Campanii Electorale In Romania Anului 2012

LUCRARE DE LICENȚĂ

CAMPANII ELECTORALE

CAMPANIA LUI SORIN OPRESCU 2012

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Campaniile electorale

1.1 Considerații generale asupra campaniilor electorale

1.2 Tipologia campaniilor electorale

1.3 Eficiența campaniilor electorale

1.4 Modalități de apariție în campaniile electorale

1.5 Formate de televiziune pentru emisiunile electorale

Capitolul II

Importanța legilor specifice campaniilor electorale

2.1 Legea 67/2004

2.2 Legea referendumului

2.3 Legea 35/2008

Capitolul III

Studiu de caz: Campania electorală a lui Sorin Oprescu din 2012 – doctorul cu halat "anti-sistem"

3.1. Introducere

3.2 Metodologia de cercetare

3.3 Analiza aparițiilor TV

Concluzii

Bibliografie

Anexa 1

Biografie candidat

Introducere

Tema lucrării de licențǎ pe care o propun și o susțin se intitulează „Campania electorală a lui Sorin Oprescu”, fiind un demers științific interesant cu privire la competițiile bazate pe idei ale politicienilor, cu scopul de a determina grupurile de votanți sǎ susținǎ opiniile și sǎ voteze într-un anumit sens, pentru a atinge scopul.

Societatea ca întreg se așteaptă ca între obținerea de performanțe ridicate și calitatea vieții să fie o relație direct proporțională; în același timp, consideră etica și responsabilitatea socială ca fiind valori fundamentale, respectă marele potențial pe care îl oferă diversitatea demografică și culturală, acceptă impactul globalizării asupra vieții de zi cu zi, dar și asupra funcționării organizațiilor.

Ultimii ani au determinat modificări dramatice în termeni de natură și tipul schimbării: o revoluție ce s-a resimțit diferit și contradictoriu – oamenii s-au simțit speriați, vinovați, eliberați, dezorientați, frustrați, confuzi, provocați, într-un cuvânt haos. Dar ceea ce a început ca o revoluție a devenit o realitate a vieții de zi cu zi. O competiție intensă la nivel global, economii naționale interdependente, o perfecționare continuă a tehnologiei, noi forme de organizații, o puternică mobilitate a populației. Suntem înconjurați atât de schimbări, cât și de influențe puternice asupra organizațiilor, iar indivizii sunt confruntați cu necesitatea perfecționării continue. Ceea ce ne rămâne este să facem față acestor schimbări, atât la nivel individual, cât și la nivel instituțional, dar și să fim pregătiți pentru alte schimbări.

Ca sǎ construiești o economie puternicǎ ai nevoie de o clasǎ politicǎ în stare sǎ elaboreze o legislație aptǎ sǎ defineascǎ drepturile și obligațiile cetǎțenești, sǎ apere proprietatea, sǎ creeze un cadru stabil pentru privatizare, sǎ reconstituie profesiile fundamentale ale unei economii liberale: sistemul bancar și de afaceri. Nu existǎ stat bun fǎrǎ piața liberǎ și nici piața liberǎ nu poate funcționa în absența unui stat bun, adicǎ democrat. Iar adevǎrata democrație nu înseamnǎ abuzul de putere exercitat de majoritari, ci împǎrțirea puterii, mai întâi prin limitarea executivului de cǎtre legislativ și judiciar.

O campanie de marketing politic de succes are la bază comunicarea eficientă și controlul informației utile. Orice demers de promovare a imaginii politice sau orice plan strategic pot fi sortite eșecului dacă nu este asigurat controlul comunicării iar informația de care este nevoie este neglijată, eronată, respectiv coordonată sau utilizată într-o manieră defectuoasă. Un marketing politic eficient presupune un sistem tip OSINT de analiză-sinteză a informației (relativ la electorat ca structură socio-demografică, la electorat din perspectiva valorilor, opiniilor și așteptărilor, la punctele slabe/forte ale adversarilor din cursa electorală etc.) materializat într-un sistem de monitorizare al mass media, un sistem de analiză și filtrare a informațiilor, un sistem de monitorizare și de producție a sondajelor de opinie, o celulă de analiză strategică și politică.

Pornind de la aceste idei, structura lucrării pe trei capitole a avut în vedere realizarea unui demers logic, coerent și unitar, în măsură să evidențieze atât ceea ce se cunoaște în domeniu cât și contribuțiile proprii, simțindu-se nevoia de a ordona și grupa cunoștințele cu privire la ceea ce presupune o campanie electoralǎ, precum și la dimensiunea ei informativă, într-un sistem care s-a dorit a fi bine delimitat și coerent.

În conținutul lucrării s-a simțit nevoia de ordonare, sistematizare și grupare a cunoștințelor referitoare la fiecare subiect abordat, deoarece din studiul unui vast material documentar au reieșit suficiente controverse și teorii care să nu facă posibil startul în demersul elaborării unor concluzii proprii, fără unele clarificări preliminare privind eficiența campaniei, sinteza abordǎrilor politice și a influențelor de toate felurile asupra politicii: actori politici și susținǎtori ai acestora. Ele sunt, fǎrǎ nici o îndoialǎ, momente-cheie în politica autohtonǎ: momentele confruntǎrii partidelor și personalitǎților politice, nu doar cu electoratul ci și cu societatea ca atare – instituțiile, tradițiile, valorile, plusurile și minusurile lor.

Spre deosebire de sistemul electoral proporțional cu vot pe listǎ, sistemul electoral mixt proporțional cu vot majoritar în circumscripții plurinominale a creat premisele unei translatǎri a centrului de greutare al campaniei dinspre programul politic. Orice actor politic este obligat în egalǎ mǎsurǎ sǎ acționeze și sǎ comunice acestora nu doar în campania electoralǎ.

Capitolul I. Campaniile electorale

Considerații generale asupra campaniilor electorale

Prima lege a politicii spune cǎ nu poți câștiga puterea dacǎ n-ai ieșit în alegeri!

Politica este adunare, nu scǎdere. Politica înseamnǎ oameni.

Oricât ai vrea sǎ fii pe placul tuturor, tot vei nemulțumi pe cineva.

Psihiatrul american C.W. Wahl spune cǎ în ceea ce privește comportamentul electoral, în nici un alt domeniu, cu excepția poate a religiei, omul de rând nu este mai convins de natura logicǎ, ușor de susținut și complet raționalǎ a deciziilor sale.

Puterea este inerentǎ oricǎrui sistem social și tuturor relațiilor umane, iar funcționarea structurilor și mecanismelor sale constituie singura modalitate cunoscutǎ de societatea umanǎ capabilǎ sǎ își asigure supraviețuirea și perpetuarea.

Dobândirea puterii și exercitarea ei reprezintǎ cea mai legitimǎ și mai directǎ motivație a politicii. Dacǎ, în general, puterea corespunde aptitudinii umane de a acționa, puterea politicǎ ar trebui raportatǎ la acțiunea comunǎ a unei colectivitǎți. O definiție a politicii o caracterizeazǎ ca fiind „procesul prin care un grup de oameni cu opinii și interese inițial divergente ajung la decizii colective socotite îndeobște ca fiind obligatorii pentru grupul respectiv și impuse ca o linie de conduitǎ comunǎ”.

Natura combativǎ, antagonicǎ și dinamicǎ a procesului electoral, înțeles ca un veritabil concurs, a dat mecanismului practic de participare la alegeri un nume împrumutat din terminologia militarǎ: campanie.

Campania electoralǎ este un proces determinat temporal și spațial, strict încadrat legal, prin care o formațiune politicǎ își prezintǎ și promoveazǎ oferta politicǎ și declanșeazǎ un demers personal, colectiv și intens în societate, pentru obținerea a cât mai multe voturi din partea electoratului.

Campania electoralǎ este și „o formǎ instituitǎ democratic, prin care partide și oameni încearcǎ sǎ ajungǎ la putere, sǎ câștige încrederea electoratului, sǎ arate ca programele lor sunt mai bune și în final sǎ câștige voturi mai multe. Competiția politicǎ este o formǎ de înfruntare durǎ. Conteazǎ și comportamentul propriu-zis al candidaților, capacitatea lor de a rezista, de a convinge, de a se stǎpâni, de a da replici tǎioase, de a da tot atâtea lovituri câte primesc. Viața politicǎ nu este doar ceea ce se vede: priviri, recepții, zâmbete. Omului politic i se cere o tǎrie specialǎ, o capacitate de stǎpânire aparte. Adesea, alegǎtorul voteazǎ și omul, iar campania trebuie sǎ evidențieze și calitǎțile individuale ale candidaților”.

În România, tânǎra democrație politicǎ post-decembristǎ învațǎ din mers regulile și condiționalitǎțile muncii de campanie, pentru a desfǎșura lupte electorale în deplinul respect al cetǎțeanului și adversarului politic.

Managementul de campanie constǎ în învǎțarea celor mai importanți pași de efectuat, pentru ca intrarea în competiția electoralǎ sǎ prindǎ formațiunea politicǎ bine echipatǎ și extrem de bine motivatǎ. Dacǎ motivația concurentului politic este slabǎ, campania sa electoralǎ va fi slabǎ și sortitǎ eșecului. Electoratul crede în personalitǎți și formațiuni puternice, care știu ce vor și care pot demonstra cǎ știu ce vor, o datǎ cu obținerea puterii.

O campanie electoralǎ este, de fapt, o competiție între diferite proiecte de comunicare politicǎ pe care candidații și mass media le elaboreazǎ folosind diferite tipuri de resurse cum ar fi sistemul politic, sistemul electoral, cadrul juridic, sistemul media, studii de piațǎ, simboluri politice, etc. Instituțiile și politicienii care intrǎ sub incidența diferitelor reglementǎri juridice dobândesc roluri specifice care prescriu o serie de obligații și drepturi.

Specialiștii în comunicare și relații publice, după studii îndelungate și beneficiind de rezultatele cercetărilor din alte domenii au ajuns la concluzia, potrivit căreia, comunicarea constituie însăși existența vieții și a societății. Din această perspectivă, comunicarea nu este specifică numai omului. Ea este specifică și regnelor animal și vegetal, precum și mediului mecanic. Având capacitatea de a comunica prin limbaj articulat, omului îi este specifică o formă superioară de comunicare, denumită comunicare umană, ce se poate efectua verbal, în scris sau nonverbal. Important de reținut este faptul că omul are capacitatea de a genera gânduri pe care le transmite în raport de propriile sale interese, atât în situații relativ normale, cât și în situații de criză. Pentru a-și prezenta interesele în astfel de situații, omul trebuie să posede știința și arta de a comunica. Când facem această afirmație avem în vedere că nu oricine poate comunica oricând, oricum și cu oricine. Pentru îndeplinirea unor obiective este foarte greu pentru un om să acționeze izolat. De regulă acesta face parte dintr-o organizație, putând astfel să comunice și să acționeze la unison cu ceilalți membri ai acesteia pentru îndeplinirea obiectivelor. Ca urmare, putem trage o concluzie pertinentă potrivit căreia raporturile omului cu viața și cu societatea nu pot exista în afara comunicării.

Existența umană se întemeiază pe două elemente esențiale: capacitatea de a comunica prin limbaj articulat și munca de zi cu zi. De asemenea, nu se poate recepta existența vieții sociale în afara comunicării. De fapt omul când comunică spune ceva, explică, încearcă să convingă, acționează etc.

Omul are capacitatea de a genera gânduri și de a le comunica și aceasta este esențială pentru existența sa și îi folosesc foarte mult în campanie. Totodată, omul înțelege importanța comunicării în viața socială deosebit de complexă și aceasta îl ajută să supraviețuiască și-l determină să-și dezvolte acele calități fără de care comunicarea nu poate fi eficientă.

Comunicarea determină bunul mers al proceselor, fenomenelor etc. Câteodată nu contează ce comunici, ci cum comunici, cum te exprimi alegǎtorului. Aceasta presupune existența unei arte a comunicării. Având în vedere aceste elemente, specialiștii în relații publice au elaborat patru axiome, specifice comunicării:

a) cât trăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;

b) comunicarea se bazează pe mijloace verbale și nonverbale;

c) comunicarea este un fenomen bilateral continuu;

d) între indivizii care comunică sunt diferențe privind statutul social, vârsta, prestigiul, înclinațiile, așteptările, tradițiile, hobby-urile etc.

Conținutul acestor axiome este atât de explicit încât considerăm că nu mai este nevoie de explicații suplimentare pentru lămurirea acestei probleme.

Despre aceastǎ politicǎ-spectacoului. Aceasta presupune existența unei arte a comunicării. Având în vedere aceste elemente, specialiștii în relații publice au elaborat patru axiome, specifice comunicării:

a) cât trăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;

b) comunicarea se bazează pe mijloace verbale și nonverbale;

c) comunicarea este un fenomen bilateral continuu;

d) între indivizii care comunică sunt diferențe privind statutul social, vârsta, prestigiul, înclinațiile, așteptările, tradițiile, hobby-urile etc.

Conținutul acestor axiome este atât de explicit încât considerăm că nu mai este nevoie de explicații suplimentare pentru lămurirea acestei probleme.

Despre aceastǎ politicǎ-spectacol, Harold Dwight Lasswell, unul dintre clasicii teoriei comunicǎrii, afirmǎ cǎ ea induce în rezolvarea conflictelor cu care se confruntǎ societatea mai degrabǎ soluțiile care stabilesc cel mai bine din punct de vedere emoțional, decât pe cele raționale. Explicația ar fi cǎ “fazele raționale și dialectice ale politicii sunt subsidiare procesului de redefinire a unui consens emoțional”. Iar pe acest consens emoțional se bazeazǎ, în mare parte, atât ceea ce obișnuim sǎ numim opinia publicǎ, cât și comportamentul electoral.

Comunicarea politicǎ trebuie înțeleasǎ ca o formǎ de distribuire a unui flux continuu de informații dinspre structurile politice spre public. Ea include procedurile, normele și acțiunile prin care este organizatǎ și folositǎ informația politicǎ. A asimila comunicarea politicǎ cu o simplǎ propagandǎ electoralǎ nu este numai greșit, ci și complet irelevant pentru înțelegerea mersului evenimentelor în domeniul competiției politice.

Comunicarea electoralǎ este în esențǎ tot o comunicare politicǎ, dar care are loc în timpul unei campanii electorale și cuprinde toate informațiile și mesajele elaborate prin diferite metode care urmǎresc sǎ convingǎ oamenii sǎ sprijine și în final, sǎ voteze un partid și candidații acestuia.

Elementul esențial în înțelegerea rostului politicii, pentru cei care activeazǎ în domeniu și pentru jurnaliștii politici, este asumarea responsabilǎ și deplin conștientǎ a scopului final al politicianului: obținerea și exercitarea puterii. Numai punerea în practicǎ a acestui scop permite prelucrarea guvernǎrii și conducerea societǎții în baza regulilor – general acceptate – ale democrației de tip liberal și ale economiei de piațǎ. Rațiunea de a fi a formalitǎților politice este sǎ ajungǎ la putere și sǎ guverneze, folosindu-se foarte mult în campanii pe comunicare.

