Campania Organizatiei Salvati Copiii Impotriva Violentei
Cuprins
Introducere …………………………………………………………………………………………………..
Capitolul I ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND RELAȚIILE PUBLICE
1.1 Procesul de comunicare în cadrul Relațiilor Publice ………………………….
1.2 Definirea Relațiilor Publice …………………………………………………………….
Capitolul II METODOLOGIA CAMPANIEI DE RELAȚII PUBLICE
2.1 Definirea campaniilor de relații publice ………………………………..
2.2 Tipuri de campanii și caracteristicile lor ……………………………….
2.3 Planul unei campanii de relații publice …………………………………
2.3.1 Definirea problemei …………………………………………………
2.3.2 Analiza situației ………………………………………………………
2.3.3 Stabilirea obiectivelor ……………………………………………….
2.3.4 Identificarea categoriilor de public ………………………………….
2.3.5 Elaborarea strategiilor ……………………………………………..…
2.3.6 Stabilirea tacticilor ………………………………………………..…
2.3.7 Fixarea calendarului ……………………………………………….…
2.3.8 Stabilirea bugetului ……………………………………………………
2.3.9 Evaluarea campaniei …………………………………………………
Capitolul III REDACTAREA MATERIALELOR DE RELAȚII PUBLICE
3.1 Comunicatele de presă …………………………………………………………………….
3.2 Fapte, imagini și sunete. Anunțuri și evenimente speciale …………………..
3.3 Broșurile – scop, obiectiv, proiectare …………………………………………..
Capitolul IV RELAȚIILE PUBLICE ȘI ACTIVITĂȚILE CONEXE
4.1 Publicitatea ……………………………………………………………………………………
4.2 Reclama …………………………………………………..………………….
4.3 Strângerea de fonduri ………………………………………………………….
4.4 Lobby-ul ……………………………………………………………………………………….
Capitolul V CAMPANIA ORGANIZAȚIEI SALVAȚI COPIII ÎMPOTRIVA
VIOLENȚEI
5.1 Metodologia ……………………………………………………………………………
5.2 Ipoteza de lucru …………………………………………..……………….
5.3 Violența: primul impuls instinctual în tratarea furiei ………………………….
5.3.1 Violența în familie ……………………………………………………………………
5.3.1.1 Violența asupra copiilor ………………………………………………………
5.4 Organizația Salvați copiii: misionarul copiilor din România ……………….
5.5 Campania de relații publice a organizației Salvați copiii, împotriva
violenței asupra copiilor ………………………………………………………………….
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………….
Anexe
Introducere
Violența a devenit astăzi principala modalitate de exteriorizare a furiei și nu este de mirare având în vedere că societatea în care trăim, pune accent pe neajuns și efectele sale negative care, ulterior, se revarsă în felul în care românii trăiesc, vorbesc, gândesc etc. Este oare această violență un efect secundar al lipsei emoțiilor sau mai degrabă, apogeul unui amalgam de trăiri care întunecă pe moment conștiința noastră și ne împinge să reacționăm necontrolat? Psihologii au ajuns la concluzia faptului că violența este un rău necesar pentru că înainte de consecințele sale, aceasta reprezintă o cale de exteriorizare a unor sentimente care tulbură întreaga existență, dar violența aceasta trebuie manifestată într-o manieră care nu face niciun rău persoanelor din jur. Pe de altă parte, sociologii condamnă actul violenței susținând că până și exteriorizarea furiei în intimitatea sa, afectează personalitatea individului.
Dar cum rămâne cu violența asupra copiilor? Cu siguranță, niciun specialist nu este de acord cu aceasta. Și totuși, adulții – ținta unor eforturi îndelungate de educare, conștientizare și responsabilitate – fac subiectul de cercetare a mii de cabinete de consiliere, încercând a se găsi o soluție care să șteargă acest fenomen prezent tot mai intens în țara noastră. Violența împotriva copiilor a devenit imediat și misiunea unor ONG-uri a căror principii despre familie caracterizează copii ca fiind cel mai vulnerabil viitor adult în societatea prezentă. Dar cum poate un ONG să lupte împotriva unui curent care s-a instalat și înrădăcinat adânc într-un număr cât mai mare de familii din România?
Domeniul comunicării oferă și de data aceasta, răspunsul: relațiile publice. Pentru a-și face obiectivele cunoscute, ca ele să ajungă la publicul vizat iar rezultatele să fie categoric, cele propuse, ONG-urile apelează la departamentele sau firmele specializate în relații publice. Acestea reprezintă disciplina în care obiectivul principal este facilitarea comunicării dintre o organizație și un public vizat de aceasta. Azi, nu există instituție care să nu aibă un departament de relații publice, scopul principal fiind acela de a influența comportamentele indivizilor, atitudinea acestora devenind cheia succesului. Cei care se ocupă de stabilirea unei relații între o instituție și un public, sau mai multe, poartă numele de practicieni de relații publice sau relaționiști. Aceștia au o legătură strânsă cu jurnaliștii, mai exact cu tot ceea ce înseamnă mass-media.
Relaționiștii sunt oamenii care apără interesele publice, susținând până și cauzele nobile. Un exemplu în acest sens, stă campania organizației Salvați copii, împotriva violenței copiilor. Dacă această organizație a reușit sau nu, ceea ce și-a propus, se datorează (cauzează) modului în care relațiile publice au desfășurat campania.
Importanța unei campanii de relații publice stă într-un efort coordonat, ce are ca scop atingerea unui set de obiective. Pentru a ajunge la acest nivel, campaniile sunt construite în jurul unei probleme sociale, rolul lor fiind acela de a încerca înlăturarea sau diminuarea efectelor negative alimentate de problema existentă. Acest întreg proces va fi subiectul lucrării mele de licență. Prima ambiție a cercetării este aceea de a dezbate noțiunea de relații publice, de la numeroasele definiții propuse de sursele bibliografice relevante și până la înțelegerea la nivel teoretic, care sunt etapele desfășurării unei campanii de relații publice.
A doua ambiție a acestei lucrării este aceea de a familiariza cititorul cu activitățile propriu zise întreprinse de relaționiști și importanța acestora în funcție de obiectivul propus de către organizația angajatoare. Nu în cele din urmă, prin prizma studiului de caz (capitolul V) mi-am propus să aduc la cunoștință etapele cronologice ale întocmirii unei campanii de relații publice. Mai exact, lucrarea de față tratează “Campania Protecția împotriva violenței-din 2003 până astăzi”, ce are ca temă de interes accesul la o viață normală pentru copiii din întreaga lume. Este un eveniment desfășurat anual, coordonat în România de Organizația Salvați Copiii. Am ales ca studiu de caz această campanie, deoarece Salvați Copiii este o organizație care luptă pentru drepturile copilului protectia lui, având asupra publicului, (reprezentat în mare parte de părințil) un impact foarte mare. Am ales acest subiect în urma unor discuții cu diferiți voluntari, care mi-au povestit ce înseamnă pentru un copil, un asemenea sprijin din partea unor oameni necunoscuți, oameni care, astăzi, sunt prezenți acolo, datorită efectelor produse de existența unor asemenea campanii. Analiza pe care o vom parcurge împreună, ne va ajuta să infirmăm sau confirmăm următoare ipoteză de lucru: o campanie de relații publice corect construită este strategia perfectă pentru ca o organizație să diminueze efectele unui fenomen prezent tot mai des în cadrul unei societăți.
Capitolul I
ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND RELAȚIILE PUBLICE
1.1 Procesul de comunicare în cadrul Relațiilor Publice
Comunicarea este unul dintre cele mai importante procese umane. Este prezentă oriunde și oricând. Mai mult, nu putem trăi fără a comunica fiind indispensabilă vieții. Prin comunicare, omul se formează, creează relații cu societatea și membrii săi, obține informații, își acoperă nevoile interpersonale, își cunoaște propria identitate. Acțiunile noastre exprimă de cele mai multe ori reflecția gândurilor, concepțiilor și sentimentelor noastre. Organizațiile, de orice natură, pentru a funcționa, sunt obligate să se folosească de relațiile publice, de comunicare. Altfel, cum s-ar cunoaște cauza pentru care luptă, sau produsul pe care caută sa-l promoveze? Adesea, relațiile publice sunt denumite și instrumente de comunicare, de transmitere a informațiilor. După studierea unei probleme și evidențierea unor soluții, urmează decizia finală, decizie ce este prezentată publicului de către practicienii de relații publice. Astfel, activitatea relațiilor publice devine instrumentul de difuzare. Autorii Daniel Șerbănică, Nina Brătfălean, citându-l pe fostul președinte al Societății Americane de Relații Publice (PRSA) și editor al revistei PR Reporter menționează în 2003 în cadrul cărții Relațiile Publice că: „odată cu apariția lui Adam și Eva, au apărut și relațiile, și in fiecare societate, oricât de mică sau de primitivă ar fi, comunicațiile publice sunt necesare, iar problemele de comunicare apar în mod inevitabil. Funcția esențială a relațiilor publice este de a construi și îmbunătăți relațiile dintre oameni".
Comunicarea în cadrul relațiilor publice are o forță nemăsurabilă. Mijloacele de comunicare au rolul de a capta, de a persuada, deoarece îndeamnă la acțiune. “A acționa” face trimitere la „a comunica”. Procesul nu este doar un monolog, venit din partea unui emițător, ci presupune prezența unui schimb, prezența unor răspunsuri. Pentru a se realiza acest schimb, organizațiile apelează la sisteme de supraveghere a reacțiilor publicului, mergând pe principiul că trebuie să se asculte reciproc. Comunicarea orală, dar și comunicarea pe internet sunt ramuri ale relațiilor publice. Comunicarea orală are o credibilitate aparte, oferind legitimitate mesajului prin folosirea experienței altcuiva. Este susținută de oamenii care au putere de influență, dar și capacitatea de a transmite cunoștințele lor unor grupuri interesate. Pentru a putea scrie despre o comunicare orală reușită, trebuie ca mesajul transmis să ajungă, „să prindă” la public, motiv pentru care acesta este creat în așa fel încât este memorabil, atractiv, puternic provocator sau motivant, determinând potențialii clienți să acționeze. Comunicarea pe internet sau, așa cum mai este cunoscută, comunicarea electronică dispune de viteză, acces nelimitat la informații, transmiterea unor mesaje către un public mult mai numeros. Spre deosebire de cea orală, care folosește o rută dreaptă-o persoană vorbește alteia, comunicarea electronică acționează în mult mai multe direcții, fiind o tehnică mai eficientă într-un timp mai scurt. Secolul XXI este numit și „secolul vitezei”, drept pentru care, astăzi, comunicarea electronică este într-o continuă transformare, ascensiune.
Sinonimia dintre putere și comunicare crește din zi in zi tot mai mult. Comunicarea are puterea de a convinge, relațiile publice au darul de a folosi artificiile comunicării. ”Informația a fost și va rămâne întotdeauna asociată cu puterea”. Limbajul folosit în campaniile de relații publice este unul de tip armată. Este secret, îndreptat spre o țintă, capabil să poarte o luptă dură, dacă este nevoie, construit în funcție de mediu și inamic, dar și bazat pe strategii de atac, tactici de abordare. Dacă vrem să influențăm decizia unei personae, sau să-i schimbăm comportamentul, trebuie sa-i formulam un mesaj pe care trebuie sa-l decodeze corect, să-l înțeleagă și să-l accepte. “Marston (1963) abreviază ciclul comunicării cu literele R-A-C-E, respectiv cercetare (research), acțiune (action), comunicare (communication) și evaluare (evaluation).”
Utilizăm cercetarea pentru a descoperi problema existentă în organizație. Planul de acțiune are rolul de a căuta soluții pentru problema descoperită, iar comunicarea caută instrumentele necesare atingerii obiectivelor (de exemplu, rezolvarea parțială sau completă a problemei). Evaluarea, după cum spune și numele, este etapa care evaluează procesele anterioare, analizând succesul sau insuccesul comunicării. Relațiile Publice au înflorit datorită procesului de comunicare. “Cercetările efectuate în SUA și Canada demonstrează că o companie sau organizație care comunică eficient-atât în exterior cât și în interior, cele două procese depinzând radical unul de celălalt, înregistrează profituri mai mari decât companiile sau instituțiile introvertite sau cu o strategie de comunicare deficitară sau inexistentă. Practic, se demonstrează că procesul de comunicare nu mai este o funcție soft a unei companii, ci un motor al performanței în afaceri, jucând un rol cheie în performanța organizației respective.” “Relațiile publice reprezintă un filtru al comunicării organizației, filtru care lasă să treacă și chiar amplifică circulația mesajelor favorabile și, totodată, împiedică sau atenuează impactul mesajelor nefavorabile. Relațiile publice realizază un compromis strategic și controlat între nevoia de comunicare și nevoia de transparență, pe de o parte, și nevoia de discreție și de confidențialitate, pe de altă parte.”Procesul de comunicare este soluția aplicabilă oricărei probleme dintr-o organizație. Prin comunicare, instituția își creează propria imagine, pozitivă sau negativă, depinde de context, menține legătura cu publicul, încercând prin orice mijloace să-l țină aproape.
În concluzie, “teza fundamentală a relațiilor publice ca disciplină este că relațiile publice sunt constituite, menținute și dezvoltate prin intermediul actelor de comunicare. De aici derivă consecința că, pentru a genera și optimiza relații și structuri publice, trebuie apelat la diverse tehnici de comunicare. Din acest motiv, disciplina relații publice se află la interferența între științele sociale și științele comunicării.”
1.2 Definirea Relațiilor Publice
Conceptul relațiilor publice a fost folosit pentru prima dată în SUA începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX. De-a lungul timpului specialiștii au preferat să le utilizeze abrevierea lor, numindu-le PR (de la englezescul public relations). Acest domeniu a luat naștere ca o variantă optimă în a stabili și menține relații între compania producătoare și publicul consumator. Deși au apărut în cea de-a doua jumătate a secolului XXI, apogeul acestora a fost atins imediat în secolul XX, consolidându-și eficiența și reușind să contribuie cu adevărat în formarea imaginii unei organizații. În ceea ce privește situația din Europa, relațiile publice au pătruns pentru prima dată în Franța, devenind și mai prezente în a doua jumătate a secolului XX. Astăzi, suntem martorii unei creșteri uriașe a numărului și rolului firmelor, departamentelor, serviciilor, consilierilor etc., specializați în relații publice dovadă fiind statisticile care demonstrează faptul că în realitatea zilelor noastre, cheltuielile pentru relații publice cresc cu o rată medie anuală de 20%.
Și totuși, ce sunt relațiile publice? Până în prezent nu a existat cineva care să scrie o definiție generală pentru a cuprinde întreaga activitate și rolul relațiilor publice. Diferiți autori și diferite societăți au atribuit totuși acestui domeniu variate definiții. În rândurile următoare, se vor regăsi doar câteva dintre acestea:
„Societatea pentru Relații Publice din America oferă o definiție succintă: Relațiile
publice ajută o organizație și publicurile acesteia să se adapteze nevoilor reciproce. Relațiile publice întruchipează eforturile unei organizații de a caștiga cooperarea unor grupuri de persoane. Relațiile publice ajută organizațiile să interacționeze și să comunice în mod eficient cu publicurile lor cheie.”
"relațiile publice și publicitatea sunt motorul industriilor comunicaționale."
Această definiție asociază importanța relațiilor publice cu impactul pe care publicitatea reușește să îl lase în urma sa, atunci când obiectivele organizației devin mai mult decât un simplu proces de comunicare.
"relațiile publice reprezintă acea latură a unei instituții, al cărei scop este de a
sonda nevoile și atitudinea publicului, de a face pași în vederea întâlnirii acestor nevoi și de a crea atitudini pozitive. Este un efort pentru a influența pozitiv opinia publică față de o instituție, o persoană, un produs sau o idee.”
