Campania Electorala Pentru Prezidentiale a Candidatului Victor Ponta In Jud. Hunedoara

Cuprins

Tabel cu figuri……………………………………………………………………………………………………..

Argument……………………………………………………………………………………………………………

Cap.1 Comunicarea politică: Tipuri de comunicare………………………………………………….

Comunicarea prezidențială…………………………………………………………………………

Comunicarea guvernamentală……………………………………………………………………

Comunicarea politică locală………………………………………………………………………

Comunicarea politică internațională……………………………………………………………

Comunicarea electorală…………………………………………………………………………..

Comunicarea de partid………………………………………………………………………………

Cap.2 Mass-Media și campania electorală………………………………………………………………

2.1 Tipuri de mass-media utilizate în campania electorală…………………………………..

2.2 Rolul media în perioada postdecembristă…………………………………………………….

2.3 Influența media asupra societății……………………………………………………….

Cap.3 Manipularea în campania electorală………………………………………………………………

3.1 Cadrul conceptual-metodologic…………………………………………………………………

3.2 Tehnici de manipulare politică…………………………………………………………………….

3.3 Modalități de prevenire ……………………………………………………………………………

Cap.4 Campania electorală pentru prezidențiale a lui Victor Ponta în județul Hunedoara…………………………………………………………………………………………………………..

4.1 Profilul candidatului Victor Ponta………………………………………………………………

4.2 Analiza SWOT…………………………………………………………………………………………

4.3 Programul politic al candidatului………………………………………………………………..

4.4 Protagoniștii campaniei electorale………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….

Anexe…………………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………

Surse…………………………………………………………………………………………………………………..

Lista tabelelor

Tabel 1.1: ……………………………………………………………………………………..

Lucrarea ,, Campania electorală pentru prezidențiale a candidatului Victor Ponta în jud. Hunedoara”, își propune să descopere modalitățile prin care este construită imaginea unui politician în timpul campaniilor electorale și să analizeze comunicarea politică. Lucrarea de față încearcă să ofere o viziune de ansamblu asupra comunicării politicii moderne.

Se vrea un cadru de analiză a acțiunii politice în situația electorală, pornind de la un caz concret: campania electorală pentru alegerile prezidențiale 2014.

M-am axat pe pe prim-ministrul țării noastre, Victor Ponta, punctând evoluția sa în viața politică.

Dacă în secolele anterioare, forța armelor era modalitatea de câștigare a puterii, în secolul XXI, mai exact în zilele noastre, forța armelor a fost înlocuită cu eficacitate de forța subtilă a imaginii și a cuvântului. Câmpul de luptă este astăzi mass-media. Pentru a câștiga lupta, omul politic trebuie să se lupte și să câștige mai întai războiul comunicării.

Voi analiza din aceasta perspectivă modul în care Victor Ponta ,,luptă” pentru prezidenție.

Ipoteza de lucru pe care o am în vedere este comunicarea politică, analiza comunicării, analiza mass-media în ceea ce privește campania electorală, manipularea politică și în cele din urmă candidatura lui Victor Ponta pentru prezidențiale.

În prima parte a lucrării voi analiza comunicarea politică, ce este ea mai exact și tipurile de comunicare politică.

Se va urmări intenționalitatea și contextualitatea actelor de comunicare din timpul campaniei electorale și modul în care candidatul gerenează schimbul discursiv pentru a scoate îm evidență punctele forte ale imaginii sale.

În ultimii 50 de ani, mass-media a traversat o dezvoltare rapidă, fiind astăzin un proces care lasă mari urmări asupra vieții politice, stategiile și metodele ei fiind astăzi adaptate la modul în care se realizează mediatizarea realității. ”Statul spectacol”, este un termen creat de Schwartzenberg, care înseamnă zona în care se afla plasate toate aspectele unei societăți, indiferent dacă este vorba de politic, social, cultural, etc. Folosirea presei ca modalitate principală de difuzare a informațiilor de orice tip, influențează vizibil conținutul și aspectul acestora.

Eroul modern, pentru a fi cunoscut de public, trebuie să știe cum să comunice prin presă, iar pentru aceasta, trebuie să știe sa controleze caracteristicile de bază ale mass-media: atracția pentru inedit, pentru spectacol și surpiză, astfel, voi continua lucrarea prin a prezenta legatura dintre mass-media și campania electorală, tipurile de mass-media utilizate, dar și impactul pe care acesta îl are asupra publicului țintă.

În următoarea parte a lucrării voi continua cu manipularea în campania electorală, ce este manipularea și care este diferența dintre manipulare și persuasiune și cum am putea opri sau chiar preveni manipularea politică.

În final, voi face o prezentare a profilului lui Victor Ponta, voi face o analiză swot și în cele din urmă, voi analiza programul politic pe care acesta l-a lansat.

Aici voi aminti și ceilalți protagoniști ai campaniei electorale.

Baza de documentare se constituie din înregistrările și transcripturile emisiunii analizate,, materialele apărute pe internet despre campania electorală, cărți de specialitate, rapoarte, studii, cercetări ale unor instituții/organizații/institute de sondare a opiniei publice, muncă de teren (participare în campania electorală).

CAPITOLUL I

COMUNICAREA POLITICĂ

Tipuri de comunicare politică

În primul rând, pentru a cunoaște tipurile de comunicare politică, este esențial să știm ce anume este comunicarea în sinea ei.

Într-o lumină științifică, definiția simplă a comunicării ar fi următoarea: ,,Comunicarea este actul de a transmite, voluntar sau involuntar un mesaj”. Pentru a avea o situație de comunicare este nevoie obligatoriu de un emițător de mesaj, un canal care face posibilă transmiterea mesajului și un receptor, care primește mesajul.

Emițător_____canal______________Mesaj_______canal____________Rceceptor

Comunicarea reprezintă factorul principal de organizare a societății, popoarele au unitate de limbă, aceasta fiind principalul instrument al transmiterii mesajelor.

Distingem trei tipuri de comunicare:

Comunicarea verbală;

Comunicarea paraverbală;

Comunicarea non-verbală.

S-a realizat un studiu care demonstrează că:

-limbajul verbal, cuvintele- 7%

-limbajul paraverbal, vocea-38%

-limbajul non-verbal, al trupului-55%.

Înțelegând acest tablou al comunicării, putem extrage foarte ușor următoarea definiție: ,,Comunicarea politică este actul de comunicare, în care emoțătorul, canalul sau mesajul conțin elemente politice.”

Comunicarea politică este determinată de mai multe elemente specifice:

· emițătorul cuprinde elemente politice ( acesta poate fi om politic sau instituție politică sau persoană, instituție, care urmăresc să provoace efect politic)

· mesajul conține elemente politice

· canalul,prin care este transmis mesajul, aparține exclusiv mediului politic (un mesaj fără elemente politice, devine politic, dacă e transmis pe site-ul unui partid, spre exemplu)

· este foarte interesantă, pentru că niciun emițător de mesaje politice nu face asta de plictiseală, ci ca să determine efecte politice în avantajul său

· în contextul politizării excesive, comunicarea politică nu se mai supune regulilor (mesajele conțin adesea elemente nereale sau care afectează integritatea indivizilor)

· este supusă într-o măsură foarte mare riscului de a eșua, pentru că, în general, receptorii cunosc scopul transmiterii mesajului.

Comunicarea prezidențială

”Comunicarea prezidențială desemnează ansamblul practicilor și tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora instituția prezidențială sau președintele diseminează informații de interes public și național.”

Comunicarea prezidențială, este una dintre cele mai ritualizate forme de comunicare politică. Această constatare se datorează modului în care este perceput procesul de transmitere de informații din partea președintelui. Momentele în care acesta are o intervenție sau o convorbire, acestea devin momente excepționale, ajung să fie evenimente în sine sau semne că pe scena politică au loc evenimente de maximă importanță, de aici rezultând ”contractul” de comunicare. Prin acest contract se presupune că președintele este ”reprezentantul națiunii”, iar modul de adresare este alocuțiunea.

În urma unei analize a comunicării prezidențiale, Muchon a constatat că aceasta este una din ce în ce mai personalizată. Se face trecerea de la ritualul ce caracterizează comunicarea prezidențială, la comunicarea care dorește să pună mai mult accentul pe psihologia personajului prezidențial.

Camelia Beciu ( profesor univ.), este de părere că: ”modul de adresare al președintelui, cu toate că nu seamană cu o alocuțiune propriu-zisă, ea este tot ca o locuțiune percepută, moment excepțional în care președintele comunică în fața națiunii.”

Atuni când președintele se adresează națiunii, acesta se adresează în calitate de cetățean, lider politic și lider simbolic. Ca lider simbolic, acesta se adresează națiunii încarnând valori, caractere și idealuri colective. Ca lider politic, președintele comunică în numele unui stat, iar în calitate de cetățean, președintele se adresează în numele opiniei publice.

Camelia Beciu a realizat o împărțire a modelelor de comunicare prezidențială, prin prizma modului în care președinții utilizează televiziunea pentru a se adresa națiunii și a interacțiunii dintre președinte, mass-media și public.

Denton și Hart consideră că televiziunea este cea care menține în viață spectacolul politic, aceasta ”subminează adesea dimensiunea democratică a comunicării prezințiale”.

Ne putem da seama că, datorită televiziunii a apărut discursul plebiscitar, discursul destinat marelui public, consensual și popular, politica aparițiilor publice, acapararea de apariții publice, de capital televizual, riscul demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a faptelor, diminuează raționalitatea în procesul decizional, rezultând o diminuare eronata a publicului.

Jacques Gerstle în cartea ”Comunicarea politică”, este de părere că televiziunea a jucat un rol important în schimbarea și modelarea strategiilor comunicării prezidențiale. Atât sufragiul universal, cât și separarea puterilor a determinat un proces de administrare zilnică a comunicării prezidențiale, pentru că instituțiile media, au dobândit o importanță strategică în jocul puterii.

Comunicarea electorală avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul de care președintele nu se poate lipsi. Președintele este într-o continuă campanie, în care comunicarea se bazează pe popularitate.

Instituția prezidențială poate să asigure un control al comunicării. Prin control, se înțelege modul în care va fi construită scena politică. Politica de comunicare va putea să gestioneze modul în care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.

Este esențial ca președintele să aibă o acoperire în cadrul programelor de informare, mai ales acelor televizate, nu neapărat acces direct. Astfel spus, ” administrarea agendei prezidențiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualității.”

Jacques Gerstle, este de părere că, baza de susținere a comunicării prezidențiale este ” administrarea popularității președintelui și a deciziilor acestuia, precum și de menținerea legitimității.”

Perioadele de criză sunt cele mai favorabile președintelui, deoarece atunci acesta are ocazia să își transmită mesajul, iar oricare ar fi situația criză, el trebuie să își orienteze discursul în așa mod încât să se plieze pe situația dată.

Comunicarea prezidențială, adică comunicarea politică a președintelui nu se rezumă doar la relatările televizate sau la articolele apărute în presă, ci și la deplasările în străinătate sau acele gesturi de forță simbolică.

Jacques Gerstle definește comunicarea prezidențială nu doar ca o reducere la câteva tehnici, ci ca pe un ”ansamblu de eforturi ale președintelui, canalizate ăn direcția unui control-prin cuvânt, tăcere, acțiune- al definirii situației politice oferite de mijloacele media și de alți actanți politici, sprijinindu-se pe resursele oferite de poziția instituțională”.

Comunicare guvernamentală

Pentru a da o definiție comunicării guvernamentale și a înțelege mai bine cum funcționează ea, este esențial să știm cum se formează acest guvern și care este rolul lui într-o națiune.