După aproape două secole termenul comunicare primește și înțelesul de „a transmite”. De atunci și până în prezent semnificația termenului a evoluat în raport de experiența dobândită în domeniu, astfel încât astăzi acestuia i se atribuie trei semnificații esențiale:

a) prilej care favorizează schimbul de idei;

b) contacte verbale în interiorul unui grup;

c) aducerea la cunoștință, înștiințare.

Termenul „comunicare” apare în secolul al XIV-lea și își are rădăcinile în latinescul „communis” cu înțeles de „a pune în comun” sau „a fi în relații cu”

Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu prezintă o definiție a procesului de comunicare în Dicționarul de Sociologie. Din această perspectivă, cei doi autori consideră procesul de comunicare ca „formă de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal, către un destinatar, în vederea receptării. Mai simplu spus, cei doi autori consideră procesul de comunicare ca pe un sistem compus din: emițătorul (sursa): mesajul (purtătorul de informații); canalul (suportul informației); receptorul (destinatarul).

Reputatul specialist în comunicare și relații publice Dumitru lacob apreciază comunicarea ca „performanța de a descifra sensul, semnificația, conotația și denotația legăturilor sociale, organizate și dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor și altor modalități modelare informațională, în scopul declanșării, obținerii stabilității, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup”. Totodată, acesta consideră comunicarea ca pe însăși esența vieții și a societății, întrucât prin acest proces se face cunoscut ceva, se dă de știre cuiva, se informează cineva, se spune ceva etc. De asemenea, prin comunicare se încearcă și de multe ori se reușește să se influențeze calitatea, nu numai cantitatea.

Informaticianul Warren Weaver vede comunicarea ca „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influențeze pe alta”. Tot acest informatician atrage atenția că în comunicarea umană cuvintele ocupă cam 10%, diferența fiind asigurată de aspectele extraverbale: volumul și modulația vocii; tonul; ritmul; privirea; îmbrăcămintea; gestica; mimica etc.

De foarte multe ori auzim expresia: „s-a întâmplat din lipsă de comunicare”. În această expresie este un sâmbure de adevăr deoarece unele din greutățile vieții își au sorgintea în lipsa de comunicare sau în deficiențele caracteristice comunicării.

Cei ce comunică se află într-un proces complex de comunicare. Acest proces nu poate avea ca finalitate un rezultat pozitiv, dacă nu urmărește un obiectiv clar și evaluabil. Cu alte cuvinte, nu poate exista comunicare eficientă, lipsită de claritate și mai ales de posibilitate de a evalua rezultatul.

Dumitru lacob apreciază că obiectivele specifice procesului de comunicare ar putea fi: existența receptării; existența înțelegerii; existența acceptării; inducerea unei schimbări măcar la unul din palierele personalității. Mai simplu spus, cel care comunică trebuie să stăpânească arta comunicării pentru a fi receptat, înțeles, acceptat, precum și pentru a determina o schimbare la nivelul unui palier al personalității receptorului.

Alvin și Heidi Toffler susțineau că „ … în timp ce prinde contur forma de război a celui de al Treilea Val, a început să se nască o nouă spiță de războinici ai cunoașterii-intelectuali cu și fără uniformă, devotați ideii că prin cunoaștere se pot câștiga sau preveni războaie”.

Interesul public este mult mai diversificat și poate să depășească limitele stabilite de lege. Trecerea de la societatea industrială la cea informațională a generat intensificarea studierii managementului informației (producere, transmitere, utilizare). Din această perspectivă Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu apreciază că „…în era informațională sunt intens studiate mecanismele și relațiile sociale implicate în producerea de cunoaștere, noile tehnici și modalități de comunicare și informație, efectele individuale și sociale ale ritmului exponențial de acumulare a noilor cunoștințe, schimbările propuse în structura ocupațională de noile tehnologii informaționale… ”.

Democrația aduce cu sine și mari vicii. Poate cel mai important este demagogia pentru că principala calitate a politicianului democrat este sa convingă. Rafinarea discursului politic a condus la folosirea magiei cuvintelor care trimit spre simboluri de orice fel și care conving fără să țină seama de adevăr.

Cuvintele sunt încărcate de magie. Trăim într-un univers magic format din realități exprimate în cuvinte care sunt încărcate de simboluri. Omul produce mereu simboluri și crede în ele. „Această necesitate fundamentală, evidentă numai la om, este nevoia de a simboliza. Funcția de elaborare a simbolurilor este una din activitățile primare ale omului, la fel ca mâncatul, privitul sau deplasarea în spațiu. Este un proces fundamental al minții sale care se desfășoară tot timpul. […] Materialul furnizat de simțuri este în permanență prelucrat în simboluri, care sunt ideile noastre elementare. Unele dintre aceste idei pot fi combinate și mânuite în maniera pe care noi o numim «judecată». Altele nu sunt folosite în acest mod, ci sunt transformate natural în vise sau se evaporă în fantezie conștientă; și foarte multe dintre ele construiesc cel mai tipic și fundamental edificiu al minții umane – religia.”

Democrațiile zilelor noastre se întrețin prin manipularea simbolurilor pentru a atrage sufragiile. Perfecționarea manipulării simbolurilor a mers până la crearea mesajelor subliminale folosite în campaniile publicitare. Candidații pentru demnități nu se dau înapoi de la folosirea tuturor mijloacelor de convingere atunci când vor să atragă voturi. Lăsând la o parte manipularea prin mesaje subliminale, ceea ce este vizibil și analizabil se referă la folosirea simbolurilor de mai sus pentru a susține un discurs politic, imaginea unui candidat sau a unui partid. Nu este întâmplător faptul că legislativele celor mai multe state se opun în mod expres acestui tip de abuzuri la care cetățenii sunt vulnerabili prin adoptarea unor acte normative care interzic folosirea unor imagini, sunete sau cuvinte în titulatura instituțiilor sau în campanii publicitare. Ca exemple naționale, amintim numele mai multor partide care se intitulează “naționale”, “populare” sau „creștine”, sau fac apel la teritoriu, „România Mare”.

De asemenea, limbajul politicienilor face apel la simboluri cu intenția de a declanșa în ascultător un mecanism interior din care va rezulta simpatia. Politicianul mizează pe lipsa de formare și informare a cetățeanului și își traduce intențiile într-un limbaj încărcat de simboluri pe care individul nu poate decât să-l accepte, altfel fiind pus în postura de a nega cultura de masă. Expresii precum „să ne întoarcem la popor”, „jos mafia, sus patria”, „arde-i pe corupți” trimit la simboluri acceptate ca valori social-culturale sau la non-valori care sunt sau vor fi respinse. Foarte important este că de multe ori sloganurile impun atitudini noi ale maselor, atitudini artificiale, create special pentru a putea fi ușor atacate. Este o concretizare a sofismului numit „omul de paie” în care se creează imaginea unui adversar foarte puternic, de fapt, ușor de învins, tocmai pentru a putea fi învins și a dovedi forța învingătorului.

„Teza de bază este că publicul răspunde la simbolurile politice evidente; nu la „fapte” și nu la codurile morale înrădăcinate în caracter și suflet, ci la gesturile și discursurile care pun în scenă drama politică a statului.”.

Ne-am obișnuit să credem că agenda politicienilor reflectă nevoile populare, că politicienii au nevoie de o perioadă numită campanie electorală pe care să o dedice alegătorilor, în timpul căreia să-și prezinte agenda viitoare sau programul electoral extras din contactul direct cu realitățile sociale.

Programul electoral este o desfășurare a problemelor sociale ale grupului de alegători, întocmit de specialiști, tehnocrați și îndeplinirea lui rezolvă cea mai mare parte a problemelor existente în acel moment. Campania electorală este, astfel, perioada scurtă în care politicianul, rupt de la activitățile sale curente ce constau în a acționa direct pentru împlinirea respectivului program, vine în mijlocul maselor și le arată rezultatele muncii sale altruiste și intențiile de a face pe viitor mai mult pentru „popor”.

Trebuie să producem o „răsturnare copernicană” a acestei percepții. Agenda electorală este lista de probleme pe care politicianul vrea să o impună electoratului. Nu este vorba de problemele reale ale grupului care alege, ci de problemele pe care politicianul le induce, dându-le realitate. De aceea, este cu atât mai grea desfășurarea unei campanii electorale deoarece prima etapă o reprezintă acomodarea electoratului cu agenda politică, abia pasul următor fiind dedicat convingerii că programul electoral propus este cel dorit de electorat. „Acțiunile politice sunt cele care, în principal, formează dorințele și „cunoștințele” politice ale oamenilor, și nu invers.”

De aici decurge folosirea pe scară largă a tehnicilor de convingere și a manipulării politice prin apel la simboluri. Modificările în răspunsul maselor nu sunt nici instantanee, nici unanime. Manipulatorul își alege un grup țintă pe care vrea să îl atingă, unul asupra căruia acționează cu o poveste facultativ coerentă, plină de simboluri sociale, acestea garantând succesul și coerența. Realitatea socială pe care masa o recunoaște este greu de manipulat. Prin urmare este necesar să se creeze o realitate paralelă, tangibilă cu cea existentă pentru a asigura credibilitatea, dar care conține acele noduri din care manipulatorul poate manevra opinia publică de la ceea ce există la ceea ce trebuie să se creadă că există. În România, fenomenul corupției produs de oligarhi este o astfel de realitate indusă.

Succesul acestui demers nu este garantat deoarece o parte a masei nu părăsește paradigma anterioară din diverse motive: este opac la schimbarea viziunii sociale, nu este înțeleasă noua viziune propusă, timpul este prea scurt pentru a recepta informațiile, nu accesează în întregime noile mesaje, are un cod valoric diferit și nu este sensibil la simbolurile sociale cu care este asaltat, există în același timp mai multe încercări de a convinge care vin de la mai mulți politicieni angrenați în lupta electorală etc. De aceea manipulatorul va lua în considerare toți acești factori și își va calcula impactul mesajului aproximându-i succesul. De multe ori nici un candidat nu reușește să impună propriul program, alegerea realizându-se inerțial. Spectacolul face parte din modalitățile de atac ale politicianului. El creează spectacol cu decoruri și actori. Politicianul recunoaște succesul său pentru că o parte a actorilor spectacolului pe care îl creează este chiar publicul țintă după nivelul de participare și de implicare al acestuia în „show-ul” propus. Este puțin probabil ca electoratul să considere gesturile și actele politicienilor profesioniști ca ritualuri ciudate, comportamente obsesive, așa cum crede A. Gamble și pe care „le observă și, periodic, trebuie să le judece, ca un joc bizar”.

Lumea este o scenă pe care politicianul actor joacă un spectacol convingându-ne că facem parte din el și că aceasta e realitatea. Foarte puțini scapă acestui spectacol, imensa majoritate fiind prinsă într-un astfel de spectacol politic.

1.2 Tipologia campaniilor electorale

Mulți dintre noi credem cǎ știm totul despre campania electoralǎ, fie cǎ facem parte dintr-un partid sau nu. Totuși multe lucruri, deși par simple, sunt rezultatul unei activitǎți laborioase și atent planificate. Modalitǎțile de a conduce o campanie s-au schimbat dramatic, iar singura cale de a câștiga este sǎ folosești toate șansele pe care le ai, metodele și tehnicile noi, dar mai ales sǎ deții o strategie eficientǎ. Pașii mici, dar vizibili fǎcuți de partidele și liderii politici din România în modalitatea de a conduce campaniile electorale aratǎ cǎ persuasiunea politicǎ devine un rezultat al unei activitǎți profesionale.

Alegerile reprezintǎ cel mai important ritual de legitimizare în cazul națiunilor moderne, votul având un respect emblematic. Contextul de puternicǎ ritualizare reiese și din tematica standard a discursurilor electorale care este determinatǎ de situații convenționale ce alcǎtuiesc evenimentul electoral. Lansarea platformei electorale, turneul electoral, dezbaterile televizate, publicitatea electoralǎ, etc. obligǎ candidatul sǎ-și construiascǎ un stil de comunicare propriu și o identitate electoralǎ.

Într-un regim democratic, votarea este modul fundamental prin care masele sunt asigurate cǎ participǎ la elaborarea politicii oficiale. În mod surprinzǎtor, cercetǎtori prestigioși ai comportamentului electoral au constatat cǎ foarte mulți dintre alegǎtori se comportǎ în funcție nu atât de propriile convingeri, cât de climatul de opinie al grupurilor din care fac parte.

În ceea ce privește campaniile electorale moderne, Lazarsfeld și colaboratorii săi au tras concluzia că limbajul propagandistic folosit în timpul lor servește mai mult trezirii predispozițiilor de votare decât schimbării intențiilor sau comportamentului legate de acestea.

Campaniile electorale au menirea, cel puțin în teorie, sǎ-i informeze pe alegǎtori despre candidați și sǎ-i ajute sǎ înțeleagǎ mai bine pozițiile acestora față de problemele momentului, cauzele pentru care militeazǎ ei și partidele de apartenențǎ. Cunoscând candidații, concepțiile și acțiunile lor, electoratul poate decide cu cine sǎ voteze, dacǎ își schimbǎ opțiunile electorale sau și le pǎstrează pe cele anterioare, dacǎ e nevoie de o schimbare a puterii sau nu. Din nefericire, în realitate, campaniile electorale nu reușesc decât parțial acest lucru, eșuând de cele mai multe ori în intenția lor de a-i informa pe alegǎtori și de a-i ajuta, în felul acesta, sǎ voteze în cunoștințǎ de cauzǎ.

Campaniile electorale sunt, fără îndoială, momentul de vârf al oricărei activități de marketing politic. În cele 30-45 de zile, cât durează o asemenea campanie în România, se utilizează absolut toate tehnicile cunoscute de publicitate, relații publice, lobby, campanii negative, corespondență directă etc.

Campania electorală este un soi de olimpiadă a politicii în care persoane publice, mai mult sau mai puțin cunoscute, desfășoară un întreg arsenal de forțe pentru a convinge electoratul și pentru a-i obține voturile. Dincolo de zgomotul și furia arenei politice există însă un calcul rece și o viziune globală care transformă toată adunarea de mijloace, informații și tehnici într-o armă mai performantă sau mai puțin performantă.

Campaniile electorale hotărăsc de multe ori soarta unor alegeri. Dacă nu schimbă întotdeauna câștigătorul, atunci sigur modifică procente.

