Campania Electorala Pentru Alegerile Generale Si Prezidentiale din Anul 2009

CUPRINS

1. Introducere

2. Cap. I. Eficiență în comunicarea politică

I.1. Reguli pentru o comunicare politică eficientă

I.2. Teorii lingvistice preluate în comunicarea politică

3. Cap. II. Imaginea politică și tehnicile de manipulare

4. Cap. III. Strategii și instrumente de comunicare politică

III.1. Cerințe ale comunicării politice

III.2. Grupurile țintă

III.3. Comunicarea mediatică

III.3.1.Presa scrisă

III.3.2. Radioul

III.3.3. Televiziunea

III.3.4. Internetul

III.3.5. Indoor, outdoor advertising

5. Cap. IV. Studiu de caz: Campania electorală pentru alegerile generale și prezidențiale din anul 2009

IV.1. Pezentare generală

IV.2. Campania electorală și sondajele de opinie

IV.3. Strategii electorale

IV.4. Campania electorală reflectată în mass-media

IV. 5. Metoda LIWC-2007

IV. 6. Concluzii

6. Concluzii

7. Bibliografie

INTRODUCERE

De-a lungul timpului au fost date o serie de definiții comunicării politice, definiții în care erau puse în evidență caracteristici ale acesteia importante sau mai puțin importante. Comunicarea politică a fost subiect de analiză atât pentru politicieni, cât și pentru sociologi, filosofi, jurnaliști și psihologi. Din aceste motive, comunicarea politică este un ,,domeniu greu de definit”, conform articolului ,,Comunicare și politică” publicat în 4 mai 2009, în revista Tribuna nr.160, de Codruța Porcar.

În lucrare am încercat să aduc informații cât mai concrete despre comunicarea politică, și, în special, despre teorii și tehnici de manipulare utilizate. De aceea am ales să prezint, în special, exemple concrete din spațiul politic românesc. Am ales această temă pentru că anul acesta este un an europarlamentar și, până la urmă, scopul comunicării politice este atragerea, prin orice tehnici, teorii și metode, a unui număr cât mai mare de votanți. De asemenea, tema aleasă include aceste tehnici de manipulare a electoratului decisive în creșterea ,,cotei” oricărui politician sau partid politic (studiul de caz ales dovedește acest fapt). Am ținut cont în alegerea temei și de anumite teorii preluate din domeniul lingvisticii, mai puțin analizate în comunicarea politică, dar care s-au dovedit eficiente în captarea atenției electoratului.

Pentru a defini comunicarea politică în această lucrare, am ales o variantă simplă de îmbinare a definițiilor celor doi termeni ,,comunicare“ și ,, politică” . Bineînțeles că ambii termeni au primit o serie de definiții. Am ales să prezint factorii implicați în procesul de comunicare, stabiliți de Roman Jakobson: emițător, receptor, mesaj, context, cod și contact. Am ales această variantă pentru că acești factori pot fi considerați și elemente definitorii ale procesului de comunicare. Folosind definiția găsită în DEXI (Dicționarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române), politica este ,,o activitate, acțiune a organelor puterii și conducerii într-un stat care reflectă orânduirea socială și structura economică a țării“, se poate defini comunicarea politică ca o activitate, acțiune ce implică cei șase factori enumerați mai sus în scopuri politice.

Studiul câmpului social atât de vast care este comunicarea politică a apărut inițial din motive economice. Oamenii de afaceri doreau să descopere – în scopul creșterii vânzărilor și implicit a profitului, cele mai eficiente metode de extindere pe piață, de atragere a clienților.

Același lucru s-a petrecut și în politică. Încet dar sigur, candidații și-au bazat campaniile electorale pe cercetările și studiile de piață realizate de firmele de profil. Spre deosebire de companiile comerciale, produsul care urma să fie comercializat nu era o marfă oarecare, ci însăși imaginea candidatului.

Pentru o bună perioadă de timp, comunicarea politică a fost redusă fie la comunicarea electorală, fie la marketing politic. Este clar că nu se poate pune semnul de egalitate între comunicarea politică și una din cele două variante pentru că o comunicare electorală este o comunicare politică, dar doar pe perioada unei campanii electorale, iar marketingul politic presupune un ansamblu de tehnici, metode, și strategii utilizate cu scopul de „a vinde” oamenii politici în același fel în care sunt vândute produsele, prin seducerea unui cumpărător-alegător.

Pornind de la ipoteza că informația și comunicarea informației au căpătat cu timpul aspecte hotărâtoare în sfera politicii, atunci se poate spune că succesul sau eșecul oamenilor politici au devenit dependente de puterea și capacitatea lor de comunicare a mesajului. „Intenția de comunicare se traduce prin decizia de a rezolva într-un mod sau altul problema pe care o ridică situația socială de comunicare”.

În ultimii ani însă, s-a dezvoltat o întreagă literatură de specialitate, care a extins în mod considerabil aria de cercetare a comunicării politice. Comunicarea politică s-a perfecționat într-atât, încât ea include foarte multe dintre aspectele comunicării sociale și ale publicității. Este de necontestat, însă, că actorii principali ai comunicării politice sunt oamenii politici, mass-media și opinia publică.

În lucrare, am abordat două forme ale comunicării politice: directă și mediatică (care predomină).

Un aspect foarte relevant al comunicării politice îl reprezintă puterea oamenilor politici de a reuși să se mențină cât mai mult și mai consistent în atenția opiniei publice.

Pentru a câștiga de partea lor cât mai mult electorat, politicienii au încercat să găsească cele mai bune metode, tehnici de transmitere a mesajului politic, preluând din diverse domenii, în special, din literatură, psihologie, socilogie și chiar marketing o serie de astfel de strategii, care să eficientizeze discursurile politice.

De aceea se poate spune că orice comunicare politică din zilele noastre respectă anumite standarde determinate de numeroase reguli, strategii și modele specifice comunicării alese în funcție de orientarea politică, ideologii, context social și alți factori ce pot capta atenția publică. Această standardizare a comunicării politice a dus la transformarea politicianului într-un personaj politic pentru că el ajunge să ,,joace“ un rol, neapărat pozitiv pentru a ,,place” electoratului și să rămână în memoria acestuia.

Am considerat important de prezentat câteva din regulile ce trebuie respectate pentru a se putea realiza o comunicare eficientă (ce apar în primul capitol al lucrării) precum și ,,teoria consonanței și disonanței”, cu prezentarea unor exemple concrete din domeniul politicului românesc.

În această lucrare, în special în al doilea capitol, am încercat să descriu câteva din aceste tehnici, metode, practici utilizate de politicieni în discursurile lor politice și în formarea propriei imagini. Tot în al doilea capitol apar și căile alese de politicieni pentru promovarea imaginii și a mesajului politic, inclusiv tehnicile de manipulare utilizate pentru câștigarea opiniei publice.

Modul în care un politician își organizează comunicarea politică poate fi crucial în ceea ce privește răspunsul electoratului și poate fi considerat un mecanism de influențare. Mecanismele de influențare nu sunt neapărat acțiuni de ,,manipulare”, ci pot fi practici specifice comunicării politice. E greu, însă, de găsit modalitatea optimă de a comunica acțiunea politică și comportamentul electoral.

Pentru ca descrierea să fie cât mai reușită, am folosit o metodă des utilizată în comunicare, metoda analizei de conținut, în special pentru analiza discursurilor și mesajelor politice folosite de anumiți candidați politici.

Al treilea capitol l-am dedicat principalele strategii și instrumente (în special, mass/media și Internetul) de comunicare politică utilizate de politicieni români cunoscuți, indispensabile comunicării politice.

Ca studiu de caz am ales campania electorală pentru alegerile generale și prezidențiale din anul 2009, unde, pe lângă o prezentare generală a campaniei electorale, am considerat important să explic ,,poziția” mass–mediei vis-a-vis de campania electorală a candidaților la președinție din anul 2009 și am finalizat cu ,,efectul” modulului de organizare a campaniilor electorale, statisticile realizate după terminarea votării. În cadrul studiului de caz am folosit sinteze de audiență ale principalilor candidați politici la alegerile prezidențiale din anul 2009 și am realizat o analiză comparativă a campaniilor electorale ale lui Traian Băsescu și Mircea Geoană.

Lucrarea se încheie cu ,,Concluzii”. Această ultimă parte a lucrării este o sinteză a ideilor principale ce apar în capitolele realizate. Astfel, am încercat să evidențiez principalele caracteristici ale comunicării politice, am discutat despre anumite tehnicile, teoriile și strategii de comunicare politică utilizate de politicienii români și nu numai pentru câștigarea electoratului, unele fiind descrise, pe larg, în lucrare. Am considerat că trebuie să închei cu o considerație personală despre efectul persuasiunii considerată calea scurtă a manipulării asupra opiniei publice.

Capitolul I

EFICIENȚĂ ÎN COMUNICAREA POLITICĂ

Urmărind, în general, efecte de masă, comunicarea politică, este, într-o mică măsură, directă și în cea mai mare parte, mediatică.

De altfel, societatea contemporană nu mai este una mediatică, ci una mediatizată în întregime. De aceea, mass-media pot fi puse foarte ușor în slujba intereselor politice. Studiile comportamentale efectuate asupra consumatorilor de media arată că mesajele publicitare și cele politice determină cel mai mare efect asupra opiniei publice, însă ,,subiectul” mass-media este abordat pe larg în capitolele următoare.

Pornind de la ideea că ,, politica este activitatea desfășurată de diferite grupuri cu scopul de a cuceri puterea, iar în unele cazuri de a o păstra. Practic, este vorba despre indivizi care vor să câștige încrederea altor indivizi, iar acest lucru nu se poate realiza fără o comunicare eficientă”, consider că ar fi important de cunoscut câteva reguli de bază pentru obținerea unei eficiențe sigure a transmiterii mesajului politic, având în vedere cele două forme ale comunicării.

Pentru susținerea celor de mai sus, amintesc cele spuse de Camelia Beciu, în lucrarea sa Politica discursivă: ,,Comunicarea politică este înțeleasă ca fiind o acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri (politice). Fiind vorba de o acțiune strategică, acest tip de comunicare politică ar implica reguli, proceduri, tehnici și resurse adecvate în anumite evenimente politice”.

I.1. Reguli pentru o comunicare politică eficientă

Revenind la regulile ce trebuie respectate pentru o comunicare politică eficientă, ele au fost detaliate atât pentru comunicarea directă ce prespune faptul că emițătorul și receptorul se găsesc în același loc, fizic vorbind cât și pentru comunicarea mediatică (indirectă) componentă fundamentală a comunicării mediatizate.

De menționat este faptul că unei comunicări mediatizate îi corespund toate formele de comunicare ce se sprijină pe un suport tehnic și vizează fie un destinatar individual (scrisoare, telefon) fie unul colectiv (afiș publicitar, afișe electorale, televiziunea, internetul, presa scrisă, filmele, radioul, fluturașe publicitare).

Pornind de la suportul de curs Tehnici de comunicare eficientă al Rodicăi Stânea de la Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, realizat prin FSE, în cadrul unui proiect POSDRU (regăsit și pe www.incluziunesociala.ro, accesat în data de 01.06.2014) , și de la Manualul comunicatorului preluat de pe blog-ul lui Bogdan Mândru (http://bogdanmandru.wordpress.com, accesat în data de 01.06.2014), am realizat o listă cu cele mai importante astfel de reguli, prima fiind pentru comunicarea directă, ce se poate aplica și la o parte a comunicării mediatice, mai precis, la televiziune și radio. Menționez că am avut în vedere doar regulile ce privesc emițătorul, adică omul politic atunci când se adresează electoratului, în calitate de receptor. Deci, emițătorul va avea în vedere permanent:

claritisă, filmele, radioul, fluturașe publicitare).

Pornind de la suportul de curs Tehnici de comunicare eficientă al Rodicăi Stânea de la Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, realizat prin FSE, în cadrul unui proiect POSDRU (regăsit și pe www.incluziunesociala.ro, accesat în data de 01.06.2014) , și de la Manualul comunicatorului preluat de pe blog-ul lui Bogdan Mândru (http://bogdanmandru.wordpress.com, accesat în data de 01.06.2014), am realizat o listă cu cele mai importante astfel de reguli, prima fiind pentru comunicarea directă, ce se poate aplica și la o parte a comunicării mediatice, mai precis, la televiziune și radio. Menționez că am avut în vedere doar regulile ce privesc emițătorul, adică omul politic atunci când se adresează electoratului, în calitate de receptor. Deci, emițătorul va avea în vedere permanent:

claritatea conținutului mesajului (un mesaj ușor de urmărit de către ascultători);

tonalitatea vocii, intonația ( definitorii în inducerea unei atitudini de persoană hotărâtă, sinceră, deschisă, stăpână pe sine, etc)

mimica, gestica, limbajul corpului, în general, să denote o atitudine pozitivă, încrezătoare;

ținută și vestimentație adecvată locului și statului social al receptorilor și care să ajute la evidențierea personalității;

păstrarea permanentă a unui contact vizual;

pauzele de vorbire se utilizează, mai ales, atunci când se dorește transmiterea unei idei importante.

Pentru presa scrisă, lista principalelor regulile de comunicare politică eficientă se reduce la:

păstrarea unei bune relații de comunicare cu reporterul;

declarațiile de presă trebuie să fie bine argumentate, să aibă ca scop principal transmiterea clară, coerentă a mesajului politic;

abordarea unei atitudini demne, ferme va completa imaginea unei adevărate.

Politicienii trebuie să fie conștienți de faptul că limbajul verbal și non verbal se găsesc pe aceeași treaptă ierarhică când se vrea o clasificare a criteriilor de declarare a politicienilor în buni comunicatori. Mimica, gestica și toate mișcările pe care le fac atunci când țin un discurs sau participă la o emisiune televizată pot fi definitorii în transformarea ascultătorilor, privitorilor în simpatizanți și rămânerea în memoria acestora. Chiar dacă li s-a dovedit în timp că au o bună comunicare verbală, ei trebuie să aibă mare grijă la limbajul corpului pentru că, la fel de bine s-a demonstrat, limbajul trupului este tonul care face muzica discursului politic.

Pentru a susține importanța limbajului corpului în comunicare, trebuie amintit un studiu făcut de către Albert Mehrabian în anul 1967 care a ajuns la concluzia că 55% dintr-un mesaj este transmis numai prin limbajul corpului și, numai, 7% se transmite prin comunicare verbală.

În lista regulilor ce trebuie respectate pentru a se reuși o comunicare eficientă se regăsește și menținerea contactului vizual cu auditoriul. Contactul vizual are și el o importanță majoră pentru că este un factor decisiv în păstrarea atenției auditoriului.

Candidații care reușesc să găsească modalitatea de concepere și de transmitere a unui mesaj bine primit de public, care să le intre direct la inimă își crează o imagine pozitivă ce trebuie să o mențină și să o îmbunătățească folosind mijloace, instrumente de promovare și tehnici de manipulare și persuasiune adecvate. Astfel de oameni politici se pot considera buni oratori, iar oratoria este o artă pe care nu toți cei care fac politică o stăpânesc. Cicero are o lucrare importantă care se numește Despre orator în care el afirmă că: ,, (…)Nimic nu este mai interesant, mai important și mai de admirat decât această putere a unui om de a influența numai prin cuvânt(…)”.

Arta oratorică se poate dobândi în timp, odată cu experiența a zeci, sute de emisiuni, interviuri sau discursuri, dar un excepțional comunicator are și calități native în afara celor construite de-a lungul carierei.

Un orator trebuie să stie că tema aleasă pentru un discurs politic trebuie să intereseze publicul, iar stilul de prezentare al discursului trebuie să fie decisiv în atragerea atenției auditoriului, pe scurt, un discurs politic trebuie să aibă ,,cârlig” la mase.

Toate acestea se regăsesc la câțiva oameni politici români, unii dintre ei prezentați în lucrare. Există însă și comunicatori de înaltă clasă, care atunci când vorbesc reușesc să electrizeze masele, adică să devină convingători într-o proporție covârșitoare. Să amintim aici de „discuțiile la gura sobei” radiofonice ale președintelui Franklin Roosevelt despre care se afirmă că l-au ajutat enorm să-și implementeze politica de „New Deal” în turbulenții și foarte dificilii ani ce au urmat Marelui Crah financiar de pe Wall Street din 1929.

