sancționare sau pedepse al căror cuantum este diferit sub aspectul minimului sau maximului special, ori cuprinde dispoziții noi cu privire la regleemntarea unor instituții autonome de drept penal.

Principiul retroactivității legii penale conține regula că legea penală se aplică, în anumite cazuri, retroactive faptelor săvîrșite anterior intrării sale în vigoare. El este un principiu opus neretroactivității legii penale, constituind din acest punct de vedere o excepție [2.10, p. 19].

Datorită caracterului său excepțional, incidența retroactivității legii penale este strict reglementată de o lege.

Conform prevederilor art. 10 din CP al RM, efectul retroactiv al legii penale este conceput în felul următor: ” Legea penală care înlătură caracterul infracțional al faptei, care ușurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situația persoanei care a comis infracțiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvîrșit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.

Legea penală care înăsprește pedeapsa sau înrăutățește situația persoanei vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni nu are efect retroactiv” .

La un moment dat al dezvoltării societății este posibil ca o anumită faptă să-și piardă caracterul său periculos. La data cînd a fost săvîrșită fapta, legea o considera infracțiune dar pînă la judecarea ei ori pînă la executarea sancțiunilor aplicate intervine o altă lege care dezincriminează fapta. În acest caz legea extraactivează, adică se aplică și faptei săvîrșite mai inainte de intrarea ei în vigoare.

Retroactivitatea legii penale noi are loc deoarece corespunde mai bine scopului dreptului penal – nevoilor de apărare a valorilor sociale existente la data adoptării ei, în condițiile în care faptele săvîrșite sub legea veche ar urma să fie sancționate fără să fie prevăzute de o lege activă în vigoare, ceea ar contravine principiului legalității [1.8, art. 3].

Legiuitorul, constatînd că fapta anterior incriminată nu mai prezintă pericol social al unei infracțiuni – fiind trecută, eventual, în rîndul contravențiilor sau a abaterilor disciplinare – ori că nu mai prezintă nici un fel de pericol social, nu o mai prevede ca infracțiune.

În legislația Republicii Moldova cîmpul de aplicare a retroactivității legii penale privește doar legile penale mai blînde, și anume:

● legile dezincriminatoare care exclud din sfera ilicitului penal anumite fapte. Prin dezincriminare (abolito criminis) se înțelege acea situație cînd faptă a fost prevăzută ca infracțiune printr-o lege anterioară, iar legea nouă nu o prevede ca atare.[2.4, p.86]

Este de observat că poate fi dezincriminată atît o infracțiune în întregime, cît și numai unele părți ale sale. De exemplu, Codul penal din 2002 a dezincriminat în întregime atît infracțiunile de sabotaj [art. 66 C.P. din 1961], calomnie [art. 117 C.P. din 1961], insultă [art. 118 C.P. din 1961] etc., cît și o parte a infracțiunilor de lăsare în primejdie [alin. 1 art. 114 C.P. din 1961], huliganism [alin. 1 art. 218 C.P. din 1961] etc [2.1, p.155].

Pentru a ne afla în prezența unei dezincriminări este necesar ca legea nouă să înlăture caracterul ei penal în raport de toate dispozițiile care se referă la fapta respectivă.

Abrogarea unei dispoziții de incriminare nu înseamnă neapărat și dezincriminarea faptei prevăzută de acea dispoziție cu caracter penal. Dacă fapta este prevăzută ca infracțiune, atît în Codul penal cît și într-o lege penală, prin abrogarea dispozițiilor de incriminare din această lege, ea rămîne incriminată potrivit legii generale care își redobîndește eficacitatea.

De asemena, abrogarea unei legi penale generale printr-o altă lege penală ori a dispozițiilor penale cuprinse într-o lege specială, printr-o altă lege de aceeași natură, nu realizează întotdeauna dezincriminare faptelor prevăzute de legile abrogate.

Dezincriminarea se referă la fapta prevăzută de legea penală anterioară în întregul său și cu privire la toate condițiile sale de incriminare. Fapta nu mai este prevăzută ca infracțiune de legea nouă sub nici o formă (abolito criminis). Dacă legea nouă modifică numai unele condiții ale incriminării sau de pedepsire în raport cu legea veche, aceasta nu înseamnă abolirea infracțiunii, dezincriminarea faptei, ci în această situație devin aplicabile prevederile care se referă la aplicarea legii penale mai favorabile [art. 10' CP]. Pentru dezincriminare nu interesează și nu au semnificație trăsăturile izolate ale conținutului infracțiunii, ci numai totalitatea lor [2.22, p.126].

● legile penale care prevăd condiții de tragere la răspundere penală mai ușoare. De exemplu, legea care prevede necesitatea plîngerii prealabile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale va fi mai favorabilă decît acea care nu va cere asemenea condiții;

● legile penale mai favorabile după condițiile de incriminare. Legea care condiționează incriminarea unei fapte de săvîrșirea ei în anumite împrejurări de timp, de loc etc. care este mai favorabilă decît cea care nu indică asemenea condiții pentru incriminare, întrucît prima limitază posibilitatea de tragere la răspundere penală a persoanei care săvîrșește astfel de fapte;

● legile penale care ușurează pedeapsa, adică micșorează mărimea maximă sau minimă a pedepsei principale sau complementare, stabilesc o pedeapsă alternativă mai blîndă, abrogă pedepsele complementare care anterior erau obligatorii etc.;

● legea penală care ameliorează în alt mod situația persoanei ce a comis infracțiunea. De exemplu, legile penale care ușurează regimul executării pedepsei (categoria penitenciarului), extind posibilitățile liberării de răspundere și pedeapsă penală, reduc termenele de prescpripție etc.

Retroactivitatea legii penale mai blînde implică două modalități:

Retroactivitatea simplă (aplicarea legii penale noi asupra infracțiunilor pentru săvîrșirea cărora nu a fost pronunțată o sentință definitivă a instanței de judecată);

Retroactivitatea de revizie (aplicarea legii penale noi asupra infracțiunilor pentru săvîrșirea cărora există o sentință definitivă a instanței de judecată).

În doctrina penală se consideră că au caracter retroactiv și alte categorii de legi decît cele enunțate în art. 10 din CP al RM:

● legea penală al cărei conținut se prevede expres că urmează să se aplice și unor fapte săvîrșite anterior intrării ei în vigoare. Atît timp cît neretroactivitatea legii penale nu constituie un principiu constituțional, în anumite cazuri excepționale legiuitorul poate conferi caracter retroactiv unei legi penale;

● legea interpretativă intrată în vigoare la o dată ulterioară aceleia a legii interpretate, care explică autentic voința legiuitorului. De regulă legea penală, prin conținutul și forma adoptată de legiuitor, conține principii și reguli de conduită generală care pot fi înțelese de indivizi în sensul realizării ordinii sociale. În mod excepțional, pentru explicarea unor termeni legali, a unor principii de drept, legiuitorul utilizează metoda interpretării prin norme speciale a sensului legii în conformitate cu voința legiuitorului, pentru aplicarea unitară și corectă a acesteia în practica judiciară. Cînd interpretarea este făcută de legiuitor cu privire la înțelesul legii, în tot sau în parte, interpretarea devine autentică, iar legea emanată de la organul legislativ devine obligatorie, obținînd caracterul general și impersonal ca și legea interpretată [2.5, p.66]. Deși legea interpretativă este adoptată ulterior promulgării legii penale interpretate, va retroactiva în sensul că se va aplica retroactiv, explicînd înțelesul termenilor legii interpretate de la intrarea acesteia în vigoare pentru a se aplica în mod corespunzător în practică voința legiuitorului și a se evita soluții contrarii. În acest sens, legea interpretativă va căpăta sensul obișnuit, ce va fi atribuit instituțiilor, regulilor, termenilor prin sublinierea motivației și a scopului adoptării legii interpretate. Legea interpretativă întărește sensul termenilor, iar în cazul existenței unor neconcordanțe în structura, limbajul și sensurile acesteia se va prefera înțelesul termenilor care întăresc scopul și obiectul legii interpretate.

Interpretarea legii penale printr-o lege penală interpretativă constituie o măsură excepțională deoarece, formal, încalcă principiul retroactivității legii penale care odată promulgată va produce efece prin investirea cu putere de către legiuitor. Cum însă, legea interpretativă nu prevede alte limite sau alte forme de pedeapsă, rezumîndu-se doar la explicarea termenilor legii vechi, rezultă că adoptarea legii penale interpretative are caracter excepțional deoarece produce efecte și pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Evitarea retroactivării excepționale a legii penale interpretative este posibilă doar prin redactarea în fond și folosind o formă clară a legii astfel încît interpretarea cu bună credință a acesteia să nu creeze neînțelegeri sau ambiguități. Caracterul special de retroactivare al normei interpretative rezultă și din împrejurarea că reprezintă o posibilitate iar nu o obligativitate pentru organul legislativ (ce are ca obiect de activitate elaborarea și interpretarea general-obligatorie a legii), în sensul impunerii unor precizări terminologice, de fond sau de formă. În acest sens, dacă norma interpretativă nu ar fi obligatorie sau dacă nu ar retroactiva începînd cu data intrării în vigoare a normei interpretate, nu s-ar asigura aplicarea unitară și riguroasă a legii pe toată durată activității sale, generîndu-se confuzii în interpretare și conflicte în aplicarea sa. Pentru situațiile cînd legea de interpretare și-ar depăși sensul și scopul pentru care a fost elaborată există posibilitatea contestării acesteia în sensul controlului sub aspect constituțional. [ 2.14, p.3].

În concluzie, aș dori să menționez că cîmpul de aplicare a retroactivității legii penale privește atît situația în care fapta nu mai este incriminată ca infracțiune prin noua lege, cît și cazurile în care: legea penală stipulează condiții de tragere la răspundere penală mai ușoară, legea penală care îmbunătățește în alt mod situația persoanei ce a săvîrșit infracțiunea, legea penală care reduce pedeapsa, legea interpretativă etc.

În procesul schimbărilor din viața socială este posbibil ca o anumită faptă, care a fost, la un moment dat incriminnată și sancționată de legea penală, să-și piardă nocivitatea sub limita unor cerințe de a mai fi menținută în planul incriminării, situație în care se procedează la scoaterea ei din cîmpul legii penale, prin dezincriminare (abolitio criminis).

Potrivit principiului retroactivității legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracțiune, încetează executarea pedepselor prezentate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărîrilor judecătorești privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci, față de un condamnat pentru o infracțiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicție sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.

2.2 Fundamentul ultraactivității legii penale

Principiul aplicării legii penale cu efecte ultraactive conține regula că, legea penală se aplică și după ieșirea ei din vigoare, atunci cînd este vorba de soluționarea raporturilor de drept penal născute cînd era în vigoare.

În mod excepțional, legislația penală a Republicii Moldova prevede situații în care legea ultraactivează, adică se aplică asupra faptelor comise sub imperiul ei, chiar după ce a ieșit din vigoare.

Principiul ultraactivității legii penale nu este admis decît în cazuri speciale, și anume:

Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepționale, care pot fi aplicate și după scoaterea lor din uz. Potrivit celor analizate anterior, legile penale temporare sunt legi prin care se incriminează unele fapte apărute în situații trecătoare sau excepționale. Unor asemenea infracțiuni nu li se poate aplica legea penală generală, deoarece acestea fie nu le prevede, fie pedeapsa prevăzută este nesemnificativă în raport cu pericolul deosebit pe care îl prezintă în concret acea faptă (fapta săvîrșită în timp de război sau în timpul unei calamități etc.) [2.5, p.68]. Pe motiv că legea penală temporară rămîne în vigoare pe o perioadă de timp relativ scurtă, nu este posibil să fie descoperite și judecate toate faptele incriminate de ea, mai ales că unii infractori, ale căror fapte sub incidența acestei legi, se sustrag de la răspunderea penală pînă ce legea iese din vigoare. Din aceste considerente, se admite că legea penală să fie aplicată chiar și după ieșirea ei din vigoare prin ajungerea la termen, în virtutea ultraactivității legii penale.

Într-adevăr legea penală temporară sau legea penală excepțională este determinată de necesitatea de a se reacționa într-un mod deosebit, împotriva unor fapte care prezintă pericol social sporit într-o anumită perioadă și de aceea este firesc ca ele să se aplice tuturor faptelor săvîrșite în acest timp, chiar și după ce au ieșit din vigoare prin ajungerea la termen sau prin încetarea condițiilor excepționale care le-au impus. Tocmai aceste necesități îi corespunde principiul ultraactivității legii penale.

O altă excepție de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai favorabile. În cazul cînd o infracțiune a fost săvîrșită sub imperiul legii vechi, care prevede o sancțiune mai majoră, dar pe parcursul urmării penale sau a judecării cauzei ea a fost abrogată și înlocuită cu o lege nouă, ce prevede o sancțiune mai aspră, se va aplica ultraactiv legea veche. Justificarea ultraactivității legii penale constă în faptul că infractorul trebuie să poarte răspundere penală conform condițiilor sancționatoare în vigoare la momentul comiterii faptei, condiții cunoscute și prevăzute de el [2.5,p.69].

Însă practica demonstrează că este posibil ca o infracțiune săvîrșită sub imperiul unei legi să nu fie pusă în urmărire sub acțiunea sa pe timpul cercetării, în cursul judecății în primă instanță sau al judecății în apel sau în recurs, ori după judecarea definitivă sau în cursul executării pedepsei, legea veche care a acționat pînă atunci să fie scoasă din vigoare, făcînd loc unei alte legi care reglementează aceeași situație în mod diferit. În asemenea împrejurări se pune problema de a ști dacă răspunderea penală se va rezolva potrivit reglementărilor legii vechi sau a acelora cuprinse în noua lege sub acțiunea căreia se prelungește.