Campaniile electorale aferente alegerii electorale în România sunt de două feluri:

individuale: dedicate unei persoane care trebuie să fie aleasă – președinte de țară, primar de localitate și, eventual, senator sau deputat. Campaniile electorale pentru fiecare dintre acești candidați sunt diferite atât din perspectiva dimensiunii financiare și a resurselor alocate, cât și prin prisma tipului de mesaj adoptat. Înainte de a începe o campanie electorală, este fundamentală stabilirea țintei acestei campanii. O evaluare corectă a candidatului și a mediului politic, economic și social conduc la o corectă abordare și construire a strategiei de campanie.

colective: dedicate unei structuri politice – se împart și ele, în funcție de ținta electorală, în: campanii dedicate unor partide sau coaliții care vor să ia puterea, să formeze guvernul și să dea un prim-ministru și o majoritate în interiorul executivului; campanii dedicate unor partide care vor să-și negocieze voturile pentru a intra într-o coaliție de guvernare; campanii dedicate unor partide care vor să treacă pragul electoral și să intre în Parlament. De asemenea, în cazul alegerilor generale la nivel local – în județe – capetele de listă de la Cameră și de la Senat trebuie promovate ca valori individuale. Campania lor în județ are atribute din campaniile individuale, personajul electoral fiind obligat să cunoască problemele județului și să propună soluții pentru acestea, dar și din campaniile colective, candidații la posturile eligibile devenind și purtători secunzi de imagine și de mesaj pentru partid.

O altă clasificare a campaniilor mai poate fi făcută în funcție de cel care le face. Astfel,

există:

campanii pentru un candidat aflat deja în funcție, care vrea să păstreze puterea încă un

mandat; Candidații aflați în funcție își încep campania electorală având o imagine creată pe parcursul anilor de mandat. Dacă imaginea este bună, atunci ei au din start un avantaj. Dacă prestația lor politică în cei patru ani nu a fost pe măsura așteptărilor electoratului, ei pornesc în campanie cu un handicap și trebuie să recupereze terenul pierdut. De aceea, o parte din strategiile de campanie implică atât atacuri, în măsura în care acestea sunt cu putință, cât și metode de contraatac, de prevenire și diminuare a atacurilor reale sau posibile. Unele metode au un caracter simbolic, altele un caracter pragmatic.

campanii pentru un candidat aflat în opoziție, care aspiră la preluarea puterii – au și ei la îndemână o serie întreagă de metode prin care pot face campanie, în general, și campanie negativă, în special. Acestea sunt: atacarea contracandidatului (se atacă atât persoana, cât și realizările sale trecute sau prezente, ideile politice și intențiile electorale); adoptarea unei poziții de ofensivă permanentă (atât față de toate problemele din agenda electorală, cât și față de oponent și acțiunile sale); militarea pentru schimbare; abordarea unui discurs opus celui al contracandidatului (dacă acesta pune accent pe valorile tradiționale, el trebuie să aducă în dezbatere nevoia de reînnoire a valorilor existente, de adaptare a lor la noile realități) și reprezentarea sa ca purtător al adevăratelor valori morale, al soluțiilor reale; delegarea atacurilor către coechipieri și înspre anumite teme.

După conținutul explicit al mesajului, campaniile se pot împărți în:

pozitive. O campanie „pozitivă“ este destul de greu de definit ca atare. În fond, orice campanie în care un candidat sau un partid își propune să obțină majoritatea voturilor electoratului trebuie să pornească de la un proiect prin excelență pozitiv. Sistemul politic democratic presupune însă confruntarea între mai mulți candidați și partide, iar comunicarea se transformă din una binară, între candidat și alegători, într-una multiplă, în care discursul fiecărui candidat ține seama și este influențat de discursul celorlalți, precum și de evoluția simpatiilor electoratului. Într-un asemenea cadru complex, criticile reciproce între candidați devin o parte intrinsecă a campaniei, iar tentația de a aluneca spre atacuri la persoană crește, ajungându-se la așa-zisa campanie negativă.

negative. Campania negativă îl enervează pe adversar. Acesta simte nevoia unei reacții și în felul acesta se pot obține două avantaje: devierea contracandidatului de la discursul inițial și popularizarea, prin intermediul său, a atacului. Într-o campanie electorală este foarte importantă stăpânirea de sine. Cine dă dovadă de iritare, cine încearcă să se dezvinovățească și răspunde atacurilor pierde puncte și timp.

Cu toate cǎ și în trecut campania electoralǎ pentru alegerile parlamentare a avut douǎ dimensiuni – localǎ (județeanǎ) și naționalǎ – diferența dintre cele douǎ nu a fost niciodatǎ atât de categoricǎ și mai ales în favoarea celei locale. În absența candidatului la președinție, campania naționalǎ a fost construitǎ în jurul potențialilor premieri. Cǎutând sǎ simplifice procesul electoral și sǎ personalizeze alegerea pe care fiecare elector urma sǎ o facǎ, principalii actori au încercat sǎ se identifice cu un prezumtiv premier. Mișcarea a funcționat doar parțial deoarece în astfel de contexte nu doar persoana conteazǎ, ci și mesajul transmis precum și strategia de comunicare aleasǎ. Din acest punct de vedere, partidele nu au reușit sǎ genereze acel tip de polarizare capabil sǎ mobilizeze electoratul. Faptul cǎ fiecare dintre protagoniști știa cǎ viitoarea guvernare nu poate fi decât una de coaliție a influențat major strategia, mesajul și tiparul comportamentului pentru care a optat.

1.3. Eficiența campaniilor electorale

Impactul societății informaționale, societate a cunoașterii, asupra vieții personale și a dezvoltării individuale a membrilor săi poate fi analizat sub multiple aspecte. O asemenea analiză trebuie să ia în considerare modelul acestui nou tip de societate cu toate caracteristicile sale sociale, politice, economice și tehnologice așa cum sunt concepute și implementate la nivelul fiecărei țări, la nivel regional și internațional. O societate liberă și deschisă, puternică, stabilă și consolidată este o societate informată, deoarece informația înseamnă forță și conferă putere. Forței, finanțelor și comerțului li se adaugă tehnologiile informării și comunicării, iar acestea împreună alcătuiesc o redutabilă putere.

Trebuie avut în vedere că un receptor este ținta mai multor mesaje, unele dintre ele chiar contradictorii. Receptorul poate să-și aleagă informația pe care dorește s-o recepteze. Sunt situații în care receptorul acceptă emițătorul și mesajul transmis de către acesta, dar nu-și schimbă conduita, nu se lasă influențat.

Pentru a fi eficientă, comunicarea nu trebuie să fie numai monologul unui emițător către un receptor, ci trebuie să fie și un dialog. Din această perspectivă emițătorul și receptorul trebuie să realizeze un schimb de informații, pentru a se asculta reciproc. Reprezintă o mare greșeală conduita adoptată de un emițător care încearcă să-și impună mesajul la receptor fără a avea un dialog, un schimb de informații.

Atunci când inițiem un schimb de informații trebuie să avem în vedere un model interogativ de tip acțional: cine este receptorul?; care este conținutul mesajului?; în ce scop transmitem mesajul?; care este cel mai prielnic moment pentru transmiterea mesajului?; unde se află cel mai bun loc pentru transmiterea mesajului?; care este maniera de transmitere a mesajului?; s-a făcut totul pentru captarea atenției receptorului?; exprimă mesajul ceea ce reprezintă esențial și necesar pentru receptor?; există o relație de respect reciproc între emițător și receptor?

Calitatea schimbului de informații poate fi influențată de foarte mulți factori. Pentru ca cel puțin receptorul să nu fie influențat foarte mult de acești factori, pe timpul schimbului de informații se recomandă respectarea cerințelor: folosirea negațiilor într-o proporție mult mai mică decât afirmațiile; folosirea cu predilecție a diatezei active în detrimentul celei pasive; exprimarea unei idei fără repetarea acelorași cuvinte; evitarea redundanței și a expresiilor banale; folosirea de fraze scurte; întrebuințarea unor cuvinte în raport de nivelul de înțelegere a receptorului.

În general, problemele complexe ce pot apǎrea se rezolvǎ mai bine într-o structurǎ descentralizatǎ, în care membrii echipei ajung împreunǎ la un punct de vedere comun care sǎ stea la baza unei decizii decât într-una centralizatǎ din care hotǎrârile sunt luate de o singurǎ persoanǎ. Comunicarea va asigura atât elaborarea celor mai bune soluții prin participarea tuturor, cât și coeziunea grupului, fiecare simțindu-se parte la luarea deciziilor și elaborarea soluțiilor. Este indicat ca echipa sǎ nu fie formatǎ din mai mult de cinci persoane. Se va opta pentru o cifrǎ imparǎ, avantajul fiind cǎ în cazul supunerii unei decizii la vot, se poate obține o decizie clarǎ.

Un candidat oricât de bun ar fi, nu poate câștiga fǎrǎ sprijinul unei echipe de campanie profesioniste, la fel cum o echipǎ bunǎ nu poate face câștigǎtor un candidat cu care colaborarea nu este perfectǎ.

Forumurile, aparițiile în public, dezbaterile televizate sunt momente decisive ale campaniei, deoarece candidatul are șansa de a se delimita prin contrast de adversarii sǎi. Momentele remarcabile în majoritatea dezbaterilor sunt prilejuite mai degrabǎ de eventualele greșeli pe care le fac candidații decât de formulǎrile sclipitoare.

O audiențǎ pasivǎ ascultǎ cu greu mesajele și va fi mai puțin interesatǎ și receptivǎ decât o audiențǎ activǎ. De aceea, un vorbitor care stimuleazǎ și poate canaliza participarea activǎ a auditoriului va reține mai ușor atenția ascultǎtorilor.

Transmiterea mesajelor în comunicarea politicǎ apeleazǎ adesea la comunicarea orientatǎ care are o țintǎ bine precizatǎ – identificarea segmentului de audiențǎ. Orientarea comunicǎrii începe atunci când se preia un set de informații despre audiențǎ – din sondaje, anchete sau baze de date – și se continuǎ cu analiza grupurilor țintǎ, adicǎ acele grupuri care au aceeași orientare și care rǎspund în mod similar la un anumit mesaj. Este esențial ca temele, mesajele și platforma electoralǎ sǎ fie consistente și coerente.

Sloganul este exprimarea care surprinde într-o formulǎ memorabilǎ chintesența imaginii publice a unui candidat, sau a unei formații politice. Se impune ca el sǎ fie original, scurt, credibil, memorabil și mai ales sǎ corespundǎ așteptǎrilor publicului. Un slogan reușit apeleazǎ la resorturile intime, profunde, ale mecanismului afectiv.

1.4 Modalități de apariție în campaniile electorale

Am înțeles foarte bine că omul poate și trebuie să comunice cu tot ceea ce-l înconjoară din regnul animal, vegetal și mediul mecanic. În mod firesc se poate naște întrebarea: Omul poate comunica și cu propria persoană? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să pornim de la constatarea, că întotdeauna comunicarea constituie în general un sistem de transmitere a unor mesaje mintale (gânduri, concluzii, decizii interioare etc.) fie sub forma unor expresii fizice/ (gesturi, tipărituri, sunete etc.). Un om preia mesaje de la alți oameni, de la obiectele sau evenimentele din jurul lui. Acesta după ce a preluat mesajele încearcă să le proceseze pentru a le putea înțelege și a-i fi de folos la ceva. Această procesare desfășurată de om înseamnă de fapt comunicarea cu propria persoană și comportă mai multe etape.

În prima etapă individul clarifică și înmagazinează informațiile primite în scopul de a le întrebuința ulterior. Prin urmare, informațiile primite sunt percepute, memorate și apoi redate. Această capacitate a omului de a procesa în mod selectiv informațiile depinde foarte mult de adaptarea lor socială.

Cea de-a doua etapă constă în trecerea individului la conceptualizarea informațiilor, adică la prelucrarea și interpretarea informațiilor. Din această perspectivă, sensurile noi reprezintă și moduri noi de exprimare a conținutului. Se derulează o relație directă între obiectiv și subiectiv. Mai mult, chiar se derulează o relație directă și între descoperirea relațiilor obiective și crearea relațiilor subiective.

După ce și-a terminat procesul de conceptualizare, în cea de-a treia etapă individul începe să-și reprezinte sensurile prin simboluri. Aceste simboluri nu reprezintă numai cuvinte ci și comportamente, gesturi, mediu ambiant.

Din perspectiva individului ca emitent de mesaj, întreaga activitate de folosire a simbolurilor cuprinde artificiile, fenomenele etc. ce pot fi manipulate conștient pentru atingerea unor scopuri.

Ultimul pas înainte de a transmite mesajul este subsumat etapei a 4-a și înseamnă ordonarea informațiilor în timp și spațiu, adică adaptarea acestora la contextul social.

Concluzionând, putem aprecia că cele patru etape prezentate anterior constituie de fapt o comunicare a individului cu propria persoană.

Pentru a transmite mesajul astfel procesat individul trebuie să se adreseze cuiva. De aici începe comunicarea cu ceilalți.

Comunicarea cu propria persoană sub forma prezentată este absolut necesară pentru procesarea unor informații în vederea îndeplinirii unor scopuri bine definite. Comunicarea cu propria persoană se poate face și sub altă formă. Este vorba de exprimarea unei stări interioare, a unei emoții. De pildă, un om care lucrează ceva cu un cuțit bine ascuțit se taie la un deget. Sunetul „au" pe care-1 scoate în mod repetat este de fapt un mesaj pe care-l transmite propriei persoane și prin care vrea să exprime o stare de suferință generată de tăietura respectivă.

Viața pe pământ nu ar avea sens în afara existenței omului, acest animal biped, biman, înzestrat cu capacitate de a genera gânduri și de a le transmite prin grai articulat.

Omul nu poate trăi izolat. El trebuie integrat în organizații pentru a-și atinge mai bine scopurile. Cu alte cuvinte, omul are nevoie de integrare într-o organizație socială în care să comunice. Fără comunicare, omul nu poate supraviețui.

El are capacitatea de a comunica nu numai cu el însuși ci și cu tot ce-l înconjoară. Când facem această afirmație avem în vedere regnul animal, vegetal și mediul mecanic. Prin urmare, nimic din ceea ce are viață nu poate trăi în afara comunicării. Acestea sunt numai câteva idei care ne-au determinat să subscriem ideii potrivit căreia esența vieții și a societății o constituie comunicarea.

Pentru a înțelege actorii sociali nu este suficientă raportarea doar la evenimentele la care aceștia au fost supuși. Este necesară înțelegerea interpretării conferite de actori elementelor din câmpul social, precum și identificarea și construcția semnificațiilor ce se realizează prin procesarea informațiilor sociale.