Comunicăm unii cu ceilalți prin intermediul celor cinci simțuri cu care natura ne-a înzestrat, în speță văzul, auzul, mirosul, gustul și simțul tactil. Oamenii politici care reușesc să-și folosească în mod echilibrat toate simțurile pentru a-și comunica mesajul sunt cei care de cele mai multe ori câștigă bătălia politică.

I.2. Teorii lingvistice preluate în comunicarea politică

Având în vedere permanent atragerea atenției electoratului, politicienii au realizat că valoare expresivă poate avea orice sunet în anumite circumstanțe / contexte. Profitând de sonoritatea sunetelor, comunicatorii de discursuri politice folosesc cuvinte expresive ce exprimă și induc anumite stări afective.

De studiul sonorității cuvintelor și de simbolistica suntetelor s-a ocupat Dumitru Caracostea care dedică un capitol din lucrarea sa Expresivitatea limbii române, tipologiei cuvintelor românești, punând în evidență expresivitatea și sonoritatea vocalelor. El distinge, astfel, vocale luminoase (a, e, i) și vocale întunecoase (ă, â, î, o, u).

Din aceste motive, politicienii au avut grijă ca în discursurile lor să utilizeze figuri de stil realizate prin repetiții ale vocalelor sau/și consoanelor, pentru a capta atenția opiniei publice și atragerea de partea lor a electoratului, ei fiind conștienți că cea mai bună metodă de manipulare rămâne specularea emoțiilor și trăirilor afective (așa cum am explicat în capitolul dedicat tehnicilor de manipulare).

Conform DEX-ului, aliterația constă în repetarea unei consoane sau a unui grup de consoane în cuvinte care se succed cu scopul obținerii unui efect muzical, pe când asonanța constă în repetarea aceleiași vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte care se succed, cu același scop ca și în cazul aliterației. De fapt, nu degeaba aceste două figuri de stil intră și în categoria, denumită sugestiv, figuri de sunet.

Știind acum ce presupune repetiția fonologică și înțelegând importanța poziționării vocalelor și consoanelor în elaborarea discursului politic, în comunicarea politică, în ansamblu, voi prezenta câteva valori afective virtuale ale sunetelor în limba română studiate de reprezentanți de seamă ai fonostilisticii. De exemplu, vocalele melodice ,, a ” și ,,o” dau senzația de spațialitate. Una din funcțiile expresiv-estetice ale sunetului ,, i ” s-a considerat a fi „impresia de prelungire în infinit”. În articolul său Expresivitatea sonoră a adjectivului, apărut pe site-ul www.uab.ro, Valerica Sporiș afirmă și argumentează că vocala ,,u” poate trezi sentimente pesimiste, de tristețe, suferință, iar despre consoana vibrantă ,,r ” spune că exprimă ideea de realitate deformată care, de cele mai multe ori, supără, deranjează sau stârnește compasiune.

Ca aplicație concretă în politică a celor explicate mai sus este binecunoscutul slogan al președintelui american Eisenhower “I like Ike.” Acest slogan de campanie prezidențială a avut un succes extraordinar. Sloganul este foarte simplu și este realizat pe baza unor reguli ce țin de asonanță, subiectivitate și simetrie.

Actorii scenei politice folosesc în discursurile lor politice și teoria disonanței cognitive (do, like, learn), preluată din domeniul psihologiei, Leon Festinger fiind un profesor de psihologie care a explicat primul ce prespune disonanța cognitivă. Apariția a două elemente cognitive opuse, contradictorii determină o stare de disconfort psihic numită disonanță cognitivă. Cum se poate folosi această teorie de către politicieni? Pornind de la ideea că, instinctiv, oamenii caută modalități de reducere sau chiar eliminare a acestei stări neplăcute, ei acceptă mult mai ușor informații, mesaje ce sunt în concordanță cu ideile și modul lor de acțiune, respingând orice altă modalitate de comunicare. Ei sunt convinși de alegerea făcută și neagă total orice altă variantă. Politicienii care transmit astfel de informații câștigă foarte ușor simpatizanți numai din dorința acestora de a ieși din disonanța cognitivă. Aceasta este modalitatea cea mai simplă de evadare din disonanță și anumiți politicieni pot profita de ea. Există și alte modalități de ieșire din starea de disonanță, conform afirmațiilor lui Leon Festinger și acestea sunt:

schimbarea opiniei despre sursă;

acceptarea informației prin schimbarea crezului și atitudinii .

Pentru aceste ultime două situații, politicienii trebuie să folosească cele mai bune tehnici de manipulare, pentru ca să reușească să convingă pe cei aflați în starea de disonanță că trebuie să se reorienteze din punct de vedere politic.

Pornind de la această teorie au fost analizate două tendințe opuse manifestate în schimburile de opinie politică: de consens (puncte de vedere opuse ajung să fie convergente) și de divergență. Fenomenul este cunoscut și sub denumirea de “asemănare versus deosebire”. Media au un rol foarte important în influențarea opiniei publice, în multe situații publicul asimilând poziția transmisă de mass-media (cu formula “Am auzit la radio!”sau “Am văzut la televizor!”). Procesul se numește consonanță, iar în cazul în care reacțiile publicului sunt de respingere a pozițiilor transmise de mass-media, procesul se numește disonanță (polarizare)”.

Conform acestei teorii, între sursă și categoria receptorilor cu influență se stabilește consensul, pentru că receptorii acceptă ideile emitentului.

Totuși, comunicarea consensuală poate fi perturbată de anumiți factori precum starea societății la momentul emiterii mesajului, capacitatea receptorului de a primi mesajul, existența în societate a mass-media cu mare putere de influență etc. Pot să existe două efecte și anume:

modificarea percepției despre sursă, pozitivă sau negativă;

modificarea atitudinii despre ea.

Acestea însă depind total de reacția receptorului în acel moment. “Filtrarea și analizarea mesajelor sunt acțiuni care denotă implicarea personală a receptorului. Cu cât aceasta este mai profundă, cu atât mai mari sunt șansele de a respinge sursa (nu crede ceea ce a primit ca mesaj și respinge sursa: dacă este un mijloc de comunicare în masă, acesta nu va mai fi considerat credibil)”.

Interesant de adăugat este părerea lui Umberto Eco și a altor autori care consideră că oamenii au tendința de ,,a crede” mesajul emițătorului, mai ales ,,textele mediatice”. Eco și ceilalți spun că importante sunt interpretările receptorilor care pot fi foarte multe și determinate de ,, experiența noastră cotidiană, memoria și educația noastră”.

Capitolul al-II-lea

IMAGINEA POLITICĂ ȘI TEHNICILE DE MANIPULARE

Strategiile discursive ale omului politic sunt menite să atragă publicul, dar ele depind de mai multe lucruri: propria identitate socială, de imaginea ce și-a creat-o în fața opiniei publice. În principiu, la clădirea unei imagini convingătoare politic își dau concursul mai multe elemente, dintre care amintim:

discursul;

aspectul exterior;

hotărârea;

rostirea adevărului;

puterea de empatie cu alegătorii;

atragerea presei (o presă pozitivă poate fi mai importantă ca orice).

Una dintre cele mai importante trăsături ale alcătuirii imagologice este oferită de emoțiile pe care omul politic le generează și mai ales reușește să le conserve în mentalul colectiv. Emoția, conform teoriei lui Ph. Breton, din categoria instrumentelor manipulării afective, considerată de acesta cea mai eficientă și cea mai simplă totodată, în comparație cu cealaltă categorie de instrumente ale manipulării, desemnată de Breton, și anume manipularea cognitivă. Breton susține că prima categorie de instrumente ale manipulării (afective) ,,exploatează abuziv latura emoțională a receptorului”, iar cealalaltă categorie (a manipulării cognitive) operează o ,,selecție și o ordonare a informațiilor convenabilă agentului”.

În lucrarea sa Comunicarea-paradigme și teorii, Ioan Drăgan explică pentru cele două mari categorii ale manipulării (manipularea afectelor și manipularea cognitivă) și procedeele de manipulare a conținutului mesajului (în cazul nostru, politic). Am preferat să preiau din această lucrare, un tabel sugestiv cu tehnicile de manipulare (conform teoriei lui Ph. Breton) care are trimiteri la exemple concrete și extrem de sugestive de situații de utilizare a acestor tehnici de manipulare.

Tehnici de manipulare (Th. Breton, 2000)

Tehnicile de manipulare, ce apar în acest tabel, le-am identificat pe scena politică românească și sunt foarte cunoscute de opinia publică. Astfel, ca ,,persoane carismatice”, sunt binecunoscuți politicieni ca Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor, Victor Ponta, etc.

Chiar dacă opinia publică nu analizează discursul politic din punct de vedere lingvistic sau literar, este important efectul avut în ,,captarea” mesajului de către aceasta prin utilizarea unor figuri de stil precum cele discutate în lucrare (asonanța, disonanța) și care au dus la apariția unor teorii, precum cea a disonanței cognitive (ce apare în lucrare), importante repere în elaborarea discursului politic.

,, Impunerea prin forță” este recunoscută ușor în emisiunile politice televizate în care politicienii se întrerup unul pe altul, depășesc timpul acordat de vorbire, etc. În ceea ce privește ,,dezumanizarea adversarului” sunt binecunoscute jignirile aduse contracandidaților politici, iar Corneliu Vadim Tudor este unul din politicienii care folosește des această tehnică de manipulare atât în presa scrisă cât și la televiziune. Tot C. V. Tudor se victimizează adesea susținând că este un adevărat complot împotriva lui, este o victimă a politicienilor ,, hoți” și ,, vânzători de țară”.

Din categoria manipulării cognitive, des întâlnite sunt ,,etichetările”, de exemplu, ale președintelui Traian Băsescu la adresa unor membrii din PSD ca fiind ,,corupți” , ,, mafioți”. Pornind de la câteva enumerări, el prin ,,tehnica piciorului în ușă”, îi identifică cu întreaga corupție și declară că PSD este cel mai corupt partid. La fel de des întâlnite la politicieni atât omisiunile, cât și minciuna. Pentru atragerea a cât mai mulți votanți, candidații și partidele politice ,,diluează” intenționat mesajul, netransmițând principiile și ideologiile reale în totalitate.

De exemplu, un om politic este conștient că dacă va ajunge la conducere, pentru o creștere economică, va fi nevoit să reducă numărul angajaților bugetari, să diminueze salariile bugetarilor, să susțină proiecte de legi care vor fi în dauna celor mai mulți. Toate aceste măsuri dacă vor fi declarate în fața publicului, acestuia nu-i va plăcea deloc și va ,,penaliza” emițătorul mesajului prin schimbarea opțiunii de vot. Sinceritatea nu este întotdeauna cea mai bună armă politică.

Bineînțeles că există mai multe criterii de clasificare a manipulărilor. De luat în seamă este și ,,amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială”, criteriu utilizat de profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford, California în clasificarea manipulărilor. Conform clasificării profesorului Zimbardo, există:

manipulări mici care determină schimbări minore ale situației sociale, dar care pot avea efecte grave la nivelul societății;

manipulări medii care determină modificări importante ale situațiilor sociale;

manipulări mari reprezentate de influența întregii culturi.

Toți suntem de acord că într-o societate în care interesul primează și există o continuă luptă pentru putere, tehnicile de manipulare se întâlnesc permanent, zi de zi, ele evoluând odată cu societatea. Consider, însă că, așa cum spunea Ficeac Bogdan în cartea sa Tehnici de manipulare, cele mai eficiente tehnici de manipulare, în majoritatea cazurilor, pornesc de la exploatarea necesităților fundamentale ale omului (nevoia de hrană, de adăpost, de informare, de integrare într-un anumit grup social, ș.a.).

Am lăsat intenționat la final un alt tip de manipulare utilizată la noi timp de 45 de ani, în perioada dictaturii comuniste și care se utilizează și acum de politicienii noștri sub o formă mai ponderată. Aceasta este manipularea ,, mistică”, o metodă de remodelare a minții umane prin promovarea unei imaginii politice fără reproș. Se promovează acțiunile, concepțiile, ideile politice ale reprezentantului politic ca fiind cele mai bune, singura soluție pentru evoluție, progres, etc. Oamenii politici ce folosesc astfel de tehnici de manipulare susțin că ei sunt ,,aleșii”, și că promovează o ideologie ce trebuie considerată o adevărată ,,religie” la care trebuie să adere întreaga populație pentru atingerea unui scop măreț.

Un exemplu de necontestat și binecunoscut este capacitatea de a influența masele Adolf Hitler. Un bărbat cu un background nebulos, cu un fizic mai mult decât comun, cu mult mai departe de prototipul arianului pur pe care-l declama în diatribele sale, dar cu un discurs extraordinar. Să adăugăm faptul că la vremea respectivă nu exista televiziune și Internet, astăzi elemente fundamentale pentru mediul politic. Dictatorul german a avut la dispoziție doar radioul, presa scrisă și întâlnirile electorale la care participau mii ori de zeci de mii de germani . Cu toate acestea, prin discurs și mimică și gestică, el a reușit să ajungă la conducerea celei mai mari țări europene pe care a condus-o (spre dezastru, am adăuga) cu mână de fier timp de 12 ani.

Diferența dintre câștigători și perdanți o poate face puterea de influențare, o calitate a omaenilor politici, buni comunicatori care au reușit să-și promoveze și o imagine politică pozitivă.

Candidații la președenție din anul electoral 2009 au avut în vedere atât aceste forme și tehnici ale manipulării, cât și regulile ce trebuie respectate pentru a avea o comunicare politică eficientă. Ei au folosit ca medii de transmitere a mesajului lor politic, de promovare a imaginii lor politice toate formele de comunicare directă și indirectă. Am ales să prezint ca formă de promovare a imaginii și mesajului politic, afișele electorale, care sunt realizate de specialiști ce au în vedere o serie de reguli, teorii, tehnici și procedee (prezentate și în lucrare) pentru ca electoratului să-i capteze atenția într-un mod pozitiv și, de ce nu, să-i influneteze decizia de vot. Am ales pentru discuție afișele electorale, și pentru că la prima vedere, par a nu solicita prea multă muncă de elaborare din partea echipei de imagine a candidatului, dar ele sunt foarte eficiente pentru că imaginea are un efect imediat și de durată asupra publicului țintă. Afișele electorale conțin și un slogan. ,,Sloganul acționează pe câteva direcții fundamentale pentru receptor. În primul rând el este ușor de reținut. O formulă scurtă, pe care, dacă o și înțelegi, o reții imediat”, spunea Constantin Sălăvăstru, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, într-un interviu acordat în ziarul ,, Lumina” în noiembrie 2007 .

Astfel, în imaginea următoare se poate constata candidatul PSD la alegerile prezidențiale din 2009, Mircea Geoană:

Fig. 2.1 Afiș electoral Mircea Geoană, 2009, preluat de pe http://ghilotina.wordpress.com/clipuri-electorale/ (în data de 08.06.2014)

Afișul electoral ni-l arată pe cunoscutul om politic având o figură luminoasă, îmbrăcat la costum și cravată (fapt ce denotă seriozitate și lucru făcut bine și cu siguranță). Chipul candidatului este așezat în partea dreaptă – o tehnică împrumutată din televiziune, care spune că nu este indicat ca figura să fie filmată în gros plan, iar în partea stângă avem sloganul scurt și la obiect: “Învingem împreună”, care de fapt, este cel mai important element al textului afișului. Sub el se găsește asocierea cu formațiunea politică a candidatului reprezentată de sigla PSD și, mai jos, scopul final “Mircea Geoană președinte”.