Pentru rezolvarea acestei chestiuni, în doctrină și legislațiile penale s-au promovat mai multe sisteme sau teorii [2.24, p.225].

Teoria care a cîștigat cei mai mulți adepți și care s-a impus în cele din urmă și în legislație a fost aceea a extraactivității legii penale mai blînde sau principiul mitior lex, potrivit căruia, în situațiile la care mă refer, numite situații tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este legea veche [2.2, p.98]

În sprijinul acestei teorii s-au adus două argumente. Un prim argument este acela că dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice fiindcă a fost cunoscută de infractor în momentul săvîrșirii infracțiunii. Un al doilea argument vizează faptul că dacă legea nouă este mai favorabilă, aceasta trebuie să se aplice pentru că ea răspunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva faptelor antisociale și pentru că legiuitorul însuși a recunoscut că legea veche, mai severă, nu mai corespunde acestei necesități [2.22, p.124].

În doctrină s-a susținut că, și în cazul în care s-au pronunțat condamnări definitive în temeiul legii vechi, dar pînă la executarea în întregime a pedepselor apare o lege nouă mai favorabilă, trebuie să opereze teoria legii mai favorabile și cu privire la acestea.

Aplicarea principiului legii penale mai favorabile ("mitior lex" – legea mai blîndă) reprezintă o obligație pentru organele judiciare, fără să existe posibilitatea condiționării infractorului, a aprecierii scopului sau utilității măsurii privitor la gradul pericolului social al faptei, a existenței unor de atenuare a răspunderii penale. Dacă legea nouă este mai favorabilă față de legea veche, atunci individualizarea pedepselor sub aspectul limetelor și formelor de executare a fost efectuată de legiuitor care a considerat că poate asigura structura și stabilitatea socială și în cazul elaborării unei legi mai blînde, iar dacă legea veche devine mai blîndă (aceasta fiind cunoscută de infractor) a consacrat dreptul acestuia de a răspunde în limitele legii cunoscute și aflate în vigoare în momentul săvîrșirii infracțiunii. Aplicarea principiului legii penale mai favorabile operează doar pentru cazurile stabilite în art. 10' C.P., în care se stipulează că:

"(1) Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare și pînă la executarea completă a pedepsei privative de libertate, a muncii neremunerate în folosul comunității sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede unul din aceste tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic, sancțiunea aplicată se reduce la acest maxim dacă depășește maximul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvîrșită.

(2) Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare la detențiune pe viață și pînă la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul pedepsei închisorii, prevăzută de legea nouă pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunității sau a amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu munca neremunerată în folosul comunității, dacă nu sînt interdicții pentru aplicarea acesteia, fără a se putea depăși maximul prevăzut de legea nouă. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amendă, fără a se depăși maximul prevăzut în legea nouă. Ținîndu-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea pedepsei muncii neremunerate în folosul comunității sau, după caz, a amenzii poate fi înlăturată în întregime sau în parte.

(4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranță neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege.

(5) Dacă o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate pînă la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin.(1)–(4).

(6) Dacă fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracțiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci constituie o contravenție, sancțiunea contravențională nu se mai aplică, indiferent de categoria și mărimea sancțiunii prevăzute.

(7) În cazul în care, în temeiul efectului retroactiv al legii penale, se impune recalificarea faptei stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă, instanța de judecată, soluționînd chestiunea privind executarea hotărîrii respective, va recalifica fapta și va aplica pedeapsa prin fixarea maximului sancțiunii prevăzute de legea penală mai favorabilă condamnatului, dacă pedeapsa stabilită prin hotărîrea irevocabilă este mai mare decît maximul prevăzut de legea penală nouă, sau va menține pedeapsa stabilită prin hotărîrea irevocabilă".

Astfel dacă în timpul executării pedepsei, după ramînerea definitivă a hotărîrii de condamnare, a aparut o lege care prevede un maxim mai mic, atunci sancțiunea respectivă se reduce pînă la acest nou maxim.

La fel dupa rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare la detențiune pe viată apare o lege penală nouă care prevede doar închisoarea, atunci pedepasa se înlocuiește cu maximul pedepsei închisorii. La fel se procedează și în cazurile cînd noua reglementare înlocuiește închisoarea cu amenda sau munca neremunerată în folosul comunității.

De asemenea trebuie de precizat faptul că în cazurile apariției unei legi penale noi, se ia în considerație legea penală mai favorabilă infractorului.

Deci din cele relatate anterior derivă faptul că ultraactivitatea fiind o formă a extraactivității legii penale, este principiul potrivit căruia legea penală se aplică și după ieșirea ei din vigoare în cazul infracțiunilor săvîrșite în timpul cît legea era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.Ultraactivitatea reprezintă acea situație în care actul normativ continuă să producă efecte și după ce perioada sa de existență a încetat,ca principiu. În materie penală, legea mai favorabilă se aplică și după înlocuirea ei cu o lege mai aspră, pentru faptele petrecute când cea dintâi lege era încă în vigoare.

Prin existența ultraactivității, se înlătură posibilitatea pentru făptuitorii care săvârșesc infracțiuni aproape de ieșirea din vigoare a legii penale temporare, de a rămâne nesancționați, ori de a fi sancționați conform dispozițiilor prevăzute din legea penală mai favorabilă.

Pe de altă parte, dacă asemenea legi nu ar ultraactiva, avînd în vedere durata limitată a acțiunii lor, infractorii, cunoscînd-o, ar încerca să se sustragă răspunderii penale. De asemenea, faptele comise în ultima zi a acțiunii legii sau cu cîteva zile înainte de ieșirea ei din vigoare, nu ar putea fi urmărite și judecate deoarece, practic, nu ar mai exista timpul necesar pentru aceasta, tocmai pentru a se realiza scopul preventiv postinfracțional al sancțiunii, s-a prevăzut ultraactivitatea acestor legi. În felul acesta faptele descoperite după ieșirea ei din vigoare se vor urmări și judeca, desigur dacă nu ar interveni între timp prescripția răspunderii penale sau amnistia.

2.3Amnistia și grațierea – forme ale aplicării legii penale mai favorabile

Aplicarea legii penale mai favorabile este legiferată de principiul legalității întrucît, dacă s-ar aplica pedeapsa mai severă prevăzută de legea veche care nu mai este în vigoare, nu ar avea temei legal, iar dacă s-ar aplica legea nouă care prevede o pedeapsă mai severă, infractorii ar urma să suporte o pedeapsă ale cărei limite nu le-au cunoscut înainte de comiterea infracțiunii.

Amnistia (din grecescul amnesia, ceea ce înseamnă a da uitării, a ierta) este o modalitate de liberare de răspundere și pedeapsă penală. În acest sens, amnistia este un act de clemență a puterii legiuitoare (Parlamentul RM), acordat prin legea organică, privind unele infracțiuni săvîrșite anterior datei prevăzute în actul normativ, și care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum și al altor consecințe ale condamnării [2.19, p.159].

Amnistia reprezintă o renunțare din partea publice la aplicarea răspunderii și pedepsei penale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate, constituind atît un act politic, cît și juridic [2.23, p.245].

Această ” iertare ”, ce se răsfrînge asupra infracțiunilor săvîrșite într-un anumit interval de timp, nu este însă completă, fiindcă ea înlătură numai consecințele penale ale faptelor nu și alte consecințe juridice (civile, administrative, disciplinare etc.). De asemenea, amnistia nu înlătură caracterul infracțional și nu poate fi echivalată cu dezincriminarea faptei, fiindca aceasta rămîne incriminată, iar faptele săvîrșite ulterior actului de amnistie constituie infracțiuni și atrag răspunderea penală.

De obicei, amnistia se declară în legătură cu anumite evenimente sau date remarcabile din istoria statului (de exemplu, Legea RM nr. 278-XV din 16.07.2004 în legătura cu aniversarea a X-a a adoptării Constituției RM etc.).

Totodată, amnistia poate fi folosită ca mijloc de reevaluare a politicii penale, de reparare a unor eventuale acte de injustiție.

Ținîndu-se seama de astfel de situații, se poate considera că mai utilă și mai eficientă, sub raportul realizării scopurilor politicii penale, înlăturarea incidenței legii penale față de infracțiunile săvîrșite în perioada respectivă. Amnistia reflectă imperativele umanismului și încrederea statului față de persoanele care au săvîrșit infracțiuni.

Amnistia se înfățișează ca o instituție juridică complexă, ce cuprinde atît norme juridice de drept constituțional, cît și norme de drept penal.

Ca act al autorității legiuitoare, amnistia este reglementată prin normele dreptului constituțional. Astfel, potrivit lit. p) a art. 66 și lit. o) din alin. (3) al art. 72 din Constituția Republicii Moldova, actele de amnistie sunt emise de Parlamentul RM, în cadrul activității de legiferare, stabilind infracțiunile pentru care se acordă amnistia, condițiile în care se acordă și limitele incidenței sale. De obicei, ordinea de aplicare a legii cu privire la amnistie este stabilită într-o hotărîre specială separată.

Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută în art. 107 din Codul Penal al RM, care stabilește efectele pe care le produce amnistia intervenită fie înainte, fie după condamnarea făptuitorului. În mod corespunzător, în Codul de procedură penală sunt prevăzute dispoziții cu privire la procedura aplicării amnistiei și la consecințele procesuale ale acestei măsuri.

Prin prisma incidenței sale, amnistia are întotdeauna un caracter real (obiectiv) și se operează, de regulă, in rem pentru anumite fapte penale, fără a se lua în considerare persoana făptuitorilor. Astfel, efectele amnistiei se produc în raport cu toți participanții. Totuși, legiuitorul poate să aplice amnistia și în funcție de anumite condiții personale. Drept consecință, amnistia capătă un caracter mixt, operînd nu numai in rem (pentru infracțiuni), dar și in personam (pentru persoanele care îndeplinesc condițiile legii) [2.12, p.248].

Față de subiecții răspunderii penale, amnistia are un caracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu al amnistiei se reflectă în sens dublu: în raport cu organele de stat care exercită constrîngerea în cadrul răspunderii penale (organele de umrărire penală, instanțele de judecată etc.) și în raport cu persoana care a săvîrșit infracțiunea și cade sub incidența actului de amnistie. În principiu, infractorul nu poate refuza beneficiul amnistiei. Cu toate acestea, legea asigură dreptul învinuitului (inculpatului) de a cere continuarea procesului penal pentru a se stabili nevinovăția sa. În final, indiferent de concluziile la care se ajunge, procesul penal încetează: fie prin stabilirea nevinovăției persoanei, fie prin înlăturarea răspunderii penale pe baza amnistiei.

Amnistia are ca obiect infracțiunile săvîrșite pînă la apariția actului de amnistie, determinate expres prin acest act. Deși teoretic o lege de amnistie poate viza toate infracțiunile săvîrșite anterior adoptării ei, în practică obiectul amnistiei îl constituie numai anumite categorii de infracțiuni concret determinate.

Infracțiunile săvîrșite în ziua apariției legii de amnistie sau în ziua prevăzută eventual în lege ca data intrării în vigoare, ca și cele săvîrșite ulterior, nu cad sub incidența actului de amnistie [2.2, p.100]. De aceea, în vederea aplicării corecte a legii privin acordarea amnistiei trebuie să se stabilească infracțiunile săvîrșite pînă la data apariției actului sau pînă la data intrării în vigoare a acestuia.

În cazul activităților infracționale se prezintă sub formă specifică (infracțiunea contună, prelungită, de obicei progresivă) pentru incidența legii de amnistie, trebuie să se constate că aceste forme infracționale s-au epuizat înaintea datei de adoptare a actului de amnistie.

Împrejurarea că existența infracțiunii se constată doar prin hotărîre judecătorească rămasă definitivă nu înseamnă că obiect al amnistiei proprii este fapta prevăzută de legea penală și nu infracțiunea însăși.

Amnistia antecondamnatoare poate interveni în orice moment cuprins între data săvîrșirii infracțiunii și acea a rămînerii definitive a hotărîrii de condamnare – înaintea sesizării organelor de urmărire penală ori a procurorului, în timpul efectuării actelor premergătoare, pe parcursul umăririi penale sau al judecății în toate treptele de jurisdicție – , în nici unul dintre acestea, existența infracțiunii și a raportului penal nefiind însă stabilită cu certitudine.

Aplicarea actului de amnistie, în toate aceste etape, se întemeiază pe prezumția existenței infracțiunii. Prezumția constituțională de nevinovăție, potrivit căreia, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, se transformă într-o autentică prezumție de vinovăție [2.8, p.32]. Dar, efectul imediat al amnistiei și al aplicării prezumției de vinovăție constă tocmai în încetarea imediată a oricărei proceduri împotriva făptuitorului, ceea ce, în majoritatea covîrșitoare a cazurilor, corespunde intereselor sale.

Amnistia este incidentă și infracțiunilor susceptibile de a atrage înlocuirea răspunderii penale cu răspundere care atrage o sancțiune cu caracter admnistrativ. Aceste fapte sunt infracțiuni, însă pericolul lor social este diminuat într-atît, încît nu pot atrage aplicarea unei pedepse, ci doar a unei sancțiuni admnistrative. Înlăturînd răspunderea penală, amnistia va exclude și posibilitatea celeilalte forme de răspundere juridică, prin lipsa obiectului căruia i se substituie [2.7, p.215].