– „arta și știința de a analiza tendințe, a prevedea efecte, a sfătui în consecință conducerea structurii organizaționale și a aplica propriile programe de acțiune, care să servească atât interesul instituției cât și al publicului";
Rex F. Harlow , din analiza a 472 de definiții, a reușit să conceapă una singură: „prin relații publice se înțelege o funcție de management care ajută la stabilirea și păstrarea unor linii de comunicare mutuală, de înțelegere, acceptare și cooperare între organizație și publicul său; noțiunea implică managementul problemelor și tematicilor, ajută managementul să fie permanent informat și să răspundă opiniei publice, definește și accentuează responsabilitățile managementului în servirea interesului public; ajută managementul să țină piept și să folosească cu eficacitate schimbările, slujind ca un sistem de alarmare timpurie, pentru a ajuta la anticiparea tendințelor și folosește ca principale unelte de lucru cercetarea și comunicarea sănătoasă și etică." După Public Relations Society: “Relațiile publice ajută societatea noastră complexă și pluralistă să funcționeze într-un mod mai eficient, contribuind la înțelegerea reciprocă dintre grupuri și instituții.” Institute of Public Relations din Anglia propune o altă definiție: ”relațiile publice înseamnă reputație, respectiv rezultatul a ceea ce facem, a ceea ce spunem și a ceea ce spun alții despre noi. Practica relațiilor publice este disciplina care caută să obțină reputație cu scopul de a câștiga încredere și sprijin și de a influența opinia și comportamentul publicului.” În anul 1978, asociațiile de relații publice s-au întâlnit pentru prima dată în orașul Mexico City, definind practica de relații publice ca “arta și știința socială de a analiza tendințele, de a le prezice consecințele, de a sfătui liderii organizațiilor și de a implementa programe de acțiune planificate, care să servească atât organizația, cât și interesul public.” “Public Relations Society of America (PRSA) definește relațiile publice drept o funcție de conducere care presupune consiliere la cel mai înalt nivel și implicarea în planificarea strategică a organizației.”
Dacă autorul Davis Anthony consideră că rolul relațiilor publice este același cu cel pe care îl are și publicitatea, Rex Harlow vede situația relațiilor publice separat de publicitate și o asociază mai degrabă domeniului științelor economice: "relațiile publice sunt în primul rând o funcție a managementului care crează o punte comunicațională de cooperare reciprocă între organizație și mediul extern." Liderului comunității științifice din Germania, Günter Bentele, susține afirmația acestuia și menționează că: "relațiile publice reprezintă managementul proceselor de comunicare și informare între organizații și mediile sale externe și interne (părți ale opiniei publice). Totuși trebuie să admitem faptul că toți acești specialiști menționați denotă apartenența relațiilor publice ca fiind parte din domeniul comunicării. În seria cronologiei începute anterior, Societatea pentru Relații Publice din America declară: "relațiile publice ajută o organizație și publicurile acesteia să se adapteze nevoilor reciproce. Relațiile publice întruchipează eforturile unei organizații de a caștiga cooperarea unor grupuri de persoane. Relațiile publice ajută organizațiile să interacționeze și să comunice în mod eficient cu publicurile lor cheie. ” În vederea atribuirii a motorului de căutare care are în vedere influențarea opiniei publice pentru a obține imagine dorită se remarcă faptul că "relațiile publice reprezintă acea latură a unei instituții, al cărei scop este de a sonda nevoile și atitudinea publicului, de a face pași în vederea întâlnirii acestor nevoi și de a crea atitudini pozitive. Este un efort pentru a influența pozitiv opinia publică față de o instituție, o persoană, un produs sau o idee.”
Concluzia acestor definiții ar putea fi restrânsă în: Relațiile Publice este serviciul care cercetează continuu publicurile organizației în a cărei subordine se află, avertizând conducerea în legătură cu schimbările de comportament sau atitudine ale acestora, reacțiile pozitive sau negative ale indivizilor din grupul-țintă fiind primordiale pentru instituție. “Relațiile publice nu pot fi concepute în afara dimensiunilor procesuale și se conduc după următoarele principii:
1. Relațiile publice sunt un mijloc prin care publicul transmite instituțiilor interesate dorințele sale;
2. Ele contribuie la corelarea reciprocă a instituțiilor cu publicul, la stabilirea unor relații reciproce mai bune, în beneficial publicului;
3. Sunt o valvă de siguranță a democrației, oferind mijloace de corelare reciprocă; ele reduc șansele de apariție a unor acțiuni arbitarre sau coercitive;
4. Reprezintă un element important al sistemului de comuniacre social; ele permit indivizilor să fie informați asupra multiplelor evenimente și situații care pot să le influențeze viața.”
Capitolul II
METODOLOGIA CAMPANIEI DE RELAȚII PUBLICE
2.1 Definirea campaniilor de relații publice
Dacă ar fi să rezumăm capitolul anterior într-o singură frază, ar suna astfel: relațiile publice reprezintă o concepție nouă despre modul în care o organizație sau o persoană trebuie să-și creeze relații cu publicul său, să le mențină și să nu înceteze a le dezvolta, cu scopul de a se ajunge la un climat de încredere și simpatie în rândul acelui public. În ceea ce privește activitatea relațiilor publice în raport cu cultura organizațională, autoarea Sandra Oliver amintește că activitatea acestora trebuie desfășurate în concordanță cu amprenta pe care cultura organizațională o are în mediul său intern și extern: "cultura organizațională este creată de coaliția dominantă, în special de fondatorul sau directorul executiv al unei organizației, iar managerii de relații publice nu au niciun fel de influență dacă valorile și ideologia pe care le promovează diferă în mod semnificativ de cele ale organizației. De asemenea, cultura organizațională este influențată de cultura societală vastă și de medu. Aceasta are un impact pe termen lung asupra relațiilor publice, modelând concepția generală cu privire la funcția relațiilor publice și influențând astfel alegerea unui model de relații publice în cadrul unei organizații."
Înainte de a stabili ce este planul unei campanii de relații publice, consider necesar să amintesc care sunt acele părți care au nevoie de o astfel de campanie, astfel că acestea sunt reprezentate de către:
organizațiile economice bazate pe profit;
organizațiile nelucrative/nonprofit (exemplul ONG-urilor, asociațiilor etc);
afaceri publice, armata și politica;
instituțiile de învățământ;
publicitatea personală (pentru persoanele publice.);
comunități.
Specialiștii relațiilor publice pot fi membrii departamentului de relații publice din cadrul organizațiilor sau angajații unei firme de profil. Aceștia gândesc strategii pentru informarea potențialilor consumatori despre lansarea unui nou produs pe piață; crearea, protecția și îmbunătățirea imaginii; colectarea de fonduri; sporirea conștiinței publice față de riscul fumatului; etc. teoreticienii afirmând chiar că sarcinile și strategiile întreprinse în domeniul relațiilor publice sunt „teoretic infinite”.
De-a lungul acestor subcapitole am tot menționat despre necesitatea unei campanii de relații publice în obținerea rezultatelor dorite de către organizația care apelează la aceste servicii, dar ce reprezintă totuși, această campanie?
“Campania de relații publice este un efort susținut al unei organizații pentru a construi relații sociale demne de încredere, cu scopul de a atinge anumite obiective (determinate în urma unor cercetări), efort bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare și evaluarea rezultatelor obținute”. Campania de relații publice reprezintă ansamblul de tehnici și instrumente folosite de o instituție, într-o perioadă de timp determinată, scopul existenței lor fiind acela de a atinge niște scopuri sau obiective, în raport cu un public vizat. Relațiile publice reprezintă o funcție strategică a unei organizații, ce caută a obține simpatia, interesul și fidelitatea publicurilor cu care interacționează. Campania de relații publice este “instrumentul care face legătura între organizație și publicurile acesteia.” Definiția lui Stancu Șerb descrie relațiile publice ca fiind "ansamblul de mijloace folosite de către instituții și întreprinderi pentru a crea un climat de încredere și simpatie în rândul propriului personal, precum și în rândul publicului.” În cele ce urmează trecem în revistă tipurile de campanii și clasificările acestora.
2.2 Tipuri de campanii și caracteristicile lor
Scott M. Cutlip, Allen H. Center si Glen M. Broom au elaborat un model de strategie de PR:
„ 1. Defining Public Relations Problems,
2. Planning and Programming,
3. Taking Action and Communicating,
4. Evaluating the program.”
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk si Dean Kruckeberg au propus un alt model de strategie de PR:
„• Defineste problema. Stabileste obiectivele campaniei într-un cadru organizațional.
• Evaluează impactul problemei asupra publicurilor si asupra organizației si definește clar elementele acelei probleme.
• Dezvoltă o strategie organizațională în consonanță cu misiunea organizației.
• Determină o strategie de comunicare pentru a atinge obiectivele propuse.
• Planifică acțiuni, teme si apeluri către publicuri. Pentru a elabora o strategie funcțională, planifică unde va fi pus accentul: pe reclame, pe informare publică si / sau pe promovare.
• Dezvoltă un plan de responsabilități organizaționale, cu bugete și orare.
• Decide care sunt cele mai potrivite tactici pentru strategia aleasă și cum vei monitoriza fiecare aspect.
• Evaluează rezultatele sau eficiența programului.”
“Campaniile de relații publice pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, după durată pot fi cu bătaie lungă sau scurtă; după conținut, pot viza teme de mare amploare sau teme limitate; dupa publicul lor, pot fi, la un pol, restrânse la publicul intern al unei organizații și, la celălalt pol, extinse la nivelul unor mari categorii de publicuri; după obiective, pot fi strategice sau tactice” Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk si Dean Kruckeberg, în ceea ce privește împărțirea pe categorii a campaniilor de relații publice, fac trimitere la modelul propus de către Patrick Jackson, fostul președinte al Public Relations Society of America (PRSA) : „Jackson, unul dintre cei mai buni consilieri și practicieni de relații publice din Statele Unite, o identificat următoarele tipuri de campanii de relații publice:
Campanii de conștientizare a publicului;
Campanii de informare publică, ce oferă informații și atrag atenția publicului,
fiind totuși total diferite de primele;
3. Campanii de educare a publicului, în care exponenți ai publicului vizat emoțional au o atitudine suficient de relaxată încât să poată transpune în comportamentul cotidian ceea ce au aflat;
Întărirea atitudinilor și a comportamentului celor care sunt de acord cu
poziția luată de organizația dumneavoastră;
Schimbarea sau încercarea de a schimba atitudinile celor care nu sunt de
acord cu poziția organizației;
Campanii de modificare a comportamentului, de exemplu, de a purta centura
de siguranță.”
Campaniile care au avut succes au ținut cont de câteva reguli: mai întâi, au descoperit nevoile publicului vizat, asta după ce l-au analizat din toate punctele de vedere și l-au numit public-țintă, redactând planul campaniei în funcție de acesta; apoi, un demers important este observarea continuă a derulării campaniei (acolo unde lucrurile nu funcționează conform planului, trebuie făcute modificări, luate decizii); intr-un final, stabilirea unui contact continuu cu un suport media care să transmită mesajele organizației (suport media potrivit publicului prioritar). Cele mai bune exemple sunt campaniile naționale, organizate pentru cauze caritabile, gen campaniile privind tsunami-ul din Oceanul Indian din 2004 și cutremurul din Haiti 2010. Pentru a înțelege mai bine rolul unei campanii, voi lua ca exemplu cazul Suediei, țara care a ajutat cel mai mult victimele ambelor dezastre.
„În Suedia, atât campania de strangere fonduri pentru cutremurul din Haiti, cât și cea privind tsunami-ul au fost de succes. Campania centrată pe cutremurul din Haiti a ridicat aproximativ 27 de milioane de euro, datorită faptului că a descoperit că mesajele text pot fi o metodă de a dona. Campania privind tsunami-ul a avut de aproape 5 ori la fel de mult succes, ridicând un total de 120 de milioane de euro din donații. Campania pare să fii atins cu succes noi grupuri, inclusiv pe tineri, care, de obicei, nu fac acte de caritate.”
Practicienii de relații publice au analizat nevoile publicului vizat, aici vorbim despre victimele dezastrelor și au redactat planul de acțiune, în funcție de gravitatea situației. Tehnologia a ajutat în strângerea unor sume de bani, ideea cu mesajele text sau sms-uri, cum i se mai spune, fiind una genială. Așa s-a reușit trimiterea a aproximativ 27 de milioane de euro din Suedia în Haiti, respectiv 120 de milioane de euro în țările afectate de tsunami.
Clasificarea campaniilor de relații publice nu este una strictă, de exemplu, pot fi îmbinate sau una dintre ele le poate îngloba și pe celelalte: „o campanie precum cea de schimbare de comportament poate include campanii de conștientizare, informare sau educare.”
2.3 Planul unei campanii de relații publice
Fondatorul relațiilor publice, Edward L. Bernays declară în cartea sa, Cristalizarea opiniei publice (1923), despre campania relațiilor publice ca fiind cel mai sigur plan de a atinge obiectivele stabilite. Pentru a oferi o imagine cât mai clară a ceea ce reprezintă planul relațiilor publice propun explicația logică a lui Albert Oeckl: "la fel cum doctorul trebuie să diagnosticheze pacientul înainte de a prescrie un tratament, și practicianul de relații publice trebuie să cerceteze în prealabil situația organizației pentru care se va întocmi planul." Planul de relații publice este o secțiune sau o subsecțiune a planului de marketing și poate include mai mult decât crearea unei linii telefonice pentru consumatori, unde primesc și se răspunde la sugestii și reclamații, sau redactarea unor communicate de presă despre inițiative sau schimbări majore.” Astfel, înțelegem că planul unei campanii de relații publice face referire la îndeplinirea treptată a unor etape care au ca scop obținerea obiectivului propus de către organizație.
Acest plan trebuie să aibă în vedere nevoile companiei, scopul direct al organizației sau obiectivele care își propun promovarea. “Potrivit dicționarului Robert, un plan este un proiect elaborat, care presupune un șir ordonat de operații (căi) destinate să ducă la atingerea unui scop.” Atunci când elaborezi un plan de campanie trebuie sa ții cont de un set de operațiuni, înlănțuite logic, cu legătură mai mult decât strânsă între ele. Operațiunea A va avea repercursiuni asupra operațiunii B, dar și asupra operațiunii C.
O campanie de relații publice nu se face de azi pe mâine, la întâmplare, superficial. Este un demers ce trebuie planificat, un efort depus, o prioritate prin care o organizație caută îndeplinirea obiectivelor propuse. “Planul de relații publice este o secțiune sau o subsecțiune a planului de marketing și poate include mai mult decât crearea unei linii telefonice pentru
consumatori, unde primesc și se răspunde la sugestii și reclamații, sau redactarea unor communicate de presă despre inițiative sau schimbări majore.” În realizarea planului se ține cont de următorii pași:
“Definirea problemelor;
Analiza stituației;
Stabilirea obiectivelor;
Identificarea diferitelor categorii de public;
Stabilirea strategiilor;
Stabilirea tacticilor;
Fixarea calendarului de lucru;
Stabilirea bugetului;
Stabilirea procedurilor de evaluare. ”
Cu alte cuvinte, se definește, mai întâi, problema cu care se confruntă organizația, formulându-și niște obiective clare. Se studiază efectul pe care îl are problema descoperită asupra unui tip de public, sau asupra publicurilor, urmând a dezvolta o strategie de comunicare pentru a-și atinge obiectivele. Procesul poate fi susținut de reclame, de presa scrisă sau audio-vizuală. Se stabilește o durată a campaniei respective, un calendar de lucru care conține viitoarele activități. Bugetul este elementul cel mai important, fiind baza tuturor celorlalte etape. Cu cât este alocat un buget mai mare, cu atât activitățile campaniei se vor desfășura mai repede și mai bine. Evaluarea campaniei este etapa care stabilește dacă obiectivul a fost atins, sau nu, respectiv dacă rezultatele sunt cât mai aproape de atingerea obiectivului propus.
2.3.1 Definirea problemei
În realizarea planului unei campanii de relații publice trebuie să se definească problema actuală. Sunt organizații care urmăresc doar propriul profit, conducătorii instituțiilor preocupându-se doar de ascensiunea acestora, dar există și companii care urmăresc identificarea și rezolvarea unor probleme sociale, în raportcu anumite ținte.