Traian Băsescu se găsea la cea de-a doua campanie electorală prezidențială. Unul dintre afișele lui de campanie este prezent mai jos:

Fig. 2.2 Afiș electoral Traian Băsescu, preluat de pe http://codrinscutaru.blogspot.ro/2009_11_01_archive.html (accesat în data de 08.06.2014)

Invers față de Mircea Geoană, figura candidatului se găsește în partea stângă, având în partea opusă, în poziția cea mai de sus mesajul afișului, care la o primă vedere, pare să nu aibă nicio legătură cu situația de facto ("Voturile nu se primesc pe ochi frumoși.”). Urmează apoi sloganul ,,Băsescu luptă pentru tine!” și abia la sfârșit, cu caractere mult mai reduse, explicația mesajului ,,Voturile nu se primesc pe ochi frumoși ”. Textul denotă o sinceritate aparte: ,,Ați ales un președinte cu un ochi mai mare, unu’ mai mic și-o șuviță … […]”. Sau “…mi s-au dat cele mai tari porecle din istoria președinților României printre care CHIORU’, MARINARU’…”. Apoi abia sosește propoziția cheie care de fapt trage concluzia de care oamenii ar fi bine să țină cont: “Dar știu că încrederea voastră nu se capătă pe ochi frumoși sau pe o freză stilată”. Considerăm că textul este foarte bine ales, folosește o abordare directă (“încrederea voastră”), are într-un cuvânt putere de empatie. Totuși, este oarecum prea lung. Oamenii nu arată în general prea multă răbdare atunci când vine vorba să citească. În ansamblul afișului merită notată și adresa de Internet a candidatului care pentru cei ce doresc mai multă informație după preambulul mai devreme analizat, poate fi accesată (basescu.ro/viziunea_mea).

Un afiș cu mult mai simplu l-a avut în schimb candidatul Crin Antonescu, așa după cum putem vedea mai jos:

Fig.2.3 Afiș electoral Crin Antonescu, preluat de pe http://www.politico.ro/afise-electorale/18-crin-antonescu.html (accesat în data de 08. 06. 2014 )

Spre deosebire de Mircea Geoană și Traian Băsescu, Crin Antonescu a ales să fie îmbrăcat mult mai comun, tip sport, în cămașă albastră, cu mânecile suflecate (gata de treabă rostește mesajul), situat în centrul imaginii și având un fundal albastru, adică liniștitor. Restul informațiilor sunt simple dar foarte clare: adresa site-ului candidatului (crinantonescu.ro), sigla liberală de culoare galbenă care se potrivește ansamblului coloristic al afișului și, desigur, sloganul extrem de clar dar tipărit cu majuscule: “Crin Antonescu președinte”.

Afișul de mai sus, prin care Crin Antonescu a dorit să ajungă la inimile și mințile alegătorilor este foarte bine făcut. Afișul evocă apropiere, empatie cu alegătorul, aproape că strigă: “Sunt un individ simplu, asemenea vouă. Alegeți-mă și vă va fi bine!”.

În sensul inițial – și care de altfel ar trebui să fie sloganul unui partid sau om politic responsabil – comunicarea reprezintă interesul oamenilor. Din nefericire, în România de după decembrie 1989, acest fapt s-a diluat profund, ceea ce, așa cum am scris mai devreme, a condus la o încredere catastrofală a populației în organizațiile politice și repezentanții lor. Partidele politice și cetățenii își fac până la urmă – prin acest tip de comunicare – un serviciu reciproc. Partidele sunt principalii comunicatori în societate, iar oamenii lor, pe cale de consecință, devin comunicatori de maximă importanță.

Un exemplu de imagine politică creată într-o perioadă surprinzător de scurtă este cea a Partidului Mișcarea Populară. Pornit ca o construcție politică personală a actualului președinte Traian Băsescu, partidul a adunat inițial consilieri prezidențiali și câteva figuri de intelectuali mai puțin cunoscute. Președinte a fost ales interimar un politician tânăr, venit însă din Republica Moldova și naturalizat aici.

La câteva luni de la înființarea PMP, în partid a venit Elena Udrea. Personaj politic de mare notorietate la nivel național dar foarte controversat, Elena Udrea – care oficial este membru simplu al partidului, a devenit în foarte scurt timp simbolul de netăgăduit al PMP. Este cert pentru toată lumea care urmărește cât de cât viața politică românească, că sunt rare zilele în care Elena Udrea să nu fie prezentă în presă. Fie că sare cu parașuta, fie că merge la malul mării alături de președinte sau că dă replică oamenilor aflați la guvernare, cu precădere premierului Victor Ponta, Elena Udrea, cea care este de facto liderul PMP, reușește să se mențină permanent în atenția opiniei publice.

Fig.2.4 Afiș electoral PMP, preluat de pe www.facebook.com/Partidul Mișcarea Populară, accesat în data de 08.06.2014

Această abilitate de a găsi metode și circumstanțe de a fi permanent sub lumina refelctoarelor cu scopul de a se promova o imagine pozitivă va influența decizia de vot a electoratului într-un mod favorabil deținătorului unei astfel de calități.

Talentul de a comunica al fiecărui candidat ca reprezentant al unui partid politic este o trăsătură definitorie în alegeri, pentru că el are puterea să schimbe sau nu atitudinea alegătorilor.

Evenimentele care generează imagine politică sunt create de organizațiile politice sau de personalitățile politice aflate în legătură cu vehiculul care transmite informația, anume mass-media.

Mesajul comunicat de către oamenii politici depinde puternic de mass-media, cu precădere de televiziune, Internet, radio.

Deci, se poate spune că un rol major în comunicarea politică îl are ceea ce în termeni sociologici se cheamă „agenda settings” (agenda publică).

Definiția teoriei „agenda settings” este aceea că ea descrie „abilitatea mass-media de a influența importanța unor subiecte ale agendei publice”.

Agenda settings a dus în numeroase cazuri la crearea priorităților societății de către presă și nu de către liderii politici desemnați de cetățeni tocmai ca să-i reprezinte și implicit să se pronunțe asupra priorităților sociale. Revine lui Kurt Lewin în timpul celui de-al doilea război mondial, meritul de a emite o teorie foarte interesantă cu referire la comportament. Acesta descoperă că „schimbarea comportamentului se realizează în trei pași: dezghețarea, schimbarea și înghețarea”.

Există cazuri numeroase când comportamentul unui individ se schimbă, dar schimbarea nu este de durată. Cel care decide trecerea de la schimbare la o nouă perioadă de înghețare este grupul”. Cercetările cu privire la comunicare mesajului și receptarea lui de către oameni, merg mai departe, astfel că în 1963, în studiul „The Press and Foreign Policy” politologul Bernard Cohen concluzionează: „este posibil ca în cea mai mare parte a timpului, presa să nu reușească să le spună oamenilor ce să gândească, dar ea are un succes surprinzător când le spune cititorilor la ce să se gândească”.

Cu toate că mass/media reprezintă cel mai puternic mijloc de propagare a informației sosite de la partidele și oamenii politici și care are rolul determinant în formarea imaginii în opinia publică, efectul acesteia este greu de ghicit.

Despre mass-media voi vorbi și în capitolul următor dedicat instrumentelor utilizate în comunicarea politică și, implicit, în manipularea politică. Îmi susțin afirmația cu un paragraf preluat din Securitatea națională și manipularea opiniei publice: ,, mass-media utilizează numeroase procedee prin care induce numeroase mesaje manipulatorii (omisiunea și suprimarea voită a unor informații, minciuni repetate, etichetarea, ș.a.). Ca o concluzie a manipulării opiniei publice de către mass-media, prof. Vlăduțescu Ștefan, în lucrarea sa, menționată mai sus, declară: ,,Mass-media nu doar redă realitatea, ci o și creează și o multiplică, orientând comportamentele indivizilor, în direcții dorite, în scopuri, care, uneori, depășesc capacitatea noastră de reacție și înțelegere.”

Capitolul al-III-lea

STRATEGII ȘI INSTRUMENTE DE COMUNICARE POLITICĂ

III.1. Cerințe ale comunicării politice

Pentru început trebuie să identificăm cerințele comunicării politice pentru a putea stabili, mai apoi, strategiile și instrumentele ce pot fi utilizate în comunicarea politică.

Pentru ca mesajul politic să fie transmis adecvat, trebuie să se țină cont de câteva criterii precum transparența obiectivelor politice, actorii implicați, subiectele cele mai importante ale dezbaterii politice, dar și resursele finaciare pentru a îndeplini toate acestea. „Candidatul reprezintă un număr mare de cetățeni care pot fi sau nu membri ai aceluiași partid, dar care împărtășesc aceleași preocupări și valori. De aceea, un candidat trebuie să reprezinte vocea colectivă a grupului și să fie pregătit să prezinte părerile acestuia în fața altor partide și candidați în mediile de informare”. Votanții așteaptă de la lideri rostirea adevărului care denotă o implicare și o transparență totale a obiectivelor politice pe care candidatul sau partidul politic trebuie să o aibă neapărat în vedere. Atunci când merg la vot, oamenii o fac pe baza convingerilor care sunt cel mai adesea subiective, dar și a unei analize cognitive ce înseamnă trecerea prin filtrul gândirii a obiectivelor propagate de unul sau altul dintre candidați. Este necesară așadar spunerea adevărului despre problemele cu care oamenii se confruntă.

Cu privire la formarea intențiilor de vot există și aici unele teorii care spun că cea mai consistentă parte a electoratului se hotărăște la începutul campaniei.

Rezolvarea problemelor cele mai stringente ale oamenilor (șomaj, sărăcie, sistemul de sănătate publică, educația, starea drumurilor, etc) trebuie să devină automat obiectivele esențiale pe care candidatul le are în vedere în campania electorală, dar și după aceea. Aceste probleme, așa cum am explicat și în capitolul dedicat tehnicilor de manipulare, pot fi exploatate astfel încât oamenii pot să fie influențați în luarea deciziei finale de vot. Dacă un candidat promovează un program măreț de soluționarea rapidă a acestor probleme sau, cel puțin, a unora dintre ele, poate determina electoratul să voteze în favoarea acestuia.

Pornind de la aceeași idee se poate aduce în discuție agenda publică așa cum crede un eminent sociolog român, Alin Teodorescu: „În România, în campanie, trebuie să vorbești despre patru subiecte, dominante de 15 ani în agenda publică: corupția, sărăcia, inegalitatea socială și datoriile. Țara cu un milion de gospodării care sunt practic în faliment din cauza creditelor”. Un factor al apariției sărăciei, datoriilor sau inegalităților sociale este șomajul, ce poate fi adăugat ca un aspect important al agendei publice.

Totuși, în România cel puțin, promisiunile din campaniile electorale se pliază rar pe întâmplările pozitive din perioada mandatului. Acesta este și motivul pentru care oamenii consideră politica și mai ales pe politicieni ca lucrând doar în interes personal sau de grup, ca fiind lacomi și nepăsători față de nevoile lor. Contrar a ceea ce ar trebui să se întâmple, politica a devenit din aceste motive unul dintre subiectele de interes general foarte puțin atrăgător pentru opinia publică. Dacă imediat după căderea regimului comunist un procent covârșitor de români era interesat de fenomenul politic, de scena politică și mai cu seamă, de actorii care interpretau roluri pe ea, astăzi, oamenii sunt, conform statisticilor realizate, indiferenți cu privire la domeniul care în esență le hotărăște prezentul și mai cu seamă, viitorul. Dovada cea mai bună este prezența la vot deloc îmbucurătoare pentru o democrație tânară, care se situează de multă vreme sub 50% din masa totală a votanților.

Puterea și conservarea puterii se dovedesc irezistibile pentru o parte dintre oameni. Ei sunt aceia care, cel puțin la nivel declarativ, doresc să se ocupe de problemele cetățenilor. Aceștia sunt așa numiții actori politici principali, care cred că politica li se potrivește cel mai bine în rândul preocupărilor. Actanții politici –atât oameni cât și organizații politice, trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru că mai devreme ori mai târziu, să ajungă să dețină puterea. Aceste criterii care sunt în primul rând credibilitatea lor, a liderilor lor, dar și a organizațiilor de partid, sunt alcătuite pe baza imaginii pe care ele o creează în mentalul colectiv, dar și a modului de comunicare a mesajului. Teoretic, atunci când fac pasul spre politică, oamenii sunt conștienți că asupra lor va plana la un moment dat o mare responsabilitate socială. Se presupune că intrarea în jocul politic se face pe baza credinței intime că poți să îi ajuți pe ceilalți, că le poți rezolva problemele și că le vei fi permanent alături.

Actorii politici devin însă o dată la un ciclu electoral, însuși cetățenii cu drept de vot. Ei au puterea să sancționeze derapajele celor care conduc vremelnic într-o democratie, treburile și instituțiile publice.

În prezent, în plină ascensiune imagologică se găsește actualul premier Victor Ponta, care deși conduce treburile publice de peste doi ani într-o perioadă foarte dificilă economic și social, a reușit să-și păstreze capitalul de imagine aproape neafectat, ba din contră se află în creștere, conform sondajelor de opinie. Victor Ponta folosește un limbaj înțeles de toti românii, zâmbește frecvent, apare foarte des la televiziune, pare, în pofida scandalurilor care ar fi trebuit să-i afecteze imaginea, de neatins. Se poate spune despre Victor Ponta că este genul „politicianului teflon” pe care situațiile de criză nu-l afectează.

III.2. Grupurile țintă

Cel mai important aspect în construirea imaginii unei organizații politice sau a unui om politic este notorietatea. Cert este faptul că notorietatea este o problemă! Uneori, din dorința de a câștiga, sunt desemnați candidați, personaje din diverse medii, proveniți din lumea fotbalului, muzicii sau divertismentului, care au un singur lucru în comun, și anume, notorietatea. Nivelul populației impune notorii ei, iar partidele nu riscă să nu țină cont de acest lucru. Electoratul poate fi atras de astfel de personaje cu notorietate numai pentru că îî recunosc ca persoane publice, îî simpatizează sau știu că au rezultate în domeniul lor profesional, fără să se mai asigure dacă pot fi și buni oameni politici. Acesta este un mod de manipulare a electoratului destul de utilizat pe scena politică românească care pare destul de la îndemâna partidelor politice pentru că nu fac decât să lămurească acea persoană cu notorietate să fie de accord cu depunerea candidaturii. Cei care aleg această variantă de candidatură, numai din dorința de atragere a cât mai mulți votanți, omit, ca și electoratul, numai că ei o fac cu intenție, calitățile pe care ar trebui să le aibă un candidat la conducerea țării. Astfel, efectele alegerii unui astfel de candidat vor fi dezamăgitoare foarte curând, de cele mai multe ori, când descoperă că promisiunile din campania electorală sunt uitate.

Pentru crearea notorietății sunt folosite mai multe instrumente, dintre care, cel mai important este presa. Și crearea de evenimente poate ,,arunca” un banal necunoscut într-unul care capătă notorietate instantanee. Totuși, în privința oamenilor politici, aceasta se construiește în timp și cu migală.

Grupurile țintă ale organizațiilor politice sunt persoanele majore care au drept de vot. Altfel decât în marketingul clasic, organizațiile și oamenii politici își adresează mesajul potențialilor votanți, indifferent de vârstă, sex, atitudine politică, educație sau avere. Pentru ei, succesul transmiterii mesajului constă, în primul rând, în puterea de a aduce la urne un număr cât mai mare de cetățeni și cu preponderență pe cei nehotărâți.

În formarea atitudinii grupului țintă, un loc major îl ocupă liderii de opinie. Este demonstrat că, spre exemplu, oamenii din mediul academic – altfel decât atunci când intră în arena politică – sunt extrem de credibili în ochii alegătorilor. La fel și economiștii care, în perioade de criză economică mai ales, au un cuvânt privit ca fiind cu mare greutate de către alegători.

Pe lângă aceștia tot din grupul liderilor de opinie fac parte și ziariștii sau comentatorii fenomenului politic cu vechime, ce sunt priviți în general cu mare respect de către public. În privința opiniilor exprimate de aceștia din urmă, există, însă, dubii cu privire la puterea de înclinare a balanței, atunci când vine vorba de votul în sine. Pentru o organizație politică ziua decisivă este cea a votului, iar comportamentul în cabina de vot a cetățeanului depinde de mai mulți factori – după cum am văzut, care pot fi sentimentali, raționali sau pur și simplu un vot dat în baza tălmăcirii în cheie proprie a vorbelor unuia sau altuia dintre liderii de opinie. ,,Liderii de opinie sunt persoanele cele mai active ale grupului, cele mai sensibile față de interesele comune și cele mai procupate să-și exprime punctele de vedere în problemele de interes mai general. Cercetarea întreprinsă a relevat că prima funcție a liderilor de opinie este cea de mediere între mass-media și ceilalți membrii ai grupului. Până atunci era larg acceptată ipoteza că persoanele particulare primesc informațiile direct de la mijloacele specializate în acest domeniu [..]. Deci, traseul informației se compune din două etape principale: de la mijloacele de comunicare la liderii de opinie și de la aceștia la membrii grupului mai putin interesați de problemele publice. Așa a apărut teoria celor doi pași ai fluxului de informație care va marca noua paradigmă în studiul comunicării de masă”.