Aplicarea legii cu privire la amnistie presupune determinarea strictă a obiectului acestuia. În acest sens, identificarea infracțiunilor ce cad sub incidența legii cu privire la amnistie se efectuează în modalități diferite:

Precizarea expresă a infracțiunilor supuse amnistiei ( de regulă, se indică articolul sau aliniatul articolului din legea penală);

Stabilirea unui plafon pînă la care se poate ridica maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile amnistiate;

Relevarea infracțiunilor exceptate de la amnistie, care alcătuiesc ” catalogul negru ”;

Arătarea obiectului juridic de grupă al infracțiunii;

Evidențierea elementului subiectiv al infracțiunii;

Indicarea legii penale speciale extrapenale care incriminează infracțiunile amnistiate;

Delimitarea infracțiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost executate sau grațiate pînă la adoptarea actului de clemență;

Referirea la pedeapsa concretă aplicată sau pronunțată de instanța de judecată.

Împrejurarea că obiectul amnistiei, indiferent de procedeul de identificare utilizat, îl constituie numai infracțiunea care atrage următoarele trei importante consecințe privind amnistia:

● privește toate modalitățiele de participație;

● interesează toate formele infracțiunii;

● operează indiferent de cauzele de agravare sau de atenurare a pedepsei.

Tipurile amnistiei

În doctrina dreptului penal se face distincție între mai multe tipuri de amnistie, pornindu-se de la diverse criterii: după aria de incidență a amnistiei, după natura infracțiunilor amnistate, după condițiiile în care este acordată amnistia, în funcție de momentul în care intervine actul de amnistie [2.5, p.557].

În funcție de aria sa de incidență, amnistia poate fi generală și specială.

Amnistia este generală atunci cînd privește toate infracțiunile săvîrșite pînă la data acordării ei, indiferent de natura, gravitatea sau sediul legislativ al infracțiunilor (Cod Penal, legea penală specială, lege extrapenală).

Amnistia generală presupune, de regulă, răsturnarea sistemului social-politic, o schimbare radicală sau evenimente cu totul deosebite, ea prefigurînd reforma sitemului de drept penal.

Amnistiile generale sunt relativ rare și se întîlnesc în țările lumii a treia, mai ales în statele bananiere, caracterizate printr-o puternică instabilitate și o înaltă frecvență a loviturilor de stat [2.3, p.194].

Amnistia este specială atunci cînd se acordă numai pentru anumite infracțiuni, prevăzute de actul de clemență (de un anumit gen, de o anumită gravitate, exprimată în pedeapsa prevăzută de lege, săvîrșite pe anumite persoane etc.). De cele mai dese ori amnistia se acordă în această modalitate. Toate amnistiile acordate în Republica Moldova de-a lungul timpului au fost speciale.

În funcție de condițiile în care se acordă amnstia poate fi necondiționată sau condiționată.

Amnistia este necondiționată (simplă și pură) atunci cînd acordarea ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiții (cu privire la fapta săvîrșită, la persoana făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracțiunea), înafara celor lăuntrice privitoare la obiectul său și la data săvîrșirii infracțiunii.

Amnistia este condiționată atunci cînd acordarea ei este subordonată îndeplinirii vreunei condiții speciale cu privire la:

● fapta (să nu fie săvîrșită în circumstanțe agravante etc.);

● persoana infractorului (vîrstă, cetățenie, situație familială etc.);

● împrejurările în care infracțiunea s-a săvîrșit (timp de secetă, timp de război etc.);

● umarea infracțiunii (prejudiciul cauzat să nu depășească un anumit cuantum etc.) [2.4, p.86];

● antecedența penală (infractorul să nu fie recidivist, să nu fi beneficiat anterior de grațiere etc.);

● conduita după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare (să nu se fi sustras de la executarea pedepsei etc.).

În funcție de moomentul în care intervine actul de amnistie și de stadiul în care se află procesul penal, se face distincție între:

● amnistia intervenită înainte de codamnarea definitivă (amnistie proprie);

● amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului (amnistie improprie);

● amnstia post-executorie (care intervine după executarea pedepselor sau a altor măsuri de natură juridico-penală).

Efectele amnistiei

Conform prevederilor alin. (1) al art. 107 din Codul Penal al RM, ”amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei, fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei ”.

Pe lîngă efectul comun de a înlătura răspunderea penală a făptuitorului, în funcție de momentul în care intervine actul de amnistie (antecondamnatoare sau postcondamnatoare), acesta produce și efecte proprii.

Amnistia intervenită înainte de codamnarea infractorului atrage înlăturarea răspunderii penale a acestuia. Dacă procesul penal nu fusese pornit împotriva făptuitorului, ca urmare a amnistiei, acesta nu va fi pornit. Iar în cazul în care procesul penal a fost pornit va înceta urmărirea penală sau, respectiv procesul penal, în orice stadiu s-ar afla acesta înainte de condamnarea definitivă a infractorului [2.5, p. 559].

Totuși, în cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor de drept, ea nu stinge dreptul persoanei vătămate de a introduce plîngerea prealabilă. Plîngerea prealabilă adresată organului competent constituie, deopotrivă, un act de sesizare de săvîrșirea unei infracțiuni și un act procesual de punere în mișcare a unei acțiuni penale [1.10, p.249].

Amnistia se dovedește irelevantă nu numai cu privire la dreptul de a introduce plîngerea prealabilă, ci și relativ la dreptul de a formula o plîngere sau un denunț. Dacă din însuși cuprinsul actului de sesizare reies, fără echivoc, date și elemente pe baza cărora se poate efectua încadrarea juridică a faptei, rezultînd că acesta este amnestiată, în acest stadiu cauza se va soluționa prin prounțarea ordonanței de refuz al pornirii procesului penal (dacă făptuitorul este de acord cu aceasta).

Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă pînă la sfîrșit și instanța de judecată pronunțăă o sentință de condamnare cu mențiunea că condamnatul este eliberat de pedeapsă [(pct. 4) al art. 275 din CPP al RM]. Dar, în acest caz vor putea fi aplicate măsurile de siguranță.

În cazul concursului de infracțiuni, judecat în același proces, efectele vor opera numai cu privire la infracțiunile amnistiate, deci pentru fiecare infracțiune în parte.

Amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului are ca efect înlăturarea executării pedepsei pronunțate, precum și a celorlalte consecințe ale condamnării. Dacă nu a început executarea pedepsei, hotărîrea nu va mai fi pusă în executare, iar dacă executarea pedepsei a început, ea va înceta. Nu se mai execută eventualele pedepse complementare, condamnarea nu poate constitui prim termen al recidivei, nu este luată în calcul la stabilirea și aplicarea pedepsei sau ca temei pentru revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei [2.15, p.330]. Așadar, în cazul în care pedeapsa a fost executată, amnistia înlătură consecințele care sunt posibile în viitor. Din acest punct de vedere, amnistia produce aceleași efecte ca și reabilitarea.

Amnistia postcondamnatoare înlătură executarea pedepsei pronunțate în măsura în care aceasta nu a fost executată pînă la data actului de amnistiere. Astfel, amenda deja încasată nu se restituie, iar degradarea civică executată nu se mai înlătură, fiind valabil executată. Amnistia nu are ca efect o repunere în situația anterioară săvîrșirii infracțiunii, nu este o restitutio in integrum (repunerea integrală în situația anterioară) [2.5, p.105].

Cu toate că amnistia are o arie largă de aplicare (atît pînă la condamnarea făptuitorului, cît și după condamnarea acestuia), ea are unele limite strict reglementate de lege. Astfel, conform dispozițiilor alin. (2) al art. 107 din CP al RM ” amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate ”.

Rațiunea acestei limitări rezidă în natura și finalitatea măsurilor de siguranță. Măsurile de siguranță au drept scop înlăturarea unor stări de pericol și preîntîmpinarea săvîrșirii faptelor prevăzute de legea penală, de aceea trebuie să dureze atît timp cît există aceste stări. Este evident că renunțarea din partea statului de a pune în executare aceste măsuri de siguranță nu ar avea nici o justificare și nu ar fi folositoare nici societății și nici celui față de care s-au dispus măsurile [2.26, p.246].

Nefiind pedepse, măsurile de siguranță nu pot cădea sub incidența unor acte de amnistie, nici chiar atunci cînd sunt restrictive sau chiar privative de libertate (măsuri de constrîngere cu carcater medical, măsuri de constrîngere cu caracter educativ, expulzarea, confiscarea special).

Amnistia nu produce efecte și asupra drepturilor persoanei vătămate. În acest sens, prin dreptul persoanei vătămate se înțeleg drepturile referitoare la pretențiile civile, nu și drepturile pe care le are partea vătămată în legătură cu latura penală (de exemplu, dreptul de a depune plîngerea prealabilă etc.), aceste drepturi stinfîndu-se prin amnistie [1.10,p. 252].

În raport cu consecinle civile, excepția incidenței legii de amnistie operează atît în cazul amnistiei intervenite înainte de condamnare, cît și al celei intervenite după condamnare. Justificarea acestei dispoziții constă în faptul că amnistia, ca toate celelalte cause de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, privește raportul juridic de drept penal și nu raportul juridic civil. Dreptul la despăgubire aparține celui păgubit, și ca urmare, statul nu poate renunța prin amnistie la un drept care nu-i aparține. Atunci cînd s-a produs o pagubă, aceasta urmează să fie reparată, chiar dacă aplicarea pedepsei penale este înlăturată.

E necesar a menționa, în fine că amnistia nu înlătură nici alte consecințe extrapenele ale infracțiunii săvîrșite, cum ar fi răspunderea disciplinară a făptuitorului, anumite interdicții și decăderi din drepturi ale acestuia. Amnistia înlătură doar răspunderea penală, fără a influența existența infracțiunii.

Consacrînd principiul cumulului răspunderilor juridice, sistemul nostru legislativ permite atragerea la răspundere pentru încălcarea fiecărei norme de drept în parte, potrivit principiilor proprii fiecărei ramuri (dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul civil etc.). De exemplu, dacă infracțiunea săvîrșită reprezintă în același timp, și o abatere disciplinară, se va putea aplica și una dintre sancțiunile prevăzute de Codul muncii, amnistia intervenită lăsînd neatinsă răspunderea disciplinară [1.10, p.252].

Alături de prescripția executării pedepsei și amnistia după condamnare, grațierea reprezintă o cauza de înlăturare sau modificare a executării pedepsei. Cauzele de înlăturare sau modificare a executării pedepsei nu afectează existența răspunderii penale, ci fac numai ca pedeapsa să nu fie executată sau să fie modificată, înlocuită cu o pedeapsă de altă natură, mai ușoară.

Grațierea este un act de clemență (bunăvoință) al puterii de stat prin care, în temeiul unor considerente social-politice și de politică penală, cei condamnați sunt iertați de obligația de a executa pedeapsa ori prin care se dispune scurtarea duratei de executare a pedepsei, sau prin care o pedeapsă mai grea ca natură este înlocuită cu una mai ușoară [2.26, p.539].

Instituția grațierii are o natură dublă, fiind atît o instituție de drept constituțional, cît și o instituție de drept penal. Prin prevederile Constituției RM (lit. e) a art. 88 sunt stabilite organele competente să acorde grațierea, iar în Codul penal al RM [art. 108] sunt reglementate efectele juridico-penale pe care această măsură le produce .

Referitor la organele de stat competente să acorde grațierea, Constituția RM și Codul penal al RM prevede acordarea acesteia, în mod individual, prin decretul Președintelui țării. În acest sens, legislația penală a altor state (de exemplu, România) face distincție între grațierea individuală (care se acordă prin decret de către Președintele țării, la cererea condamnatului) și grațierea colectivă (care se acordă din oficiu, prin lege, de către Parlament) [2.5, p.609]. Consider însă nejustificată acordarea grațierii colective, întrucît această măsură trebuie să fie cu totul excepțională și urmează să aibă întotdeauna un caracter individual.

Sub raportul naturii sale juridice, grațierea individuală apare ca o cauză personal de înlăturare sau de modificare a executării unei pedepse aplicate unei personae și totodată ca un mijloc de individualizare a constrîngerii juridice penale. Această formă a grațierii se acordă și produce efecte in personam, profitînd numai cel căruia i-a fost acordată, nu și eventualii participanți.

Grațierea poate fi acordată oricăror persone, indiferent de caracterul și gravitatea infracțiunilor pentru a căror săvîrșire ele au fost pedepsite, indiferent de categoria și cuantumul pedepsei penale aplicate. Deseori, grațierea este acordată persoanelor condamnate pentru săvîrșirea unor infracțiuni deosibit de grave, condamnate la detențiune pe viață. În această ipoteză însă, grațierea nu înlătură răspunderea penală. Condamnarea ca atare rămîne în evidențele cazierului judiciar și constituie un antecedent penal cu toate consecințele juridice care decurg în plan penal sau extrapenal (interdicții, incapacități, decăderi sau poate forma primul termen al recedivei).

Grațierea se acordă în temeiul cererii depuse de persoanele condamnate, de rudele apropiate ale acestora, de deputați în Parlament, de autoritățile admnistrației publice locale, de asociații obștești, de avocații care au participat la examinarea cauzelor în care s-au pronunțat sentințe de condamnare la detențiune pe viață și a cazurilor privind minorii, precum și de admnistrația întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor în care au lucrat anterior persoanele condamnate.

Preventiv, materialele depuse pentru obținerea grațierii sunt examinate de o comisie special, constituită pe lîngă Președintele RM [1.8] – Comisia pentru problemele grațierii persoanelor codamnate – care activează în conformitate cu Regulamentul de examinare a cererilor de grațiere și de acordare a grațierii individuale condamnaților [1.9]. Deciziile comisiei poartă un caracter de recomandare și nu obligatoriu. În ultima instanță, decizia va fi luată de către Președintele RM.