“Procesul de definire a problemelor începe atunci când cineva face o judecată de valoare referitoare la faptul că ceva nu merge bine, sau că ceva ar putea merge mai bine. Problemele nu se referă doar la aspectele negative, ci și la anumite oportunități de care firma poate să profite pentru atingerea obiectivelor ei generale. Simpla constatare nu este suficientă, ea trebuie să fie urmată de o formulare a problemei, care trebuie să ofere răspunsuri următoarelor tipuri de întrebări:
– Care este sursa problemei?
– Unde se află respectiva problema?
– Când este o problemă?
– Cine este implicat sau afectat?
– Cum este implicat sau afectat?
– De ce este acea preocupare o problemă pentru organizație și pentru publicul ei?”
Planul de campanie trebuie să evidențieze existența unei preocupări a acesteia, în legătură cu o problemă identificată. “Definirea problemei nu constituie un răspuns la o situație , ci o întrebare. În această etapă, se semnalează, pe cât de simplu posibil, o chestiune considerată de interes pentru organizație. Definirea problemei se rezumă la lungimea unui paragraph. Nu are nevoie de justificări, nici de argument, deoarece poate fi vorba de o simplă intuiție, de o neliniște pe care nu o putem înțelege, de o criză care survine. Deci formulăm problema. Abia în etapa următoare vom încerca să motivăm sau să modificăm modul în care aceasta a fost descrisă, dacă va fi cazul.” Cel care se ocupă de identificarea problemei este cel care cunoaște foarte bine instituția, sau cel care conduce departamentul d erelații publice. Se poate apela și la angajarea unei firme de relații publice din exterior, pentru a face un audit al organizației, descoperind minusurile care creează problema. Descoperirea problemei necesită timp. Organizația cunoaște faptul că ea există, dar inventarierea cauzelor poate dura mai mult decât se anticipase. Dar aceasta este o altă etapă, în conținutul unui plan de campanie.
2.3.2 Analiza situației
Planul unei campanii de relații publice pornește de la definirea problemei. Următoarea etapă constă în analizarea situației curente. Această analiză trebuie să conțină toate datele necesare desfășurării campaniei. Este important, așadar, abordarea pe care se bazează întreaga analiză și în acest caz, se așteaptă o abordare cât mai pozitivă (generată de înțelegerea nevoii de a avea o atitudine deschisă în raport cu publicurile sale. În această situație, relațiile publice susțin și valorizează organizația încadrând-o corect în mediul în care își desfășoară activitatea). Pe de altă parte, dacă abordarea este una negativă, întreaga campanie va avea de suferit deoarece neînțelegerea obiectivului și problema insuficientei pregătiri face ca întreg procesul să fie unul eronat încă din startul său; iar celelalte etape devin inutile. Principalele elemente ce trebuiesc luate în vedere atunci când se analizează situația sunt: situația curentă a organizației, problema, mediul extern, publicul li efectele pe care impactul le-ar putea produce.
2.3.3 Stabilirea obiectivelor
Obiectivele stabilite trebuie să fie cât mai explicite, bine conturate, exacte, realiste și desigur să poată fi măsurate în timp. Autorii Iulian Vegheș Ruff și Bogdan Grigore completează: "obiectivele pot fi exprimate ca activități propuse sau ca idei de influențare a cunoștințelor publicurilor, a sentimentelor sau acțiunilor. Pe cât posibil, urmăriți obiective care sunt cât mai bine măsurabile și cât mai realiste, tangibile." După cum am mai menționat, stabilirea problemei în procesul campaniei de relații publice este primordială deoarece se poate stabili și direcția de urmărire a obiectivelor propus. Obiectivele trebuie să fie certe și să asigure încă de pe poziția acestui moment că rezultatele vor fi cele scontate. În etapa stabilirii obiectivelor se enunță marile idei ce urmează a fi implementate în procesul de desfășurare a planului și tocmai pentru că se așteaptă o doză uriașă de creativitate și originalitate, specialiștii vor încerca să se diferențieze din start de competitorii săi. "Această parte ar trebui să înceapă cu un scurt rezumat care să cuprindă ceea ce doriți să faceți – și aveți grijă să fie făcută într-un mod care să încânte clientul și să sublinieze coerența și logica acțiunilor și strategiei dumneavoastră."
2.3.4 Identificarea categoriilor de public
Categoriile de public ce reprezintă ținta oricărui serviciu pe care organizația îl sugerează sunt în primul rând, reprezentate de oamenii obișnuiți. Am putea spune că publicul țintă a unei campanii de relații publice este masa. Uneori, această masă poate fi constituită din indivizi care aparțin aceluiași domeniu de cativitate/interes sau poate fi un întreg grup (o altă instituție). Prima sarcină ce trebuie avută în vedere atunci când se stabilesc începerea unor activități de relații o constituie stabilirea destinatarului acestora. Ținta reprezintă elementul principal al întregii activități de relații publice și de aceea ea trebuie stabilită de la început, pentru că în funcție de aceasta se derulează în continuare tot procesul de creație și difuzare a campaniei. Prin țintă se înțeleg deci persoanele care sunt vizate de activitățile relațiilor publice. Pentru a obține rezultate favorabile este necesară o analiză cât mai precisă a acesteia. Un buget consistent nu garantează reușita unei campanii de relații publice. Două organizații pot să cheltuie aceeași sumă cu activitatea respectivă și să obțină rezultate complet diferite. Cercetările demonstrează faptul că raportarea mesajului la caracteristicile reprezentative pentru segmentul de public țintă pot avea o importanță mai mare pentru succesul campaniei decât sumele de bani cheltuite. Astfel, dată fiind existența a sute de alte mesaje care caută să atragă atenția publicului și ca urmare a faptului că un mesaj este puțin probabil să rețină atenția un timp prea îndelungat, specialiștii relațiilor publice se confruntă cu sarcina provocatoare de a concepe mesaje care să acapareze și să mențină atenția audienței, dar să o și motiveze să răspundă, fie într-un mod perceptual, fie comportamental.
În stabilirea publicului țintă este important să existe totuși și un plan care să acopere și nevoile sau interesul celor care reprezintă un public mai puțin important în vederea obținerii obiectivului (grupurile mai puțin evidente sau publicurile intermediare) deoarece acestea pot ajuta la comunicarea mesajului. Statistici recente arată faptul că, în opinia specialiștilor de relații publice, campaniile vizează următoarele ținte: clienții (76%), prestatorii de servicii externe (63%), intermediarii (60%), colaboratorii (30%), mass-media (10%). Imprecizia stabilirii unei singure ținte se datorează faptului că obiectivul campaniei de relații publice tinde către un număr cât mai mare de receptori.
2.3.5 Elaborarea strategiilor
Dacă pentru R. Bennett, strategia este "direcția pe care organizația alege să o urmeze pentru a-și îndeplini misiunea", în opinia lui J. L. Thompson aceasta este "un mijloc prin care se atrage un scop iar scopurile implică obiectivele organizației", specificând că există "o strategie de ansamblu pentru întreaga organizație și o strategie competitivă pentru fiecare activitate în parte" În ceea ce privește elaborarea startegiilor în cadrul unei campanii de relații publice specialiștii trebuie să aibă în vedere evenimentele care urmează să aibă loc. Indiferent de activitatea care se stabilește în elaborarea strategiilor, mesajul transmis trebuie să: să aibă o temă bine aleasă; să aibă un scop clar; conținutul să fie unitar; să satisfacă aștepările publicului țintă; să ofere o informație de calitate (interesantă, corectă, specifică, sinceră); să fie elegant în conținut și în formă; să scoată în evidență implicarea organizației prin atitudine față de temă; să fie concis, pentru a ajunge la public în forme specifice; să convingă publicul țintă; să poarte amprenta responsabilității organizației asupra consecințelor pe care le-ar putea avea asupra publicului. Legat de elaborarea strategiilor se au în vedere și canalele prin care se va transmite mesajul. Alegerea mijlocului de comunicare trebuie să țintă cont în primul rând dacă va avea în vedere comunicarea printr-un eveniment sau mass media. În ceea ce privește mass media, campania relațiilor publice poate folosi următoarele instrumente de comunicare: comunicatul de presă; buletinul de presă; dosarul de presă ș.a. (reprezentând tipul de comunicare scrisă prin mass-media) și discursul oficial; purtătorul de cuvânt; conferința de presă; interviul (desemnând comunicarea verbală sau mixtă – verbală și scrisă – prin mass-media).
Dacă strategia își propune să constituie un eveniment prin care obiectivul organizației va fi atins, atunci trebuie să aducem la cunoștință ce este evenimentul, cum se desfășoară și care este gradul acestuia de realizare a obiectivelor propuse. Explicații mai puțin oficiale ale noțiunii de eveniment au în vedere înțelegerii faptului că acesta este o versiune modernă a relațiilor publice în momentul în care relațiile publice tradiționale nu mai atrag publicul. Cei mai mulți specialiști sunt de acord că orice eveniment stabilit în campania relațiilor publice trebuie să folosească și mass media. Evenimentul este așadar, un fapt social puternic mediatizat iar impactul acestuia asupra diferitelor categorii de public se măsoară în rezultatele concrete de după. Exemple de evenimente sunt: apariția noilor produse, aniversări ale organizației, sponsorizări, lansarea unor noi sedii, conferințe, seminarii, concerte, expoziții, concursuri, târguri, competiții sportive, licitații etc.
2.3.6 Stabilirea tacticilor
Ce înseamnă practic stabilirea tacticilor și care este astfel, diferența dintre stabilirea strategiilor și stabilirea tacticilor? Dacă cea de-a cincia etapă propune urmărirea unei strategii care să desemneze activitatea propriu zisă (transpusă prin eveniment sau mass media), etapa a șasea stabilește toate detalile planului. Astfel, stabilirea tacticilor conține măsurile concrete. În atenția organizațiilor din România, audiența pare să se comporte tot mai similar consumatorilor. Românii au trecut de etapa în care singurul contact cu o organizație era consumarea serviciului sau produselor oferite de aceasta și astăzi, putem vorbi si despre o relație care se caracterizează prin încredere, atașare față de misiunea aceasta și identificarea cu imaginea ei. Aceasta este și explicația pentru care, ONG-urile continuă să trăiască într-o lumea a business-ului și a concurenței acerbe în ceea ce privește atenția pubicului. Acest concept atrage cu sine anumite efecte precum: publicul țintă preferă realizările concrete aspirațiilor și eficiența pragmatică principiilor morale, audiența dorește satisfacerea cererii în mod clar și prompt, promisiunile mesajului din campania de relații publice trebuie să fie calculate și realiste etc.
În relația organizație – consumator, cuvântul dat este echivalentul unei fapte îndeplinite, dar în realitate, o campanie de relații publice este plină de cuvinte. Cât la sută din ele devin și acțiuni, depinde în deplină măsură, numai de modul în care specialiștii de relații publice reușesc să implementeze idea satisfacerii acestor nevoi în mintea managerilor organizațiilor. Pe parcursul desfășurării campaniei de relații publice organizația trebuie să își câștige cel puțin o treime din viitori consumatori/clienți, pentru a reuși implementarea unei noi mentalități care duce la schimbarea de comportament și atitudine în problema definită. Etapa tacticii din campania de relații publice are rolul de a ghida demersul acțiunilor din campanie spre un final de succes.
2.3.7 Fixarea calendarului
"Multe planuri conțin o listă detaliată a tuturor sarcinilor care se vor executa pe parcursul derulării campaniei, precum și o listă a canalelor de comunicare ce vor fi folosite. Aceasta va conduce la o organizare mai bună și o structură clară a responsabilităților." Astfel, se înțelege rolul primordial pe care calendarul îl are ca parte a planului campaniei de relații publice, deoarece organizarea tuturor subpunctelor ce trebuiesc îndeplinite asigură funcționarea acestora și îndeplinirea obiectivului final. Aceiași autori care dezbat activitatea de relații publice în cartea Relațiile publice și publicitatea online, explică faptul că: "dată fiind existența unor momente prielnice pentru țintirea publicurilor, stabilirea termenelor este o componentă critică a multor programe de relații publice.Veți constata că uneori va fi nevoie să renunțați la unele recomandări datorită constrângerilor temporale. Un lucru este cert: nu este niciodată timp suficient pentru îndeplinirea tuturor tacticilor sau activităților posibile."
2.3.8 Stabilirea bugetului
Indiferent cât de mare este suma bugetului, această activitate poate reprezenta un succes doar dacă mesajele atrag atenția și comunică în mod eficient mesajele. Așadar, banii trebuie investiți în elaborarea unor mesaje de relații publice eficiente. Specialiștii relațiilor publice se confruntă astăzi cu un mediu din ce în ce mai aglomerat de mesaje și campanii ale organizațiilor concurente. Consumatorul poate audia sau viziona numeroase programe de radio sau televiziune, are de ales între mii de publicații și pot fi prezenți la evenimente din ce în ce mai diverse. La acestea se adaugă nenumărate cataloage, reclame prin poștă și multe alte mijloace de informare. Această aglomerare creează mari probleme organizațiilor, deoarecre activitățile de relații publice sunt relativ costisitoare.
De cele mai mlte ori, însăși activitatea de a avea un buget aprobat cere o campanie de relații publice. "Firmele de consultanță au în general nevoie de aprobarea totală a cheltuielilor, incluzând compensări și rambursări pentru cheltuielile din buzunar, cheltuieli care pot include: editări, producții video, cheltuieli poștale și de livrări de pachete, transferuri de bani, cercetare, cheltuieli de călătorie, de divertisment etc. În cazul planurilor întocmite de personalul din interiorul organizației (de exemplu, de către membrii departamentului de relații publice), stabilirea bugetului se axează pe decontările cheltuielilor proprii. O întrebare ce apare frecvent la întocmirea bugetelor este: cheltuielile suplimentare care pot apărea sunt plătite din bugetul alocat sau din fonduri suplimentare?"
Evaluarea campaniei
Edward L. Bernays propune ca ultimă etapă în planul unei campanii de relații publice, evaluarea. Deși însuși fondatorul relațiilor publice justifică necesitatea evaluării, aceasta lipsește de cele mai multe ori din planul de relații publice. Este totuși uluitor faptul că majoritatea specialiștilor consideră fiecare etapă extrem de importantă și o urmărește îndeaproape oferindu-i credit în demersul obținerii rezultatelor finale, mai puțin evaluării. Evaluarea impactului pe care campania l-a avut se poate măsura prin cercetări concrete făcute asupra publicului țintă sau observarea comportamentul de cumpărare, muncă, investire etc. Cele mai utilizate metodologii de evaluare a unei campanii re relații publice cuprind analize cantitative și calitative ale impactului mesajului la nivel de mass-media, precum și evaluări directe ale impactului campaniei la nivelul publicului, respectiv efectele de activare, efectele cognitive și efectele emoționale ce atestă modificări de comportament ale publicului țintă. "În monitorizarea și evaluarea performanțelor, specialiștii din cadrul organizației sau consultanții de relații publice funcționează ca boundary spanners (intermediari), transferând semnificații dinspre și către organizație, în cadrul relației acesteia cu mediul. Aceștia vor consolia directorul general executiv și principalii membri ai conducerii cu privire la presupunerile implicite legate de organizație."
Capitolul III
REDACTAREA MATERIALELOR DE RELAȚII PUBLICE
3.1 Comunicatele de presă
După cum am mai menționat și în pagina 22, unul dintre instrumentele de comunicare ale campaniei de relații publice este reprezentat de comunicatul de presă. Înainte de a explica concret ceea ce înseamna un comunicat de presă, propun o conștientizare mai bună a implicării mass mediei în demersul vieții pe care fiecare o întreprindem și care este impactul funcțiilor acesteia asupra societății românești. În Mass media și societatea, Paul Dobrescu și Alina Bârgoanu menționează că "mass media nu reprezintă transmițători pasivi de informație despre evenimente, ci iau parte activă la construirea înțelesului vieții sociale, reprezintă agenți activi care selectează, interpretează, scot în evidență și, uneori, chiar distorsionează fluxul de informație. Presa adaugă propria interpretare/perspectivă asupra evenimentelor politice înainte de a le relata. Media formează credințele publicului dar au și capacitatea de a-i influența pe cei care iau decizia, de a stabili, inclusiv pentru aceștia, ordinea de priorități." Astfel, înțelegem că mass media poate schimba societatea și automat, viața socială a oamenilor ei. Mass media are puterea de a ridica sau coborâ personalități și situații curente. În ceea ce privește comunicatul de presă (acesta reprezentând declarația oficială pe care departamentul relațiilor publice al unei organizații o face în legătură cu un eveniment/situație/persoană prin intermediul presei), mass media reprezintă ținta directă. Organizația simte nevoia să transmită sau să raspăundă la un anumit mesaj; specialiștii relațiilor publice întocmesc mesajul (care să raspundă la toate presupusele întrebări pe care și le ridică publicul, fără a defăima imaginea sau interesul organizației) pe care îl comunică presei.