III.3. Comunicarea mediatică

În cadrul instrumentelor pe care oamenii politici le utilizează pentru a-și comunica mesajul și pentru a-și construi imaginea se află la loc de frunte mass-media și relațiile publice și, implicit, în manipularea politică, așa cum am demonstrat în capitolul anterior.

Mass-media sunt de departe însă cele mai bun instrumente de propagare a imaginii unui om politic. Aici vorbim desigur despre cele trei mari entități, presa scrisă, radioul și cu precădere televiziunea, dar și despre un relativ nou venit în scenă care începe să devanseze încet dar sigur celelalte mijloace de comunicare, Internetul. Având în vedere toate cele discutate despre comunicarea mediatică, inclusiv în capitolul I, trebuie să se facă diferența între comunicarea mediatizată și cea mediatică, ultima fiind o componentă de bază a comunicării mediatizate dar acestea nu se pot confunda.

Comunicarea mediatică răspunde unei exigențe politice: organizarea unui spațiu public de discuții de interes general și particular. Acest lucru este estompat de readucerea discuțiilor pe o logică economică în prim planul dezbaterilor. Însă, în acest punct ,,se naște o contradicție care explică atitudinile și discursurile violent antagonice suscitate de la apariția sa de această formă de comunicare socială”.

Începând din momentul în care își ia avânt în secolul XX, radioul (1922) și apoi televiziunea (1945-1947), acestea sunt investite cu mari speranțe în sprijinul acordat democrației.

Celor două trăsături principale ale activității mediatice le corespunde, de asemenea, un ansamblu de mize simbolice. Informația și publicitatea sunt într-adevar locuri de producție ale discursului. Sprijinindu-se pe diverse tipuri de material semnificant (limbaj verbal, imagine, coduri ale gesturilor), discursul informației și cel publicitar procedează la puneri în scenă discursive ale fenomenelor ce țin de actualitatea evenimentelor și de imaginarul fictiv.

Totodată mediile contribuie la organizarea sistemului de valori și de credințe care tind să se instaureze ca norme pentru colectivități. Această contribuție poate fi interpretată ca având un rol pozitiv sau negativ în educarea maselor, formarea conștiinței, etc, în funcție de anumite interese, scopuri determinate de anumite împrejurări, context social-politice.

III.3.1.Presa scrisă

Cunoscând apogeul în ajunul Primului Război Mondial, presa scrisă suferă începând de atunci încolo o lentă eroziune a audienței. Ea are de înfruntat concurența radioului, un nou mediu apărut și mai târziu pe cea a televiziunii, care și-au arogat dintr-un început diferite funcții pe care mai înainte doar ea le asigurase. Marele handicap al presei scrise este acela că ea nu intervine decât după consumarea unui eveniment. În ciuda scurtării considerabile a timpilor de transmitere a informației primare și apoi a timpului de producere a ziarului, presa scrisă a fost înlocuită treptat în funcția sa de anunțare a știrii de către cele două noi medii dotate cu o capacitatea de transmisie instantanee a informației. Făcând din necesitate o virtute, ea a dezvoltat – cel puțin în privința presei generalizate – o funcție de analiză și de comentariu al actualității, subliniind reculul scrisului, condamnat la transmisiuni înregistrate.

Presa scrisă, chiar dacă a pierdut teren ca instrument de comunicare chiar și politică, el are rolul lui în transmiterea informației, rol deloc de neglijat de oamenii politici care continuă să utilizeze presa scrisă mai ales pentru interviuri, promovarea unor evenimente și mesaje politice. Din acest punct de vedere, se cunoaște o categorisire a ziarelor în funcție de candidații politici sau partidele pe care le susțin. Fiecare ziar are cititorii lui fideli, care până la urmă, sunt și simpatizanții anumitor oameni politici.

III.3.2. Radioul

Apariția radiofoniei introduce în istoria mediilor de informare în masă o ruptură de gradul ei situațional și de materialul său semnificant, ce induc un cu totul alt tip de relație comunicativă decât cea instaurată de presa scrisă. De nenumărate ori, unii i-au prezentat un declin ineluctabil. Totuși, radioul a știut să se regenereze, specializându-se în noi funcții complementare celor exersate de către alte medii.

Încă de la începutul anilor 1920, radioul constituie o formă de comunicare dintr-un punct la altul practicat în mod esențial de către amatorii fără fir. Sub efectul uzanțelor sociale însă, el evoluează către o formă de comunicare dintr-un punct către mase care îi dă actuala față de media publică.

„Beneficiind de un curent social, cel al divertismentului la domiciliu, el cunoaște un succes fulgerător. El oferă într-adevar familiilor retrase în spațiul privat diferite spectacole la domiciliu (concerte, discuții apoi informații), ce sunt consumate în timp sub formă de ascultare colectivă. Ca medium de informare și de expresie, radioul joacă în primii săi treizeci de ani un rol ce nu poate fi neglijat pe plan istoric”. Enunțul radiofonic se caracterizează prin continuitatea sa temporală. El se desfășoară încă și mai mult decât televiziunea ca un flux neîntrerupt ce se structurează pe genuri și pe conținuturi în funcție de temporalitatea presupusă (zilnică, săptămânală) a audienței sale. Programării emisiunilor îi revine prin urmare rolul de a proceda la aranjamentele ce au ca scop provocarea întâlnirilor dintre emisiuni și ascultători. Programele care rezultă de aici variază mult în funcție de tipul postului de radio. Totuși, se întâmplă foarte rar ca posturile de radio să nu conțină, fie și în cea mai mică formă, emisiuni informative. Condamnat de către unii după apariția televiziunii la dispariție, radioul dovedește o mare capacitate de rezistență. Radio-urile sunt zilnic ascultate, cel puțin, în mașină sau chiar în mijloacele de transport în comun. Este aproape imposibil, ca să nu ascultăm zilnic măcar un jurnal de știri, un interviu cu o personalitate politică sau o emisiune informativă privind evenimentele de pe scena politică. Radio-ul rămâne un instrument de comunicare prezent permanent în viața electoratului de care oamenii politici, viitori candidați profită pentru a-și promova o imagine politică pozitivă și, de ce nu, de a influența în favoarea lor, opinia publică. Radio-ul este cel mai practicat medium de presă din lume, cu peste un miliard de receptoare la nivel mondial și acest lucru nu este deloc de neglijat atunci când oamenii politici își aleg instrumentele de comunicare și de influențare a atitudinii maselor cu drept de vot.

III.3.3. Televiziunea

Se poate spune încă de la început că televiziunea a schimbat radical fața transmiterii informației. Asimilată uneori cinematografiei, televiziunea se delimitează de acesta prin inaugurarea unei alte forme de relație comunicativă.

Televiziunea este cea care înainte de toate a născut și naște vedete ale politicii (și nu numai) asemănătoare celor din cinema. „În acest fel, vedeta unui film contează infinit mai mult decât scenariul sau regia. În același mod vedeta unui partid ocultează programul și mijloacele. Ea nu servește acest program. Îl reduce la un simplu suport, o simplă „platformă” pentru promovarea ei. […] Astăzi spectacolul politic se focalizează în jurul unei supervedete. Este vorba, până la urmă, de acea notorietate discutată în subcapitolul III.2, ca tehnică de manipulare eficientă a opiniei publice. Singură pe scenă, ea monopolizează atenția publicului pe o singură partitură. În maniera în care un „idol” al music-hall-ului alege forma one-man-show și suprimă astfel toate celelalte numere. Pentru a centra întregul spectacol asupra persoanei sale”. Informația păstrează în cadrul televiziunii o mare importanță. Spre deosebire de discursul informativ al presei scrise care se sprijină pe ritmul cotidian sau săptămânal în funcție de periodicitatea publicației, acesta ține în televiziune de mai multe temporalități răspunzând mai multor funcții.

De mare importanță este jurnalul de știri televizat pentru că el racordează telespectatorul la realitatea imediată. Pilon al discursului informativ televizual, el continuă să exercite în ciuda semnelor de scăderea a audienței, o funcție așa numit rituală în ritmul vieții cotidiene a telespectatorilor. Rolul său comercial rămâne decisiv din acest motiv în economia canalelor tv. Situat la „intersecția programărilor” între un „second time” și un „prime time”, telejurnalul atrage importante resurse publicitare și prin urmare financiare.

Studioul de televiziune joacă un rol important la rândul lui. Decorat în conformitate cu stilul vizual al canalului, studioul este scenografiat pentru a primi diverși interlocutori: jurnaliști sau personaje publice, eroi ai unor evenimente provocate adesea de către media.

Ca și celelalte medii, televiziunea face apel la o diversitate de voci care se încrucișează și sprijină reciproc pentru a-și stabili credibilitatea. Aceste discursuri nu sunt însă totdeauna la unison, cu precădere în cadrul unor crize. Vocile care vin „de pe teren” dovedesc emoție. Totuși se întâmplă adesea, ca aceste intervenții în direct din teatrul evenimentelor să genereze comentarii care fac derogare de la idealul obiectivității jurnalistice. Este indubitabilă puterea în prezent a emisiunilor de dezbatere gen „talk-show” care a proliferat la începutul anilor 1990. Despre ele se poate spune că sunt (uneori) adevărate spectacole de cuvinte.

Televiziunea rămâne a rămâne cea mai importantă sursă de informații, cel mai puternic mijloc de comunicare în masă, numit de majoritatea cercetătorilor fenomenului „regina mijloacelor de comunicare în masă”. Televiziunea impune un soi de dictatură a clipei, care poate fi privită sub mai multe aspecte. Ar fi aici vorba despre accelerarea timpului de emitere, pentru că el se apropie foarte mult de timpul real. Acest fapt duce la atingerea țelului mass-media care este dat de reducerea la minim a timpului difuzării unei informații, adică din momentul producerii ei și până la publicare.

Dacă însă transmisiunea se face în timp real, asupra informației nu mai poate exista nicio verificare. Jurnalistul care se găsește la fața locului pur și simplu relatează fapte pe care oamenii le văd în direct. Aici nu mai există o mediere a informației. Fiecare telespectator își ia informația „la cald”, el nu mai are nevoie ca ea să fie comentată, adnotată și eventul modificată. Televiziunea devine cu atât mai importantă cu cât ea acordă prioritate vizibilului, ceea ce face ca așezarea pe o scară valorică a informației să se stabilească funcție de greutatea vizuală care o însoțește.

„Televiziunea este ghidată de obiectivul producerii unui flux continuu de imagini, ceea ce corelat cu predispoziția către senzațional a dus adesea la formularea întrebării dacă forma nu copleșește în cele din urmă substanța unei emisiuni, a unei dezbateri, a unei controverse”.

Prin urmare, ea este un instrument esențial în crearea de imagine politică, dar și de transmitere a mesajului politicienilor. Mesajul se poate transmite nu doar în cadrul emisiunilor informative, ci oricând este posibil. Oamenii politici ar trebui să aibă în vedere recomandarea dată de Suciu D. în privința utilizării spațiului de televiziune, în lucrarea sa ,, Cum să câștigîm alegerile”: „Pentru a reuși transmiterea cât mai eficientă a mesajului, nu vă adresați exclusiv emisiunilor de actualități, păstrați noutăți deosebite pentru ocaziile în care prestația dumneavoastră poate fi integrată în mesajul general al campaniei. Merită mai ales într-o poziție politică marginală, să cautați spații adecvate pentru interviuri, emisuni specializate. Pe lângă faptul că va dovedi că sunteți interesat de problemele specifice oamenilor, acest lucru vă ajută să negociați și cu media naționale care au nevoie de știri inedite pentru jurnale”.

Impactul televiziunii se concretizează pe următoarele planuri: conturarea percepțiilor despre realitate, descrierea unor experiențe politice comune din care audiența deprinde cum să se comporte în situații obișnuite, cum să își rezolve problemele personale ori cum să catalogheze instituțiile sau profesiile. Mediumurile și cu precădere televiziunea, ne arată ce este important și ce nu, descriu un set de valori pe care publicul le crede reprezentativ în bună parte sau mai puțin parțial. Ne întoarcem aici la situația de început a lucrării cu binecunoscuta propoziție „Am văzut la televizor!”. Că e bună sau rea, cert este că televiziunea cultivă anumite opinii. Influența exercitată de un mijloc de comunicare și cu precădere de televiziune, se concentrează cu prioritate asupra mediului în care oamenii trăiesc. Influențele sunt subtile și dau roade doar pe perioade mai mari de timp. Televiziunea rămâne sursa cea mai importantă de informare a zilelor noastre, cu o enormă capacitate de a crea și cultiva percepții comune asupra realității în rândul unor publicuri cât se poate de diverse, iar oamenii politici o folosesc permanent și mai ales în campaniile electorale. Dovadă sunt statisticile cu aparițiile televizate ale candidaților politici ce apar în capitolul dedicat studiului de caz. Candidații politici acordă o mare importanță acestor apariții televizate pentru că ele sunt ,,piesa de rezistență” a oricărei campanii electorale în transmiterea programului politic, folosind toate tehnici de manipulare și persuasiune la îndemână pentru creșterea voturilor în ziua decisivă pentru viitorul lor politic, cea a alegerilor.

III.3.4. Internetul

Dacă până în urmă cu puțin peste două decenii puterea de informare a mijloacelor clasice de presă era de netăgăduit, iată că odată cu inventarea world wide web-ul, lucrurile încep să se schimbe.

Pe măsură ce teritoriul web-ului a început să fie ocupat de utilizatori individuali, firmele și-au creat și ele o prezență pe Internet. Multe afaceri își făceau intrarea pe Internet cu surle și trâmbițe însă sfârșeau într-o nesfârșită suita de pagini „în construcție”. Destul de rapid cărțile de vizită au început să conțină pe lângă numărul de telefon și adresa de mail sau pagina web. Internetul trecea de la stadiul de lux la cel de necesitate.

Politicienii au preluat ideea firmelor și au început să folosească și ei Internetul ca instrument de comunicare politică, creându-și bloguri, site-uri, conturi pe facebook sau alte rețele de socializare. Astfel au constatat că acest nou instrument de comunicare a programului politic, de promovare a imaginii politice este surprinzător de eficient și de comod atât pentru ei, oamenii politici cât și pentru electorat, utilizator de Internet.

Politicienii au realizat rapid că Internetul poate fi o sursă inestimabilă de promovare a propriilor mesaje, neuitând că Internetul se poate accesa aproape oriunde și oricând, nemaifiind nevoie de prezența lor fizică. Oricum, vizualizările site-urilor sau blog-urilor oamenilor politici dovedesc că Internetul trece peste bariera imposibilului din punct de vedere fizic, real. Virtual, pot atrage simpatizanți din zone diferite, în același timp, fără prezența lor la o emisiune televizată sau la radio. Am putea spune că și ziarele pot face asta, dar Internetul, o formă de presă scrisă, dar virtuală le depășește cu mult, ca număr de cititori. Internetul, spre deosebire de presa scrisă clasică oferă și facilități oferite, până nu demult, doar de televiziune, prin postarea de videoclipuri cu teme politice, preluări de emisiuni tv sau filmulețe cu mesaj politic. Așa se face că mai toți oamenii politici sau organizații politice au și în Romania încă din campaniile electorale trecute, pagini web de unde cei interesați și nu numai ei, pot afla mult mai multe informații decât din presa scrisă, radio sau televiziune.

Inserez câteva afișe electorale ce ilustrează afirmațiile mele:

Fig.3.1Afiș electoral PSD, www.psd.ro , accesat în data de 19.05. 2014

Fig.3.2 Afiș electoral PNL, http://www.eurocampionii.ro/, accesat în data de 09.06.2014

Fig.3.3. Afiș electoral PNL, www.pdl.org.ro, accesat în data de 09.06.2014

„Guvernele, politicienii și tot felul de asociații politice întrețin site-uri web pentru a-și face cunoscut mesajul și a-și urmări interesele. Dar probabil că cele mai utile site-uri politice de pe web sunt cele care permit să fie găsiți și contactați rapid pe reprezentanții dvs”.

