Campania Sultanului Osman al Ii Lea Sub Zidurile Hotinului

Cuprins

Argument…………………………………………………………………………………. p. 1

1.Istoriografie și izvoare…………………………………………………………….. p. 4

2.Situația internațională……………………………………………………………… p.12

2.1.- Imperiul Otoman la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, până la Osman II………………………………………………………………………. p.14

2.2.- Republica Nobiliară Polono-Lituană (Rzeczopospolita) la apogeul politic

și militar………………………………………………………………………………….. p.23

3. Moldova între Rzeczopospolita și Imperiul Otoman………………….. p.34

4. Coflictele militare de la Țuțora (1620) și Hotin (1620)………………. p.46

4.1.- Moldova, Gașpar Gratiani și Bătălia de la Țuțora……………………p.46

4.2.- Campania sultanului Osman II sub zidurile Hotinului…………….. p.56

Zusammenfassung…………………………………………………………………….. p.74

Bibliografie………………………………………………………………………………. p.77

Bibliografie.

1. Izvoare.

– În Călători străini despre țările Române, vol.IV, ed. Maria Holban, M.M.Alexandrescu-Dresca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucuresti, 1972:

a. G-B. Montalbani „Relație și informație adevărată despre Moldova. 1620”.

b. „Jurnal de campanie. Intrarea în Moldova a panului Stanislav Zolkievski, cancelar și hatman mare al Coroanei Poloniei în 1620”.

c. Anonim polon. „Descriere indirectă, 1620, septembrie 23, Camenița”.

d. „Copia scrisorii de la domnul cancelar al Coroanei către rege, cu data de 24 septembrie, din tabără de la Țuțora”.

e. Jakovski. „Relația despre expediția de la Țuțora. 1620, octombrie 24”.

f. Kiril Lukaris. „Știri trimise din Țara Românească despre împrejurările din Moldova”.

g. Frânturi de jurnal de tabăra în campania polonilor din 1621.

h.textele îndoielnice a lui Montalbani și a căpitanului Jankocic din Anexa II.

– În Călători străini despre Țările Române, vol.V, ed. Maria Holban, M.M.Alexandrescu-Dresca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucuresti, 1973:

a. Nicolo Barsi „Călătoria”.

b. Arsenie Suhanov „Călătoria din 1651 în Moldova”.

– Miron Costin Opere, ed.P.P.Panaitescu, Bucuresti, 1958.

– În Cronici turcești privind Țările Române, vol.I, ed. Mihail Goboglu și Mustafa Ali Mehmed, București, 1966:

a. Ibrahim Pecevi „Tarih” (tc.= Istorie)

b.Kara Celebi Zade Abdul-Aziz Efendi „Ravdat ül-ebrar” (tc.= Grădina celor virtuoși).

– În Cronici turcești privind Țările Române, vol.II, ed. Mihail Guboglu, București, 1974:

a. Kiatib Celebi „Fezeke-I Tarih” (arab.= Istoria Sinoptică) și „Gihannuma” (tc.= Cartea Lumii)

b.Solakzade Mehmed Hemdemi „Tarih” (tc.= Istorie)

c. Müneğğambaș „Sahif ül Ahbar” (tc.= Pagini Informative).

– În Cronici turcești privind Țările Române, vol.III, ed. Mustafa Ali Mehmed, București, 1980:

Mustafa Naima „Naima Tarihi” (tc.= Istoria lui Naima).

– Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei, București, 1981 (ediție necritică).

– Documente turcești privind Istoria României, vol.I, ed. Mustafa Ali Mehmed, București, 1976;

– Tahsin Gemil Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente turcești, București, p. 1984.

– Ion Neculce Letopisețul Țarii Moldovei, ed. G.Ștrempel, Bucuresti, 1982.

– Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei, ed. P.P.Panaitescu, București, 1958

2. Istoriografie.

2.1. Lucrări generale.

– În Academia Româna, Istoria românilor, vol.V, Bucuresti, 2003:

a. Constantin Rezachevici, Situația internațională.

b. Idem, Epoca Movileștilor.

c. Idem, Ștefan Tomșa II și încercările Movileștilor de a redobândi domnia Moldovei

d. Idem, Răscoala antiotomană din 1620. Încercările de reforme ale lui Miron Barnovschi.

– Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman, București, 1978.

– Francisc Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, București, 2001.

– Coord. Alexander Giesztor, History of Poland, Warszawa, 1979.

– Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, București, 1996.

– Nicolae Iorga,Istoria românilor. Vitejii, vol V., ed. Constantin Rezachevici, București, 1998.

– Larousse, Dicționar de civilizație musulmană, București, 1997.

– Coord. Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, București, 2001

– Mustafa Ali Mehmet, Istoria Turcilor, București, 1976.

– Șerban Papacostea Evul Mediu Românesc, București, 2001.

– Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si a neamului romanesc in evul mediu, București, 1998.

– Nicholas V. Riasanovski, O istorie a Rusiei, Iași, 2001.

– A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana, vol.III, ed. a IV-a de Nicolae Stoicescu și Maria Simionescu, București, 1988.

2.2. Lucrări speciale.

– Andre Clot, Soliman Magnificul, București, 1997.

– Gheorghe David, Petru Șchiopul, București, 1984

– Aurel Decei, Relații Româno-orientale, București, 1978

– Mehmet Ali Ekrem, Civilizația turcă, București, 1981.

– Tahsin Gemil, Tările Române în contextul politic internațional (1621-1672), București, 1979.

– Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, București, 1963.

– Der Fromme Sultan Bayazid, ed. Richard Kreutel, Graz-Wien-Köln, 1978.

– Ștefan S. Gorovei, Domnia lui Ștefan Lăcustă în vol. Petru Rareș, coord. Leon Șimanschi, București, 1978

– Ștefan S. Gorovei, Mușatinii, București, 1974.

– Ștefan S. Gorovei, Petru Rareș, București, 1982,

– Nicolae Grigoraș, Moldova lui Ștefan cel Mare , Iași, 1982.

– Mihai Maxin, Tările Române si Înalta Poartă, București, 1993.

– Mihai Maxim, Imperiul Otoman în sec. al XVI-lea și în prima jumătate a sec.XVII-lea în Istoria medie universală, coord. Radu Manolescu, București, F.A .

– Mihai Maxim, Iranul în secolele VII-XVII, în Istoria medie universală.

– Mihai Maxim, Limba Turco-Osmana. Curs Practic, București, 2004.

– I.I.Nistor, Problema Ucraineană în lumina istoriei, ed. Ștefan Purici, Rădăuți, 1997.

– Viorel Panaite, Pace Razboi și Comeț în Islam, București, 1997.

– Șerban Papacostea, Ștefan cel Mare domn al Moldovei (1456-1504), București, 2003.

– Constantin Rezachevici, Constantin Brâncoveanu –Zărnești 1690, București, p.1989.

– Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I, București 2001.

– Constantin Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană, București, 2001

– David Warnes, Cronica Țarilor Ruși, F.A.

2.3. Studii și aticole.

– Ștefan S. Gorovei, Apărător al continuității statale românești, în Magazin Istoric, nr.4 (181), aprilie, 1982.

-. Ștefan S. Gorovei, Movileștii în Magazin Istoric nr. 6 (75), iunie, 1973.

– Ștefan S. Gorovei, O lămurire: domnia ereditară a familiei Movilă în Revista de Istorie, tom 28 (1975), nr. 7.

– Ștefan S. Gorovei, Pacea moldo-otomană din 1486, în Revista de Istorie, tom 35 (1982), nr.7.

– Mihai Maxim și I. Florescu, 1792-1807: la cumpănă de veacuri în Magazin Istoric., nr.11/1985.

– Constantin Rezachevici, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Țările Române în Revista de Istorie, tom 28 (1975), nr. 7.

– Constantin Rezachevici, Știri despre Ștefan cel Mare într-o cronică inedită a Moldovei (secolele XIII-XVII) descoperită în Polonia în Revista de Istorie XXXV (1982), nr. 5-6.

I. Istoriografie și izvoare.

În istoriografia românească am constatat lipsa preocupărilor de studiere a deteriorării relațiilor dintre Uniunea Polono-Lituană și Imperiul Otoman și a războiului polono-otoman din 1620-1621 . Sperăm să acoperim cu această lucrare un hiatus al istoriografiei românești ce se poate constata încă de la primele sinteze de istorie a românilor, că de o monografie specială dedicată acestui subiect nici nu poate fi vorba.

Spre exemplu A.D.Xenopol abordează subiectul prezentei lucrări doar relativ la domnia lui Gaspar Gratiani și, mai rău, coroborează cele două evenimente, considerând bătălia de la Hotin (1621) doar o nouă ciocnire turco-polona după bătălia de la Țuțora (1620!). Ne confruntăm astfel cu un anacronism.

Ceva mai pe larg dar tot strâns legate de activitațile voievozilor Gașpar Gratiani și Radu Mihnea sunt prezentate cele două evenimente de Nicolae Iorga, în a sa Istorie a Românilor . În noul tratat al Academiei Romane de „Istoria Românilor” (vol.V) conflictele polono-otomane sunt prezentate de către profesorul bucureștean Constantin Rezachevici tot în legatură cu domnii Moldovei Gașpar Gratiani și Iliaș-Alexandru. Totuși același autor se referă în capitolul introductiv la situația politică internaționala și amintitele evenimente turco-polone, dar pe scurt, plasându-le la locul lor cuvenit din istoria universală.

Ramura istoriografiei române ce se ocupă cu istoria culturii și civilizației otomane, și anume osmanistica, nu a oferit nici ea o analiză de ansamblu a deteriorării relațiilor Imperiului Otoman cu Uniunea Polono-Lituana în primul sfert al secolului al XVII-lea. Aceasta nu înseamna că subiectul nu a fost încadrat în sintezele de istorie ale Imperiului Otoman sau in lucrările despre relațiile acestuia cu diferite state creștine (inclusiv Țările Române). Indicăm doar lipsa unei lucrări speciale despre acest subiect.

Dacă Mustafa Ali Mehmed abia amintește despre campania lui Osman II din 1621, osmanistul Aurel Decei are în a sa Istorie a Imperiului Otoman un capitol întreg depre „Raporturi rele cu Polonia: expediția de la Hotin”. Același subiect este tratat de către Mihai Maxim și Viorel Panaite în legătură cu statutul juridic al Tărilor Române fața de Înalta Poarta.

În cartea sa despre Tările Române in contextul politic internațional (1621-1672) Tahsin Gemil consideră evenimentele de la 1620-1621 ca o premisă a legăturilor politice din Europa centrala și răsăriteana în secolul al XVII-lea, până la 1672. Totodata istoricul osmanist consideră campania lui Osman al II-lea ca limită temporală inferioară pentru o noua epocă a relațiilor polono-otomane, care a durat de la pacea de la Hotin pană la cucerirea Cameniței de către otomani în 1672.

În cadrul analizei relațiilor politico-militare dintre Uniunea Polono-Lituana și Imperiul Otoman din prima jumătate a secolului al XVII-lea, Constantin Rezachevici expune evenimentele de la Țuțora și Hotin în lucrarea sa despre români și popoarele vecine în evul mediu.

Istoriografia polonă este reflectata în lucrarea Istoria Poloniei, redactată în limbile de circulație intrnațională, engleză și franceză, și adresată astfel specialiștilor din întreaga lume. Nici aceasta nu acorda o atenție deosebită evenimentelor din 1620-1621, acceptând aproape ca pe o axiomă varianta că polonii au obținut la 1621, la Hotin (pol.Chocim), în ultimul moment, o răsunătoare victorie asupra oștilor otomane, mult superioare numeric și calitativ. Cum v-om vedea, situația nu a stat întocmai așa.

Alte lucrari și studii despre diferite aspecte/elemente ale prezentei lucrări v-or fi citate la locul cuvenit.

Singura modalitate de a face lumină asupra subiectului a fost consultarea izvoarelor istorice, editate critic în istoriografia românească.

Izvoarele, mai ales cele narative, ne-au fost de un real folos pentru urmărirea deteriorării relațiilor politice dintre Uniunea Polono-Lituaniană si Imperiul Otoman. Acestea ne-au fost accesibile grație excelentelor colecții de izvoare privitoare la istoria românilor precum cea de cronici turcești sau de mărturii ale călătorilor străini.

Datorita faptului ca izvoarele provin din medii diferite le-am grupat pe fiecare după spațiul de proveniență. În acelaș timp le-am grupat și în izvoare directe și indirecte, cunoscut fiind faptul că primele sunt de o netă valoare în planul obiectivității. Nu am putut însă clasa izvoarele în interne sau externe datorită faptului că fiecare parte participantă la evenimentele din 1620-1621 are izvoare proprii. Toate acestea au fost comparate și analizate critic pentru a obține o imagine cât mai completă și cât mai corectă a evenimentelor din 1620-1621.

Izvoarele polone sunt singurele izvoare directe pe care le-am avut la îndemână. Acestea provin de la participanți direcți la amintitele evenimente, și au fost redactate încă în timpul desfașurarii amintitelor evenimente, sau imediat după acestea.

Primul izvor folosit este un Jurnal de campanie complet, alcătuit de un husar polon participant la bătălia de la Țuțora. Evenimentele la care a participat sunt expuse simplu, fără artificii litrare și exprimă un mare dramatism. Nu trebuie să ne mire faptul că informațiile cuprinse în acest Jurnal corespund, sau uneori chiar se suprapun cu informații cuprinse în Letopisețul lui Miron Costin, deoarece acesta are la baza cronici alcătuite în Polonia după acest jurnal, a unei copii a acestuia sau după un jurnal similar.

Un al doilea izvor polon direct, constă în două relatări ale unor oșteni polonezi care au reușit să fuga din tabăra polonă de la Țuțora, chiar în timpul desfașurarii evenimentelor. O a treia relatare, ulterioară celor de mai sus (post 20 august 1620), este scrisoarea hatmanului Zolkievski, cancelarul Coroanei polone, adresată regelui. Scrisoarea a fost emisă la Țuțora și cuprinde relatarea evenimentelor petrecute până la data emiterii scrisorii (24 septembrie).

O ultimă relație publicată in Călători straini…, vol. IV, despre evenimentele de la Țuțora este cea a lui Jakovski. Acesta a fost un participant direct la campanie și a alcătuit un raport la 24 octombrie 1620, bazânu-se pe un jurnal de campanie, probabil propriu.

Acelaș volum cuprinde și un Jurnal, alcătuit în tabăra polonă de la Hotin în 1621. Acest Jurnal nu s-a păstrat integral, ci doar sub forma câtorva fragmente ce par să fi aparținut unui text mai întins. Editorii textului spun că acesta este : „ o narațiune din tabăra polonă ce redă unele aspecte din timpul acestui război [de la Hotin]. Documentul este destul de curios dând insemnări oarecum disparate în intervalul de la sfârșitul lui iunie […] și până la 22 august, la care se adaugă redactarea fragmentară a instrucțiunilor de pace…”.

Călători străini…, vol. IV, cuprinde și două relatări îndoielnice privind evenimentele din 1620-1621, mai ales cele din timpul lui Gașpar Gratiani.

Prima este relatarea lui G-B Montalbani, apropiat al voievodului, care pare insă să nu fi participat la evenimentele descrise. Aceasta rezultă din unele inadverențe din text și din necunoașterea unor amănunte semnificative, despre oastea polonă. Dacă într-adevăr Montalbani a fost alături de Gratiani la 1620, atunci el se afla la Hotin, unde domnitorul îl trimise împreună cu lucrurile sale mai de preț. Montalbani se putea afla, după editori, în acelși timp la Viena, în Italia sau chiar la Istanbul. Cu atât mai puțin nu a participat la luptele de la Hotin, pe care le descrie în continuarea evenimentelor din anul precedent (1620), fapt pentru care editorii nu au publicat această parte a textului. Textul este considerat o scriere de propagandă de tip Avvisi sau Zeitung dat fiind faptul că a fost scris în italiană și apoi tradus în germană.

Cel de-al doilea izvor îndoielnic este cel al căpitanului I. Jankovic, membru al „legiunii pretoriene” a lui Gașpar Gratiani, și apropiat al acestuia încă din timpul șederii voievodului în Imperiul Otoman. Inexactitățile din text și anumite relatări neverosimile i-au făcut pe editori să considere relatarea drept una îndoielnică iar pe căpitanul Jankovic un lăudăros mincinos, ce nu a participat în realitate la evenimente.

Aceste inexactități se datorează faptului că Jankovic și-a redactat relatarea târziu la 1655, din memorie, la rugămintea bunului său prieten Orsitius, care a tradus apoi textul în latină. Relatarea a fost alcătuită astfel într-un cadru neoficial, chiar intim, lăsând la o parte rigurozitatea unuei scrieri oficiale.

O ultimă relatare este una indirectă, datorată patriarhului Alexandriei, Kiril Lukaris care se afla în timpul evenimentelor de la Țuțora, în Țara Românească, la voievodul Radu Mihnea. El consemneaza chemarea voievodului pentru medierea conflictului polono-otoman. Acest amănunt ar putea fi un indiciu că informațiile cuprinse în textul lui Kiril Lukaris ar putea proveni direct de la voievodul Radu Mihnea.

Tot din mediu polon provine un izvor, deocamdată inedit, despre războiul de la Hotin din 1621. Este vorba de lucrarea Commentarius belli Chotiniensis a lui Iacob Sobieski, participant direct la campanie, semnalată de Constantin Rezachevici în Introducerea noului Tratat de Istorie a Românilor. Am evidențiat această lucrare în scopul de a arăta cititorului că până la o nouă abordare a prezentului subiect, autorul v-a încerca să găsească această lucrare, pentru a completarea și îmbunătățirea textului.

Un alt spațiu de proveniență a izvoarelor privitoare la subiectul prezentei lucrări este Moldova. Este vorba de două surse indirecte, dar foarte prețiose pentru noi și anume Letopisețul lui Miron Costin și unul dintre Cuvintele lui Ion Neculce.

Primul și-a alcătuit Letopisețul pe baza unor cronici polone care au la bază, cum am văzut, o serie de surse directe nouă inaccesibile sau de-a dreptul pierdute. Este vorba de fapt de două cronici: cea a lui Bielski și cea a lui Paszkovski . Aceste doua cronici sunt invocate tot mereu de Costin în formule ca „…scrie la letopisățú leșăscú…” fără a specifica niciodata însă despre care anume este vorba.

Informația cuprinsă în Letopisețul lui Costin este valoroasă nu numai pentru că redă informații din cronicile polone ce nu ne-au fost accesibile, dar și pentru că, la alcătuirea cronicii au fost utilizate și izvoare moldovenești pierdute, sau chiar relatări ale unor supraviețuitori ai evenimentului.

Cuvântul lui Ion Neculce despre moartea hatmanului Zolkievski (Cuvântul XXI), este un izvor indirect ce consemneaza o tradiție orala. El poate totuși să corespundă realității, pornind de la premisa că toate izvoarele sunt de acord că hatmanul a căzut în luptă. Nici unul însă nu consemneaza cum și de către cine a fost ucis Stanislav Zolkievski pe malul Nistrului; exact acest gol se poate umple cu informația cuprinsă în Cuvântul XXI a lui Ion Neculce.

Ultima categorie de surse narative pe care le-am utilizat sunt Cronicile otomane, izvoare indirecte dar de o inestimabilă valoare informativă.

Înainte de a ne ocupa de cronicile turcești trebuie să specificăm faptul că în timpul campaniilor militare otomane se alcătuiau Jurnale, denumite Gazavatnâme-uri (tc.= „carți de expediție”), ce consemnau cu data de zi desfașurarea evenimentelor .Un astfel de Jurnal s-a redactat și în timpul expediției sultanului Osman II la Hotin, care s-a editat în limba turcă,dar care nu ne-a fost accesibilă (nici ca atare, nici ca limbă).