Numirea guvernului se face de către Președintele României, pe baza votului de încredere, acordat de către Parlament. Nominalizarea candidatului pentru postul de premier se face de către președinte, după consultări cu partidul ori coaliția care deține majoritatea în parlament. După nominalizarea acestuia, candidatul trebuie într-un termen de 10 zile să propună un program de guvernare și o listă completă de propuneri pentru posturile ministeriale. Odată aceste sarcini îndeplinite, premierul desemnat solicită Parlamentului în ședința comună, votul de încredere. După consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, președintele poate dizolva Parlamentul,dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări. Când Parlamentul își acordă votul de încredre, programul de guvernare devine oficial, membrii își încep mandatul conform legii, după depunerea jurământului de loialitate față de țară.

Rolul principal al guvernului reprezintă conducerea, coordonarea și exercitarea controlului asupra administrației publice, elaborează strategii guvernamentale, participă la procesul legislativ prin emiterea de hotărâri și ordonanțe, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, semnează tratate, reprezintă România, atât pe plan intern, cât și extern, numește prefecți și prezintă informații și documente către Parlament.

Comunicarea guvernamentală este actul asigurat de Aparatul Guvernului, ministere și alte autorități administrative centrale, reprezentate de propriile servicii de comunicare, care emit comunicate de presă și comunică independent cu presa sau publicul. În urma analizelor efectuate, s-a stabilit că, în general, funcționarii publici oferă informații referitoare la activitatea instituțiilor administrative și nu livrează mesaje. Din acest motiv, efectul comunicării nu este un mesaj clar, univoc asupra evenimentelor sau faptelor.

Comunicarea guvernamentală desemnează ”un ansamblu de practici și tehnici de comunicare prin intermediul cărora guvernul și structurile guvernamentale pun în circulație informații de interes public, adică informații privind diferitele activități ale departamentelor guvernamentale.”

Comunicarea guvernamentală este înțeleasă ca un flux continuu de informații, ea nu mai este profund ritualizată, este o campanie permanentă de informare a electoratului. Această formă de comunicare distribuie atenția publică asupra diferitelor politici și acțiuni inițiate de gurven. Am putea distinge două tipuri de comunicare guvernamentală, primul fiind comunicarea guvernamentală de tip informativă, care se referă la accesul la informația de tip public, iar a doua, persuasivă, care trimite la comunicarea văzută ca propagandă. La nivelul ptacticii,comunicarea guvernamentală este un act democratic, dar și propagandistic.

Comunicarea guvernamentală, pentru a fi democratică, ea trebuie să întrețină transparența informației politice și administrative. Este un indicator pentru responsabilitatea politică a guvernanților, pentru modul în care ei își legitimează constant mandatul politic.

Este esențial să se facă distincția între informația publică și cea privată, adică între informația pe care susrsele ar trebuie să accepte să o prezinte publicului și informația pe care aceleași surse nu doresc să o dezăluie.

Specificul sistemului mediatic și practicile jurnaliștilor sunt două elemente de care depinde comunicarea guvernamentală. Mass-media joacă un rol important în comunicarea guvernamentală, deoarece o informație, pentru a deveni publică, trebuie să fie preluată de mass-media. Informația guvernamentală nu trebuie să fie neapărat mediatizată, ea inițial este avaluată de jurnaliști în ce măsură ar putea interesa publicul. Informația guvernamentală nu înseamnă în mod obligatoriu o informație care să genereze o știre bună.

Comunicarea politică locală

”Comunicarea politică este prin definiție ʼʼteritorialăʻ : actorii participanți la comunicarea politică se legitimează ca instanțe reprezentative pentru interesele unor grupări sociale.

Din acest punct de vedere, ”teritoriul ” ca proximitate geografică și spațială, contribuie la formarea ”teritoriului simbolic” adică la articularea unor interese și identități sociale.”

Comunicarea politică locală reprezintă comunicarea instanțelor reprezentative ale unui spațiu, pentru interesele unor grupuri sociale.Această formă de comunicare este caracteristică autorităților publice locale.

Organele administrației publice locale, spre deosebire de cele centrale, dispun de mijloace mass-media mult mai modeste ca public și nu atât de performante ca dotație umană și tehnică . Avantajul comunicării politice locale este că poate practica plenar comunicarea directă cu cetățenii.

Comunicarea politică locală are funcția de a ”reprezenta centrul ”, structurile politice locale diseminează informația de la ”centru ”, acționând ca resursă de comunicare a autorității centrale.

Instituțiile de la ”centru” tind să fie copiate de instituțiile administrației locale, dar la o scală mai mică.

Ceea ce diferențiază aceste instituții locale sunt practicile de comunicare destinate imaginii și practici de comunicare instituționale care au scopul de a valoriza acțiunile personalului din instituța locală respectivă.

Alte funcții pe care comunicarea politică locală le realizeaza sunt: sublimarea identității locale, consolidarea sentimentului de apartenență la teritoriu și politizarea administrației locale.

Comunicarea publică locală necesită existența unui sistem de comunicare: resurse logistice, umane și tehnologice, care să aibă capacitatea de a identifica și de a pune în circulație caracterul ”local” al informației.

Comunicarea politică internațională

Comunicarea internațională se referă la ”un ansamblu de interacțiuni între guverne sau între guvern, mass-media și opinia publică, prin intermediul acestor acțiuni, guvernele diseminează informații cu privire la relațiile externe ale unui stat.”

Pătrunderea informației publice în comunicarea internațională este datorată evoluției tehnologice și economice. Un rol foarte important în dezvoltarea comunicării internaționale îl are apariția internetului. Internetul este modul prin care, oamenii pot afla cum evoluează anumite evenimente de interes general chiar în momentul în care acestea se discută. Se difusează în permanență informații către exterior, sunt cultivate relațiile cu ambasadele.

O comunicare internațională de bună calitate favorizează demersul guvernului.

Comunicarea electorală

Specialiștii, analizează comunicarea electorală ca fiind vârful de lance al marketingului politic.

Campania electorală este o competiție politică pe termen scurt, dar este principala metodă de selecție a candidațiilor politici care acced la putere.

Campania electorală este acea perioadă care se stabilește înaintea alegerilor politice ( locale, județene, la nive de țară, etc) , perioadă în care actorii politici își desfășoară strategia de marketing electoral.

Această perioadă este stabilită în prealabil desfășurării ei și se încheie cu o zi înaintea alegerilor.

Reglementările constituționale, legislative și juridice legitimează campania electorală drept:

1: metodă de selecție a liderilor politici, impune norma participării la selecție și impune norma majorității drept criteriu de validare a selecției;

2: procedură de desfășurare a selecției, presupune un cadru legal, tehnic de selecție, toți actorii politici în cursa electorală au drepturi și obligații specifice;

3: ritual, se desfășoară utilizând coduri sociopolitice, de reglementare a interacțiunii participanților;

4: practică națională, expresie a unui climat național.

”Contractele electorale” stau la baza comunicării electorale, la evenimentul electoral participând atât oamenii politici (candidații ), electoratul, cât și mass-media, asociați ai societății civile, experți.

Actorii principali sunt oamenii politici, mass-media,publicul și electoratul, acesta din urmă fiind vizibil prin intermediul sondajelor de opinie.

Candidatul politic este în primul rând un lider politic.

Acesta trebuie să își asume o serie de atribute convenționaloe cum ar fi:

1: atributul de moralitate;

2: atributul de superioritate;

3: atributul de competență.

Și în comunicarea electorală, la fel ca în cea internațională, mass-media joacă un rol foarte important.

Prin mass-media, informațiile ajung mai repede la public. Mass-media are rolul de a stabilii distincții între partidele politice, stimulează dezbaterile cu caracter ideologic, ajută la identificarea candidațiilor politici și difuzează informații celor interesați în procesele politice.

Cel mai important rol jucat de media este acela că este un echilibru social, și anume este modul în care se ajunge la reducerea tensiunilor și temerilor partizane. Mass-media supraveghează și critică activitățiile guvernamentale.

Datorită mass-mediei, omul de rând participa la viața politică, deoarece mass-media este mijlocul prin care se difuzează structuri interpretative, ușor inteligibile, ușor de înțeles de oricine.

Electoratul este cel care joacă un rol important între partidele politice și media.

Pe parcursul unei campanii electorale, electoratul poate fi identificat în mai multe ipostaze:

1: electoratul: interlocutor generic (destinatarul impersonal invocat în discursul mediatic și politic)

2: electoratul- public (destinatarul mesajelor mass-media)

3: electoratul- opinie publică (reprezentare a sondajelor de opinie)

4: electoratul- opinie individuală

5: electoratul- grup social( discursul visează un electorat țintă, interesele profesionale și culturale sunt reprezentate de actorii colectivi).

Comunicarea de partid

Comunicarea de partid vizează ”ansamblul resurselor și practicilor de comunicare prin care o organizație (partidul) interacționează cu proprii membri, cu structurile locale, cu electoratul partizan, cu opinia publică și cu oganizațiile internaționale.”

Partidul își ajustează identitatea în funție de acțiunea altor partide prin comunicare internă și publică. Comunicarea de partid este identitară, natura evenimentelor adresate unui anumit tip de public nu afectează cu nimic comunicarea de partid.

Partidele împreună cu echipele de consultanți politici utilizează mass-media în așa fel încât să maximizeze mediatizarea pozitivă și să prevină mediatizarea care deservește interesele partidului. Acest proces face ca o comunicare de partid să devină o activitate specializată, bazată pe o serie de mijloace și tehnici care să obțină ceea ce își propun.

Putem identifica câteva practici de comunicare specifice organizațiilor de partid:

1: Managementul media- se apelează la diferite practici de comunicare pentru a realiza maximizarea accesului liderilor la media și implicit vizibilitatea acestora. Se urmărește realizarea și menținerea unei relații pozitive între partid și mass-media;

2: Managementul imaginii de partid- Nu trebuie neglijată construirea unei relații complementare între imaginea publică a liderilor și imaginea partidului ca organizație.

În acest mod, acțiiunile partidului au parte de coerență și vor decurge conform așteptărilor. Personalitățile care compun acel partid formează imaginea partidului. Practicile de marketing sunt mijlocul prin care este construită și menținută imaginea partidului.

3: Comunicarea internă- doar o comunicare internă foarte bună poate evita mesajele contradictorii difuzate și poate coordona diferitele activități destinate imaginii publice.

Câteva noi tehnici vin în întâmpinarea nevoilor de comunicare ale partidelor politice: televiziunea prin cablu sau satelit, tehnologia video, tehnologiile digitale.

Avantajul partidelor politice este posibilitatea extinsă sa își formuleze mesajele prin optica intereselor pentru un termen scurt din cauza lipsei de stabilitate a atașamentului politic al membrilor și simpatizanților.

Partidele politice pot actualiza conținutul comunicării politice în funcție de problemele curente ale societății și ale anumitor grupe de alegători.

Mass-media ajută partidele profesionalizate să furnizeze informații în flux, să organizeze conferințe de presă în mod periodic și să creeze pseudoevenimente cu scopul de a capta atenția publicului.

Partidele politice investesc foarte mult în partea de management. Ele se ocupă de imaginea actorilor politici, asociază liderii politici cu cauze nobile sau cu vedete pentru a capta atenția oamenilor.

Stoicu Andrei consideră că ” marketingul politic este marketingul produselor pe o piață simbolică, în care oferta și cererea nu se echilibrează de la sine și nu sunt elastice”.

Marketingul politic își propune să vândă omul politic așa cum se vinde orice marfă.

În concluzie, comunicarea de partid este un proces care se desfășoară datorită unei bune comunicări interne, iar un rol important îl are mass-media.

Este foarte importantă imaginea liderilor politici, proces în care intervine marketingul politic. Fără o bună strategie de marketing, liderul politic nu are parte de o imagine pozitivă, lucru care ne duce cu gândul la ideea că acel partid nu are parte de o comunicare excelentă.

CAPITOLUL II

MASS-MEDIA ȘI CAMPANIA ELECTORALĂ

Termenul ”mass-media” , uneori formulat ca ”media”, este o expresie din limba română, preluată și în limba noastră, la plural, însemnând ”medii” (de comunicare) de masă.

Media (mediile de masă) cuprinde toate sursele de informație publice care ajung la o masă largă de persoane. Aceste medii de comunicare sunt: televiziunea, radio, internet, presă, ziare, reviste.