Partidele politice și oamenii politici folosesc specialiști în crearea și administrarea site-urilor, blogurilor sau conturilor de pe rețelele de socializare și de aceea ele sunt foarte bine elaborate, având un meniu ce prevede toate doleanțele cititorilor: contact, informații din presă, scurtaturi pentru trecerea la un blog sau un alt site ce îî reprezintă, etc.Foarte importantă este opțiunea de inscriere ca simpatizant al programului politic susținut pe site-ul sau blog-ul respectiv.

III.3.5. Indoor, outdoor advertising

Indoor advertising este o formă de publicitate ce se face în spații închise în general în spații unde există un trafic mare de persoane, iar outdoor advertsing este de fapt publicitatea stradală. Aceste forme de publicitate au fost folosite mai întâi cu scop comercial și continuă să predomine clienții din acest domeniu, chiar dacă în campaniile electorale, partidele politice și candidații politici trec pe primele locuri dacă nu pe primul loc, mai ales ca și clienți ai publicității outdoor . O serie de studii, realizate de firme cu reputație pe piața publicității, dovedesc capacitatea de convingere a publicității stradale; din acest motiv, actorii scenei politice, conștienți fiind de capacitatea de eficiență a acesteia, folosesc această formă de publicitate ca mijloc de transmitere a mesajului politic către electorat.

Publicitatea Indoor sau Indoor Advertising este o forma de publicitate ce se face în spații închise, foarte frecventate. Această formă neconvențională de publicitate este considerată cea mai eficientă, la nivel internațional, deoarece presupune costuri reduse și se presupune că mesajul transmis este reținut mult mai ușor și o perioadă mai lungă de timp. Există o serie de canale de transmitere ăn cazul publicității indoor, dar cele mai utilizate sunt centrele comerciale. Utilizate sunt și canale ca: cinematografe, campusuri universitare, clinici medicale, etc. Atât publicitatea indoor cât și outdoor folosesc conceptul in-store tv, o formă de televiziune cu circuit închis care combină programe de divertisment, de informare cu publicitatea. Tot din cadrul publicității indoor fac parte și standuri informative amplasate în diverse locații cu trafic mare de persoane, dar se pot amplasa și în parcuri, pe străzi și atunci este un instrument al publicității outdoor. În politică mai des întălnită este outdoor advertsing deoarece proprietarii sau managerii anumitor locații nu sunt de acord nu acceptă publicitate politică.

Capitolul al- IV-lea

STUDIU DE CAZ: CAMPANIA ELECTORALĂ PENTRU ALEGERILE GENERALE ȘI PREZIDENȚIALE DIN ANUL 2009

IV.1. Pezentare generală

La alegerile prezidențiale din 2009, numărul total de cetățeni înscriși în listele electorale a fost de 18.347.397. Pentru aceștia, s-a organizat un număr de 21.412 secții de votare, dintre care 18.053 de secții normale și 3.359 de secții speciale. Au fost de asemenea organizate și 294 de secții în străinătate.

În cursa prezidențială s-au înscris 12 candidați. Dintre aceștia, trei au fost candidați independenți, precum și reprezentanți ai tuturor formațiunilor politice parlamentare (PSD și PC formând o alianță) și reprezentanți ai altor cinci partide politice neparlamentare.

În primul tur de scrutin, Traian Băsescu a obținut 32.44% din voturi (candidat independent, susținut de Partidul Democrat Liberal) și 31.15% pentru Mircea Geoană (Alianța Națională PSD+PC). Confruntarea a rămas deschisă pentru turul al doilea.

După primul tur, Crin Antonescu, care obținuse un surprinzător procent de 20.02% din voturi, și-a anunțat sprijinul pentru Mircea Geoană.

Sondajele de opinie care prezentau intenția de vot estimau diferența dintre cei doi candidați pentru turul întâi atât de nesemnificativă încât previziunile au fost aproape imposibile. Până în seara zilei de 3 decembrie, cei doi candidați nu au reușit să se pună de acord asupra unei dezbateri, iar când aceasta a avut loc, de-a lungul unui maraton de câteva ore, discuția programelor a fost înlocuită de atacuri venite din ambele părți.

Rezultatele sondajelor la ieșirea de la urne, transmise la orele 21:00, îl dădeau câștigător pe Mircea Geoană. După numărarea tuturor buletinelor de vot, Traian Băsescu a fost declarat câștigător pe 7 decembrie cu 50.33% din voturi. Diferența foarte mică în favoarea lui Traian Băsescu s-a înregistrat în secțiile de votare din străinătate, în timp ce în secțiile de votare de pe teritoriul României, candidatul PSD+PC a obținut un număr mai mare de voturi ca președintele în funcție.

Imediat după aflarea rezultatului alegerilor, reprezentanții PSD au declarat că vor contesta acest rezultat. Totusi, Curtea Constituțională a acceptat să se facă doar renumărarea tuturor voturilor declarate nule, ceea ce nu a schimbat situația.

Alegerile pentru Președintele României, din primul tur descrutin (22 noiembrie 2009) au marcat o premieră în istoria electorală democratică.

Astfel, pentru prima dată, un referendum s-a suprapus peste alegeri, procesul electoral desfășurându-se în aceleași secții de votare, sub coordonarea Biroului Electoral Central (BEC), cu același material electoral, dar cu procese-verbale separate și numărătoare separată a participării la vot. Alegerile prezidențiale au fost conectate cu alegerile parlamentare până în 2004, însă, în perioada 1990-2004, alegerile generale formau un proces electoral unitar, incluzând alegerile pentru Președinte, Camera Deputaților și Senat. 15

Pentru a asigura exprimarea liberă a votului, în condițiile în care sub aceeași organizare aveau loc două consultări populare, președintele (sau alt membru al Biroului Sectiei de Votare) a fost obligat printr-o decizie a Biroului Electoral Central să întrebe fiecare cetățean prezent la urne dacă dorește să voteze pentru Președintele României, pentru referendumul național sau pentru ambele. Astfel, s-a urmărit a li se aminti alegătorilor că aceste două entitati electorale sunt separate.

IV.2. Campania electorală și sondajele de opinie

Conform legilor care reglementează consultările electorale din România, oricare ar fi acestea, deci și în acord cu Legea nr. 370/2004, campania electorală se încheie cu 24 de ore înainte de începerea votării și nu poate, sub nici o formă, continua în ziua votului. Același tip de reglementări interzic prezentarea de sondaje de opinie, televoturi sau anchete făcute pe stradă cu 48 de ore înainte de ziua votării sau prezentarea înainte de încheierea votării a sondajelor realizate la ieșirea de la urne.

Legea nu arată dacă există medii de informare care fac excepție de la aceste reglementări. Spiritul legii este acela al excluderii acestor mijloace de campanie electorală, indiferent de mediul în care apar.

Au existat însă, atât la primul tur de scrutin, cât și la al doilea evenimente care au confirmat că s-a continuat campania electorală și după ce legea o interzicea. S-a observat de asemenea că s-au publicat rezultate parțiale ale sondajelor realizate la ieșirea de la urne pe Internet, pe website-uri de campanie precum și pe site de știri.

De-a lungul anilor, reprezentanții partidelor din România s-au pronunțat pentru interzicerea sondajelor de opinie în timpul campaniei electorale afirmând că ar manipula electoratul.

Dacă se analizează diferența dintre sondajele de opinie și realitatea votului de la alegerile europarlamentare recent încheiate, se obsevă un decalaj semnificativ și atunci s-ar putea pune semne de îndoială privitoare la manipularea electoratului prin sondajele de opinie efectuate în ziua alegerilor.

Totuși, sondajele de opinie rămân importante pentru o campanie electorală și interesant de analizat. Sondajele de opinie premergătoare alegerilor prezidențiale din anul 2009 au fost destul de numeroase. Astfel, în perioada 1 octombrie – 11 noiembrie a anului respectiv, au fost realizate și publicate nu mai puțin de 18 sondaje de opinie, ceea ce înseamnă aproape un sondaj la fiecare două zile. Statistica sondajelor a stat astfel:

șapte sondaje CCSB;

patru sondaje Insomar;

două sondaje CSOP;

două sondaje Gallup;

un sondaj BCS;

un sondaj Avagarde;

un sondaj CURS.

Comparând aceste cercetări s-a putut constata tendința în opțiunile de vot în perioada analizată dar și volumul eșantionului ori marja de eroare.

S-a putut astfel observa că în perioada cuprinsă între aprilie și 11 noiembrie 2009 (primul tur al alegerilor fiind pe 22 noiembrie), Traian Băsescu s-a găsit într-o scădere continuă, de la 40 – 41% (aprilie) la 31 – 34% (noiembrie). Totuși, după începerea oficială a campaniei, președintele în funcție a început să recupereze din handicap. Singurul institut care dădea în continuare o scădere a președintelui a fost INSOMAR.

Conform aceluaiași site, www.infomina.ro, Mircea Geoană a avut în aceeași perioadă o creștere permanentă, de la 20-22% în aprilie, la 30 – 32%, în noiembrie. Această creștere a fost confirmată, chiar dacă procentual diferit, de toate sondajele.

Inserez în continuare câteva capturi cu datele statistice ale sondajelor de opinie realizate înaintea primului tur de scrutin din 22 noiembrie 2009:

Fig.4.1. Sondaje de opinie campania prezidențială 2009 , preluat de pe www.infomina.ro, accesat 10.06.2014

Fig.4.2. Tendințe de vot pentru principalii candidaț, preluat de pe www.infomina.ro, accesat 10.06.2014

Fig.4.3. Tendința de vot Băsescu / Geoană, preluat de pe www.infomina.ro, accesat 10.06.2014

Fig.4.4. Evoluția principallori candidați (Traian Băsescu vs. Mircea Geoană), preluat de pe www.infomina.ro, accesat 10.06.2014

Fig.4.5. Rezultate comparative obținute de candidați realizate de diferite companii de cercetare de piață, preluat de pe www.infomina.ro, accesat 10.06.2014

Chiar dacă rezultatele sondajelor de opinie nu sunt întotdeauna pe placul celor care le comandă, acest lucru nu înseamnă însă ca toate aceste cercetări sunt un soi sofisticat de manipulare a opiniei publice. Trebuie luat în calcul și – sau mai ales factorul uman care nu mereu atunci când este întrebat cu privire la opțiunile politice răspunde cu sinceritate. Așa se întâmplă că nu toți cei care răspund că merg la vot chiar se vor duce, ori că votează cu un candidat și la urne dau votul neapărat acelui candidat. Acesta este și motivul pentru care vedem mereu atunci când citim sondaje de opinie acea marjă de „+/-3%” ce reprezintă așa numita marjă de manipulare.

În aceeași zi în care, după medierea Alianței pentru Statul de Drept, erau semnate Principiile Pactului pentru Justiție, Președintele României anunța convocarea unui referendum consultativ național, propunând două întrebări: trecerea la un Parlament cu o singură cameră și reducerea numărului de parlamentari la maximum 300.

Referendumul Consultativ a schimbat în mod esențial modul în care s-a desfășurat campania electorală pentru alegerile prezidențiale.

Alianța Pentru Statul de Drept a atras, în primul rând, atenția asupra avantajului competitiv pe care și l-a creat candidatul Traian Băsescu folosind posibilitățile oferite de funcția publică pe care o deținea, anume posibilitatea Președintelui de a convoca un referendum consultativ.

Pe de altă parte, dată fiind suprapunerea dintre cele două evenimente electorale, campania electorală pentru alegerile prezidențiale ar fi trebuit să fie dublată de acțiuni ale guvernului pentru informarea cetățenilor despre subiectul supus consultării populare: forma Parlamentului și numărul de parlamentari. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat.

Campania desfășurată cu privire la referendum a fost și ea una electorală, nu una de informare. Mai mult chiar, în cadrul celor două campanii, cea prezidențială și cea de promovare a votului pozitiv la referendum, figura candidatului Traian Băsescu și cea a președintelui care a convocat referendumul s-au suprapus integral. Fotografia președintelui candidat a apărut pe majoritatea materialelor despre referendum, fiind neclar dacă panourile în care Traian Băsescu ne anunța că parlamentarii nu vor scăpa de ce le este mai frică făceau parte din strategia partidului care îl susținea la alegeri sau a administrației prezidențiale.

Fig.4.6 Afiș electoral Traian Băsescu, alegeri 2009, preluat de pe http://orasulmeu-bacau.ro/stiri/archives/date/2009/11/page/9/, în data de 10.06.2014

În campania pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale s-a preferat o campanie agresivă, în care loviturile sub centură au fost nu excepția ci, mai de grabă, obișnuința. Candidații politice sau partidele politice care îî susțineau au dus o campanie electorală lipsită de orice principiul al competivității politice și au folosit orice mijloc sau/ și metodă de denigrare a contracandidaților cu scopul manipulării opiniei publice și schimbării deciziei de vot. Primul eveniment important, în acest sens, a fost apariția unei înregistrări pe site-ul cotidianului „Gardianul” în care Traian Băsescu apare lovind un copil la o manifestare electorală din 2004, la Ploiești. Inițial, președintele Traian Băsescu a spus că nu-și dă seama despre ce este vorba și că va oferi o explicație după ce va viziona cu atenție filmul și se va consulta cu persoanele care i-au fost alături la respectivul miting, dar a precizat totuși că poate „copilul l-a înjurat sau a făcut ceva”. Apoi, după câteva ore, Traian Băsescu a declarat că niciodată în viața sa nu a lovit vreun copil, al său sau al altora și a arătat că s-a ajuns „prea departe cu campania murdară”. Ulterior, după validarea ca președinte, Traian Băsescu a recunoscut că „a împins” respectivul copil în anul 2004.

Aproape simultan cu difuzarea acestei casete au apărut în ziarul „Curentul” documente atribuite SRI, potrivit cărora lideri ai PSD ar fi discutat despre campania electorală și despre „împărțirea” unor instituții, fără a aștepta rezultatul final al alegerilor. SRI a negat autenticitatea documentelor, considerate a fi „ falsuri grosolane ”.

Campania agresivă a continuat și în stradă, PDL organizând mitinguri așa-zis „ spontane ” îndreptate împotriva lui Mircea Geoană. Prima manifestație ilegală a avut loc la Timișoara, pe 1 Decembrie, fiind provocată de semnarea de către Mircea Geoană, Crin

Antonescu, Klaus Iohannis și Gheorghe Ciuhandu a „ Parteneriatului pentru Timișoara ”. Alți 300 de protestatari s-au solidarizat la Brașov cu manifestanții anti-PSD de la Timișoara, scandând lozinci împotriva comunismului și a lui Ion Iliescu. Fenomenul a continuat și în București, în Piața Universității, unde manifestanții au scandat lozinci precum „Jos comuniștii!”, „Timișoara!”, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”, dar și mesaje anti-Geoană. În următoarele zile, protestele au continuat la Cluj, Constanța, Sibiu,

Târgoviște. Deși s-a declarat că toate aceste mitinguri au fost spontane, fără a avea legătură cu campania electorală, printre manifestanți au fost surprinși membri PDL, iar unii participanți au recunoscut că au fost convocați prin SMS-uri sau prin Internet pentru a protesta împotriva „Pactului de la Timișoara” dintre PSD, PNL și PNȚCD. În București, printre manifestanți s-a aflat chiar consilierul prezidențial Sebastian Lăzăroiu.

Pe un alt palier, cel al materialelor publicitare, lupta electorală sub centură s-a transformat într-un duel al afișelor.

Echipa de campanie a PDL s-a folosit de sigla și imaginea PSD pentru a transmite mesaje calomnioase și a manipula electoratul. Astfel, s-au imprimat afișe cu sloganul

„ Învingem împreună ”, cu sigla PSD, în care apărea Mircea Geoană alături de Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu și Marian Vanghelie, în dreptul fiecăruia fiind scris “președinte”.

Fig.4.7. Material electoral folosit de PDL, preluat de pe http://www.tolo.ro/2009/11/24/studiu-de-caz-publicitate-electorala/, în data de 11.06.2014

PSD a răspuns acestor atacuri și a tipărit afișe care conțineau sloganul „ Ei sunt adevărata majoritate! Mai suporți cinci ani? Arde-i!” (fără sigla PDL), în care apărea președintele Traian Băsescu alături de lideri democrat-liberali controversați (Elena Udrea, Adrian Videanu, Radu Berceanu, Monica Iacob Ridzi).