Un savant devenit extrem de cunoscut prin performanțele sale în biologie, încununate printr-o distincție Nobel – Albert Szent-Gyorgyi, meditând asupra destinului spiritului uman, observa: „Cu toții trăim într-o colivie foarte strâmtă, în spiritul epocii noastre, în care avem foarte puțină libertate de mișcare. Dacă în epoci diferite oamenii au gândit în feluri diferite, aceasta s-a datorat nu faptului că colivia s-a lărgit, ci că s-a mișcat din loc”. Poate fi totuși lărgită colivia? Bănuiala noastră este că, deși cu mari eforturi, colivia spiritului uman poate fi largită, însă nu neapărat ca volum, ci mai curând prin creșterea în profunzime a temelor abordate. Marile teme ale spiritului uman sunt de fapt vechi. Pot apărea însă abordări noi, și mai ales pot fi realizate noi corelații.

De fapt, ne-am putea întreba, care au fost marile probleme care au preocupat dintotdeauna omenirea? Firește, identificarea efectivă a acestora este dificilă. Pot fi schițate însă marile categorii de probleme care au frământat, au preocupat spiritul uman. În esență, acestea sunt:

oamenii și relațiile cu „lumea din jur”; relațiile între oameni și natură; în subsidiar, aici se include relația dintre oameni și unelte ( 29 instrumente prin care oamenii intră în relație cu natura); expresia culturală a acestui spațiu problematic este tehnologia (cu tot ce cuprinde aceasta – științe fundamentale și aplicative; metodologii și proceduri acționale, de producere și de utilizare a uneltelor, inclusiv a surselor de energie pentru acționarea uneltelor);

oamenii și relațiile dintre oameni (relațiile sociale); în acest câmp problematic s-a generat politica, drept ansamblu de norme privind geneza și utilizarea puterii în relațiile dintre oameni (cu întreg arsenalul de teme morale și juridice adiacente);

oamenii și relațiile cu lumea de „înainte”, de „după” și de „dincolo” de oameni ; aici s-au cuprins temele esențiale ale transcenderii condiției primare a omului; omul nu este doar ce pare că este atunci când il privim în zbaterea sa de a se desprinde din țărâna în care s-a zămislit; el este, ar putea fi, își dorește să fie și câte odată chiar reușește să fie mai mult decât atât; cele două modalități prin care omul a încercat, în sens cultural, "să-și iasă din piele" sunt arta și religia. Tehnologia, politica, arta și religia sunt domenii fundamentale ale spiritualității umane. Tehnologia, politica, arta și religia sunt simultane, curg din același izvor, se împletesc în același șuvoi și se îndreaptă spre aceeași destinație, spre aceeași mare, spre același ocean. Tehnologia, politica, arta și religia au aceeași istorie pentru simplul motiv că au aceeași actori. Sunt oamenii! În acest mod, vom observa că între tehnologie, politica, arta și religie există un „numitor” comun, funcțional, acțional și valoric, extrem de consistent. Noi credem că acest numitor comun este comunicarea. De fapt, în istoria lumii în care trăim marile teme ale spiritului uman au fost și sunt tehnologia, politica, arta, religia și comunicarea.

În fond, care este rolul comunicării? Comunicarea leagă toate „lucrurile” între ele. Comunicarea oferă limbajul, unitatea de masură, referențialul logic prin care putem înțelege interferențele și sensul social ale tehnologiei, politicii, artei și religiei. Comunicarea oferă coerență produselor minții umane. Comunicarea face însă mai mult, oferă coerență lumii ca atare – oamenilor, grupurilor, organizațiilor și comunităților umane.

1.5 Formate de televiziune pentru emisiunile electorale

Schimbul de informații reprezintă o categorie esențială în existența unei societăți, o realitate care definește primordial societatea, indiferent de caracteristicile acesteia sau de stadiile ei de dezvoltare. În sistemul pe care îl constituie ansamblul social, componenta informațională ocupă o poziție centrală, determinantă pentru întreaga funcționare a sistemului.

Recunoașterea importanței informației în viața socială a făcut să se dezvolte în ultimele decenii o serie întreagă de discipline ale comunicării, unde faptele sociale sunt considerate ca fiind mesaje luate dintr-un ansamblu socio-cultural. Dezvoltarea tehnologică cuprinsă în sfera comunicării transformă însă uneori actul comunicativ într-un act redundant, care bombardează interlocutorii cu informații inutile, ce nu pot fi în mod rațional asimilate sau care pur și simplu îi agasează. Într-o societate a informației, individul își pierde curând o parte importantă din intimitate și are prea puține șanse să se împotrivească. Societatea informațională devine astfel una a persuasiunii, iar uneori ajungem să gândim că trebuie să fim persuadați fie și numai pentru a reduce numărul alternativelor dintre care suntem nevoiți să alegem.

Mass-media, în special televiziunea și internetul, ajung să ne ocupe din ce în ce mai mult timpul și să ne influențeze din ce în ce mai puternic opiniile despre lumea în care trăim. Lumea, așa cum este prezentată prin media, pare naturală, oamenii acceptând cu convingere din ce în ce mai mare definițiile adevărului, cunoașterii și realității așa cum sunt ele promovate.

Așa cum sublinia și Marshall McLuhan, în 1964, tehnologia unei epoci este răspunzătoare pentru structurile și modelele culturale ale acesteia. În contemporaneitate, tehnologia dominantă, expresie a comunicării electronice prin intermediul televiziunii, radioului, telefonului, înregistrărilor, faxului, telefoanelor mobile, e-mail-urilor, computerului și Internetului, înlesnește accesul la un volum uriaș de informații și experiențe împărtășite. Acestea permit, de pildă, ca orice ins să primească propriul „ziar” personalizat, incluzând doar subiectele de interes pentru el. Deși este foarte tentant să primești informații și servicii complet personalizate, se acordă prea puțină atenție implicațiilor acestei unidirecționări a fluxului informațional.

Un motiv de îngrijorare important este reprezentat de cerința de a divulga prea mult din identitatea noastră ca indivizi sau ca grupuri sociale – arie demografică, pasiuni, vârstă, preferințe politice ori sexuale, religie, venituri, hobby-uri, programe favorite pentru a primi în schimb niște produse individualizate. Astfel, cele mai intime aspecte ale vieții noastre devin tot mai accesibile lucrătorilor din domeniul marketingului, gata să ne vândă orice, de la politicieni până la o marcă de bere.

Sloganurile ajută la persuadarea emoțională, devenind parte a zestrei noastre culturale, dacă sunt suficient de expresive și convingătoare.

Mass-media centrale și locale joacǎ un rol crucial în campania politicǎ modernǎ. Chiar și în condițiile unei poziții marginale în spectrul politic, penetrararea favorabilǎ și accesul în presă, radio și televiziune pot marca diferența dintre succes și eșec. Cu atât mai importantǎ este o bunǎ relație cu mijloacele de comunicare în masǎ în cazul unui partid important. Nu existǎ o cale la îndemânǎ pentru garantarea tipului de imagine pe care-l doresc, dar existǎ o multitudine de posibilitǎți care le pot mǎri șansele. Prima este cea a stabilirii unei relații directe cu unii ziariști. În acest caz, ziaristul poate fi considerat un critic util în ceea ce privește calitatea unui material pregǎtit pentru publicare. Chiar dacǎ el le este favorabil și publicǎ un articol în forma gânditǎ de candidat, este bine ca semnalele emise de ziarist privitoare la calitatea materialului transmis sǎ fie luate în considerare.

Agentul electoral inteligent, fie cǎ este profesionist sau amator, se poate folosi de numeroare semnale pentru a-și atinge scopul. El poate alege ocazia în care sǎ se adreseze semenului sǎu. Poate sǎ-și adapteze povestea la ceea ce presupune cǎ-l intereseazǎ pe celǎlalt și la capacitatea lui de a înțelege. Dacǎ observǎ cǎ plictisește, poate schimba subiectul. Dacǎ vede cǎ celǎlalt se posteazǎ în defensivǎ, se poate retrage dându-i satisfacția victoriei și poate reveni mai târziu la ideile sale. Dacǎ în cursul unei discuții descoperǎ unele convingeri la care interlocutorul sǎu ține, își poate lega argumentele de acestea. Poate observa momente când celǎlalt cedeazǎ și astfel poate veni cu argumentele sale forte, atingându-și țelul.

În practica curentǎ, new media înseamnǎ o diversitate de formate comunicaționale, structurile în funcție de utilizarea vechilor și noilor tehnologii informaționale. Pentru astfel de formate comunicaționale, termenul new-media este nepotrivit. Acestea includ tehnologiile presei tradiționale, nou descoperite și revigorate de mass-media cu adresabilitate politicǎ. Noutatea acestora constǎ nu în existența lor, ci în reutilizarea lor. New media care utilizeazǎ formate vechi de tehnologie comunicaționalǎ include: talk-show-urile radio, talk show-urile tv, emisiunile tv de tip magazin, ecrane electronice în piețele publicitare, conectate la rețele de televiziune, tabloide, site-uri de tabloide.

Noul climat media realizeazǎ performanțe de a transforma un mesaj personal cu conținut politic într-un mesaj capabil de a fi diseminat unui numǎr nelimitat de receptori, într-o manierǎ asemǎnǎtoare comunicǎrii de masǎ.

Emisiunile tv care insereazǎ mesaje cu conținut politic sunt cele de tip „magazin”. În România, piața emisiunilor tip „magazin” s-a dezvoltat începând cu anii ’95-’96. Ele au avut inițial o frecvențǎ sǎptǎmânalǎ, ulterior fiind difuzate zilnic: „Magazin duminical”, „Babilon”, „Arca Marinei” – la televiziunea publicǎ TVR; „Bunǎ dimineața, România!” – Tele 7 ABC; „Chestiunea zilei” – Pro TV; „Cafeaua cu sare”- Antena 1; „Seara bunǎ!” – Tv Romania 1, etc.

Emisiunile tip „magazin” sunt relativ ieftine pentru producǎtorii tv. Talentul moderatorului și calitatea invitaților sunt ingredientele necesare și suficiente, pentru ca „un magazin tv” sǎ aducǎ publicitate și în consecințǎ profit.

Conflictul dintre presǎ și putere aduce în discuție o dimensiune ineditǎ a momentului actual: puterea nu se mai identificǎ astǎzi cu puterea politicǎ, cǎci prerogativele acesteia sunt diminuate din ce în ce mai mult de ascensiunea puterii economice și financiare.

Televiziunea este cel mai puternic mijloc de comunicare în masǎ. Datoritǎ ei se poate desfǎșura campania în fiecare camerǎ în care se aflǎ un televizor și cel puțin un alegǎtor. Dacǎ alegǎtorul este indecis, i se poate atrage atenția în mod special în cadrul emisiunilor care prezintǎ activitatea partidelor politice sau în cadrul talk-show-urilor pe teme de interes general.

Pentru a reuși trasmiterea cât mai eficientǎ a mesajului, nu trebuie politicianul sǎ se adreseze exclusiv emisiunilor de actualitate, ci sǎ pastreze noutǎți deosebite pentru ocaziile în care prestația poate fi integratǎ în mesajul general al campaniei – mai ales într-o poziție politicǎ marginalǎ, sǎ se caute spații adecvate pentru interviuri și emisiuni specializate.

Dacǎ televiziunea este cel mai influent mijloc de comunicare în masǎ, ea este, în mod evident și cel mai scump. În consecințǎ reclamele electorale (clipurile de televiziune) trebuie concentrate în ultima lunǎ de campanie și în special (mai frecvent) în ultimile douǎ sǎptǎmâni.

În campania electoralǎ interviul este unul dintre mijloacele cele mai credibile prin care se transmite mesajul candidatului. Mesajul trebuie sǎ fie simplu și ușor de reținut, dar trebuie sǎ se cunoascǎ și modul în care este perceput partidul pe care îl reprezintǎ de cǎtre electorat. În toate tipurile de întâlniri cu mass-media trebuie sǎ se reținǎ necesitatea de a repeta mesajul campaniei, mai ales pǎrțile pe care le considerǎ esențiale și care le diferențiazǎ, în bine de ceilalți candidați. Fiind vorba de televiziune, trebuie sǎ se gândeascǎ politicanul și cum se va înfǎțișa alegǎtorilor. Pentru cel care apare în fața camerei de luat vederi, regula de bazǎ este „simplu și natural”.

Capitolul II. Importanța legilor specifice campaniilor electorale

2.1 Legea 67/2004

În conținutul Constituției României din 1991 sunt prevăzute reglementările esențiale care se referă la autoritățile comunale, orășenești și, respectiv, județene, autoritățile statale de la nivelul județelor, precum și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea. În aceeași ordine de idei, să reamintim că Legile nr. 215/2001, 70/1991, respectiv 67/2004 vin să detalieze reglementările constituționale în acest domeniu, prevederile lor fiind în consens nu numai cu principiile și exigențele democratice ale statului de drept, ci și cu legislația din țările Comunității Europene. Fără a fi formulat, în mod expres, de dispozițiile constituționale, principiul eligibilității este inserat în Legile nr.215/2001, 70/1991 și 67/2004, care privesc administrația publică locală și respectiv alegerile locale.

Articolul 1 al Legii nr.67/2004 pentru modificarea legii privind alegerile locale precizează: „Consiliile locale, consiliile județene, primarii și Consiliul General al Municipiului București se aleg prin vot universal, egal, direct, secret, și liber exprimat. Viceprimarii se aleg prin vot indirect, de către consiliie locale”.

Actuala reglementare, cu privire la alegerea consiliului local, reia tradiția (întreruptă) dispozițiilor legale din perioada interbelică, revenind la denumirea de consilier. Conform dispozițiilor aceluiași act normativ: „Consiliile locale […] se aleg prin vot universal, egal, direct și liber exprimat”.

Potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 67/2004, numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de populația comunei sau a orașului, raportată de Institutul Național de Statistică și Studii Economice, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile. De precizat este însă faptul că Legea nr. 67/2004 prevede că până la organizarea viitoarelor alegeri generale toate consiliile locale (ca și cele județene) vor funcționa cu actualul număr de consilieri, iar consilierii în funcție își vor exercita mandatul până la acea dată.

În Legea nr. 67/2004 privind alegerile locale sunt stabilite norme specifice care determină calitatea de alegător cât și cea de eligibil. Astfel, referitor la calitatea de alegător se prevede: cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, limbă, religie, sex, convingeri politice sau profesie, exercită, în mod egal, drepturile electorale; au dreptul de a alege cetățenii români care au împlinit 18 ani, inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor; fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea consiliului local, a primarului, a consiliului județean și a Consiliului General al Municipiului București; dreptul de vot se exercită numai în comună, orașul, municipiul sau subdiviziunea administrativ-teritorială a municipiului în care alegătorul își are domiciliul. Cetățenii cu drept de vot care și-au stabilit reședința într-o altă unitate administrativ-teritorială cu cel puțin 6 luni înaintea alegerilor, își vor exprima dreptul de vot în unitatea administrativ-teritorială respectivă.