Aceste mijloace de comunicare în masă se pot clasifica în:

1: modul de vehiculare a informației – mijloace scrise( ziare, reviste)

– mijloace audio-vizuale ( radioul, televiziunea)

2: gradul de noutate și complexitate – mijloace tradiționale (ziare, radioul)

mjloace moderne (televiziunea, internetul)

Mass-media are următoarele funcții în societate:

1: informare

2: influențare

3: educație

4: divertisment

5: socializare

Teorii privind influența mass-mediei

Începând de la teoria lui Lippmann, teoria cultivării, a dependenței, a stabilirii ordinii de zi, a spiralei tacerii, etc- toate acestea duc la faptul că mass-media într-un mod direct sau indirect influențează comportamente, fie pe termen lung, fie pe termen mediu.

E. Noelle-Neumann afirmă că un procent de 20% dintre oameni își exprimă convingerile cu fermitate, chiar și dacă acestea sunt contrare opiniei dominante.

Mass-media este modul prin care nouă ne-au fost aduse la cunoștință cele mai importante evenimente interne sau externe. Mass-media este cel mai sigur influențator din viața noastră.

Oamenii își organizează viața în funcție de ceea ce prezintă știrile, ceea ce apare în presa scrisă, ceea ce auzim la radio,etc. Am putea spune că oamenii au căzut pradă mass-mediei. Informațiile de care avem nevoie ne sunt împărtășite tot de media.

Televiziunea este cea mai utilizată formă a comunicării în masă, cea mai utilizată formă de catre oameni.

Teoreticienii afirmă faptul că mass-media are efecte asupra indivizilor, grupurilor, instituțiilor și maselor , influențând considerabil personalitatea umană sub aspect cognitiv, afectiv și comportamental.

Elisabeth Noelle Neuman a creat un model numit ”spirala tăcerii”, care imaginează efectele comunicării asupra individului în timp. Individul este împins spre marginea unei spirale, acest lucru fiind realizat în funcție de comunicarea la care are acces individul.

”Fluxul în doi pași” este un alt model mai simplu, acesta luând în calcul rolul liderului de opinie ca mediator între mass-media și individ. Efectul mass-mediei asupra individului este primul pas, iar al doilea este specific influenței acesteia asupra celorlalți indivizi audienți.

Mass-media este caracterizat de lansarea, definirea problemelor publice și prin aceasta, stabilește agenda cetățeanului și a omului politic.

Cuvântul mass-media a luat amploare la noi după anul 1989, fiind un cuvânt împrumutat din occident. Exista și înainte de revoluție conceptul de mass-media, dar se comporta diferit și era perceput în alt fel. Presa scrisă și audio-vizualul din România comunistă se ocupa de proslăvirea conducătorului suprem, a președintelui, iar în rarele cazuri în care rămânea loc liber, se ofereau informații utile. După 1989, lucrurile iau o întorsătură radicală, atât pentru clasa politică, cât și pentru populație, mass-media schimbându-se total față de perioada comunistă.

În ceea ce privește audio-vizualul, avem postul de televiziune TVR, care a avut un rol important, dar și o influență considerabilă în perioada revoluției, acesta devenind după 1989 un important mijloc de comunicare pentru FSN, dar mai ales pentru liderii politici.

În ceea ce privește presa scrisă, întâlnim două principale publicații: ”Adevărul” și ”România Liberă”. Prima publicație se situează cu puterea în stat, iar a doua fiind un organ de presă care era asociat cu opoziția, cu partidele istorice. Rolul lor era de a promova liderii politici precum ”Scânteia”, promovau valorile și convingerile lor, dar de cele mai multe ori atacau liderii opoziției.

Datorită legăturii de depentent a mass-media față de politic, atât guvernul, cât și Clubul Român de Presa au încercat să reglementeze situația mass-media din România, astfel, începând cu anul 1993 au început să apară posturile de televiziune private.

În anul 1993 apare ”Antena 1 ”, iar în 1995 apare ”PRO TV”. Apariția acestor două posturi a dus la o concurență benefică, dar și la o extindere rapidă a posturilor de televiziune, lucru care era normal și necesar într-un stat democratic.

Într-un timp relativ scurt, au apărut numeroase posturi TV, publicații cotidiene, lunare, săptămânale, numeroase posturi de radio, etc.

Mass-media este în strânsă legătură cu politicul, am putea spune că liderii politici depind de media întru totul.

2.1 Tipuri de mass-media utilizate în campania electorală

Un rol important în campania electorală l-a avut televiziunea. Politicienii au ales televiziunea deoarece este una dintre cele mai eficiente forme de media, este locul unde întâlnim atât audio, cât și vizualul. Din punctul meu de vedere este forma de media care transmite cel mai bine, rapid și eficient mesajul.

Avantajele televiziunii sunt multiple. În primul rând, pentru că ajunge la un număr mare de oameni. Publicul țintă este omenirea toată, mesajul transmis ajunge la toată lumea.

Un alt avantaj este credibilitatea care o oferă un discurs la TV. Un actor politic foarte bun, reușește să cucerească publicul într-un mod simplu și rapid.

Și timpul în care ajunge mesajul la om este un alt avantaj deoarece mesajul este transmis instantaneu.

La capitolul dezavantaje, cred că ar intra costurile exagerate, astfel avem câteva exemple: B1 TV

Știrile electorale: 500 euro + TVA ( 5 minute emisie ̸zi)

Uninominalii: 2000 euro + TVA ( 30 minute emisie ̸ zi)

6. Vin alegerile: 5000 euro + TVA ( 60 minute de emisie)

Alege Nașul: 10000 euro + TVA ( 60 minute de emisie) (ultimele două fiind emisiuni de promovare care au avut dezbateri politice neplătite).

OTV

Dan Diaconescu Direct : 10000 euro + TVA

Zori de zi : 2000 euro + TVA

Se întâmplă acum : 5000 euro + TVA

Să trăiți bine : 3000 euro + TVA

24 H : 3000 euro + TVA

Caravana Rromilor : 3000 euro + TVA

Poveste de succes : 5000 euro + TVA.

WWW.EVZ.RO a reușit să facă o statistică la capitolul dezbatere și promovare a candidaților Victor Ponta și Iohannis, astfel avem:

Capitolul ”Dezbateri” : Realitatea TV a reușit să mențină un echilibru față de A3 și RTV. Iohannis a avut parte de 37 de prezențe (52%) , iar Ponta 34 de prezențe (48%).

Antena 3 l-a avut pe Iohannis sau pe reprezentanții săi în 15 dezbateri (18,5%), iar pe Ponta l-a avut în 66 de prezențe (81,5%).

România TV l-a avut pe Iohannis prezent în 23 de dezbateri (31,5%), iar pe Ponta în 50 de dezbateri (68,5%).

La capitolul ”Promovare”, Antena 3 a avut 51 secunde, adică 0,8% materiale de promovare pentru Iohannis, iar pentru Ponta 5950 secunde, adică 98,2% materiale de promovare. Tot asemănătoare sunt și cifrele de la România TV, astfel avem 96 secunde, adică 2,1% pentru Iohannis, iar pentru Ponta 4524 secunde, adică 97,9%.

La TVR1, avem un echilibru surpinzător, 50%-50% la capitolele știri și dezbateri, dar la capitolul ”promovare”, avem 3348 secunde pentr Iohannis și doar 2141 secunde pentru Ponta, adică 61% față de 39%.

La capitolul ”Știri”, la B1 , Iohannis a apărut de 78 de ori , în timp de Ponta a apărut de 95 de ori, adică 46,4% față de 53,6%. La Digi, Iohannis a aparut de 419 ori, în timp ce Ponta doar de 389, adică 51,9% față de 48,1%.

La Realitatea TV, Iohannis a beneficiat de 285 de prezențe, în timp ce Ponta a beneficiat de 215 prezențe, adică 57% față de 43%.

La Antena 3, cifrele sunt în favoarea lui Ponta, 56,7% față de 43%.

În urma statisticilor, vedem că Ponta a fost favorat de către Antena 3 și România TV, iar Iohannis de către Realitatea TV.

Televiziunea este considerată o formă de comunicare, mai ales în campaniile electorale.

Se disting astfel trei tipuri de comunicare televizuală:

1: comunicarea informativă;

2: comunicarea reproductivă;

3: comunicarea distructivă.

Comunicarea televizuală informativă este mijlocul de informare eficace, societatea conferindu-i din plin această utilizare. Deseori cuvântul ”comunicare” este considerat un sinonim al cuvântului ”informare”.

Comunicarea televizuală reproductivă este o formă de utilizare a mediumului, care reflectă controlul social. Pentru ca acest control să se poată exercita prin comunicarea televizuală, este necesar ca tehnologia mediumului să faciliteze acest lucru. Societatea care dorește schimbarea sistemului normativ este obligată să mențină codurile constante, prin urmare, codul este referențialul cel mai important al comunicării prin intermediul mediumului iconic. Comunicarea reproductivă este reprezentată de reproducerea sistemuluin normativ al societății.

Comunicarea distructivă este reprezentată de distrugerea mesajelor foarte bogate, ci nu de absența informației.

O caracteristică importantă a televiziunii este comunicarea politică. Comunicarea politică este reprezentată de două modele: modelul impresiv și modelul conversațional. Mobilizarea simbolică a resurselor mediumului televizual prin tehnici de persuasiune și spectacol este forma la care recurg constituirea și manipularea vizibilității publicului.

Praxeologia și intersubiectivismul comunicării televizuale se înscriu într-o dublă paradigmă conservațională, aceea a conversației dintre actorii aflați în interacțiune pe scena televizuală și a concepției asupra telespectatorului ca interlocutor într-un pseudodialog conferit de interacțiunea mediată. Comunicarea politică poate fi înțeleasă ca ”discutare a problemelor”, mizelor și ideilor cu caracter public.

Într-un orizont de interacțiuni și interlocutori se construiesc, se tematizează și se interpretează problemele publice. Comunicarea mediatică nu poate fi înțeleasă ca o extensie a modelului tradițional. Comunicarea televizuală este o formă de comunicare mediată, de tip pseudoconversație, în care sunt cuprinși un număr nedefinit de indivizi.

Acești indivizi care iau parte la această interacțiune mediată sunt destinatari ai mesajelor produse și transmise, independent de răspunsul lor actual sau potențial.

Politica se poate defini ca ”un spectacol relatat de mass-media și urmărit direct de părți de public”.

Un alt rol important îl joacă presa scrisă. Este la fel de căutată ca și televiziunea, ajunge la un număr mare de oameni și transmite mesajul aproape le fel de bine ca și televiziunea.

Un mare dezavantaj din punctul meu de vedere este că, presa nu oferă un mesaj audio. Impactul unui mesaj este mult mai mare atunci când întălnești atât audio, cât și vizualul. Vizualul oferă , după cum am mai spus un grad mare de credibilitate, atâta timp cât actorii își joacă bine rolul.

Un avantaj considerabil ar fi costurile, care sunt mult mai mici decât în cazul televiziunii.

Presa este și ea o formă media de comunicare care ajunge la un număr nedefinit de oameni.

Presa scrisă la noi în țară are o istorie destul de mare. ” Weekend Adevărul” a recompus istoria ziarelor românești.

Presa românească s-a născut la o distanță de peste 200 de ani față de primul ziar din lume, apărut la Strasburg, la începutul secolului al XVII-lea.

În anul 1829-8 aprilie, în Muntenia, sub patronajul lui Heliade Rădulescu, ”Curier Românesc” a fost prima publicație editată în limba română. Acesta apărea de două ori pe săptămână, lunea și vinerea, în patru pagini, redactat cu litere slovene, iar pe frontiscipiul său scria, cu majuscule latine și cu multe virgule : ”Gazeta politică,comercială, și literară”. Pe prima pagină se întâlnea adesea actualitatea din Turcia, Serbia sau Rusia.