Cronicile otomane care fac referire la evenimentele din 1620-1621 sunt deosebit de importante deoarece oferă informații culese din mediul oficial otoman de la Istanbul sau din marile centre urbane ale Imperiului sau chiar de la participanți direcți la evenimnte, datorită faptului că aproape toți autorii cronicilor otomane folosite de noi au fost contemporani ai evenimentelor.

Prima cronică otomană utilizată de noi, este cea a lui Ibrahim Pecevi ( Pecevi vine de la numele orașului său de baștină, Pecs din Ungaria). Cronica se numește Tarih (tc.= Istoria) și tratează perioada de la 1520 la 1639. Naraăiunea este una dintre cele mai prețioase cronici otomane întrucât autorul a folosit la redactarea ei, pe lângă documente turcești și documente străine, mai ales maghiare. Pe lângă documente autorul și-a folosit și memoria pentru evenimentele mai apropiate în timp de redactarea cronicii.

O altă cronică folosită de noi este cea a profesorului (tc.= hoca) Kara Celebi Zade Abdul-Aziz Efendi, intitulată Ravdat ül-ebrar (tc.= Grădina celor virtuoși). Lucrarea sa face puține referiri la relațiile româno-otomane dar oferă unele amănunte interesante mai ales începând cu domnia lui Mihai Viteazul. Oferă așadar și unele amănunte privitoare la evenimentele din 1620-1621.

Una dintre cele mai bine informate relatări este aceea a învățatului poliglot Kiatib Clelebi, pe numele său adevărat Mustafa bin Abdullah. Cronica se numește Fezelke-i Tarih (arab.= Istoria Sinoptică) și trata istoria a vreo 150 de dinastii. Această imensă lucrare nu s-a păstrat decât parțial, adică o copie în arabă a două volume ce tratează istoria otomană de la 1591 la 1639 și de la 1639 la 1642. În aceste volume sunt tratate deosebit de amănunțit evenimentele româno-otomane de la Mihai Viteazul la Matei Basarab și Vasile Lupu. Este cel mai amănunțit izvor otoman pe care l-am avut la dispoziție.

Solkzade Mehmed Hemdemi a alcătuit o cronică intitulată Tarih-I Solakzade (tc.= Istoria lui Solakzade) în care am găsit amănunte și detalii despre conflictul polono-otoman din 1620-1621. Dacă pentru prima parte ce tratează istoria osmanlâilor din secolul XIII până în a doua jumătate a secolului XVI, autorul folosește izvoare istorice otomane, pentru partea ce abordează perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea el notează evenimentele la care a participat personal sau cu care în tot cazul a fost contemporan.

Cronica lui Müneğğambaș, pe numele său adevărat Derviș Ahmed Dede bin Lütfüllah, este pentru noi un izvor secundar. Deși autorul deține o vastă cultură arabo-persană, el nu este contemporan cu evenimentele turco-polone de la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului XVII, descriindu-le pe acestea după alte mărturii istorice otomane.

Tot ca și izvor secundar am utilizat Istoria (tc.= Tarih) marelui cronicar otoman Mustafa Naima, care la alcătuirea ei la sfârșitul secolului al XVII-lea, a folosit istoriografia otomană deja existentă, printre altele și cronica lui Kiatib Celebi. Totuși în partea despre bătălia de la Țuțora, după ce expune istoria alcătuită de Kiatib Celebi, autorul notează povestirea ce i-a fost povestită de Hasan-aga-zade Ahmed-aga, probabil un participant direct la evenimente.

La alcătuirea lucrării ne-au fost utile și colecțiile de documente otomane întocmite de Mustafa Ali Mehmed și Tahsin Gemil. În aceste colecții am aflat documente privitoare la diferite aspecte ale lucrării, cum ar fi, de exemplu, evenimentele din timpul Movileștilor ș.a.

=== Argument ===

Argument

Parcurgând Letopisețul moldovenesc a lui Miron Costin ne-a atras atenția aventura militară a polonilor de la Țuțora din 1620, expusă de către cronicar în capitolul despre Gașpar Gratiani (cap.8). Urmarea, nu mai puțin interesantă, a acestui conflict am aflat-o în capitolul următor despre domnia lui Iliaș-Alexandru vodă (cap.9). Această continuare nu a fost altceva decât campania sultanului Osman II la Hotin unde a întâlnit rezistența armatei Uniunii Polono-Lituaniene și a cazacilor.

Dorind să verificăm informatiile din Letopisețul lui Costin dar și să aprofundăm acest subiect am căutat în istoriografia româneasca lucrări care să trateze acest subiect însă rezultatele au fost total nesatisfăcătoare. Amintitele evenimente au fost tratate sumar și doar tangențial cu istoria Moldovei din primul sfert al secolului al XVII-lea. Astfel am fost nevoiti să căutăm izvoare: am apelat la la excelenta colectie de Cronici turcești privind Țările Române. Extrase (3 vol.) în care am găsit câteva izvoare otomane din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea care expun relativ pe larg amintitele evenimente.

Intre timp am învățat cât este de utilă colecția de Călători străini despre Țările Române (vol.IV si V) din care am strâns, de asemenea, importante mărturii privitoare la evenimentele turco-polone din anii 1620-1621.

Consultând istoriografia și izvoarele am constatat că respectivul conflict iși are originea intr-un șir mai lung de evenimente politice și militare ce au început încă din ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Crezând că este necesară, am încercat o abordare în ansamblu a acestora, începând cu cele de la sfârsitul veacului al XVI-lea, concentrându-ne apoi asupra bătăliei de la Țuțora și a campaniei sultanale de la Hotin.

Pentru o mai bună înțelegere am alcătuit un capitol introductiv despre situația Imperiului Otoman, a Uniunii Polono-Lituane și a cazacilor, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la care am adăugat un capitol special despre Moldova din aceeaș perioadă. Am constatat că cele trei formațiuni politice se aflau într-o epocă ce începuse simultan (dar nu întâmplător!) în acest interval de timp, de la care pornește expunerea noastră, prezentând, în consecință, situații general valabile pentru urmatorii 70-80 de ani dupa 1550, pentru fiecare dintre cele trei în parte.

Confruntând aceste izvoare și verificându-le, în măsura în care a fost posibil, cu contribuțiile istoriografice am alcătuit lucrarea Campania sultanului Osman II sub Zidurile Hotinului.

Titlul vrea să surprindă urmarea unei complexe evoluții a relațiior polono-otomane, care face obiectul de cercetare al prezentei lucrări.

Datorită faptului că ne-am confruntat cu numeroși termeni turco-otomani, am păstrat grafia lor turcească actuală. Astfel, spre exemplu, termenul beğlerbeğ nu l-am transformat în românescul beilerbei, sau sancakat în românescul sangeacat. Pentru această grafie am urmat exemplul colecției de izvoare turcești, apărută la Graz-Viena-Köln, Osmanische Geschichtsschreiber, coordonată de Richard Kreutel. Grafia v-a fi următoarea :

turcescul c = dj românesc

turcescul ç = ci românesc

turcescul e = ca și în română

turcescul ğ = după e,i, ö și ü se va citi iî; după a,i,o,u, se v-a pronunța palatinal.

turcescul h = ca și în română

turcescul ı = î românesc

turcescul j = j românesc

turcescul s = s românesc ascuțit

turcescul ș = ș românesc

turcescul v = v românesc

turcescul y = i lung

turcescul z = z românesc

Vocalele cu accent circumflex (â, î) se pronunță lung

Termenii turcești pe care i-am folosit în text i-am tradus în paranteză în română, la fel toponimele, hidronimele. La fel am procedat și invers când ne-am referit le termeni ce definesc funcții sau practici ale turcilor otomani i-am dat în paranteză în forma lor originală. La fel am procedat și cu unii termeni polonezi, pronunții poloneze etc.

Abrevierile folosite în acest sens sunt: tc.= turcește; pol.= polonez(ă); arab.= arabă; tăt.= tătărește.

=== capitolul 2 ===

2. Situația internațională.

În primul sfert al secolului al XVII-lea se întâlnesc pentru prima oară față în față două mari puteri: Imperiul Otoman și Republica Nobiliară Polono-Lituaniană. După aproape un secol de pace, pecetluită în 1533 între Sigismund cel Bătrân și Süleyman Kanüni, începe un conflict ce pe termen lung (după intervenția lui Sobieski în 1683) care avea să ducă la grava amenințare a moștenirii sultanului Süleyman. Cu alte cuvinte acest conflict început în primul sfert al secolului a dus la pierderea de către Imperiul Otoman a unui aliat puternic și de nădejde, care la sfârșitul aceliuiași secol, i-a dat lovitura de grație sub zidurile Vienei.

Să urmărim însă concret etapele acestui conflict: pe la sfârșitul deceniului al doilea al secolului al XVII-lea Uniunea Polono-Lituaniană se simțea destul de puternică pentru a deschide un conflict cu Imperiul Otoman, mizând pe faptul că acesta era sleit de puteri datorită luptelor sale cu Iranul Safavid și cu Habsburgii în Europa Centrală. Confruntări locale și vremelnice au avut loc, cum v-om vedea încă de la sfârșitul secolului precedent, polonii intervenind de mai multe ori în Moldova și sprijinind acțiunile maritime piraterești ale cazacilor. Deosebit de gravă a fost considerată de otomani, ocupați cu luptele din Asia, acțiunea piraterească a cazacilor, sprijinită de poloni, din 1617, care a ajuns până la Trapezunt.

Pe lângă repetatele intervenții militare în Moldova și sprijinirea acțiunilor căzăcești, sfidarea supremă a polonilor a fost sprijinirea răscoalei domnului Moldovei, Gașpar Gratiani împotriva Imperiului Otoman din 1620. Intervenția armată a polonilor a dus la reacția imediată a sultanului, care l-a trimis în Moldova pe beğlerbeğul de Silistra-Oceakov, Skender-beğ. Deși a înfrânt alianța polono-moldoveană sultanul a vrut să pedepsească exemplar Uniunea Polono-Lituaniană, și eventual să o supună, pentru amestecul său într-un vilayet (tc.=provincie) considerat ca fiind sub protecție otomană. Astfel Osman al II-lea a organizat campania imperială de la Hotin ce s-a terminat într-un mod nefavorabil pentru otomani.

Cum a ajuns Imperiul Otoman atât de „sleit” de putere ca să poată fi sfidat de un regat ce a fost întotdeauna foarte precaut în relațiile sale cu Poarta? Cum a ajuns Uniunea Polono-Lituaniană să sfideze Imperiul de care s-a temut și cu care a evitat să intre în conflict deschis vreme de aproape un secol? Și apoi care a fost rolul Moldovei în începerea acțiunilor militare polone? La toate aceste întrebări căutăm să răspundem pe rând, înainte de a urmări conflictul propriu-zis. Mai întâi vom încerca o expunere a situației Imperiului Otoman de la moartea lui Süleyman Magnificul (1566) până la Osman II (1618-1622).

Vom face apoi o incursiune în istoria Uniunii Polono-Lituaniene de la începutul epocii regilor electivi (1572) până la evenimentele din 1620-1621. Această epocă este marcată de personalități ca regii Ștefan Bathory sau Sigismund al III-lea Waasa și hatmanii Jan Zamoyski și Stanislav Zoilkievski. V-om vedea că prin persevereanță politică și autoritate militară Republica Nobiliară Polonă devine una dintre cela mai puternice formațiuni politice din Europa de Est, capabilă să înfrunte eficient Imperiul Otoman.

Numai explicând situația celor două puteri pot fi înțelese evenimentele din 1620-1621.

În ceea ce privește rolul Moldovei, acesteia i-am consacrat un capitol special, alcătuit aproximativ la fel ca primul capitol. Acest capitol ni s-a părut indispensabil de tema prezentei lucrări, sperând că prin el să fie înțeleasă situația Moldovei fața de cele două mari puteri și conjunctura răscoalei antiotomane a lui Gașpar Gratiani, soldată cu bătălia de la Țuțora. Toate acestea v-or fi tratate în capitolul următor.

2.1.Imperiul Otoman la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, până la Osman II.

La moartea lui Süleyman Magnificul (1566) Imperiul Otoman se afla la apogeul său. Atunci a fost atinsă întinderea teritorială maximă, instituțiile statului s-au perfectat și s-au constituit într-un sistem coerent, cu o ierarhie precisă și funcții bine-definite. Aceste instituții au organizat și guvernat eficient întinsul teritoriu al Imperiului. De asemenea liniile politice s-au fixat în aceeași perioadă.

Să vedem în continuare, mai pe larg, situația Imperiului de la 1566 până în al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Înainte de toate trebuie să precizăm că limitele cronologice le-am fixat astfel din motive operaționale (relative la subiectul prezentei lucrări) dar este știut faptul că unele fenomene și realități sunt anterioare morții lui Süleyman Magnificul, sau chiar anterioare sultanatului său, cum situația Imperiului de la 1566 se menține (sau încercă să se mențină) aceeași până târziu în secolul al XVIII-lea, cum vom vedea mai jos.

Așadar, după cum subliniam mai sus, sub sultanatul lui Süleyman Magnificul Imperiul Otoman atingea întinderea teritorială maximă: era un Imperiu tricontinental ce se extendia din Ungaria Centrală până în Arabia și din Alger până în Armenia, pe două linii imaginare NV-SE și SV-NE, cu interferența în Istanbul. Tot ce era la Est și la Sud de cele două linii imaginare era stăpânit direct sau se afla în stare de dependență față de sultanul de la Istanbul. Sub stăpânirea aceluiași intrau și Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee și jumătatea estică a Mediteranei.

Acest vast teritoriu a fost împărțit în unități și subunități administrative, concentrate de obicei în jurul unui mare oraș, uneori fostă capitală de țară. Ierarhia acestor unități teritorial-administrative era bine-stabilită de la cel mai mic proprietar de pământ până la înaltul sultan, stăpânul absolut al Imperiului. Acesta din urmă era ajutat de vizir și de înalții dregători din Divanul Imperial la administrarea teritoriului.

Principala unitate teritorial-administrativă era beğlerbeğlâk-ul, condus de un beğlerbeğ ce avea rang de pașă cu trei tuğ-uri și steag. Subunitaea beğlerbeğlâk-ului era sancakat-ul, condus de un sancakbeğ, cu rang de pașă cu doua tuğ-uri și sancak. Un sancakat sau sancakbeğlâk era compus din mai multe timar-uri, zeamet-uri și vakîf-uri. Primul este un teritoriu cu venit de până la 20 mii de aspri (tc.= akce), dat în arendă (tc.=iltizam) unui timariot sau spahiu. Timar-urile cu venit de peste 20 de mii de aspri (tc.=akce) aveau rang de zeamet și erau administrate tot de un spahiu ce avea anumite îndatoriri militare. Vakîf-ul era o fundație religioasă a unui înalt proprietar de terenuri și latifundii.

Supușii proprietarilor de pământ se numeau zimmi dacă erau neislamici și reya dacă erau islamici. Aceștia nu erau supușii de fapt ai timariotului, care primea doar dreptul de a colecta, în uzufruct, taxele de pe un anumit domeniu pentru a se putea înarma corespunzător. Totuși spahiul sau timariotul trebuia, pe lângă colectarea taxelor, să aibă grijă de desfășurarea devșirme-ului, adică de luarea de copii de la supușii creștini pentru corpul de oaste al ienicerilor.

Toate aceste proprietați aparțineau statului adică sultanului. Ele reprezentau la moartea lui Süleyman Magnificul 87 % din teritoriul Imperiului Otoman. Proprietățiile din provincie erau împărțite soldaților merituoși, ce intrau în rândul spahiilor sau a timarioților, pentru a fi administrate. Pentru ca administrația și colectarea taxelor din provincie să fie mai eficientă au început să se alcătuiască recensăminte de populație.

Sistemul agrar otoman a intrat în declin în a doua jumătate a secolului al XVI-lea odată cu revoluția prețurilor și a interminabilelor razboaie cu Iranul Safavid, ce au dus la deprecierea asprului turcesc (tc.= akce) față de galben. Urmarea a fost creșterea obligațiilor țăranului (creștin sau musulman) față de timariot, ce nu se mai întorcea de la război cu prăzi bogate din care să plătească contribuția la visteria sultanului (tc.=hazna), ci acum trebuia să o plăteacă din producția propriului timar. Mai mult, au fost impuse o serie de taxe extraordinare (tc.= avariz)pentru a finanța neprofitabilele războaie cu Iranul și apoi cu Casa de Habsburg. Urmarea la toate acestea a fost fuga țaranilor de la sat la oraș sau „marea fugă” (tc.= büyük kaçgun). S-a ajuns astfel la o proporție nemaiîntâlnită a populației urbane față de populația rurală. Dar viața la oraș nu a adus și bunăstarea , astfel că la cumpăna dintre secolele XVI – XVII, întreaga Anatolie era plină de oameni fără avere și fără căpătâi (tc.=haymana), fără a mai vorbi de răscoale, jafuri și alte tâlhării.

Țaranii sărăciți au fost atrași la de orașe pe bună dreptate. Aici se făcea negoțul și aici se practicau meșteșugurile, astfel că, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, singurele mărfuri de export din Imperiul Otoman erau manufacturate în marile orașe. Acestea aduceau de fapt profitul visteriei imperiale (tc.=hazna). Specificul felurit al orașelor din Europa Centrală, Asia și Africa făcea să se desfășoare un negoț activ, ce aducea profit sultanului. Dintre marile orașe otomane am enumera Buda (tc.= Budin), Salonikul (tc.= Selenik), Adrianopolul (tc.= Edirne), Bursa (tc.= Brusa), Erzurum, Damasc, Alep, Ierusalim, Cairo și, bine-înțeles, Istanbul.

Un alt factor de venit a fost controlul asupra unui segment foarte important al Drumului Mătăsii. Este vorba de extremitatea sa vestică ce trecea prin orașele din Siria și Liban, Damasc și Alep.

Multe din regiunile Imperiului erau regiuni miniere ca Serbia, Bosnia, Anatolia etc. Sistemul de arendare al minelor (tc.= iltizam) a adus alte profituri sultanului.

În ciuda imensului profit (cel mai mare din Europa!) Imperiul Otoman era sărac în primul rând datorită războaielor neprofitabile și în al doilea rând datorită concurenței economice a Apusului și a produselor din Lumea Nouă. A avut loc, cum subliniam mai sus, o depreciere a monedei otomane de argint (akce) și de aur (sultaninul) față de ducatul venețian de aur. Dacă la mijlocul secolului al XVI-lea proporția era de 40-60 de asprii (tc.akce) un ducat, către 1590 proporția s-a dublat în defavoarea asprului iar la mijlocul secolului al XVII-lea proporția era de 250 aspri un ducat de aur venețian.

Ultima și cea mai importantă instituție a Imperiului Otoman care a atins apogeul în această perioadă a fost armata. O considerăm cea mai importantă deoarece se știe că Imperiul Otoman a fost un stat militar și militarist prin excelență.

Sistemul militar otoman a rămas același din timpul lui Süleyman Magnificul până târziu în secolul al XVIII-lea, adică până după înfrângerea de la Viena din 1683, ceea ce a demonstrat că acesta este învechit și ineficient.

În linii mari armata otomană a fost împărțită în două: corpul militar al „sclavilor Porții” și armata din provincie. Prima avea caracter permanent și rezida mai ales la Istanbul și în marile orașe ale Imperiului. Categoriile militare ce o formau erau: în primul rând vestiții ieniceri, infanteriști de elită înarmați cu arme de foc (începând din sec. Al XVI-lea), apoi urmau tunarii (tc.= topçi) și turnătorii de tunuri (tc.= dökücü), ambele categorii comandate de un agă. Din armata regulată a Porții faceau parte și șase divizii de cavalerie (tc.= alti bölük) ce puteau proveni atât dintre copiii supușilor creștini deveniți sclavi ai Porții (tc.= acemi oghlan) cât și dintre copiii timarioților în funcție. Primii (acemi oghlanii) erau recrutați din provincie de către autoritățile otomane prin practica ce se numea „devșirme”.