2.2 Legea referendumului

Potrivit art. 2 al Constituției României, una dintre modalitățile prin care poporul român își exercită suveranitatea națională este referendumul. Pe această cale cetățenii au posibilitatea să se exprime direct și să contribue la luarea deciziilor majore ale statului. Potrivit art. 2 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, referendumul național reprezintă calea de consultare a poporului cu privire la revizuirea Constituției, demiterea președintelui României sau asupra altor probleme de interes național.

Ca procedură legislativă general acceptată, în cazul referendumului consultarea cetățenilor se face prin chemare la vot direct, pe buletinele de vot existând doar două opțiuni, Da sau Nu. Rezultatul referendumului este exprimat prin numărarea tuturor voturilor valabile exprimate și publicarea rezultatului final, în forma votului direct exprimat individual, sub forma unui Da sau Nu. Pentru a determina rezultatul final majoritatea referendumurilor, cu excepții notabile care au nevoie de o lege specială care să menționeze excepția, necesită doar o majoritate simplă (jumătate din totalul voturilor valabile exprimate plus unul). Rezultatul este ori un Da în favoarea situației, planului, proiectului sau legii, ori un Nu.

Referendumuri care au avut loc în România: 10 – 14 mai 1864 – Aprobarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, la propunerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza; 2 – 8 aprilie 1866 – Aprobarea lui Carol I ca domnitor al Principatelor Unite; 24 februarie 1938 – Aprobarea Constituției României adoptată la inițiativa lui Carol al II-lea; 2 – 5 martie 1941 -Aprobarea politicii generalului Ion Antonescu; 9 – 16 noiembrie 1941 – Al doilea plebiscit pentru aprobarea politicii mareșalului Ion Antonescu; 23 noiembrie 1986 – Aprobarea reducerii cu 5% a armamentelor, efectivelor și cheltuielilor militare; 1989 – Interzicerea datoriilor externe, propusă de Nicolae Ceaușescu; 8 decembrie 1991 – Aprobarea Constituției României (Referendumul constituțional din România, 1991); 18 – 19 noiembrie 2003 – Aprobarea revizuirii Constituției României (Referendumul constituțional din România, 2003); 19 mai 2007 – Referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, 2007; 25 noiembrie 2007 – Referendumul privind introducerea votului uninominal, 2007; 22 noiembrie 2009 – Referendumul privind parlamentul unicameral și reducerea numărului de parlamentari, 2009; 29 iulie 2012 – Referendum pentru demiterea președintelui României, 2012.

În opinia legiuitorului, această formă diferită de stabilire a rezultatului referendumului în cazul demiterii președintelui României nu își găsește justificarea în prevederile Constituției, în Legea fundamentală nefăcându-se o ierarhizare a problemelor deosebite ce pot face obiectul referendumului național. În acest context, art. 10 a fost reformulat în sensul aprobării demiterii președintelui României dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum. Astfel, toate problemele supuse referendumului național sau local vor fi guvernate de reguli procedurale similare, garantându-se unitate de tratament, precum și o corectă reprezentare a voinței alegătorilor.

2.3 Legea 35/2008

Potrivit Legii nr.35/2008, dreptul de vot se exercită de cetățenii români, care au împlinit 18 ani sau împlinesc această vârstă în data de 9 decembrie anul acesta, pe baza actului de identitate. Astfel, la alegerile parlamentare din anul 2012 dreptul de vot se exercită pe baza actului de identitate astfel cum acesta este definit la art. 2 pct. 32, pe care se aplică ștampila cu mențiunea «VOTAT» și data scrutinului sau, după caz, un timbru cu mențiunea «VOTAT» și data scrutinului.

Prin act de identitate se înțelege: în cazul cetățenilor români care au domiciliul în țară: cartea de identitate, cartea de identitate provizorie sau buletinul de identitate; în cazul cetățenilor români care au domiciliul în străinătate: pașaportul simplu cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate; în cazul cetățenilor români care au reședința în străinătate: pașaportul simplu sau, dacă se găsesc pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, și cartea de identitate, însoțite de orice alt document emis de autoritățile străine care dovedește reședința în străinătate; în cazul membrilor reprezentanțelor diplomatice: pașaportul diplomatic sau de serviciu; în cazul elevilor din școlile militare: carnetul de serviciu militar.

De reținut că cetățenii români cu domiciliul în afara granițelor României votează în cadrul celor 4 colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaților și celor 2 colegii uninominale pentru alegerea Senatului, organizate în afara teritoriului național.

Legea 35/2008 nu aduce modificǎri de structurǎ în ceea ce privește sistemul electoral practicat pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, actul normativ impune reorganizarea circumscripțiilor electorale, prin împǎrțirea colegiilor în colegii uninominale. Acest artificiu menit sǎ rǎspundǎ solicitǎrii sociale de eliminare a scrutinului de listǎ a creat o confuzie întreținutǎ de actorii politici, între tipul de circumscripție și regula de transformare a voturilor în locuri. Astfel „votul uninominal” a fost identificat și asociat în mod eronat cu principiul majoritarist „the winner takes all”. Este adevǎrat cǎ regula majoritǎții se aplicǎ la nivel de colegiu în situația în care un candidat obține majoritatea absolutǎ a voturilor valabil exprimate, iar partidul din care acesta provine atrage pragul electoral național. Cu toate acestea, principiul general în baza cǎruia se stabilește ponderea parlamentarǎ a fiecǎrui competitor este cel al proportionalitǎții. Efectele majoritarismului sunt compensate de mecanismele proporționale de transformare a voturilor în locuri.

Prin urmare harta colegiilor electorale a contat în primul rând pentru candidații individuali, care și-au dorit și au urmǎrit obținerea unor garanții cât mai puternice pentru accesul în Parlament. Mizele au fost importante, în joc fiind nu doar mandatul parlamentar, ci și pozițiile deținute în establishment-ul politic. Astfel, puși pentru prima datǎ în mod direct în fața electoratului, politicienii cu experiențǎ au avut nevoie de legitimitatea votului pentru a-și consolida sau pentru a revendica poziții în cadrul partidelor sau a aparatului de stat. Noii pretendenți au avut posibilitatea sǎ conteste statu-quoul și sǎ demonstreze cǎ pot aduce un suflu nou pe scena politicǎ.

Răspunderea contravențională intervine în condițiile art. 50 și 51 din Legea nr.35/2008; pentru identificarea facilă a faptelor, a sancțiunilor aplicabile și competențelor de constatare și sancționare se utilizează conform articolelor specificate în lege.

Capitolul III

Studiu de caz: Campania electorală a lui Sorin Oprescu din 2012 – doctorul cu halat "anti-sistem"

3.1 Introducere

România, țară sud-est europeană, aflată, din punct de vedere geostrategic, în zona conturată de Europa Occidentală, Federația Rusă și Balcani, se va afirma în următorii ani în sfera de influență a centrului de putere european. România, integrată deplin în structurile politice, economice și de securitate europene, prin poziția ei, va constitui pe viitor una din verigile de legătură cu Rusia, cu zona de interes a acesteia, precum și cu spațiul critic din Balcani, pentru care nu întrevedem o rezolvare definitivă în viitorii ani.

În ceea ce ne privește poziția europeană a României, rămâne doar să știm cum să exploatăm, în interes național, această poziție. Conștientă de apartenența sa la cultura europeană, împărtășind valorile europene și principiile democrației occidentale, România, ca membră a Uniunii, își va promova și își va proteja interesele naționale prin realizarea obiectivelor de securitate în strânsă concordanță cu obligațiile și responsabilitățile asumate în cadrul acesteia. Ca urmare, apreciem că se va produce nu numai o reconsiderare a rolului geopolitic și geostrategic al României, dar și o reevaluare a potențialului politic, diplomatic, cultural, economic, militar etc. pe care aceasta îl poate angaja în folosul îndeplinirii obiectivelor comune europene și a celor de interes național.

Anul electoral 2008 are toate șansele sǎ rǎmânǎ în memoria partidelor și a cercetǎtorilor aplecați asupra evoluției democrației românești și, implicit, asupra comportamentului alegǎtorilor drept unul cu o relevanțǎ aparte. Faptul se datoreazǎ nu atât schimbǎrilor intervenite în formula electoralǎ – fie cǎ este vorba despre alegerea președinților de consilii județene sau despre introducerea sistemului de vot uninominal cu reprezentare proporționalǎ pentru scrutinul din 30 noiembrie, cât mai ales densitǎții evenimentelor care au ținut treazǎ atenția opiniei publice pe parcursul întregului an electoral.

Mutarea centrului de guvernare al campaniei la nivel de colegiu sau de circumscripție a atras atenția asupra problemelor majore cu care se confruntǎ comunitǎțile locale. Dacǎ la nivelul central, dupǎ 1989, s-au construit forme de opoziție și de control prin intermediul mass-media și prin intermediul societǎții civile, la nivel local și mai ales în zona ruralǎ, aceste forme de acțiune civicǎ nu existǎ. Aducerea deciziei politice cât mai aproape de comunitǎți este beneficǎ dacǎ existǎ mecanisme și instrumente locale de control al puterii. Cum acestea nu existǎ, începând cu alegerile locale din 2008, s-a trecut de la discursul general despre fraude – folosit în campaniile anterioare la București, de cǎtre partidele din opoziție, la acțiuni efective semnalate pe alocuri de presǎ, dar aproape deloc urmate de consecințe legale.

În comparație cu anii trecuți, s-a constatat un interes neașteptat de slab al societǎții civile fațǎ de lupta politicǎ. Vocile care pânǎ acum cereau transparențǎ și corectitudine și care anunțau vigilență maximǎ împotriva fraudǎrii alegerilor au tǎcut aproape în totalitate. Diversele coaliții pentru guvernǎri sau parlamente curate au fǎcut doar gesturi formale. Spre deosebire de momentele electorale anterioare, semnalele privind neregulile atât din campanie, cât și din ziua votului nu au fost tratate, cel puțin în zona societǎții civile, cu aceeași gravitate și seriozitate. În cazul instituțiilor publice, lipsa de consecințe în astfel de situații nu poate conduce decât la scǎderea autoritǎților și a credibilitǎții.

Schimbarea sistemului de vot nu este un gest neutru, el producând efecte mai mult sau mai puțin importante, mai mult sau mai puțin de duratǎ în paradigma ce stǎ la baza construcției unei campanii electorale de cǎtre actorii politici. Sub influența a douǎ fenomene conjuncte – insuficienta cunoaștere a electoratului de cǎtre politicieni și generalizarea mediatizǎrii discursului politic prin mass-media, s-a produs o abandonare treptatǎ (deși nu totalǎ) a modului dialogic și propagandonistic de campanie electoralǎ în favoarea modelului campaniei profesionite insiprate de modelul marketingului comercial, cu tot ceea ce presupunea aceasta, cercetarea și segmentarea „pieței”, utilizarea metodei endorsement-ului, etc. Acest fenomen s-a produs însǎ sub presiunea unei cereri bruște, fapt ce s-a manifestat, mai ales la actorii ce activeazǎ conjunctural pe acest segment de consultanțǎ, prin tendința unei imitații tributare în linii mari modelului marketingului comercial.

Dar ambiguitatea cronicǎ a relației dintre putere și opoziție, lipsa de profesionalism și rigoare a actorilor politici care acționeazǎ mai mult din instinct decât din calcul, precum și faptul cǎ politica nu se reduce la conținutul manifest – discursurile, ci presupune și o parte nevăzutǎ și ermeticǎ pentru cei care nu au acces la culisele raporturilor de putere nu ne permit o generalizare atât de categoricǎ.

Discursul politic, oricât de bine construit ar fi, oricât de argumentat și promițǎtor s-ar dovedi, trebuie sǎ treacǎ prin filtrul impus de mass-media. Numai că aceste canale funcționeazǎ dupǎ principii diferite, iar intenționalitatea lor este aceeași cu a politicienilor. Dacǎ politicienii doresc sǎ convingǎ, mass-media dorește sǎ vândǎ. Iar acest conflict de „interese” pare sǎ fie dominat de cei din urmǎ, având și complicitatea interesatǎ a politicienilor care intrǎ în jocul mass-mediei în speranța cǎ vor câștiga punctele electorale ca urmare a creșterii notorietǎții. Din punctul nostru de vedere, nu atât aceastǎ „complicitate” este gravǎ ci mai degrabǎ distanța din ce în ce mai mare care creeazǎ între calitǎțile pe care trebuie sǎ le aibǎ un politician pentru a câștiga alegerile și calitǎțile pe care-i sunt necesare pentru exercitarea puterii obținute în urma alegerilor. Cu alte cuvinte, ne impunem sǎ privim politicienii, chiar și pe cei aleși prin vot uninominal, nu atât prin prisma a ceea ce fac pentru a ajunge la putere, teren pe care acceptǎm chiar și imoralul dicton machiavelic, ci mai degrabǎ din perspectiva a ceea ce fac aceștia dupǎ ce obțin puterea. Supoziția noastrǎ este cǎ cele douǎ sunt în mod intrinsec legate.

Douǎ mari surprize au oferit alegerile pentru primǎria capitalei. În primul rând câștigǎtorul a fost un outsider. În loc sǎ devinǎ primar al capitalei, așa cum se aștepta toatǎ lumea, candidatul partidului politic cu cei mai mulți susținǎtori între bucureșteni, câștigǎtorul a fost Sorin Oprescu, candidat independent, dar cu o identitate politicǎ definitǎ de fosta sa apartenențǎ la PSD. În al doilea rând, a fost surprinzǎtoare campania electoralǎ a acestuia, purtatǎ dupǎ cu totul alte reguli decât cele deja definite de mass-media, de așteptǎrile publicului (conform sondajelor de opinie) și de campaniile desfǎșurate de ceilalți candidați.

Pentru multǎ lume, incluzând aici specialiști în campaniile electorale, lideri politici, jurnaliști și o bună parte din electorat, victoria lui Sorin Oprescu în alegerile pentru primǎria Bucureștiului a fost fie un „miracol”, fie un „caz excepțional”. Ambele cuvinte exprimǎ același lucru – nedumerirea în fața rezultatului alegerilor și neputința de a înțelege comportamentul electoratului în ciuda numeroaselor studii întreprinse de-a lungul anilor, a controlului pe care partidele credeau cǎ îl au asupra votului propriilor susținǎtori și a presiunii pe care mass-media își închipuia cǎ o exercita asupra alegǎtorilor.

În majoritatea cazurilor, oamenii își inhibă atitudinile pe care se jenează să le recunoască public. Această afirmație a câștigat în importanță întrucât actualmente corectitudinea politică a devenit o chestiune de civism. Respectivul fenomen mărește dificultatea măsurării atitudinii, deoarece interlocuitorii vor opta pentru răspunsurile raționale sau acceptabile și nu pentru cele adevărate. Puțini oameni vor recunoaște deschis că au opinii rasiste, cu toate că multă lume împărtășește asemenea convingeri. Atitudinile private nu au de obicei ca bază o logică, de aceea subiecții interiorizați sunt și mai reținuți în a-și recunoaște convingerile; există adesea o doză importantă de reținere în exprimarea unor opinii care n-au bază logică; așa cum s-a observat, atitudinea are o puternică componentă afectivă.