La examinarea cererilor de grațiere sunt luate în considerație: caracterul și gradul prejudiciabilității infracțiunii săvîrșite, personalitatea condamnatului, comportamentul acestuia, starea sănătății, starea civilă, atitudinea lui față de cele săvîrșite, partea executată a pedepsei, infromațiile privind repararea prejudiciilor material, părerile admnistrației instituției penitenciare și alte circumstanțe importante pentru luarea deciziei în acest sens.

Fiind acordată prin decretul Președintelui RM, adică printr-un act al puterii de stat bazat pe considerațiuni de politică penală a statului, grațierea are un caracter obligatoriu atît pentru organele de stat, cît și pentru cei care beneficiază de ea. Grațierea nu poate fi refuzată de către cel căruia i se acordă, indiferent dacă a fost cerută sau acordată din oficiu sau la propunerea organelor de drept. Motivația este că grațierea implică o renunțare la dreptul statului de a pretinde executarea în totul sau în parte a unei pedepse. Astfel, nu poate fi admis ca persoanele cărora li se acordă grațierea să aibă posibilitatea de a împedica aducerea la îndeplinirea a acestei renunțări, prin refuzarea beneficiului grațierii [1.10, p.255].

Grațierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanțele judecătorești, a căror executare este înlăturată în totul sau în parte, sau care sunt commutate.

În acest caz de concurs de infracțiuni, aplicabilitatea actului de grațiere se apreciază în funcție de pedeapsa aplicată definitive de către instanța de judecată (pedeapsa rezultantă) și nu de pedepsele stabilite pentru fiecare dintre infracțiunile săvîrșite. Motivația este că pedeapsa finală nu reprezintă o simplă rezultantă cantitativă, similar unui paralelogram al forțelor, ci reflectă pericolul social al activității infracționale în complexitatea ei [2.6, p.248]. Grațierea, spre deosebire de amnistie, se adresează pedepsei și nu infracțiunii, astfel ea devine sau nu aplicabilă în funcție de peadeapsa unică aplicată pentru întregul ansamblu infracțional.

Întrucît grațierea are ca efect înlăturarea executării pedepsei, pentru incidența grațierii este necesar ca pedeapsa să nu fie în întregime executată. După executarea efectivă a pedepsei, aplicarea dispozițiilor referitoare la grațiere este imposibilă. Nu interesează însă dacă codamnatul execută real pedeapsa sau dacă este liberat condiționat.

Grațierea are ca obiect pedepse aplicate pentru infracțiuni săvîrșite pînă la data acordării actului de grațiere. Astfel, efectele grațierii se produc din momentul adoptării actului de clemență în raport cu condamnările pronunțate prin hotărîri rămase definitive pînă la adoptarea respectivului act. Grațierea nu se aplică pentru infracțiunile săvîrșite în însăși ziua adoptării actului de grațiere, fiindcă, întocmai ca în cazul amnistiei, nu este admisibil să beneficieze de clemență cei care au săvîrșit infracțiuni după ce au aflat de adoptarea actului respectiv [2.5, p.612].

În cazul infracțiunilor continue sau prelungite trebuie să se ia în considerație momentul epuizării lor, fiindcă dacă activitatea sau agravarea rezultatului a continuat și după apariția actului de grațiere, aceasta nu se aplică, deoarece partea săvîrșită înainte de grațiere și partea săvîrșită ulterior formează o unitate juridică. Infracțiunea este considerată săvîrșită în întregime ulterior, la data încetării activității sau la data săvîrșirii ultimului act.

Potrivit dispoziției alin. (3) și (4) ale art. 108 din Codul penal al RM, grațierea nu are ca obiect pedepsele complementare (cu excepția cazului cînd se dispune altfel prin actul de grațiere), măsurile de siguranță și drepturile persoanei vătămate.

Tipurile grațierii

Grațierea se prezintă sub forme sau modalități diferite, în funcție de personele care beneficiază de grațiere, de condițiile în care aceasta este acordată, după întinderea efectelor pe care le produce.

În funcție de persoanele cărora li se acordă, grațierea este individuală și colectivă.

Grațierea individuală este acordată unei persoane determinate în mod normal, la cererea celor cointeresați. Grațierea individual poate avea fie forma remiterii (iertării) totale sau parțiale a pedepsei, fie forma comutării pedepsei în alta mai ușoară [2.23, p.565].

Grațierea colectivă este acordată pentru una sau mai multe categorii de comdamnări din oficiu sau la propunerea organelor procuraturii sau justiției. Perosoanele care beneficiază de grațierea colectivă nu sunt individualizate în cuprinsul actului [2.23, p.565].

În funcție de condițiile în care se acordă, grațierea este necondiționată sau condiționată.

Grațierea este necondiționată (pură și simplă) atunci cînd se acordă fără anumite obligații pe care grațiatul să le îndeplinească în viitor [2.27, p.134].

Grațierea este condiționată atunci cînd impune codamnatului anumite obligații (de exemplu, de a nu comite o nouă infracțiune o anumită perioadă de timp, sub sancțiunea executării pedepsei grațiate, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune). Grațierea condiționată este considerată în doctrină ca o formă a suspendării condiționate a executării pedepsei (cînd grațierea înlătură în întregime executarea pedepsei) sau o formă a liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen (cînd grațierea înlătură numai executarea restului de pedeapsă) [2.5, p.100].

Doar teoretic, grațierea poate fi acordată pur și simplu, fără nici o condiție ce se cere a fi îndeplinită. În practică, asemenea acte de grațiere nu se acordă. Pentru a realize anumite obiective de politică penală rațională, în cuprinsul actelor de grațiere sunt prevăzute o serie de condiții sub rezerva cărora persoana poate beneficia de grațiere. Includerea acestor condiții se justifică prin intenția legiuitorului de a folosi instituția grațierii ca o pîrghie de prevenire a săvîrșirii în viitor de noi infracțiuni.

În funcție de întinderea efectelor sale, grațierea poate fi totală, parțială sau comutare [2.23, p.566].

Grațierea este totală atunci cînd înlătură în întregime executarea pedepsei aplicate (remiterea pedepsei).

Grațierea este parțială atunci cînd se înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată (reducerea pedepsei). În acest caz, durata pedepsei redusă ca urmare a grațierii este arătată în unități de timp (în ani, luni sau – în cazul pedepsei cu amendă – în suma acesteia) sau în coeficient de proporție (de exemplu, jumătate, o treime etc.).

Comutarea este o formă a grațierii prin care pedeapsa aplicată de instanță este înlocuită cu o altă pedeapsă, de altă natură, mai ușoară decît cea înlocuită (de exemplu, pedeapsa detențiunii pe viață este înlocuită cu pedeapsa închisorii pe un termen de 35 de ani, conform prevederilor alin. (5) al art. 70 din Codul penal al RM).

Efectele grațierii

Efectele grațierii asupra pedepselor principale

Efectele principale ale grațierii sun prevăzute în art. 108 din Codul penal al RM. Potrivit acestor prevederi legale, grațierea are ca efect liberarea, în tot sau în parte de pedeapsa principal stabilită ori comutarea acestuia cu o pedeapsă mai ușoară.

În fapt, înlăturînd executarea pedepsei principale, grațierea înlătură condamnarea, producînd aceleași efecte ca și o pedeapsă executată. De la data acordării grațierii pedeapsa se consider executată cînd este totală ori, deși parțială, privește restul de executat al pedepsei și de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi [2.17, p.209]. Dar, ca orice pedeapsă executată, pedeapsa grațiată constituie un antecedent penal, care determină, potrivit legii, decăderi și interdicții sau poate forma primul termen al recidivei.

Efectele grațierii auspra pedepsei principale nu sunt determinate sau influențate de modul de executare a pedepsei. Astfel, grațierea își produce efectele și în raport cu cei care execută efectiv pedeapsa, și în raport cu cei care sunt liberați condiționat, precum și asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiționat.

În cazul în care grațierea este condiționată (de exemplu, obligația de a nu săvîrși o nouă infracțiune într-un anumit termen), aplicarea efectelor ei va fi subordonată îndeplinirii acestei condiții. Dacă în acest interval de timp beneficiarul grațierii săvîrșește o nouă infracțiune, grațierea este revocată. Făptuitorul, în acest caz, urmează să execute o pedeapsă stabilită prin cumul de sentințe: cumulul aritmetic (total sau parțial) al pedepsei inițial grațiate și al pedepsei ce se pronunță pentru noua infracțiune [2.26, p.32].

Revocarea grațierii are loc în temiul aceluiași act normative pe baza căruia s-a acordat inițial grațierea.

Efectele grațierii asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiționat

Grațierea are efecte și asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiționat. În cazul condamnării cu supendare condiționată a executării pedepsei [art. 90 din Codul penal al RM], grațierea produce efecte nu numai asupra pedepsei principale, ci și asupra termenului de probă. În cazul grațierii totale, termenul de pedeapsă și de probă se remite integral; în cazul grațierii parțiale termenul de pedeapsă principal se reduce în modul corespunzător, iar termenul de probă se reduce în măsura în care grațierea s-a extins asupra pedepsei principale [1.10, p.254].

Pentru condamnatul cu suspendarea executării pedepsei, care a beneficiat de efectele grațierii, adică a fost reabilitat de drept pentru condamnarea suferită, grațierea nu poate fi revocată chiar dacă dintr-un motiv sau altul condamnatul a pierdut beneficial suspendării. În ipoteza în care condamnatul săvîrșește după grațierea parțială o nouă infracțiune, care atrage revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, condamnatul va executa doar acea parte din pedeapsă ce nu fusese grațiată, cumulată cu pedeapsa pentru noua infracțiune. Cînd grațierea are ca obiect o pedeapsă a cărei executare este suspendată condiționat, aplicarea ei coincide cu data adoptării actului de grațiere. În acest caz nu este necesară o hotărîre de revocare a suspendării pedepsei, pentru ca grațierea să opereze [2.5, p.614].

Efectele grațierii asupra pedepselor complementare

Conform dispoziției alin. (3) al art. 108 din Codul penal al RM, ” Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepția cazului în care se dispune altfel prin actul de grațiere ”. Astfel, are loc o limitare a efectelor grațierii și, deci, o îngrădire a regulii de drept consacrate în [alin. (1) al art. 108 din CP al RM].

Legislația penală în vigoare nu indică categoriile de pedepse complementare asupra cărora grațierea nu are efecte, prin urmare, ea nu are efecte asupra tuturor pedepselor complementare, indicate în alin. (3) și (4) ale art. 64 din Codul penal al RM (amenda, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau a distincțiilor de stat).

Dacă în actul de grațiere nu se face nici o mențiune cu privire la pedepsele complementare, înseamnă că acestea nu sunt grațiate și urmează să fie executate. În cazul grațierii totale sau a restului de pedeapsă neexecutată, eventualele interziceri de drepturi (pedepse complementare) încep să se execute la data grațierii.

În partea finală a dispoziției alin. (3) al art. 108 din CP al RM se prevede însă că excluderea pedepselor complementare de la beneficial grațierii nu operează în cazul în care actul de grațiere dispune altfel. Respectiv, prin actul de grațiere se poate dispune că aceasta liberează și de la executarea pedepselor complementare. Desigur, în măsura în care acestea nu au fost executate.

Efectele grațierii asupra măsurilor de siguranță și a drepturilor persoanei vătămate

Prevederile alin. (4) al art. 108 din Codul penal al RM stipulează că: ” Grațierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor perosanei vătămate ”.

Considerentele care ar justifica această poziție a legiutorului ține de caracterul preventive și nerepresiv al măsurilor de siguranță, care sunt luate și în interesul făptuitorului, pentru ca acesta să nu fie expus să săvîrșească din nou fapte prevăzute de legea penală.

Totodată, în cazul în care cererea de grațiere este depusă de un condamnat care, paralel cu executarea pedepsei pentru infracțiunea comisă, este supus tratamentul medical forțat de alcoolism, narocomanie sau urmează un tratament contra unei boli venerice, grațierea se acordă după încheierea tratamentului și însănătoșirea persoanei.

Așadar, grațierea persoanei condamnate nu trebuie să lezeze drepturile persoanei vătămate. Astfel, persoana vătămată este în drept să adreseze instanței civile pentu valorificarea drepturilor sale, lezate prin săvîrșirea infracțiunii, precum și să pretindă executarea hotărîrii instanței civile deja pronunțate.

În încheiere precizez că amnistia și grațierea, fiind impuse de rațiuni de politică penală, sunt corelate cu anumite evenimente social-politice care influențează fenomenul infracțional sau marchează momente deosebite în evoluția societății. Aceste acte de clemență care înlătură răspunderea penală, a executării pedepsei, precum și a altor urmări ale condamnării, impun anumite condiții privitoare la persoana condamnatului, și anume se pune accent pe vîrsta, cetățenia, dacă a mai avut antecedente penale, precum și pe situația familială a condamnatului. Acestea fiind instituții care oferă posibilitatea societății să facă uitate anumite infracțiuni, ștergînd practic condamnările deja pronunțate.

Totodata, amnistia și grațierea poti fi folosite ca mijloc de reevaluare a politicii penale, de reparare a unor eventuale acte de injustiție ori să se fundamenteze pe ideea de identificare a noi resurse și mijloace de apărare socială. Acestea reflectă imperativele umanismului și încrederea statului față de persoanele care au săvîrșit infracțiuni.

Amnistia și grațierea se înfățișează ca o instituție juridică complexă, ce cuprinde atît norme juridice de drept constituțional, cît și norme de drept penal.