Nereguli electorale s-au înregistrat și după încheierea oficială și legală a campaniei. Partidele politice implicate în susținerea candidaților la președinție au continuat acțiunile electorale prin distribuirea de pachete și pliante cetățenilor sau prin trimiterea de SMS-uri cu rezultatele unor sondaje „fantomă”.

În turul al II-lea al alegerilor prezidențiale acuzațiile de fraudare au avut ca subiect principal atât secțiile speciale de vot, cât și cele din străinătate. Numeroase organizații nonguvernamentale și sindicale (Asociația Pro Democrația, Active Watch – Agenția de Monitorizare a Presei, CNS „Cartel ALFA”, Centrul de Resurse Juridice, Transparency International România) au arătat că secțiile de votare speciale au ridicat cele mai mari suspiciuni cu privire la turismul electoral și votul multiplu, în condițiile în care 986.887 (9,29%) au votat în altă secție decât cea în care au fost arondați conform domiciliului.

IV.3. Strategii electorale

Acest subcapitol este dedicat analizei strategiilor de campanie ale principalilor candidați la Președenția României, în anul 2009.

Traian Băsescu

Traian Băsescu a folosit o varietate de strategii electorale prin care urmărea câștigarea electoratului în dezavantajul contracandidatului său, Mircea Geoană. În continuare, aceste strategii utilizate vor fi detaliate și argumentate, dar important este de remarcat că s-a continuat strategia de denigrare, dezumanizare a contracandidatului și chiar a întregii clase politice ce avea ca scop nu numai distrugerea imaginii politice a acestora ci și ,,victimizarea” candidatului politic a cărei strategie urmează a fi discutată. În general s-au folosit tehnici de manipulare a opiniei publice legate de probleme ce afectează grav viața socială, nivelul de trai al acesteia (șomaj, salarii foarte mici, criză economică, inflație, etc).

Traian Băsescu s-a remarcat ca un politician cu accente populiste, abil, care a știut să folosească starea de spirit a electoratului în favoarea sa. Principala preocupare a candidatului Traian Băsescu a fost să nu dea prilejul competitorilor politici să-i discute mandatul.

Ca atare, strategia lui Traian Băsescu a fost de a ocupa spațiul comunicațional al întregii perioade de precampanie și campanie electorală prin crearea unor evenimente care să-l pună în prim-plan, respectiv să ocupe spațiul public cu teme artificiale.

Primul eveniment important în aplicarea acestei strategii a fost spargerea guvernului de mare coaliție și, implicit, eliminarea PSD de la guvernare. Desigur, obiectivul lui Traian Băsescu a fost ușurat de calculele strategice ale conducerii PSD, care considera că Mircea Geoană avea mult mai puține șanse dacă partidul său rămânea la guvernare. Al doilea obiectiv al demolării „Parteneriatului pentru România”, pe lângă cel de natură comunicațională prezentat anterior, a vizat deținerea controlului exclusiv asupra Ministerului de Interne, organizatorul alegerilor prezidențiale. Subsecvent, s-a sperat că prin scoaterea PSD de la guvernare și înlocuirea imediată a oamenilor propuși de acest partid în diverse și numeroase poziții administrative, social-democrații vor intra în logica tensiunilor interne, organizațiile teritoriale fiind demobilizate. Efectul a fost însă contrar, de victoria lui Mircea Geoană fiind legată revenirea PSD la guvernare.

Refuzul lui Traian Băsescu de a-l nominaliza pe Klaus Iohannis în funcția de prim ministru a fost motivat într-o cheie para-constituțională, dar potrivit unei metode experimentate și cu ocazia referendumului pentru demiterea sa din funcție și anume: dacă în anul 2007 discursul de tip autoritar-populist, bazat pe identificarea unor adversari și direcționarea nemulțumirii cetățenilor a fost centrat pe ideea „coaliției celor 322 parlamentari”, împotrivirea față de primarul Sibiului a fost motivată prin asocierea acestuia așa-numitei „coaliții de la Grivco” (sediul firmelor lui Dan Voiculescu). În mesajele electorale, Traian Băsescu și-a identificat adversari (Ion Iliescu, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie ș.a.) pe care i-a diabolizat, asociindu-le diverse trăsături negative. Ținta predilectă a ofensivei prezidențiale nu a fost candidatul Mircea Geoană, ci Ion Iliescu, prin invocarea cotidiană a trecutului său comunist, respectiv prin atacuri repetate la adresa acestuia în speranța de a atrage (mai ales în turul al doilea) votanții care se consideră a fi „de dreapta”.

În plan secundar, în cadrul procesului politic și constituțional privind constituirea unui nou guvern, Traian Băsescu s-a folosit de frica de sărăcie a românilor, respectiv de spaima generată de perspectiva șomajului, pentru a arăta că formarea unui guvern proprezidențial este o garanție pentru plata salariilor și pensiilor. Ulterior, după eșecul validării de Parlament a Guvernului Lucian Croitoru, Traian Băsescu a încercat să escamoteze situația dificilă a României, spunând că „vârful crizei a trecut”.

A două axă a strategiei politice a lui Traian Băsescu a fost să încerce să direcționeze frustrarea populației nemulțumite dinspre persoana sa, spre instituția parlamentară. Cu ocazia alegerilor europarlamentare din anul 2007 a fost convocat un referendum pe tema schimbării sistemului electoral. În 2009 s-a organizat un dublu referendum, vizând atât trecerea de la bicameralism la sistemul unicameral, cât și reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300. Ceea ce a a fost esențial în campania electorală a lui Traian Băsescu a fost utilizarea factorului „dispreț” (față de clasa politică) drept principal combustibil electoral. Astfel, principalul mesaj, care a împânzit România, a fost: „De ce le e frică nu scapă!” – metodă ieșită oarecum din tiparele democratice.

Sloganul secundar „Băsescu pentru România!” trebuie înțeles ca o prelungire a celui dintâi, dorindu-se convingerea electoratului că doar Traian Băsescu reprezintă națiunea, în timp ce parlamentarii ar reprezenta interese anti-naționale. Această idee a fost accentuată prin schimbarea panotajului electoral în jurul datei de 15 noiembrie, Traian Băsescu fiind prezentat pur și simplu drept „Președintele”, acreditându-se teza deplinei identități între poziția prezidențială și persoana președintelui în funcție.

Simultan cu introducerea formulei „Președintele” în panotajul PDL (Traian Băsescu) s-a trecut la o reîmprospătare a mesajului, prin formula: „Voi sunteți adevărata majoritate!”, urmată de: „Băsescu luptă pentru tine!”. Mesajul are o evidentă dimensiune anti-parlamentară, având rolul de a contracara ideea că președintele are un comportament antidemocratic prin refuzul nominalizării lui Klaus Iohannis, deși acesta a fost sprijinit de o largă coaliție parlamentară. Mesajul mai sugera că Parlamentul este o verigă intermediară inutilă și deformatoare a realității populare, câtă vreme majoritatea parlamentară nu reprezintă pe nimeni, în timp ce majoritatea prezidențială cu sediul în stradă este veritabila voință populară exprimată prin unica voce disponibilă și legitimă, cea a Președintelui.

„Strategia discursivă a candidatului Traian Basescu arată, în fapt, o mutație profundă la nivelul electoratului PD-L, în sensul în care partidul prezidențial a fost părăsit de votanții săi din mediul urban, de cetățenii cu educație superioară și status social peste medie, Traian Băsescu devenind preferatul suburbiilor paupere, al satelor celor mai sărace, al dependenților de intervențiile asistențiale ale statului, în general al acelui public care manifestă apetență pentru mesajele autoritare”.

Schimbarea structurii electoratului lui Traian Băsescu a avut drept consecință și adoptarea unor noi strategii de campanie. Dacă în anul 2004 Alianța D.A. a câștigat bătălia mediatică în fața PSD, în anul 2009 Traian Băsescu a pierdut în mod categoric competiția în mass-media (presa scrisă, tv, radio sau Internet), încercând să compenseze aceste pierderi prin utilizarea instituțiilor publice pentru asigurarea prezenței la acțiunile electorale, respectiv pentru atragerea a cât mai multor voturi.

PDL a dorit să compenseze deficitul de susținere publică din partea formatorilor de opinie și starea de izolare pe scena politică printr-o campanie masivă de outdoor. Controlul exclusiv asupra instituțiilor publice a fost utilizat de către PDL ca un element de presiune asupra alegătorilor, în principal celor dependenți într-un fel sau altul de sectorul public.

După aflarea rezultatelor de la turul I al alegerilor, Traian Băsescu și-a schimbat strategia radicalizându-și mesajul în încercarea de mobilizare a bazei sale electorale.

Tactica de campanie pentru turul al II-lea a lui Traian Băsescu a cuprins patru elemente importante:

folosirea rezultatului referendumurilor pentru parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari ca principală resursă de campanie, asumându-și statutul de „reformator” al statului, restul clasei politice fiind portretizată drept un „dușman de clasă” sui generis;

utilizarea unui discurs populist, prin care se afirma că „singurul partener pentru turul al II-lea este poporul român” (ca efect a izolării PD-L pe scena politică)

atacuri directe la adresa „mogulilor”, despre care s-a insinuat permanent că l-ar controla pe Mircea Geoană, fiind reiterată și teza potrivit căreia candidatul PSD ar fi „omul Moscovei”;

încercarea de șubrezire a coaliției constituite împotriva sa prin determinarea „defectării” unor lideri locali din rândurile acesteia, creându-se astfel impresia că decizia de a-l izola aparține „oligarhiei” centrale (conducerilor partidelor), iar nu politicienilor apropiați de popor din indiferent ce formațiuni politice.

Sub raport comunicațional, Traian Băsescu a marșat din plin pe „teoria conspirației mogulilor”, Mircea Geoană fiind considerat o „marionetă” a acestora. În prezentarea lui, Geoană ca un candidat al mogulilor, nume de împrumut al unei grupări de magnați lacomi conspirând împotriva poporului român, s-a folosit teza lipsei de autenticitate a acestuia, portretizat ca o formă fără fond, produs al laboratoarelor de imagine. În asociere cu aceasta s-a hiperdezvoltat teoria „singur împotriva tuturor”. În acest fel, Traian Băsescu a încercat să compenseze deficitul de suport electoral după realizarea alianței PSD-PNL, printr-o strategie de „auto victimizare”, în care șeful statului devine un luptător cu toată lumea, respectiv un luptător anti-sistem.

Strategia de victimizare a fost dusă la extrem în contextul publicării unor imagini care indică o lovitură aplicată de Traian Băsescu unui copil cu ocazia unui miting în campania electorală din anul 2004 de la Ploiești. Candidatul PD-L s-a prezentat drept victima unei campanii de manipulare, acuzându-l pe Dinu Patriciu pentru această operațiune („ Rușine, Dinu Patriciu! ”).

Esența strategiei de campanie electorală a lui Traian Băsescu a fost să utilizeze starea de nemulțumire a cetățenilor față de instituția parlamentară și să se plaseze în postura luptătorului împotriva celor bogați. „ Agenții electorali ” ai candidatului Traian Băsescu au fost frica (de criză, dar și de schimbare), disprețul (față de elitele politice și economice), frustrarea (celor nevoiași, dar și a unor categorii socio-profesionale aparținând elitelor culturale), precum și scepticismul (față de ideea că participarea la vot sau schimbarea conducerii statului pot determina evoluția vieții lor spre bine). Traian Băsescu a reușit să se prezinte ca un președinte ,,de dreapta” prin componenta anti-parlamentară, prin atacurile sistematice la „moguli”, îmbogățiții tranziției; un președinte, în același timp, împotriva schimbării și împotriva sistemului.

Mircea Geoană

Campania electorală a candidatului Mircea Geoană s-a bazat, în afara promisiunilor electorale binecunoscute, pe o reconciliere națională, o alianță a partidelor politice în scopul ,,demolării “ lui Traian Băsescu.

Pentru militanții PSD, îndepărtarea de la putere a lui Traian Băsescu nu a reprezentat doar o metodă pentru aducerea unui social-democrat în funcția de Președinte al României și pe cale de consecință, la conducerea Executivului, ci și un obiectiv strategic, privind – afirmau ei – evitarea consolidării unui regim de natură autoritară. Ca atare, în ciuda diviziunilor și rivalităților mai vechi, a tensiunilor interne, PSD s-a mobilizat pentru câștigarea alegerilor prezidențiale.

Candidatul PSD a plecat în campania electorală având avantajul sprijinului unui partid bine organizat, avand la activ numeroase competițiile electorale, cu militanți obișnuiți să câștige alegerile.

Mircea Geoană a intrat în perioada de pre-campanie electorală, pe de o parte, conducând un partid aflat într-o poziție subalternă în Guvernul Emil Boc, pe de altă parte, având dezavantajul psihologic al unei înfrângeri în fața lui Traian Băsescu în alegerile pentru Primăria Capitalei din anul 2004.

În plus, Mircea Geoană s-a confruntat cu pericolul că o parte din voturile simpatizanților PSD să se îndrepte spre Sorin Oprescu, așa cum s-a întâmplat în alegerile locale din iunie 2008, când Cristian Diaconescu a obținut jumătate din voturile partidului său, ratând intrarea în turul al II-lea. Rând pe rând, factorii de risc structural pentru candidatura lui Mircea Geoană au fost îndepărtați. PSD a ieșint mai întâi de la guvernare și ulterior, s-a alăturat PNL pentru dărâmarea Guvernului Emil Boc printr-o moțiune de cenzură. În acest fel, din punct de vedere comunicațional, PSD și-a regăsit pe deplin credibilitatea ca partid adversar al lui Traian Băsescu. În pofida tuturor speculațiilor, Ion Iliescu și Adrian Năstase l-au sprijinit pe Mircea Geoană, astfel încât hemoragia electoratului PSD spre Sorin Oprescu a fost stopată. Structurile de partid s-au mobilizat în sprijinul candidatului PSD, fiind realizate numeroase acțiuni de campanie din „ușă-n ușă” în aproape toate localitățile României.

Proiectul electoral al lui Mircea Geoană a purtat în mod sugestiv titlul „O Singură

Românie”, ideea centrală fiind realizarea unei necesare reconcilieri naționale după cinci ani de mandat prezidențial al lui Traian Băsescu, în care logica dominantă a fost cea a conflictului politic și a distrugerii adversarilor. Sloganul lui Mircea Geoană „Învingem împreună!” dorea să consolideze ideea unei „pacificări” a societății românești odată cu îndepărtarea de la putere a lui Traian Băsescu.

Preocuparea de ordin strategic a lui Mircea Geoană și a echipei sale de campanie a vizat crearea condițiilor pentru atragerea unui electorat cât mai numeros din afara bazinului PSD, în vederea turului al II-lea. Mircea Geoană a evitat să ostilizeze electoratul liberal prin atacuri la adresa lui Crin Antonescu, adoptând o atitudine condescendentă în fața loviturilor din campanie ale candidatului PNL. În vederea atingerii aceluiași obiectiv, câștigarea turului al II-lea, vizitele electorale ale lui Mircea Geoană au fost realizate în zonele vulnerabile ale PSD din Moldova de Nord, respectiv în Transilvania și Banat, pentru a câștiga electori indeciși.

În cadrul strategiei politice a PSD pentru alegerile prezidențiale s-a mizat în continuare pe lansarea a unor promisiuni electorale (de exemplu, creșterea pensiilor, investiții masive în agricultură și infrastructură ș.a.), de interes atât pentru electoratul tradițional al PSD, cât și pentru electoratul dreptei. Lipsa explicațiilor cu privire la resursele necesare satisfacerii respectivelor promisiuni, ca și generozitatea facilă a perspectivelor descrise au creat, însă, suspiciunea de demagogie unei populații obișnuită cu dezamăgirile și angajamentele neonorate ale politicienilor, diminuând impactul pozitiv scontat al unei astfel de abordări.

