Campania Electorala
ARGUMENT
Premise
Partidele din România au pierdut suportul electoratului din cauza politicilor închise de negociere, a ignorării contextului social al țării și a problemelor societății în luarea deciziilor de guvernare. Astfel, aceste partide au ajuns să fie percepute ca structuri inaccesibile votanților. Astăzi, percepția generală este că partidele cu tradiție au pierdut contactul cu electoratul lor (și în special cu generațiile tinere de alegători). Scăderea ratei de participare la vot este o problemă care trebuie să intereseze partidele politice din România deoarece afectează legitimitatea aleșilor și a instituțiilor de stat și fac tot mai imprevizibile rezultatele alegerilor viitoare. Astfel, obiectivul de câștigare a alegerilor în campaniile electorale devine tot mai greu de îndeplinit în contextul neglijării mediului electoral din România în elaborarea unui plan de campanie electorală.
Tehnicile și strategiile de campanie electorală, de marketing și PR electoral folosite de partidele politice din România pot fi îmbunătățite prin posibilitățile extinse de comunicare și socializare pe care popularizarea Internetului le aduce secolului nostru. O campanie electorală trebuie desfășurată în manieră ofensivă, incisivă, dinamică, folosindu-se pe cât este posibil toate mijloacele și canalele de mediatizare și promovare (clasice și online), fără a se crea discrepanțe între personalitatea candidatului, modul în care acesta este perceput de mass-media și de electorat (pe de o parte) și modalitatea de proiectare și implementare a strategiilor de campanie electorală (pe de altă parte).
Lucrarea de față este o lucrare de licență structurată în trei părți, două capitole de delimitare teoretică și conceptuală a domeniului politic și de descriere a particularităților mediului online și un capitol de analiză calitativă pentru campania electorală în online a candidatului la alegerile prezidențiale din România Klaus Iohannis. Astfel, primele două capitole au caracter exclusiv teoretic, pe când capitolul 3 prezintă analize calitative pe particularitățile electoratului român prezent activ în mediul online la alegerile pentru prezidențialele din 2015 și pe strategiile de marketing online de tip electoral ale candidatului învingător în cursă.
În primul capitol al lucrării, Delimitări conceptuale în sfera campaniilor electorale, s-a încercat analizarea teoretică a aspectelor majore referitoare la apariția și evoluția managementului politic, a marketingului politic, interferențele dintre marketingul politic și alte științe sociale, marketingul social și politic și campaniile electorale, construirea unei campanii electorale de succes, alegerea echipei de campanie etc. Astfel, scopul cercetării teoretico-metodologice întreprinse în capitolele 1 și 2 este de a integra elementele de relații publice online în politica din România și în activitățile de campanii electorale. Importanța acestei abordări constă în reconsiderarea strategiilor electorale moderne, pe fondul lipsei acute de încredere și de interes a electoratului român tânăr (cu o prezență covârșitoare în online), având permanent în vedere, de-a lungul demersului, avantajul tradiției partidelor politice în societatea românească, dar și nevoia adaptării lor permanente la cerințele unei piețe „flămânde” de politici și ideologii noi, mai puțin dezamăgitoare.
Elementul de noutate științifică a lucrării de față constă în argumentarea necesității creșterii componentei de PR online în ansamblul strategiilor de campanie electorală din România (capitolul 2 Mediul online și campaniile electorale). De asemenea, prin prezenta lucrare s-a încercat descrierea modalităților în care social media, new media solicită, modifică și provoacă continuu tehnicile clasice de relații publice, de marketing electoral utilizate de candidați și de partidele politice din țară.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN SFERA
CAMPANIILOR ELECTORALE
Elemente teoretice de comunicare politică
Comunicarea este baza funcționării optime a colectivităților umane. După Niculae (2006), acest termen generic grupează trei semnificații majore:
acțiunea de a înștiința, de a transmite informații;
contacte, legături în cadrul unui grup sau colectivități umane;
situație care favorizează schimbul direct de idei.