Саpitolul III.  Analiza legiferării comparative și a practicii judiciare în privința aplicării legii penale în timp

3.2 Cercetarea practicii judiciare în aplicarea legii penale în timp

În practica judiciară, în prezent, dar și în perioada imediat urmatoare, cea mai importantă provocare, atît pentru organele judiciare, cît și pentru instituția apărării suspecților, inculpaților și condamnaților, este reprezentată de identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile, pana la judecarea definitiva a cauzelor sau dupa judecarea definitiva a acestora.

Analizînd practica judiciară în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, am depistat o cauza penală în privința condamnatului Bunescu Victor, care este recunoscut vinovat și condamnat prin sentința judecătoriei Anenii Noi din 25.02.2009, în baza art. 171 alin. (3) lit. a) din CP la 17 ani de închisoare ce prevede: "Violul persoanei care se află în grija, sub ocrotirea, protecția, la educarea sau tratamentul făptuitorului", art. 186 alin. (2) lit c) și d) din CP la 3 ani de închisoare în care este specificat: "Furtul prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuință" și "Furtul cu cauzarea de daune în proporții considerabile", în baza art. 84 alin (1) din CP prin cumul parțial de sentințe la pedeapsa numită s-a adăugat parțial pedeapsa aplicată prin sentința judecătoriei Anenii Noi și i s-a stabilit definitiv – 19 ani de închisoare cu ispășirea pedepsei în penitenciar de tip închis cu încasarea prejudiciilor materiale în beneficiul părții vătămate.

Prin decizia Curții de Apel Bender din 18.06.2009 a fost casată parțial sentința judecătoriei Anenii Noi din 25.02.2009 în partea stabilirii pedepsei rejudecînd cauza și pronunțînd o nouă hotărîre prin care Bunescu Victor a fost condamnat în baza art. 171 alin (1) lit. a) CP la 13 ani închisoare, art. 186 alin. (2) lit c) și d) la 3 ani 6 luni închisoare și conform art. 84 alin (1) CP pentru concurs de infracțiuni i s-a fixat 14 ani închisoare și cu aplicarea art. 85 alin. (1) CP prin cumul parțial de sentințe la pedeapsa numită s-a adăugat parțial pedeapsa aplicată prin sentința judecătoriei Anenii Noi și i s-a stabilit definitiv – 14 ani 6 luni închisoare cu ispășirea pedepsei în penitenciar de tip închis, în rest sentința fiind menținută fără modificări.

Respectiv condamnatul Bunescu Victor a înaintat o cerere la Judecătoria Rîșcani mun. Chișinău privind aplicarea retroactivității legii penale.

În cererea privind aplicarea legii favorabile declarată, a invocat că prin prisma modificărilor operate în Codul Penal, prin Legea nr. 227-XVI din 18 decembrie 2008, condamnatul Bunescu Victor solicită pronunțarea unei noi hotărîri, prin care să-i fie stabilită o pedeapsă mai blîndă.

Verificînd argumentele invocate în cerere în raport cu materialele cauzei, instanța îl consideră ca neînteimeiat din următoarele considerente:

Coform art. 470 alin (1) Cod de procedură penală, chestiunile privind executarea hotărîrilor prevăzute la art.469 alin. (1) pct. 1)-4), 6), 8)-16) și 18) se soluționează de către instanța de judecată din raza de activitate a organului sau a instituției care execută pedeapsa.

Potrivit art. 471 alin. (1) Cod de procedură penală, chestiunile specificate la art. 469 alin. (1) pct. 5, 11) și 14) se soluționează de către judecătorii instanței de drept comun, iar chestiunile prevăzute la celelalte puncte din art. 469 alin (1) se soluționează de către judecătorul de instucție, la cererea condamnatului sau a apărătorului acestuia ori la demersul organului sau instituției care pune în executare pedeapsa.

Art. 469 alin. (1) pct. 14) Cod de procedură penală, prevede că la executarea pedepsei, instanța de judecată soluționează chestiunile cu privire la schimbările în executarea unor hotărîri, și anume: liberarea de pedeapsă sau ușurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv ori ameliorarea, în alt mod, a situației (art.10 și 10/1 din Codul penal).

În ședința de judecată procurorul a solicitat respingerea cererii ca fiind neînteimeiată.

Inculpatul în ședința de judecată a solicitat admiterea cererii.

Astfel, legea penală în vigoare la data pronunțării sentinței se sancționa infracțiunea prevăzută de art. 171 alin. (3) CP (red. 2008) cu închisoare pe un termen de la 10 la 20 ani sau cu detențiune pe viață, iar infracțiunea prevăzută de art. 186 alin. (2) CP (red. 2008) cu închisoare pe un termen de pînă la 4 ani.

Conform Legii nr. 277-XVI din 18 decembrie 2008, pentru modificarea și completarea Codului penal al RM, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 24 februarie 2009 și intrată în vigoare la 24 mai 2009, normele penale în baza cărora Bunescu Victor a fost condamnat stabilește aceleași sancțiuni sus menționate.

Respectiv aliniatul (1) al art. 10/1 din Legea nr. 277-XVI din 18 decembrie 2008 prevede că dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare și pînă la executarea completă a pedepsei privative de libertate, a muncii neremunerate în folosul comunității sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede unul din aceste tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic, sancțiunea aplicată se reduce la acest maxim, dacă depășește maximul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvîrșită.

Astfel, prin prisma art. 10/1 al Legii nr. 227-XVI din 18 decembrie 2008, pedepsele aplicate condamnatului Bunescu Victor în baza art. 171 alin. (3) lit. a) și art. 186 alin. (2), lit. c), d) Cod penal, nu depășesc maximul prevăzut de legea nouă Cod penal (red. 2008) și acesta se încadrează în limita sancțiunii prevăzute de norma menționată.

Prin urmare, legea nouă nu ușurează pedeapsa și nu ameliorează în nici într-un mod situația condamnatului, întrucît a fost aplicată de instanțe în mod corespunzător.

Țin să menționez că la stabilirea pedepsei lui Bunescu Victor în baza art. 171 alin. (3) lit. a) Cod penal(red.2008) și în baza art. 186 alin. (2), lit. c), d) Cod penal(red.2008) instanța de fond și de apel a ținut cont pe deplin de prevederile art. 61 și 75 Cod penal, aceasta fiind echitabilă, adecvată personalității vinovatului, faptei comise, dar și circumstanțelor cauzei.

În asemenea condiții cererea privind aplicarea retroactivității legii penale declarată de către inculpatul Bunescu Victor a fost respinsă de Judecătoria Rîșcani ca fiind neînteimeiată. Încheierea dată poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile la Curtea de Apel Chișinău, prin intermediul Judecătoriei Rîșcani.

Prin urmare inculpatul Bunescu Victor a atacat cu recurs decizia Judecătoriei Rîșcani la Curtea de Apel Chișinău. Dar, Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău i-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Încheierii Judecătoriei Rîșcani, m. Chișinău din 02 decembrie 2014, prin care s-a respins cererea condamnatului privind aplicarea retroactivității Legii Penale prin prisma art. 10 1 CP, decizia fiind irevocabilă.

Analizând temeinicia hotărârii în contextul motivelor invocate de recurent, Colegiul Penal conchide că recursul condamnatului este nefondat. Colegiul Penal remarcă că instanța de fond corect a stabilită că, prin prisma art. 101 CP din Legea nr. 277-XVI din 18 decembrie 2008, pedeapsa stabilită condamnatului Bunescu Victor, definitiv de – 14 ani și 6 luni închisoare, în temeiul art. 171 alin. (3) lit. a) și art.186 alin. (2) lit. c) și d) CP, este stabilită în limitele sancțiunii Codului Penal, nu depășește maximul prevăzut de legea nouă și temeiuri de-a interveni în hotărârile irevocabile pentru a fi redus termenul lipsesc.

3.2 Amnistia și grațierea în Federația Rusă și SUA

De regulă, cu drept constituțional de grațiere este împuternicit șefului statului, însă în unele state federale acest drept îl au conducătorii (de exemplu, în SUA – guvernatorii de stat) [2.32, p. 403-448].

Drept bază de grațiere poate servi factorul uman și anume,remușcările condamnaților, dar de multe ori factorul politic prevalează (ex. Edmond Pope, fost ofițer în cadrul serviciilor de informații din cadrul marinei americane, a fost trimis în judecată de justiția din Rusia pentru spionaj și divulgare de secrete de stat. El a fost condamnat la 20 de ani de muncă zilnică – dar o săptămîna mai tîrziu, a fost grațiat de președintele Putin).

De obicei, grațierea se aplică persoanelor condamnate pentru formele cele mai severe de pedeapsă, în urma căreia condamnatul este iertat de executarea pedepsei, fie în total, fie îin parte, sau pedeapsa i se comuta intr-una mai usoara. Exista si cazuri cînd grațierea a avut drept rezultat remiterea de pedeapsă [2.32, p. 403-448].

Fiecare stat își are legea sa în ceea ce privește legea grațierii. În conformitate cu legislația țărilor CSI, în raport de întindere a efectelor sale, grațierea poate fi totală, partială, ori poate avea forma comutării. În conformitate cu art. 29 din Constituția Islandei, președintele statului are dreptul nu numai să grațieze persoanele condamnate, dar, de asemenea, și să dispună încetarea urmăririi penale în faza premergătoare a procesului, asta în cazul în care există motive întemeiate [2.26, p. 20]. În Italia, există două tipuri de grațiere: indulto și grazia. În primul caz grațierea e acordată de către Parlament prin lege, ce este aprobată cu o majoritate de două treimi din ambele Camere ale Parlamentului; dreptul de a utiliza în al doilea caz îi aparține președintelui. În conformitate cu Constituția elvețiană (Art. 173), dreptul de grațiere nu se acordă Președintelui, ci Parlamentului [2.26, p. 117, 118].

În unele țări (Belarus, Turkmenistan, Uzbekistan, Regatul Unit,Statele Unite) grațierea poatet fi asociată cu scutirea condiționată de pedeapsă: condamnatul este scutit de pedeapsă pe o perioadă de timp. Daca în acest interval de timp beneficiarul grațierii săvîrșește o nouă infracțiune, grațierea este revocată. Făptuitorul, în acest caz, urmează să execute o pedeapsă stabilită, plus pedeapsa ce se pronuntă pentru noua infractiune [2.32, p. 404-448].

Grațierea conform legislatiei Federatiei Ruse

Principalele noțiuni privind grațierea în Federația Rusă sunt prevăzute în Constituție (art. 50, 71 și 89), Codul Penal (articolul 85) și în Codul de executare a sancțiunilor de drept penal (articolul 176).

Referitor la organele de stat competente să acorde grațierea, Constituția prevede acordarea acesteia prin decretul Președintelui țării. Astfel prin decretul prezidențial din 28 decembrie 2001 nr. 1500 s-a constituit "Comisia pentru problemele grațierii persoanelor condamnate pe teritoriul Federației Ruse". Această comisie are misiunea de a examina cererile de grațiere. La examinarea lor sunt luate în calcul mai multe aspecte: gradul infracțiunii săvîrșite, prejudiciile aduse, totalitatea probelor aduse de diverse instanțe, etc. [2.27].

Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor sunt luate în considerare, astfel orice persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul la o revizuire a pedepsei de către o jurisdicție superioară în conformitate cu procedura stabilită prin lege federală, precum și dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. (art.71, lit. "o”).

Este necesar de menționat faptul că, în perioada de federalism în Rusia au existat încercări de a delega exercitarea competențelor de grațiere șefilor de stat din componența Federatiei Ruse. Astfel, Tratatul între Federația Rusă și Republica Bashkortostan din 03.08.1994 "Cu privire la delimitarea subiectelor jurisdicționale și delegarea reciprocă a competențelor între organele de stat ale Federației Ruse și organele de stat ale Republicii Bashkortostan" conținea o dispoziție în care grațierea persoanelor condamnate de către instanțele judecătorești din Republica Bashkortostan să fie examinată pe teritoriul acestei republici. Constituția Republicii Bashkortostan până în anul 2002, conținea Art. 95, p.19 potrivit căruia președintele avea "dreptul de grațiere a cetățenilor condamnați de către instanțele din Republica Bashkortostan." [2.41].

Dispoziții similare se conțineau în Tratatul între Federația Rusă și Republica Tatarstan din 15.02.1994 "Cu privire la delimitarea subiectelor jurisdicționale și delegarea reciprocă a competențelor între organele de stat ale Federației Ruse și organele de stat ale Republicii Tatarstan" [2.41].

Cu toate acestea, Curtea Constituțională a Federației Ruse conform rezoluției nr.10 -P din 07 iunie 2000 "Cu privire la cazul privind constituționalitatea unor prevederi ale Constituției Republicii Altai și Legea federală" si „Cu privire la principiile generale de organizare a legislației și organelor executive ale subiecților Federației Ruse ” s-a mentionat că "… acordurile, contractele nu pot fi transferate, anulate sau redistribuite de Constituția subiecților Federației Ruse de a conduce Federația Rusă și puterile respective ale organelor federale ale puterii executive.” Prin decizia Curții Supreme din 17.04.2001 nr. 49-G01-23, Curtea Constituțională s-a pronuntat că dreptul de grațiere pe care îl deținea președintele Bashkortostan să fie anulat [2.41].

Articolul 85 din Codul penal al Federatiei Ruse (care este numit "Gratierea") prevede în temeiul unor considerente social-politice și de politică penală ca cei condamnați sunt iertați de obligația de a executa pedeapsa sau ar putea fi redusă sau înlocuită cu o pedeapsă mai ușoară. [2.57, p. 478].