Trupele din provincie erau formate în cea mai mare parte din deținători liberi (din punct de vedere juridic) de timaruri denumiți în turcește și spahii (tc.= sipahi). Aceștia luptau călare, înarmați cu iatagan, lance, buzdugan, și arc cu săgeți și se apărau cu scutul. Dacă venitul timarului depășea o anumită sumă, spahiul trebuia să aibă armură de zale (tc.= gömök) iar pentru fiecare 3 mii de akce profit al timarului, spahiul trebuia să aducă câte un călăreț înarmat similar și dotat cu zale. Acesta se numea în turcește cebelü.

Crizele și prefacerile de la sfârșitul secolului al XVI-lea au făcut să crească nevoia de trupe înarmate cu arme de foc. Astfel au început să se recruteze din rândurile țăranilor liberi musulmani (tc.= reya) din Anatolia regimentele de sarica și sekban. Aceștia din urmă au fost instituiți încă în secolul al XV-lea, în timpul lui Mehmed al II-lea, cu rolul de gărzi de corp ale sultanului. În secolele XVI – XVII trupele călare (tc.= sarica; cit. saridja!) și pedestre (tc.= sekban) ale acestor pușcași de elită erau menținute în regim de mercenariat, adică erau plătite și erau comandate de ofițeri din corpurile de sclavi ai sultanului (tc.= kapukulu).

În ceea ce privește artileria sultanului, ea a rămas în continuare cea mai bună și eficientă a epocii, renumele ei fiind legendar. Dovadă în acest sens stau mărturiile contemporanilor, până târziu în secolul al XVIII-lea, când Ion Neculce scria în Letopisețul său despre asediul Cameniței de către turci (1672) și despre tunurile folosite de turci cu această ocazie și anume „…multe tunuri grele și mari. Și la un tun punea câte 80 de bivoli…” (subl.n.).

Efectivele oștii otomane au înregistrat în aceasta epocă o creștere generală. Corpul ienicerilor, spre exemplu, a crescut de la 16 mii de oameni în timpul lui Süleyman la 37 mii de oameni pe la 1609, în timpul lui Ahmed I. Această creștere a efectivelor ienicerilor s-a datorat nevoii de militari înarmați cu arme de foc (tc.= tüfeçi), fapt care a dus la admiterea în rândul ienicerilor a turcilor musulmani, supuși ai Porții. Această măsură a dus la coruperea sistemului de recrutare dintre copiii supușilor nemusulmani (tc.= devșirme).

Datorită dezvoltării armelor de foc și a înmulțirii oștenilor înarmați cu acestea a scăzut rolul cavaleriștilor din provincie, astfel că efectivele lor, inițiale de 87 mii de oameni în timpul lui Süleyman, s-au înjumătățit până la cumpăna dintre secolele XVI – XVII. Totuși, efectivele cavaleriei regulate erau destul de ridicate (peste 100 mii!), ținând cont de cebelü-ii aduși de spahii cu venituri mari. Și apoi au apărut și trupele de sekban și sarica, menționate mai sus ca trupe neregulate.

Puterea militară a otomanilor era la începutul secolului al XVII-lea considerabilă atâta timp cât în ciuda tuturor crizelor din același secol și de la începutul celui următor „Imperiul Otoman dispunea [la sfârșitul aceluiași secol, N.N.] încă de resurse militare și rezerve umane considerabile” cu care să poată face față dușmanilor săi europeni: habsburgii, polonii și apoi rușii.

Vedem astfel că Osman al II-lea dispunea la 1621 de o puternică armată care a fost organizată cu minuțiozitate de înaintașii săi dar care era conștientă de propria putere acționând uneori chiar împotriva comandantului ei suprem, sultanul.

Acestea sunt caracteristicile generale ale Imperiului Otoman, în perioada 1566-1620. Ele se mențin, după părerea noastră, până la războaiele austro-ruso-turce din secolul al XVIII-lea. În acest timp au apărut, rând pe rând, colapsurile majore (economic, politic administrativ, militar, chiar teritorial) ce au transformat Imperiului Otoman în „omul bolnav al Europei”. Această epocă post-imperială este din punct de vedere politic o epocă de stagnare în care se manifestă elemente ale declinului (crizele amintite) datorită noilor situații cu care a început să se confrunte Imperiului Otoman (spre exemplu, câștigarea Poloniei ca inamic după 1620).

Această perioadă a fost caracterizată diferit de către istorici: osmanistul român Aurel Decei a numit-o „epocă staționară”, în timp ce osmanistul turc de renume mondial H. Inalcik consideră această epocă un „declin” post-imperial al otomanilor. Mihai Maxim apreciază această epocă drept o prelungire a acelei „aurea aetatis” din timpul lui Süleyman Magnificul. Indiferent de caracterizarea generală a epocii toți istoricii sunt de acord că în această perioadă (1566-1620-sec.al XVIII-lea) s-au manifestat o serie de „simptome” ce anunțau declinul. Istoricii au numărat peste 20 de astfel de „simptome”.

Totuși cauza principală a declinului Imperiului Otoman, a fost criza politică. Faptul că nu au mai avut loc cuceriri teritoriale considerabile a dus la criza financiară, cunoscut fiind faptul că puterea financiară a otomanilor provenea din noi și noi cuceriri teritoriale. Războaiele nu mai erau profitabile, dar nu puteau fi nici evitate, astfel că, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, acestea au început să devină războaie de uzură. Și acestea însă trebuiau finanțate, sursa principală fiind acuma cea internă adică veniturile rezultate din impozitarea excesivă a supușilor, ceea ce a provocat mari nemulțumiri și mișcări de populație.

În continuare vom încerca să expunem pe scurt situația politică externă a Imperiului Otoman în perioada amintită ce a dus la amintitele crize.

Cel mai lung și cel mai grav conflict politico-militar al otomanilor (de factură sunnită) a fost cel cu Iranul Safavid (1578-1590; 1603-1612; 1616-1618). Acest rival șiit al otomanilor s-a format ca stat la începutul secolului al XVI-lea sub șeicul șiit Ismail al-Safavi (1502-1524). Triburi turcomane nesupuse și răsculați din răsăritul Asiei Mici (tc.= Anadolu) s-au unit în jurul lui Ismail Șah, dezvoltându-se, în scurt timp, într-un redutabil adversar al otomanilor. Acest imperiu „multinațional” s-a dezvoltat sub următorii șahi (Tahmasp, Ismail al II-lea), ce se intitulau „șahinșahi” (regi ai regilor), iar în timpul lui Abbas cel Mare (1587-1629) a atins apogeul. Organizarea Iranului Safavid o imita pe cea otomană până și nucleul armatei fiind alcâtuit după model otoman: 12 mii de pușcași (echivalentul ienicerilor) și 10 mii de călăreți robi – gulami – (echivalentul spahiilor de Poartă). Cu aceste forțe și cu contngentele tribale turcomane șiite șahul Abbas cel Mare i-a ținut în „șah” pe sultanii otomani contemporani cu el.

Primul război cu Iranul Safavid a fost benefic Imperiului Otoman. După cucerirea Ciprului și pierderea flotei la Lepanto (1570-1571), Imperiului Otoman a început războiul în Orient (1578). În acest război otomanii au cucerit partea apuseană a Persiei, iar aliații acestora, uzbecii, conduși de hanul Abdullah, au invadat Khorasanul. În acest război s-au mobilizat și tătării crâmleni (din Crimeea) care însă au fost atacați și învinși de ruși în nordul Caucazului, în virtutea alianței ruso-iraniene.

Mulțumindu-se cu anexările teritoriale menționate și îngrijorați fiind de intervenția rușilor otomanii au încheiat la 1590 pacea cu Abbas cel Mare.

Dacă motivația primului război a fost de ordin politic (dupa moartea lui Tahmasp – 1576 – Imperiul Otoman a intervenit în Iran), motivația celui de-al doilea război cu Abbas cel Mare (1603-1612) a fost de ordin economic. Șahul Persiei a oprit exportul de bumbac în Imperiul Otoman, pentru a-l vinde direct portughezilor, în Oceanul Indian.

Insuccesele otomanilor în acest război au avut urmări pentru ambele părți: otomanii au trebuit să încheie războiul de pe frontul apusean cu Casa de Austria iar turcmenii lui Abbas cel Mare au recâștigat teritoriile pierdute în războiul precedent.

Al treilea război cu Iranul (1616-1618) a fost de fapt o continuare a primelor două iar perioada 1612-1616 a fost de fapt o perioadă de regrupare a forțelor. În acest război Abbas cel Mare a reușit să redobândească toate teritoriile pierdute în războaiele anterioare iar Osman al II-lea a fost obligat să încheie pace datorită situației încordate din Apus (ieșirea din neutralitate a Poloniei). După campania de la Hotin (1621) s-a mai desfășurat un ultim război hotărâtor între Imperiul Otoman și Iranul Safavid (1623-1639). Acest război deși lung și istovitor a fost totuși profitabil pentru otomani datorită acțiunilor energicului sultan Murad al IV-lea, care a reușit să recucerească teritoriile pierdute de înaintașii săi între 1578 și 1590 și să impună Șahului pacea de la Kasr-i Șirin (1639). În urma acestui tratat Bagdadul revenea otomanilor iar regiunile din Caucaz erau împărțite între cele două Imperii . Acest ultim război a împiedicat intervenția otomanilor în Războiul de 30 de Ani.

În tot acest timp situația din Apus nu era una dintre cele mai strălucite: deși politica militară a sultanilor era aceea de a nu avea conflict militar simultan în Orient și în Europa, un război cu habsburgii a fost inevitabil. Acesta a fost Războiul de 13 Ani ce s-a desfășurat între 1593 și 1606.

Casa de Austria a fost rivalul european al Imperiului Otoman după căderea Ungariei la Mohacs în 1526, când a început disputa pentru defunctul regat. După o serie de conflicte de-a lungul secolului al XVI-lea, în care mărul discordiei au fost nu o dată Țările Române, s-a ajuns în 1593 la Războiul de 13 Ani. Acesta a început datorită acțiunilor de pradă (tc.= akin) ale pașei de Bosnia și ale altor comandanți militari otomani în Austria iar ripostele habsburgilor au dus la începerea războiului.

Sultanul a pornit războiul de fapt mai mult de dragul de a scăpa de ienicerii răsculați ce devastau capitala Imperiului. Trimiterea lor pe frontul din Europa a fost o măsură pentru a pune capăt răscoalei militare.

Acest război a fost unul de uzură pentru Imperiul Otoman, singura victorie fiind cea de la Mezökeresztes (23-25 oct. 1596), bătălie la care a participat însăși sultanul Mehmed al III-lea.

În cadrul acestui război se înscriu și acțiunile lui Mihai Viteazul, Aron Vodă și Sigismund Bathory.

Izbucnirea celui de-al doilea război cu Iranul Safavid (1603) și războiul de uzură purtat pe ambele fronturi i-a obligat pe otomani să încheie pacea de la Zitvatörök (1606). Această pace a durat până la 1663, otomanii asigurându-și astfel pacea în Apus pentru a se putea concentra asupra luptelor din Orient. Tot această Pace i-a împiedicat pe Habsburgi să intervină în conflictul polono-otoman din 1620-1621 sau, mai târziu, în conflictul dintre Rakoczy al II lea, aliații acestuia Gh.Ștefan și C-tin Șerban și otomani din 1659.

Se cuvine să menționăm că în timpul acestui război situația din Imperiul Otoman era una dintre cele mai critice : pe plan intern se desfășura marea răscoală a celalâilor ce a durat tot ultimul deceniu al secolului al XVI-lea și până la 1610. Celalâii erau soldați în regim de merceneriat (amintiții sekban și sarica), nemulțumiți de neplata soldelor și sărăciți sau deposedați. Acestora li s-au alăturat triburi anatoliene nemulțumite de administrația otomană. Aceste hoarde soldățești au devastat Imperiul, mai ales Anatolia, și cu greu au putut fi înfrânți și măcelăriți în 1607 și 1610. Cei rămași s-au refugiat la rivalul sultanului, la șahul Abbas cel Mare.

Dacă răscoala celalâilor a fost înfrântă și adversarul european a fost scos, temporar, din joc prin pacea dela Zitvatörök, un vechi aliat și prieten al Porții dădea semne de neliniște. Este vorba de Republica Nobiliară Polono-Lituaniană.

2.2. Republica Nobiliară Polono-Lituaniană (Rzeczopospolita) la apogeul politic și militar.

Sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea sunt considerate de către cercetători drept apogeul politic și militar al Uniunii Polono-Lituaniene.

În continuarea realităților medievale (dar și ca urmare al acestora) au loc începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o serie de prefaceri și transformări politice ce fac posibil drumul Uniunii Polono-Lituane către apogeu. În primul rând, în 1569, în seimul de la Lublin, se întărește Uniunea dintre regatul Polon și ducatul Lituaniei, ce data încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, devenind o adevărată Republică, adică o comunitate de state egale între ele. Textul hotărârii seimului este foarte grăitor în acest sens: „… de acum Coroana Polonă și Marele Cnezat al Lituaniei sunt un singur trup inseparabil și indivizibil […], o singură Republică comună…”. Această noua formă de unitate, Republica (pol.= Rzeczopospolita), înlocuiește tradiționala uniune dinastică instaurată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când ducele Lituaniei, Jaggiello, a fost ales ca rege al Poloniei după ce s-a încreștinat și a luat numele de Vladislav. Acesta a întemeiat o familie din care au provenit regii și cnezii Poloniei și Lituaniei, ce au menținut prin această dublă monarhie unitatea dintre cele doua formațiuni statale până la perfecționarea ei (termenul aparține lui C-tin Rezachevici!) într-o Republică medievală.

Seimul de la Lublin a hotărât ca cele doua unități politice să aibă în continuare monarh comun, alături de o dietă comună (pol.= seim) ce urma să se țină la Varșovia și care să aibă la nevoie și rol electiv pentru viitorii regi ai Republicii. De asemenea s-a hotărât ca moneda să fie comună dar tezaurul, administrația și armata să fie separate, și, mai mult, Lituania își păstra chiar și limba proprie.

La numai trei ani de la Uniunea de la Lublin are loc o altă schimbare: în 1572 moare fără urmași ultimul rege Jaggellon, Sigismund al II-lea August. Începe astfel perioada marelui interregn (iul.1572-mai 1574), caracterizată prin instabilitate și insecuritate politică și militară datorită intervenției tuturor statelor vecine pentru impunerea unui candidat propriu, și prin urmare favorabil, pe tronul Rzeczopospolitei. Pe de altă parte nobilimea polonă și lituaniană a făcut apel la dreptul de a alege un monarh străin, drept discutat și ratificat la Lublin în 1569.

Habsburgii, vecinii incomozi dinVest, ar fi dorit pe tronul Poloniei pe Ernst de Habsburg, fiul împăratului Maximiliam al II-lea. Este lesne de înțeles motivul: odată ce pe tronul Uniunii Polono-Lituane stătea un Habsburg, aceasta intra în sfera de influența a Casei de Austria.

Țarul Rusiei moscovite, Ivan al IV-lea cel Groaznic, părea la început să îl susțină pe arhiducele Ernst de Habsburg, conform alianței ruso-austriece din 1514. Totuși mica nobilime a Lituaniei l-ar fi acceptat mai degrabă pe Țarul Ivan ca rege decât pe arhiducele austriac, idee ce pare să-i fi surâs țarului.

Rezolvarea a venit însă din îndepărtata Franța: regele ales de seimul polono-lituanian la 11 mai 1573 a fost nimeni altul decăt Henric de Valois, fratele regelui Franței Carol al IX-lea de Valois. La această alegere s-a ajuns în urma unei abile diplomații franceze. Ca aliat tradițional al Imperiului Otoman, regele Franței a intervenit pe lângă sultanul Selim al II-lea pentru a-l sprijini pe fratele său, Henric, la ocuparea tronului Rzeczopospolitei, aliată și ea cu otomanii din 1533 de la Pacea Perpetuă. În același timp Carol al IX-lea promitea seimului polono-lituanian că, dacă alegerea v-a fi făcută, v-a interveni pe lângă sultan pentru ca Țările Române să se unească cu Rzeczopospolita. Demersuri în acest sens a făcut Ecaterina de Medici, mama celor doi regi de Valois, însă sultanul a răspuns că alegerea lui Henric este pentru el mai puțin importantă decât păstrarea autorității asupra Țărilor Române. Totuși sultanul a susținut candidatura lui Henric de Valois pentru ca Uniunea polono-lituaniană să nu intre în sfera de influență a Habsburgilor sau a moscoviților, prin alegerea arhiducelui Ernst sau a Țarului Ivan, dușmanii tradiționali ai sultanului.

Noului rege i-au fost impuse o serie de restricții prin care îi era îngrădită autoritatea de suveran. Acestea s-au numit „ Articuli Henricani” și l-au făcut pe rege o marionetă a seimului. Nobilimea și-a rezervat, printre altele, dreptul de a nu se supune regelui în cazul în care acesta nu respecta drepturile și privilegiile ei. În aceste condiții regele a fugit înapoi în Franța lăsând tronul vacant și astfel au început din nou luptele pentru tronul Republcii.

Habsburgii l-au susținut în continuare pe arhiducele Ernst. Acesta a început să fie susținut de mica nobilime (pol.= șleahta) lituaniană ce spera că odată cu alegerea aliatului Țarului moscovit v-or înceta atacurile acestuia asupra Lituaniei și Livoniei. Șleahta poloneză, în schimb, îl susținea chiar pe Țarul Ivan. Dar firea ezitantă și indecizia acestuia au dus la pierderea sprijinului șleahtei poloneze.

Nobilimea a găsit un nou candidat la tronul Republicii în persoana principelui Transilvaniei, Ștefan Báthory. Acesta avea cele mai mari șanse de a deveni noul rege al Uniunii Polono-Lituaniene având două mari atuuri: era vasalul și omul de încredere al turcilor otomani și era căsătorit cu Ana Jaggiellonka, fiica regelui defunct Sigismund cel Bătrân și sora lui Sigismund al II-lea August, ultimul rege Jaggiellon.

După alegere (mai 1574), noul rege s-a dovedit a fi eficient deoarece a reușit să cucerească de la imperiali orașul comercial Gdansk, iar între 1579 și 1581 a dus o serie de campanii victorioase împotriva Rusiei Moscovite. În urma acestora, în 1582, au fost reocupate hotarele răsăritene ale Lituaniei, pierdute în 1563. Succesele din Răsărit s-au datorat izolării Moscovei de aliații ei, Habsburgii, dar mai ales noii armate polono-lituaniene modernizate.

Ștefan Bathory a început sa-și îndrepte atenția asupra Rusiei Moscovite mai ales după moartea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic (1584). Câștigând sprijinul boierilor ruși regele Ștefan Bathory a profitat de slăbiciunea noului țar, Feodor, dar succesele sale se întrerup brusc odată cu moartea neașreptată a acestuia în 1586.

Colaboratorul și totodată continuatorul politicii lui Ștefan Báthory a fost marele cancelar (din 1579) și hatman al Coroanei (din 1581) Jan Zamoysky. Acesta a continuat linia politică anti-imperială și prootomană a regelui său. Așa se pot explica intervențiile sale împotriva aliaților imperialilor din Țările Române la sfârșitul secolului al XVI-lea, în contextul Războiului de 13 Ani.

Începând cu Jan Zamoyski și până la sfârșitul secolului al XVII-lea Republica Nobiliară Polono-Lituaniană atinge apogeul strălucirii sale politice și militare. Jan Zamoyski, la rândul său, s-a bucurat de un imens prestigiu de-a lungul întregii acestei perioade, prestigiu răspândit până și în țarile mărginașe ca Moldova, unde aproape la un secol după moartea hatmanului, Miron Costin consemna în Letopisețul său: „…vestit era acela hatman [prin faptele sale de arme, N.N.] la leși, căruié faptele nici Conețpolschii hatmanul, amu din veacul nostru, n-au agiunsú…”.