La 1 iunie 1829, în Iași, apare primul număr din ”Albina romînească” , iar la 12 martie 1838, se tipărește ” Gazeta de Transilvania”.

În anul 1884, Gheorghe Panu punea bazele ziarului ” Lupta ”, cu 50 de lei și un credit deschis la tipograf. Tot în același an, a apărut și ziarul ” Universulʼʼ.

În 15 august 1888 apare ziarul Adevărul, sub conducerea lui Alexandru Beldiman, unul dintre cele mai longevive ziare de până la cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Adevărata ascensiune a presei românești a fost în perioada interbelică, când s-au scos pe piață 709 ziare și 554 reviste.

Istoria presei românești a avut un drum ascendent, însă puțin peste un secol, din 1829, până în 1938, când începe seria suprimării publicațiilor de către regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea. Ziarele libere încep atunci să moară, iar revitalizarea de după 23 august 1944 nu durează mult timp.

Perioada comunistă a schimbat foarte mult demersul presei scrise în România.

Ultimii 22 de ani ai presei scrise, au fost cei mai agitați și schimbători ani. După 1989, după revoluție, ziarele comuniste s-au reciclat peste noapte.

La începutul primilor 22 de ani de după revoluție, presa scisă era încă destul de căutată în țară. Mădălina Manole a fost cea care a schimbat tiparul presei scrise. Începutul democrației în presa scrisă însemna informații politice. Mădălina a fost cea care a schimbat tiparul și a adus presei altceva în plus decât politica.

Aceștia au fost primii pași ai tabloidului românesc, un tabloid totuși serios, reținut, care îmbină perfect actualitatea politică, frivolitățile celebrităților și întămplările fabuloase trăite de oamenii simpli din țară.

În timp, presa scrisă a devenit mai mult o afacere, un business, dar care, după criza din 2008 a început să fie mai puțin profitabilă, fapt care a duc la reducerea numărului ziarelor și a revistelor.

Campania electorală din 2014 s-a desfășurat prea puțin în presa scrisă. Ceea ce a fost promovat în ziare, a fost proiectul fiecărui politician. Au apărut multe publicații care prezentau proiectul fiecăruia dintre candidați, dar au apărut și manifeste politice. Liderul unui partid aducea criticii adversarului, erau prezentate anumite articole care îl faceau pe adversarul politic să decadă în fața oamenilor.

Alte articole apărute în ziare, erau acelea care informau oamenii cu privire la un discurs apărut la TV, rezultatul în urma confruntării dintre doi lideri politici, dar și rezultatul în urma alegerilor.

Un urmaș al presei scrise, este radioul. Acesta este un serviciu public autonom de radiodifuziune de interes național, cu atribuții de informare, de divertisment, dar și de educație, fiind independent editorial, care își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile Legii nr.41 din 17 iulie 1994, și în conformitate cu convențiile internaționale la care România ia parte.

Anul de debut al radiofoniei în România este 1908, în orașul Constanța, aparținând Serviciului Maritim Român.

În anul 1909, marina militară a înființat trei posturi noi de radio, Călărați, Giurgiu și Cernavodă. În anul 1912 s-a produs ăntreruperea totală de legături telefonice și telegrafice prin fir, România fiind în pericol să nu comunice cu aliații săi, dar până în anul 1928, Dimitrie Leonida a reușit să instaleze numeroase posturi de radiocomunicații.

În anul 1921, în urma inițiativei guvernului, s-a înființat o rețea de posturi radiotelegrafice care acoperea teritoriul țării.

Între 1925-1928, un grup de radiomatori au luptat pentru înființarea postului național de radiodifuziune, iar în anul 1920, în urma inițiativei acestora, s-a înființat un curs de radiocomunicații la Universitatea București, fapt ce a dus ca în anul 1925 să se inregistreze progrese importante în domeniul telefoniei, telegrafiei fără fir și radiofoniei.

În 19 noiembrie 1925 ora 15, a avut loc prima emisiune la radio, cu un post de tip Levy de 50 de w.

În 1927 , de două ori pe săptămână aveau loc emisiuni, pe o undă de 350 de metri, emisiuni pentru 20000 de abonați.

La fel ca și presa scrisă, radioul a luat amploare foarte repede, în câțiva ani au fost înființate câteva posturi de radio, iar mai apoi,după revoluție, piața radioului luând amploare considerabilă.

Radioul este o altă parte a mass-media care a avut un rol important în campania electorală. Existau emisiuni cu dezbatere publică, unde oamenii sunau și își spuneau parerea despre un anumit candidat, se discuta public proiectul fiecărui politician, dar se aduceau și puncte negative pentru ei.

Radioul, la fel ca și televiziunea, ajunge la un număr nedefinit de oameni, acesta având o influență considerabilă pentru indivizi. Dezavantajul radioului față de televiziune este că nu oferă și vizual, doar auditiv.

Existau emisiuni, precum cea de la Radio ZU, prezentată de Mircea Badea, în care se discuta foarte mult despre fiecare candidat politic în parte. Eu cred că acest tip de emisiuni au o influență majoră asupra populației.

Diferența între radio și alte tipuri de media, este că, pe posturile de radio nu au existat discursuri din partea actorilor politici, ei nu și-au facut campania pe posturile de radio, ci oamenii au fost cei care s-au influențat reciproc.

În cele din urmă, a rămas internetul. Internetul este cea mai nouă formă de media, cea mai accesată de oameni.

Istoria internetului începe în anul 1950, odată cu dezvoltarea calculatoarelor și a rețelelor de comunicații ( 1950-1960).

ECDL a anunțat în anul 2008, că aproximativ 83% din populația globală nu folosea internetul. InternetWorldStats, a făcut un studiu, care, în anul 2007 spunea că rata de penetrare a internetului în România a atins nivelul de 31,4% din totalul populației, estimată la 22,27 milioane locuitori, iar numărul de conexiuni broadband era de 1769300.

Între 2007-2011, numărul internetului folosit de către oameni a crescut de la 22% la 47%.

La fel ca și televiziunea, radioul și presa scrisă, internetul a avansat foarte mult, de la internetul prin cablu de telefonie fixă la ruter sau modemul ADSL, iar mai apoi la ruter WIRELESS (WI-FI).

Odată cu apariția și dezvoltarea internetului, celelalte forme de media au căzut și cad ușor. Acum, fiecare are posibilitatea accesului la internet. Oamenii refuză să mai cumpere ziarele, refuză să pornească TV_ul în favoarea internetului.

Apariția rețelelor de socializare au avut un rol, dar și un impact major asupra oamenilor.

Campania electorală a fiecărui candidat s-a desfășurat până la urmă pe internet. Orice știre apărută în ziar sau la TV, a fost mai apoi găsită pe internet, sau ba mai mult, majoritatea știrilor apărute în ziare sau la TV, erau luate de pe internet.

De-alungul anilor, internetul a provocat o ușoară dependență, dar în același timp a devenit indispensabil vieții.

Din punctul meu de vedere, internetul a fost o cale de comunicare între oameni și liderii politici. Dacă ai fi vrut să trimiți un mesaj, internetul, mai exact site-urile de socializare erau cea mai simplă cale.

Liderii politici au ales campania on-line, înainte de TV, radio și presă. Slogane, sigla, bannerele, manipularea și propaganda, toate acestea au fost părți din internet. Cea mai mare formă de manipulare în campania electorală a fost internetul.

2.2 Rolul media în perioada postdecembristă

În perioada comunistă, presa din România a creat o realitate paralelă, intenționând să facă ascunsă realitatea din România din acea vreme. Preocupările presei nu erau adevărul, ci ”fardarea minciunilor”.

Epoca de aur, pentru presa română a reprezentat o îngrădire a libertății de exprimare. Mircea Zaciu, critic literar, a denumit perioada 1980-1989 ca ”deceniul satanic” , perioadă în care cultul personalității lui Ceaușescu a atins cele mai înalte culmi. În anul 1971, s-a făcut trecerea de la comunismul ”liberal” la cultul personalității, după vizita lui Ceaușescu în China și Coreea, de unde a venit cu idei pentru a schimba România. ”Noua Revoluție Culturală” chineză din epoca lui Mao Zedong și puternicul cult al personalității din epoca lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord au impresionat dictatorul român.

Anul 1985 vine cu desființarea studiourilor regionale de radio, în vederea economiei a energiei electrice, decizie care defapt însemna lichidarea posturilor care emiteau în limbile străine maghiară și germană, fapt susținut de naționalismul românesc.

Programele Televiziunii Române au fost reduse la două ore pe zi, de la 20:00 la 22:00, pe motivul că, oamenii munci trebuiau să fie odihniți dimineața pentru o nouă zi de muncă.

” Pe măsură ce dictatura se intensifică, aveau loc transformări în acest sens, atât la radio, cât și la televiziune. Televiziunea devine un pilon principal al strategiei de persuasiune, urmată de radiodifuziune. Informația se pierdea odată cu buna organizare a programului de televiziune, ce consta în două ore de program, și asta seara, program în care erau foarte bine puși în valoare soții Ceaușescu. Majoritatea emisiunilor vorbeau doar despre ”iubitul conducător” și despre soția sa. Televiziunea publică devenise cel mai perfecționist instrument al noncomunicării, realizată prin eliminarea receptorului, prin supravegherea strictă a canalelor de comunicare și printr-un emițător unic. La Radioul național, informațiile erau dirijate în aceași direcție. Programul de emisie era însă mai generos, stațiile începând activitatea doar pe timpul nopții.”* Ionescu, 2003, p..65.

Caracteristicile cele mai importante ce descriu o societate democratică sunt libertatea presei și libertatea de exprimare. Statele sunt cele care protejează aceste drepturi fundamentale, libertatea de exprimare fiind exercitată prin mijloacele endemice de informare și comunicare în masă. Păstrarea, cultivarea și menținerea libertății reprezintă scopul liberal al tuturor formelor de guvernare, mass-media trebuind să devină un instrument al libertății sociale. Diferiți agenți ai comunicării în masă devin mediatorii unui cadru social dominat simbolic de ”pattern-uri” de comunicare, ce întretaie societatea într-un mod complex.

Expectațiile sociale au ca sursă majoră mass-media, acestea fiind modelate, referitoare la organizarea socială a unor anumite grupuri din societatea modernă. Mass-media, adică formele de comunicare în masă descriu și înfățișează norme, roluri, ierarhii și sancțiuni aparținând fiecărui tip de grup cunoscut în viața socială contemporană.

Toate acestea demonstrează faptul că teoria expectațiilor sociale ține de influențele de socializare ale comunicării în masă, influențe ce rezultă din descrierile modelelor stabile ale vieții de grup. Astfel de patter-uri stabile, definesc ceea ce așteaptă oamenii să facă.

În procesul de liberalizare și democratizare al societății, rolul jucat de mass-media în noile sisteme democratice din sud-estul Europei este fundamental. Anul 1989 a fost un an care a adus schimbări fără precedent în această regiune a Europei. Fostele țări comuniste au început trecerea de la regimul totalitar la cel democratic.

Mass-media, în perioada postdecembristă este ”încărcată” cu o varietate de funcții sociale și politice, aceste funții fiind în special crearea imaginii unei societăți democratice, sprijinirea procesului de depășire a moștenirii comuniste, jucarea rolului de ”câine de pază” pentru politicieni și acțiunile de socializare a cetățenilor cu vocabularul democrației, al libertății, al spiritului civic, al dreptului omului, înscriindu-și acțiunile în mecanismul democatic de verificări și echilibre.

D. Held tratează ideea ” supra-încărcării” , aceasta presupunând o criza parțială a regimului democratic de ”welfare”, ce presează guvernul să răspundă cerințelor societății și să își asume o extra sarcină de a urmării politici de guvernământ eficiente. Aceasta idee de supra-încărcare, în rolul jucat de mass-media în societatea românească postdecembristă, înseamnă o mass-media cu un rol foarte important în procesul de democratizare în România și în majoritatea țărilor sud-est europene. Rolul jucat de mass-media în România este unul critic și vine cu următoarea întrebare: poate mass-media să facă față așteptărilor unei societăți în tranziție? Dar mai mult decât atât, este legitimă supra-încărcarea mass-media cu rolul de a socializa o societate în tanziție cu realitatea societăților democratice occidentale?