Astfel, presa devine un mijloc de comunicare oficial pe care organizațiile și-l însușește în demersul comunicării punctului său de vedere în legătură cu o problemă enunțată. Iar impactul pe care mass media îl are asupra audienței sale (aceasta având puterea de a acoperi o suprafață mult mai mare de public) este unul uriaș, transformându-se ulterior într-un impact scontat. Este interesant modul în care mass media a reușit să se impună ca un supraveghetor asupra indivizilor unei societăți, creând sentimentul de protecție, tocmai pentru că aceasta are nevoie de public pentru a exista. Astfel, în acest proces inteprins de mss media, comportamentul a urmat rațiunea propusă de mass media.
Putem concluziona astfel, că dintre toate instrumentele de comunicare ale relațiilor publice, comunicatul de presă devine unul dintre cele mai sigure metode care reușește să facă cunoscută poziția organizației în legătură cu un anumit eveniment. În definitiv, comunicatul de presă este un text obișnuit prin care se transmite un set de informații către media. Acesta este apreciat de către jurnaliști în raport cu noutatea informației prezentate (reprezentând interes pentru publicul țintă), al canalului media implicat dar și în funcție de calitatea prezentării informațtiilor. În ceea ce privește redactarea acestuia, comunicatul de presă este scris în mod special pentru presa de informare, în scopul publicării și difuzării lui.
Comunicatul de presă se distribuție întotdeauna la inițiativa instituției emițătoare și este o apariție plănuită care nu trebuie confundată cu publicitatea. Situațiile care necesită un comunicat de presă pot fi dintre cele mai diverse; exemple concrete fiins: schimbările în politica unei companii, lansarea de produse sau servicii noi, rezultate financiare deosebite, numiri importante în funcții, sponsorizări, inaugurarea unor unități de producție etc. De fapt, tot ceea ce se întâmplă sau se schimbă într-o instituție merită să fie comunicat cel puțin catorva mijloace de comunicare deoarece schimbarea însăși este o știre de presă. În ceea ce privește tipul de știre dezvoltată în comunicatul de presă, se poate spune că știrile prezentate pot fi de genul hard (informații senzaționale, neprevăzute) sau soft. De obicei, un specialist în relațiile publice asociază știrile hard cu dezastre, incendii, închiderea unor fabrici, accidente suferite de consumatori etc. În ceea ce privesc știri soft, acestea pot fi reprezentate de materiale de bază pentru articole publicate de ziare, chiar dacă acestea de exemplu, sunt evenimente majore pentru organizație.
În literatura de specialitate, renumiți teoreticieni clasifică comunicatele de presă în funcție de anumite criterii. Bernard Dogenais prevede această clasificare astfel:
1) după criteriul luării deciziei, cuprinde 2 tipuri de documente:
– comunicat de informare (conține informații obiective legate de un eveniment);
– comunicat de tip persuasiv (cuprinde o opinie sau o poziție, contestare, dezmințire, o acuzație etc.);
2) după criteriul conținutului:
– comunicatul invitație
– comunicatul de reamintire
– comunicatul anunț
– comunicatul statistic
– comunicatul de informare
– comunicatul politic
– comunicatul oficial sau instituțional
– comunicatele specializate
– comunicatele persuasive
Important de reținut este și structura unui comunicat de presă care, de regulă, trebuie să conțină următoarele elemente:
1) Antetul instituției (numele acesteia, adresa, numărul de telefon, fax, e-mail) dar și antetul firmei de consultanță în relații publice (dacă este cazul);
2) Destinatarul, numele redacției, numele ziaristului și funcția deținută;
3) Persoanele de contact (numele, funcția, compania, numărul de telefon, adresele de e-mail ale instituției emitente și ale agenției de relații publice);
4) Data: ziua, luna, anul, ora, termenul de difuzare;
5) Numărul de înregistrare cu care comunicatul de presă pleacă de la instituție;
6) Numărul de înregistrare cu care acesta intră în redacție;
7) Tema comunicatului (reprezentată de o sintagma sau de o frază scurtă care să rezume textul);
8) Titlul comunicatului (comunicat de presă, invitație de presă etc.);
9) Structura comunicatului (trebuie să răspundă celor șase întrebări ca și în cazul unei știri);
Dacă un comunicat are mai multe pagini, la sfarșitul fiecăruia se va menționa: “continuăm la pagina …”. Comunicatul de presă poate fi însoțit de imagini cu condiția ca acestea să aibă parte de o legendă. Stilul comunicatului de presă trebuie să fie unul clar, concis, neutru și fără figuri de stil. Textul nu trebuie să depășească 25 de rânduri. Comunicatul de presă trebuie așezat deja în pagină astfel încât jurnalistului să îi fie ușor să îl folosească. Important de reținut este faptul că pasajele nu se subliniază ci, în cel mai bun caz, acestea se scriu cu caractere italice. Trebuie evitate cifrele (desigur ele se pot folosi atunci când se fac referire la prețuri sau adte) dar în toate cazurile este recomandat ca ele să fie scrise cu litere și nu numere.
Comunicatul de presă se transmite prin poștă, fax, telefon, e-mail sau chiar prin curier. Pe plic se va menționa numele redacției, a redactorului și funcția acestuia (imediat după antetul instituției). Adresele jurnaliștilor se vor selecta din fișierele de presă în funcție de tipul evenimentului și de obiectivele urmărite. Este impetuos să fie difuzat către toate redacțiile de presă, evitându-se discriminările în alegerea redacțiilor. La fel de important precum tema comunicatului este și momentul difizării acestuia; astfel că în cazul unei vizite, aniversări, conferințe etc., comunicatul de presă va fi transmis cu 7-10 zile înainte de eveniment (cu 2 ziel înainte, comunicatul de reamintire) și imediat, în cazul unei crize care nu mai suportă amânare. Astfel spus, timpul alocat unui întreg comunicat de presă (de la pregătire și până la difuzare), durează undeva la 5-6 zile (1-2 zile pentru pregătirea acestuia, 1-2 zile pentru distribuirea lui și 2-3 zile pentru ca mass media să prelucreze materialul).
3.2 Fapte, imagini și sunete. Anunțuri și evenimente speciale
Comunicarea unei campanii de relații publice se fundamentează pe faptul că mesajul transmis are un destinatar, un receptor bine precizat și încearcă să convingă un grup de indivizi de calitățile și meritele a ceva ce poate fi produs. Anunțurile și evenimentele speciale, cele care reprezintă utilizarea de către relațiilro publice a unor mijloace plătite și bine organizate pentru a comunica informații convingătoare despre organizație și serviciile pe care le oferă, este un mijloc promoțional puternic. Anunțul este forma clasică pe care departamentul de relații publice o desfășoară în vederea promovării intenției campaniei. Evenimentele speciale se referă la toate acele întâlniri strict organizate pentru o anumită categorie de public și care au ca scop amprentarea în conștiința și inima publicului vizat, unei atitudini (de cele mai multe ori, această atitudine se revarsă din modul în care evenimentul decurge).
3.3 Broșurile – scop, obiectiv, proiectare
Broșurile sunt cărticele de diferite mărimi care conțin imagini și texte relevante, cu scopul de a clarifica și mai bine, intenția campaniei de relații publice. În ceea ce privește structura broșurilor, este recomandat ca paginile să nu fie nici inconsistente, dar nici prea aglomerate. Ceea ce este cu adevărat important este tipul de informație prezentată – cu cât informația este mai tehnică, cu atât trebuie furnizate mai multe explicații și ilustrate detaliile prin fotografii tip detaliu în medalion. Este recomandabilă această soluție și pentru articolele de volum mare. Privirea trebuie susținută cu stimulenți vizuali care să incite și să capteze interesul. ,,Să ieși în evidență, cum ți-ar spune orice guru, este biletul de intrare, piatra de temelie, primul principiu, sine-qua non-ul și prima funcție a oricărui tip de reclamă. Este practic, cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci.”
Pentru a seduce publicul țintă, fotografiile joacă un rol major; Imaginile pot prezenta obiectul în sine sau în situația de utilizare. Textul are un rol secundar. El cuprinde descrierea caracteristicilor tehnice dar stabilește în același timp o legătură personală cu cititorul. Acest lucru se poate realiza prin intermediul unei mici povestiri, al unei anecdote sau al unei mărturii. Creația acestui tip de comunicare (nr. broșuri) – constă într-un "mijloc de a ne bucura de propriile fantasme fără culpabilitate și rămânând nepedepsiți. De asemenea, s-a constatat că însoțirea textului de către imagine sporește capacitatea de memorare a acestuia, memoria vizuală predominând la cei mai mulți dintre subiecți. Pe de altă parte, capacitatea de stocare pe termen lung a imaginilor pare să fie considerabilă, afirmă tot A. Lieury: într-un test de recunoaștere a peste 280 de fotografii vs nume, subiecții au identificat numele însoțite de fotografii într-un procent mediu de 90% în defavoarea numai a numelor scrise. În ceea ce privesc formele se remarcă faptul că acestea reușesc să transmită stări precum dinamism, agresivitate, ocrotire, etc. Astfel spus, imaginile cu formele și culorile lor au un impact puternic asupra psihicului, gândirii și sensibilității celor care iau contact cu acestea. Senzațiile vizuale sunt compuse din tonul cromatic, luminozitate și saturație. Acestea împreună sunt rezultatul final al acțiunii undelor electromagnetice asupra analizatorilor vizuali; sau mai puțin tehnic vorbind, senzațiile vizuale sunt rezultatul undelor luminoase care se propagă de la soare către obiectul vizat, transmițând astfel, o imagine clară. Percepția pe de-o parte reprezintă prima imagine pe care o preluăm de la ceea ce vedem, cu toate informațiile cu care aceasta vine la pachet (însușirile concrete ale obiectelor). În ceea ce privesc broșurile ca și instrument de comunicare a intenției campaniei de relații public, imaginile sunt cele care vorbesc. Acest tip de comunicare este efectul unei nevoi moderne de a a avea alături de un mesaj, o imagine care să ajute la reprezentarea acestuia mai bine. Imaginea poate fi o schiță, o fotografie, o hartă, grafice etc. Extragem idea că imaginea reprezintă un mediu sau un mijloc prin care comunicarea vizuală transmite o informație compusă din formă și culoare. Ceea ce trebuie să reținem este faptul că nu numai ochiul ca organ al trupului este cel căruia imaginea i se adresează ci, așa cum am menționat anterior, totalitatea corpului este activ la producerea și receptarea informațiilor vizuale prin crearea senzațiilor și ulterior, sentimente. O importanță deosebită în anunț o joacă titlurile. În medie, un titlu este citit de 5 ori mai mult decât însuși textul. Deci fără menționarea produsului în titlu – 80% din cumpărătorii potențiali nu vor deveni reali. Iar titlul este un element al textului. Surprinzător este faptul că s-a demonstrat că omul nu doar privește obiectul ca pe o traiectorie întâmplătoare, ci „pipăie” cu privirea elementele cele mai importante ale figurii. O proprietate a ochilor este de a cuprinde grupe de litere, forma acestora, precum și o lungime determinată a rândurilor. Acest factor determină accelerarea sau încetinirea citirii. Când publicul vede informația prezentată în broșură în acel minut el încremenește, încetează să clipească și să înghită salivă, se încetinește respirația, pupilele se măresc. Aceasta este o transă hipnotică. Un om normal clipește de 32 ori/min, când retrăiește de 50-60 ori/min, iar în timpul selectării produselor de 14 ori. Unele metode în cadrul acestei forme de influnețare sunt: utilizarea cuvintelor cheie cu sens unic și concret, calitățile concrete ale produselor, dinamica vorbirii, influențare prin intermediul combinării sunetelor și cuvintelor.
„Există foarte multe tipuri de broșuri, de mărimi și forme diferite. Însă două lucruri au în comun toate aceste broșuri: se distribuie gratuit și reprezintă o formă de marketing direct. O broșură publicitară este fie împărțită pe stradă, fie distribuită cu produse sau alte materiale promoționale, fie înmânată clientului când vizitează firma, trimisă prin poștă, etc. Broșurile sunt o formă eficientă de promovare, însă exploatată necorespunzător în România: o gospodărie primește anual prin poștă în medie 35 de pliante publicitare, adică de 20 de ori mai puțin decât media europeană. Conform unui studiu, circa 65% dintre consumatori consideră broșurile ca fiind utile în deciziile lor.”
Capitolul IV
RELAȚIILE PUBLICE ȘI ACTIVITĂȚILE CONEXE
4.1 Publicitatea
În cercetarea intitulată Tendințe în PR și publicitate, autorii Delia Balaban și Mirela Abrudan, prezintă printr-o serie de teorii faptul că "publicitatea este unul dintre cele mai cunoscute dicționare de specialitate ca fiind știința, afacerea sau profesia creșterii și diseminării mesajelor (reclamelor), o instituție socială care afectează viața de zi cu zi a fiecărui individ, o forță care modelează cultura de masă etc"; Din punct de vedere al abordării comunicaționale publicitatea reprezintă o comunicare de tip persuasiv, comandată, plătită și controlată de un anunțător, creată și transmisă de către o organizație comercială numită agenție de publicitate prin intermediul plasării unor mesaje identificabile în canalele de comunicare în masă, adresată unui public țintă în scopul de a modifica favorabil atitudinea acestuia față de un produs sau serviciu ale cărui calități astfel comunicate sunt reale. Experții și publicul european definesc termenul de publicitate ca „o formă de comunicare plătită, destinată să influențeze clienții existenți sau potențiali în legătură cu activitatea, produsele sau serviciile unei firme, cu mărcile sub care acestea sunt prezentate pe piață, în scopul declanșării actului de achiziție.”
Latura psihologică a publicității este reprezentată de factorul care reușește să capteze rezultatele dorite în ceea ce privesc modificările de comportament. Pe lângă faptul că publicitatea reușește să atragă vânzări colosale (în funcție de modalitatea în care aceasta este construită) această activitate conexă asigură și menține fidelitatea consumatorilor față de oferta unei organizații. Datorită demersului publicității, există și anumite criterii pe care comunicarea acesteia trebuie să le respecte, precum: decența, loialitatea, veridicitatea.
"Uneori relațiile publice sunt confundate cu publicitatea, fiind incluse în mixul de marketing în categoria politicilor comunicaționale. (…) un avantaj major al utilizării publicității este că acest tip de comunicare persuasivă oferă posibilitatea adresării mesajului unui public foarte larg. (…) Publicitatea nu se bucură de credibilitatea de care se bucură relațiile publice." Obiectivul strict al publicității ca și instrument al campaniei de relații publice nu constă doar în procesul de a vinde. Autorii Dan Petre și Mihaela Nicola precizează că: "obiectivele unei campanii de publicitate pot fi împărțite în funcție de intenția acesteia, care poate fi de a informa, de a convinge sau de a reaminti". Un lucru este cert, indiferent de care este obiectivul campaniei de relații publice care apelează la publicitate, acesta trebuie să fie clar și complet. Se admite astfel, faptul că obiectivele unei campanii publicitare asigură succesul celor care apelează la serviciul agențiilor care se ocupă cu acest fapt.