Moartea lui Ștefan Bathory a deschis o nouă serie de lupte pentru tron. Habsburgii au ridicat un nou candidat, pe arhiducele Maximiliam. Avându-l rival pe arhiducele Ernst, Maximiliam nu a fost sprijinit îndeajuns în încercarea sa armată de a ocupa tronul Uniunii Polono-Lituaniene. Ca urmare Zamoyski, care îl sprijinea pe suedezul Sigismund Waasa la tron, l-a înfrânt împreună cu facțiunea polonă ce îl sprijinea, condusă de Zborovski, în 1588 la Byczyna. După această zdrobitoare înfrângere, prințul Habsburg a fost capturat și ținut 19 luni în captivitate.

Deși nobilimea lituaniană l-ar fi ales rege pe Țarul Feodor, seimul l-a ales ca rege, în majoritate (prin eforturile lui Zamoyski, bineînțeles!), pe Sigismund al III-lea, din familia suedeză Waasa. Pe linie maternă noul rege se trăgea din dinastia polono-lituaniană a Jaggellonoilor: mama sa Ecaterina era fiica regelui Sigismund cel Bătrân și sora lui Sigismund II August și a Anei, soția lui Ștefan Bathory. Avea așadar legitimitate asupra tronului din mai multe părți.

Prin alegerea lui Sigismund al III-lea Waasa s-a îndeplinit un compromis reciproc: pe de-o parte seimul prezidat de Zamoyski părea că a găsit un rege antiimperial, iar pe de altă parte, ca rege al Republicii, Sigismund putea să ocupe Rusia Moscovită, inamica Suediei, pe socoteala polonilor și a lituanienilor.

Alegerea noului rege a dus la nemulțumiri și chiar la o revoltă fățișă a facțiunii lui Zborowski, rivalul lui Zamoyski. Deși facțiunea lui Zborowski a fost în cele din urmă înfrântă, regele nu a colaborat cu Zamoyski. Sigismund al III-lea Waasa simpatiza cu Habsburgii (arhiducele Ernst chiar i-a promis în schimbul abdicării importante sume de bani!), ca urmare a sentimentului de inferioritate și incapacitate față puternica personalitate a cancelarului-hatman Zamoyski. Mai mult, regele îi ținea la mare cinste pe iezuiți, fapt care a dus la conflicte religioase, accentuate odată cu apariția unei noi facțiuni, ortodocșii. Aceștia au fost lăsați să-și practice liber cultul până la sfârșitul secolului al XVI-lea, când Curia papală, încercând să recupereze pierderile cauzate de Reformă, a început demersurile pentru unirea bisricii ortodoxe cu cea catolică. Această Unire a fost sprijinită de rege în vederea întăririi statului, ajungându-se la sinoadele de la Brześć (1595 și 1596) care a subordonat biserica ortodoxă din Polonia-Lituania papei de la Roma.

Sigismund al III-lea Waasa a fost interesat și de situația succesiunii din Suedia, după 1592. Conflictul polono-suedez a început cu o înfrângere a polonilor (1598) care a dus la nemulțumirea nobilimii războinice polono-lituane.

A urmat un război în care Livonia a devenit câmp de operațiuni militare ale oștilor polone și suedeze (1601-1602) și în care strategii poloni Stanislav Zolkievski și Jan Carol Chodkievics (viitorii hatmani și cancelari ai Coroanei) au obținut minunate victorii ce l-au constrâns pe regele Carol al Suediei să ceară pacea și să ofere Estonia în schimbul renunțării lui Sigismund la pretențiile asupre tronului suedez.

Hatmanul Chodkievics a obținut o victorie decisivă asupra regelui Carol în 1605 la Kirchholm. Această victorie nu a fost fructificată datorită pierderii sprijinului militar în rândul nobilimii, ce nu mai era interesată de răzoiul cu Suedia dar și datorită situației din Răsărit ce a dus la sfârșitul războiului (1605).

Situația de criză din Rusia Moscovită a dat ocazia Republicii de a interveni în vederea ocupării acesteia. Ambițiile mai sus amintite ale lui Sigismund al III-lea Waasa de a ocupa Moscova au putut fi puse în practică.

La 1598 moare Feodor, fiul lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, ultimul Țar din dinastia Rurik. Nemaifiind nici un membru de sex masculin din familia domnitoare în viață a fost ales ca țar într-o mare adunare a țării (rus.= zamskij sobor) capabilul ministru a țarului defunct, Boris Gudunov. Deși acesta a dat dovadă de reale capacități organizatorice, fiind un conducător înțelept. În timpul domniei sale (1598-1605) au avut loc o serie de calamități naturale: secetă, foamete etc. Treptat populația a început să vadă în aceste calamități pedeapsa divină pentru crimele țarului, înfăptuite din rațiuni politice.

Această situație tulbure din Rusia Moscovită a oferit prilejul pentru Uniunea polono-lituaniană de a interveni. Pretextul a fost repede găsit: un călugăr rus, Grigorie Otrepiev, ce se dădea drept Dimitri, fiul lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, mort în 1591, a găsit repede sprijin în rândurile marii nobilimi polono-lituaniene. Acesta a câștigat încrederea unor familii nobiliare influente ca Wiśnowiecki și Miszek, cu aceasta din urmă înrudindu-se prin căsătorirea cu Marina Miszek.

Falsul Dimitri I avea și sprijinul iezuiților, care am văzut că aveau mare trecere la rege, adoptând religia catolică. Iezuiții vedeau în acest pretendent un instrument cu ajutorul căruia Rusia avea să fie atrasă în sfera de influență a catolicismului. Cu toate aceste ajutoare, dar nerecunoscut oficial de către seimul Rzeczopospolitei, Falsul Dimitri I invadează Rusia Moscovită în toamna anului 1604. Aicea este întâmpinat de populație și de o parte a boierimii ruse care dorea să se răzbune pe Boris Gudunov.

Armata de strânsură a pretendentului a suferit o serie de înfrângeri dar situația norocoasă din martie 1605, când țarul în funcție a murit subit, i-a permis lui Dimitri să ocupe capitala și să se proclame „țar al tuturor rușilor”. Statutul său de impostor și înclinațiile sale propolone au dus la o răscoală condusă de Vasili Șuiski și Vasili Golițîn. În mai 1606 răsculații au ocupat Moscova, l-au ucis pe Falsul Dimitri I și au lichidat garda polonă a acestuia. Rezultatul acestei costisitoare și sângeroase aventuri a nemulțumit nobilimea polonă și lituaniană.

Situația în Rusia s-a „calmat” odată cu alegerea lui Vasili Șuiski ca țar. Trei ani (până în 1609) polonii nu vor mai interveni în treburile Moscovei.

În perioada 1606-1609 Uniunea Polono-Lituaniană s-a confruntat cu grave probleme interne. Nobilimea se simțea amenințată de atitudinea regelui. Pe lângă faptul că nobilimea îl considera pe rege imoral și incestuos, aceasta era deranjată și de atitudinea sa prohabsburgică (mai ales în urma căsătoriei cu o prințesă austriacă). De asemenea camarilla din jurul regelui ce îi sugera să facă reforme a nemulțumit nobilimea ce s-a răsculat (pol.= rokosz).

Răscoala a fost condusă de magnatul Mikolaj Zebrzydowski și a avut centrul la Sandomierz. Trei ani de zile răsculații și regaliștii au dorit „binele” Republicii. Regaliștii înțelegeau prin acest „bine” întărirea autorității centrale și menținerea politicii externe a Curții, în timp ce răsculații urmăreau limitarea prerogativelor regale. Pentru potolirea rebeliunii a fost nevoie de intervenția militară a hatmanilor St. Zolkievski și J. Chodkievicz, care i-au înfrânt pe răsculați în iulie 1607 la Guzow. Anul următor rebelii în frunte cu conducătorii lor s-au supus regelui în seim. Împăcarea dintre rege și căpetenia răsculaților a făcut ca acesta din urmă să nu aibă nici o pierdere reală. Singurele pierderi au fost suferite de mica nobilime, de șleahtă, ce și-a vărsat sângele și și-a cheltuit averile în timpul răscoalei.

Odată încheiate conflictele interne regatul polono-lituanian începe un nou război cu Rusia Moscovită (1609-1613): sprijinind inițial un nou Fals Dimitri, Republica a intervenit serios în teritoriile moscovite, după ce țarul Vasili Șuiski a încheiat o alianță cu Suedia.

Hatmanul Zolkievski a fost trimis în fruntea unei puternici oști să asedieze Smolenskul. Oștile moscovito-suedeze (ce luptau împreună încă din 1609 împotriva falsului Dimitri II) trimise să despresoare Smolenskul au suferit o cumplită înfrângere din partea oștilor polono-lituane, comandate de Zolkievski.

Rămas fără o putere militară reală Vasili Șuiski a Inceput să fie părăsit de boierimea moscovită, care l-a proclamat țar pe prințul Vladislav Waasa, fiul regelui Sigismund.

Tâlharul de la Tușino și-a format o adevărată Curte după ce a atras de partea sa pe toți boierii lui Vasili Șuiski în urma promisiunii păstrării ortodoxiei ca religie de stat. Dar Vladislav Waasa a reușit să atragă de partea sa pe cea mai mare parte a susținătorilor Falsului Dimitri II, care l-au ales Țar. Intrarea în Moscova s-a făcut după înfrângerea ultimelor rămășițe ale oștilor Tâlharului de la Tușino, și după ce Vasili Șuiski a fost obligat să se călugărească.

Stăpânirea polonă asupra Kremlinului nu a durat decât până în 1612, când a izbucnit o răscoală cu un puternic caracter național, condusa de Kuzma Minin și de prințul Pozharski, ce a cuprins întrega Moscovă. Polonii și lituanienii au fost alungați din Rusia Moscovită dar prințul Vladislav a menținut titlul de Țar. La Moscova, în 1613, adunarea țării (rus.= zemski sobor) l-a ales țar pe Mihail Romanov, întemeietorul familiei ce a domnit în Rusia până în 1917.

În urma războiului cu Moscova Uniunea polono-lituaniană a ocupat Smolenskul, Chernihowul, iar suedezii Novgorodul.

În tot acest timp cât regele a fost ocupat cu războiul moscovit, Prusia a intrat sub autoritatea principelui-elector de Brandenburg, eveniment care pe termen lung a însemnat dezastrul Uniunii Polono-Lituaniene.

În 1613 regele prohabsburgic Sigismund al II-lea Waasa reușește să încheie mult dorita alianță cu Habsburgii, un prim pas în acest sens am văzut că a fost căsătoria cu prințesa austriacă. Linia politică tradițională anti-habsburgică și pro-otomană inaugurată de Ștefan Bathory și Jan Zamoyski a fost întreruptă iar după puțin timp a început, cum vom vedea, conflictul deschis cu Imperiul Otoman.

Incursiunile repetate ale tătarilor (supuși ai Porții Otomane din a doua jumătate a secolului al XV-lea) în ținuturile polone și mai ales lituaniene, a dus la susținerea contraatacurilor căzăcești de către Coroana Polonă. Susținerea acestor atacuri căzăcești și repetatele intervenții în Moldova au provocat nemulțumirea Porții Otomane, un conflict deschis cu aceasta fiind aproape inevitabil la sfârșitul deceniului doi al secolului al XVII-lea. Înainte de a urmări pe larg relațiile Republicii cu Moldova și Imperiul Otoman vom alcătuim o schiță a istoriei cazacilor, pentru a putea înțelege rolul lor în deteriorarea relațiilor polono-otomane din al doilea deceniu al secolului al XVII-lea.

2.3. Cazacii.

Un important factor politic din răsăritul Europei începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea au fost cazacii. Aceștia au fost urmașii țaranilor aserviți fugiți din Polonia și Lituania în secolul al XV-lea în Câmpiile Sălbatice de-a lungul Nistrului, înspre părțile tătărești. În componența lor etnică intrau ruși moldoveni, tătari și alte neamuri învecinate, dar tradiția cronicărească din secolul al XVII-lea, reflectată în Letopisețul lui Miron Costin, îi considera pe cazaci urmașii ostașilor marelui cneaz de Kiev, supuși de polono-lituanieni, odată cu cnezatul lor și revoltați împotriva noilor stăpâni.

Acest amalgam de populații, organizat într-o adevărată societate militară, a fost denumit de către contemporani „cazaci”. Acest termen este de origine turco-kirghiză (există și astăzi triburi kirghize ce se numesc „kaisak”) derivă de la turcescul „kaj” (cit. „cai”), ce înseamnă „ușor”, și „sak”, cuvânt de origine iraniană ce se traduce prin „povară”. Astfel „kajsak” însemna om ce își poartă ușor propria-i povară, adică om ușor.

Societatea militară a cazacilor s-a constituit și dezvoltat in „sicz”-uri (cit. „sici”-uri!), așezări întărite, cu caracter permanent, „sicz” însemnând dealtfel „cuib”. Centrul cazacilor era la Chortyca (cit. „Hortița”) de pe insula cu acelaș nume, din aval de faimoasele Praguri ale Nistrului, „za poroji”, de la care și-au luat o parte dintre cazaci numele. Turcii îi denumeau pe acești cazaci „Sarikamiș kazaklari” adică „cazacii de la Sarikamiș” (tc.= trestia galbenă).

Această formațiune a cazacilor zaporojeni datează de pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dar acțiuni militare ale cazacilor în general, ca aliați ai polonilor sau ai rușilor, sunt atestate încă în a doua jumătate a secolulu al XV-lea.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea cazacii au devenit conștienți de propria lor putere și au început să acționeze împotriva tuturor vecinilor lor, inclusiv împotriva Uniunii Polono-Lituaniene. Regele Sigismund cel Bătrân a încercat să rezolve această nouă situație cu care se confrunta prin atragerea cazacilor de partea sa. Prin urmare a pus în 1541 ca toți cazacii să fie înregistrați. În registru trebuia consemnat numele fiecărui cazac, ocupația lui și locul de proveniența. Odată cu înregistrarea din timpul lui Sigismund cel Bătrân, s-a organizat o adevărată „breaslă militară” a cazacilor.

Cazacii de la Pragurile Nistrului (Za Poroje) deși au recunoscut la început, formal, autoritatea regilor Uniunii Polono-Lituaniene, au provocat în 1583 o adevărată ruptură de cazacii înregistrați. De la această dată cazacii zaporojeni vor acționa independent, chiar dacă vor recunoaște,în anumite perioade, autoritatea regelui polon, recunoaștere formală și vremelnică.

Au fost mai multe încercări ale polono-lituanienilor de a-i aduce pe cazacii zaporojeni la ascultare, dar acestea au eșuat în ciuda unor înfrângeri ale cazacilor ca cea de la Lubny, din 1596. Regii Republicii s-au văzut în cele din urmă nevoiți să-i atragă de partea lor prin mijloace diplomatice, pentru a obține ajutorul militar al acestora împotriva Suediei și mai apoi împotriva Imperiului Otoman.

Începând cu 1590, cazacii zaporojeni au început să intreprindă o serie de raiduri maritime împotriva Imperiului Otoman. Sultanul răspundea acestor atacuri cu expedițiile de jaf ale tătarilor crâmleni, vasali ai otomanilor încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea. „ Aceste două elemente războinice dădeau tonul îndeosebi în secolul al XVII-lea, raporturilor bune sau rele între Polonia și Imperiul Otoman”.

Toate acordurile polono-otomane îi vor aduce în discuție și pe cazaci: înțelegerea din septembrie 1591 dintre solul polon Uchanski și sultanul Murad III, Acordul de la Țuțora din 1595 dintre Jan Zamoyski și hanul Gazi Giray II, reprezentantul sultanului, prevedeau oprirea de către poloni a raidurilor prădalnice căzăcești.

Aceste raiduri nu au putu fi oprite și cazacii au continuat cu devastarea locațiilor otomane de pe țărmurile Mării Negre. Cea mai importantă expediție maritimă căzăcească a fost cea din 1614 împotriva cetății otomane Sinope, din Nordul Asiei Mici. Acest atac a fost comandat de renumitul hatman căzăcesc Petru Konașevici (hatmanul cazacilor dintre 1612-1622) și a atins până și Trapezuntul. Întregul litoral nordic al Asiei Mici a fost devastat de cazaci, anumite unități ajungând până în suburbiile Istanbulului.

Noile tratative polono-otomane din 1617, Acordul de la Jarucha-Busza, i-au adus din nou în discuție pe cazaci. Regele polon se angaja din nou să îi oprească pe cazaci. Dar cum tratatul a rămas „literă moartă” și conflictul polono-otoman s-a materializat în 1620-1621, regele nu numai că nu i-a oprit pe cazaci din expedițiilr lor de jaf, dar i-a și câștigat ca aliați împotriva Porții.

Deși cazacii au jucat un important rol în deteriorarea relaților polono-otomane, principalul motiv al acesteia au fost totuși repetatele intervenții în Moldova, în primele două decenii ale secolului al XVII-lea.

=== capitolul 3 ===

3. Moldova între Rzeczopospolita și Imperiul Otoman.

Prin situarea sa geografică Moldova a devenit începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea o placă turnantă între Uniunea Polono-Lituaniană și Imperiul Otoman., astfel, relațiile dintre cele trei formațiuni politice au devenit interdependente.

Relațiile cu Polonia și Lituania, mai ales în plan politic, au început, după cum se știe, încă din secolul al XIV-lea, de la întemeierea Moldovei ca stat (voievodat). În același timp, până la în secolul al XVI-lea (1526), nu au fost neglijate nici relațiile cu Regatul Ungariei, cum bine observa un cronicar polon din secolul XVII: „…principii Moldovei și ai Țării Românești au recunoscut drept suveran când pe regii Ungariei când pe regii Poloniei, după împrejurări”.

Vasalitatea tradițională a Moldovei față de Uniunea Polono-Lituaniană s-a dezmembrat în ultimii ani ai secolului al XV-lea, după victoria oștii lui Ștefan cel Mare asupra regelui Jaggellon Jan Albert, și mai ales după tratatul încheiat la nivel de egalitate între cele două părți, în 1499.

După aceasta ruptură politică a Moldovei cu Polonia și Lituania a urmat o perioadă de vreo cincizeci de ani în care relațiile dintre cele două țări s-au caracterizat prin conflicte militare. Acestea au făcut obiectul litigiului asupra Cameniței, ceea ce a cauzat o serie de expediții de jaf, de ambele părți, în timpul urmașilor lui Ștefan cel Mare, Bogdan al

III-lea, Ștefăniță Vodă și Petru Rareș.

Primul care restabilește relația de vasalitate a Moldovei față de Uniunea Polono-Lituaniană este Petrea Stolnicul, devenit din 1552 Alexandru Vodă Lăpușneanu. Fiind la început în tabăra pretendentului Ion Vodă, susținut oficial de Uniunea Polono-Lituaniană împotriva urmașilor de drept ai lui Ștefan cel Mare, stolnicul lui Ion Vodă a încheiat separat o înțelegere cu regele Sigismund al II-lea August, la Bakota. Potrivit acestei înțelegeri primea ajutor militar pentru ocuparea tronului moldovenesc în schimbul restabilirii vasalității fața de regii poloni.

Politica Uniunii Polono-Lituaniene în Moldova a fost foarte prudentă datorită „Păcii Perpetue”, încheiată cu Poarta Otomană în 1533 și datorită relațiilor, de acum tradiționale, ale Moldovei cu aceasta. Totuși regii poloni au acordat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea sprijin militar tacit domnilor din Moldova cu inițiative antiotomane. Este cazul lui Despot Vodă care a primit ajutor militar împotriva lui Alexandru Lăpușneanu, care s-a supus între timp Porții, (1562). De asemenea intervențiile militare ale cazacilor pentru sprijinirea acțiunilor antiotomane ale lui Ion Vodă și ale pretinșilor săi frați din timpul lui Petru Șchiopul, preasupus sultanului, au avut loc tot cu acordul tacit al regelui.