Philip Tetlock, profesor al Universității Berkeley, subliniază necesitatea unor previziuni corecte și existența probabilității crescute ca experți celebri să eșueze în prognosticurile acestora. Cum secvențele angrenajului luptei pentru putere sunt parcă desprinse uneori dintr-un proces kafkian, nu este de mirare „că experții cu cât se înșeală mai mult, cu atât succesul acestora este mai mare, și cu cât ideile lor sunt mai complicate și par foarte inteligente, cu atât mai mult sunt ascultați”. În ciuda degringoladelor create și a focalizării opiniilor pe neverosimil, lecția profesorului Tetlock trebuie reținută: „profilul psihologic este cu atât mai fiabil cu cât se urmează ideea cea mai simplă, cea mai logică, iar această ideea este fondată pe o multitudine de surse diferite”.

În acest spațiu public național, european, internațional, există cetățeanul care alege și liderul politic care devine conducător. Cetățeanul alege pentru că se regăsește în cel pe care-l votează, pentru că poate acesta din urmă minte seducând, pentru că există o logică a emoțiilor care nu impune o explicație pur rațională. Liderul, la rândul său dezvoltă o personalitate cu tendințe psihopatologice pentru a-l proteja de nebunia puterii care-i distruge insidios simțul rațiunii și integrității psihice. Sunt creionate două realități și o dialectică a sistemelor societale care naște întrebări despre logica ordinii sociale și politice, despre discernământul de a alege liderii și despre capacitatea acestora de a naviga dotați cu minimul de nebunie contra nebuniei.

Marea întrebare la care nu a rǎspuns convingǎtor încǎ nimeni pânǎ acum este De ce a câștigat Sorin Oprescu alegerile? Mai ales în condițiile în care a avut împotriva sa:

partidele, fiecare cu candidatul propriu;

mass-media care a fost distribuitǎ între partide, mai ales partidele de dreapta, dar omogenǎ în a combate candidatura lui Sorin Oprescu;

lipsa de resurse, cǎci campania lui Sorin Oprescu a fost de departe, cea mai slab finanțatǎ în raport cu campaniile principalilor contracandidați;

lipsa de profesionalism, cǎci echipa de campanie a lui Sorin Oprescu, improvizatǎ în chiar zilele campaniei, era alcǎtuitǎ din amatori și entuziaști neexperimentați, în opoziție cu echipele profesionale ale adversarilor sǎi.

Dacǎ ținem cont de aceste patru caracteristici ajungem ușor la concluzia cǎ nici un evaluator imparțial nu i-ar fi dat o șansǎ tocmai câștigǎtorului și asta pe bunǎ dreptate.

Cu toate acestea, câștigǎtorul a câștigat iar acest lucru trebuie explicat cumva așa cum lecțiile fundamentale ale excepției sau „miracolului” trebuie însușite și încorporate în ingineria politicǎ care este campania electoralǎ și strategia politicǎ.

Rezultatul alegerilor pentru primarul capitalei contrazice o bunǎ parte din ceea ce știm despre comportamentul electoral și politic al populației.

Ar putea fi considerat unul dintre acele cazuri care falsificǎ teoriile politice și electorale și deci un bun prilej pentru schimbarea acestor teorii. Și poate le-au fi schimbat pornind de la aceastǎ excepție dacǎ, doar câteva luni mai târziu, alegerile parlamentare din noiembrie 2008 nu li s-ar fi confirmat din nou. Cǎci, dacǎ lǎsǎm deoparte cazul excepțional al lui Sorin Oprescu, alegerile locale din iunie 2008 au dovedit cǎ la nivel excepțional existǎ un echilibru sensibil între douǎ din marile partide – PDL, PSD, care dominǎ scena politicii locale. Mai existǎ încǎ douǎ partide politice semnificative, dar cu o susținere politicǎ minoritarǎ – PNL și UDMR. Liberalii beneficiazǎ de susținere, ca urmare, cel mai probabil a etichetei și a doctrinei lor iar UDMR cu siguranțǎ datoritǎ specificului sǎu etnic.

Dacǎ pǎstrǎm teoriile pe care le avem, confirmate de rezultatele la nivel național ale alegerilor locale și ale celor parlamentare, atunci ar trebui sǎ cǎutǎm înainte de toate particularitǎțile candidaturii lui Sorin Oprescu în raport cu toate celelalte candidaturi de succes din alegerile locale. Și așa au fǎcut majoritatea celor care au analizat, au interpretat sau au comentat rezultatele alegerilor din București.

Existǎ douǎ caracteristici principale și au postulat fǎrǎ multǎ cercetare, cǎ fie una dintre acestea, fie amândouǎ luate împreunǎ sunt responsabile de succesul lui Sorin Oprescu. Cele douǎ caracteristici sunt:

Independența lui Sorin Oprescu;

Sorin Oprescu însuși, înțelegând aici trǎsǎturile acestuia.

Consider cǎ fiecare dintre aceste caracteristici, precum și orice combinație a lor sunt insuficiente pentru a explica cum a câștigat Sorin Oprescu alegerile și cǎ ar trebui sǎ o identificǎm pe cea de-a treia.

3.2 Metodologia de cercetare

Gândirea strategicǎ presupune viziune și originalitate. Calitatea cea mai importantǎ a unui strateg este aceea de a avea o gândire criticǎ, structuratǎ, însoțitǎ de un simț exersat al realitǎții. Cel mai mare dușman al gândirii strategice este gândirea sterotipǎ, deoarece strategia opereazǎ în câmpul posibilului, pe când stereotipul produce o simplificare a realitǎții prin operarea unei reduceri grosiere a acesteia.

Instrumentele pe care le folosim pentru înțelegerea realitǎții sunt întotdeauna reductoare, subiective și imperfect adaptate complexitǎții infinite a materialului primar. În plus, ele condiționeazǎ foarte puternic nu doar tipul rezultatelor obținute, ci însuși tipul problematicilor identificate „quand on n'a qu'un marteau tous les problemes deviennent des clous”. Soluția ieșirii din acest impas e diversificarea instrumentelor și adaptarea lor la specificul “feliei de realitate asupra cǎreia ne concentrǎm”. În lucrarea de față am îmbinat cercetarea primară cu cercetarea secundară astfel: analiza de conținut asupra declarațiilor primarului Sorin Oprescu pe propriul blog a reprezentat instrumentul de cercetare pentru cercetarea primară iar graficele privitoare la aparițiile media instrumentul cercetarii secundare. Asadar, prin analiza de conținut mi-am propus să evidențiez calitatea mesajului transmis și tipul de limbaj folosit de Sorin Oprescu în cadrul propriului blog, iar prin interpretarea graficelor am încercat să cuantific numărul de apariții media a candidatului nostru în campania electorală.

Superioritatea mesajului politic este transferatǎ automat în superioritatea tehnicǎ a candidatului. Apǎrarea lui Sorin Oprescu s-a bazat pe opunerea unui mesaj politic, unui mesaj tehnic. Eficiența acestui procedeu a fost relativ ridicatǎ. Potrivit sondajelor de opinie, opțiunea politicǎ pentru Sorin Oprescu s-a tradus în calitǎțile sale tehnice. În imaginea electoralǎ care îl susținea fǎrǎ nici o bazǎ realǎ. Votanții lui Sorin Oprescu l-au creditat cu superioritate tehnicǎ asupra contracandidaților sǎi, deși campania lui Sorin Oprescu nu le-a oferit nici un argument în acest sens.

„Înaintea unui nou moment electoral, mesajul meu pentru bucureșteni este acela de a avea încredere pentru că SE POATE. În ultimii 4 ani am demonstrat acest lucru. Cu voințǎ, cu multǎ muncǎ, cu perseverențǎ, fǎrǎ scandal și preocupat numai de interesul bucureștenilor am demonstrat cǎ lucrurile se pot mișca în direcția doritǎ. Investițiile pe care le-am fǎcut în pasaje rutiere, în parcǎri, în rețeaua de apǎ și de canalizare, în iluminatul public, în scoli și spitale, în teatre sau în parcuri sunt de fapt investiții în calitatea vieții bucureștenilor. Știu cǎ sunt în continuare probleme de rezolvat, iar pentru eliminarea lor este nevoie de o abordare strategicǎ și de o viziune integratǎ care sǎ conținǎ soluții pe termen scurt, mediu și lung. Grație a ceea ce am fǎcut în ultimii ani, Bucureștiul are acum o viziune și un plan strategic de dezvoltare. Cu acestea vin acum în fața bucureștenilor”.

Marketingul politic al lui Sorin Oprescu a fost de departe cel mai puțin profesionist dintre toate. Aceastǎ lipsǎ de profesionalism nu l-a împiedicat sǎ câștige. În același timp, resursele financiare și umane utilizate de Sorin Oprescu au fost mai reduse dintre toate. Faptul cǎ alegerile au fost câștigate de cel mai „sǎrac” dintre candidați, de cel cu cea mai redusǎ influențǎ politicǎ și în același timp de cel cu cea mai neprofesionistǎ echipǎ de campanie dovedește cǎ definirea relației cu electoratul este mult mai importantǎ decât definirea relației candidatului cu elitele.

Mesajul de “independențǎ” politicǎ a lui Sorin Oprescu a fost acceptat parțial de cǎtre electorat. 60% dintre voturile sale au venit din partea electoratului PSD, care a continuat să îl considere un reprezentant „rebel” al partidului lor preferat. Independența politicǎ i-a permis totuși sǎ colecteze și voturi ale simpatizanților altor partide. Oprescu este recunoscut pentru limbajul libertin, care uneori a atins limitele indecenței, dar și ale fantasticului.

Credibilitatea politicǎ a lui Sorin Oprescu a fost totuși extrem de redusǎ în primul tur al alegerilor, el nu a reușit sǎ mobilizeze în susținerea sa decât 164.000 de oameni, mai puțin de 10% din populația cu drept de vot a capitalei. Sigur, a obținut cele mai multe voturi pentru primarul capitalei în primul tur de scrutin, dar obiectivul strategic, acela de a mobiliza bucureștenii în susținerea sa, nu a fost atins. Peste 90% dintre bucureșteni au ales fie sǎ stea deoparte de alegeri, fie sǎ susținǎ alți candidați – 70% din cei care au fost la vot. Sorin Oprescu a mizat pe susținerea politicǎ împotriva susținerii de cǎtre partid și a câștigat, dar susținerea politicǎ pe care a obținut-o a fost minimǎ.

Lipsa de profesionalism a campaniei și-a spus și ea cuvântul. În condițiile date, capacitatea candidatului Sorin Oprescu de a-și comunica mesajul politic populației a fost redusǎ. Inferioritatea sa în materie de marketing politic nu l-a împiedicat sǎ câștige, dar cu siguranțǎ l-a împiedicat sǎ mobilizeze un electorat mai numeros.

Dacǎ, în mod normal, toate partidele recunosc în unanimitate cǎ principalul lor scop este accederea la putere, în timpul acestei campanii electorale am observat o disputǎ perpetuǎ pe tema revendicǎrii statutului unic/adevǎrat partid de opoziție.

Dacǎ înțelegem campania electoralǎ ca o etapǎ în care se încearcǎ o reconfigurare a raporturilor dintre putere și opoziție, putem accepta o relativǎ ambiguizare a raporturilor descrise de modelul teoretic. În acest caz, atât un actor aflat în opoziție, cât și unul aflat la putere au posibilitatea de a uza cele douǎ categorii de strategii discursive, dar dozarea acestora, limitele acestui melanj trebuie sǎ ținǎ cont – mǎcar parțial, de pozițiile actorilor dinaintea perioadei de campanie pentru a nu crea efectul de incoerențǎ și/ sau inconsecvențǎ a pozițiilor.

Dacǎ facem un inventar al numǎrului de tactici discursive potențiale ce se deschid competițiilor din opoziție, vom constata cǎ acesta este mult mai mare decât în cazul actorilor aflați la putere, fapt ce le crește șansele construirii unei strategii complexe în vederea atingerii obiectivului strategic. Acest fapt se poate explica simplu prin urmǎtorul raționament: dacǎ un partid aflat la putere nu poate obține un avantaj tactic considerabil din faptul cǎ a mai fost la putere și cu atât mai puțin în opoziție, un partid aflat în opoziție poate specula cu mai multe șanse de succes atât o experiențǎ anterioarǎ ca partid la putere, cât și o experiențǎ prezentǎ ca partid de opoziție.

Însǎ elementul cel mai puternic care a multiplicat posibilitǎțile combinatorii dintre diferitele categorii discursive în aceastǎ campanie electoralǎ a fost delimitarea ambiguǎ dintre putere și opoziție în politica din România.

Studiile privind comportamentul electoral pot fi categorisite dupǎ trei dimensiuni:

Modelele determinist-statutare, care pun accentul pe evidențierea resurselor sociomografice ale individului ca determinanți ai tipului de vot. Li se imputǎ în general caracterul înalt descriptiv, de evidențiere doar a asocierii dintre orientarea politicǎ și caracteristicile individului. În ciuda acestui fapt, stârnesc în practicǎ cel mai ridicat interes, având capacitatea datoritǎ evoluției tehnicilor de analizǎ statisticǎ, sǎ ofere și explicații ale configurației preferințelor electorale;

Modelele psihologice – accentul este pus în acest caz asupra mecanismelor care țin de sfera psihologiei sociale în canalizarea opțiunii de vot. Intereseazǎ în acest cadru motivațiile votului, adeziunea identitarǎ, etc.

Modelele interactive sau comunicaționale, care pun accentul asupra modului în care decizia de vot este luatǎ la nivel individual, fiind originare în sociologia interpretativǎ. Comportamentul electoral este descris în aceastǎ perspectivǎ ca un efect cumulat rezultat din confluența dintre discursul electoral, discursul mediatic, evaluǎrile sondajelor de opinie și resursele de cognitiv- simbolice ale actorului – alegǎtor prin mijlocirea procesului de definire socialǎ derulat în cutia neagrǎ a subiectivitǎții umane.

Cea mai simplǎ și cea mai popularǎ explicație a victoriei lui Sorin Oprescu este cea întemeiatǎ pe un soi de cuvânt magic pe care mulți jurnaliști, analiști politici și politicieni îl utilizeazǎ fǎrǎ sǎ fie pe deplin conștienți de conținutul și semnificația “charismǎ”. Explicația afirmǎ cǎ, în raport cu ceilalți candidați la primǎrie, Sorin Oprescu a avut “charismǎ”, iar ceilalți, nu sau cǎ el a avut mai multǎ “charismǎ” decât ceilalți. Strict teoretic, ideea cǎ Sorin Oprescu – sau orice alt politician contemporan într-un sistem democratic ar putea avea “charismǎ” este fie o dovadǎ clarǎ a necunoașterii conținutului conceptului utlizat în științele sociale, fie o comicǎrie.