4.2 Reclama
O confuzie extrem de frecventă apare și între termenii de publicitate și reclamă care sunt priviți ca fiind similari. Însă, conceptele sunt diferite, astfel: reclama este doar produsul efectiv și final al procesului și activității de publicitate. Istoria publicității este încă un subiect care lasă nedumeriri în ceea ce privește înființarea acestui concept, fiind uneori numită cea mai veche meserie din lume, primele forme de publicitate apărând o dată cu schimbul de bunuri și cu nevoia de a identifica sursa acestor bunuri, respectiv cine le produce. Publicitatea s-a afirmat ca domeniu de activitate doar după dispariția contactului dintre producător și cumpărător și presupune un întreg proces comunicațional, de creație, bazat pe cercetări sociologice și psihologice etc. Informația desemnează scopul reclamei iar publicul este cel căruia produsul i se adresează. Construirea unei reclame necesită un adevărat rezervor de aptitudini și abilități profesionale, originale, la un preț rezonabil. În definitiv, rolul reclamei este de a-i ajuta pe consumatori să se orienteze mai repede și mai ușor în multitudinea ofertelor de produse și servicii lansate pe piață. Rolul designerului de reclamă este acela de a controla cu o precizie cât mai mare efectul mesajului publicitar pe care aceasta îl emite. Astfel spus, reclama trebuie să declanșeze în mintea potențialilor cumpărători nici mai mult nici mai puțin decât exact reacția comportamentală dorită de sponsor și urmărită de designer. Analiza factorilor psihologici ce influențează comportamentul de cumpărare și consum al consumatorilor prin intermediul reclamei este un domeniu foarte larg și pentru aceasta, trebuie subliniați principalii factori psihologici care acționează în mare parte la nivelul subconștientului indivizilor. Diversitatea mijloacelor de comunicare face posibilă exprimarea unor puncte de vedere diferite despre aceași organizație. Reclama reprezintă produsul finit al publicității. Astfel, reclama devine una dintre multiplele legături între consumator și spațiul cultural din care face parte; ea îi oferă modele și îl ajută să recunoască situații de viață familiare, oferindu-i astfel sentimentul apartenenței de grup și al siguranței sociale.
4.3 Strângerea de fonduri
De cele mai multe ori, strângerea de fonduri are loc în cadrul unui eveniment (desigur, sunt și cazuri în care strângerea de fonduri se face online sau prin punerea la dispoziție a unui număr de telefon). La acest eveniment sunt invitați și jurnaliștii, așteptându-se ca aceștia să promoveze intens imaginea de actor social în desfășurarea unor acțiuni benefice societății. Srângerea de fonduri este un generator de imagine, constituind un pretext pe care organizația îl poate folosi pentru a-și consolida poziția. Participarea efectivă la îmbunătățirea pe termen lung, a sănătății, educației, standardelor de trai și oportunități, demască responsabilitatea socială a organizației. Relațiile publice apelează la organizarea de strângeri de fonduri pentru a câștiga încredere și astfel schimbarea felul în care publicul țintă percepe implicarea acestora să se reflecte asupra imaginii pe care acesta o are despre compania și de ce nu, în atitudinea pe care o are în raport cu aceasta. Procesul de creștere a încrederii și credibilității pe care strângerea de fonduri îl folosește, îi oferă organizației baza inițială pentru a fi mult mai eficienți și puternici în demersul influențării guvernelor, corporațiilor și instituțiilor individuale. Evenimentul strângerii de fonduri acționează ca un mecanism puternic pentru protecția consumatorilor. Când ceva nu mai merge bine, consumatorii și nevoile sale sunt cel mai bine protejați, atunci când organizațiile decid implicarea relațiilor publice. Strângerea de fonduri este un mecanism născut ca să asigure că promisiunile sunt păstrate, în idea de a menține reputație și loialitate față de organizatorul acestui eveniment.
Strângerea de fonduri este un element esențial al procesului de întărire a ONG-urilor și a comunităților; banii obținuți fiind necesari acestora pentru a-și realiza activitățile dorite și planificate. Obținerea de resurse este astfel, un obiectiv dorit și onorabil iar meritul celor care strâng fondurie ar trebui recunoscut și lăudat. Multe dintre tehnicile și calitățile necesare strângerii de fonduri pot fi (sau au fost deja) adaptate, după ce au fost preluate din profesia comercială de marketing (de fapt, majoritatea organizațiilor non profit fac referire la strângerea de fonduri ca la "marketing"). În timp ce abilitățile de marketing și vânzare pot fi valoroase, în cazul strângerii de fonduri, acestea trebuie întotdeauna aplicate într-un mod etic. Orice persoană care participă plătit sau în mod voluntar la strângea fonduri trebuie în primul rând să fie ferm convins de valoarea, integritatea și beneficiile organizației, și ale activitățiilor în cadrul cărora vor fi folosite fondurile strânse (într-o propoziție: să se identifice cu obiectivul, viziunea și misiunea organizației).
4.4 Lobby-ul
Ca oricare alt domeniu, relațiile publice folosește activitatea de lobby ca instrument de comunicare deoarece se asigură o întărire cât mai sigură a mesajului transmis. Mesajul organizației, transpus de cele mai multe ori prin intenții precum: protejarea mediul; oferirea de suport pentru comunităților locale; protejarea sănătății; grija față de angajați; grija pentru dezvoltarea consumatorilor etc., se efectuează și mai concret dacă există un individ care să convingă publicul (de cele mai multe ori se alege o personalitate pentru că acestea reprezintă deja un anumit grad de popularitate și recomandările pe care acestea le fac par a fi mai de încredere decât dacă vin de la unele firme de specialitate). Persoana desemnată să facă lobby, este o persoană plătită și reprezintă mecanismul de transmitere prin care se înțeleg cel mai bine, consecințele (bune) ale comportamentului organizației și intenția acestuia de a lupta pentru a elimina răul în favoarea binelui.
Astfel, activitatea de lobby se prezintă ca fiind un instrument al comunicării care asigură rezultatul. Inițial termenul de lobby a fost definit ca: "influențarea intenționată a proceselor de luare a deciziilor politice prin intermediul unor persoane care nu participă în mod normal la aceste procese" dar a suferit atât de multe evoluții încât astăzi termenul este aproape sinonim cu cel de influență: "lobbying-ul este în primul rând un efort, care nu este întotdeauna suficient pentru a promova schimbări sau pentru a exercita o influență reală. Numeroși factori pot interveni între efortul depus și rezultatul așteptat, cum ar fi calitatea lobbying-ului, adversari și accesul la oficialități. Lobbying-ul nu este necesar atunci când pentru atingerea scopului se pot utiliza metode ortodoxe cum ar fi o petiție sau o întâlnire oficială. Totuși lobbying-ul se dovedește a fi util în ceea ce privește creșterea șanselor de obținere a rezultatului dorit."
În România, încă există foarte multe persoane care consideră faptul că poziția de lobby este conectată cel mai mult de oamenii politici și evenimentele politice ale momentului. Însă realitatea teoretică demonstrează că lobby-ul presupune multă muncă si integritate profesională și poate fi folosit în foarte multe domenii (tocmai pentru că necesită temeinice cunoștințe juridice, politice, sociologice și de comunicare). Iată totuși, cum vede Laura Florea, Managing Partner al agenției Point Public Affairs top 5 clișee pe care românii le au despre calitatea de lobbist în țara noastră:
„1. Lobbyul este făcut doar de lobbyști: sunt mulți teoreticieni care fac distincție între lobby și advocacy, considerând că prin lobby se urmărește un interes privat, iar prin advocacy se urmărește un interes public. Pornind de la această distincție, în mod aprioric, se consideră că doar marile companii fac lobby, iar toți ceilalți fac advocacy. Dacă cel care face lobby este avocat, se va aștepta de la el să ofere servicii juridice, de reprezentare a intereselor clienților. Comisia Europeană însă nu face această distincție, și consideră că orice activitate de influențare a deciziilor se circumscrie „reprezentării intereselor”, iar cei care o practică sunt „reprezentanți ai grupurilor de interese”.
2. Lobbyul este nelegal: Alăturarea care se face frecvent între lobby și trafic de influență nu este de natură să contribuie la clarificarea lucrurilor. Există o delimitare netă între cele două activități, una legală, iar cealaltă infracțională; în vreme ce lobbystul promite diligența pentru a atinge rezultatul, cel care face trafic de influență promite direct rezultatul.
3. Lobbyul este nedemocratic: în mod surprinzător, am auzit uneori chiar comentarii legate de caracterul anti-democratic al lobbyului, cu explicația că el acționează împotriva voinței poporului, care și-a ales reprezentanții. Lucrurile stau exact pe dos, întrucât lobbyul este expresia democrației.
4. Lobbyul înseamnă dineuri și întâlniri cu politicieni; Este adevărat că lobbyul înseamnă și asta, într-o oarecare măsură. Dar ele sunt doar vârful icebergului. Până să ajungi să te întâlnești cu politicienii, o sumedenie de alte activități esențiale au loc: monitorizare de proiecte de acte normative, analiza de drept comparat, cercetări de impact sociologic și economic, analize politice, studiul și analiza publicurilor, găsirea aliaților și identificarea oponenților, elaborarea argumentelor și a strategiei de comunicare. Întâlnirile și susținerea argumentelor nu se țin însă numai în fața politicienilor.
5. Oricum nu se schimbă nimic; Acesta este poate clișeul cel mai des întâlnit: de ce să te mai chinui? Nu vezi că oricum nimic nu se întâmplă? Și de ce să facem noi munca lor? Că doar pentru asta sunt platiți!”
Concluzionând întreg procesul de analiză a campaniei de relații publice, pun la dispoziție o ultimă remarcă asupra teoriei, din care se poate extrage cel mai bine caracteristica principală a domeniului dezbătut; și anume: "cei ce se ocupă cu relațiile publice nu iau decizii. Ei doar propun idei sau soluții posibile."
Capitolul V
CAMPANIA ORGANIZAȚIEI SALVAȚI COPIII ÎMPOTRIVA
VIOLENȚEI
5.1 Metodologia
Pentru a demonstra dacă organizațiile din România urmăresc îndeaproape și cu seriozitate, toate etapele creării și desfășurării unei campanii de relații publice, atunci când se stabilesc anumite obiective, trebuie să avem în vedere raporturile semantice care apar în abordarea teoriei cunoașterii; astfel că lucrarea de față se încadrează în categoria cercetării științifice deoarece dispune de formularea și testarea sistematică a unor enunțuri și sisteme de enunțuri; formularea de ipoteze, construirea de sisteme teoretice și confruntarea acestora cu experiența, prin observație și experiment. O cercetare științifică are în vedere acțiunea de cunoaștere – prin inovare, descoperire, căutare de soluții și în final, găsirea răspunsului la întrebarea CUM? Formularea unei ipoteze de lucru este primordială într-o cercetare științifică, astfel că etapa inițială a redactării unei cercetări implică deducerea unor enunțuri testabile. O regulă principală a metodologiei ale testării este cea formulată de Karl Popper și anume, toate celelalte reguli ale procedurii șiințifice trebuie să fie astfel concepute încât să nu împiedice o eventuală falsificare a enunțurilor științifice. Astfel spus, avem de a face cu științele empirice.
Cercetarea științifică de față presupune analiza unei campanii de relații publice care are în vedere un impact asupra societății românești astfel că în decursul redactării studiului de caz voi folosi ca metodă de cercetare cantitativă, analiza de conținut, transpusă în cazul de față, prin ancheta sociologică (îndeplinește campania de relații publice a organizației Salvați copiii, regula propusă de Edward L. Bernays pentru a obține rezultatul propus?).
Pentru a realiza analiza de conținut este necesar să amintesc condițiile care se impun atunci când are loc demonstrarea ipotezei de lucru printr-un studiu propriu zis, iar aceastea fac referire la calitățile cercetătorului. Astfel, se cere:
capacitatea de mobilizare și concentrare;
răbdarea și tenacitatea în depășirea dificultăților apărute;
capacitatea de a lucra singur;
interesul pentru cercetare în raport cu obiectivele dezvoltării în meserie, carieră,
societate (motivarea profesională și socială) ;
deschiderea față de opiniile surselor bibliografice, față de schimbul de idei, de
controversele științifice ;
capacitatea de organizare a unei activități de cercetare;
obișnuința ordonării ideilor, mai ales a ideilor proprii.
Folosind un design de cercetare la scară mică, studiul de caz se va baza pe documentele puse la dispoziție de către organizația Salvați copiii în care vor fi atașate toate informațiile de care avem nevoie pentru a urmări îndeaproape etapele concrete desfășurate în campania împotriva violenței copiilor, inițiată în 2003. După cum clarifică autorul Septimiu Chelcea, metodologia cercetării cantitative:
– caută să stabilească legi generale, regularități empirice (vom înțelege dacă a urmări întocmai după cum specialiștii propun, întregul plan, face ca respectiva campanie de relații publice să își atingă scopul sau acest rezultat depinde doar de cum este gândită strategia, iar etapele pot fi mai puțin sau mai mult, din punct de vedere cantitativ);
– adoptă poziția științelor naturii, având ca ideal, obiectivitatea (tocmai pentru că nu studiul de caz nu presupune o analiză calitativă unde rezultatul ar fi putut fi dedus, studiul de caz al acestei lucrări va avea ca scop o concluzie obiectivă);
– datele obținute vor fi măsurate ulterior, în rezultatele finale ale evaluării campaniei de relații publice (și-a atins campania de relații publice împotriva violenței copiilor, desfășurată de organizația Salvați copiii, obiectivul propus?).
Ancheta sociologică descriptivă, va avea în vedere confirmarea sau infirmarea ipotezei de lucru.
5.2 Ipoteza de lucru
Istoria sociologiei familiei românești demonstrează faptul că în trecut copii se supuneau cerințelor părinților și ascultau cu vrednicire ceea ce trebuiau să respecte în cadrul familiei, unde de regulă, tatăl reprezenta stâlpul. Astăzi, schimbările care au avut loc în secolulul XX (electricitatea, mass media, tehnologia, modalitățile de transport, tendințele în modă, fenomenele sociale etc.) au reușit să dezbine idea de familie ca bază a societății și propune caracterul independent, succesul în carieră și libertatea în relații, ca fiind noile premize ale societății românești (o societate cosmopolită, care crede în cele mai moderne căi de a trata situațiile trăite, îngropând ușor idea de tradiție și obicei). Dacă în trecut, comunicarea verbală directă era singura modalitate de a-ți transmite fără niciun risc, mesajul (informația), astăzi, comunicarea se bazează mai mult pe lipsa prezenței uneia dintre părți. Toata această situație au împins copiii să "fugă" de conduita impusă de familie și caută să se exprime intru cu totul diferit față de normele impuse, contracarând cu o personalitate care de regulă, părinților nu mai convine.
Următoarele subcapitole va căuta să scoată în evidență faptul că familia încă mai este un teritoriu al luptei dintre nou și vechi, mai are de învins o serie de mentalități depășite cu privire la interrelațiile membrilor ei și cu privire la educația copiilor. În ultimii ani s-au realizat în multe țări studii asupra sociologiei familiei. O concluzie generală plasează familia ca fiind prima colectivitate umană caracteristică omului și absolut necesară naturii umane, deoarece asigură acea atmosferă de intimitate în care individul se poate reculege după ce s-a dispersat în multiplele solicitări ale existenței. De mai bine de un secol, filosofii K. Marx și Fr. Engels au scos în evidență influența pe care familia o are asupra mentalității oamenilor în relațiile în care se află ei în procesul de producție, apartenența lor de clasă, profesia și modul în care participă la repartiția procesului social. Cele mai mari deosebiri apar între persoanele aparținând aceleiași familii. Conflictul generațiilor afectează nu doar comunicărea celor două părți ci și personalității fiecăruia ca și individ. Aceste aspecte importante privind mentalitatea diferitelor persoane au fost până acum, mai mult obiect de reflecție pentru folosofi, economiști, sociologi, antropologi, psihologia acordându-le mai puțină atenție. Astăzi, avem posibilitatea să studiem comunicarea și să îi putem înțelege efectele ei asupra individului. Transparența fenomenului agresivității transpusă prin violența în familie reprezintă studiul multor campanii de relații publice. Organizația Salvați copiii, a dat startul unei campanii de relații publice care să combată această situație urâtă care a acaparat din ce în ce mai multe familii din România. Înainte de a trece la analiza propriu zisă unde vom putea observa câte dintre etapele propuse de Edward L. Bernays au fost respectate în campania organizației Salvați copiii, împotriva violenței copiilor, consider necesar să înțelegem care este situația concretă a familiei în societatea românească, care sunt factorii declanșatori ai violenței și care sunt consecințele acesteia.