În acest timp au început crize politice grave, cauzate de intervenția tot mai acută a Imperiului Otoman în politica externă a Moldovei. După răscoala lui Ion Vodă (1574), Înalta Poartă l-a numit ca domn în Moldova pe Petru Șchiopul, care și-a cumpărat domnia cu ajutorul fratelui său, domnul muntean Alexandru Mircea. Noul domn a întrerupt succesiunea firească la tron a urmașilor vechilor voievozi moldoveni, fiind primul domn „străin” al Moldovei. Deși a atras boierimea moldoveană de partea sa , fiind „…domnú blândú, ca o matcă fără ac…”, Petru Șchiopul nu a putut să se mențină în scaunul domnesc. Breșa creată în sistemul de succesiune a domnilor moldoveni și acțiunea vitejească a lui Ion Vodă din 1574, a deschis drumul spre tron unor pretendenți (legitimi sau nu). Numeroși pretendenți au intrat în Moldova, au ocupat capitala și s-au declarat domni, întrerupând astfel domnia lui Petru Șchiopul care, până la urmă a abdicat.

După abdicarea lui Petru Șchiopul (1591), Poarta l-a numit domn pe Aron Vodă. Pe fondul Războiului de 13 Ani (1593-1606), acesta s-a răsculat împotriva sultanului și deși s-a aliat cu Sigismund Báthory acesta l-a înlocuit cu hatmanul Ștefan Răzvan, creând o situație confuză. Noul domn nu a fost dorit nici de boierimea moldoveană și nici de vecini, care considerau că respectivul nu are nici un drept de a conduce oștile Moldovei alături de Sigismund Bathory și Mihai Viteazul, împotriva Imperiului Otoman.

Ca ripostă „ sultanul a hotărât transformarea Moldovei în pașalâk, l-a numit pașă pe sangeacul Ahmed al Tighinei și l-a trimis să ocupe, cu ajutorul hanului tătăresc scaunul din Iași…”. Ca urmare marele hatman Jan Zamoyski a intervenit și el armat în Moldova, în favoarea lui Ieremia Movilă. Acesta a pribegit mult timp în Polonia și a câștigat încrederea hatmanului.

Ieremia Movilă a fost înscăunat la Iași la începutul lui septembrie 1595 dar era necesară și o înțelegere cu otomanii, din două motive: expediția pașei de Tighina și a tătarilor pentru ocuparea Moldovei și iminenta încercare a lui Ștefan Răzvan, cu ajutorul lui Mihai Viteazul, de a reocupa tronul. Așa s-a ajuns la Acordul de la Țuțora (22 oct. 1595) dintre Zamoyski și reprezentantul sultanului, hanul tătar Gazi Giray al II-lea. Sultanul și hanul îl recunoșteau pe Ieremia Movilă ca voievod și recunoșteau polonilor dreptul de a numi domni în Modova*, ce urmau să fie vasali atât ai polonilor cât și ai Porții.

Pe lângă fixarea statutului de dublă-vasalitate a voievozilor moldoveni, Acordul de la Țuțora a fost și un tratat de neagresiune, astfel explicându-se lipsa de reacție a otomanilor la intervențiile lui Zamoyski în Țara Româneasă pentru înscăunarea lui Simion Movilă.

Ieremia Movilă a restabilit Moldova pe plan intern și extern, fiind întemeietorul unei adevărate familii domnitoare, recunoscute și de Înalta Poartă. La moartea lui Ieremia Vodă (30 iun./ 10 iul. 1606) a urmat la domnie fratele său, Simion Movilă, singurul membru matur al familiei și apt pentru a domni. Dar acest domn a fost, se pare, otrăvit de cumnata sa, Doamna Elisabeta Movilă, după care a început o perioadă de lupte între fiii lui Ieremia Vodă și fiii lui Simion Vodă, care a răvășit Moldova și a nemulțumit Înalta Poartă. Aceasta l-a numit domn pe Ștefan Tomșa al II-lea, fără ca acesta să fi fost ales de către boierii țării. Cu toate că Ștefan Tomșa al II-lea se considera fiu al boierului Tomșa, care devenise domn în timpul lui Despot Vodă (1563-1564), contemporanii îl considerau „un tiran grec”.

Cum s-a ajuns la această situație ca Poarta să numească un candidat străin ca domn al Moldovei, fără ca respectivul să fi fost ales de către boierimea țării? Pentru a putea răspunde la acestă întrebare trebuie să schițăm o istorie a relațiilor moldo-otomane și a evoluției acestora.

Relațiile diplomatice ale Moldovei cu Imperiul Otoman au fost stabilite oficial la mijlocul secolului al XV-lea deși se pare că ciocniri militare și chiar înțelegeri locale au existat încă dinainte. La 1456 voievodul Petru Aron a hotărât, în urma înțelegerii cu Sfatul Domnesc și cu Adunarea Stărilor, să accepte supunerea față de Poarta Otomană. În acest sens a fost trimis logofătul Mihu la Poartă, pentru obținerea unei ahidnâme (tc= Cărți de Legământ) .

Sultanul a acordat voievodului ahidnâme-ul prin care îi garanta libertatea și garanta integritatea Moldovei în schimbul plății unui tribut anual de două mii de galbeni, o sumă mai mult simbolică. Statutul dobândit de Moldova față de Imperiul Otoman, în urma acestei încinări, a fost acela de țară vasală, supusă prin legământ (reciproc) și intra în dar-al-ahd adică în „tărâmul țărilor supuse prin legământ”. În legislația otomană acesta era un intermediar între dar-al-islam, „tărâmul islamului” (adică Imperiul Otoman) și dar-al-harb, „tărâmul războiului” sau zona de conflict dintre otomani și „necredincioșii”.

Situația s-a meținut aceeași până la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, în ciuda variaților, minore de altfel, ce s-au produs în urma compexei situații politice și militare din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Și acesta, după epopeea sa antiotomană, a fost nevoit să ceară sultanului o serie de ahidnâme-le și să se închine Porții. Este interesant faptul că această „închinare” este pusă de tradiția cronicărească din secolul al XVII-lea pe seama fiului său, Bogdan al III-lea, evident din motive de prestigiu pentru Ștefan cel Mare. Marele voievod ar fi lăsat un adevărat testament politic prin care îl sfătuia pe fiul său „să închine țara turcilor”, întrucât acesta nu ar fi avut simțul politic pentru a-i păstra independența.

Simpatiile proimperiale și acțiunile antiotomane ale lui Petru Rareș din 1538 au dus la o gravă deteriorare a statutului Moldovei față de Înalta Poartă. Campania lui Süleyman Magnificul din același an, simultană cu cea a tătarilor și cu cea a polonilor (aliți ai Porții din 1533) a dus la unele schimbări politice: Petru Rareș a fost nevoit să se retragă în Transilvania; boierii, dând dovadă de un înalt tact politic, l-au părăsit pe voievod și au trecut de partea candidatului otoman, Ștefan Vodă, poreclit Lăcustă. Boierii l-a recunoscut pe acesta domn în condițiile în care întreaga Moldovă, inclusiv Cetatea Sucevei, era ocupată de otomani și tătari. Aceasta a fost singura modalitate de a evita transformarea țării în pașalâk.

Acest Ștefan Vodă a fost primul domn impus de sultan boierimii moldovene, care l-au acceptat doar de nevoie, date fiind circumstanțele mai sus expuse. Mai grav a fost însă faptul că oștile turco- tătare au ocupat cetățiile Soroca și Tighina, cu hinterland-urile lor, adică cu întreg Bugeacul. Soroca a reușit să fie răscumpărată ulterior de Petru Rareș, în a doua domnie, cu trei sute de mii de galbeni dar Tighina a rămas sub stăpânire otomană, devenind „Poarta” (tc.= Bender) Imperiului Otoman. Drept urmare Moldova s-a trezit înconjurată pe trei laturi (S, SE și E) de teritorii otomane care țineau de câte o cetate puternică și prin care otomanii o puteau controla. Din aceste teritorii putau fi organizate expediții de jaf (tc.= akin) și de represalii la cele mai mici semne de răzvrătire a Moldovei (și a Poloniei).

Cu aceeași ocazie a suferit o agravare și statutul domnilor față de Înalta Poartă: Petru Rareș a fost nevoit să meargă la Istanbul și sa-și cumpere tronul, recunoscând astfel că

„ dacă nu aș fi plătit din averile mele pentru a redeveni domn, locul meu ar fi fost ocupat de un turc, ca și la Buda”. Textul este destul de grăitor și nu are nevoie de nici un comentariu. Petru Rareș este primul domn moldovean care își cumpără domnia, obținând în acest fel ajutor militar otoman împotriva hatmanului Cornea, ridicat de boieri domn sub numele de Alexandru Vodă, după asasinarea lui Ștefan Vodă (dec.1539).

Cea mai dezastroasă urmare a acestei perioade tulburi nu a fost nici impunerea de către sultan a unui domn străin de țară în 1538, nici ocuparea de către otomani a cetăților mărginașe din același an, ci instaurarea obiceiului de cumpărare a domniei de către Petru Rareș în 1541. În urma cumpărării domniei de la Poartă, domnii pribegi obțineau, cum am arătat, ajutor militar otoman împotriva domnului în funcție, mai ales de la pașalele de Chilia, Cetatea Albă și Tighina-Bender. A fost cazul lui Petru Rareș în 1541, a lui Alexandru Lăpușneanu în 1564, când și-a început a doua domnie, sau a lui Ion Vodă în 1572, când l-a alungat pe Bogdan Lăpușneanu, prietenul devotat al polonilor. Această situație s-a repetat la nesfârșit la sfârșitul secolului XVI și începutul celui următor.

O altă deteriorare a suferit statutul domnului, cum arătam mai sus, în urma răscoalei antiotomane a lui Ion Vodă cel Viteaz. Am văzut că în locul lui Poarta l-a numit domn pe Petru Șchiopul, din Țara Românească, care și-a cumpărat domnia de la marele vizir Mehmed Sököllü. Cu alte cuvinte domnia a fost cumpărată arbitrar de un străin, fără a consulta boierimea țării și făra a avea vreo legătură cu aceasta, situație care se v-a repeta în destule rânduri de acum încolo.

Și domnii ce ocupau tronul cu ajutor polon trebuiau să-și „cumpere” domnia: ei trebuiau să plătească sultanului și dregătorilor otomani influenți mari sume de bani pentru a primi confirmarea sau recunoașterea domniei. Această confirmare era în fapt tot o cumpărare a domniei, după care ieșea un câștig bun la visteria otomană.

Starea aceasta de fapt s-a perfecționat în urma unei intense activități diplomatice moldo-polono-otomane: începând cu amintitul Acord de la Țuțora din 1595 a început un șir coerent dar contradictoriu de acțiuni diplomatice și politice între cele trei părți, din care au rezultat conflictele armate din 1620-1621. Gazi Giray, reprezentantul sultanului, a recunoscut ca îndreptățită acțiunea lui Zamoyski pentru îndepărtarea lui Ștefan Răzvan, aliatul Habsburgilor și înlocuirea lui cu Ieremia Movilă, care s-a dovedit a fi un domn convenabil atât polonilor cât și otomanilor. Acțiunea lui Zamoyski era privită de otomani ca o îndeplinire a prevederii legislative otomano-islamice, cuprinsă în „Pacea Perpetuă” din 1533, în urma căreia Uniunea Polono-Lituaniană devenea „prietenă prietenilor și dușmancă dușmanilor” sultanului (tc.= dosta dost ve düșmana düșman).

Domnia lui Ieremia Movilă a fost, ca urmare, recunoscută de Poartă la începutul lui decembrie 1595. Acțiunile militare din Țara Românească, împotriva lui Mihai Viteazul și a Habsburgilor, pentru sprijinirea fratelui său, Simion Movilă, pentru ocuparea tronului muntenesc, i-au conferit lui Ieremia Movilă un statut internațional care i-a permis să trateaza cu regele Rzeczopospolitei, Sigismund al III-lea Waasa. Acesta i-a recunoscut, în 1597, domnia pe viață și dreptul de a trensmite ereditar tronul urmașilor săi.

La tratativele polono-otomane din 1598, în urma intervenției trimișilor poloni, a recunoscut și sultanul aceste drepturi ale lui Ieremia Movilă și ale urmașilor acestuia. Drepturile, cuprinse în tratate, obținute de la otomani și de la poloni i-au fost respectate cu sfințenie: la moartea lui Ieremia Movilă (1606) otomanii l-au recunoscut imediat ca domn al Moldovei pe Constantin Movilă, fiul mai mare al acestuia. Dar boierimea moldoveană s-a divizat, la fel și suținătorii poloni ai Movileștilor, marea majoritate dorindu-l ca domn pe fratele defunctului domn, Simion Movilă. Sub aceste auspicii boierii s-au adresat marelui vizir otoman, Derviș-Pașa, care a înaintat un raport (tc.= telhis) sultanului pentru a-l convinge că „ într-o asemenea vreme de răzmerițe, într-adevăr un prunc nu este în stare să stăpâneasă” și de aceea domnia trebuie acordată lui Simion Movilă.

Boierii nu l-au vrut pe Constantin Movilă domn datorită vârstei lui fragede, dar mai ales pentru că prin transmiterea ereditară a tronului, chiar dacă era confirmată de poloni și de Poartă, era amenințat principiul eligibității domnilor. În cele din urmă a fost ales domn Simion Movilă, care nu a domnit decât un an și două luni, până în septembrie 1607. La acea dată domnul a murit „…precum au rămas den om în om în țară poveste, au murit otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia vodă”.

Domnia a rămas fiului lui Simion, Mihail Movilă, și a fost recunoscută și de Poartă: marele vizir otoman Mustafa-Pașa îl ruga pe Sigismund al III-lea Waasa să nu îi dea voie lui Constantin Movilă să intre în Moldova peste domnul în funcție, neuitând să-i aducă aminte că este „prieten cu prietenii și dușman cu dușmanii măriei sale, fericitul padișah”, Ahmed I.

Constantin Movilă nu s-a lăsat și deși regele și marele hatman Zolkievski erau împotriva unei acțiuni armate în Moldova, l-a atacat pe vărul său, Mihail Movilă, cu ajutorul unor magnați poloni, înrudiți cu Movileștii. Este vorba de membri ai familiilor Potocki (cit. Potoțchi!), Wišnowiecki (cit. Vișnoviețchi) și Korecki (cit. Corețchi), căsătoriți cu fiicele lui Ieremia Movilă. În treacăt fie spus Ieremia Movilă a început alianțele matrimoniale încă din timpul petrecut în partea de sud a Rzeczopospolitei, când (în 1593) a primit și cetățenia, adică a fost recunoscut ca nobil al regatului.

Constantin Movilă și aliații săi l-au înfrânt pe Mihail Movilă la Ștefănești pe Prut (6/16-9/19 dec.1607), acesta din urmă fiind nevoit să se retragă, împreună cu familia sa, în Țara Românească. Aici au fost bine primiți de voievodul Radu Șerban care și-a revizuit atitudinea dușmănoasă față de Movilești după ce s-a împăcat, de nevoie, cu Poarta.

Domnia lui Constantin Movilă a fost confirmată de Poartă, în martie 1608, în virtutea „uricelor ce avea de la împărăție” din timpul tatălui său. Ajutorul primit de la rudele sale polone, neîncuvințat de rege și de hatmanul Zolkievski, împotriva domnului recunoscut de Poartă a dus la încordarea treptată a relațiilor polono-otomane.

Tânărul domn a încercat o apropiere de Habsburgi și a stabilit prin relații diplomatice o acțiune antiotomană comună cu șahul Iranului Safavid, Abbas cel Mare, acțiune ce nu a mai avut loc. De asemenea l-a ajutat pe Radu Șerban, care adoptase din nou o atitudine antiotomană, împotriva lui Gabriel Báthory și a lui Radu Mihnea, domni preasupuși Porții. Toate aceste acțiuni și demersuri i-au adus lui Constantin Movilă iremediabila mazilire în 1612 și înlocuirea lui cu amintitul Ștefan Tomșa. La mazilire a contribuit și întârzierea plății haraciului cum bine observa Miron Costin și cum reiese din cele două porunci ale sultanului (tc.= ferman) adresate tânărului voievod în ianuarie și aprilie (?) 1609, pentru plata haraciului restant sau plata în alimente a acestuia.

Constantin Movilă și energica sa mamă Elisabeta, s-au retras la Hotin și în sudul Uniunii Polono-Lituaniene, împreună cu susținătorii lor. Aici au recrutat trupe cu ajutorul cumnatului său Ștefan Potocki, însărcinat în acest sens de însuși regele Sigismund și de hatmanul Zolkievski, nemulțumiți de atitudinea unilaterală a Porții fața de Moldova.

Expediția a avut loc în vara lui 1612 și s-a terminat cu înfrângerea lui Constantin Movilă și a aliaților săi poloni la Cornul lui Sas pe Jijia în 1/11-3/13 iulie. Înfrângerea s-a datorat panicii iscate în rândurile polonilor de năvala oștii domnești a lui Tomșa și a tătarilor vestitului Cantemir-beğ: „…s-au spăimântatú leșii, cât nice tunurile o dată n-au apucat să sloboadză…”. În urma bătăliei Constantin Movilă a fost capturat de tătari și s-a înecat la trecerea Niprului, la Oceakov, în drum spre Crimeea. Ștefan Potocki a fost capturat de Ștefan Tomșa al II-lea, cum reiese din porunca sultanului (tc.= firman) Ahmed I, adresată noului voievod pentru predarea prizonierului polon și trimiterea lui la Istanbul „legat și însoțit de oameni de treabă”. De asemenea, după bătălie, Ștefan Tomșa al II-lea a executat 32 de boieri loiali Movileștilor.

Această intervenție deschisă a Republicii Nobiliare Polono-Lituaniene împotriva lui Ștefan Tomșa al II-lea, domn din voința Înaltei Porți, a dus la încordarea și mai accentuată a relațiilor polono-otomane. Dacă intervenția militară din 1607 pentru instalarea lui Constantin Movilă a avut loc împotriva voinței regelui și a hatmanului, cea de la 1612 împotriva lui Ștefan Tomșa a avut loc cu acordul și parțial din porunca celor doi. Această acțiune a fost vădit antiotomană și a fost percepută de turci ca atare.

O nouă acțiune militară polono-lituană în favoarea Movileștilor dar care a dus la deteriorarea și mai acută a relațiilor polono-otomane a avut loc la 1615. Din nou, cu acordul tacit al regelui și al hatmanului , Mihail Wišnowiecki și Samuil Korecki au pornit din nou împotriva Moldovei cu armată ca să-l ajute pe cumnatul lor, minorul Alexandru Movilă și pe mama acestuia, energica Doamnă Elisabeta Movilă și să îl alunge pe Ștefan Tomșa al II-lea. Această acțiune militară a fost plănuită și organizată de „…soția dușmanului numit Eremie, care a fost mai înainte voievod al Moldovei, care se numea Doamna…”. Aceasta era cunoscută în societatea otomană ca „…femeie necurată, fiind vestită prin vicleșugurile ei…” și „…afurisită”. Această caracterizare nu este făcută în urma unui zvon răuvoitor ci pare să reflecte realitatea, atâta timp cât este confirmată și de Miron Costin: „…[Elisabeta a fost] o fămeie răpitoare […] și de frica lui Dumnedzău depărtată…” din cauză că l-a otrăvit pe cumnatul ei, Simion Vodă.

Așadar Doamna Elisabeta Movilă „…au îndemnatú pre ginerii săi” să intervină în favoarea fiului ei Alexandru. Ștefan Tomșa al II-lea a fost înfrânt la Tătăreni, și s-a retras în Țara Românească. O serie de acțiuni ale acestuia, pornite de aici, au fost respinse de poloni, iar o campanie de represalii a beğlerbeğ-ului de Silistra, Sarhoș Ibrahim-Pașa, și a sangeacilor din Bender și Akkerman a fost înfrântă de Korecki, ginerele Doamnei Elisabeta.