Orice explicație a succesului lui Sorin Oprescu de forma: „Sorin Oprescu a câștigat alegerile pentru cǎ are o serie de caracteristici personale pe care nu le putem identifica – dar le numim charismǎ, un cuvânt complicat ce ascunde gaura neagrǎ a necunoașterii noastre – și pe care ceilalți candidați nu le aveau” este eliminatǎ din capul locului.

La urma urmei, în orice campanie electoralǎ, candidatul interpreteazǎ un personaj politic, acela care se potrivește cel mai bine convingerilor, credințelor, doctrinei sale politice etc., și cǎ la teatru sau cinema, șansele sale de succes depind de mǎsura în care caracteristicile sale sunt potrivite pentru interpretarea corectǎ a personajului politic. Aceastǎ situație nu a fost bine înțeleasǎ de comentatorii care au luat în considerare caracteristicile personale ale candidatului Sorin Oprescu, dar este neîndoielnic cǎ ei au înțeles cǎ existǎ o strânsǎ legǎturǎ între majoritatea atacurilor la adresa acestuia, dar este neîndoielnic cǎ ei au înțeles cǎ existǎ o strânsǎ legǎturǎ între acestea și personaj. Cea mai bunǎ dovadǎ în acest sens este faptul cǎ marea majoritate a atacurilor la adresa candidatului Oprescu din timpul campaniei electorale a fost concentratǎ asupra caracteristicilor sale, de la biografia familiei și biografia personalǎ pânǎ la comportamentele sale profesionale, familiale și caracteristice de limbaj, comportament, etc. Și mai trebuie ținut cont de faptul cǎ cele mai multe explicații ale succesului, pe baza caracteristicilor sale au venit tocmai de la cei care l-au atacat în campania electoralǎ pentru acestea.

La București, primarul de sector este un personaj hibrid. El este întotdeauna candidatul unui partid, dar au fost cazuri în care partidul pe care îl reprezenta era un partid atât de mic, încât candidatul ar putea fi considerat independent. Personajul politic pe care îl propun partidele pentru primarul de sector este în primul rând un “gospodar” al problemelor cotidiene ale locuitorilor sectorului. Acest lucru rezultǎ nu doar din sondajele de opinie, construite special pentru a evidenția solicitǎrile electoratului fațǎ de primarul de sector ca gospodar, ci și din modul în care se construiește imaginea informalǎ a primarului de sector de cǎtre electorat – cel care se ocupǎ de asfaltarea strǎzilor, construirea de parcǎri și parcuri, strângerea gunoaielor, etc. De aceea, primarii de sector candideazǎ în mare mǎsurǎ ca și cum ar fi tehnicieni independenți, deși legǎtura lor cu partidul este esențialǎ.

Publicul mass-media a început sǎ sufere anumite evoluții, datorate unor factori precum deplasarea intereselor și preferințelor (determinatǎ de modificǎri apǎrute la nivelul stratificǎrii sociale, al locurilor de muncǎ și al aspirațiilor generale) și creșterea insatisfacției fațǎ de evoluția societǎții, a guvernǎrii și a situației economice.

3.3 Analiza aparițiilor TV

Tradiționalele discuții și confruntǎri TV s-au bucurat de o atenție și de un interes mult redus din partea candidaților și a electoratului deopotrivǎ. Pentru mediile analizate, online-ul a generat cea mai mare parte a referirilor, având o pondere de 76% în mediatizare. Ierarhia categoriilor de surse din acest punct de vedere este completatǎ de canalele TV – 13%, posturile de radio – 6% și presa scrisǎ tiparitǎ centralǎ cu 5%.

În comparație cu anii trecuți, s-a constatat un interes neașteptat de slab al societǎții civile fațǎ de lupta politicǎ. Vocile care pânǎ acum cereau transparențǎ și corectitudine și care anunțau vigilențǎ maximǎ împotriva fraudǎrii alegerilor au tǎcut aproape în totalitate. Diversele coaliții pentru guvernǎri sau parlamentare curate au fǎcut doar gesture formale. Spre deosebire de momentele electorale anterioare, semnalele privind neregulile atât în campanie cât și în ziua votului nu au fost tratate, cel puțin în zona societǎții civile cu aceeași gravitate și seriozitate. În cazul instituțiilor publice, lipsa de consecințe în astfel de situații nu poate conduce decât la scǎderea autoritǎții și a credibilitǎții.

În funcție de numǎrul de apariții, clasamentul primarilor din București este: Sorin Oprescu (34% din numǎrul prezențelor primarilor), Andrei Chiliman (21%), Cristian Popescu (12%), Neculai Onțanu (10%), Liviu Negoițǎ (9%), Marian Vanghelie (7%), Cristian Poteraș (6%).

În România, fenomenul a cǎpǎtat dimensiuni semnificative începând cu 1996 și s-a accentuat pe parcurs, în ciuda faptului cǎ atât exit-pollurile, cât și sondajele preelectorale au început sǎ indice scoruri din ce în ce mai apropiate de rezultatele finale ale alegǎtorilor, ca urmare a rafinǎrii în timp a metodelor de culegere și prelucrare a datelor. Tocmai pentru cǎ aceastǎ constare a cercetǎrii științifice privind comportamentul electoral se menține de atâta vreme, fiind încă puternicǎ pânǎ și în prezent aratǎ cǎ politica nu plutește deasupra societǎții, Dimpotrivǎ, ea este strâns legatǎ de coordonatele economice, sociale și culturale ale unei societǎți, iar evoluția acestora influențeazǎ puternic conținutul politicii, relațiile dintre principalii actori politici – partide, lideri, asociații, organizații civice, grupuri de presiune, etc. – și comportamentele politice ale populației, organizate sau nu. Stabilirea relațiilor dintre economie, societate, culturǎ și politicǎ este una dintre abilitǎțile cercetǎrii politicii, cele mai bogate la consecințe. Ea permite nu doar identificarea bazelor sociale și economico-culturale ale partidelor și ale altor actori politici, dar poate constitui și fundamentul unor modele sociopolitice complexe, pe baza cǎrora pot fi estimate atât efectele propunerilor și programele politice electorale, cât și cele ale politicilor guvernamentale.

Comparând cu alte sondaje realizate în perioadele 9-16 iulie și 20-27 august, Sorin Oprescu, este într-o vizibilǎ creștere din iulie pânǎ în octombrie, la nivel de București.

BCS – sondaj de opinie privind alegerile prezidențiale, realizat în perioada 15-19, având eșantion exclusiv din București.

Din punct de vedere strategic, perioada de precampanie este mai importantǎ decât perioada de campanie propriu-zisǎ, deoarece în acest moment se produc efectele de canalizare a atenției publicului spre anumite teme pe care vor fi condiționate și considerate importante. Dacǎ limita superioarǎ a acestei etape este datǎ de prevedere legalǎ și anume datǎ de începerea alegerilor, limita inferioarǎ este mai greu de localizat.

Raportul CNA efectuat în primele trei sǎptǎmâni de campanie, perioada 11-31 mai, aratǎ cǎ în topul celor mai dezechilibrate televizuni se plasezǎ Antena 3, unde putere-opoziție (USL- PDL) ajunge și la 1 la 9. Urmeazǎ la rând Realitatea Tv, TVR 1 și TV Info. Cele mai dezechilibrate emisiuni sunt cele electorale, unde raportul putere-opoziție ajunge și la 1 la 21 în cazul România Tv, post altfel destul de echilibrat la emisiunile informative și de dezbateri, și la 1 la 11, 5 în cazul Digi 24 Tv. Postul B1 Tv a fost cel mai echilibrat, remarcându-se o ușoarǎ favorizare a opoziției, raportul PDL-USL fiind, în cazul emisiunilor de dezbatere de 1 la 1,08.

ANTENA 3

Raportul putere – opoziție este de 1 la 3. Astfel, USL a avut 164 de prezențe, Sorin Oprescu-32, PDL- 64, UDMR- 10, UNPR-9, PP-DD- 4 și independenții- 23.

Raportul putere-opozție fiind de 1 la 6. În timp ce USL a beneficiat de 144 de prezențe, PDL a avut doar 25. În ordine urmează UNPR cu 12 prezențe, UDMR cu 3 și independenții cu 6.

Raportul putere-opoziție atinge un maximum de 1 la 9.

Realitatea TV

Raportul putere-opoziție este 1 la 2,7. Astfel, USL a beneficiat de 144 prezențe, Sorin Oprescu- 21, PDL- 61, UNPR- 23, UDMR- 6, PPD- 7, PER- 8, indepedenți- 2.

Raportul putere-opoziție a fost de 1 la 1,8. USL a avut 69 de prezențe, Sorin Oprescu- 1, PDL- 40, UDMR- 3, UNPR- 7, PNG și PPD câte 1, PER- 4, independenți- 5.

Emisiunile electorale au fost cele mai dezechilibrate, raportul putere-opoziție fiind de 1 la 5,07. în timp ce USL a avut 7828 secunde, Sorin Oprescu 183, PDL a beneficiat de doar 1581 secunde prezență la Realitatea TV.

TVR 1

În prima sǎptǎmână de campanie, emisiunile informative de la postul public de televiziune au avut un raport putere-opoziție de 1 la 7 (datele nu reflectă și urmǎtoarele douǎ sǎptǎmâni). USL a avut 24 de prezențe pe post, PDL doar 3, la egalitate cu UDMR, iar UNPR- 4 prezențe.

În ce privește emisiunile de dezbatere, pentru care existǎ date pentru toate cele 3 sǎptǎmâni monitorizate, raportul putere-opozitie este de 1 la 2,5. USL a beneficiat de 10 prezențe, PDL de 3, independent susținut PDL- 1, UNPR- 2, UDMR- 2, PP-DD- 1. Dezechilibrul cel mai mare a fost înregistrat în cea de-a doua sǎptǎmânǎ de campanie, când USL a avut 6 prezențe în emisiunile de dezbatere, iar PDL doar 1. La emisiunile electorale, raportul putere-opoziție este de 1 la 3,5. Astfel, USL a avut 6.175 secunde, Sorin Oprescu 31, PDL- 1.786 secunde, UNPR- 1.418, UDMR- 822, PPDD- 645, PRPE- 55 secunde prezențǎ pe postul TVR 1.

TVR Info

TV Info s-a prezentat astfel: în prima sǎptǎmâna de campanie, la emisiunile informative (nu existǎ date despre următoarele douǎ sǎptămâni), raportul putere-opoziție a fost de 1 la 3,84. USL a avut 69 de apariții pe post, PDL doar 12, mai puțin ca UNPR care înregistreazǎ 14 prezențe, UDMR- 7.

În emisiunile de dezbatere, raportul putere-opoziție a fost de 1 la 1,45. USL- 26 prezențe, PDL- 18, UNPR- 5, UDMR- 6, PP-DD- 5, minorități- 1.

Cel mai pronunțat dezechilibru s-a înregistrat în cea de-a treia săptamână de campanie, când USL a avut 6 prezențe și PDL doar 2.

Cât privește emisiunile electorale, aici raportul putere-opoziție a fost de 1 la 3,5. USL a beneficiat de 25.713 secunde prezență pe post, PDL de 7.247 secunde, UNPR de 3.544, UDMR de 2.076, PP-DD de 3.226. Un dezechilibru major s-a înregistrat în cea de-a doua saptămână de campanie, când raportul putere-opoziție a fost de 1 la 3,4 cu USL având 13.247 secunde și PDL 3.915 secunde.

România TV

La emisiunile informative, raportul putere- opoziție a fost de 1 la 1,41. Astfel, USL a avut 271 de prezențe, Sorin Oprescu- 37 și PDL- 219 prezențe. Se remarcǎ prezența destul de mare, în raport cu alte posturi, a UNPR cu 50 prezențe, la egalitate cu PP-DD- 50 prezențe, urmate de PNG- 34 prezențe, indepedenți – 32, UDMR- 11, PRM- 13.

În contrast, emisiunile electorale ale România TV se plaseazǎ în topul dezechilibrului între toate posturile, raportul putere-opoziție fiind (pe ultimele 2 sǎptǎmâni de campanie, pentru prima nu existǎ date) de 1 la 21. Astfel USL a beneficiat de 8342 secunde prezențǎ, iar PDL de doar 397 secunde.

Concluzii

Campania electorală pentru alegerile locale din 2012 nu a semănat cu nimic din ce s-a întâmplat la alte alegeri locale după 1989. Rezultatul alegerilor pentru primarul capitalei contrazice o bunǎ parte din ceea ce știm despre comportamentul electoral și politic al populației.

În primul rând, campania electorală pentru alegerile locale s-a bazat foarte puțin pe media și mult pe contacte directe. Pentru prima dată după 1989, n-a mai contat ce s-a spus în campania electorală ci până în campania electorală. Acest lucru poate fi susținut prin succesul lui Sorin Oprescu care a participat la foarte puține dezbateri la televiziune. Mai mult decât atât el a refuzat sistematic apariția în dezbateri cu contracandidații săi.

În schimb, a fost prezent la foarte multe întâlniri cu alegătorii și a avut un număr foarte mare de bannere în tot orașul. Consider că din punct de vedere al abordării temelor care interesau populația, el a reușit să facă față cu succes tuturor întâlnirilor cu alegătorii, ba mai mult, a îndemnat publicul să se implice în proiectul privind transportul suspendat, ceea ce arată dorința lui a de a crea legături cu acesta, deci implicit cu societatea. Contracandidații săi au participat la dezbateri în studio-uri, cu moderatori, fără că acest lucru să le aducă foarte multe voturi.

Sloganul folosit de Sorin Oprescu „ Am demonstrat că se poate” a câștigat aprecierea publicului pentru că acesta a susținut prin fapte spusele sale contrar contracandidatul său Prigoană al cărui slogan poate fi considerat în cel mai bun caz nefericit. Bannerul înfățisând un plici răspândit în tot orașul a produs mai degrabă respingere decât amuzament.

Publicul a acceptat cu destulă ușurință declarația de indepedență a lui Sorin Oprescu chiar dacă el a fost susținut în realitate puternic de USL. Aceasta arată că publicul a dorit o schimbare categorică a fostului regim.

În puținele apariții televizate discursul lui Sorin Oprescu a fost direct, simplu și a făcut toate eforturile ca să se adreseze oamenilor obișnuiți. În declarațiile postate pe blog a căutat un limbaj voit vulgar prin care s-a adresat unui segment de public tânăr, rebel, chiar agresiv cunoscut pentru limbajul la limită folosit.