Odată cu această tranziție, apare și criza încrederii politice. În ultimele decenii, neîncrederea în partidele politice și erodarea autorității sistemului politic, au condus la impunerea mass-media ca o instituție-paleativ pentru partidul politic ca instituție publică.

Politica, în societatea de masă, a devenit o activitate cu foarte puțin apel public, s-a perpetuat incapacitatea unei mari interactivități și imobilismul ideologic specific politicilor de la începutul secolului al XIX-lea, introducând o constantă atitudine de respingere a politicului din partea electoratului. Rolul politicului s-a restaurat în urma transformării electoratului din audiență politică în spectator politic. Partidele politice și-au pierdut treptat puterile specifice, arena dezbaterilor s-a mutat din cea tradițională: Parlamentul, spre cea a talk-show-ului politic, interesul schimbându-și direcția către carisma individuală, integrarea mediatică a discursului politic și a omului politic. Partidul politic, dar și politicianul, ca mediator social, și-au pierdut funcția centrală pentru că au fost concepuți, mai ales pe plan instituțional, aceea de mecanisme de comunicare între cei care dețin puterea în sfera decizională și cetățeni. Rolul a fost preluat de către media.

În reconstruirea încrederii sociale, diferite tipuri de media au un rol cheie, foarte important. Aceste consecințe se întind de asemenea și asupra altor aspecte ale sistemului politic. Deoarece încrederea socială e legată de eficiența politică, de participarea și încrederea politică, înfluențele mass-media cu privire la încrederea socială, pot fi înțelese ca influențe asupra unor atitudini și comportamente politice cheie.

Comportamentul politic la nivel individual și pe scurtă durată , dar și atitudinile agregate de lungă durată sunt promovate de mass-media, ele fiind necesare într-o societate democratică consolidată.

Slăbirea rolului simbolic de socializare a clasei politice este consecința deficitului de legitimitate a instituțiilor politice tradiționale. După toate acestea, putem spune că democrațiile în tranziție necesită modele stabilite de atitudini civice, în termenii unui cadru democratic funcțional, dar și în asimilarea proceselor de modernizare și democratizare.

Cel mai bun exemplu, este România, deoarece revoluția din 1989 a fost transmisă în direct. În perioada comunistă, doar două ore pe zi le era permis programelor de televiziune pentru difuzare, duminica fiind o excepție, numpărul era de opt ore. În anii 1980, media și-a extins funcțiile propagandistice și de manipulare, ele fiind cele mai importante mijloace de susținere ale lui Ceaușescu. Media aveda parte de un control foarte centralizat, partidul luând parte la toate activitățile mijloacelor media, de la radio și televiziune, studiourile de film, tipografii,ziare, până la singura agenție de presă. Accesul la publicațiile străine, la filme, cărți și alte programe era reglementat de aparatul de control.

Rolul major pe care l-a jucat media, mai ales televiziunea a fost în anul 1989, atunci când a susținut și a influențat schimbările dramatice din România. Atunci a fost punctul culminant, când televiziunea a decis să își schimbe statutul, asumându-și un rol vital în ”modus-ul operandi” al revoluției, rolul mass-mediei fiind acela de la forma opinia publică în opoziție cu pattern-ul de comportament politic dominat în Vechiul Regim.

Periodicele care s-au creat noi, dar și cele care au renăscut după decenii de tăcere forțată, erau mai mult sau mai puțin motivate politic. Existau unele care erau devotate unor partide politice și care nu făceau niciun secret din preferințele lor politice, deși nu erau în mod oficial publicații ale partidelor. Câteva exemple ar fi: Dreptatea, Liberalul, România Mare, Politica, Azi, România Liberă, Cotideanul, Socialistul, Vremea.

Apariția primelor posturi de radio și de televiziune private, climatul social s-a schimbat, devenind diferit și mult mai important, s-a promulgat prima lege a Audio-vizualului, oferind un impuls profesionalizării mass-media. Ce a lăsat regimul comunist s-a dovedit a fi mult mai puternic decât și-au imaginat analiștii și politicienii în primele momente de libertate.

Căderea comunismului din România a făcut ca dezvoltarea mass-mediei să aibă loc într-un ritm alert. Conform agenției Press New, în 1977 existau 60 de publicații, numărul publicațiilor crescând în anul 1989 la 98, iar numărul săptămânalelor a crescut de la 37 la 146 în aceași perioadă. Discriminarea informației publicului a fost posibilă și realizabilă datorită formleor mass-media. Expunerea la opinii contradictorii este o condiție într-un dialog democratic. Grupurile minoritare și-au găsit expresia în ziare precum: ” Magyar Szo” și ” Algemeine Zeittung”. Au apărut companiile de televiziune privată precum PRO TV, Antena 1, Prima TV, alături de posturile de radio private. Exprimarea dreptului la diversitate a fost reprezentate în media.

Problema transparenței a devenit una controversată și sunt numeroase amendamente ce trebuie făcute legii ce va asigura această transparență în media română. Este esențial ca în România să se dea o lege mai detaliată sau un Cod de Comportament. Mass-media poate construi, chiar și în aceste circumstanțe un front comun împotriva corupției și un mod de gândire democratic.

Datorită competiției limitate, momentul ca mass-media să fie ghidat de o ”mână invizibilă ̓ ̓ mai are de așteptat. Mediul audio-vizual este cea mai bună cale de a construi o piață competitivă de media, de aceea trebuie abordat dintr-o perspectivă a unui pluralism reglementat. Mass-media postdecembristă a fost, este și va rămâne cea mai elocventă, palpabiă și activă forță a prăbușirii comunismului. Un garant al credibilității mass-media în ochii unei societăți în tranziție este presa independentă, care s-a dezvoltat într-un cadru legislativ coerent.

De altfel, mass-media joacă un rol important în schimbarea percepției tradiționale asupra suveranității, promovând sau nu, integrarea europeană.

În timpul alegerilor din 1996 și 2000, conform OSCE, media, în special televiziunea, a fost principala sursă de informare. Pe întreaga perioadă a campaniilor electorale, un element esențial în promovarea discursului integrării europene, l-a avut media. În 1996, televiziunea română TVR1 a fost criticată de către OSCE, pentru ̓ ̓ favorizarea partidului la guvernământʼʼ. ʼʼ Pentru a contrabalansa situația, anumite companii private de televiziune și-au demonstrat preferințele lor politice pentru opoziție. Astfel, alegerile au avut o acoperire media deyechilibrată în ceea ce privește difuzarea mesajelor unor partide și candidați.ʼʼ

În anul 2000, OSCE a precizat că, fără a fi influențat de aparatele statului, media are un caracter pluralist. Asigurarea fezabilității organizațiilor media și protecția jurnaloștilor a fost principala preocupare în acea perioadă. ʼʼRolul mass-media în creșterea gradului de conștientizare legat de egalitatea șanselor este unul esențial.ʽʽ

Mass-media, se confruntă deseori cu probleme ce afectează mediul economic. Nici media privată nu este scutită de dificultățile cu care economia națională se confruntă. În general, presa suferă de lipsă de personal profesionist și de un management prost. Majoritatea organizațiilor au fondurile limitate, singurul ajutor venind din donațiile private și din subvențiile guvernamentale. Din cele spuse anterior, ne putem da seama că media nu sunt total independente, ele putând fi influențate politic.

Cu toate că mass-media a fost descrisă de OSCE ca fiind pluralistă, în raportul finale al alegerilor prezidențiale din 2000, influența politică a fost într-o continuă creștere pe măsură ce guvernul social-democrat a preluat puterea. În România, timp de un deceniu, gradul de profesionalizare a jurnalismului a avut de suferit, fapt dovedit de lipsa de experiență în oferirea unui mesaj obiectiv, pe măsură ce sistemul politic și economic se stabilizau. Relația dintre mass-media și guvernământ nu a fost deloc una liniștită, ci una turbulentă. De multe ori, media a fost exilată în opoziție, în loc să promoveze reforme și să evolueze în mod obiectiv ectivitățile guvernamentale.

Media ar trebuie să se distanțeze de această relație dificilă cu guvernul și să treacă la poziția de ʼʼcâine de pazăʽʽ. Pe lângă faptul că media ar trebuie să prezinte dovezi fiizice, să prezinte fapte, să analizeze și să comenteze, media ar trebui să arate cât sprijin popular este acordat schimbărilor făcute de guvern. Mass-media, îndeplinește doar câteva din funcțiile sale. Din acest punct de vedere, această media supra-încărcată își asumă doar parțial rolul complementar de opoziție simbolică, fiind încă supusă influențelor.

Tranziția României spre democrație se poate evalua de către observatori, cu ajutorul mediei, dacă aceasta ar oferi anumite mijloace care să ajute acest proces. Pentru evoluția sau involuția societății,un barometru îl reprezintă nivelul de libertate al presei și gradul în care se exercită o influență guvernamentală. Pentru organizațiile internaționale, precum UE,asemenea barometre reprezină un mijloc real, pentru a evalua nivelul de pregătire al României pentru integrare. În perioada de tranziție, media a fost cea mai apropiată de public. Modul în care mass-media sunt percepute ca una din instituțiile ce sunt investite cu încredere din partea publicului, este explicat de această apropiere dintre media și public. Rămâne totuși de discutat cât de bine și-a jucat rolul mass-media pe fundalul anilor de tranziție. Cucerirea libertății de exprimare la revoluția din 1989 nu este deloc sinonimă cu atingerea unei maturități profesionale, dar nici cu asumarea unei misiuni responsabile, aceea de ʼʼa patra putere în statʽʽ. Instituțiile mass-media sunt o parte a procesului de comunicare, necesar într-o tranzacție, dar necesar și mai apoi, într*o societate democratică.

În concluzie, mass-media, îndeplinind funcțiile de informare, de observare a arenei politice, de influențare și formare a opiniilor, favorizată de încrederea publicului, au fost un factor fundamental în trecerea de la comunism la democrație.Efectele influenței mass-media consistă în crearea unei opinii publice informată și receptivă. În construirea unei societăți democratice, media devine indispensabilă.

2.3 Influența media asupra societății

De mai multe decenii, evaluarea influenței mass-media asupra indivizilor în societate, constituie o preocupare majoră a cercetărilor în științele comunicării. Psihosociologi, psihologi, sociologi, antropologi și lingvistici, au acordat o mare importanță acestei teme, care, este în strânsă legătură cu viața noastră de zi cu zi și care ne privește pe toți într-o mică mare măsură.

Această tema aduce o gamă largă de întrebări, dacă citirea ziarelor favorizează sau nu participarea cetățenilor la dezbaterea publică, dacă intervențiile repetate ale oamenilor politici la televiziune provoacă schimbări de opinie sau de intenție de vot în rândurile electoratului, dacă atunci când oamenii văd imagini dramatice, reacționează și acționează să sprijine asociațiile umanitare, dacă acei copii care văd scene de violență la TV sunt predispuși să adopte un comportament agresiv? Toate acestea sunt întrebări care dovedesc necesitatea unui studiu asupra efectelor reale sau presupuse ale media. Părerile specialiștilor sunt atât de diferite în această situație, încât oricât de mult cunoștințele noastre se înmulțesc, încă nu putem să dăm un răspuns clar la întrebarea: Influențează sau nu media?

De-a lungul anilor, a avut loc o dezbatere cu privire la efectele media, astfel ajungându-se la trei faze: prima, cea în jurul anilor 20-30, perioadă în care s-a crezut foarte mult în atotputernicia radioului și a cinematografiei; a doua perioadă, între sfârșitul anilor 30 și începutul anilor 60, perioadă în care s-a pus accentul pe efectele limitate ale media, iar a treia perioadă, începe cu mijlocul anilor 60, cu un reviriment al teoriilor care vorbesc despre efectele puternice ale media. De fiecare dată, rezultatele erau legate de contextul politic și cultural al momentului și de cele mai multe ori, majoritatea au fot emise de către cetățeni de origine americană.