Asociația Americană de Management (apud. Niculae 2006: 49) a stabilit unele reguli general valabile privind comunicarea eficientă, aplicabile și comunicării în context politic și electoral:
emitentul trebuie să-și clarifice ideile înainte de a emite mesajul;
colaborarea între diverșii emitenți (ai echipei de campanie electorală) pentru a planifica obiectiv mesajul transmis;
examinarea principalului scop al emiterii mesajului, pentru a nu devia înspre detalii care să abată comunicarea de la mesajul ce se dorește, în principal, a fi transmis;
actanții comunicării (emițător, receptor) trebuie să țină cont de elementele de context (de exemplu, ambianța, contextul social, istoric, politic al momentului);
emitentului i se recomandă să fie atent la componenta nonverbală a mesajului pe care-l transmite (comunicarea nonverbală fiind un aspect foarte important în persuadarea electoratului);
în comunicarea directă cu susținătorii de partid sau cu votanții, emitentul trebuie să-și îmbunătățească continuu capacitatea de a empatiza, de a coopera și de a descoperi interesele și necesitățile grupului său țintă de electori;
pe durata comunicării, partenerii trebuie să se încurajeze reciproc în exprimarea opiniilor (emitentul trebuie să aibă în vedere feedback-ul comunicării);
cei care comunică trebuie să cunoască adecvat codul lingvistic folosit (suportul comunicării), să asculte la rândul lor și să fie siguri că au fost înțeleși.
Pe de altă parte, comunicarea politică reprezintă principiul de punere în practică a unei campanii electorale. Aici pot fi incluse succesiv:
metodele de elaborare a strategiilor de marketing electoral;
folosirea eficientă a canalelor mass-media și a instrumentelor de informare;
problemele organizării unui proiect de campanie electorală de succes.
Pentru K. Deutsch, întreaga politică ar trebui analizată ca fiind o comunicare: a conduce este, întâi de toate, o activitate de comunicare (Gerstlé 2002: 36). Comunicarea în terminologia lui Deutsch nu este o funcție politică, ci este toată politica (Swanson 1990: 32).
După Mihalache (2012), comunicarea politică presupune interacțiunea între trei grupuri și este multidirecțională (fiecare grup putând iniția comunicarea și primind răspunsuri de la celelalte grupuri):
organizațiile politice (partide politice, grupuri de interese, grupuri de presiune, lideri politici, candidați electorali etc.);
mass-media;
opinia publică și electorii.
Acești trei actanți ai comunicării în context politic pot fi reprezentați grafic astfel:
Tabel 1. Actanții comunicării politice
Scopul inițierii comunicării de către organizațiile politice (partide politici, candidați politici) este acela de a convinge. Iar ținta acestui proces o reprezintă audiența, respectiv cetățenii cu drept de vot.
Comunicarea politică este, așadar, o comunicare specializată și include aspecte multiple ale comunicării sociale și ale publicității. Oamenii politici devin și se întrețin, astfel, ca brand-uri, în fața categoriilor de publicuri (mass-media, electori, lideri de opinie etc.). Pe durata campaniilor electorale, candidatul politic este pus în mai multe situații de comunicare politică formală și informală, noi și familiare. Pentru unele situații de comunicare este necesară o pregătire prealabilă, mai ales că specialiștii echipelor de campanie ale contracandidaților monitorizează în permanență campania și acțiunile candidatului.
Situațiile de comunicare formale familiare. Orice om politic activ se întâlnește, în decursul unei cariere politice, cu aceste situații de comunicare: conferințe de presă (interviul multiplu), interviuri radio și televizate ca relație de dialog tip unu-la-unu.
Situațiile de comunicare informale familiare. Situațiile de comunicare de acest tip sunt puține, deoarece chiar și comunicarea candidatului cu familia sa, în clipurile electorale de exemplu, este o situație artificială de comunicare ce are loc în prezența camerelor de filmat și se supune unor reguli precise privind atât conținutul, cât și forma a ceea ce se dorește a fi comunicat electoratului.
Situațiile de comunicare formale noi. Un politician trebuie să ia lecții de dicție și actorie și să studieze elemente de retorică (argumentație, frazare etc.) și mijloacele de comunicare nonverbală pentru a stăpâni arta dialogului indiferent de contextul comunicării.