Impotriva noilor stăpâni ai Moldovei a fost trimis vestitul Iskender-Pașa, vizirul și valiul (guvernatorul) de Silistra. Acesta a intreprins o campanie militară care s-a încheiat cu înfrângerea Movileștilor „la Drăcșani în ținutul Hârlăului”. Doamna, fiul ei și „ o samă de boieri” au fost capturați. Boierii s-au răscumpărat dar Doamna, fiul ei și ginerele ei Korecki au fost trimiși la Poartă. Nevasta lui Korecki, fiica Doamnei, a fost capturată de tătari și nu a mai fost găsită curând.

Ștefan Tomșa al II-lea, retras în Țara Românească, a fost mazilit iar în locul său a fost numit chiar domnul Țării Românești, Radu Mihnea, care a fost rebotezat mai târziu în Moldova Radu cel Mare.

Campania de represalii a lui Iskender beğ a avut și menirea de a-i acorda lui Radu Mihnea ajutor militar pentru ocuparea tronului Moldovei. Întronarea lui Radu Mihnea echivala cu readucerea Moldovei în sfera de înfluență otomană, dată fiind loialitatea noului domn față de sultan.

Această a treia intervenție polonă în Moldova a dus la deteriorarea iremediabilă a relațiilort polono-otomane iar un conflict armat a devenit iminent. Acesta se v-a desfășura peste numai câțiva ani, când hatmanul Zolkievski va interveni pentru sprijinirea răscoalei antiotomane a lui Gașpar Gratiani.

=== capitolul 4 ===

4. Coflictele militare de la Țuțora (1620) și Hotin (1620).

4.1. Moldova, Gașpar Gratiani și Bătălia de la Țuțora.

Reprezentantul otomanilor în Moldova, noul domn Radu Mihnea, a încercat o apropiere de boierimea moldoveană, mai ales de loialiștii Movileștilor, care au avut mult de suferit în timpul domniei lui Ștefan Tomșa al II-lea (acesta și-a început domnia cu uciderea a 32 de boieri loiali Movileștilor). Noua domnie a fost caracterizată de o fiscalitate excesivă, care se datora cheltuielilor enorme ale noului domn pentru întreținerea fastului „împărătesc” al curții sale. Fiscalitatea excesivă a dus la o serie de răscoale țărănești care au tulburat domnia.

În primul an de domnie a lui Radu Mihnea (1616) a avut loc un schimb de solii între beğlerbeğul de Silistra, Iskender Pașa și regele Uniunii Polono-Lituaniene, Sigismund al III-lea Waasa. Iskender Pașa îi cerea regelui să ia atitudine împotriva cazacilor care cuceriseră două cetăți otomane pe Nipru, ucigând garnizoanele care le apărau și să înceteze intervențiile militare în Moldova. „Cohanschii”, solul polon, a dezvinovățit Rzeczopospolita, arătându-i lui Iskender beğ că tătarii sunt vinovați pentru acțiunile terestre și maritime ale cazacilor.

Ca ripostă a neîncetatelor atacuri, sultanul a ordonat în 1617 beğlerbeğului Iskender Pașa să intreprindă o expediție militară împotriva cazacilor, împreună cu oștile Țărilor Române și cu tătarii. Observând mișcările otomanilor, hatmanul Stanislav Zolkievski a pregătit apărarea „cu oștile leșești la margine, la un loc anume Busza, mai sus de Soroca”, pe malul stâng al Nistrului.

Pregătirile polone l-au surprins pe Iskender Pașa la asediul cetății polone Rașcov, de pe malul stâng al Nistrului, asediu care a fost ridicat imediat pentru a porni împotriva hatmanului leșesc. Oștile otomane au traversat Nistrul și au înaintat prin Moldova până pe malui opus al Buszei, de la Nord de Soroca, unde staționau oștile polone.

Deși hatmanului Zolkievski îi s-au alăturat „căzacii din toate palăncile” oastea sa era inferioară numeric celei otomane. Pe de altă parte „…fiindu craiul leșăscú la Moscu cu oștile” pentru a-l instala pe fiul său pe tronul țarilor, hatmanul a fost nevoit să evite lupta cu otomanii, cerându-i lui Iskender Pașa pacea. Aceasta a fost încheiată la Busza-Iarucha în 22 septembrie 1617.

Prin această pace polonii se angajau să nu le mai îngăduie cazacilor să prade ținuturile otomane și să nu mai intervină armat în Moldova. De asemenea se angajau să predea cetatea Hotin, pe care o stăpâneau din timpul lui Constantin Movilă, domnului Moldovei.

Otomanii promiteau, la rândul lor, să interzică tătarilor raidurile de jaf în interiorul Uniunii Polono-Lituaniene și să nu mai schimbe domnii din Moldova decât cu urmași de drept ai domnilor de demult și cu acordul boierimii.

„Ce toate aceste în vântú au fost” deoarece anul următor tătarii au prădat cumplit Volhinia, provincie polonă la Nord de Podolia. O ripostă polonă nu a fost posibilă deoarece până au fost organizate oștile polone de către hatman, tătarii au părăsit Volhinia cu prada luată. Acest eșec al hatmanului Zolkievski a fost aspru criticat de rege și de „crăiia” Polono-Lituaniană.

Pentru moment, s-a reușit la limită să se evite un răzoi polono-otoman, dar se profila un conflict de proporții care părea acum inevitabil. Această situație încordată dar și răscoalele țărănești care i-au tulburat întreaga domnie (1616-1619) Radu Mihnea și l-au determinat să-și ceară mazilirea de la Înalta Poartă, invocând un motiv, întemeiat dealtfel, de boală.

În urma cererii de mazilire a lui Radu Mihnea, Înalta Poartă l-a numit domn pe Gașpar Gratiani. Luarea domniei de către acesta a fost facilitată pe de-o parte de obiceiul de cumpărare a domniei, inaugurat de Petru Rareș în 1540, și pe altă parte de eforturile Imperiului Otoman de a menține sub influența sa Moldova printr-un domn de încredere, cu trecerea la sultan și la marii demnitari. Exact acela a fost găsit în persoana lui Gașpar Gratiani.

Originea acestui domn este discutată: toți cronicarii otomani care au scris despre evenimentele din vremea sa sunt în unanimitate de acord că era”…un ghiaur de origine frâncă” adică un creștin din spațiul latin catolic (Spania, Franța și mai ales Italia). Aceeași origine a lui Gratiani o indică și Miron Costin în Letopisețul său: „…Gașpar-vodă era omú de neamul său italianú, cum dzicemú la noi în țară, frâncú…”.

Pe de altă parte Giovanni-Battista Montalbani, un apropiat al domnului, pe care l-a cunoscut personal, afirmă că acesta era „ de națiune croată”.

Singura concluzie ce se poate trage în urma analizei și comparației acestor izvoare este că Gașpar Gratiani era de origine croată cu ascendenți italieni.

În mediul otoman se știa că Gratiani a fost un mare negustor: cronicarul Kiatib Celebi, cel mai bine informat despre evenimentele din 1620-1621, precizează că „ se ocupa cu negoțul de cumpărare și eliberare a prizonierilor musulmani aflați în Europa” și că era „om de ispravă”.

În această calitate Gratiani a fost trimis de către influentul Iskender Pașa și de către marele vizir Devlet Pașa în câteva misiuni diplomatice la Habsburgi. Cronicarul Müneğğambaș ne informează că Gașpar Gratiani s-a remarcat „…îndeosebi cu ocazia [încheierii și ratificării, N.N.] păcii cu austriecii”. Este vorba de ratificarea păcii de la Zsitvatörök și de alte misiuni cu prilejul cărora Gratiani a stabilit relații cu Habsburgii, devenind din 1618 membru al ordinului cruciat „Militia Cristiana”.

Toate demersurile pe lângă Habsburgi au fost făcute de Gratiani în secret, jucând un rol dublu, ca un adevărat diplomat ce era. Fiind considerat „unul din supușii Pragului Împărătesc” a fost răsplătit pentru serviciile sale cu arendarea (tc.= iltizam) sangeakatului de Naxos (tc.= Nakșa) și Paros. „Apoi dorind domnia Moldovei a luat-o cheltuind averi” și stând chezaș pentru el însuș Iskender Pașa. Aceeași idee o exprimă și apropiatul său, G-B Montalbani, că „a cumpărat cu bani și prin merite, numitul principat al Moldovei”. Trebuie precizat că pe lângă toate acestea Gratiani a ocupat domnia Moldovei și cu sprijinul diplomatic al Habsburgilor, aliații săi secreți.

Ajungând domn al Moldovei Gașpar Gratiani era „omú neștiutoriú rândul și al obiceaiurilor țărâi, fără limbă de țară, care lucru mai greu nu poate hi, cândú nu știe domnul limba țărâi unde stăpânește”. Ca urmare au avut loc o serie de nemulțumiri și o răscoală a orheienilor care doreau să-l schimbe pe Gașpar Gratiani din domnie cu un candidat propriu („un domnișor”). Răsoala a fost reprimată, iar pretendentul cu alți conducători ai răscoalei uciși.

Pe plan extern, cunoscând ca diplomat atitudinea proimperială a lui Sigismund al III-lea Waasa, a încercat o apropiere față de Polonia. Domnul Moldovei spera într-o acțiune comună antiotomană a Habsburgilor și a polonilor, la care să se alăture cu forțele militare ale Moldovei. Pentru această cauză a dat în vileag regelui Uniunii Polono-Lituaneene niște scrisori ale principelui Transilvaiei, Gabriel Bethlen,, prin care acesta îi îndemna pe otomani și pe tătari să atace Polonia pentru ca el să poată ocupa de la Habsburgi Viena.

Gabriel Bethlen, aliatul fidel al otomanilor, a aflat de la reprezentanții săi din Polonia de atitudinea antiotomană a lui Gașpar Gratiani și de relațiile acestuia cu regele Sigismund și cu Habsburgii. Principele a trimis o solie la regele Sigismund, ca răspuns, spunându-i că „muri-va Gașpar pentru acele cărți”. „Și îndată de toate îmbletele lui Gașpar-vodă au dat știre la împărăție”. Pâra principelui i-a grăbit lui Gratiani mazilirea, care a survenit în august 1620.

Deși a trimis scrisori principilor Europei și papei, prin care le solicita ajutorul, numai regele Uniunii Polono-Lituaniene a fost dispus să îl ajute pe Gratiani. Reticența principilor Europei este explicabilă prin prin faptul că aproape toți erau implicați în Războiul de 30 Ani (1618-1648). Așadar, voievodul Moldovei „s-au așădzatú cu gândul și mai tare cu leșii, îndemnândú-i asupra turcilor”. Ca să îi asigure de intențiile sale, domnul Moldovei le-a predat polonilor cetatea Hotin, în care a fost așezară imediat garnizoană.

Regele Sigismund, la rândul său, a trimis spre Moldova armata Uniunii Polono-Lituaniene, compusă din „1600 de husari tot înherați, 4000 de călări deosebi de husari, ce le dzic steaguri îndzăuate, 200 de raitari némți, 400 de căzaci lisoviți, 200 de pedestri némți. Această oaste era lefecii; era și a domnilor deosebi vreo 2000 de oameni și de aceia câțiva care mărgú de bunăvoie, îndobândă…”. Această oaste a fost condusă de însuși marele hatman Zolkievski și de hatmanul de câmp Konieckposki,.

„Tulburătorul întru răzvrătire al craiului leșesc” și aliatul „răufăcătorilor cazaci” a fost mazilit și împotriva lui a fost trimis beğlerbeğul de Silistra-Oceakov, Iskender Pașa.

La început otomanii au încercat să îl prindă pe Gratiani prin vicleșug: l-au trimis pe un pașă să îl mazilească și să îl prindă în Iași, dar voievodul l-a chemat pe acesta în tabăra de la Țuțora, motivând că se teme de un atac al polonilor. Ajunși în tabăra militară, pașa și însoțitorii săi au fost uciși, după care negustorii otomani din Iași au fost măcelăriți de către ostașii domnului și de către populația locală. Văzând această situație, Gratiani a început recrutarea de trupe în tabăra de la Țuțora, unde a reușit să strângă „o mulțime de soldați”.

Între timp, la începutul lui septembrie, până în 3 și 4, oștile polone conduse de hatmanul Zolkievski au trecut Nistrul, pe la Podbyty, în aval de Hotin, lângă Soroca.

La patru septembrie, în tabăra polonă, așezată „la trei mile de Nistru”, a ajuns și voievodul Moldovei cu o parte a oștii sale. Gratiani a intrat în tabăra polonă, în fruntea celor șapte sute de oameni, cu mare pompă, demnă de un principe oriental, înconjurat de garda sa personală, formată din 17 halebardieri cu bărbi lungi și cu veșminte orientale somptuoase .

Zolievski și Gratiani au rămas pe malul Nistrului până în opt septembrie când „au sărbătorit Nașterea Maicii Domnului”. În nouă septembrie oastea polonă și contingentul moldovenesc s-au pus în mișcare spre Țuțora, la sud de Iași, unde au ajuns după trei zile (12 sept.). Marșul „printre dealuri și coline” s-a desfășurat în trei etape de drum: una de patru și altele două de câte două mile.

La Țuțora oastea polonă a intrat în tabăra domnului în care acesta strânse, după „scrie Letopisățul leșăsc”, douăsprăzece mii de oșteni. Până la 14 septembrie au avut loc o serie de lucrări genistice pentru înnoirea șanțurilor și fortificațiilor de la Țuțora, făcute de Zaomyski în 1595.

Joi, 7/17 septembrie, „…la răsăritul soarelui s-a tras cu tunul în tabăra noastră [polonă, N.N.] în semn de alarmă” la sosirea avangardei tătăreși. Cei trei sute de călăreți tătari s-au ciocnit în față taberei polono-moldovenești cu cazacii lisoviți. După ciocnire, tătarii au trimis lui Iskender Pașa, care se apropia și el de Țuțora, veste de puținătatea oștilor polono-moldovenești, realitate cunoscută și de Gratiani, dar care „nu spunea leșilor, să nu le strice inimile”.

Vineri, 18 septembrie, „la un ceas după răsăritul soarelui” a ajuns oastea lui Iskender Pașa, ce număra „ aproape 60000 [de oameni, N.N.] și 1000 de iniceri”și o parte a oștii tătarilor, conduși de Cantemir Beğ, „vestitú războinic pe acele vrémi”. În prima zi s-au dat lupte grele, mai ales în dreptul taberei cazacilor lisoviți.

La această campanie militară a fost chemat și voievodul Țării Românești Radu Mihnea. Despre aceasta ne informează patriarhul Alexandriei Kiril Lukaris, care în timpul evenimentelor se afla la curtea voievodului Țării Românești. Acesta transmite ambasadorului Olandei de la Istanbul că în timpul desfășurării evenimentelor militare de la Țuțora, la 13/23 septembrie 1620 „ Iskender Pașa a scris lui Radu voievod, Domn al Țării Românești ca să vină la el cât mai iute cu tabăra sa”. Radu Mihnea a pornit după data de 20/30 septembrie când patriarhul a trimis scrisoarea și la sfârșitul căreia nota că se îndoiește că voievodul o să se prezinte în persoană la Iskender Pașa.

În 19 septembrie a ajuns și hoarda tătarilor conduși de Devlet Giray, calgai-sultanul (tăt.= fratele hanului), care se adunse inițial lângă Akkerman. Despre aceștia „…se spune că au venit atât de mulți […] încât nu este de crezut că polonii să poată scăpa.

Pentru a face față mai bine atacurilor turco-tătare, ce erau date cu înverșunare în fiecare zi, hatmanul Zolkievski a ordonat ca la cele două extremități ale taberei să fie construită câte o întăritură, „pre pilda lui Zamoyskii”. În luptele grele care s-au dat în 19 septembrie au fost o mulțime de pierderi materiale și umane, printre victime numărându-se însuși fiului marelui hatman Stanislav Zolkievski, Luca Zolkievski. În seara aceleiași zile și în ziua următoare hatmanul s-a decis să se retragă spre Nistru, la adăpostul taberei de căruțe. Dar în seara de 20 septembrie au început dezertările: soldați și ofițeri au încercat să trecă Prutul înot dar unii dintre ei s-au înecat, cum a fost nobilul Kalinowski. Cei care au reușit să treacă Prutul au fost luați prizonieri de către tătari, printre ei numărându-se Samoil Korecki, ginerele lui Ieremia Movilă și hatmanul căzăcesc Hmieleki. Acest lucru a fost recunoscut și de către marele hatman Zolkievski, care nota în scrisoarea-relație adresată regelui că „ o mare parte dintre oamenii noștrii, fugind din oștire, ne-au încurcat treba. Nu numesc deocamdată pe nimeni, căci singuri se v-or da în vileag acolo acei care ne-au părăsit în chip așa de josnic”. Hatmanul nu a vrut să-i trădeze pe nobilii Kalinowski și Korecki în sperața că aceștia v-or cădea în dizgrație prin gestul lor, dar nu a știut că unul s-a înecat și celălalt a fost făcut rob de către tătari.

Totuși unii au reușit să scape și să ajungă pe teritoriile Rzeczopospolitei: a fost cazul a doi soldați sau ofițeri poloni care au reușit să ajungă la Camenița la 23 septembrie. Aceștia au descris autorităților de acolo evenimentele militare care se desfășuraseră la Țuțora până la 20 setembrie, data la care au dezertat. Pentru a scuza fuga lor, cei doi au mințit că hatmanul și conducerea oastei au hotărât „să părăsească tabăra cu care și corturi cu tot, iar șanțurile să rămână împodobite cu steaguri, focurile să fie aprinse, fără să se dea de știre dușmanului”. Astfel, hatmanii ar fi scăpat cu o barcă, iar restul oștirii înot peste Prut! Oastea fugară ar fi fost călăuzită de Gratiani și Bucioc spre Sniatyn, dar în „pădurea de fagi” cei doi s-au pierdut de restul oștirii.

Printre dezertorii care au reușit să scape se număra însuși Gașpar Gratiani, „căci pielea lui era în joc”, și vornicul Bucioc. Voievodul Gratiani, care a reușit să trecă noaptea Prutul a fost prins și ucis de către hatmanul Moldovei Șeptilici și de către postelnicul Goia, slujitorii noului domn al Moldovei, Iliaș-Alexandru. Bucioc a trecut Prutul și a reușit să ajungă până la finul său Toader Brănișteanul, care l-a prins și l-a predat lui Iskender Pașa. Acesta, la rândul său, l-a tras pe Bucioc în țeapă într-un loc din care să poată fi văzut de oastea polonă.

La 21 septembrie hatmanul l-a trimis pe pan Družbic să trateze cu Iskender Pașa pacea, dar condițiile puse de acesta (părăsirea taberei de către poloni și abandonarea de către aceștia a tuturor armelor, echipamentelor și munițiilor) nu au fost acceptate și hatmanul a hotărât continuarea luptei, În aceeași zi Iskender Pașa a trimis un sol prin care cerea hatmanului 30 mii de zloți roșii în schimbul despresurării taberei polone. Hatmanul, neavând încotro, a acceptat plata a zece mii de zloți roșii. Au urmat apoi șapte zile de liniște în care atât otomanii cât și polonii și-au îngropat morții și în care nu s-a putut desfășura nici o operațiune militară datorită ploii de toamnă.

La 29 septembrie Iskender Pașa a trimis o nouă solie în tabăra polonă, cerând de data aceasta în schimbul despresurării taberei polone douăzeci de mii de zloți roșii. După scurte ezitări hatmanul a acceptat plata acelei sume (ajutat fiind la strângerea ei și de ceilați pani poloni), dar a condiționat retragerea cu un schimb de căpetenii ce urmau să stea chezașe pentru buna desfășurare a retragerii. Turcii otomani trebuiau să îl trimită în tabăra polonă pe Cantemir beğ și pe calgaiul tătarilor crâmleni, iar polonii trebuiau să îl trimită pe voievodul de Wroclaw și pe panul Malinski.

Deși otomanii la început au fost de acord, s-au înfuriat când au văzut că hatmanul nu poate strânge pe loc suma cerută, deși panii poloni au strâns toate bunurile de preț pe care la aveau la ei.