Pentru turul al II-lea, Mircea Geoană a căutat să fructifice avantajul strategic oferit de încheierea unui parteneriat de guvernare cu PNL. La nivel discursiv a continuat linia de diferențiere față de Traian Băsescu, promovând mesaje privind realizarea unei reconcilieri naționale, revenirea la normalitate și realizarea unei guvernări eficiente. Mesajul central al campaniei electorale a lui Mircea Geoană („ O Singură Românie!”) a fost întărit prin înțelegeri politice la nivel parlamentar cu grupul minorităților naționale. O situație specială a fost în cazul PRM, Mircea Geoană evitând să repete greșeala din anul 2004 când a declarat că PSD nu are nevoie de voturile lui CV Tudor, iar electoratul acestuia s-a orientat masiv spre Traian Băsescu. Mircea Geoană a menținut ambiguitatea în raport de votanții PRM, atitudine care a implicat evitarea formalizării unei înțelegeri electorale cu UDMR, deși aceasta a funcționat de facto.

În speranța atragerii votanților dreptei tradiționale, anticomuniste, Mircea Geoană a încheiat la 1 decembrie 2009 un protocol cu PNȚ-CD (aripa Radu Sârbu), prin care s-a urmărit reconcilierea. Evenimentul a avut loc la Timișoara, fiind speculat de PDL, care a organizat o contra-manifestație în orașul în care a început Revoluția română.

Deși ideea unei apropieri de electoratul din Banat a fost valoroasa din punct de vedere al strategiei de campanie electorală, ea nu a fost organizată corespunzător, ceea ce a adus prejudicii candidatului PSD.

În planul acțiunilor de campanie PSD și PNL și-au sincronizat evenimentele, fiind organizate mitinguri (Brașov, Timișoara, Iași) la care Mircea Geoană și Crin Antonescu au participat împreună. De asemenea, a fost desfășurată o campanie de outdoor la nivel național, avându-i ca protagoniști pe cei doi președinți de partide.

Ideea strategică principală a lui Mircea Geoană pentru turul al II-lea a fost să utilizeze resursele de credibilitate ale lui Crin Antonescu și Klaus Iohannis, producându-se o detașare de liderii tradiționali ai stângii (care nu au fost invitați la evenimentele electorale – mitinguri sau dezbateri), în încercarea de a menaja suspectibilitățile votanților de dreapta.

Aceasta explică, în parte, o anumită confuzie sau dezamăgire în rândurile electoratului PSD care, se poate bănui inclusiv prin extrapolarea constatărilor de la turul întâi (când candidatul și președintele PSD a obținut voturi sub scorul partidului), a continuat să îi refuze lui Mircea Geoană plenitudinea sprijinului său.

O componentă reușită a strategiei, cu efecte atât pe planul susținerii interne dar și a celei externe, a fost sublinierea faptului că vidul de guvernare consecutiv lipsei majorității parlamentare necesare lui Traian Băsescu spre a-și impune guvernele (vezi cazurile Croitoru și Negoiță) poate fi depășit numai prin aducerea la Cotroceni a unui șef de stat (Mircea Geoană) dispunând de o asemenea majoritate (rezultat al coaliției PSD-PNL).

Prezentându-se ca un președinte capabil să unească, în contrast cu Traian Băsescu –

președintele care dezbină și ca un președinte al liniștii sociale și politice în contrast cu Traian Băsescu – președintele scandalului perpetuu, Mircea Geoană a urmărit să capitalizeze ura față de contracandidatul său, transformând băsescofobia masivă și crescândă a celor mai diferite categorii ale societății românești, în agent electoral. Această strategie nu a fost speculativă, ci s-a bazat pe o realitate a cărui principal responsabil a fost Traian Băsescu, însuși. Mircea Geoană a urmărit să obțină un avantaj maxim din unirea oponenților extrem de numeroși și diverși pe care Traian Băsescu și-i crease ca urmare a naturii sale conflictuale. El putea câștiga doar dacă la ceea ce obținea prin efort electoral propriu se adăuga efectul unor greșeli semnificative ale adversarului. Sesizând situația, strategii campaniei lui Mircea Geoană se pare că au ajuns la concluzia că acesta poate câștiga numai din votul negativ pe care Traian Băsescu îl acumula de la sine (fără a necesita nici măcar o campanie negativă), esențial fiind să evite expunerea publică necontrolată, susceptibilă a pune în evidență vulnerabilități personale și comiterea de erori sancționabile electoral. (Așa se explică de ce Mircea Geoană a insistat doar formal să aibă confruntări publice directe cu contracandidații săi și, în special, cu Traian Băsescu.) Dimpotrivă, Traian Băsescu a făcut tot ce se putea pentru a-l pune pe Mircea Geoană în situația de a comite o greșeală fatală. (Folosind o comparație din domeniul boxului se poate spune că strategia lui Mircea Geoană a fost aceea a jocului la trecerea timpului spre a conserva punctele acumulate prin lovituri nedecisive, în timp ce strategia lui Traian Băsescu a fost aceea a jucătorului care încasează lovitură după lovitură, repriză după repriză, așteptând momentul favorabil spre a aplica un singur pumn, dar decisiv.) Dupa cum știm, aceeastă greșeală a fost făcută prin vizita în puterea noptii la „mogulul” disprețuit profund de public, Sorin Ovidiu Vântu. Ceea ce a urmat a fost căderea puternică în opțiunile de vot, în doar câteva ore, a candidatului Mircea Geoana și, în final, pierderea alegerilor.

IV.4. Campania electorală reflectată în mass-media

Modul în care au fost reflectați la televiziune candidații la alegerile prezidențiale s-a prezentat astfel:

televiziunile comerciale și televiziunea de stat au acordat un spațiu redus campaniei electorale;

candidații prezentați în sondaje cu șanse mici de a trece de primul tur au avut cele mai puține apariții în cadrul jurnalelor de știri;

postul cu cele mai puține subiecte electorale a fost Antena 1, în timp ce Antena 3 a fost postul care a alocat cel mai mare spațiu alegerilor prezidențiale;

în agenda știrilor TV, temele privind numirea unui nou guvern și cazul Hayssam au fost corelate temei alegerilor prezidențiale;

Traian Băsescu a fost cel mai vizibil candidat (99 apariții), cel mai criticat de jurnaliști (19 știri), dar și actorul cel mai atacat de către alți politicieni (36 de știri);

postul Antena 3 a fost cel mai critic la adresa candidatului Traian Băsescu (16 știri).

Pro Democratia a monitorizat principalele emisiuni de știri de la câteva televiziuni românești, care însumează cea mai mare parte a audienței de știri în orele de vârf.

Astfel, au fost urmărite și analizate următoarele posturi de televiziune:

Antena 1 — Observator, ora 19, Antena 3 — Știri, ora 21, Prima TV — Focus, ora 18, Pro TV — Știrile Pro TV, ora 19, Realitatea TV — Realitatea de la fix, ora 21, TVR 1 — Telejurnal, ora 20.

Indicatorii urmăriți au fost atât de tip cantitativ, vizând gradul de acoperire al campaniei și vizibilitatea, cât și calitativi. S-au putut afla cu acestă ocazie informații despre ponderea știrilor, despre alegerile prezidențiale în știrile TV, precum și a subiectelor conexe campaniei electorale: vizibilitatea candidaților; atitudinea jurnaliștilor față de candidați; acțiuni asociate candidaților, cu accent pe situațiile conflictuale dintre candidați sau dintre un candidat și o altă persoană/ un grup.

Pe cele șase canale TV analizate au fost identificate 1.282 de știri.

„Alegerile prezidențiale” au fost a patra temă în ceea ce privește ponderea în cadrul știrilor TV: au fost identificate 91 de știri cu această temă, reprezentând 7% din totalul știrilor analizate. Cele mai mult dintre acestea au fost identificate la postul Antena 3 (40 de știri), urmat de Realitatea TV (25 de știri).

Cel mai vizibil candidat în știrile analizate a fost Traian Băsescu, urmat de Mircea

Geoană și Crin Antonescu (Partidul Național Liberal).

Prezența lui Traian Băsescu, considerabil mai mare decât a celorlalți candidați, poate fi explicată și prin calitatea sa de președinte în funcție.

Vizibilitatea candidaților la știri a fost următoarea:

alegeri prezidențiale -58;

administrație centrală -11;

cazul Hayssam- 10;

referendum- 6;

alegere guvern -4;

alte subiecte politice -3.

Candidatul prezentat de cele mai multe ori cu o atitudine tendențios-negativă a fost Traian Băsescu (19), urmat de Mircea Geoană și Crin Antonescu, cu 3, respectiv 2 prezentări tendențios negative.

Postul Antena 3 a alocat cel mai mare spațiu campaniei electorale. Candidatul cu cele mai multe apariții a fost Traian Băsescu, cumulând 41 de apariții. Mircea Geoană a fost prezentat în 22 de știri, urmat de Crin Antonescu, cu 16 apariții.

Ceilalți candidați nu au cumulat, individual, mai mult de 11 apariții.

Singurul candidat prezentat cu o atitudine tendențios-negativă a fost Traian Băsescu, cumulând 16 astfel de apariții (din totalul de 19 apariții tendențios-negative).

În cadrul știrilor de la Prima TV, candidatul cu cele mai multe apariții a fost TraianBăsescu — 7 apariții, urmat de candidatul Mircea Geoană, cu 5 apariții. Ceilalți candidați nu au cumulat, fiecare, mai mult de 3 apariții. Traian Băsescu a fost și la Pro TV candidatul cu cele mai multe apariții, în număr de 6. Crin Antonescu, Mircea Geoană și Remus Cernea (Partidul Verde) au fost fiecare prezenți în câte 3 știri ( conform unuistudiu efectuat de Active Watch – Agentia de Monitorizare a Presei (AMP).

Ceilalți candidați nu au cumulat mai mult de două apariții fiecare.

În cadrul știrilor Realitatea TV, candidatul cu cele mai multe apariții a fost Traian

Băsescu, cu 25 de apariții, urmat de Crin Antonescu, cu 16 apariții, și Mircea Geoană cu 15 apariții. Sorin Oprescu (independent), Kelemen Hunor (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România), George Becali (Partidul Noua Generație) și Corneliu Vadim Tudor (Partidul România Mare) au cumulat, fiecare, mai puțin de 10 apariții.

Candidatul cu cele mai multe apariții, în cadrul jurnalului TVR, a fost Traian Băsescu, cu 13 prezențe, urmat de Mircea Geoană, cu 4 apariții. Candidatul independent Sorin Oprescu și candidații Corneliu Vadim Tudor, George Becali și Kelemen Hunor au fost prezenți fiecare în câte trei știri. Ceilalți candidați au fost prezentați o singură dată în știrile TVR.

Posturile comerciale de știri au promovat aceleași formate de emisiuni de dezbatere și analiză, anterioare campaniei electorale, pe care le-au adaptat contextului.

În cazul posturilor Antena 3, Realitatea TV și B1TV , cadrul de dezbatere a fost, în bună măsură, influențat de personalitatea moderatorilor. Posturile comerciale de televiziune au acordat întâietate „subiectelor zilei”, trecând programele electorale ale candidaților în plan secund.

Agenda perioadei a fost dominată de subiectul alegerii unui nou guvern, cazul Hayssam și spre finele intervalului analizat, rolul presei în asigurarea unui cadru adecvat de dezbatere și confruntare între candidați.

Crin Antonescu a fost cel mai prezent candidat în emisiunile și dezbaterile cu caracter electoral (12 apariții).

Candidații Remus Cernea, Ovidiu Iane (Partidul Ecologist Român) și Constantin Rotaru (Partidul Alianța Socialistă) au fost invitați doar în emisiunile organizate de postul public de televiziune. Crin Antonescu (candidatul PNL) a fost cel mai prezent actor în emisiunile electorale analizate. Cele mai multe prezențe ale candidatului Crin Antonescu au fost înregistrate la Realitatea TV (6) și Antena 3 (4).

Traian Băsescu a fost prezent în doar 3 emisiuni electorale, însă prin reprezentarea sa de către Sever Voinescu în alte 6 apariții (toate înregistrate la Realitatea TV), acesta a ocupat locul secund în topul vizibilității candidaților.

Candidatul independent Sorin Oprescu a cumulat 7 apariții: la TVR 1 (3), iar la

Antena 3 și Realitatea TV, câte 2. Mircea Geoană (candidatul PSD) a înregistrat câte 2 apariții la posturile Antena 3 și Realitatea TV, iar la TVR 1 o singură apariție.

Candidații Remus Cernea (Partidul Verzilor din România), Constantin Rotaru (Partidul Alianța Socialistă) și Ovidiu Iane (Partidul Ecologist din România) au înregistrat apariții doar în cadrul emisiunilor electorale organizate și difuzate de postul TVR 1.

Alegerile prezidențiale 2009. Statistici

Turul I (22 .11. 2004) – 9.946.748 votanți:

Mircea Geoana – 3.027.838 voturi (31, 15%);

Traian Băsescu – 3.153.640 voturi (32, 4%).

Turul II (06.12.2004) – 10.483.815 votanți:

Traian Băsescu – 5.277.068 voturi (50, 34%);

Mircea Geoană – 5.206.747 voturi (49.6%).

Totalul numărului de alegători înscriși pe liste a fost de 18.347.397de cetățeni cu drept de vot, din care la urne s-au prezentat în primul tur 54,37% iar in turul al doilea 58,02%.

În sondaje date publicității recent, se arată că cetățenii României au devenit din ce în ce mai puțin interesați de politică. Totuși, nu așa ar trebui să fie, pentru că de efectul deciziilor politice – pe care oamenii ar trebui să le cunoască foarte bine – depinde, până la urmă. calitatea vieții lor.

IV.5. Metoda LIWC-2007

Mi s-a părut interesant să prezint și un nou mod de interpretare a discursurilor politice, și anume un soft realizat de Universitatea din Texas at Austin în colaborare cu Universitatea din Auckland,cunoscut ca metoda LIWC-2007- Linguistic Inquiry and Word Count. Acest soft scoate în evidență influența discursului politic asupra receptorilor săi, discursivitatea politică instituind o realitate posibilă și alternativă.

Acest soft poate fi considerat și cel mai bun instrument de argumentare a importanței aplicării anumitor reguli, tehnici,metode, teorii în comunicarea politică, unele dintre ele abordate în capitolele anterioare. Utilitarul LIWC-2007 prelucrează discursurile politice pornind de la cele 28 de categorii de clase de cuvinte și rădăcini de cuvinte mai precis, care reprezintă, de fapt, niște sfere semantice ce cumulează 5100 de cuvinte și rădăcini de cuvinte.

Dacă luăm spre exemplificare turul II de campanie, reiese faptul că votanții care au decis numele noului președinte, Traian Băsescu (în defavoarea lui Mircea Geoană) au preferat o abordare rațional-intuitivă și un ton acuzator și nu abordarea lui Mircea Geoană în care se remarcă preocuparea pentru aspectele lucrative (clasele ,, muncă” și ,, bani”-depistate de soft), ce le abordează deschis. În privința comportamentului discursiv din timpul dezbaterii finale, Traian Băsescu față de Mircea Geoană își accentuează discursul prin cuvinte ce țin de percepții (clasa perceptiv), fiind mai prevăzător (clasa inhibiție), în timp ce adversarul său (conform valorilor negative) este mai înclinat spre afectiv (clasa emoțional), manifestându-se politicos (clasa emoțional_pozitiv), interesul pentru aspectul lucrativ (clasa muncă) rămânând mult mai pregnant.

Această nouă metodă americană utilizată în aprecierea discursului politic dă o nouă viziune asupra discursurilor și mesajelor politice ale candidaților la președinție și chiar asupra electoratului românesc de la sfârșitul anului 2009.

IV.6. Concluzii

O campanie electorală este decisivă pentru viitorul politic al unui candidat la alegeri. De aceea într-o campanie electorală partidele politice și reprezentanții săi politici folosesc toate instrumentele posibile pentru promovarea unei imagini pozitive și de denigrare a contracandidaților politici. În același timp, tehnicilor de manipulare utilizate, limbajul (atât verbal cât și nonverbal) folosit în discursurile, mesajele politice au ca unic scop atragerea electoratului și, implicit, creșterea numărului de votanți.