Situațiile de comunicare informale noi. Pentru majoritatea oamenilor politici români, vizitarea piețelor, a instituțiilor publice și a unor cartiere mărginașe reprezintă o activitate derulată aproape exclusiv în perioada de campanie electorală. De aceea, cel puțin pentru cei care se găsesc pentru prima oară în situația de candidați la alegeri, această situație de comunicare este considerată a fi nouă. Discursul prezentat de candidat nu trebuie, însă, să fie în totalitate nou și neașteptat în aceste contexte. Oamenii nu vin la întâlnirea cu candidatul electoral cu scopul de a participa la ceva absolut insolit. Acesta trebuie să urmărească să repete constant, în discursul său, sloganurile și frazele standard din programul electoral. În contextul întâlnirilor publice, electoratul trebuie impresionat și convins prin prezența de impact a candidatului și nu prin logica impecabilă a discursului comunicat.
Referitor la conceptul de comunicare politică, Almond (apud. Gerstle 2002) precizează: comunicarea este elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese, precum socializarea, atragerea, participarea. Comunicarea permite transpunerea în practică a altor funcții de conversie a sistemului, precum articularea și unirea intereselor (Gerstle 2002, 36-37).
În 1968, în Statele Unite ale Americii, campania electorală pentru prezidențiale a lui Richard Nixon s-a bazat pe un proiect laborios de comunicare cu electoratul și publicitate mediatică, care a evidențiat impactul televiziunii, ca mijloc de promovare, asupra americanilor cu drept de vot. Actorii de pe scena politică a acelor vremuri au putut observa adevărata influență decisivă a marketingului în organizarea elementelor de comunicare politică.
“Americanizarea” comunicării politice a presupus adaptarea strategiilor de comunicare specifice pieței bunurilor și serviciilor la acțiuni specifice cu caracter electoral, gestionarea complexității sociale, ca indicator cheie al modernizării (Street 2001: 193).
După Newman (1994), începând cu anul 1968, s-a putut constata o continuă evoluție a implementării tehnicilor de marketing din sistemul american în comunicarea politică internațională.
Rolul comunicării politice
Comunicarea politică trebuie înțeleasă prin raportare atât la sursa ei, cât și la conținutul și scopul său direct. Ea poate fi descrisă drept o comunicare despre politică orientată spre un scop bine definit și incluzând toate formele discursului politic: comunicarea dinspre partide sau candidați înspre non-politicieni (electorat, mass-media etc.), comunicarea despre acești politicieni sau partide politice și activitățile lor reflectată în mass-media, precum și alte forme de discuții cu caracter politic mediatizate.
Comunicarea politică apelează la tehnici de PR și strategii de marketing nu doar pentru a câștiga o campanie electorală, ci din motivații multiple:
pentru îmbunătățirea imaginii publice a candidatului sau a partidului politic în intervalele dintre două campanii electorale;
pentru a contracara atacuri din partea opoziției politice;
pentru a educa și informa electoratul asupra anumitor idei politice și doctrine de partid;
pentru a obține sprijin în acțiunile politice planificate în teritoriu;
pentru a populariza subiecte și activități din agenda publică electorală.
Comunicarea politică presupune intert. Ea poate fi descrisă drept o comunicare despre politică orientată spre un scop bine definit și incluzând toate formele discursului politic: comunicarea dinspre partide sau candidați înspre non-politicieni (electorat, mass-media etc.), comunicarea despre acești politicieni sau partide politice și activitățile lor reflectată în mass-media, precum și alte forme de discuții cu caracter politic mediatizate.
Comunicarea politică apelează la tehnici de PR și strategii de marketing nu doar pentru a câștiga o campanie electorală, ci din motivații multiple:
pentru îmbunătățirea imaginii publice a candidatului sau a partidului politic în intervalele dintre două campanii electorale;
pentru a contracara atacuri din partea opoziției politice;
pentru a educa și informa electoratul asupra anumitor idei politice și doctrine de partid;
pentru a obține sprijin în acțiunile politice planificate în teritoriu;
pentru a populariza subiecte și activități din agenda publică electorală.