Să nu uităm totuși că întreaga desfășurare teoretică și practică se învârte în jurul confirmării sau infirmării ipotezei de lucru formulate încă din introducere, și anume: o campanie de relații publice corect construită este strategia perfectă pentru ca o organizație să diminueze efectele unui fenomen prezent tot mai des în cadrul unei societăți.
5.3 Violența: primul impuls instinctual în tratarea furiei
Violența. Impuls. Instinct. Furie. Acestea este ordinea descrescătoare a ceea ce declanșează violența. Privind către etapa sa inițială, înțelegem că violența este rezultatul furiei. Dar ce dă naștere furiei? Răspunsul este unul deloc așteptat de către audiență (în urma studierii mai multor surse bibliografice din domeniu, am concluzionat faptul că furia este o emoție negativă).
Așadar, furia este o emoție. Dar ce este emoția? În zilele noastre, termenul emoție cunoaște un succes considerabil și este des întâlnit în domeniile comunicării precum mass media și în publicitate. Astfel, reușim să înțelegem că emoția este o noțiune care a existat din toate timpurile și care reprezintă o valoare sigură a limbii vorbite sau doar exprimate. Se pare că termenul de emoție este menționat pentru prima dată în lexicul limbii franceze, aia în secolul XVII. Desigur, semnificația era cu totul și cu totul alta. În secolul acela, emoția desemna, "mișcare, agitație pupulară, tulburări, insurencție". În 1883, dicționarul Littre oferă încă o semnificație pentru emoție: mișcare ce are loc în rândurile populației. În epoca clasică, cuvântul este utilizat pentru a desemna o stare de indispoziție psihologică și mai târziu pentru a desemna tulburarea pe care dragostea o provoca celui îndrăgostit. În Pasiunile sufletului, ale lui Descartes, utilizează acest termen astfel: "după ce am văzut prin ce se deosebesc pasiunile sufletului de toate celelalte gânduri ale lui, mi se pare că le putem defini, pasiunile sunt percepții sau sentimente sau emoții ale sufletului, resimțite cu precădere la acest nivel și care sunt cauzate, întreținute și întărite printr-o anumită mișcare a spiritelor." Dicționarul Oxford plasează apariția sa în engleză, în 1579 cu sensul de agitație politică și socială, în 1603 cu cel de migrație, transfer dintr-un loc în altul, în 1600 cu cel figurat de agitație sau tulburare a spiritului. Astfel, înțelegem că termenul pătrunde mai târziu în engleză decât în franceză. În timp, traducerea acestui termen evoluează și depășește granița colectivului, devenind mai apropiată de sensul termenului de pasiune. Dar ce înțeles are astăzi, termenul emoție?
Bucurie, tristețe, furie și dragoste sunt echivalentele lingvistice care apar cel mai des în listele privind înțelesul acestui termen. Și totuși, "emoția apare în cadrul unui ansamblu de manifestări, identificate în general drept stări afective. Acestea au două caracteristici principale. Pe de o parte, instalarea lor este automată, ceea ce înseamnă că ele se impun subiectului și că odată instalate, nu pot fi ușor modificate. Pe de altă parte, ele comportă în mod intrinsec fie plăcere, fie durere. În gama stărilor afective sunt mult mai puțin intense, mai puțin diferențiate și mai difuzate. În plus, ele se instalează în general într-un timp mai îndelungat, în timp ce emoțiile au, dimpotrivă, o mișcare parpxistică. Ele constituie un fel de fundal pe care stările emoționale apar în mod ocazional. Printre aceste stări afective de fundal putem să reținem dispozițiile, temperamentul, tulburările emoționale, precum și preferințele."
Manifestările emoționale incipiente, se numesc afecte. Ceea ce merită reținut este că emoția se caracterizează prin modificări majore în plan cognitiv. Bernard Rimé precizează: "într-adevăr, activitățile automate aflate în curs sunt întrerupte, contextul în cadrul căruia emoția a apărut devine centrul atenției, fiind prioritar în cadrul procesului de preluare a informației, care tinde spre evaluarea sa completă. Aceste manifestări sunt însoțite de importante modificări psihologice, care afectează în mod special diferitele organe controlate de sistemul neurovegetativ. Putem de fapt identifica o paletă de structuri emoționale de răspuns. În cercetare ele sunt încă definite prin termenii limbajului comun: frică, furie, tristețe, bucurie, etc. "
Din punct de vedere al duratei și intensității emoției, emoția este un fenomen scurt. Se estimează faptul că expresiile emoționale durează între o jumătate și 4 secunde, ceea ce reprezintă exact valoarea necesară a construcției unui proces de violență. Emoțiile apar atunci când între individ și mediu se crează o stare de neacomodare, iar individul nu dispune de structurile de cunoaștere și de acțiunea necesară pentru a-i răspunde mediului. Pentru a reuși să înțelegem emoțiile, trebuie să traversăm fiecare categorie care poate ajuta într-o astfel de cercetare (înțelegem astfel și care sunt cauzele actelor de violență). Prima categorie de acest gen este să deslușim problema emoțiilor provocate de variațiile de mediu. Așadar, atunci când variațiile înregistrate la nivelul mediului îl găsesc pe individ nepregătit, acesta nu mai este în măsură să reacționeze. Discontinuitatea temporară care marchează în acest caz, cuplul individ – mediu creează condițiile de apariție a emoțiilor. Tresărirea și alerta activează vigilența individului căruia i se comunică și în raport cu mesajul, focalizează atenția acestuia. Primele răspunsuri emoționale la aceste variații sunt curiozitatea și interesul. Acestea se nasc imediat, datorită efectului de noutate pe care îl rezultă mesajul comunicat. "Pragul lor de declanșare este scăzut atunci când individul beneficiază de un context general de siguranță."
Răspunsurile emoționale de evitare precum înțelegerea, anxietatea și frica sunt declanșate atunci când condițiile variațiilor apar ca fiind opuse cazului precedent. De fapt, acestea apar atunci când mesajul transmis, intervine într-un mediu care nu ajută deloc desfășurării transmiterii mesajului și astfel, individul nu poate asimila. Astfel de eveniment, îl face pe individ să se teamă de mediu și să încerce să fugă de el. Artistotel vorbea despre iritare, exasperare și furie ca fiind apogeul emoțiilor de natură negativă (iată așadar cea mai bună definiție a violenței). Autorul George Mandler consideră că există două tipuri de cauze în care emoțiile își pot face apariția: când ceva neașteptat se produce sau când ceva așteptat nu se produce. Bernard Rimé explică: "comunicarea socială a emoțiilor implică două elemente: evocarea emoției sub forma unui discurs și prezența, cel puțin la nivel simbolic, a unui partener căruia această evocare să îi fie comunicată. Sub forma sa cea mai vizibilă, comunicarea socială a emoțiilor se observă în conversațiile în cursul cărora sunt aduse în discuțiile atât un eveniment emoțional, cât și sentimentele și reacțiile pe care le-a generat." În majoritatea situațiilor, comunicarea socială e emoțiilor este inițiată imediat după ce emoția are loc. Se prelungește apoi pe o perioadă de timp cu atât mai îndelungată cu cât emoția este mai intensă. "Este un fenomen tipic repetativ, din moment ce experiențele emoționale sunt în mare parte comunicate de multe ori sau de foarte multe ori altor persoane." Felul în care emoțiile sunt exprimate diferă de la femei la bărbați; astfel, femeile sunt generatoare de emoții pozitive deoarece se cunoaște faptul că sunt mai ssensible și astfel captează mai ușor și mai repede emoția, în timp ce bărbații sunt ființele puternice, care ascund mai bine ceea ce simt sau doar nu sunt la fel de captați de emoții; în schimb, reacționează evident la emoțiile negative (bărbații se enervează mai des și tot ei sunt cei care reacționează agresiv în urma unui amalgam de emoții negative)."Există în mod cert o diferență în ceea ce privește felul de a o face. Băieților li se repetă de la vârste foarte fragede că trebuie să-și mascheze emoțiile. Dacă acest fapt pare să nu aibă consecințe importante asupra nevoii de exprimare și de comunicare socială a emoției, el are totuși o anumită incidență asupra modului în care aceste nevoi sunt canalizate din moment ce se constată că un bărbat adult rezervă comunicarea socială a emoției doar pentru persoana în fața căreia se poate arăta așa cum este în realitate." Comunicarea emoțiilor se manifestă de cele mai multe ori printr-un limbaj nonverbal (zâmbim, roșim, ne încruntăm, facem gesturi spontane, ne micșorăm sau dilatăm pupilele etc). Mimica este acea parte a feței noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informații. Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de știri, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificație, dar și ca ambiguitate). Modul în care privim și suntem priviți are legatură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Pupilele dilatate indică emoții puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, față de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micșorează ca manifestare a necesității, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate. Postura corpului ne da informații și despre atitudine, emoții, grad de curtoazie, căldură sufletească sau nivel ridicat de enervare.
"Experiența emoțională care afectează un individ dă naștere deci în anturajul său unei desfășurări considerabile de energie comunicativă. Pentru fiecare dintre actorii acesteia, preocupările curente nu mai contează, activitatea cognitivă se conectează la episodul emoțional; aceasta trece înaintea altor teme potențiale de comunicare, iar interacțiunile se focalizează asupra sa. Această constatare ne face să gândim că destinul emoțional al unuia singur are o importanță considerabilă pentru toți. Care ar putea fi motorul acestui interes spectaculos acordat episoadelor emoționale ale altuia în comunicarea socială? Identitatea celui care a trăit episodul emoțional este probabil în joc. Este mult mai importantă definiția socială a acestei persoane: ceea ce puteam spune despre ea, povestea ei și toate aceste elemente difuze pe care anturajul se bazează pentru a alege esențialul și a descoperit la ce anume se poate aștepta din partea sa, dacă i se poate sau nu vorbi, ce anume îi poate augumenta sau diminua capacitățile de actor social, ce anume îi poate afecta maniera în care va acționa sau reacționa într-o situație dată. În acest sens, o experiență emoțională este întotdeauna un eveniment creator de identitate pentru cel care îl traversează: nu va mai fi aceeași persoană. La nivelurile cele mai înalte ale intensității emoționale, întâlnim experiențele care îi fac pe cei care le-au trăit să spună: <Nimic nu va mai fi ca înainte>. "
Pentru numeroși cercetători, finalitatea comunicării constă în crearea identității pentru celălalt, printr-un act relațional. Pentru Erving Goffman, de pildă, comunici pentru a avea identitatea voită în situația de comunicare în care te găsești. Într-adevăr, în orice situație de comunicare interumană, fiecare actor interpretează un rol menit să-i asigure în final controlul situației, astfel spus capacitatea de a se face recunoscut în rolul său.
Am subliniat următoarea afirmație ("o experiență emoțională este un eveniment creator de identitate pentru cel care îl traversează: nu va mai fi aceeași persoană") pentru că am considerat-o relevantă în concluzionarea ideii precum că trăirea unei emoții negative, îl va face pe cel care o simte să acționeze inconștient și chiar violent). Este evident astfel relația de interdependență a lanțului violenț – impuls – instinct – furie (emoția negativă pe care individul o trăiește intens într-un timp extrem de scurt, este dirijată de identitatea și caracterul acesteia, acționând ca prim impuls cu un gest violent).
5.3.1 Violența în familie
Am cautat să trec în revistă în subcapitolul anterior, care sunt explicațiile pentru care violența se manifestă ca o reacție la trăirea unui moment intens de furie, dar fără să dau exemple de situații în care persoanele pot fi agresive. În ceea ce privește subpunctul violenței în familie, găsesc relevate pentru studiul de caz al acestei lucrări de licență, două aspecte important de urmărit:
– familia ca bază a societății (pentru a înțelege necesitatea construirii unui grup familial),
– rolul familiei în viața copiilor.
„Niciun aspect al formării personalității tânărului nu îi este străin familiei, ea poate aduce, în condiții normale, o prețioasă contribuție la formarea tuturor laturilor acesteia. Familia dispune de un ansamblu de condiții propice educației pe care nici un alt factor educativ nu îl are: acel climat spiritual bazat pe afectivitatea absolut necesară dezvoltării omului în prima etapă a vieții sale. Ea constituie, de asemenea, mediul moral cel mai potrivit formării conștiinței cetățeanului societății noastre, cu condiția să fie posesoarea unor valori spirituale cu ajutorul cărora să poată influența pozitiv comportamnetul social al copilului. Fiind cea care are posibilitatea de a sădi în conștiintă, din fragedă copilărie, principiile umane, familia este răspunzătoare de ceea ce dă societății pe linia împlinirii acestui ideal. Iată de ce familia trebuie să fie pregătită să țină pasul cu societatea." Emilia Bătrînu își începe cercetarea educației în familie printr-o pledoarie ce amintește că baza unei societăți solide, sigure pentru consumatori și demnă de aspirat, este familia. Nu putem contrazice această idee, căci, într-adevăr, familia și percepția acesteia despre cum funcționează lucrurile, influențează demersul societății. Nu ne mai gândim că membrii familiei muncesc într-o societate, copilul familiei studiează în societate și tot ceea ce ei întreprind, se revarsă asupra societății. De asemenea, multe din comportamentele lor individuale sau în grup, afectează în mod vizibil demersul societății. Felul în care familia este în strănsă legătură cu societatea, poate ajuta și copilul în viitorul acestuia către o personalitate putrenică și de succes.
Așadar, familia este celula de bază a societății. Este mediul micro social în care începe socializarea individului și principala sursă care oferă omului cele mai generale modele de comportament. Prin modelele pe care le pune la dispoziție, familia este o adevărată școală de formare a personalității. Nu este de mirare că investigația familiei a devenit, în ultimele decenii, centrul de atracție al cercetărilor sociologice, psihologice, pedagogice dar și al comunicării. "Interesul din ce în ce mai mare pe care omul zilelor noastre îl are față de viața socială obligă familia să își schimbe permanent modul de existență pentru a se putea adapta la noile condiții ale vieții. Asistăm la închegarea unui nou tip de familie. O familie deschisă, gata să se plieze la diferitele funcții – economice, politice, sociale – pe care membrii ei le îndeplinesc în actuala societate. (…) În evoluția sa, familia a devenit o instituție care conține și apără interese umane foarte variate și care pune accentul pe sinceritatea sentimentelor ce-i leagă între ei pe membrii săi. Această trăsătură profund umană a familiei se accentuează în societatea industrială, care se caracterizează prin multiple solicitări bazate pe contacte convenționale, impersonale, ce fac ca individul să se simtă izolat, să se simtă singur, în pofida aglomerării din marile centre urbane. S-a constat că anumite tensiuni psihice create de complexitatea vieții moderne sunt depășite de individ atunci când sunt împărtășite unor ființe apropiate. Familia este colectivitatea socială capabilă să îi asigure individului acea capacitate emoțională absolut necesară echilibrului psihic, să îi asigure încrederea de care el are nevoie pentru a rezolva cu succes problemele vieții." Astfel, înțelegem importanța familiei în viața copilului. Indiferent cum va decurge viitorul acestuia, este necesar sprijinul familiei. În acest sens și societatea funcționează normal deoarece familia devine pionul principal în viața copilului care, trebuie să se integreze in societate (cu cât, acesta, înțelege mai bine, mecanismul societății, cu atât se poate integra mai bine). Cum oare reușește familia să integreze pe viitorul adult în societate? Iubire, grijă, comunicare, educație și asigurarea tururor nevoilor pe care vârsta copilului se cere. Dar dacă în cadrul familiei intervine violența? Va reuși familia să îl integreze în continuare pe copil, în cadrul unei societăți sănătoase? Categoric, violența este o realitate pe care nu ne-o dorim; dar pe de altă parte nici nu putem să o ignorăm, pentru studiile din vigoare, arată că în România, violența în familie există.