Credința în manipularea mulțimilor prin mijloace de comunicare de masă, la sfârșitul primului război mondial, făcea parte într-un fel din ideile general acceptate ale epocii.

Argumentarea consta în reflexul condiționat: individul supus unui stimul , reacționează mai mult sau mai puțin instinctiv și întotdeauna în același mod. În Statele Unite s-au realizat câteva studii cu privire la influența filmelor asupra copiilor, care demonstrau că acestea provoacă emoții intense, pot modifica somnul și pot da naștere la comportamente de imitare a eroilor văzuți pe ecran.

Începând cu 1940, cercetători precum Paul Lazarsfeld și colaboratorii săi, în timpul campaniilor electorale în presa sau la radio, au relativizat primele teorii. Acestea au fost deschiderea către o serie de studii empirice, realizate prin sondaje aplicate cititorilor și ascultătorilor, studii care au subliniat influența indirectă și limitată a media. Receptorul mesajelor adoptă un comportament mai activ decât se credea înainte.

Mass-media, pșrintre altele, nu este decât un element care intervine în opțiunile și atitudinile indivizilor. Acestea se înscriu într-un complex de influențe, în care relațiile interpersonale sunt tot atât de importante ca și conținutul mesajelor emise de media.

Unii sociologi au fost determinați să revizuiască ideea unui efect minim al media, fapt datorat de atenția acordată efectelor culurii de masă în societatea de consum a anilor 60, în Franța, dar și în alte țări, dar și locul cucerit de televiziune, de câteva decenii încoace.

Mass-media audiovizuale determină modul nostru de gândire, datorită mediatizării campaniilor electorale și a ponderii sporite a intervențiilor oamenilor politici pe ecran. Chiar și în privința opiniei publice , se arată interes pentru rolul jucat de media. Cercetători germani afirmă că media dețin o parte de responsabilitate însemnată, ba chiar decisivă în construirea dezbaterii publice și în difuzarea ideilor.

Astăzi, se admite faptul că media nu provoacă schimbări majore pe termen scurt asupra oamenilor, numeroase studii realizate pe această temă, timp de decenii, tind să o dovedească.

Pe de altă parte, se poate spune că la originea unor efecte puternice, stă acumularea acestor efecte limitate pe o perioadă lungă. De exemplu, comentariile, anchetele difuzate de presa scrisă sau de televiziune privind afacerea Watergate, care reflectau luările de poziție ale tribunalelor, ale Congresului și ale anumitor grupuri de presiune, l-au constrâns pe președintele Nixon să își dea demisea. Atunci când informațiile încep să se repete, ele se înscriu într-o anumită coerentă, iar majoritatea media este în consens, iar efectele minime cumulate pot da naștere unor transformări de amploare. De aici, rezultă că nu există opoziție, ci doar complementaritate între cele două tipuri de interpretări propuse: efectele media sunt limitate în anumite circumstanțe, pe termen scurt, iar pe termen lung, sunt puternice.

Doar într-o mică măsură, indivizii luați izolați sunt atinși de mesajele transmise prin media, sau cel puțin, nu antrenează decât cu puține excepții bulversări considerabile. Atunci când pe micul ecran are loc o dezbatere între doi politicieni, telespectatorul nu își va schimba intenția de vot la sfârșitul dezbaterii, doar dacă acesta aparține grupului indecișilor.

Asupra modului în care se comporta opinia publică, dezbaterea politică sau sondajele pot avea totuși mici influențe, dar aici nu mai este vorba despre un fenomen individula, ci de unul colectiv sau de grup.

Niciodată influența media nu va fi una directă, ea trece printr-o serie de relații interpersonale. Liderii de opinie deservesc de obicei ca intermediari între ei și mass-media, receptorul spijinindu-se pe părerea acestora. Acești lideri de opinie, sunt de regulă oamenii care sunt mult mai mult expuși la media, dar care, în general, au același statut social, ei bucurându-se de o puternică credibilitate.Procesul de influențare a mass-media a fost stabilit la două niveluri: primul, curent vertical de la emițător la liderii de opinie, iar cel de-al doilea, un curent orizontal, mergând de la acești lideri spre publicul însuși. Efectele comunicării de masă sunt limitate datorită informațiilor difuzate, supuse unui sistem de filtrare mai mult sau mai puțin eficace.

În prezent, se estimează că rolul liderilor de opinie nu este chiar atât de important , ikar procesul de comunicare se leagă defapt de multiple niveluri. Efectele comunicării de masă nu sunt produse direct de către mesaj, ele trec prin semnificațiile pe care receptorii le culeg din el.

Felul cum mijloacele de comunicare de masă influențează difuzarea și adoptarerea anumitor inovații, precum noi instrumente tehnologice, noi idei, este un alt mod de a cerceta mass-media. S-a pus întrebarea dacă, unele utilaje sau produse agricole, ar fi prezentate în emisiuni, ar avea vreo influență asupra oamenilor?

În difuzarea unui produs, întâlnim patru paliere: informare, persuasiune, decizie și confirmare, iar rolul media este de a favoriza informația cu privire la produs și luarea la cunoștință de către oamenin cu privire la existența lui. Oamenii, adică receptorii, se îndreaptă către relațiile lor interpersonale pentru a cere sfaturi, ceea ce demonstrează că procesul de adoptare a inovațiilor este legat de modelul efectelor limitate ale media. Dacă ar exista acumulare a repetiției mesajelor pe termen lung, mass-media ar provoca schimbări reale de comportament.

Marshall McLuchan a acordat o mare atenție canalului de transmitere a mesajelor. Lucrări precum La galaxie Gutengerb (1962), Pour Comprendre Les Medias (1964), demonstrează că parametrii tehnologiei ai canalului utilizat determină receptarea și înțelegerea mesajelor. Dominația unui canal a marcat fiecare etapă din istoria umanității ( tradiția orală, tipăritura, electronica), astfel, societatea noastră trece printr-o revoluție, sub efectul mass-media electronice, din ce în ce mai răspândită. Mass-media este concepută ca o extensie a funcțiilor noastre fizice și mentale.

Oamenii reacționează și interpretează mesajul diferit, în funcție de simțul la care canalul face apel ( auz, văz, pipăit). De exemplu, televiziunea are un impact mai mare asupra noastră față de tipăritură.

În concluzie, viața noastră este afectată de către media oriunde am fi. Importanța tehnicii trebuie pusă mereu în relație cu mediul social în care se mișcă utilizatorii acestor noi mijloace de comunicare de masă.

Din punctul meu de vedere, comunicarea de masă influențează foarte mult viața noastră. Chiar și atunci când avem anumite convingeri, o altă versiune auzită sau văzută la TV, radio sau presă, ne poate face să ne schimbăm parerea sau cel puțin să ne punem un semn de întrebare.

Mass-media ne influențează atât modul de gândire, cât și comportamentul.

CAPITOLUL III

MANIPULAREA ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ

Manipularea este un tip de influență socială, care urmărește schimbarea percepției sau a comportamentului indivizilor, cu ajutorul unor tactici ascunse, amăgitoare sau chiar abuzive. Deoarece manipulatorul își urmărește doar propriile interese, deseori metodele de el pot fi percepute ca exploatatoare, imorale și înșelătoare.

Influența socială nu este neapărat negativă. De exemplu, doctorul încearcă să te facă să renunți la un anumit obicei prost. În general, influența socială este percepută ca fiind inofensivă, atunci când se respectă dreptul celui influențat de a alege. În funcție de context, influența socială poate fi considerată o formă de manipulare ascunsă.

Ștefan Buzărnescu, în ” Sociologia opiniei publice”, definește manipularea ca ”acțiune de a determina un actor social (perosoană, grup, colectivitate) să gândească și să ascționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsonează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale. Intențile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia”.

Diversificarea permanentă a surselor de concepere și difuzare de mesaje a condus la o practică manipulativă, care are la bază coduri precise, dar ușor identibicabile de profesioniști, dar total inaccesibile celor neinițiați în acest domeniu.

Rolul fundamental al comunicării este de a convinge receporul mesajului de o anumită teorie, opinie, și de a-i consolida sau modifica în acest fel atitudinile. Dacă un are intenția de a schimba atitudinea altei persoane, el trebuie să identifice factorii procesului de comunicare, care pot produce această schimbare. Acest mesaj, transmis cu intenția de a schimba atitudinea unui individ, se numește mesaj persuasiv. Aceste mesaje persuasive le întâlnim în fiecare zi, oriunde.

Anumite cercetări demonstrează că, reacția la aceste mesaje persuasive depinde adesea de caracteristicile persoanei care încearcă să convingă, acesta neavând legătură cu valoarea mesajului. Psihologii s-au arătat interesați de trei caracteristici legate de acest subiect, și anume:

*credibilitatea comunicatorului

*calitățile fizice și ”șarmul” comunicatorului

*intențile observate la el.

În vremurile noastre, la posturile politice nu acced doar acei oameni speciali pregătiți pentru a guverna. Actori, poeți, ziariști și chiar un actor italian de filme pentru adulți au fost aleși la diferite niveluri administrative.

Cadrul conceptual-metodologic

În ultimii 15 ani, observatorii vieții politice au analizat campaniile electorale, ei remarcând unele decizii și schimbări politice generate de acetori care au recurs la diverse forme ale manipulării.

1) Comunicare, persuasiune și manipulare. Comunicarea are numeroase definiții, dar cea mai simplă, ”comunicarea este un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte ”. Prin această definiție, ne dăm seama că limbajul servește șa realizarea scopurilor indivizilor.

În primul rând, comunicarea este un mod de a schimba comportamentul interlocutorului.

Persuasiunea și manipularea sunt două forme ale comunicării. Persuasiunea, este modul în care convingem pe cineva să acționeze într-un anumit mod, folosind raționamente corecte. Procesul rațional de argumentare reprezintă un rol important în persuasiune.

Manipularea, este total diferită de persuasiune. Aceasta este acțiunea de influențare, prin mijloace neviolente a opțiunii unor persoane individuale și grupuri de persoane, astfel încât, aceștia consideră că acționează pe baza realității, pornind de la premise corecte, conform ideilor și intereselor proprii.

Există o diferență între persuasiune și argumentarea de tip manipulativ, aceasta din urmă imitând logica și teoretic, se adresează rațiunii, dar abuzează de relația logică și formează silogismul, denaturând raționamentul.

Se ajunge la o concluzie falsă, sub aparența unei demonstrații corecte. Acest lucru, se obține mai ales prin recurgerea la manevre, de natură logică sau psihologică, care îl fac pe manipulat sa confunde premisele, substituindu-le pe cele adevărate cu unele false, ori să apeleze la legături cauzale aberante. Manupularea este o formă patologică a comunicării. În literatura de specialitate, manipularea este privită ca o acțiune de modicicare a pozițiilor, normelor sociale, stării mentale, a universului de credințe și convingeri al celui supus procesului. Manipularea are ca scop provocarea de reacții afective puternice, precum ură,loialitate,speranță, etc., reacții care să determine luarea unor decizii favorabile manipulatorului, de către cei maipulați.

Manipularea trebuie raportată la intențiile comunicatorului, dar și la metodele prin care are loc comunicarea. Manipularea este o acțiune voită, care presupune intenție din partea celui care manipulează. Producerea unei erori neintenționate nu poate fi considerată manipulare. Pe de altă parte, mijloacele sunt cele care califică fapta ca având sau nu caracter manipulator.

Folosirea mijloacelor specifice manipulării , prezumă intenția de a manipula. Mijloacele prin care se realizează manipularea sunt atât verbale, cât si ne-verbale. Datortă complexității proceselor de comunicare și a naturii subiective a raporturilor dintre cei care comunică, deseori este greu de făcut diferența între persuasiune și manipulare.