Comunicarea politică presupune interacțiunea (directă sau intermediată de mass-media) dintre trei grupuri:
organizații politice: partide politice, organizații publice, grupuri de presiune;
audiența – cetățenii, electoratul;
mass-media.
Comunicarea în context politic și electoral presupune realizarea dozajului optim între formal și informal, între canalele unidirecționale și bidirecționale de comunicare. Stabilirea obiectivelor pe termen lung și a acțiunilor de campanie electorală pornește, în primul rând, de la domeniul comunicării și nu de la departamentele de management sau marketing. Obiectivul major al procesului de comunicare politică se bazează, astfel, pe înțelegerea particularităților sociale și psihologice ale categoriilor de electori.
Elemente de sociologie în comunicarea politică
După Lefter (2006), sociologia politică este plasată de unii specialiști la granița de intersectare a domeniilor de cercetare a unor științe precum sociologia sau politologia, iar de alți autori este considerată o sociologie de ramură dedicată analizei domeniului politic al vieții sociale. Aceasta studiază, așadar, fenomenele generale specifice grupurilor sau comunităților.
Conform lui Teodorescu (2001), sociologia politică este, în general, concentrată asupra electoratului, considerând această categorie a societății ca fiind reprezentată de grupări, colectivități, comunități sau grupuri cu trăsături psiho-socio-culturale comune.
Prin comparație, sociologia electorală este sfera sociologiei politice care își propune să descopere mecanismele prin care opțiunile latente (privind exercitarea voturilor, privind continuarea sau schimbarea de ideologie în interiorul unui anumit electorat) ajung să devină manifeste. Aceasta își propune, totodată, să analizeze mecanismele prin care electoratul își formulează opțiunile finale de vot în acord cu ofertele candidaților politici, cu propriile valori, aspirații, având în vedere și contextul propriilor experiențe electorale anterioare.
Sociologia politică se oprește și asupra comportamentului politic în general, analizând componente precum participarea socială la viața politică și participarea politicului în viața socială, evoluția conflictelor și a alianțelor politice, nivelul de interacțiune între doctrinele de partid etc.
Publicitatea politică
Publicitatea politică plătită, lansată prin intermediul televiziunii, constituie direcția principală a politicii electorale moderne.
În sens strict, publicitatea politică se referă la cumpărarea și folosirea spațiului de publicitate pentru transmiterea de mesaje politice și electorale. Publicitatea politică a fost caracteristica cea mai importantă a campaniilor electorale încă de când grupurile politice au început să concureze pentru suportul public.
Prima reclamă politică de televiziune este considerată cea a americanului Eisenhower din 1952, cu sloganul “I like Ike”. Unii specialiști în domeniu consideră că, dat fiind rolul tot mai important al televiziunii în campaniile politice, forma preeminentă a oratoriei politice a devenit, treptat, publicitatea.
După Mihalache (2012), importanța publicității politice plătite rezidă în două aspecte.
În primul rând, publicitatea politică diseminează informațiile despre programul politic al unui candidat sau partid mai mult și mai detaliat decât este posibil prin televiziune. Publicitatea este cea mai mare oportunitate pentru un om politic de a-și prezenta mesajele și de a aborda unele subiecte, așa cum consideră el adecvat.
În al doilea rând, importanța publicității politice rezidă în încercarea de a convinge, de a deține controlul asupra informațiilor comunicate revenindu-i candidatului, nu mass-mediei.
Publicitatea politică are rolul principal de a informa. Al doilea rol este acela de a convinge electoratul să-și acorde votul. Procesul politic implică exprimarea alegerii politice din partea electoratului, alegere care se bazează pe informații. Jurnalismul reprezintă una din sursele de informare, publicitatea reprezintă cealaltă față a informării. Reclama politică poate fi văzută ca o metodă importantă pentru a informa cetățenii cu privire la cine candidează și ce oferă electoratului în termeni de politici, în situația câștigării alegerilor.