Văzând că nu se poate trata cu otomanii, hatmanul Zolkievski a hotărât a doua zi retragerea la adăpostul taberei de care. Aceasta a început la 30 septembrie, „cu trei ceasuri înainte de lăsarea serii”și a durat o săptămână, adică până la 6 octombrie. În acest timp tabăra polonă a fost atacată zi și noapte din mers, fără încetare: în seara în care tabăra s-a pus în mișcare trupele turco-tătare au lansat un atac masiv care a durat toată noaptea. Cu astfel de atacuri a trebuit să se lupte oastea polonă timp de o săptamână, dar și cu vitregiile naturii: mâlul de pe marginea pârâurilor în care se împotmoleau căruțele, căldura și lipsa de hrană ce se datora pârjolirii de către tătari a locurilor pe unde avea să trecă tabăra polonilor.

Atacurile neîncetate ale tătarilor făceau nenumărate victime „căci niciodată nu umbla tabăra în ordine în timpul nopții, pa când în timpul zilei mergea ceva mai bine”.

Traseul urmat de tabăra polonă a fost de la Țuțora, pe la Răut în Nord-Est, până la Movilău în amonte de cetatea Soroca. Ultimul popas a fost făcut la locația „Slobodzia Săucăi” unde oastea polonă s-a dezagregat în urma unui ultim atac otoman și a panicii. În acest atac a fost ucis și marele hatman Stanislav Zolkievski: „…iară pre Jolcovschii, numai cu o slugă a lui rătăcitú, pedestru, l-au găsitú o drâmbă de tătari și până a țelege cine este, văzându-l om bătrân, l-au tăiatú. Și apoi sluga lui înțelegândú că este Jolcovschii, i-au dus capul lui Schinder pașea și au stătut toată dzua într-o suliță înaintè corturilor lui Schinder pașea capul lui Jolcovschii”.

„Domnul Cancelar nedându-se prins acelor păgâni, s-a apărat bărbătește împotriva lor cât a putut; mai întâi a omorât doi tătari, după aceea fiind înconjurat de o mulțime de dușmani, a căzut în mijlocul lor”.

Despre felul în care a murit hatmanul Zolkievski ne vorbește și cronicarul moldovean Ion Neculce. Acesta, în Cuvântul XXI ce precede Letopisețul său, notează că Zolkievski, nefiind recunoscut de tătari a fost ucis. Tătarul care l-a ucis, găsindu-i ceasul într-un buzunar și dându-și seama pe cine a omorât, s-a înjungiat. Să dam cuvântul cronicarulul:

„ Când au bătut turcii pe Gașpar-vodă la Țuțora, întorcându-să leșii înapoi, tăiat-au un tătar pre Jolcovschii, hatmanul leșăcu, lângă Movilău, precum scrie și letopisățul. Numai tătarul nu l-au știut că iaste Jolcovschii, hatmanul leșăscu. Ce, după ce l-au omorât, au găsit ceasornicul, în sân, de aur cu diiamanturi. Și aflând tătarul că au fost hatmanul leșăscu, să fie zis tătarul acela că nu trebuiaște să trăiască omul în lume, dacă nu va avea năroc, și să să fi giunghiiat sângur”.

Cu oastea împrăștiată și cu marele hatman ucis Uniunea Polono-Lituaniană se aștepta în toamna anului 1620 la un nou război, inevitabil cu Imperiul Otoman

4.2 Campania sultanului Osman al II-lea sub zidurile Hotinului.

La sfârșitul deceniului al doilea al secolului al XVII-lea Imperiul Otoman se afla din nou în plina criză. Dacă în plan extern criza a fost ameliorată, așa cum am văzut, prin încheierea păcii cu Iranul Safavid la 1618, în plan intern situația era una dintre cele mai grele.

Înca de la începutul secolului al XVII-lea Imperiul Otoman era zguduit de probleme interne: răscoala militară, numita a celâlilor (cit.djelali!), ce a început înca din ultimii ani ai secolului precedent și a durat până la 1610. Mai era și criza economică declanșată, cum am văzut mai sus, încă din a doua jumătate a secolului al XVI, care slăbea puterea militară a Imperiului, făcându-l astfel vulnerabil la atacurile vecinilor din Europa sau Asia.

Cea mai gravă criza a fost însa cea dinastică apăruta la moartea sultanului Ahmed I în 1617 (22 noiembrie). Această criză a atins însăși Dinastia Otomană (tc.= Al-I Osman) în jurul căreaia se agrega întregul Imperiu. Punctul cel mai solid s-a dovedit astfel a fi destul de fragil. Concret, criza dinastică a constat în înfruntarea dintre fratele defunctului sultan, Mustafa I, și fiul aceluiași, Osman al II-lea. În realitate se înfruntau însă doua facțiuni politice interne conduse de mamele celor doi, Mâhfiruz (tc.=Luna Peruzea) si Mâhpeyker Kösem Sultan (tc.=Sultana Fata de Luna). Ambii candidați nu erau apți pentru a purta responsabilitatea sultanatului: Mustafa I era dement, iar Osman al II-lea era minor (avea 14 ani), dar cele două facțiuni politice îi foloseau ca să poată dobândi puterea. Deși inițial facțiunea ce îl sprijinea pe Mustafa I părea că a dobândit puterea, reușind să-și întroneze candidatul, prin mituirea marilor dregători otomani, dar după numai trei luni a fost nevoită să se retragă datorită incapacitații noului sultan de a-și exercita atribuțiile. Facțiunea lui Osman al II-lea a dobândit puterea după ce conducătorul suprem al Islamului (tc.= șeyhülislam), Esad Efendi, a îngăduit, prin puterea cu care era investit, detronarea lui Mustafa I . Fetva-ua (tc.= act oficial religios) invoca principiul politic Islamic potrivit căruia nu erau admise la conducerea statelor islamice persoane ce sufereau de handicapuri mentale sau fizice, și a fost emisă în favoarea facțiunii amintite, datorită faptului că însuși Esad Efendi făcea parte din ea. La 26 februarie 1618 Osman al II-lea devenea sultan .

În cursul aceluiași an a fost încheiată pacea cu Iranul Safavid, dar situația creștină devenea tot mai critică dinspre Europa: dacă Habsburgii stăteau liniștiți în urma Păcii de la Zsitvatörök din 1606, ratificată ulterior de mai multe ori, polonii dădeau mari semne de neliniște,.

Am văzut că disputa polono-otomana în privința influenței politice și militare în Moldova a început încă în 1595, când cancelarul Jan Zamoyski a salvat Moldova de la pașalâk prin instalarea lui Ieremia Movila ca domn. Soluția diplomatică a fost gasită la Țuțora, printr-un tratat care stabilea o dublă vasalitate polono-otomană asupra Moldovei.

Repetatele intervenții ale polonilor pentru reperezentanții familiei Movilă a sporit influența Coroanei în Moldova, fapt ce nu a convenit Înaltei Porți . Cu atât mai mult cu cât intervențiile polono-lituaniene erau îndreptate împotriva unor domni impuși direct de către Înalta Poartă (Ștefan Tomșa al II-lea, Radu Mihnea). Și raidurile maritime sau terestre ale cazacilor zaporojeni, sau ale celor înregistrați direct în armata polono-lituaniană, asupra provinciilor otomane au stârnit de asemenea nemulțumirea Înaltei Porți, exprimată prin intermediul diferitelor tratate sau solii care cereau stăvilirea acestora de către Coroana Polono-Lituaniană, dar aceasta din urmă nu a dat curs cerințelor otomane. Nu în ultimul rând intervenția militară a marelui hatman al Uniunii Polono-Lituaniană, Stanislav Zolkievski [cit.Jolchievschi], în Moldova pentru susținerea răscoalei antiotomane a lui Gașpar Gratiani la 1620, a dus la deschiderea iminentă a conflictului polono-otoman și la ruperea „Păcii Perpetue”, încheiată în 1533. În legislația islamico-religioasă a Imperiului Otoman se incălca astfel amintitul principiul potrivit căruia un adevărat aliat și prieten al Imperiului trebuia să fie „prieten prietenilor și dușman dușmanului”(tc.dostumuza dost ve düșmenimize düșmen olduğun) .

La toate aceste acțiuni ale Uniunii Polono-Lituaniene, dar mai ales la ultima, Înalta Poartă nu putea să nu riposteze. In primăvara anului 1621 s-a hotărât contraofensiva.

De mai bine de un an, marele vizirat era deținut de către Ali-Pașa, timp în care beğlerbeğul de Silistra-Oceakov (tc.= Ozu*), Iskender-beğ, l-a înfrânt pe hatmanul Zolkievski la Țuțora și la Nistru. Această victorie l-a determinat pe vizir să considere că o mare campanie militară ar putea înfrănge definitiv Uniunea Polono-Lituaniene (slăbita nu numai în urma înfrângerilor din anul precedent dar și în urma devastatoarelor raiduri tătăresti) pe care ar fi putut-o transforma astfel în provincie otomană. Convins fiind de aceasta, marele vizir Ali-Pasa „l-a atras pe padișah [Osman II, N.N.] la lupta împotriva ghiaurilor și l-a ațâțat pentru expediția contra leșilor, arătându-i că mulți cazaci trimit mereu pe cei din neamul lor cu vase în Marea Neagră șii devastează și distrug ținuturile de pe țărm”. Sultanul a dat curs sfatului marelui vizir și a hotărât începerea expediției la 29 aprilie (7 cemazi-ul-ahir), data la care începea sezonul campaniilor militare la turcii otomani.

Sub aceste auspicii au fost trimise, după obicei, fermane (tc.= poruncă scrisă a sultanului) tuturor căpetenilor militare otomane, hanului crâmlean și domnilor români, prin care li se poruncea să se pregăteasca de război. Hotărârea a fost luată deși marii demnitari otomani s-au opus, considerând că nu era momentul potrivit pentru un conflict cu polonii și că dacă acesta nu poate fi evitat oștile să fie conduse de un comandant (tc.= serdar) priceput.

Marele vizir a murit la 8 martie (15 rebi, H.1030) în pline pregătiri militare „pe când se îngrijea de uneltele de luptă”. Locul său a fost luat de Husein-Pașa care „a pregătit ce este necesar expediției”. Toate pregătirile au fost gata până la data stabilită de sultan, 29 aprilie, când oastea se afla gata de război pe câmpia Davud-Pașa, lângă Istanbul.

Despre toate acestea a fost informat regele Uniunii Polono-Lituaniene, Sigismund al III-lea Waasa. Miron Costin consemnează faptul că otomanii, deși se confruntau cu o situație incertă în Orient „tot au lăsat grijea Vavilonului și au stătut după gătirea asupra leșilor peste toată iarna , trimițândú și ceauși la craiul leșescú, dându-i știre că-i vine asupra crăiei lui, cu toata puterea. Au acestú obicei împărații, de dau știre unul altuia, când vorú să facă războaie unul asupra altuia…”.

Alarmat de trimișii sultanului și de proprii săi observatori, trimiși să verifice situația de la Istanbul, regele Sigismund al III-lea Waasa a început demersurile diplomatice „ pe la toate țări creștine”, informându-le despre iminenta invazie otomană și solicitându-le ajutorul.

Dar statele Europei creștine nu au trimis, sau nu au putut să trimită, nici un ajutor datorită situației politice dificile în care se aflau (începutul Războiului de 30 de Ani!), Habsburgii interzicând chiar recrutarea de mercenari din zona de granița cu Uniunea Polono-Lituaniană, datorită propriilor nevoi militare. Doar olandezii au trimis un ajutor de câteva corabii cu platoșe, arme de foc și alte echipamente militare. Din cronicile turcești reiese că și Habsburgii par să fi trimis câteva corpuri de oaste în ajutorul polonilor, pe care însa le-a învins repede principele Transilvaniei, preasupus al sultanului, Gabriel Bethlen.

Cu sau fără acestea Uniunea Polono-Lituană s-a văzut nevoită să organizeze cu forțe proprii apărarea împotriva invaziei otomane. Regele Sigismund al III-lea Waasa a socotit că pentru a face față acestei invazii este nevoie de o oaste de treizeci de mii de mercenari ( din care 14 mii să fie husari și 8 mii pedestrași bine inarmați, restul cavalerie ușoara) și la vreo 15 mii de cazaci. Coroana nu a avut însa fonduri pentru o asemenea oaste, reușind să strângă, după Miron Costin, în jur de 30 de mii de ostași de toate categoriile și cazacii, apreciați la douăzeci de mii, deci în total circa cincizeci de mii de oameni. Deoarece marele hatman Zolkievski pierise la Nistru cu un an în urmă iar cel de-al doilea hatman Konieckpolski era încă în captivitate la Istanbul, comanda supremă a armatelor polono-lituane a fost acordată lui Jan Karol Chodkievicz (cit.Ian Carol Codchievici!) comandant de oaste cu experiență, bătrân de vreo optzeci de ani, și vestit pentru faptele sale de arme. Jumătate din oaste era sub comanda fiului craiului, Vladislav Waasa.

Cu această oaste trebuia organizată apărarea Uniunii Polono-Lituaniene la Hotin, cetate de pe teritoriul Moldovei, cedată polonilor cu un an mai devreme de Gașpar Gratiani, în timpul răscoalei antiotomane, fiind predată de pârcălabul Annibale Amati castelanului polon Kalinnovski. Se urmărea așadar apărarea pe teritoriu străin, stratagemă traditională a polonilor, teoretizată de către renumitul hatman și cancelar al Coroanei Jan Zamoyski, în timpul Războiului de 13 Ani.

Hatmanul Chodkievicz cu jumătate din oaste a fost trimis de către rege înainte pentru a se aseza la Hotin. Avangarda acestuia, de patru mii de oameni, condusă de Liubomirski, a fost primul corp al oștii polono-lituaniene care a trecut Nistrul în primele zile ale lunii august (după 1 august, când marele hatman a dat ordin în acest sens ). Ocupând poziția militară de la Hotin, Liubomirski și cei patru mii de oameni ai săi au înaintat spre Sud până la Iași, alungându-l pe voievodul Alexandru-Iliaș și jefuind tot ce ce le-a căzut în cale.

După ce poziția de la Hotin a fost asigurată de avangarda lui Liubomirski, au fost trimiși în recunoaștere, „panul Kopicinski rotmistru de cazaci și Bucioc [fiul lui Costea Bucioc ucis anul precedent la Țuțora], un tânăr boier moldovean”. Aceștia nu au văzut nici o mișcare a otomanilor deși „au ajuns la două mile dincolo de Prut”. Refuzând să mai desprindă alte corpuri de oaste pentru recunoaștere, marele hatman a hotărât trecerea compactă a trupelor peste Nistru. Oastea hatmanului Chodkiecicz și a prințului Vladislav Waasa a trecut până la 19 august când „…în sfârșit toată oastea s-a adunat de cealaltă parte a Nistrului, sub Hotin și s-a așezat tabăra”. După ce s-a așezat tabăra au fost trimiși noi observatori în Sud, spre Iași pentru a raporta mișcările oastei otomane .

Am văzut că polonii au ajuns la Hotin abia la începutul lunii august a anului1621, așadar demersurile diplomatice și pregătirile militare (inclusiv ocuparea poziției de la Hotin ) au durat din primele luni ale anului și până în plină vară. Această perioadă coincide cu perioada de pregătire și deplasare a Ordiei otomane de la Istanbul la Hotin..

Oastea otomană adunată, în parte, pe câmpia Davud-Pașa de lânga Istanbul, s-a pus în mișcare la 21 mai (vineri). Expediția începea însa sub auspicii proaste: o serie de „semne” arătau că oastea ce întocmai pornise în campanie nu va avea sorți de izbândă. În primul rând se știa despre blestemul aruncat de prințul Mehmed asupra fratelui său Osman al II-lea, când acesta a pus să fie ucis, în ianuarie1621, pentru a nu uzurpa tronul în absența sa. Apoi, data la care sultanul a hotărât începutul expeditiei (21 mai) corespundea cu ultima zi a Hegirei și era considerată în Islam ca zi cu ghinion, cu atât mai mult cu cât în ziua plecării a fost o eclipsă de soare, alt semn rău. Veneau apoi unele măsuri ale sultanului cel puțin stângace, ca cea a ridicării privilegiului unor venituri ale ulema-lelor (tc. ulema= invățat, specialist în legislație islamică) sau refuzul plății soldelor restante ale militarilor plătiți . Aceste măsuri i-au îndepartat atât pe unii cât și pe alții de sultan. Înainte de a urmări traseul urmat de sultan și de oastea sa, trebuie să precizăm că la plecarea de pe câmpia Davud-Pașa, nu era adunată încă întreaga oaste, așa cum credea Aurel Decei ci era doar Oastea de Porta (tc. kapu-kulu = sclavii sau supușii Porții), restul oștii alăturându-se sultanului în timpul marșului, după cum consemnează izvoarele otomane . Mai adăugăm un amănunt oarecum exotic și anume acela că în oastea sultanului se aflau inclusiv patru elefanți, aceștia fiind trimiși de șahul Iranului Safavid cu prilejul păcii încheiate la 1618. Acest alai impresionant era astfel demn de conducerea directă a sultanului, acesta fiind primul ce comanda personal o expediție militară după douazeci și cinci de ani în care sultanii au preferat sa-și trimită la război doar comandanții.

Așadar, de la Istanbul sultanul s-a îndreptat spre Edirne (tc.= Adrianopol),unde a ajuns în jur de 16 iunie. Aici sultanul, cu oastea ce o avea deja adunată, a poposit câteva zile „pentru a recruta oști” . De la Edirne oștile otomane au traversat Rumelia [partea europeană a Imperiului Otoman, ce cuprindea Grecia și Bulgaria de astăzi, N.N.], „trecând peste Munții Balcani” și ajungând în Dobrogea, pe care au traversat-o, ajungând la „târgșorul Isakçi” (tc.= Isaccea) la 12 iulie. La Isaccea sultanul a fost întâmpinat de beğlerbeğul Rumeliei, Kalavun Iusuf-Pașa, impreuna cu oștile sale, și de alți comandanți militari otomani. Sultanul a rămas la Isaccea 10 zile, timp în care au fost împărțite soldele oștenilor plătiți și în care au fost trecute în revistă trupele prezente. După trecerea în revistă a trupelor a ajuns și beğlerbeğul Anatoliei, Hasan-Pașa „cu zaimii [cavaleriști, posesori de timaruri mari, N.N.] și cu timarioții din provincia sa”.

În timpul în care oștile otomane se adunau la Isaccea și se pregăteau să treacă în Moldova spre Hotin, la 20 iulie (1 ramazan, H.1031) un spion otoman raporta că fiul craiului Uniunii Polono-Lituaniene, Vladislav Waasa, se pregătea să treacă la Hotin, în Moldova. Tot în acest timp a sosit și amiralul flotei otomane (tc.= kapudan pașa), Halil-Pașa, care se confrunta neîncetat cu flotilele cazacilor ce devastau teritoriile otomane prin raidurile lor piraterești încă din luna iunie. Kapudanul Halil-Pașa a înfrânt mai multe caice căzăcești din Marea Neagră, unele fiind capturate, altele scufundate, echipajele fiind și ele capturate.