Studiul sociologic "abuzul și neglijarea copiilor" realizat de către organizația Salvați copiii cu sprijinul Direcției Protecției Copilului, din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, la nivel național, în 2013, precizează aspectul la care face referire violența în familiile din România: "violența în familie este definită de Legea nr. 217/2003 (art.2) Subliniem diferența între termenul violență domestică referitor la violența între parteneri și violența în familie care se referă la violența îndreptată împotriva oricărui membru al familiei." Aceștia adaugă faptul că violența în familie se împarte în 5 tipuri:
– violența fizică (atingeri, contacte fizice dureroase, intimidarea fizică),
-violența psihologică (injurii, amenințări, intimidări, privarea de satisfacerea nevoilor personale esențiale etc.),
– violența sexuală (atingeri neplăcute, violul marital, comentarii degradante la adresa victimei etc.),
– violența prin neglijare (incapacitatea sau refuzul agresorului de acordare a celor necesare persoanei pentru toate aspectele vieții sale, nesupravegherea și lipsa protecției, lipsirea de libertate, abandon de familie, alungarea de la domiciliu etc.),
– violența economică (controlul accesului victimei la bani sau lucruri personale, hrană, telefon etc).
La pagina 23 a studiului, legat de violența în familie, autorii menționează faptul că "83% din părinți afirmă că s-a întâmplat să se certe cu soțul/soția, majoritatea acestora apreciind că acest lucru se întâmplă rar sau foarte rar. Din totalul celor 83 de procente, 14% afmit faptul că s-a întâmplat să se certe în fața copiilor. Având în vedere genul respondenților, femeile admit că se ceartă cu partenerul într-o măsură mai mare decât bărbații. De asemenea, persoanele cu venituri sub 700 lei și cele care locuiesc în mediul urban apreciază că se ceartă mai des cu soțul/soția. Un factor important creșterii frecvenței certurilor în familie îl reprezintă consumul excesiv de alcool de către unul dintre parteneri. (…) În ceea ce privește violența în familie, aproximativ 6 procente dintre respondenți afirmă că s-a întâmplat să se bată cu soțul/soția. Comparativ cu certurile în familie, caz în care majoritatea respondenților apreciau că situațiile conflictuale apăreau rar sau foarte rar, în cazul în care apare violența fizică, frecvența de apariție a acesteia este mai mare. La fel ca și în cazul certurilor între parteneri consumul excesiv de alcool este corelat puternic cu violența în cadrul familiei."
Chiar dacă studiul publicat în 2013 caută să urmărească mai multe piste care ar putea contribui la situația tensionată din cadrul familiilor din România, în cele ce urmează, voi aduce la cunoștință doar două aspecte: personalitatea copilului raportat la anul 2014 (începutul lui 2015) și care sunt comportamentele de pedepsire a copilului în familie.
5.3.1.1 Violența asupra copiilor
Personalitatea copilului se schițează încă de la vârsta de 3 ani când trăsăturile de temperament și caracter devin evidente. Intrarea copilului la școală va influența formarea personalității acestuia. Exterior, copilul va căpăta un alt profil, dar pe plan interior, se va pune bazele concepției copilului despre viață; fapt care va interveni impetuos asupra personalității copilului (o personalitate care se caracterizează ca fiind stimulatoare de independență și autodeterminare). Copilul caută să întreprindă aptitudini mai mature și manifestări controlate, dezvoltând și o atitudine pozitivă față de învățătură "ca personalitate, copii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Există copii vioi, expansivi, comunicativi și copii retrași, lenți. Sunt și unii total nestăpâniți, care, parcă, nu-și găsesc locul, vorbesc fără să fie întrebați, intervin în toate împrejurările." În acest demers profesorii și familia copiilor au rolul de a-i încuraja și sprijini pentru dezvoltarea gustului pentru frumos, comunicare și o personalitate puternică. Aceste activități formează copiilor capacitatea și îndeletnicirea de a lucra, capacitatea de a se exprima, dezvolta expresivitate, creativitate și armonie, toate numai pentru un alt stil de viață mai bun. Personalitatea va fi comoara tuturor, atunci când orice om va știi să o prețuiască. Această situație presupune o legătură între cel care capătă și cel căruia rezultatul personalității i se adresează. De aceea, educația pozitivă este o necesitate în familie.
În ceea ce privește procesul integrării copiilor în condițiile societății contemporane Emilia Bătrânu afirmă: "elementul fundamental în procesul de integrare socială este dat de caracteristicile obiective ale structurilor sociale în care tânărul se formează și se integrează. (…) Încercând o sumară enumerare a funcțiilor familiei, ele ne apar: ca funcții interne – cele biologice, cultural – educative, de asigurare a condițiilor materiale de viață, de creare a climatului afectiv, de unitate și solidaritate familială; ca și funcții externe – cele de pregătire a integrării individului pe toate planurile vieții: profesional, moral, cetățenesc." Astfel, familia are rolul primordial de a-i oferi copilului protecție față de societate. Familia trebuie să fie cea care îi și ajută, îi înțelege și le acceptă capriciile. Generațiile diferă și fiecare generație vine cu altfel de tehnologii, cu care cei din urmă, se pot acomoda greu. Acceptăm astfel idea precum că familia este de fapt o victimă a noilor vremuri. "Drama personalității omului modern constă în faptul că este determinată de valori culturale permanent noi și deseori contradictorii. Același individ este obligat să desfășoare pe parcursul vieții roluri sociale diferite, cu conținut cultural diferit, fapt ce poate duce ușor la depersonalizarea lui. Întregul proces educativ este, de fapt, un proces de preluare și asimilare involuntară a unor valori culturale din mediul imediat în care individul trăiește sau din medii exterioare. La ceea ce copilul primește din familie se adaugă ceea ce îi dă școala, televizorul, cinematograful, strada, grupul de joacă etc." De multe ori, specialiștii sociologici și psihologici, cred ca exact factorii externi familiei, influențează mai mult formarea unui anume tip de personalitate la copil. "Punerea bazelor personalității în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se atașa afectiv de persoana adultă. (…) Personalitatea se creează diferit pe baza a ceea ce moștenește și a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viață. (…) În procesul de formare a personalității, școala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să și răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întâmplă când din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, când anumite carențe în structura și interrelațiile ei, dar mai ales în metodele ei de educație, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviațiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educațional poate corecta multe lacune ale personalității create de familie. Pe măsură ce crește, copilul simte nevoia să iasă din cercul restrâns al familiei pentru a învăța și alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult, și mai ales pentru a-și satisface anumite nevoi psihologice ce apar odată cu vârsta. Dintre acestea, cea mai importantă este cea de experimentare a rolurilor în raport cu sexul în cadrul unor comunități de aceași vârstă. Tinerii își creează în cadrul lor coduri de valori și norme de conduită proprii, în majoritatea cazurilor de cele ale familiei din care provin, ceea ce duce la conflictul dintre familie și adolescent. În societatea contemporană, acest conflict este agravat de faptul că, datorită transformărilor rapide prin care societatea trece, se creează o mare deosebire între codul moral al părinților, format la vârsta când aceștia au fost și ei adolescenți, și cel al actualei generații. În plus, adolescentul are în societatea de astăzi foarte multe și foarte variate posibilități de a-și petrece timpul liber și mai ales de a se informa. Cantitatea de informație acumulată poate fi, de asemenea, o cauză a discrepanțelor dintre generații."
Informația nu este doar mesajul dinspre părinte către copil și viceversa. Informația este, se pare și rivalul familiei, care neputând ține pasul cu ceea ce este nou, se declanșează o diferență vizibilă între modul părintelui de a comunica și modul pe care îl abordează copilul. Ca să nu mai punem la socoteală, faptul că părinții, par mereu preocupați de serviciu, de traiul familiei, de problemele de cuplu și astfel, uită să se ocupe cu desăvârșire de copii și problemele pe care aceștia trebuie să le înfrunte de unii singuri. Nu doar că părinții nu mai au același timp de copil, ca atunci când era foarte mic, dar îl lasă să decidă singur pentru el. Iar de cele mai multe ori, copilul decide activități cu care să își ocupe timpul (în acest caz, nu mai putem vorbi despre timp liber, pentru că timpul copilului care decide singur pentru el, este în totalitatea luim un timp liber).
"O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să asculte pe cei ce au autoritate, este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială din care face parte, să își asume responsabilități și să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învață în familie, care pentru a le obține, acționeză gradat, în funcție de vârsta copilului (de exemplu, imediată pe care o pretindem unui copil de 5 ani nu o putem impune unuia de 14 ani). Concordanța și continuitatea influențelor socializatoare impun familiei necesitatea cunoașterii științifice a specificului fiecărei perioade de vârstă și a rolului educatorului în fiecare dintre aceste perioade. În majoritatea cazurilor, părinții nu știu când sfârșește și când începe o nouă perioadă în creșterea și dezvoltarea copilului, iar valorile, caracteristicile și exigențele fiecărei vârste sunt rigid înțelese, fapt care duce la conflicte în cadrul familiei." Pentru ca procesul de consolidare a unei personalități sănătoase să aibă un succes, este nevoie de înțelegere, calm, răbdare și acceptarea unor noi influențe care vor
genera pe parcurs nu doar neplăceri ci și modalități perfecte de a ajuta părinții în procesul educării și formării unei personalității copilului. Timpul liber este cel care îl ajută pe copil să descopere și să se descopere. Dacă timpul său liber ar fi relația cu familia, atunci, copil ar coexista cu aceasta sub aceleași principii și condiții de viață. Dar cum, realitatea din România arată că părinții au pierdut teren în ceea ce privește atenția și grija pentru copii, în defavoarea timpului liber consumat cu telefoane, tablete, jocuri pe calculator, prieteni virtuali etc., copilului în adolescență, tânărul fuge de sub aripa protectoare a părinților și acceptă provocări, de unul sinu îi mai rămâne decât să devină și proprii responsabili de ceea ce li se întâmplă. Televizorul și emisiunile ei atipice, internetul si nevoie de neatins, presa scrisă și știrile de scandal, radioul și melodiile uneori, transcendente, împreună cu prieteni care vin din arii diferite de educație, medii diferite ce reprezintă locuri de joacă etc., fac din copii anului 2014 să fie membrii în cadrul familiei dar nu și parte a ei.
Toată această introducere explică psihologia copilului de astăzi. Bariera comunicării dintre copil și părinte este ușor ignorată de toate recompensele pe care familia le folosește ca să ascundă lipsa timpului și preacuparea 100% față de acesta. Această concluzie este susținută și de statisticile studiului realizat de către organizația Salvați copiii, care ne fac cunoscute datele următoare: "48% dintre părinți afirmă că, în familia lor, copilul este pedepsit doar în situații excepționale atunci când greșește, 12% că este pedepsit de fiecare dată, iar 40% că nu este sancționat niciodată." Deși violența poate fi percepută în mai multe feluri, în ceea ce privește violența fizică asupra copiilor "81% dintre părinți afirmă că nu sunt de acord, în nici un caz, cu utilizarea bătăii ca mijloc de corecție, iar 82% dintre aceștia afirmă că nu își bat niciodată copilul /copiii". Răspunsurile obținute în cadrul sondajelor de opinie, demonstrează următoarele statistici:
– 38% dintre părinți recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie;
– 63% dintre copii afirmă că sunt bătuți acasă de către părinții lor;
– corecțiile precum „lovitul cu palma”/„urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinților, și într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic;
– 20% dintre părinți apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educație a copilului;
– 18% dintre copii afirmă că au fot bătuți acasă cu bățul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn.
"Convingerea că prin pedepsire copiii vor învăța cele mai importante lecții este extrem de răspândită în rândul părinților. Cu toate astea, ceea ce copiii învață este total diferit de ceea ce încearcă părinții să îi învețe".
Astfel spus, problemele pe care schimbările de ordin social, economic, comunicațional, tehnologic etc., se revarsă asupra societății influențează categoric și modului în care părinții se comportă cu copiii lor sau reacționează în diferite situații. Violența este o manifestare a unor emoții negative pe care agresorul le (re)trăiește și care se exteriorizează printr-un impuls de eliberare a tensiunii acumulate. Imediat după soții (soți) copii devin victimele agresorilor. O copilărie traumatizantă va marca personalitatea viitorului adult și astfel, întreaga viață (care vine automat cu un set de decizii) va fi influențată de prezența fricii și a urii.
5.4 Organizația Salvați copiii: misionarul copiilor din România
Salvați Copiii este o organizație neguvernamentală din România și încă din 1990 militează activ pentru drepturile copilului în țara noastră și protecția acestuia. Maniera în care această organizație caută să schimbe societatea românească se datorează educației, perseverenței și încrederii. Fiind o organizație națională, s-a simțit de-a lungul timpul nevoia prezenței unor sedii în provincie; astfel că putem găsi agenții Salvați copiii în: Argeș, Brașov, București, Caraș Severin, Constanța, Dolj, Hunedoara, Iași, Mureș, Neamț, Suceava, Timiș, Vaslui, Galați, Cluj, Focșani și Târgoviște. Partenerii acestei organizații în demersul fiecărei campanii pe care o întreprinde sunt părinții și cadrele didactice. "In 2011, Salvați Copiii a cuprins 182.000 de copii în programele sale, 30.000 părinți, 20.000 de cadre didactice și alți specialiști, plus 1.800 de voluntari (majoritatea tineri)"
Organizația din România este membru al Save the Children International, cea mai mare organizație independentă din lume ce promoveaza drepturile și protecția copilului.
În ceea ce privește misiunea Organizației Salvați Copiii România aceasta se manifestă prin dorința de a obține progrese marcante privind modul în care copiii sunt tratați și de a produce schimbări imediate și de durată în viața acestora. Referitor la viziune, Salvați copiii România dorește o lume în care fiecărui copil îi este respectat dreptul la viață, protecție, dezvoltare și participare. Interesul Organizației Salvați Copiii pentru înlăturarea tuturor formelor de violență asupra copilului datează de peste zece ani, declanșatorul inițial al acestei preocupări fiind introducerea în legea 272/2004 a articolelor cu privire la interzicerea pedepsei corporale, ca practică de creștere și educație a copiilor din țara noastră. Dacă în studiul „Copilul abuzat și neglijat în România – Studiu Național. Prevalență, factori de risc, modalități de prevenire și intervenție”, realizat în 2002 s-a dovedit faptul că părinții care recunoșteau utilizarea diferitelor forme de violență în procesul de creștere și educare a copilului erau în proporție de peste 60%, 10 ani mai târziu, organizația s-a hotărât să îmbunătățească permanent felul în care copiii sunt tratați și să genereze schimbări imediate și de durată în viața lor. "Salvați Copiii luptă pentru eliminarea tuturor formelor de pedeapsă corporală și a tratamentelor umilitoare sau degradante, din toate contextele de viață ale copiilor. Astfel, promovăm constant activități și campanii de prevenire a tuturor formelor de violență în toate mediile de viață ale copilului în cadrul programelor noastre". Organizația Salvați Copiii luptă pentru educație și schimbare socială, generând în timp noi atitudini și practici de creștere și educare a copiilor. Această dorință se transpune în promovarea transferul de cunoștințe realizat prin elaborarea de materiale educaționale și de sensibilizare.
Ca misionar al copiilor din România, organizația susține implicarea copilului prin ascultarea propunerilor acestora. Orice campanie desfășurată de către organizație reprezintă efortul practic al acestor obiective ce doresc a combate definitiv fenomenul violenței împotriva copilului.