1.2. Delimitări conceptuale în marketing-ul politic
Deși principiile marketingului politic au apărut în secolul al XX-lea, rădăcinile ideatice ale acestuia au apărut încă din timpul Greciei Antice, odată cu Republica lui Platon. Trecând apoi prin Cicero, Toma de Aquino, Niccolo Machiavelli și alții, aceste idei au fost decelate și aplicate tot mai frecvent de-a lungul epocilor istorice.
Odată cu răspândirea democrațiilor moderne în secolele trecute (după modelul antic al democrației ateniene din secolul lui Pericle), s-a răspândit și marketingul de tip politic. Adevărata explozie a acestei discipline a venit, însă, odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă (presa scrisă, radioul, televiziunea și, în epoca noastră, Internetul și lumea virtuală).
Philip Kotler definea, în 1976, marketingul social ca fiind elaborarea, implementarea și controlul asupra unor programe, urmărind creșterea adeziunii la o idee, la o cauză sau la un anumit comportament social, în cadrul unuia sau mai multor grupuri țintă vizate. Termenul de marketing social sau, mai cuprinzător, de marketing social-politic, desemnează așadar o sferă extinsă și eterogenă, dar aplicațiile concrete în anumite departamente ale acestei sfere au primit denumiri adecvate, prin asocierea cuvântului marketing cu denumirea domeniului sau a problemelor abordate, respectiv marketing politic, marketing electoral etc.
Marketingul politic a apărut, astfel, în secolul al XX-lea și, conform specialiștilor americani, își are punctul de origine în anul 1936, în timpul derulării campaniei electorale pentru prezidențiale a lui Franklin D. Roosevelt. Atunci s-a organizat prima campanie electorală modernă, bazată pe obiective strategice clar definite și pe o nouă relație a candidatului electoral cu mass-media.
Primele lucrări de specialitate în domeniul marketing-ului politic și-au făcut apariția ulterior campaniei electorale a lui Roosevelt, de extremă notorietate fiind cele ale specialistului francez Denis Lindon. Astfel, în 1976 a apărut lucrarea sa intitulată Le marketing social-politique, iar în 1986 lucrarea Le marketing politique a lui Lindon. Totodată, dintre autorii români care au adus contribuții importante în domeniul marketing-ului politic și electoral enumerăm: Brătucu, G. – Marketing politic (1995) și Marketing electoral (1998); Zaharia R. – Marketing social-politic (2007); Coman, C. – Comportamentul de vot. Sondajele de opinie și gestiunea campanilor electorale (2004); Datculescu, P. – Renașterea unei democrații (1994); Vâlsan, C. – Politologie (1992); Pripp C. – Marketingul politic (2002); Teodorescu B. – Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990-2005 (2005) și Marketing politic și electoral (2001).
Michel Bongrand (1993), unul dintre pionierii aplicării marketingului de tip politic în Europa, definește marketingul politic pornind de la demersul pe care acesta îl parcurge, considerându-l un ansamblu de tehnici având ca obiectiv să favorizeze adecvarea unui candidat la electoratul său potențial, să îl facă cunoscut de către un număr cât mai mare de alegători, să creeze o diferențiere față de concurenți – și adversari – și, cu un minimum de mijloace, să optimizeze numărul de sufragii pe care trebuie să le câștige în timpul campaniei (Bongrand 1993: 15).
1.2.1. Actualitate și particularitate în marketing-ul politic
Conform definiției date de Denis Lindon (2005), marketingul electoral, componentă a marketing-ului politic, urmărește elaborarea, punerea în aplicare și controlul programelor urmărind creșterea adeziunii față de un partid politic, candidat sau program politic în cadrul unuia sau mai multe grupuri vizate (Lindon 2005: 54).
Marketingul electoral are unele caracteristici fundamentale care îl diferențiază considerabil față de marketingul economic și comercial. Cea mai importantă deosebire se observă atunci când analizăm mixul de marketing. Dacă în cazul marketingului comercial cei 4 P (preț, produs, plasare, promovare) sunt bine individualizați, acest lucru nu se aplică și în marketingul electoral.