Așa s-a întâmplat și in campania prezidențială din 2009.Trebuie remarcată, în această campanie prezidențială, abilitatea candidatului Traian Băsescu de a folosi o varietate de strategii electorale, care s-au dovedit eficiente, pentru atragerea electoratului.
În principal, campania electorală a lui Traian Băsescu a constat în folosirea oricăror metode și instrumente pentru denigrarea contracandidatului principal, Mircea Geoană și a întregii clase politice, inducând o stare de victimizare a sa. Traian Băsescu a folosit și o serie de tehnici de manipulare a electoratului pornind de la problemele ce apasă populația în situație de criză economică (șomaj, inflație, sărăcie, etc.). O altă strategie a lui Traian Băsescu ce trebuie remarcată este faptul că a profitat de referendumul consultativ realizat în același timp cu alegerile prezidențiale, transformând campania de informare a populației pentru referendum în propria sa campanie electorală. Mircea Geoană și-a bazat campania electorală pe o reconciliere națională, o alianță a tuturor dușmanilor politici a lui Traian Băsescu. În campania sa electorală, Mircea Geoană a continuat să facă promisiuni electorale la care populația a devenit destul de suspicioasă.

Nou în România este utilizarea pentru prima oară, în această campanie prezidențială din anul 2009, a unei aplicații software, LIWC-2007, cu ajutorul căruia se analizează tipul de discurs politic care atrage electoratul și-i influențează decizia de vot.

CONCLUZII

.

Pornind de la cea mai simplă definiție a comunicării politice, am încercat să prezint o evoluție succintă a acesteia , dând și exemple de moduri de abordare ale politicienilor români și nu numai!

Dacă în capitolul I am ales să prezint reguli pentru o comunicare eficientă și teorii de comunicare, ce sunt aplicate de politicieni sau specialiști ai comunicării în elaborarea discursului, mesajului politic, capitolul al doilea l-am dedicat tehnicilor de manipulare utilizate de politicieni pentru atragerea opiniei publice și, implicit, pentru crearea unei bune imagini politice. Acest capitol demonstrează, încă o dată, că atunci când vorbim despre comunicarea politică suntem de accord că ea este atât știiință cât și artă.

Ca simplu exemplu, în acest sens, am luat crearea afișelor electorale care par, la prima vedere, cea mai simplă modalitate de transmitere a mesajului politic, un factor cel mai la îndemână în crearea imaginii politice. Analizându-le, observăm că și afișele electorale presupun o muncă laborioasă, bazată pe o serie de reguli și teorii și care sunt create de specialiști care își folosesc talentul, priceperea și experiența pentru a reuși să capteze atenția electoratului, să-l atragă și să-i influențeze sau să-i întărească decizia de vot, în funcție de situație.

În capitolul al treilea am prezentat exemple de strategii și instrumente de comunicare politică. De aceea, în acest capitol, nu poate lipsi mass-media, ca cel mai utilizat instrument de transmitere a mesajului politic. Și aici, în cadrul comunicării mediatizate, am scos în evidență ,,poziția” ocupată, ca eficiență de transmitere a informației, opiniei publice, atât a presei scrise cât și a audio-vizualului. Din acest punct de vedere, am subliniat că televiziunea rămâne cel mai puternic mijloc de comunicare în masă, argumentând afirmația făcută prin enumerarea câtorva avantaje oferite de aceasta.

Pentru că Internetul a devenit azi, poate, cel mai la îndemână mijloc de informare, după televiziune, politicienii, partidele politice au exploatat acest fapt și și-au creat site-uri, blog-uri prin care își promovează ideile politice. Reprezentanții scenei politice știu că Internetul poate fi accesat oriunde și oricând și pot oferi opiniei publice mult mai multe informații decât presa scrisă, radio sau televiziune. La fel de bine știu că informațiile preluate de electorat de pe site-urile sau blog-urile speciale create nu sunt trunchiate și interpretate de jurnaliști (cum se poate întâmpla în cazul mass-mediei).

Revin la capitolul I, unde am căutat să aleg exemple reprezentative ale comunicării mediatice ,,practicate” de candidați la președenția României în anul electoral 2009, prin care am vrut să arăt cum au fost respectate o parte din regulile comunicării eficiente enumerate în capitol. Am explicat, pe scurt, cum au ales să-și promoveze imaginea prin afișe și ce mesaj au dorit să transmită populației.

Ca studiu de caz am ales aceeași campanie electorală din anul 2009, alegerile prezidențiale. Am ales această campanie pentru că am considerat-o o piatră de hotar în devenirea social-politică a României dar mai ales pentru că înăuntrul ei am observat câteva noi metode de creare a imaginii politice cu totul noi și, de ce nu, neconvenționale.

În acest capitol, am încercat să ilustrez cât mai bine arhitectura teoretică dezvăluită în primele două capitole prin aducerea în atenție a campaniei electorale din toamna anului 2009.

Am considerat că la începutul capitolului, ca un preambul, să realizez o scurtă prezentare generală a campaniei electorale, după care am arătat cum a fost reflectată de mass-media și prin sondajele de opinie. La final, cum era și firesc, am prezentat statisticile realizate în urma voturilor primate de candidații la Președenția României în anul 2009. Ele dovedesc eficiența comunicării politice, a modului cum și-au promovat imaginea politică, în ansamblu.

Tot pe baza statisticilor se poate face și o analiză privind influența mass-mediei asupra electoratului, utilizînd informațiile din legate de numărul aparițiilor tv și tipul subiectelor alese pentru dezbatere. Am încheiat cu o scurtă analiză a campaniei prezidențiale din anul 2009, realizată pe baza unui soft pentru prima data utilizat în România, LIWC-2007.

Ca o concluzie, se poate spune că scopul principal al comunicării politice este crearea și menținerea imaginii actorului politic la cote cât mai înalte în preferințele electoratului, precum și informarea și persuadarea alegătorilor prin valori ale unei anumite ideologii.

Revenind la scena politică românească, politicienii români urmărind unicul scop de creștere a propriului electorat și de obținere a puterii decizionale la nivel cât mai înalt, folosesc orice mijloc de persuasiune, mecanism de manipulare, nepăsându-le de efect: denaturarea adevărului, promovarea unui viitor irealizabil, de ficțiune. Adevărul este în plan secund, interesele electoratului decad în fața propriilor interese ce sunt permanent primordiale în acțiunile lor.

Politicienii manipulatori nu fac decât să lanseze un mesaj manipulativ ce are ca scop acoperirea acestei situații de manipulare.

La fel de grav este și faptul că actorii politici au mari dificultăți în a își asuma statutul și sunt mult prea nestatornici in viziuni, neputându-și defini clar o imagine și o identitate.

Rezultatul comportamentului lor politic este neîncrederea electoratului și prezența dezarmantă la vot.

BIBLIOGRAFIE

Anderson, C., Coada lungă, Ed. Curtea Veche, București, 2009

Balandier, G., Antropologie politică, Ed. Amarcord, București, 2002

Beciu, C., Politica Discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed. Polirom, București, 2000

Buckley, P, Duncan, C., Ghid complet Internet, Ed. Litera Internațional, București, 2009

Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Ed. Polirom, Iași, 2000

Chiciudean, I., Țoneș, V., Gestionarea crizelor de imagine, Ed. Comunicare.ro, București, 2002

Coman, C., Relații publice – principii și strategii, Ed. Polirom, București, 2006

Dima, E., coordonator științific, DEXI, Ed. Arc și Gunivas, București, 2007

Drăgan, I., Comunicarea -paradigme și teorii, vol. I și II, Editura Rao,București, 2007

Dobrescu, P., Mass media și societatea, Ed. Comunicare.ro, București, 2003

Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2001

Fisichella, D., Știința politică, Ed.Polirom, București, 2007

Frigioiu, N., Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, Ed. Comunicare.ro, București, 2004

Gerstle, J., Comunicarea politică, Ed.Institutul European, Iași, 2000;

Green, A., Comunicarea eficientă în relații publice, Ed. Polirom, București, 2009

Herjeu, R., Tehnici de propagandă, manipulare și persuasiune în televiziune, Ed.Biblioteca Online, 2000

Lochard, G., Boyer, H., Comunicarea mediatică, Ed. Institutul European, București, 1998

Lochard G., Boyer H.( traducător Geangălău B.), Comunicarea mediatică, Institutul European, Iași, 2000

McNair, B., Introducere în comunicarea politică, Ed. Polirom, București, 2007

Mucchielli, A., Arta de a influența, Editura Polirom,Iași, 2002

Murray, E., Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999

Nicola, M., Petre, D., Publicitate, Ed. Comunicare.ro, București, 2001

Olivier, S., Strategii de relații publice, Ed. Polirom, București, 2009

Pfeffer, J., Puterea, Ed.Polirom, București, 2011

Popescu, C. F., Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed. Tritonic, București, 2002

Prutianu, Ș., Antrenamentul abilităților de comunicare, Ed.Polirom, Iași. 1998

Rusu-Pasarin, G., Munteanu C., Fundamentele comunicării, Editura Independența economică, Pitești, 2010

Scott, M., Noile reguli de marketing, Ed. Publica, București, 2012

Sartori, G., Homo videns, Ed. Humanitas, București, 2005

Schwartzenberg, R.G., Statul spectacol, Ed. Scripta, București, 1995

Stoica, D., Comunicare publică. Relații publice, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași

Suciu, D., Cum să câștigăm alegerile, Ed. Comunicare.ro, București, 2004

Teodorescu, B., Marketing politic și electoral, Ed. Comunicare.ro, București, 2001

Vlăduțescu, Ș., Securitatea națională și manipularea opiniei publice, EDP. București, 2010.

Reviste și suporturi de curs:

1. Radu, C., Comunicare verbală și nonverbală, suport de curs, Univ. Babeș-Bolyai

2. Rotar, C., Lepădatu, I., Teoria stabilirii agendei în presa românească (articol în jurnalul bianual ,,Managementul intercultural”, nr.29/2013), Ed. FRIA, 2013

3 Rus, C., Forme și teorii ale comunicării, curs masterat Relații Publice, Univ. Babeș-Bolyai

4. Teodor, B.A., Nicula, V.I., Propagandă versus comunicare politică (articol în revista Analele Universității ,, Constantin Brâncuși”, din Tg-Jiu, nr.2/2012)

5. Gîfu, D., Utilizarea tehnologiilor de prelucrare a limbajului natural în context electoral: metoda LIWC-2007, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași ,teză de doctorat

6. Raport de observare a alegerilor pentru Președintele României din 2009, broșură editată de Asociația Pro Democrația,  publicată  în cadrul proiectului ,, Pentru alegeri de nota10”, proiect finanțat prin Mecanismul Fianciar al Spațiului Economic European, București 2010

Resurse web:

http://www.proiectul-arche.org/

http://roxanabaesu.wordpress.com/2011/07

http://bogdanmandru.wordpress.com

http://www.psihologiaonline.ro/

http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008

http://ziarullumina.ro

www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica

www.facebook.com/PartidulMișcareaPopulară

http://en.wikipedia.org/wiki/Agenda-setting_theory

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/alin-teodorescu-victor-ponta-pierde-alegerile-prezidentiale-in-turul-doi-orice-candidat-unic-al-dreptei-il-bate-105785.html accesat 20.05.2014

http://bernardnoghiu.wordpress.com/

http://www.eurocampionii.ro/

www.pdl.org.ro

http://www.bec2009p.ro/

http://www.infomina.ro/

http://orasulmeu-bacau.ro/stiri/archives/date/2009/11/page/9/

http://www.machiavelli.ro/

http://www.tolo.ro/2009/11/24/studiu-de-caz-publicitate-electorala/

http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_aleg%20prez_17%20ian%20FINAL.pdf

http://www.politico.ro/afise-electorale/18-crin-antonescu.html.

BIBLIOGRAFIE

Anderson, C., Coada lungă, Ed. Curtea Veche, București, 2009

Balandier, G., Antropologie politică, Ed. Amarcord, București, 2002

Beciu, C., Politica Discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed. Polirom, București, 2000

Buckley, P, Duncan, C., Ghid complet Internet, Ed. Litera Internațional, București, 2009

Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Ed. Polirom, Iași, 2000

Chiciudean, I., Țoneș, V., Gestionarea crizelor de imagine, Ed. Comunicare.ro, București, 2002

Coman, C., Relații publice – principii și strategii, Ed. Polirom, București, 2006

Dima, E., coordonator științific, DEXI, Ed. Arc și Gunivas, București, 2007

Drăgan, I., Comunicarea -paradigme și teorii, vol. I și II, Editura Rao,București, 2007

Dobrescu, P., Mass media și societatea, Ed. Comunicare.ro, București, 2003

Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2001

Fisichella, D., Știința politică, Ed.Polirom, București, 2007

Frigioiu, N., Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, Ed. Comunicare.ro, București, 2004

Gerstle, J., Comunicarea politică, Ed.Institutul European, Iași, 2000;

Green, A., Comunicarea eficientă în relații publice, Ed. Polirom, București, 2009

Herjeu, R., Tehnici de propagandă, manipulare și persuasiune în televiziune, Ed.Biblioteca Online, 2000

Lochard, G., Boyer, H., Comunicarea mediatică, Ed. Institutul European, București, 1998

Lochard G., Boyer H.( traducător Geangălău B.), Comunicarea mediatică, Institutul European, Iași, 2000

McNair, B., Introducere în comunicarea politică, Ed. Polirom, București, 2007

Mucchielli, A., Arta de a influența, Editura Polirom,Iași, 2002

Murray, E., Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999

Nicola, M., Petre, D., Publicitate, Ed. Comunicare.ro, București, 2001

Olivier, S., Strategii de relații publice, Ed. Polirom, București, 2009

Pfeffer, J., Puterea, Ed.Polirom, București, 2011

Popescu, C. F., Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed. Tritonic, București, 2002

Prutianu, Ș., Antrenamentul abilităților de comunicare, Ed.Polirom, Iași. 1998

Rusu-Pasarin, G., Munteanu C., Fundamentele comunicării, Editura Independența economică, Pitești, 2010

Scott, M., Noile reguli de marketing, Ed. Publica, București, 2012

Sartori, G., Homo videns, Ed. Humanitas, București, 2005

Schwartzenberg, R.G., Statul spectacol, Ed. Scripta, București, 1995

Stoica, D., Comunicare publică. Relații publice, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași

Suciu, D., Cum să câștigăm alegerile, Ed. Comunicare.ro, București, 2004

Teodorescu, B., Marketing politic și electoral, Ed. Comunicare.ro, București, 2001

Vlăduțescu, Ș., Securitatea națională și manipularea opiniei publice, EDP. București, 2010.

Reviste și suporturi de curs:

1. Radu, C., Comunicare verbală și nonverbală, suport de curs, Univ. Babeș-Bolyai

2. Rotar, C., Lepădatu, I., Teoria stabilirii agendei în presa românească (articol în jurnalul bianual ,,Managementul intercultural”, nr.29/2013), Ed. FRIA, 2013

3 Rus, C., Forme și teorii ale comunicării, curs masterat Relații Publice, Univ. Babeș-Bolyai

4. Teodor, B.A., Nicula, V.I., Propagandă versus comunicare politică (articol în revista Analele Universității ,, Constantin Brâncuși”, din Tg-Jiu, nr.2/2012)

5. Gîfu, D., Utilizarea tehnologiilor de prelucrare a limbajului natural în context electoral: metoda LIWC-2007, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași ,teză de doctorat

6. Raport de observare a alegerilor pentru Președintele României din 2009, broșură editată de Asociația Pro Democrația,  publicată  în cadrul proiectului ,, Pentru alegeri de nota10”, proiect finanțat prin Mecanismul Fianciar al Spațiului Economic European, București 2010

Resurse web:

http://www.proiectul-arche.org/

http://roxanabaesu.wordpress.com/2011/07

http://bogdanmandru.wordpress.com

http://www.psihologiaonline.ro/

http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008

http://ziarullumina.ro

www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica

www.facebook.com/PartidulMișcareaPopulară

http://en.wikipedia.org/wiki/Agenda-setting_theory

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/alin-teodorescu-victor-ponta-pierde-alegerile-prezidentiale-in-turul-doi-orice-candidat-unic-al-dreptei-il-bate-105785.html accesat 20.05.2014

http://bernardnoghiu.wordpress.com/

http://www.eurocampionii.ro/

www.pdl.org.ro

http://www.bec2009p.ro/

http://www.infomina.ro/

http://orasulmeu-bacau.ro/stiri/archives/date/2009/11/page/9/

http://www.machiavelli.ro/

http://www.tolo.ro/2009/11/24/studiu-de-caz-publicitate-electorala/

http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_aleg%20prez_17%20ian%20FINAL.pdf

http://www.politico.ro/afise-electorale/18-crin-antonescu.html.