Condamnatului prin gratiere i se înlatura executarea pedepsei principale, însa ca orice pedeapsă executată, pedeapsa grațiată constituie un antecedent penal. Grațierea nu poate inversa efectele pedepsei deja executate (de exemplu, amenda sau privarea de titluri onorifice, premii de stat). Grațierea nu scutește persoana de răspunderea civilă pentru pagube.

În temeiul art.85 grațierea este individuală, ca mai apoi în temeiul art. 89 cu drept constituțional de grațiere să fie împuternicit numai președintele Federației Ruse [2.57, p. 478].

Spre deosebire de amnistie, grațierea în Rusia se aplică numai persoanelor pentru care a intrat în vigoare verdictul final. În plus, fiind acordat prin decret prezidențial, adică printr-un act al puterii de stat, el are o bază juridică directă pentru aplicarea efectelor de grațiere, astfel încît nu mai este necesară pronunțarea altei decizii de către alt organ statal. Legea nu instituie nici-o restricție în ceea ce privește gravitatea infracțiunii, caracteristicile individuale ale infractorului, comportamentul său în timpul ispășirii pedepsei pînă la pronunțarea grațierii [2.41].

Deși, prin decretul prezidențial din 28 decembrie 2001 nr. 1500 al F. Ruse se stabilește ca grațierea se acordă în temeiul cererii depuse de persoanele condamnate, unor categorii de persoane grațierea le este interzisa: [2.27]

celor ce săvârsesc infracțiuni intenționate în timpul perioadei de probă

persoanelor care încalca cu rea intenție pedeapsa

persoanelor pedeapsa a cărei executare a fost suspendată condiționat

persoanelor scutite anterior de pedeapsă sub amnistie

persoanelor anterior scutite de pedeapsă sub grațiere

persoanelor cărora li s-a acordat pedeapsa mai blindă.

Este necesar de remarcat faptul că în perioada formării federalismului în Rusia se urmăreau încercări de a delega exercitarea puterilor pentru clemența șefilor subiectelor Federației Ruse (FR). Astfel, Contractul între Federația Rusă și Republica Bașcortostan din 03.08.1994 ”Despre delimitarea obiectelor de referință și delegarea reciprocă a exercitării puterilor între organele conducerii de stat ale Federației Ruse și organele conducerii de stat ale Republicii Bașcortostan” conține o prevedere, conform căreia grațierea persoanelor condamnate de către instanțele de judecată ale Republicii Bașcortostan să se afle în administrarea Republicii Bașcortostan. În Constituția Republicii Bașcortostan pînă în anul 2002 se conținea p. 19 art. 95, conform căruia Președintele ”are dreptul la grațierea cetățenilor, condamnați de către instanțele Republicii Bașcortostan”. Prevederi similare se conțineau în contractul dintre Federația Rusă și Republica Tatarstan din 15.02.1994 ”Despre delimitarea obiectelor de referință și delegarea reciprocă a exercitării puterilor între organele conducerii de stat ale Federației Ruse și organele conducerii de stat ale Republicii Tatarstan”. Totuși Curtea Constituțională a Federației Ruse în Decretul № 10-P din 7 iunie anul 2000 ”În cazul despre constituționalitatea unor anumite dispoziții ale Constituției Republicii Altai și ale Legii Federale ”Despre principiile generale ale organizației organelor legislative (reprezentante) și executive ale puterii de stat ale subiectelor Federației Ruse” a indicat faptul că ”…prin acorduri, contracte nu pot fi transferate, eliminate sau altfel redistribuite competențele Federației Ruse stabilite de Constituția Federaței Ruse și puterile respective ale organelor federale ale puterii executive”. Curtea Supremă a Federației Ruse prin determinarea din 17.04.2001 № 49-G01-23 a condiționat neconstituțională pentru Federația Rusă și legislația federală dispoziția de împuternicire a Președintelui Bașcortostan-ului pentru grațiere. La 3 decembrie 2002 dispozițiile relevante au fost excluse din Constituția Bașcortostan-ului.

Conceptul ”grațiere” este descoperit în al 85-lea articol al Codului Penal FR (care și poartă denumirea de: ”Grațiere”) după cum urmează: «Prin grațiere, o persoană, condamnată pentru o infracțiune, poate fi eliberată de la ispășirea pedepsei în continuare sau pedepsa determinată pentru aceasta poate fi redusă sau poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blîndă. De pe numele persoanei, care a ispășit pedeapsa, prin grațiere, poate fi eliminată condamnarea anterioară”. Spre deosebire de legislația anterioară, nu se prevede eliberarea de răspundere penală și înlocuirea privării de libertate cu condamnarea condițională prin grațiere [2.41]. Grațierea nu poate anula consecințele pedepselor deja ispășite (ca de exemplu, amendă sau privarea de grad militar special și titlu onorific, rang de clasă și distincții de stat). Grațierea, de asemenea, nu scutește persoana de răspundere civilă pentru cauzare de prejudicii [2.57, p.478].

În plus, acest articol indică faptul că grațierea se înfăptuiește în privința unei anumite persoane, și după articolul al 89-lea al Constituției se consideră punerea în aplicație a grațierii de către Președintele FR [2.57, p.478].

Spre deosebire de аmnistie, grațierea în Rusia se înfăptuiește doar asupra persoanelor, în privința cărora este valabil verdictul intrat în vigoare. Pe lîngă toate acestea, actul de grațiere nu poartă un caracter normativ: acesta reprezintă un act de aplicare a legii. Acest act este o bază juridică directă pentru aplicarea consecințelor grațierii, luarea deciziillor de către o oarecare altă autoritate nu este necesară.

Legea nu conține nici o restricție, în ceea ce privește gravitatea infracțiunii, caracteristicilor personale ale infractorului, comportamentul acestuia în timpul executării pedepsei și ispășirea pedepsei pînă la grațiere [2.57, p.478].

Totodată, Decretul № 1500 al Federației Ruse, care determină procedura de examinare a cererilor de grațiere, notifică faptul că, grațierea, de regulă, nu se aplică la următoarele categorii de persoane: [2.27]

care au comis o crimă intenționată în cursul perioadei de probă impuse de instanță;

care încalcă malițios ordinea stabilită de ispășire a pedepsei;

care au fost scutite anterior de ispășire a pedepsei pe cuvînt de onoare;

care s-au eliberat anterior de ispășirea pedepsei prin amnistie;

care s-au eliberat anterior de ispășirea pedepsei prin act de grațiere;

cărora anterior li s-a înlocuit pedeapsa desemnată de instanța de judecată printr-o pedeapsă mai blîndă.

În baza articolului al 50-lea al Constituției, articolul 176-lea Cod Executiv Penal al Federației Ruse, introdus de Legea Federală din 08.12.2003 № 161-LF, întitulată „Procedura de aplicare pentru cererile de grațiere», determină, că «cererea de grațiere condamnatul o transmite prin administrația instituției sau administrației, care execută pedeapsa”.

În anii ’90 grațierea se aplica pe larg în privința condamnaților la moarte în limitele politicii de reducere treptată aplicării acestui tip de pedeapsă. În ordinea grațierii pedeapsa acestor persoane se înlocuia cu privațiune de libertate pe viață sau privaține de libertare pe termen lung. Art. al 85-lea al CP FR prevede, pedeapsa cu moartea în ordinea grațierii poate fi înlocuită cu privațiunea de libertate pe viață sau privațiunea de libertate pe un termen de 25 ani. În prezent nu se află nici un condamnat la moarte în instituțiile de executare a pedepsei.

Pînă în decembrie 2001 în Federația Rusiă activa (creată prin Decretul Prezidențial al FR din 12 ianuarie 1992 № 17 )Comitetul de grațiere pe lîngă Președintele FR [2.27]. Activitatea acestui comitet se supunea criticii din partea oamenilor de știință și public în legătură cu o scară excesiv de largă a acestora (anul 1992 – 2726 condamnați; 1995 – 4988; 1999 – 7418; 2000 – 8650), și de asemenea eliberarea de pedeapsă a persoanelor, condamnate pentru infracțiuni grave (doar pe parcursul anului 2000 au fost supuși grațierii 2680 persoane, condamnate pentru crimă intenționată; 2188 – pentru provocare de vătămare gravă sănătății; 18 – pentru furt de persoane; 14 – pentru banditism), care au încălcat regimul de ispășire a pedepsei, recidiviști [2.41].În rezultat comitetul a fost desființată prin Decretul Prezidențial din 28 decembrie anul 2000, care a stabilit comitetul de grațiere pe teritoriul subiectelor Federației Ruse. Decretul de asemenea aproba Regulamentul privind procedura de examinare a cererilor de grațiere [2.27].

Procedura de grațiere

Decretul № 1500 al FR, emis de către președitele Putin la 28 decembrie anul 200 [2.27], a determinat o procedură din mai multe etape în privința examinării cererilor de grațiere. În conformitate cu această procedură cererea de grațiere trebuie să trecă un număr anumit de instanțe:

• conducerea instituției sau adminstrației, care exercită pedeapsa, sau a centrului de detenție;

• administrația teritorială al sistemului executiv penal;

• comitetul pentru întrebările referitoare la grațierea pe teritoriul subiectelor Federației Ruse (prezintă încheierea despre oportunitatea de aplicare a actului de grațiere);

• cel mai înalt oficial al subiectului Federației Ruse (prezintă Președintelui FR înțelegerea despre oportunitatea de aplicare a actului de grațiere);

• Președintele FR.

Persoanele, care deja au ispășit pedeapsa și care înaintează cerere de grațiere sub formă de eliminare a condamnării, trimit cererea necondiționat către comitetul de grațiere. Cererea de grațiere se depune în formă scrisă.

Obiectivele principale ale comitetului de grațiere pe teritoriul subiectului Federației Ruse sunt: [3.1]

• studiul preliminar al cererilor de grațiere ale condamnaților, care ispășesc pedeapsa în instituțiile sistemului executiv penal, care se află pe teritoriul subiectului Federației Ruse, condamnații, care sunt deținuți în centrele de detenție, atrași în participarea de anchetă sau în procedură judiciară, și de asemenea persoanele, care au ispășit pedeapsa desemnată de instanța de judecată și care dețin condamnare anterioară;

• pregătirea concluziilor despre materialele de grațiere pentru prezentare ulterioară înaltului ofcial al subiectului Federației Ruse (conducătorului administației executive superioare a puterii de stat a subiectului Federației Ruse);

• realizarea controlului public pentru executarea la timp și corect pe teritoriul Federație Ruse a decretelor Președintelui Federație Ruse referitoare la grațiere, și, de asemenea, a condițiilor de întreținere a condamnaților;

• pregătirea propunerilor de sporire a eficacității activității instituțiilor și administrațiilor sistemului executiv penal, alte organe de stat, care se află pe teritoriul subiectului Federației Ruse, referitoare la întrebările de grațiere a condamnaților, precum și adaptarea socială a persoanelor care au ispășit pedeapsa.

Componența comitetului privind întrebările de grațiere pe teritoriul subiectului Federației Ruse și președintele comitetului sunt aprobați de cel mai înalt oficial al subiectului Rederației Ruse. Comitetul este format din cel puțin 11 persoane. Membrii comitetului pot fi cetățeni ai Federației Ruse, care au studii superiare, care sunt stimați de cetățeni și au o reputație impecabilă. Decizia comitetului se consideră competentă, dacă la ședința acesteia sunt prezenți cel puțin jumătate din membrii comitetului. Deciziile se aprobă cu majoritatea voturilor membrilor comitetului prezenți la ședință. În caz de egalitate de voturi ale membrilor comitetului votul președintelui comitetului este decisiv. Componența comitetului se înnoiește cu o treime la fiecare doi ani. Cel puțin două treimi din componența comitetului sunt formate din reprezentanții publicului. Membrii comitetului își îndeplinesc funcția în mod voluntar.

Comitetul prezintă o încheiere a oportunității de implementare a actului de grațiere în privința condamnatului celui mai înalt oficial al subiectului Federației Ruse în decurs de cel mult 30 zile din ziua primirii cererii de grațiere [3.1].

Luînd spre cercetare o cerere de grațiere comitetul ia în considerare următoarele:

caracterul și gradul de pericol social al infracțiunii comise;

comportamentul condamantului în timpul ispășirii pedepsei;

termenul de ispășire (executare) a pedepsei;

comiterea infracțiunii de către condamnat în perioada de pronunțare de către curte a termenului de probațiune pentru condamnarea condiționată;

aplicarea anterioară a actului de amnistie în privința condamnatului, grațiere sau eliberare condiționată de la pedeapsă;

despăgubirea pentru prejudiciul material cauzat de infracțiune;

datele personale ale condamnatului: starea sănătății, rata condamnărilor anterioare, starea civilă, vîrsta;

alte împrejurări, dacă comitetul le va considera esențiale pentru examinarea cererii.

Ordinea ulterioară de examinare a cererii

Cel mai înalt oficial al subiectului Federației Ruse prezintă Președintelui Federației Ruse prezentarea de oportunitate de acceptatre a actului de grațiere referitor condamnat sau persoana, care a ispășit pedeapsa stabilită de curte și care deține condamnare anterioară [3.1].

Lista persoanelor, recomandate celui mai înalt oficial al subiectului Federației Ruse spre grațiere, se publică în sursele mass-media al subiectului respectiv al Federației Ruse. Este supusă publicării și informația care conține numele de familie și inițialele fiecărui condamnat, recomandat spre grațiere, și de asemenea trimiterea la articolul legii penale, conform căreia acesta este condamnat. Pe lîngă acestea, cel mai înalt oficial poate de asemenea face publice motivele, după care acesta s-a condus la luarea deciziei corespunzătoare.