În cazul marketingului electoral, “produsul” care urmează a fi “vândut” publicului elector, privit la rândul său ca un “consumator de politică”, este un candidat politic, un partid politic sau o ideologie de partid. Astfel, în cazul marketingului politic, în rolul de “societate comercială” este plasat partidul politic, iar în calitate de “produs vandabil” este poziționat candidatul politic care trebuie ambalat în manieră atrăgătoare, acaparantă ca aspect exterior, ca programe politice și sociale etc. pentru a fi “vândut profitabil” alegătorilor (respectiv, pentru a obține voturile necesare câștigării alegerilor). Astfel, “prețul” devine votul dat de alegători pentru unul sau altul din candidații înscriși în cursă. În acest caz, nu se mai pot folosi strategiile clasice de preț, ci trebuie găsite alte strategii de vânzare, precum denigrarea adversarilor sau atragerea voturilor prin promisiuni sau prin unele beneficii materiale pentru alegători.
Problema cea mai delicată apare în cazul politicii de distribuție (plasare), care se contopește practic cu politica de promovare a ofertei electorale și a candidatului. Astfel, distribuția se concentrează pe alegerea celor mai potrivite canale mass-media pentru a ajunge la electoratul țintă. Politica de promovare este reprezentată, pe de altă parte, de ansamblul tehnicilor de informare și persuadare a electoratului prin intermediul canalelor de distribuție a informațiilor electorale alese anterior.
Validarea unui proiect de campanie electorală constituie, în esență, parte a validării întregii strategii de marketing electoral. Dată fiind specificitatea campaniei în contextul strategiei de marketing, capitolul de față își propune să evidențieze cele mai importante metode de validare a elementelor de marketing ale unei campanii electorale.
Astfel, validarea proiectului de campanie electorală se poate realiza prin două metode:
a. Analiza proiectului de campanie de către specialiștii în domeniu, finalizată printr-o serie de observații, critici și propuneri de ameliorare a punctelor slabe ale proiectului respectiv (analiză de tip SWOT). Validarea proiectului prin această metodă este inclusă în validarea întregii strategii de marketing electoral.
b. Pretestarea campaniei electorale în faza ei de proiect, respectiv înainte de demararea acesteia, ca mod de a evalua calitatea și eficiența proiectului propus. Specialiștii recomandă organizarea de focus-grupuri și de interviuri (discuții) individuale cu electorii și liderii de opinie pentru pretestarea unui proiect de campanie electorală, atât în cadrul zonelor electorale “tari” al candidatului sau ale partidului politic, cât și în zonele demografice, geografice, ideologice cu simpatizanți mai puțini. La discuții pot fi invitați diferite categorii de electori: simpatizanți proprii, indecișii sau electori ai concurenței. În general, în discuții individuale și în focus-grupuri se testează slogane de campanie, afișe și clipuri electorale, se ia pulsul populației privind preocupările și problemele societății la momentul istoric respectiv, se analizează percepția publică asupra diferiților candidați sau partide.
Validarea proiectului este primul feedback în procesul de control al eficienței campaniei electorale. Validarea răspunde la următoarele întrebări:
dacă obiectivele specifice sunt coerente;
dacă principalele activități sunt adecvat etapizate în timp și spațiu;
dacă fazele implementării sunt coerente, sincronizate, monitorizate și controlate de staff-ul de campanie;
dacă rezultatele obținute sunt analizate prin comparație cu obiectivele strategice stabilite;
dacă circulația informației (rapoarte, anchete) se desfășoară corespunzător pe orizontală și pe verticală.