La 22 iulie (21 șaban, H.1031) sultanul a poruncit trecerea în Bugeac peste podul de vase, construit în ultimele zece zile în aval de Isaccea, la locul numit Sasar, pentru a se îndrepta spre Hotin. După cum rezultă din scrisorile tainice primite de conducerea armatei polono-lituaniene la 12 august 1621 de la trimisul lor, Szemberk, podul peste Dunăre s-a rupt sub greutatea tunurilor turcești, câteva dintre acestea căzând în apă. Aceleaș scrisori raportau că la data emiterii lor (necunoscută!) sultanul se afla înca în Dobrogea

Înainte de a urmări deplasarea oștilor otomane prin Moldova deschidem o paranteză pentru a arăta urmările trecerii sultanului pe la Isaccea. Acestea le aflăm de la cronicarul și geograful otoman Kiatib Celebi care a alcătuit o cosmografie universala, Gihannuma (tc.= „Cartea Lumii”), în care descrie și regiunea Dunării. Isaccea este descrisă ca fiind „un orășel și cadiat [oras condus de un cadiu sau judecator, N.N.] în Dobrogea” și „o fostă schelă a vilaeturilor românești”, loc ușor de trecut Dunărea, amplasat într-un ținut prosper cu vii. Când sultanul Osman al II-lea a trecut pe la Isaccea „cu prilejul expediției din H.1029 [=1621]” împotriva Poloniei a construit aici o cetate, o geamie și o baie publică (tc.= hamam) . Vedem așadar că orășelul Isaccea a beneficiat din plin de grația sultanului.

Trecerea oștilor otomane peste pod spre Bugeac s-a făcut în cinci zile, timp în care „sultanul s-a odihnit în liniște pe covoare” . Primul corp de oaste care a trecut podul a fost cel al beğlerbeğului Rumeliei, Hasan-pașa, apoi cel al chihaiei Nasuh-pașa, apoi Tayar beğ de Urfa, fiul marelui vizir, Mustafa-pașa și rând pe rând întreaga oaste. Între timp flota otomană a capturat la Oceakov (tc. Ozu) 21 de șăice căzăcesti și echipajele acestora formate din două sute de ghiauri.

De la locul numit Sasar oastea otomană a trecut pe lângă Galați, pe la Barboși (în text Varbaș) unde s-a efectuat o nouă inspecție a armatei. Armata otomană a fost ajunsă din urmă de către beğul din Diar-Bekir, Dilaver-Pașa, cu oastea sa, și de oastea Țării Românești (în jur de „șase mii de ghiauri înarmați”), în frunte cu voievodul Radu Mihnea. Aceștia s-au alăturat sultanului și l-au urmat mai departe spre Hotin. La popasul „Değirmen” (neidentificat !) au ajuns beğul de Ahiska (în Asia Mica), beğlerbeğul de Silistra, Hagiki-Pașa și „vizirul hanului” (tat.= calgai-sultan, cit. djalgai sultan!), Mîrza bek, cu hoarda sa. Ultimul a cerut învoire sultanului pentru o incursiune de jaf în Moldova. Primind învoirea mîrzacul a năvălit în Moldova, prilej cu care au avut loc ciocniri minore cu polonii si cazacii. Astfel de ciocniri ale diferitor căpetenii militare otomane cu contingente polone și mai ales căzăcesti, au avut loc pe toată durata marșului spre Hotin, dar acestea nu afectaseră deplasarea aproape deloc .

Am văzut că avangarda polona condusa de Liuboimirski a jefuit Moldova de la Hotin până la Iași „din prada țarii au strânsú hrană, care apoi au ținut pre leși toată vremea” și l-au alungat pe voievodul Iliaș-Alexandru. De fapt acesta fugise la Roman în așteptarea oștii otomane „temându-se de cazacii zaporojeni”. Nordul si nord-estul Moldovei era bântuit acuma de către oștile polone și de corpurile de oaste răzlețe ale cazacilor.

Oastea otomană a înaintat prin Moldova făra ciocniri majore deoarece polonii evitau lupta pentru că „…amu era împarațiia [otomana N.N.] la Țuțora, iară căzacii tot nu sosisă la Hotin” . Așadar luptele dintre diferite corpuri de oaste ale celor două armate au fost accidentale. Cronicile otomane consemnează două astfel de ciocniri, probabil mai mari sau probabil impresionante prin natura lor. Prima este confruntarea dintre o ceată de cazaci și căpeteniile otomane Hagi-pașa si Kör Husein-pașa. Fiind înfrânți într-o bătălie cumplită, cazacii au fost nevoiti să se refugieze într-o peșteră în care s-au baricadat. Cazacii au fost nevoiți să se predea după ce peștera a fost umplută de fum de către turci. Altă bătălie a avut loc într-o pădurice, dincolo de Prut (azi în Republica Moldova), în care s-au fortificat vreo două sute de cazaci. S-a tras asupra lor cu tunurile și cu puștile dar fără folos. A trebuit astfel să treacă o ceată de seimeni (tc.= sekban), conduși de însăși marele vizir Husein-Pașa, de partea cealalta a Prutului unde s-au dat lupte crâncene până seara. Ceata cazacilor s-a împărțit în doua unități dintre care una a reușit să scape iar cealaltă a fost măcelarită de contingentul marelui vizir. Supraviețuitorii au fost capturați și prezentați sultanului care a răsplatit căpetenile și pe ostașii învingători.

Înaintând prin Moldova, sultanul l-a chemat la el pe voievodul fugar, Iliaș-Alexandru. Acesta l-a întâmpinat pe sultan la Țuțora împreuna cu oastea sa, dar a fost acuzat de dezinteres fața de facilitarea deplasării oastei otomane (nu pregătise corespunzător drumurile și căile de acces) și de trădare, mazilit și înlocuit cu „creștinul numit Iștefan”, adică Ștefan Tomșa al II-lea. Iliaș-Alexandru pare a fi fost mazilit după data de 24 august când sultanul a facut o nouă inspecție militară, la locația (tc.= menzil) Bogdănești.

Tătarii au învins un contingent căzăcesc înainte de 26 august și au mai avut câteva ciocniri în intervalul 26-28 august. În ajutorul lor sultanul l-a trimis pe sirianul Nogai-Pașa cu oastea sa și pe Hasan-Pașa din Elbasan (tc.=Albania) cu 25 de tunuri.

Traseul urmat de oastea otomană a fost așadar Barbosi (lânga Galați, începutul lui august), Țuțora (20 august) și Bogdănești (24 august), ocolind Iașul, așa cum raportează un observator polon comandanților săi la 22 august. Cu toate întârzâierile oastea otomană a ajuns sub zidurile Hotinului la 1 septembrie. În aceeași zi, sau cel târziu a doua zi, a ajuns hanul tătarilor crâmleni Djanibek Giray cu „tătarii cei vânători de dușmani” . Acesta s-a prezentat pentru a săruta mâna sultanului, prilej cu care acesta din urmă și marele vizir l-au primit cu mare ceremonie oferindu-i fel de daruri și fovoruri.

La Hotin turcii otomani au găsit tabăra polono-căzăcească bine pregătita de asediu, fapt bine cunoscut de aceștia înca dinainte, prin iscoade și oșteni prinși din oastea polono-căzăceasacă. Sub zidurile cetătii era amplasată tabăra polonă, iar pe malul Nistrului tabăra căzăceasca. Ambele tabere erau apărate de șanturi, de artilerie și de cetate. Cazacii au sosit cu întârzâiere, provocând un sentiment de insecuritate polonilor. Abia în ziua în care oastea otomană a ajuns la Hotin, a ajuns avangarda cazacilor, anunțându-l pe hatmanul Chodkievicz despre sosirea grosului cazacilor a doua zi, cum s-a și întâmplat. Avangardele celor două oștiri s-au ciocnit încă din prima zi, prilej cu care polonii au putut observa că oastei otomane îi lipsește un comandant experimentat, așa cum era hatmanul lor, Chodkievicz.

În continuare o să redăm evenimentele cronologic, așa cum reies din cele mai complete izvoare, ce se confirmă și se completează reciproc. În primul rând vom utiliza cronica lui Kiatib Celebi, care este cea mai completă și la a cărei redactare pare să se fi folosit un jurnal oficial de campanie (tc.= gazavatnâme) atâta timp cât fiecare eveniment în parte este datat cu data de zi (evident dupa Hegira). Evenimentele cuprinse în cronica lui Kiatib Celebi sunt confirmate pe de-o parte de Letopisețul lui Miron Costin și, parțial, de jurnalul anonim de campanie, păstrat fragmentar, din tabăra polonă, cuprins în Călători străini…, vol.IV, după care v-om încerca să reconstituim acțiunile militare .

Primele confruntări au avut loc încă în prima zi în care oastea otomană a ajuns la Hotin. Au urmat apoi lupte grele date aproape în fiecare zi, toate atacurile otomane, indiferent de intensitatea lor, fiind însa respinse de către poloni și cazaci. Așadar, la trei septembrie trupele müterferrika, corp de elită format din fiii pașelor și ai principilor vasali, dar și tătarii și românii lui Radu Mihnea au lansat un atac asupra taberei polono-căzăcesti. Apărătorii au respins atacul rămânând pe poziții. Luptele au continuat până în 8 septembrie când otomanii au dat primul asalt general. În această perioadă, 3-8 septembrie, sunt consemnate lupte grele mai ales pe data de patru septembrie. Tot acum otomanii au realizat că un mare avantaj al polonilor este cetatea Hotin, de pe zidurile căreia erau aruncate proiectile asupra lor. De aceea s-a hotărât construirea unui pod peste Nistru pentru a putea fi trecută pe partea cealaltă o parte a artileriei, ce urma să bombardeze cetatea. Sarcina construirii podului a luat-o voievodul Radu Mihnea și la data de șase septembrie a început construcția podului.

Peste doua zile a fost dat primul asalt general. Luptele au durat toată ziua iar pe la amiază a avut loc un duel de artilerie între cele două tabere. Spre seară a avut loc un atac masiv al trupelor rumeliote ce au cucerit un rând de fortificații, ucigându-i pe soldații germani care îl apărau, și au reusit să captureze douăsprezece tunuri o sută douazeci de steaguri mici și două drapele. Unul dintre drapele era „steagul lui Hotchevici” pentru a cărei pierdere „s-a mâhnit”, deoarece pierderea steagului era „ în locú de necinste și în locú de piezi răi”. Intensitatea atacului a scăzut când trupele otomane au început să prade partea ocupată a taberei și așa polonii regrupându-se și fiind conduși de „singur moșneagul Hotchevici” au reușit să respingă atacul otoman urmărind trupele otomane până la tabără.

La nouă septembrie a avut loc un nou duel de artilerie ce a impiedicat ieșirea polonilor din tabără și care i-a obligat să facă încă o tabără aproape de tabăra principală și să se fortifice acolo. În urma acestui bombardament a urmat al doilea asalt general al otomanilor pe care polonii și cazacii l-au respins cu artileria și cu armele de foc.

Peste doua zile, la 11 septembrie, a urmat al treilea asalt general, în care oastea otomană a pornit într-o ordine desăvârșita: „…lânga Nistru cei din Diar-bekir [in Asia Mica, N.N.], apoi cei din Anatolia, Karaman și Sivas; mai sus de aceștia erau ienicerii iar în spatele lor gloatele [in text bölükhalki, N.N.], mai sus de aceștia se aflau cei din Siria și Alep și oastea de müterferrika și beiul Țării Românești. Mai încolo, aproape de pădure se așezase hanul tătăresc”. Vedem așadar o spectaculoasă desfășurare de forțe dar și lipsa unei conduceri experimentate și hotărâte, a făcut ca acest atac masiv să fie inutil, fiind respins de poloni, deși „pe la chindie, steagul spahiilor și silahdarilor înaintând curajos s-au dat multe lupte” sub fortificatiile polone. Pentru susținerea atacului au fost trecute dincolo de Nistru, cu bărcile, câteva tunuri comandate de Doğangi-Ali (tc.= Ali Șoimarul). În ciuda tuturor acestora „… sosind seara, s-au întors cu toții și au intrat în corturi”. Pentru insuccesul acesta, a doua zi aga (tc.= comandant) ienicerilor a fost mazilit. Luptele au continuat zilnic până la următorul asalt general din 15 septembrie, otomanii incercând să captureze cât mai multe provizii ale polonilor pentru a-i determina pe aceștia prin înfometare să se predea. Așa un mîrzac tătar a capturat un convoi de o sută de care cu alimente, „ vreo suta de harabale cu zaharea”.

La 14 septembrie a ajuns în tabăra otomana beğlerbeğul de Buda, Karakaș Mehmed (tc.= Mehmed Sprâncene-Negre), comandant militar iscusit și apreciat de toata lumea. Cu el s-a prezentat și beğul de Zvornic (tc.= Izvornik). În atacul general de a doua zi trupele otomane au fost comandate cu iscusința de Karakaș Mehmed-Pașa . Marele vizir, Husein-Pașa, temându-se să nu fie mazilit în favoarea eroului, l-a trimis pe acesta într-un atac periculos în care a fost împușcat de două ori în piept. „Deci, cât au vădzut turcii c-au cădzutú Caracaș-pașea, s-au dat îndăraptu. Ieșit-au și leșii călări din șanturi, iara n-au gonit pre turci, stândú după sprejeneala de alte locuri, pe unde mai năvăliia turcii”.

Cronicarii otomani sunt în unanimitate de acord că Husein-Pașa s-a făcut vinovat de moartea lui Karakaș Mehmed, vină în urma căreia a fost mazilit și degradat din rangul de vizir. În locul lui a fost numit la 19 septembrie Dilaver-Pașa, beğul de Diar-Bekir care se remarcase într-o serie de lupte.

Capturarea convoaielor polone cu provizii de către turci și tătari a dus la înfometarea asediaților, chinuiți și așa de mirosul pestilențial al cadavrelor în descompunere. Până și Vladislav Waasa zăcea bolnav iar marele hatman Chodkevicz a murit răpus de boală, fiind slăbit datorită lipsei de hrană și a vârstei sale înaintate. În locul său polonii l-au ales pe comandantul Liubomirski. Noul hatman s-a văzut nevoit să intreprindă un atac asupra proviziilor otomane, atac ce a avut loc la 16 septembrie. Acesta a fost facilitat și de faptul că „…trei dzile după pieirea lui Caracaș pașea, turcii au șădzut fără războiu…” dar tătarii prădau și ardeau zonele de margine ale Uniunii Polono-Lituaniene, blocând și mai mult alimentarea oștilor polone cu provizii și muniții.

La 21 septembrie voievodul Țării Românești, Radu Mihnea a terminat construcția podului peste Nistru. Fostul vizir Husein-Pașa, acum cu rang de-al doilea vizir și comandant al oștii de dincolo de Nistru, a fost trimis peste pod cu încă treizeci de tunuri, pe lângă cele trimise cu bărcile și comandate de Doğangi Ali-Pașa și Cerchez Husein. Poziția de dincolo de Nistru a fost atacată de opt sute de polonezi și cazaci la 23 septembrie. A fost un atac surpriză, cei opt sute de „ghiauri” venind din aval, pe la orele 23 noaptea („la al cincelea ceas din noapte”). Lupta a fost crâncenă și a durat trei ore, provocându-se pierderi mari de ambele părti. În luptă a murit Doğangi Ali-Pasa, dar atacul a fost respins de „gazii musulmani” (tc. „gaziu”= luptator pentru credinta). De aceasta luptă crâncena a fost ferit voievodul Radu Mihnea, care avea poziția lângă Nistru, la pod. Au fost capturați cinci ghiauri, câteva tobe și darabane. Poziția otomană nu a putut fi clintită din loc de acest atac-surpriză al polonilor și al cazacilor.

A doua zi a urmat un nou asalt general, al cincelea, care a fost respins după lupte grele. În acest asalt s-a remarcat hanul tătăresc, care a fost răsplătit a doua zi de către sultan cu hilat (tc.= îmbrăcăminte de onoare). Peste trei zile, la 27 septembrie, otomanii au dat ultimul asalt general asupra taberei polono-căzăcesti. „Oastea dușmană ieșind afară [din fortificatii, N.N.] și fiind învinsă, a fugit în tabăra unde a rezistat până seara”.

În tot timpul acestor lupte corpuri de oaste ale tătarilor devastau sudul Uniunii Polono-Lituaniene, făcând astfel imposibilă aprovizionarea și impiedicând retragerea trupelor polone care mai aveau înca vie în minte aventura retreagerii eroice a taberei lui Zolkievski din anul precedent.

Deși au respins toate cele șase asalturi generale ale oștii otomane,văzând situația disperată în care se aflau, polonii au cerut pacea la 29 septembrie, prin trimisul lui Radu Mihnea, Batista Veveli. Se pare că polonii cochetau cu această idee încă de la începutul operațiunilor militare, având în acest scop o solie la sultan, condusă de Szemberk.

Demersuri pentru pace s-au făcut și din partea otomanilor prin voievodul Țării Românești, Radu Mihnea, „unul dintre beizadelele [tc.= fiu de principe] vestite ale Moldovei”. Acesta a trimis în repetate rânduri pe sfetnicul său „critean”, Batista Veveli, la comandanții poloni pentru a-i convinge să încheie pace. Veveli a fost trimis la poloni, înca înainte ca aceștia să intre în Moldova, deci înainte de 1 august, cu scrisori de la vizir și de la domnul Țării Românești ce arătau că otomanii erau dispuși să evite conflictul armat. Acesta a fost reținut o vreme de marele hatman dar a fost eliberat. Pe la mijlocul lui septembrie, Radu Mihnea l-a trimis din nou pe Veveli pentru a-i îndemna pe poloni să trimită la sultan un sol pentru a începe demersurile pentru pace. Polonii au acceptat sfatul lui Radu Mihnea și l-au trimis în solie la sultan pe „Zelenschii”. Acesta, împreuna cu Veveli,a cerut sultanului să primeasca soliile polone și a condiționat predarea cu o garanție. Sultanul a refuzat să dea orice garanție și a trimis răspunsul tot cu Veveli, care a venit intr-o ultimă solie, cândva la sfârșitul lui septembrie. Totuși sultanul acceptase schimbul de solii și astfel polonii l-au trimis în solie pe Iacob Sobieski, tatăl viitorului rege al Uniunii Polono-Lituaniene. Noul vizir, Dilaver-Pașa, nu numai că a refuzat să primească în audiența solia polonă dar a și oprit-o până la terminarea ostilitaților.

Voievodul Radu Mihnea insista pe de altă parte și pe lângă sultan pentru încheierea păcii, arătându-i că vremea rea și iarna „v-or slăbi și v-or scârbi alaiurile musulmane”. „Prin mijlocirea lui au venit și s-au dus oameni de ambele parți”. Așadar, la cinci octombrie (20 zilkade, H.1031) a venit o nouă solie polonă la sultan să ceară pacea. Sultanul „a consimțit la încheierea păcii potrivit condițiilor și clauzelor tratatelor de pe vremea preailustrului și gloriosului său strămoș, sultanul Suleiman han”. „…Deci după multă frământătură, au stătut și s-au ales pace, septevrie 29 zile, pre calendariul nostru, iar pre al papistașilor octovrie 9”. Tratatul de la Hotin restabilea „Pacea Perpetua” încheiată între otomani și poloni la 1533. Cele două părți semnau un acord de non-agresiune reciprocă, opridu-și și aliații (cazaci și tătari) de a mai jefui în teritoriile limitrofe. De asemenea polonii se angajau să nu mai intervina armat în Moldova, să cedeze cetatea Hotin domnilor Moldovei și să întrețină relații de buna vecinătate cu aceștia. Sultanul se angaja și el să nu intervină armat în Moldova și să nu o transforme în provincie otomană, numind domni doar pe cei ce îi vor alege boierii țării. De asemenea s-au stabilit și o serie de înțelegeri privitoare la granița comună. Acest tratat a fost ratificat ulterior la 1623.

Odată încheiată pacea prin Tratatul de la opt octombrie (23 zilkade, H.1031), sultanul a ordonat părăsirea locației de la Hotin, „sosind vreme de iarna”. După împrăștierea armatelor, sultanul a ajuns la Istanbul în 24 februarie1622. Oastea otomană a fost însoțită de „ mii de prizonieri dușmani, ferecați în lanțuri” ce apoi au fost decapitați sau striviți de elefanți!

Călătorul străin Nicolo Barsi care a călătorit prin Moldova douăzeci de ani mai târziu a consemnat în jurnalul său de călătorie că pe locul taberei turcești de la Hotin s-a întemeiat satul Tabăra, de la turcescul „tabor”. Vedem așadar că acest important eveniment de istorie universală și-a lăsat urma și în locul în care s-a desfășurat.