Prezentarea spre grațiere trimisă de către conducerea subiectului Federației Ruse la adresa Președintelui Federației Ruse ajunge în Biroul Președintelui pentru asigurarea drepturilor constituționale ale cetățenilor Administarției Președintelui Federației Ruse, care răspunde pentru asigurarea organizațională a realizării de către Președintele Federației Ruse a puteriolor sale constituționale referitoare la grațiere și dreptul constituțional al condamnatului pentru infracțiune să ceară grațierea.

Președintele implementează revizuirea finală a cererii. În cazul unei decizii pozitive este emis un decret, care se adresează celui mai înalt oficial al subiectului Federației Ruse, la Ministerul Afacerilor Interne al Federației Ruse, administrației teritoriale a sistemului executiv penal și administrației instituției, care prevede o directă punere în aplicare a acesteia.

În caz de refuz al cererii de grațiere de către Președintele Federației Ruse o revizuire repetată a adresării condamnatului se admite cel puțin peste un an, cu excepția cazurilor de noi circumstanțe, de valoare esențială pentru punerea în aplicare a actului de grațiere.

Grațierea fără cererea condamnatului

Întrebarea despre grațierea condamnatului fără cerere este una dubioasă. Pe de o parte, în prezent posibilitatea de grațiere a condamnatului fără cererea acestuia nu este prevăzută în formă clară de nici unul dintre actele normative. Excepție face grațierea condamnatului la moarte, care este posibilă și fără acordul condamnatului (p. 3 art. 184 CEP FR). Pe lîngă toate acestea, pînă la data de 5 aprilie anul 2010 p. 5 art. 113 CP FR menționa petiția pentru cererea de grațiere printre celelalte măsuri de încurajare, aplicate condamnaților [ 2.33].

Pe de altă parte, nici Constituția, nici Codul Penal nu determină cu nimic dreptul prezidențial de grațiere a condamnatului, în legătură cu care motivele și procedura de grațiere rămîn la deplina discreție a Președintelui FR [2.50].

Mai există și motive istorice de grațiere fără acordul condamnatului. În știința și practica juridică a Imperiului Rus se considera că ”în caz de grațiere după verdictul instanței despre acordul la aceasta a persoanei supuse grațierii este imposibil, precum că aceasta deja ține de persoana recunoscută inculpată și condamnată la ispășire” [2.51].

Decretul № 1500 [2.27] și articolul 176 CEP FR reglementează doar procedura de grațiere după cererea condamnatului. Acestea nu conțin nici o dispoziție care ar interzice grațierea fără o asemenea cerere.

Acest lucru oferă o bază oamenilor de știință să afirme despre posibilitatea grațierii condamnatului și fără cererea acestuia [2.40].

Grațierea în SUA

Dreptul la grațiere conform infracțiunilor federale în SUA (power to grant reprieves and pardons for offenses against the United States) aparține, conform articolului al 2-lea al Constituției SUA, Președintelui SUA, cu excepția cazurilor de impeachment (punere în acuzare). Prerogativa,în interpretarea Curții Supreme a Statelor Unite include: iertarea deplină pentru infracțiune, iertarea condiționată, comutarea pedepsei, comutarea condiționată a pedepsei, retragerea amenzii și confiscării, suspendarea executării pedepsei și amnistia [2.25, P.251-271].

Grațierea este direcționată de către Președinte, care fie că acceptă iertarea fie că refuză grațierea; de obicei cererile sunt depuse anterior spre examinare și stabilirea unor recomandări neobligatorii oficialului, care ocupă o funcție specială pe lîngă Președinte (Office of the Pardon Attorney).

Amnistia în lume

Amnistia este pe larg răspîndită în întreaga lume. Aceasta este prevăzută de legislația tuturor țărlior din CSI, fostei Iugoslavie, Austria, Albania, Andora, Bulgaria, Vietnam, Dania, Egipt, Irak, Italia, Repuplica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană, Letonia, Liban, Lituania, Portugalia, România, San-Marino, Turcia, Filipine, Franța și fostele colonii și Etiopia [2.32, p.408].

În același timp, sfera de aplicare în aceste state nu este la fel. În unele state deseori sunt supuși amnistiei un număr semnificativ de criminali, în altele, dimpotrivă, amnistia se aplică doar în cazuri de excepție (ca de exemplu, în țările Americii Latine amnistia are tangențe, de regulă, doar cu crimele ”politice”) [2.32, p.448].

În țările familiei legale anglo-saxone nu există o instituție a amnistiei, și de asemenea în unele țări ale familiei legale romano-germanice, ca de exemplu, în Germania, Spania, Olanda, Norvegia, Suedia, Estonia [2.35, p.448].. În Polonia aplicarea amnistiei pe impozit și, respectiv, toate celelalte tipuri de anistie sunt considerate neconstituționale [2.35, p.404-448].

În general atitudinea critică vis-a-vis de amnistie în multe țări ale lumii este legată de faptul că perfecționarea sistemului legislației penale și pedepselor penale face inutilă instituția ”iertării”, și, de asemenea, cu faptul că, monarhii în multe state (în special, în Franța) a abuzat pe larg de dreptul, care ducea la impunitatea infractorilor, carea veau legături la palat.O percepție negativă a institutului de ”grațiere” au avut-o asemenea juriști renumiți precum C. Beccaria, I. Bentam și alții [2.41].

Domeniul de aplicare al amnistiei

De obicei amnistia se răsfrînge atît asupra pesoanelor expuse urmăririi penale, cît și asupra condamnaților. Actul amnistiei poate elibera de răspundere penală și pedeapsă, poate reduce pedeapsa sau o poate înlocui cu una mai puțin dură, poate elibera condamnații de la pedepse suplimentare, poate exclude condamnarea anterioară a persoanelor, care deja și-au ispășit pedeapsa. [2.32, p.402-448].

În unele state (ca de exemplu, în Franța) amnistia se aplică numai persoanelor care deja au fost condamnate [2.32, p.402-448].

În multe țări (state ale fostei Iugoslavii, Argentina, Gonduras, Iraк, Cuba, Moldova, Franța) se prevede în mod special faptul că oferirea amnistiei persoanei nu o eliberează pe aceasta de pretențiile din partea persoanelor terțe (victime sau părți civile într-un caz penal). În Vietnam, deopotrivă, oferirea amnistiei se referă și la предоставление амнистии касается и răspunderea civilă a inculpatului [2.32, p.402-448].

În legea majorității statelor lipsește indicația de categorii de persoane sau infracțiuni, pentru care amnistia nu se admite (deși, de regulă, amnistia se aplică doar în cazul infractorilor nepericuloși și infracțiunilor minore). Conform Constituției Braziliei, amnistia nu se admite persoanelor, care au aplicat torturi, au făcut contrabandă de substanțe narcotice și medicamente corespunzătoare, și, de asemenea, pentru teroriști. Conform Constituției Etiopiei, este interzis aplicarea amnistiei (inclusiv și sub formă de indulgență) pentru persoanele care au comis infracțiuni împotriva umanității. Constituția Ecuadorului interzice aplicare amnistiei persoanelor, care au comis astfel de acțiuni precum geocid, torturi, dispariție froțată, răpirea persoanei, crimă din motive politice sau de idei [2.32, p.402-448].

Declararea amnistiei

Ordinea declarării amnistiei de obicei este mediată nu doar de legislația penală, dar și de constituția statului, în legătură cu acest fapt amnistia are o natură dublă (de stat și juridică și penală și juridică). De obicei amnistia este declarată de administarția supremă a puterii legislative prin aprobarea legii sau a unui alt act. Excepție face Japonia, unde amnistia se declară de către cabinetul de miniștri cu aprobare ulterioară de către împărat [2.32, p.402-448].

Amnistia în Rusia

Natura juridică a amnistiei în Rusia

Reglementarea juridică de aplicare a amnistiilor în Federația Rusă este efectuată de Constituția FR, care determină faptul că amnistiile țin de competența Dumei de Stat a FR  (p. “j” par. 1 pag. 103 Constituția FR), și Codul Penal FR, care dezvăluie conținutul actului repsectiv (art. 84 CP FR). Întrebarea despre natura juridică a amnistiei în FR este una dubioasă: unii autori susțin că amnistia reprezintă instituția dreptului penal (deoarece este reglementată în primul rînd de legislația penală), [2.41]. [2.55, p.8-12] alții — legii de stat (deoarece este declarată de autoritatea legislativă supremă) [2.36, p.36], [2.53, p.66].ceilalți, bazîndu-se pe prezența regulamentului său esențial în legislația penală, vorbind despre dubla lui natură (juridică de stat și a legii penale). Actul de amnistie nu este un act de legislație penală, prin care nu este asociat cu modificările din Codul penal al FR; pe lîngă toate, acest lucru înseamnă posibilitatea de rectificare a actelor publicate despre amnistie, chiar dacă drept consecință cercul de persoane, supuse amnistiei, se micșorează [2.57].

Amnistia nu pune la îndoială criminalitatea faptelor, descrise în actul de amnistie. Măsurile de responsabilitate penală pentru faptele, analogice celor care ajung sub acoperirea actului de amnistie, dar care sunt înfăptuite în afara termenului de acțiune, urmează a fi aplicate. Pe lîngă faptul că eliberarea de sub răspundere și pedeapsă conform amnistiei nu are legătură directă cu îndoielile de valabilitate și legalitate a actelor de investigație preliminară și verdictul curții. Asemenea eliberare nu constituie un motiv pentru рreabilitarea persoanei, aceasta continuă a fi considerată justificată de persoana urmărită penal, inculpatul în comiterea infracțiunii. Actul de amnistie acționează doar ca o manifestare a milei, a umanismului din partea statului [2.58, p.266-808].

În conformitate cu art. 84 al CP FR, amnistia se declară în corespundere cu cercul de persoane individual, nespecificat. În actul de amnistie, astfel, nu pot fi enumerate după numele de familie persoanele pentru care a fost aplicată aceasta; de obicei asemenea act conține descrierea categoriilor de persoane (minori, femei, persoane cu limita de vîrstă ș.a.). Cercul de persoane se poate micșora prin indicarea categoriilor de infractori, care nu sunt supuși amnistiei: spre exemplu, condamnații pentru infracțiuni grave și deosebit de grave, celor mai răi scandalagii care își ispășesc pedeapsa, recidiviști ș.a. [2.58, p.266-808]. Amnistiile se pot răsfrînge atît asupra unui cerg îngust de infractori (ca de exemplu, amnistia din 9 februarie 1996 în privința persoanelor, care au participat la acțiuni ilegale, în legătură cu conflictul armat pe teritoriului republicii Daghestan în ianuarie 1996), precum și asupra unui cerc destul de larg de persoane (amnistia din 24 decembrie 1997 și-a răsfrîns acțiunea asupra a 400 mii de persoane, condamnați necondiționat, 35 mii de persoane, eliberate din închisori și diverse alte categorii de persoane). [2.57].

Aplicabilitatea amnistiei la o anumită persoană este determinată de decizia administrației de investigare preliminară, procurorului sau curții. Prin actul de amnistie pot fi prevăzute:

• eliberarea de sub răspundere penală a persoanelor care au săvîrșit infracțiuni;

• eliberarea persoaneor condamnate de la pedeapsă sau de la ispășirea acesteia în continuare;

• reducerea pedepsei aplicate;

• înlocuirea pedepsei stabilite cu una mai blîndă;

• eliberarea de la condamnarea adăugătoare;

• eliminarea condamnării anterioare.

Actul concret de amnistie poate prevedea aplicarea tuturor măsurilor enumerate sau părți ale acestora [2.58, p.266-808].Pe lîngă aceasta, amnistia poate prevedea eliberarea anumitor categorii de persoane de la răspunderea administrativă [2.57].

Motive pentru anunțarea amnistiei

În mod tradițional amnistiile în Rusia au fost asociate cu datele de sărbătoare (de exemplu, amnistia, anunțată de Stoglavii Sobor  în anul 1551 pentru sărbătoarea Paștelui), pentru ascensiunea la tron a monarhului, cu boala împăratului sau a membrilor familiei împăratului, în legătură cu victorii importante în lupte și tratate de pace (spre exemplu, amnistia pe motiv de pace încheiată cu Suedia în anul 1721) [2.56, p.1457-1458]..Amnistia era privită ca un caz special de iertare sau grațiere.

În perioada sovietică amnistia se alătura la jubileele Revoluției din Octombrie anul 1917 (de exemplu, această amnistie din anul 1967), în perioada contemporană amnistiile regulate au tangențe cu jubileele Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei din anii 1941—1945. [2.58, p.266-808].

Unele amnistii poartă un caracter pur politic. Astfel a fost amnistia, anunțată în anul 1994 de cître participanții loviturii de stat din august 1991 și оevenimentelor din octombrie 1993. Această amnnistie este apreciată de către oamenii de știință în general ca una nereușită, care a împiedicat cursul real al evenimentelor și culpabilitatea persoanelor implicate [2.58, p.266-808]. Totuși aceasta nu înseamnă că toate amnistiile de acest gen sunt necorespunzătoare; cu pregătire corespunzătoare și prelucrare beneficiile amnistiei pot depăși dezavantajele acesteia[13]. Amnistia poate avea legătură și cu schimbările esențiale a situașiei social-politice: asemenea a fost, spre exemplu, amnistia din 7 iunie 1945, anunțată în legătură cu victoria asupra Germaniei fasciste [2.57]. Pe lîngă aceasta, deși neoficială, dar practic nu rareori una dintre scopurile principale de anunțare ale amnistiei este soluționarea problemei de supraaglomerare a închisorilor și camerelor de arest preventiv [2.57].