După Zaharia (1996), piața electorală are și o serie de trăsături specifice, care nu se regăsesc și în piața bunurilor și serviciilor din tehnicile clasice de marketing:
dimensiunile pieței electorale sunt clar precizate (se cunoaște numărul, numele și datele exacte ale celor cu drept de vot, ceea ce constituie premise puternice pentru cercetări riguroase ale pieței electorale);
dezvoltarea pieței electorale se produce doar pe cale extensivă, adică prin modificarea numărului persoanelor cu drept de vot (odată cu atingerea vârstei majoratului);
învingătorul ia totul. În sistemul politic există așa-numitele “praguri de rentabilitate” fixate prin lege. În sistemul electoral aplicat la alegerile legislative din România, de exemplu, unui partid îi sunt necesare 3% din voturi pentru a intra în Parlament, iar un candidat are nevoie, în situația alegerilor în care se aplică sistemul electoral majoritar, de 50% + 1 din voturi pentru a fi ales. Neatingerea acestor praguri constituie un eșec electoral total, în timp ce o societate comercială, chiar dacă nu atinge o anumită cotă de piață exprimată în unități fizice, are posibilitatea de a acționa asupra prețului de vânzare, asupra calităților produselor etc., pentru a-și asigura rentabilitatea economică. Așadar, în cazul alegerilor electorale există un unic învingător și mai mulți învinși, în timp ce în contextul economiei de piață este posibil ca mai multe firme să fie câștigătoare pe aceeași piață, adică să obțină profit.
caracterul discontinuu al alegerilor electorale. Dacă o societate comercială poate efectua în orice moment acte de vânzare-cumpărare, alegerile sunt programate la o dată calendaristică fixă, între două alegeri succesive existând, de regulă, un interval de timp foarte lung. Chiar dacă teoria nu recomandă ca activitatea de marketing să înceteze între două alegeri electorale în care este implicat un partid politic, această situație conferă, din punct de vedere practic, anumite particularități întocmirii și implementării programelor de marketing electoral.
Cercetarea și studierea publicului elector
După Florescu (1996), studierea categoriilor de publicuri în marketingul electoral este echivalentă cu studierea pieței în marketingul economic. Spre deosebire de marketingul clasic (unde apare mai mult ca o necesitate), în marketingul electoral acest tip de cercetare a devenit o realitate efectuată pentru de a cunoaște și prognoza atitudini și comportamente ale electoratului, pentru a culege și analiza informații asupra particularităților, nevoilor, motivațiilor, procesului de decizie și comportamentului electoratului vizat de un partid politic.
La ora actuală, în România, piața electorală e studiată permanent atât prin tehnici cantitative de marketing, cât și prin tehnici calitative. Din rândul metodelor cantitative, este folosit preponderent sondajul de opinie. Spre deosebire de piața bunurilor sau a serviciilor, unde sondajele se bazează pe eșantioane de aproximativ 1000 de subiecți, pe piața electorală se tinde spre utilizarea unor eșantioane cu 40% mai mari (Florescu, 1996: 21).
După Lindon (2005), campaniile electorale au ca rol principal, cel puțin în teorie, să-i informeze pe alegători despre candidații înscriși în cursa electorală și să-i ajute să înțeleagă mai bine pozițiile acestora față de problemele momentului istoric, cauzele pentru care militează ei și ideologiile partidelor de apartenență. Cunoscând candidații, concepțiile și propunerile lor, electoratul poate decide, în cunoștință de cauză, dacă își păstrează sau își schimbă opțiunile electorale anterioare, dacă este nevoie de o schimbare a conducătorilor politici sau nu.
1.2.2. Marketing-ul politic și campaniile electorale
1.3. Campania electorală – manifestare particulară a comunicării politice
Campania electorală este considerată de către specialiști o manifestare particulară a comunicării de tip politic. În esență, este o sumă de acțiuni politice concentrate în timp și spațiu care mobilizează cantități însemnate de resurse, are obiective strategice (generale și specifice) clare și un deznodământ categoric și rapid.
Din punct de vedere al ofertei politice, o campanie electorală poate fi:
predominant politică, campanie construită pentru a ilustra individualitatea politică și ideologică distinctă a unui partid privit ca întreg indivizibil (de exemplu, campaniile pentru alegeri parlamentare);
personalizată, concentrată în jurul evidențierii calităților unui candidat (de exemplu, alegerile prezidențiale).