Nu se poate face o afirmație clară ca persuasiunea apelează doar la rațiune, iar manipularea doar la afectivitatea celui manipulat, care, astfel ar fi subjugat scopurilor manipulatorului.

În ceea ce privește procesul de persuasiune, convingerea celui ce recepționează mesajul ține de reația lui afectivă, specifică față de argumentele emițătorului de mesaj, iar în cazul manipulării, subiectul, adică cel manipulat, este indus în eroare prin maniera înșelătoare în care i se comunică mesajul, manieră subordonată unui scop ascuns.

Oamenii au capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta și evalua ceea ce le este transmis, trecând informația prin propriul filtru critic, de aceea manipularea produce efecte în grade diferite asupra individului sau grupului de indivizi.

Reușita manipulării ține de calitatea acestui filtru. Prin urmare, acțiunea împotriva manipulării trebuie să se adreseze în special manipulatorilor, aplicându-le sancțiuni li limitându-le spașiul de manevră, prin impunerea unor reguli de conduită socială adecvate, iar apoi, potențialelor victime, prin informație și educație, să le întărească spiritul critic.

2) Argumentații și strategii de comunicare manipulative

Numeroase modalități de argumentare defectuase, dar și strategii de comunicare manipulative se pot găsi în comunicare, scopul lor fiind acela de credibilizare a mesajelor și determinarea unor anumite comportamente, atitudini și opțiuni în favoarea manipulatorului.

Câteva dintre aceste forme sunt:

Argumente ad verecundiam: acestea sunt folosite în scopuri de manipulare pentru a credibiliza un mesaj, prin înlocuirea argumentelor specifice intrinseci acestuia cu opiniile exprimate de personalități, din prezent sau din trecutul istoric, având un grad înalt de notorietate și respect public. Se merge pe următorul principiu: ”dacă însuși președintele/profesorul/primarul x a afirmat un lucru, cu atât mai mult noi, nespecialiștii trebuie să credem asta”. Un caz special al acestui mod de manipulare este ”autocitarea”, adică folosirea propriilor declarații publice, trecute ca o sursă de autoritate ( am avut dreptate atunci când am spus…, sau, așa cum am arătat la timpul respectiv…) Atunci când se face referire la o opinie proprie emisă, într-un moment diferit, ca și când ar fi o parte asimilată a patrimoniului universal de idei, fără a se menționa că, opinia în chestiune, îl are ca autor chiar pe cel care vorbește,autocitarea are un caracter agravat.

Argumente ad hominem: acestea fac parte din metodele de tip manipulativ, urmărind decredibilizarea unei afirmații, sau credibilizarea unei afrmații, care neagă o altă afirmație, prin denigrarea personalității celuilalt, care a emis opinia critică. În astfel de cazuri, atenția manipulatului este abătută de la afirmația sau opinia în discuție, dar și de la argumentele proprii, pe care acesta se bazează, către defectele, prezumtive sau reale, ale celui care afirmă. Premisa falsă care se induce în raționament, este precum o persoană detestabilă, care nu emite decât opinii detestabile. Aceste opinii, nu mai sunt supuse evaluării, iar poziția manipulatorului câștigă teren liber de manifestare.

Argumente ad ignorantiam: sunt folosite în argumentarea de tip manipulativ, prin care se urmărește credibilizarea unei afirmații, pe considerentul că nimeni anterior emiterii ei, nu a probat contrariul, sau decredibilizarea unei afirmații, pe motivul că nimeni anterior, nu a mai facut-o. Un exemplu în acest caz este parlamentul unicameral, acesta încadrându-se perfect acestui tip de argumentare.

Argumente ad populum: argumente manipulative, folosite în scopul credibilizării unei afirmații, pe considerentul că ea este împărtășită de un număr mare de persoane ( românii știu că…, românii cred că…, toată lumea este de acord că…, etc). Premisa falsă în raționament, este că o opinie cu care foarte mulți sunt de acord, ține loc de adevăr. Această metodă exploatează teama oamenilor de a se pronunța împotriva unui curent majoritar, dar și atracția pe care confortul asemănării, respectiv cel al dizolvării în mulțime, îl exercită asupra lor. Această metodă, de cele mai multe ori se îmbină cu intoxicarea, astfel se creează aparența că susținătorul unei afirmații reprezintă sau are în spatele său, un grup masiv de persoane.

Argumente ad misericordiam: aceasta, este o metodă de manipulare care recurge la afectivitate și empatie, cu intenția de a credibiliza un mesaj, prin invocarea compasiunii manipulantului, în locul prezentării argumentelor materiale, pentru a-l convinge în mod rațional. Un exemplu în acest caz este cazul ʼʼrocadeiʽʽ – Băsescu-Stolojan, în perioada campaniei electorale din anul 2004.

Argumente de tip om de ploaie: aceste argumente sunt folosite ca metode de manipulare, pentru a credibiliza sau a decredibiliza o afirmație, prin atribuirea paternității ei unei persoane, care ori nu a formula-o deloc, ori, a formulat-o în cu totul alt context și în cu totul alte scopuri față de cele ale manipulatorului. Atunci când se urmărește credibilizarea afirmației, această metodă se combină cu argumentația ad vericundiam, cu particularitatea că, personalitatea invocată, este doar în aparență autorul opiniei la care se face referire. Din punct de vedere psihologic, această formă de manipulare pleacă de la observația că, o idee, este mai ușor acceptată, dacă manipulantul va crede că, ea nu aparține celui care i-o recomandă, ci unui terț, manipulatorul apărând astfel ca fiind neutru. Acest tip de argumentare se poate realiza atunci când afirmația iluzorie, este sprijinită pe argumente vădit eronate. Scopul acestei argumentări este de a abate atenția de la alte opinii, care reprezintă un pericol serios la poziția manipulatorului. Atunci când manipulantul crede că, demontarea rapidă și convingătoare a unei afirmații, a fost pusă în discuție, când defapt ea nu a fost formulată, sau a fost, dar în alt context,îi creează un avantaj psihologic manipulatorului, acesta putând să își promoveze mai ușor propria poziție.

Exagerarea mizei, sau introducerea în deubatere a unor mize false: această metodă de manipulare, intenționează fie credibilizarea unei afirmații, fie determinarea unei anumite atiudini, prin focalizarea atenției asupra unor probleme inexistente, secundare sau lipsite de relevanță. De obicei, aceste metode vizează abaterea atenției manipulantului, de la faptul că manipulatorul nu are soluții la problemele reale. De altfel, ele sunt folosite pentru a pune în dificultate un adversar și pentru a creea reacții de adversitate împotriva sa, sub cuvânt că acestea reprezintă un pericol, sau că nu reușește să rezolve anumite probleme, asta trecând peste faptul că, pericolul sau problemele respective sunt iluzorii.

Deposedarea mesajului de miză: este strategia de manipulare care, fie urmărește să evite criticile față de o anumită atitudine, prin intruducerea convingerii că problema este nerelevantă, fie vizează promovarea unei opțiuni, prin reducerea rezinstenței față de ea, ca urmare a creării aparenței că ar fi lipsită de importanță. Aceasă strategie se bazează pe, scoaterea din contextul natural al problemei și introducerea ei într-un alt context, astfel încât să pară că nu are deloc consecințe.

Neutralizarea mesajului, sau ” depolitizarea” demersului politic: este o strategie care constă în credibilizarea unei afirmații sau acceptarea unui demers, prin scoaterea acestora din contexul firesc, astfel încât să fie acoperită legătura dintre ele și scopul politic, sau dintre ele și persoana al cărei interes, promovarea lor îl servește. A depolitiza un mesaj, înseamnă, a-l camufla, a-l face să pară ca având altă natură, decât cea reală.

Manevra conținutuilui noțiunilor în funcție de împrejurare: metodă de argumentare manipulativă, care, urmărește acreditarea unei afirmații, sau justificarea unor acțiuni, prin folosirea unor concepte, având înțelesuri multiple, astfel încât, la un moment dat, un anumit concept, într-un anumit context, să fie utilizat potrivit definiției sale dintr-un alt context.

Alte câteva forme de strategii de comunicare manipulative sunt:

Eludarea raționalității, prin succesiunea rapidă sau spectaculoasă de evenimente;

Manipularea prin apelul la afectivitatea colectivă;

Direționarea activităților mijloacelor de informare publice;

Apelul guvernanților la conservarea dorinței de stabilitate a cetățenilor;

Eliminarea subiectelor conflictuale de pe agenda mass-media;

Producerea și răspândirea de zvonuri;

Intoxicarea : Aceasta este o metodă de manipulare complexă, care urmărește credibilizarea unei afirmații false și încearcă determinarea unei reacții a manipulantului, ca urmare a asimilării acelei afirmații, prin transmiterea în mod premeditat și introducerea în conștiința manipulantului, a unor afirmații false. Intoxicarea este o strategie de comunicare manipulativă, care creează confuizie atât în rândul cetățenilor, cât și a adversarilor politici.

3) Manipulare prin sondaje

În sociologia comuicării, problema utilizării sondajelor de opinie în camnpania electorală și posibilitatea influențării rezultatelor votului, prin acestea, ocupă un loc aparte.

Funcțiile sondajelor de opinie sunt multiple:

Informativă;

Strategică pentru staff-urile de campanie electorală;

Manipulativă, etc.

Asupra funcției manipulative, există importante polemici, teoretice, dar și politice. Controversele teoretice au pus în evidență trei puncte de vedere importante:

Sondajele de opinie influențează electoratul, atât în favoarea învingătorului, cât și a învinsului. În urma aplicării legii statistice a numerelor mari, rezultă că efectele publicării sondajelor sunt minime, de până la 3% din opțiunile de vot, ca urmare a comensării, dintre influențele asupra electoratului partidului învingător și ale celui învins.

Sondajele de opinie, au totuși un efect, în contextul în care, electoratul se raliază învingătorului din sondaje. Această teorie se mai numește și ”teoria votului util”, derivată din paradigma alegătorului rațional, care afirmă că electoratul își acordă votul acelei formațiuni politice în masură să câștige alegerile, sau cel puțin să intre în Parlament. Nu se poate stabili o dimensiune a efectului publicării sondajelor de opinie asupra alegătorilor, aceasta diferind de la an la an, de la societate la societate.

Sondajele de opinie publică au efect asupra două categorii de persoane, acestea fiind finanțatorii partidelor li militanții de partid. În funcțe de cotația în sondajele de opinie, finanțatorii activităâii publice își ponderează sprijinul. O parte din militanții partidelor învinse, se pot demobiliza, deoarece ei sunt convinși că oricum pierd, iar activiștii partidelor învingătoare, pot considera că oricum bătălia este câștigată, ca urmare ei își reduc eforturile. Sondajele de opinien au un efect demobilizant mai ales asupra partidelor mici, aflate mereu în apropierea pragului electoral. Dacă în preajma alegerilor electorale, între formațiunile politice există un echilibru pronunțat, sondajele de opinie sunt importante, deoarece ele se pot mobiliza, sau din potrivă, se pot demobiliza, militanții partidelor. Odată cu scoaterea, sau reintruducerea partidelor mici în curspă, sondajele politice pot influența decisiv echilibrul de forțe politice, cu condița ca principalele partide parlamentare să fie partajate doar în câteva procente, niciunul având majoritate absolută, fie prin oferirea unui procent mare de voturi nealocate spre redistribuire, fie prin impunerea unor partide de buzunar ca forțe esențiale, în realizarea majorității guvernamentale.