Campania de relații publice a organizației Salvați copiii, împotriva violenței asupra
copiilor
Definirea problemei: Din momentul în care ne naștem și până la sfârșitul vieții noastre, avem nevoie de hrană, afecțiune, educație etc. iar lucrarea de față, ne explică că și starea de bine pe care o transmiți copilului este o trebuință fundamentală, care nu poate lipsi în dezvoltarea omului. Părinții din zilele noastre se confruntă cu numeroase dileme legate de educația copiilor lor. Printre acestea, cele mai frecvente sunt: care este criteria după care vom alege școala potrivită pentru cel mic? Cum îl vom face să ne împărtășească temerile și probemele lor? Cum îi vom determina noi să renunțe la orele de stat în fața calculatorului în detrimetrul activităților în aer liber? De cele mai multe ori, părinții lasă totul la rezolvarea cadrelor didactice de la care se așteaptă profesionalism, încredere și reușita transformării caracterului celui mic într-o personalitate armonioasă și atotștiutoare. Celebrii specialiști ai domeniilor psihologiei și pedagogiei cred însă că succesul dezvoltării personalității celui mic depind în egală măsură de colaborarea dintre profesori și părinți, care, conlucrând pentru binele copilului, trebuie să respecte anumite reguli; doar că această colaborare devine extrem de dificilă în momentul în care copilul vine la școală și prezintă semne de violență (pot fi semne vizibile pe corp, temeri, timiditate, să nu comunice etc). De multe ori părinții transmit, cu sau fără voia lor, experiențele trecutului lor. Dacă părinții au o poziție favorabilă în privința felului în care viața lor a decurs până în acel moment al vieții se va reflecta și asupra felului în care copii vor crește. Sunt părinți protectivi care simt nevoia să controleze fiecare mișcare a copilului său și părinți care își educă copilul să devină o persoană independentă, autonomă. O doză exagerată de iubire, va sufoca copilul iar pe de altă parte, o doză limitată de iubire va crea disfuncții în personalitatea copilului. Înțelegem așadar că la baza psihologiei copilului modern stă familia și rolul acesteia de a crea o personalitate armonioasă. Realitatea zilelor noastre arată că tot mai mulți copii au probleme de comunicare și de personalitate; tot mai mulți copii renunță să mai vină la școală sau dimpotrivă, găsesc în școală refugiul de a sta cât mai departe de acasă, unde lucrurile nu funcționează deloc în regulă. Organizație Salvați copiii a detectat această problemă și și-a propus să demareze o campanie care să înlăture șteargă aceste realități urâte ce caracterizeză societatea românească. Astfel că, dorința uriașă de a facilita o viață mai bună copiilor, a determinat organizația să realizeze un studiu în 2002, în urma căruia a reieșit faptul că peste 60% din părinți folosesc violența asupra copiilor. Imediat după, organizația a început tot felul de demersuri și campanii pentru a combate această situație. Iar eforturile lor au fost recompensate în 2004 când în Parlamentul României s-a votat legea 274/2004, privind interzicerea pedepsei corporale ca practică de creștere și educație a copiilor din România.
După aproape 10 ani, organizația a constata că problema încă persistă și astfel, au înțeles că societatea românească merită mai mult efort în ceea ce privește combaterea acestui fenomen puternic înrădăcinat în cadrul familiilor noastre.
Analiza stituației; în 2012, organizația Salvați copiii, a realizat un nou studiu pentru a analiza situația curentă, iar rezultatele au demonstrat temerea lor cea mare: părinții încă își mai lovesc copiii iar formele violenței au luat amploare (după cum am precizat și mai înainte, 38% din părinți recunosc că își lovesc copiii și 62% din copii au admis faptul că sunt loviți de către părinți). Rezultatul este unul extrem de îngrijorător în condițiile în care organizația a luptat în 2004 pentru o lege care interzice cu desăvârșire orice formă de violență asupra copiilor.
Stabilirea obiectivelor; În data de 19 martie 2013, organizația trimite un comunicat de presă către cele mai importante canale media pentru a face cunoscut faptul că vor începe o campanie specială care urmărește conștientizarea și schimbarea socială pentru a combate violența împotriva copiilor. Această campanie va purta numele de Copiii fără etichete.
Obiectivele propuse sunt:
conștientizarea etichetelor despre copii și comportamentele violente pe care le
generează;
să ofere soluții pozitive pentru educarea copiilor;
să schimbe politicile publice în interesul copiilor.
Identificarea diferitelor categorii de public; Organizația (reprezentată de Diana Stănculeanu, în calitate de coordonator al acestei campanii) și agenția de comunicarea Omavision, care a fost subcontactată pentru a demara această campanie au țintit ca și public toți adulții, invitându-i să lase la o parte stereotipurile din societate și să se raporteze la ceea ce sunt copiii prin natura lor: copiii sunt buni; ei trebuie doar ajutați să se dezvolte prin educație pozitivă, pentru a crește echilibrați și pentru a deveni ”Oameni Mari”. De asemenea, campania vizează toate formele de stereotipuri și de stigmatizare a copiilor, inclusiv pe cele etnice.
Stabilirea strategiilor; Campania "Copiii fără etichete" sintetizează toate formele de violență împotriva copilului într-un singur concept, și anume ”eticheta”, motivând alegerea cu două motive:
a) Stereotipurile care îi fac pe adulți să-i vadă pe copii ca fiind răi sunt de fapt aplicate acestora, fără să aibă o legătură cu structura lor psiho-emoțională. Copiii au nevoi emoționale pe care nu știu să le exprime, au comportamente adecvate vârstei și etapelor de dezvoltare care pot să nu corespundă așteptărilor adulților, au un mod de a se exprima, care poate să nu fie întotdeauna pe înțelesul adulților. Unii adulți pot eticheta în mod negativ aceste comportamente și stări, iar de aici să apară diverse forme de violență.
b) Violența educațională – bătaie, jigniri, abuz emoțional – lasă urme asupra copiilor și îi marchează pe viitorii adulți, putând activa comportamente și stări psiho-emoționale de-a lungul întregii vieți, asemenea unei etichete care încorsetează și încadrează, printr-o generalizare limitativă. Cu alte cuvinte, bătaia, umilința, jignirile programează la eșec, iar efortul depus de un copil sau de un adult ca să scape din această programare a suferinței este uriaș.
Studiile de specialitate au formulat două premise importante care au dat naștere strategiei campaniei. Aceste premise sunt:
Evaluările psihologilor și ale specialiștilor referitoare la impactul suferințelor și al
violenței fizice, verbale și emoționale asupra copiilor și asupra viitorilor adulți.
Practicile educaționale tradiționale din societatea românească, atât din familie, cât
și din școală, care folosesc încă violența sub diverse forme, plecând de la stereotipul negativ potrivit căruia ”copiii sunt răi și pot fi educați doar cu forța”.
Astfel, strategia propusă în vederea atingerii obiectivelor campaniei are în vedere conștientizarea violenței împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine față de această violență, precum și generarea unei schimbări de paradigmă în educația copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaționale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunțarea la indiferență și acceptare față de violența împotriva copiilor.
Stabilirea tacticilor; Sub deviza mesajului: "îi ajutăm pe copiii noștri să devină Oameni Mari, dacă îi creștem fără etichetele educaționale tradiționale: bătaie, umilință, jigniri, stigma pe criterii sociale sau etnice" și sloganului "etichetele din copilărie prind viață în adulți. Dezlipește eticheta! Copiii crescuți fără etichete se fac Oameni Mari", campania a avut în vedere următoarele tactici:
prezentarea publică a unui studiu privind abuzul la adresa copiilor;
mobilizarea bloggerilor pentru combaterea violenței împotriva copiilor
(mobilizarea blogosferei va avea loc între 19 martie, odată cu începerea campaniei, și 18 aprilie 2013 și va contribui la efortul de conștientizare a violenței împotriva copiilor. Fiecare blogger va putea scrie în stilul lui, folosind propriile lui exemple și povești. Bloggeri participanți vor fi incluși într-un e-book care va fi realizat în cadrul campaniei, împreună cu cel puțin un articol. Echipa Salvați Copiii, va pune la dispoziția bloggerilor interesați de proiect un banner care să marcheze intrarea lor în campanie, pentru această cauză. Bloggeri participanți vor primi o diplomă simbolică pentru recunoașterea efortului și a implicării lor, alături de Salvați Copiii);
campanie de conștientizare referitoare la efectele etichetelor din copilărie asupra
viitorilor adulți, derulată în mediul online și outdoor;
concert pe data de 1 iunie în colaborare cu ARCUB (Parcul Cișmigiu) pentru
promovarea parentingului pozitiv și a unei educații fără etichete;
program de grădinițe estivale pentru copiii romi, pentru a încuraja școlarizarea
acestora și integrarea lor socială;
Salvați Copiii va pune la dispoziție o platformă de parenting pozitiv – site dedicat
părinților, cont pe Facebook dedicat, manual de parenting – dezvoltate pe baza expertizei acumulate în acest domeniu în practica derulată prin centrele sale de specialitate;
Vor fi organizate conferințe de parenting cu experții Salvați Copiii;
Va fi difuzată o campanie de clipuri video cu lideri de opinie;
Sprijinirea adoptării de către Ministerul Educației și Strategiei privind educația
parentală;
Sprijinirea adoptării de către Ministerul Educației și Strategiei privind sănătatea
mentală a copilului.
Fixarea calendarului de lucru; Campania copiii fără etichete, a fost derulată în perioada martie-octombrie 2013; ceea ce desemnează 8 luni de tactici privind activitățile de mai sus în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Stabilirea bugetului; Bugetul total al campaniei (testiominale video, comunicare, evenimente, flash mob, tehnici neconvenționale de comunicare, fotografie, pliante etc., resursa umană) a fost de aproximativ 50.000 Euro.
Stabilirea procedurilor de evaluare. Din nefericire, această campanie nu a avut parte de o evaluare însă în urma acesteia s-au constatat următoarele schimbări/îmbunătățiri:
– site-ul lansat în cadrul campaniei are peste 100.000 de vizitatori unici anual;
– după conferința de educație parentală organizată în campanie, organizația are cereri de organizare de conferințe trimestrial;
– manualul de educație parentală promovat în campanie a fost epuizat iar cursurile de parenting solicitate constant;
– organizația este solicitată constant în presă pentru scrierea de articole pe tema violenței, abuzului, stigmei etc.
Concluzie
Într-o societate în care comunismul a reprezentat pentru mulți ani o formă sigură de tortură în ceea ce privește modalitatea oamenilor de a percepe relațiile interumane, astăzi, este greu să se demareze campanii care să combată definitiv fenomene care au rămas puternic tipărite în instinctul indivizilor. Violența este o manifestare a furiei; iar furia nu este altceva decât un exemplu de emoție negativă. În România, rezolvarea situațiilor problemă încă se mai face sub impulsul violenței iar această afirmație este întărită de rezultatele celor două studii realizate de către organizația Salvați copiii (2002, respectiv 2012), în urma cărora s-a constatat faptul că în România, copiii sunt ținta violențelor în familiile din care provin. Intenția organizației, definită prin stabilirea unor obiective care să trezească adulții la realitate nu a avut niciodată în vedere înlăturarea fenomenului de violență asupra copiilor deoarece specialiștii cunosc ținta cu care se confruntă și raportul realizat pe societatea românească arată faptul că România este o țară care deși a ieșit de mai bine de 25 de ani din comunism, este încă în perioada sa de tranziție. Astfel că, după cum și studiul de caz al acestei lucrări a demonstrat, obiectivele transpuse în conștientizarea etichetelor despre copii și comportamentele violente pe care le generează, oferirea de soluții pozitive pentru educarea copiilor și schimbare politicilor publice în interesul copiilor, au fost atinse prin prisma faptului că în urma lipsei etapei de evaluare, campania a sesizat totuși schimbări care se identifică perfect cu obiectivele propuse. Astfe, se înțelege că, campania socială împotriva violenței asupra copiilor, demarată de organizația Salvați copiii, a fost o campanie construită corect, tocmai pentru că a respectat setul de etape ale unei campanii de relații publice, propuse de specialiști precum Edward L. Bernays.
Acestea fiind spuse, ipoteza de lucru se confirmă: o campanie de relații publice corect construită este strategia perfectă pentru ca o organizație să diminueze efectele unui fenomen prezent tot mai des în cadrul unei societăți.
Bibliografie
Bătrînu, Emilia, Educația în familie, Editura Politică
Baker, Michel, J., Macmillan Dictionary of Marketing & Advertising, Editura Macmillan Business, Londra, 1998
Balaban, Delia, Abrudan, Mirela, Tendințe în PR și publicitate, Editura Tritonic, București, 2008
Bennett, R., Corporate Strategy & Business planning, Editura Pitman, Londra, 1996
Berger, Arthur, Asa, Media Research Techniques, Editura Sage, 1998
Buda, S., Stoica, C. et al. – Marketing modern: concepte, tehnici, strategii, Iasi, Editura Polirom, 2000
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Metode cantitative și calitative, Editura Economică, 2004
Coman, Cristina, Relațiile publice și mass-media, Editura Polirom, Iași, 2004
Coman, Cristina, Relațiile publice. Principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001
Cosmovici, A., Metode de investigare a personalității, (coord. B. Zorgo), Academia R.S.R., 1980
Cutlip, Scott, M., Allen, H., Center, Glen, M., Broom, Effective Public Relations, ediția a VIII a, Editura Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, 2000
Dagenais, Bernard, Campania de relatii publice, Editura Polirom, Iași, 2003
Davis, Anthony, Tot ce ar trebui să știi despre PR, Editura Publica, București, 2008
Descartes, René, Pasiunile sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984
Dicționarul Oxford, 1933
Dobrescu, Paul, Bârgoanu, Alina, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003
Frijda, N., M., Van Goozen, S., Mesquita, B., Sonnemans, J., The duration of affective phenomena or emotions, sentiments and passions, Ed. International Review of Emotion (vol 1), 1991
Gettins, Dominic (Tofan, Sorin), Cum să scrii reclame de succes, București, Ed. Publică, 2009
Goddard, Angela, The language of advertising, Editura Routledge, Londra, 1998
Golu, Pantelimon, Zlate, Mielu, Verza, Emil, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Harlow, H., F., Love in infant monkeys, Scientific American, 1959
Kendall, Robert, Public Relations Campaign Strategies: Planning for Implementation, Harper Collins Publishers, NewYork, 1992
Mandler, George, Mind and body: Psychology of emotion and stress, New York, Norton, 1984
Marconi, Joe, Ghid practic de relații publice, traducere de Camelia Cmeciu, Editura Polirom, Iași, 2007
Neamțu, Adina, Neamțu, Liviu, Comunicare, negociere și relații publice în afaceri, Editura Academia Brâncuși, Târgu-Jiu, 2000
Newsom, Doug, VanSlyke, Judy, Turk, Kruckeberg, Dean, Totul despre relațiile publice, traducere coordonată de Cristina Coman, Ediția a II-a, Iași, Editura Polirom, 2010
Newsom, Doug, VanSlyke, Turk, Judy, Kruckeberg, Dean, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003
Oliver, Sandra, Strategii de relații publice, Editura Polirom, Iași, 2001 (ediție revizuită în 2007), traducere de Miruna Andriescu
Petre, Dan, Nicola, Mihaela, Introducere în publicitate, Ed. Comunicare.ro, București, 2009
Pricopie, Remus, Relațiile Publice-evoluție și perspective, București, Editura Tritonic, 2005
Rimé, Bernard, Comunicarea socială a emoțiilor, Ed. Trei, București, 2007
Rogojinaru, Adela, Comunicare, Relații Publice și Globalizare, Editura Tritonic, București, 2007
Rus, Flaviu, Călin, Introducere în Știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul european, Iași, 2002
Stoica, Dan, Comunicare publică. Relații publice, Iași, 2004
Studiul sociologic "Abuzul și neglijarea copiilor", organizația Salvați copiii, Direcția Protecției Copilului, din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, 2013
Șerb, Stancu, Relații Publice și Comunicare, Editura Teora, București, 1999
Șerbănică, Daniel, Brătfălean, Nina, Relațiile publice, Editura Gruber, București, 2003
Tașnadi, Alexandru., Ungureanu, Roxana, Relații publice, Editura ASE, București, 2001
Thompson, J., L., Strategy in action, Editura Champan & Hall, Londra, 1995
Van Leeuwen, Marco, H.,D., Wiepking, Pamela, National Campaigns for Charitable Causes: A Literature Review, Published by SAGE
Vegheș, Ruff, Iulian, Grigore, Bogdan, Relațiile publice și publicitatea online, Editura Polirom, Iași, 2003
http://www.salvaticopiii.ro/?id2=00000001#Despre%20noi.html
http://www.cariereonline.ro/articol/5-clisee-despre-lobby
http://tgprod.ro/ce-inseamna-o-brosura/
Anexe
Interviu realizat cu Diana Stănculeanu, coordonatoarea campaniei Copiii fără etichete
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Campania Organizatiei Salvati Copiii Impotriva Violentei (ID: 106114)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.