Aplicarea amnistiei

Actele de amnisitie în perioada celei mai noi istorii ruse se aplicau sub diverse forme (decrete ale Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS, regulamente ale Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS), totuși în prezent unica formă a actului de amnistie este regulamentul Dumei de Stat a FR [2.62, p.502-553].

De regulă, concomitent cu regulamentul de amnistie Duma de Stat a FR aprobă încă un act, de asemenea sub formă de regulament, în care se explică ordinea aplicării actului de amnistie, unde sunt denumite subiectele, asupra cărora se pune în aplicare pentru anumite persoane ș.a. [2.58, p.266-808].

O aplicație particulară o are aplicarea amnistiei asupra infracțiunilor de durată și continue. Explicațiile corespunzătoare sunt cuprinse Regulamentul Plenumului Sovietului Suprem al URSS din 4 martie 1929 ”Despre condițiile de vechime și amnistie pentru infracțiunile de durată și continue”, amnistia se aplică în privința infracțiunilor de durată, terminate sau intersectate pînă în momentul publicării acesteia, iar în privința infracțiunilor continue — în cazul în care toate infracțiunile din numărul celor continue care au fost înfăptuite înainte de publicarea acesteia. Actul de amnistie poate prevedea excepții de la această regulă, ca de exemplu, tangența aplicării amnistiei cu finalizarea acțiunilor pînă la o dată anumită dută publicarea acesteia. [2.52].

Сonform CPP al FR (Codul Procesual Penal al Federației Ruse) (p. 3 par. 1 art. 27) aplicarea actului de amnistie reprezintă un motiv de încetare a urmăririi penale în privința persoanelor, care se includ în categoriile amintite de acesta. Această motivare de încetare a urmăririi penale nu este dezincriminatoare: persoanele, eliberate conform amnistiei, se consideră date urmăririi penale legal și nu au dreptul la compensație; ele sunt obligate să restituie prejudiciile cauzate, nu pot fi restabilite la locul de muncă cu forța, ș.a. Avînd în vedere acest lucru încetarea urmăririi penale în urma aplicării actului de amnistie se admite doar în cazul lipsei de obiecții din partea suspectului sau inculpatului. Un exemplu renumit de refuz al aplicării amnistiei este cazul lui V.I. Varennikov, care a fost acuzat de trădare de Patrie în legătură cu evenimentele din august ale anului 1991. Unicul dintre toți învinuiții, care a refuzat amnistia, negîndu-și vina, și astfel a fost justificat prin verdictul Colegiului Militar al Curții Supreme a FR [2.58, p.266-808]. Dacă curtea recunoaște persoana vinovată supusă amnistiei, dar care refuză să fie supus acesteia, atunci se emite condamndarea cu eliberarea de la pedeapsă în urma actului de amnistie.[2.62, p.502-553]. Eliberarea de sub răspundere penală și pedeapsă în legătură cu amnisitia este necondiționată și definitivă.

Atitudinea societății referitoare la amnistie

În general societatea rusă (anterior sovietică) avea și are o atitudine referitoare la amnistii destul de precaută. Este negativă și atitudinea referitoare la amnistia multor oameni de știință și politici. Temerile sunt de obicei asociate cu posibilitatea de eliberării în urma amnistiei a persoanelor, care au motivări antisociale destul de impunătoare și sunt predispuși la o ulterioară repetare a infrcțiunilor [2.58, p.266-808].S.N. Sabanin de asemenea indică faptul că actul de amnistie încalcă principiul justiției legii penale, care prevede egalitatea tuturor categoriilor de cetățeni, indiferent de sex, vîrstă, naționalitate ș.a. [2.54, p.81].. Expunerea celebră a lui Е. Т. Gaidar: ”Cînd țara se află într-o asemenea situație, umanismul vis-a-vis de infractori din contul victimilor acestora în cel mai rău caz nu se potrivește” [ 2.48, p.478-479].

O asemenea atitudine nu în ultimul rînd are tangențe cu un șir de amnistii nereușite (de exemplu, amnistiile din anii 1953 și 1957), în urma cărora au ieșit la libertate un umăr impunător de infractori periculoși, care au continuat în libertate să comită fapte periculoase pentru societate [ 2.63, p.269-808].

În același timp, sunt marcate și părțile pozitive ale amnistiei. Atfel, amnistia ajută la realizarea principiului economic de represiune penală și principiului umanismului, care de asemenea sunt importante pentru dreptul penal modern. Eficiența amnistiilor moderne este destul de înaltă, iar procentul recidivului printre cei supuși amnistiei este mic (mai puțin de 5 %). [ 2.64, p.475].. Se indică de asemena faptul că sporirea eficienței amnistiei este posibilă prin includera în regulamentul de ordine aplicarea acesteia prin resocializarea persoanelor eliberate: ocuparea forței de muncă și condițiile de viață ale acestora, serviciile medicale și altele. [ 2.45, p.55-58].

Încheiere

Probleme privitoare la aplicarea în timp a legilor în general, și în special a celor penale s-au pus cu și mai mare pregnanță după cel de-al doilea război mondial cînd, datorită dezvoltării relațiilor internaționale pe multiple planuri, economic, social, interuman și creșterii fără precedent a criminalității prin proliferarea și diversificarea unor forme ale acesteia pe teritoriul aceleiași țări sau a mai multor state, a determinat o reacție de solidaritate a statelor și necesitatea adaptării legislațiilor interne la exigențele comunității internaționale privitoare la apărarea ordinii de drept și la respectarea drepturilor și libertăților fiecărui individ.

În condițiile actuale finalizarea formării statului de drept în Republica Moldova devine unul dintre elementele centrale al reformelor structurale care sînt menite să confere reformei democratice un caracter ireversibil. Nu un împrumut mecanic al unei experiențe străine, ci evidențierea principiilor de bază care urmează să fie aplicate în practică, inclusiv și ținîndu-se cont de specificul socio-cultural al societății moldovenești, care poate contribui la consolidarea legalității administrării statale.

În aceste condiții este important să se folosească experiența Uniunii Europene în elaborarea noilor legi și desăvîrșirea celor existente, ținîndu-se cont de tradițiile și specificul societății moldovenești.

În prezent principiile aplicării legi penale în timp sunt prevăzute în Constituțiile mai multor state, între care și Republica Moldova, dobîndind un caracter obligatoriu atît pentru organele judiciare cît și pentru forurile legislative din țările respective în activitate de elaborare a legilor.

Aplicare legii penale în timp se înscrie în cadrul general al problematicii aplicării în timp a legilor și s-a dezvoltat în strînsă legătura cu aceasta. Doctrina și jurisprudența și-a adus o contribuție esențială la elucidarea problemelor ivite în legătură cu această chestiune și la consolidarea principiilor ce o guvernează. În mod firesc, cerceterea acestei instituții presupune studiu unui impresionant material documentar, însă nu m-am lăsat impresionată de aceste dificultăți, reușind să elaborez o amplă monografie pe care am prezintat-o ca teză de licență.

Pentru combaterea unei asemenea concepții care a stat la baza principiului, considerată dogmatică întrucît prin soluții ”cauzătoare de mari nedreptăți” pretindea că răspunde problemelor unei realități prea complexe, s-au căutat alte metode de rezolvare și au fost elaborate diferite teorii privitoare la aplicarea legilor în timp, care au avut un impact deosebit pentru doctrină și jurisprudență la vremea cînd au fost lansate. Astfel, pornind de la conceptul de ”suveranitate a legii noi” soluțiile pentru rezolvarea problemelor legate de aplicarea legilor în timp s-au căutat în dispozițiile legii care a intrat în vigoare și pentru înlăturarea dificultăților rezultate din interpretarea acesteia s-a formulat cerința adoptării unor norme tranzitorii, lasînd această chestiune în sarcina legiuitorului.

S-a apelat la spiritul legilor ca singur izvor de drept obligatoriu, adică ”la bunul simț” și interesul legiuitorului pentru rezolvarea nevoilor reale ale societății ori la ”voința sa psihologică” recunoscîndu-se însă că stabilirea acesteia este imposibilă, dată fiind pluralitatea membrilor corpurilor legiuitoare.

Aplicarea legii penale în timp se înscrie în cadrul general al problematicii aplicării în timp a tuturor legilor și s-a dezvoltat în strinsă legătură cu aceasta. Avînd însă în vedere natura specială a raporturilor de drept născute ca urmare a savîrșirii infracțiunilor și implicațiile pe care le presupune tragerea la răspundere penală a infractorilor, aplicarea legii penale în timp a trebuit sa fie și a fost trasată mai hotărît de legiuitor de-a lungul timpului, iar doctrina și jurisprudența și-a adus o contribuție esențială la elucidarea problemelor ivite în legătură cu această chestiune și consolidarea principiilor care o guvernează. Dezvoltarea acestor principii s-a realizat treptat, de-a lungul timpului, fiind mai întîi recunoscute prin cutumă pentru ca mai apoi sa fie consacrate în coduri de legi.

Bibliogrаfiа

I. Асte legislаtive și normаtive

1.

II. Mаnuа1e, monogrаfii și 1uсrări didасtiсe

3. Niсo1esсu O. Strаtegii mаmаgeriа1e de firmă, Buсurești: Eсonomiса ,1996, 576 p.

4. Opreаn С., Țîțu M., Opreаn С. Mаnаgement strаtegiс,Sibiu: Universitаteа 1uсiаn B1аgа, 2002, 294 p.

5. Popа I. Mаnаgement strаtegiс, Buсurești: Eсonomiса 2004, 328 p.

6. Popа V. Strаtegii în mаnаgementu1 firmei, Tîrgoviște: Mасаrie, 1997, 134 p.

7. Profiroiu M. Mаnаgement strаtegiс а1 сo1eсtivități1or 1oса1e: Eсonomiса, 1999, 240 p.

8. Stihi 1. Сhișinău: Mаnаgementu1 risсuri1or în аfасeri, АSEM, 2010 , 222 p.

9. Аndrews; K – The Сonсept of Сorporаte Strаtegy; Irwin; Homewood, III; 1971,584p.

III. Аrtiсo1e din ediții periodiсe

8. Сote1niс А. Сhișinău: Аnа1e1e АSEM, vo1. 1, 2001, 145-148 p.

9. Hînesсu А. Сhișinău: Tribunа Eсonomiсă, nr.26, 2004, 60-63 p.

10. Portăreсu S. Сhișinău : Eсonomiса, аn. VI, nr.5 (22), Editurа АSEM,1998, 27-33 p.

11. Țurсаnu G. Сhișinău: Eсonomiса, аn. VI, nr.5 (22), Editurа АSEM, 1998, 14-19 p.

IV. Site-ogrаfiа

12. http://www.sсribd.сom/doс/12797999/P1аnifiсаre-strаtegiса

13. http://bogdаnmаndru.wordpress.сom/etаpe-in-p1аnifiсаreа-strаtegiса/

14. http://www.саnсe1аriа.gov.md/pаgeview.php?1=ro&idс=301

15. http://www.sсribd.сom/doс/27841869/Mаnаgement-Strаtegiс

16. http://www.referаt.ro/referаte/Mаnаgement_strаtegiс_с447а.htm1

17. http://www.сert-int.ro/serviсes/iso-22000

Bibliogrаfiа

I. Асte legislаtive și normаtive

1.

II. Mаnuа1e, monogrаfii și 1uсrări didасtiсe

3. Niсo1esсu O. Strаtegii mаmаgeriа1e de firmă, Buсurești: Eсonomiса ,1996, 576 p.

4. Opreаn С., Țîțu M., Opreаn С. Mаnаgement strаtegiс,Sibiu: Universitаteа 1uсiаn B1аgа, 2002, 294 p.

5. Popа I. Mаnаgement strаtegiс, Buсurești: Eсonomiса 2004, 328 p.

6. Popа V. Strаtegii în mаnаgementu1 firmei, Tîrgoviște: Mасаrie, 1997, 134 p.

7. Profiroiu M. Mаnаgement strаtegiс а1 сo1eсtivități1or 1oса1e: Eсonomiса, 1999, 240 p.

8. Stihi 1. Сhișinău: Mаnаgementu1 risсuri1or în аfасeri, АSEM, 2010 , 222 p.

9. Аndrews; K – The Сonсept of Сorporаte Strаtegy; Irwin; Homewood, III; 1971,584p.

III. Аrtiсo1e din ediții periodiсe

8. Сote1niс А. Сhișinău: Аnа1e1e АSEM, vo1. 1, 2001, 145-148 p.

9. Hînesсu А. Сhișinău: Tribunа Eсonomiсă, nr.26, 2004, 60-63 p.

10. Portăreсu S. Сhișinău : Eсonomiса, аn. VI, nr.5 (22), Editurа АSEM,1998, 27-33 p.

11. Țurсаnu G. Сhișinău: Eсonomiса, аn. VI, nr.5 (22), Editurа АSEM, 1998, 14-19 p.

IV. Site-ogrаfiа

12. http://www.sсribd.сom/doс/12797999/P1аnifiсаre-strаtegiса

13. http://bogdаnmаndru.wordpress.сom/etаpe-in-p1аnifiсаreа-strаtegiса/

14. http://www.саnсe1аriа.gov.md/pаgeview.php?1=ro&idс=301

15. http://www.sсribd.сom/doс/27841869/Mаnаgement-Strаtegiс

16. http://www.referаt.ro/referаte/Mаnаgement_strаtegiс_с447а.htm1

17. http://www.сert-int.ro/serviсes/iso-22000