4) Manipulare în politică

Metodele de manipulare enumerate anterior, funcționează cotidean, în diferite sectoare ale societății.Atunci când ele sunt folosite pe scară largă, în procesul politic, periculozitatea atinge cota maximă, deoarece, în felul acesta are lor traficarea interesului public. În fiecare societate, formele manipulării sunt în relație cu trăsăturile culturii politice. Într-o societate unde cultura politică este fără mijloace de control, unde puterea este concentrată în mâinile unei elite care su auto-conservă, manipularea este un mijloc continuu de gestionare a relațiilor guvernanți-guvernanți. Manipularea este mult mai limitată în statele democratice, dar și mai subtil disimulată și încastrată în sisteme de norme, instituții și ideologii. În condițiile în care exista dreptul la libera opinie, manipularea politică poate fi mult mai bine controlată. În statele aflate în tranziție, manipularea a fost utilizată frecvent în procesul politic. Precaritatea mijloacelor de control democraric asupra guvernanților, a clasei politice în general și pătrunderea unor tehnici de comunicare specifice comunicării de masă au stimulat manipularea în România. S-a recurs deseori la manipularea de masă, prin folosirea intensivă în comunicarea politică, a tehnicilor de publicitate comercială pentru promovare, sau invers, distrugerea unor politicieni, idei sau programe. Prin decurgerea frecventa la formele de comunicare manipulatorii, s-a ajuns la excluderea cetățeanului de la actul reaș de decizie politică. Manipularea este factorul principal responsabil pentru blocarea accesului cetățenilor în doemniul politic, pentru cinism, pentru dezangajarea și apatia populației, iar mai apoi pentru criza democrației în România. Atât guvernanții, cât și opoziția practică manipularea. Puterea este favorizată de accesul mai facil la canalele publice de informații și de capacitatea de utilizare a pârghiilor bugetare pentru motivarea presei, într-un sens sau altul. Deseori, sub pretextul comunicării unor informații de ”interes public”, se transmit mesaje cu scopul obținerii unor avantaje politice. De alfel, și opoziția recurge la diferite stratageme și mecanisme de manipulare pentru a ajunge la putere.

Accesul manipulării la canalele publice de informații este limitat, dar atunci când exprimă interesele unor oligarhii economico-financiare jenate de politicile guvernamentale, ea poate controla media privată, cu ajutorul fondurilor puse la dispoziție de către acestea.

Cultura politică din âara noastră, este influențată decisiv de propagarea unei comunicări manipulatorii, dintre actorii politici. Rezultatul este monopolizarea agendei publice de către false probleme, dar și înstrăinarea cetățeanului de politică.

În cadrul campaniilor electorale, manipularea și tehnicile sale sunt cel mai bine remarcate. Prin manipulare, din zona raționalității de tip comparativ, decizia este mutată în zona emoționalității și subiectivității absolute.

Campania electorală face ca politicienii să se lanseze într-un complex de strategii independente, care au ca scop unic și final câștigarea alegerilor, lucru care îi dă impresia alegătorului că nu a fost influențat în niciun fel.

În campania electorală, manipularea are șanse mai mari de reușită, electoratul fiind atent la informațiile politice, manifestând un interes mai mare față de actorii politici. De altfel, și mesajele contradictorii emise de către actorii politici, în campaniile electorale, creează mai ușor confuzie, datorită cantității foarte mari de infomație cu caracter politic care se află simultan în spațiul comunicațional și a răgazului scurt pentru verificare. O campanie electorală prea scurtă, nu oferă posibilitatea verificării afirmațiilor manipulative, iar o campanie prea lungă, creează o stare de confuzie generală, prin multiplicarea și suprapunerea informației.

Tehnici de manipulare politică

Începutul campaniei electorale, aduce ”disperarea” politicienilor în a obține cele mai multe voturi. Candidații politici recurg la tot felul de tehnici, unii le numesc tehnici de persuadare, alții de manipulare, dar oricum ar fi, ele au rolul de a influența modeul de gândire și de acționare a oamenilor.

În campania electorală pentru prezidențiale, din anul 2014, s-au identificat câteva tehnici de manipulare.

O tehnică întâlnită la majoritatea, este contaminarea pozitivă, tehnică care presupune asocierea cu somități din diferite domenii de activitate, care să transfere încrederea pe care o acordă electoratului, către candidatul care se asociază cu ei.

În rândul candidaților noștri din 2014, întâlnim această tehnică la Victor Ponta, el folosindu-se de renumele actorului Radu Beligan, Monica Macovei, ea asociindu-și numele cu o serie de somități precum Gabriel Liceanu, Mircea Cărtărescu, Marian Preda, Andrei Gheorghe, Vladimir Tismăneanu, Stere Gulea, Maria Răducanu, Mihaela Mihai, etc.

Un alt candidat care s-a folosit de această tehnică, este Elena Udrea, aceasta folosindu-se de sprijinul lui Traian Băsescu în campania electorală.

Această tehnică a fost cu succes și la alegerile din anul 2004, utilizată de către Băsescu.

O altă tehnică de manipulare, este demonizarea adversarului, tehnică de manipulare care ține cu precădere de campania negativă, punând accent pe plasarea tuturor aspectelor negative, în spatele contracandidaților.

Această tehnică este folosită de către toți candidații, fiind o constantă a alegerilor de toate tipurile, de după 2000.

În campania din 2014, atacul a fost frecvent între candidați. Ponta și Iohannis, Ponta și Udrea, indiferent de subiect.

Atacul la persoană a fost cea mai folosită tehnică, dar exagerându-se, aceasta trecând la atacul la familie. Atacurile au fost făcute direct candidatului, dar au vizat indirect și familia acestuia. O altă temă de atac a fost maternitatea/paternitatea candidatului.

Luarea și combinarea imaginilor este o altă tehnică de manipulare. De multe ori, imaginile surprinse de aparatul de fotografiat nu conțin elemente în mișcare, acestea creând senzația de monotonie. Acest lucru se poate schimba, obținându-se senzația de mișcare, de dinamism, prin schimbarea încadraturilor și prim mișcarea camerei. Dar nu acesta este singurul efect obținut, un alt efect este influențarea percepției elementelor prezentate, obținând o reacție dorită de realizator. Este foarte important acest aspecte, deoarece poate influența foarte mult telespectatorul, într-un mod aproape banal, unii considerându-l nesemnificativ.

Putem împărți în trei categorii elementele de creare a imaginii folosite la manipulare: încadrarea subiectului, trecerea de la un element al imaginii, la altul și montarea secvențelor.

O tehnică de manipulare, destul de mare, este ”bătălia sondajelor de opinie”. O adevărată luptă de acest gen, a avut loc în anul 2000. Datorită faptului că mai multe partide și alianțe electorale erau la limita intrării în Parlament, actorii politici implicați în lupta electorală au încercat prin toate mijloacele să influențeze opțiunile alegătorilor. Partidele mari, urmăreau mărirea numărului de formațiuni rămase sub pragul electoral și astfel și mărirea procentelor de redistribuit. Această redistribuire proporțională, favorizează partidele mai bine situate, pucându-le oferi, în ultimă instanță majoritate absolută. Această fprmă de manipulare a adus o mare dispută între politicieni și între partide, ele acuzându-se reciproc de manipulare și susținându-și autenticitatea. Au apărut institute de sondare a opinie publice, ale căror date au fost contrazise de către rezultatele electorale. Sondaje publicate de către diverse partide, sub numele institutelor BCS, DEMOSCKOP, IRECSON, CIS, intră în mod irevocabil în sfera manipulărilor.

Campania ”telefoanelor otrăvite” este o tehnică de manipulare care, se bazează pe încercarea de a influența opiniile electorale ale cetățenilor, prin transmiterea către cei intervievați, sub forma unor întrebări, aparent neutre, sub aspectul țintei politice, a unor informații denigratoare la adresa oponenților. Conceptul de ”sondaj de opinie publică” a fost folosit în mod abuziv în acest context. Câteva exemple de astfel de cazuri sunt:

* operatorul se recomandă ca fiind un reprezentant al unui institut de sondare a opiniei publice, ceea ce este fals;

* nu este folosit un eșantion de tip reprezentativ, ci se folosește cartea de telefoane, de unde abonații erau selectați în ordine, nu aleator;

* nu este asigurată confidențialitatea răspunsului, deoarece numele respondentului era notat;

* se încearcă modificarea opțiunilor politice ale celui chestionat, ceea ce duce la încălcarea normelor deontologice a sondajelor de opinie publică.

Manipularea în acest caz, nu a fost aplicarea sondajului de opinie publică, ci încercarea ca în locul aflării o opinie, să fie formată o opinie, fără ca interlocutorul să fie avizat că acest lucru se urmărește.

O altă mișcare de manipulare, a fost retragerea lui Theodor Stolojan, în anul 2004, din cursa prezidențială. Acesta a anunțat că va participa la alegerile prezidențiale din 2004, încă din 2002. El a fost fondatorul alianței D.A, pentru a avea un suport organizațional și politic mai puternic. În această perioadă, în urma sondajelor, PSD, era cu mult peste PNL și PD. Contextul politic în care a avut loc retragerea lui Stolojan din cursa prezidențială, explică resorturile acesteia. Se spunea că, retragerea lui Stolojan a fost făcută cu multă gândire și tactică, urmărindu-se, prin manipulare, simpatizarea publică a alianța D.A

Campania ”mesajelor otrăvite”: În campania din 2004, nu s-au mai folosit ”telefoanele otrăvite”, ca în 1996, dar s-au utilizat alte forme de manipulare. Scopul mesajelor era de a creea un sentiment de vinovăție colectivă și de jenă celor care au votat PSD-ul. Pentru îneceput, a circulat pe internet, o ”scrisoare din Congo”, al cărui final era ” Și dacă ramuri bat în geam/ și iar mizați pe Bombo,/ eu mă atârn de primul ram/ și-o să mă-ngrop în Congo.”. Campania de demobilizare a votanților PSD, s-a folosit și de mesajele pe telefoanele mobile, mai mulți cetățeni primind mesaje de această factură, fiind necesară intervenția Biroului Electoral Central pentru oprirea acestei campanii.

Modalități de prevenire

Manipularea, ca formă patologică de comunicare, este facilitată de inegalitatea de informații, dintre manipulant și manipulator. Manipulator profită din plin de această situație, el abuzând de drepturile sale civile și politice, de altfel și bucurându-se de imunitate, recurge la strategiile, metodele și tehnicile de manipulare, spre a limita libertatea de decizi a manipulantului.

Informația netransparentă pe care o deține manipulantul, îi conferă acestuia putere superioară. Cel manipulat se poate apăra împotriva manipulantului, doar cunoscând metodele prin care se încearcă înșelarea sa. Din acest pșunct de vedere, modalitățile de manipulare sunt contracarabile la nivel individual. Pentru acțiunile de manipulare, trebuie create instituții și mecanisme legale și sociale, prin care să fie prevenite, neutralizate și pedepsite aceste acțiuni. Acestea, de altfel, ar descuraja și intențiile de înșelare.

Educația școlară și avertizarea publică sunt un prim pas împotriva manipulării. Societatea are obligația de a ajuta cetățeanul să se protejeze împotriva manipulării. Educația școlară este cea mai bună metodă de a dezvolta spiritul critic copiilor. Școala ar trebui să acorde o mai mare atenție pregătirii pentru sesizarea și combaterea practicilor manipulării.

Cetățenii trebuie învățați să identifice lacunele și greșelile de argumentare, să fie informați cu privire la metodele de manipulare și avertizați apupra modalităților în care ar putea deveni victime ale acestora. Tot în domeniul protecției cetățeanului, în calitatea sa de potențial obiect al manipulării, acesta trebuie educat pentru:

analizarea critică a mesajelor transmise prin canalele oficiale;

examinarea critică a competenței politicienilor care transmit mesaje;

consolidarea reflexelor necesare pentru adoptarea unei atitudini circumspecte, față de discursurile politicienilor, care abordează teme precum pericolul iminent, care caută să împrtă populația în ”noi” și ”ei” și cei care propun ca unicăm soluție pentru o problemă.

Statul ar trebuie să introducă în programa școlară, lecții speciale privind manipularea și contracararea ei. Ar trebuie realizate și susținute programe de informare și avertizare publică în privința manipulării. ONG-urile care își propun să reacționeze în acest sens, ar trebuie declarate de utilitate publică și subvenționate de stat.