Lipsa de profesionalism a campaniei și-a spus și ea cuvântul. În condițiile date, capacitatea candidatului Sorin Oprescu de a-și comunica mesajul politic populației a fost redusǎ. Inferioritatea sa în materie de marketing politic nu l-a împiedicat sǎ câștige, dar cu siguranțǎ l-a împiedicat sǎ mobilizeze un electorat mai numeros.

Mijloacele de comunicare în masǎ sunt esențiale pentru politicieni, presa devenind pentru ei un instrument ca oricare altul, așa cum vizitele printre alegǎtori, discursurile și scrisorile trimise publicului țintǎ reprezintǎ mijloacele de persuasiune politicǎ. Pe lângǎ formele tradiționale de transmitere a mesajelor, ultimii 20 de ani au dus la crearea unei noi forme de distribuire a mesajului politic: comunicarea politicǎ.

Instrumentele de comunicare folosite de candidatul Sorin Oprescu în campania electorală au fost: discursul electoral caracterizat prin simplitate și transparență, sloganul, dezbaterile în emisiuni televizate și nu în ultimul rând întâlnirile frecvente cu alegătorii prin care și-a consolidat relația cu aceștia dar și cu presa.

În orice campanie electoralǎ, candidatul interpreteazǎ un personaj politic, acela care se potrivește cel mai bine convingerilor, credințelor, doctrinei sale politice etc., și cǎ la teatru sau cinema, șansele sale de succes depind de mǎsura în care caracteristicile sale sunt potrivite pentru interpretarea corectǎ a personajului politic.

În România, democrația politicǎ post-decembristǎ învațǎ din mers regulile și condiționalitǎțile muncii de campanie, pentru a desfǎșura lupte electorale în deplinul respect al cetǎțeanului și adversarului politic.Managementul de campanie constǎ în învǎțarea celor mai importanți pași de efectuat, pentru cǎ intrarea în competiție electoralǎ sǎ prindǎ formațiunea politicǎ bine echipatǎ și extrem de bine motivatǎ.

Într-un regim democratic, votarea este modul fundamental prin care masele sunt asigurate cǎ participǎ la elaborarea politicii oficiale. În mod surprinzǎtor, cercetǎtori prestigioși ai comportamentului electoral au constatat cǎ foarte mulți dintre alegǎtori se comportǎ în funcție nu atât de propriile convingeri, cât de climatul de opinie al grupurilor din care fac parte.

Bibliografie

Cărți:

Beciu, Camelia, Comunicare politicǎ, Editura Comunicare.ro, București, 2002.

Betea, Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Editura Polirom, Iași, 2001.

Comunicare și marketing politic. Discurs, tactici și tehnici electorale (ghid electoral) elaborat de Fundația Friedrich Neumann.

Drăgan, Ioan , La communication du politique,  Editura L’Harmattan, Paris, 1998.

De Sutter, Pascal, Acești nebuni care ne guvernează, București, Editura Tritonic, 2008.

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, București, 2000.

Gamble, Andrew, Politică și destin, Editura Antet, 2001.

Gonțeanu, Corina, Blogurile noul val al comunicării online, Soluția IT , nr. martie-aprilie, 2005.

Lasswell, Harold Dwight, Psychopathology and Politics, New York, 1960.

Marshall McLuhan, Understanding media: The extensions of man, New York, 1964.

Murray, Edelman, Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999.

Stavre, Ion, Comunicare audio-vizuală, Ed Tritonic, 2011.

Stavre, Ion, Reconstrucția societății românești cu ajutorul audiovizualului, Ed. Nemira, 2004.

Stavre, Ion, WIST, Simona, Mai Antal, Marie Jeanne, Studii de comunicare, Ed Coresi, 2009.

Susanne, K. Langer, Philosophy in a New Key: A Study in the Symbolism of Reason, Rythe and Art, New-York, 1957.

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politicǎ, Editura Humanitas, București, 2000.

Szent-Gyorgyi, Albert, Pledoarie pentru viață, Editura Politică, București, 1981.

Teodorescu, Bogdan, Guțu, D și Enache, R, Cea mai bună dintre lumile posibile, București, Ed. Comunicare.ro , 2005.

Teodorescu, Gheorghe (coord.), Alegeri 2008. Continuitate și schimbare, Vol II, Editura Polirom, 2009.

Vladu, Mircea, Comunicare și relații publice –note de curs, Universitatea Alma Mater, Sibiu, 2008.

Vlăsceanu, Mihaela, Organizații si comportament organizațional, Editura Polirom, Iași, 2003.

Wuillemin, Sales, La catégorisation et les stéréotypes en psychologie sociale, Editura Dunod, Paris, 2006.

Wunenburger, Jean-Jaques, Imaginariile politicului, Editura Paideia, București, 2005.

Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

Zamfir, Cǎtǎlin, O analizǎ criticǎ a tranziției, Editura Polirom, Iași, 2004.

Surse internet :

http://www.gwu.edu/~nsarchiv/publications/index.html, Books by National Security Archive Staff and Fellows, accesat ultima dată pe 20 noiembrie 2012.

http://icssromania.ro/files/Brosura_cursuri_ICSS.pdf, accesat ultima dată pe 20 noiembrie 2012.

http://ro.scribd.com/doc/10882032/CAMPANIA-ELECTORALĂ, accesat ultima dată pe 26 noiembrie 2012.

http://www.scrigroup.com/management/cominicare/COMUNICAREA-DEFINITIE-PREZENTA23754.php, accesat ultima dată pe 4 decembrie 2012.

http://stiri.acasa.ro/politica-126/scurt-istoric-al-referendumurilor-din-romania-135897.html, accesat ultima dată pe 2 februarie 2013.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Referendum, accesat ultima dată pe 2 februarie 2013.

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/stratXXI_2008.pdf, accesat ultima dată pe 18 martie 2013

http://pnlinfo.typepad.com/pnlweblog/2008/06/le-triangle-inf.html, accesat ultima dată pe 20 martie 2013.

http://sorinoprescu.wordpress.com/about/, accesat ultima dată pe 21 martie 2013.

http://www.pmb.ro/primarul/primar_general/bio_oprescu_sorin.php, accesat ultima dată

pe 21 martie 2013.

http://www.revista22.ro/articol.php?id=15449, accesat ultima dată pe 22 martie 2013.

http://legeaz.net/noutati-legislative, accesat ultima dată pe 25 februarie 2013.

http://sorinoprescu.ro/proiecte/platforma-program, accesat ultima dată pe 2 aprilie 2013.

ANEXA 1

Biografie candidat

Activitate profesională 

A promovat examenul de admitere la Facultatea de Medicină Generală – IMF București în anul 1970 cu media generală 8. Pentru rezultatele obținute la învățătură, a beneficiat de bursă de merit timp de trei ani. Stagiile de externat în cadrul Clinicii Medicale-Colentina, Chirurgie-Panduri, Chirurgie-Colentina și Chirurgie-Urgență au permis efectuarea de intervenții operatorii mici și mijlocii.

A devenit intern prin concurs în anul 1975, grupa specialităților chirurgicale. Stagiile de internat le-a efectuat în următoarele clinici: 

– Chirurgie Colentina, Chirurgie Urgență, Medicală
– 23 August, Chirurgie Brâncovenesc, Terapie Intensivă
– Spitalul 23 August.

A absolvit facultatea în 1976, cu media generală 9,76, prezentând la examenul de stat lucrarea de diplomă intitulată "Efectele negative ale vagotomiei", lucrare apreciată cu nota 10.

În sesiunea decembrie 1976, a susținut colocviul de admitere la doctorat – grupa specialităților chirurgicale, la Clinica de Chirurgie a Spitalului Brâncovenesc (conducător științific prof.dr.Florian Mandache), pe care l-a promovat. Pe parcursul a patru ani de zile a susținut toate examenele și referatele obligatorii pentru ca în anul 1981 să susținǎ teza de doctorat intitulată "Trombangeita Buerger la tineri și adulți până la 45 de ani", teză confirmată de Comisia Superioară de Diplome în același an, după care i s-a conferit titlul de "Doctor în medicină".

În nov.1978 a fost repartizat la Cabinetul Medical al Aeroportului Internațional Mihail Kogălniceanu Constanța, ca medic de medicinǎ generală, unde a profesat până în februarie 1979. În luna decembrie 1978 a susținut concursul de asistent stagiar la Clinica Chirurgicală a Spitalului Clinic Brâncovenesc, specialitatea Chirurgie generală – Facultatea de Stomatologie IMF București, concurs pe care l-a promovat cu media generală 9,66. Din februarie 1979 a îndeplinit funcția de asistent stagiar la catedra de chirurgie a Spitalului Clinic Brâncovenesc. Pe parcursul anilor, și-a însușit cunoștinte profesionale legate, în principal, de patologia chirurgicală generală și în special, de patologia chirurgicală a rectului, de tehnici chirurgicale propuse și acceptate de lumea chirurgicală) de către prof.dr.doc.Florian Mandache.

În perioada sept.1979-sept.1980 a participat la un curs de perfecționare în Clinica de Chirurgie Toracică, sub îndrumarea directă a prof.dr.Coman Ion. A efectuat un curs de perfecționare de șase luni, în Clinica de Chirurgie Plastică și Reparatorie (martie-august 1981). În cadrul Clinicii de Chirurgie a Spitalului Brâncovenesc, a efectuat o gamă largă de intervenții chirurgicale axată cu predilecție pe patologia chirurgicală a rectului și pe patologia suprarenală.

După dezafectarea Spitalului Brâncovenesc, a lucrat ca medic specialist chirurg – asistent universitar timp de un an și jumătate în Spitalul "Dr.Stâncã" și apoi în Spitalul CFR, unde a funcționat un an. A efectuat intervenții chirurgicale mici, mijlocii și mari cu specificul unei secții de chirurgie generală. În perioada când a lucrat în Spitalul "Dr.Stâncã", a continuat intervențiile chirurgicale pe suprarenale în chirurgia HTA obținând unele succese, în cazul tinerilor cu hiperadrenalinemism cronic, cercetări care s-au concretizat în elaborarea unor lucrări prezentate în cadrul ședințelor de comunicări ale USSM-ului, apoi publicate în țară și străinătate.

Din anul 1985 lucrezǎ în Clinica Chirurgie II a Spitalului Universitar București (prof.dr.doc. D.Gavriliu). Aici a avut posibilitatea să abordeze patologia chirurgicală a esofagului precum și o gamă largă a intervențiilor chirurgicale cu viză esofagiană.

A urmat cursul de perfecționare în chirurgie digestivă superioară -"Chirurgia polului gastric superior" în anul 1986. Specificul spitalului, acela de urgență în toată complexitatea ei, reprezintã motivul pentru care în opt ani a înregistrat 650 de intervenții chirurgicale de urgență în afara celor de elecție. A participat la toate tipurile de intervenții chirurgicale practicate pe polul gastric superior (800 de esofagoplastii) continuând intervențiile chirurgicale care vizau patologia rectului și patologia glandelor suprarenale.

În iunie 1993 a susținut și promovat concursul de șef de lucrări – chirurgie generală – la Clinica Chirurgie II (S.U.B.) din cadrul UMF "Carol Davila", în 1996 devenind conferențiar și în anul 2000 profesor universitar.

Între anii 1993-1994 a îndeplinit funcția de Consilier al Ministrului Sănătății.

De la 1 aprilie 1994 îndeplinește funcția de Director al Spitalului Universitar de Urgență București și din anul 2001 și funcția de director al Spitalului Elias.

Activitatea didactică

Pe parcursul internatului a desfășurat activitate didactică ca preparator predând seminariile la anul III Farmacie și anul II și III Stomatologie. Din anul 1978 când a devenit asistent universitar prin concurs, a efectuat lucrările practice cu studenții anilor II și III ai Facultății de Stomatologie, disciplină chirurgie generală. A condus în cei șase ani de activitate desfășurată în Spitalul Brâncovenesc patru cercuri studențești de cercetare științificã, activitate concretizată în elaborarea de către studenții Facultății de Stomatologie a unui număr de 21 de lucrări.

Din anul 1980 a ținut semestrial ore de curs la anul II Facultatea de Stomatologie, disciplina de Chirurgie Generală – subiecte ca "Asepsia și antisepsia", "Hemoragia", "Anestezia" și capitolul de "Infecții în chirurgie" și "Arteritele membrelor" pentru anul III. Această activitate s-a concretizat în apariția în 1980 a "Caietului de lucrări practice – Chirurgie" litografiat de IMF și a volumului "Propedeuticã, semiologie și clinică chirurgicală", unde a scris capitolele respective.

Atât în Spitalul "Dr.Stâncã" cât și la Spitalul CFR a avut repartizate grupe de studenți din anii II și III ai Facultății de Stomatologie, cu care a efectuat lucrările practice.

Din anul 1985 lucrezǎ la Clinica de Chirurgie II a S.U.B. Pe parcursul anilor 1985-1990 a efectuat lucrările practice cu studenții anilor III și IV ai Facultății de Medicină Generală. Pe parcursul întregii activități didactice de până acum a condus și îndrumat 38 de lucrări de diplomă efectuate de absolvenții celor două facultăți. Anual în cadrul învățământului postuniversitar au fost repartizați câte doi secundari pe care i-a îndrumat personal până la terminarea anului de curs. Numărul secundarilor care au lucrat alături de Sorin Oprescu este de 17. A participat la organizarea și desfășurarea examenelor de admitere la UMF. De asemenea a participat la șase comisii de examene de rezidențiat ca secretar de comisie și la patru comisii de examen de specialitate. A făcut parte din numeroase comisii de doctorat și pe parcursul activității didactice desfășurate a colaborat la editarea unor caiete de lucrări practice, tratate (4) ,la un manual pentru studenți și ca prim autor la 5 monografii chirurgicale.

Activitatea științificã

În timpul facultății a făcut parte din cercurile științifice studențești unde a elaborat mai multe lucrări care au fost prezentate la sesiunile de comunicări științifice ale studenților. În timpul stagiilor de internat și apoi ca asistent stagiar, a participat la efectuarea unor lucrări științifice în cadrul Clinicii de Chirurgie a Spitalului Brâncovenesc. A răspuns de organizarea și funcționarea biobazei existente în spital, timp de aproape 7 ani.

În anul 1976 a susținut colocviul de admitere la doctorat pe care l-a promovat.

În anul 1981 a devenit doctor în științe medicale prezentând și susținând teza de doctorat intitulată "Trombangeita Buerger la tineri și adulți de până la 45 de ani".

Este membru al USSM – Secția Chirurgicală, din anul 1976. Pe parcursul timpului a participat la numeroase congrese naționale și internaționale cu lucrări și comunicări elaborate în clinicile unde a desfășurat activitatea.

A publicat în țară și în străinătate peste 135 de lucrări științifice, cursuri și caiete de lucrãri practice. A condus trei proiecte de cercetare pe baza de Grant.