Proiectarea, conducerea, gestionarea și monitorizarea derulării campaniilor electorale se realizează urmărind îndeaproape obiectivele generale și specifice de campanie, obiective conturate pe fundalul contextului politic și electoral al momentului istoric. Managementul campaniilor electorale este un management prin obiective care ține cont, în primul rând, de tipul scrutinului și de obiectivele specifice ale fiecărui tip. Dintre elementele ce caracterizează managementul prin obiective, sunt esențiale:
elaborarea și implementarea unui sistem de obiective întins pe toate nivelurile ierarhice ale echipei de campanie (până la nivelul executanților);
participarea întregului personal de campanie la stabilirea obiectivelor și a acțiunilor specifice;
individualizarea bugetelor de campanie pentru subdiviziunile organizatorice;
instituirea de proceduri de control continuu;
strânsa corelare între recompensă și sancțiune pentru rezultatele obținute efectiv.
Managementul unei campanii electorale prezintă, însă, particularități diferite față de managementul unei organizații de tip economic, de exemplu. Departamentele de Resurse Umane și cel Organizatoric sunt mult supradimensionate în situația campaniilor electorale, aproape jumătate din activitățile desfășurate în timpul unei campanii electorale fiind efectuate de către voluntari.
După Lindon (1986), desfășurarea unei campanii electorale eficiente (al cărei deznodământ este atingerea obiectivelor propuse) presupune pregătirea planului de acțiune, organizarea strategică a etapelor de campanie și controlul sistematic asupra derulării activităților de campanie. Este imperativă și existența unui cadru organizatoric adecvat, unul care să asigure coordonarea totalității activităților planificate. Alegerea și consolidarea echipei de campanie în întregul ei, colaborarea și comunicarea între candidat (liderul politic), managerul de campanie și echipă sunt factori determinanți pentru succesul unei campanii electorale, indiferent de nivelul (local, național etc.) la care aceasta se desfășoară și de tipul scrutinului.
Așa cum greșit se consideră, jurnaliștii și partidele politice (reprezentate prin specialiștii în relații publice) nu se află pe poziții antagonice, deoarece specialiștii în relații publice au nevoie de jurnaliști pentru a putea pune în circulație mesajele și informațiile pe care doresc să le transmită publicului lor; jurnaliștii au nevoie de aceștia pentru a putea ajunge mai repede la surse, pentru a beneficia de informații verificate și de materiale de presă elaborate conform standardelor jurnalistice, materiale care pot fi incluse în paginile sau programele presei fără a necesita mari eforturi de documentare, verificare, scriere (Coman, 1999: 40).
Întreținerea unor relații bune cu mass-media (mijloace clasice de comunicare, mijloacele online de comunicare) poate contribui hotărâtor la mediatizarea realistă și favorabilă a unei campanii electorale, punând într-o lumină pozitivă candidatul și eforturile sale de a-și atinge obiectivele.
Lansarea campaniei electorale trebuie să fie organizată ca un eveniment special de relații publice, proiectat și gestionat după toate rigorile managementului de campanie.
Mesajul campaniei electorale
Mesajele electorale sunt corelate cu temele de campanie. Prin aceste teme, audiența este informată despre programele și agenda electorală a candidaților.
Transmiterea de mesaje a devenit cu atât mai importantă într-o epocă a fragmentării și volatilității electorale și în contextul unei multitudini de canale media de transmitere a informațiilor. Studiile de marketing arată că publicul suferă de o suprasaturare cu informații și nu este capabil să rețină o cantitate importantă din conglomeratul de informații cu care este bombardat zilnic. Astfel, mesajele scurte și concise devin adesea o bază de cunoaștere, ele sunt luate ca atare și înlocuiesc cunoașterea bazată pe acumularea și interpretarea informațiilor.
Cantitatea mare de informații vehiculate zilnic și lipsa generală de interes public face ca o importanță mai mare să fie acordată unor aspecte periferice ale comunicării politice. Astfel, un mesaj politic va fi reținut nu numai dacă este simplu, ci și dacă pare cumva credibil. Credibilitatea și nivelul de acceptabilitate al mesajelor depind, la rândul său, de credibilitatea sursei de informații.
Un alt factor important este receptorul mesajelor. Emitenții și transmițătorii mesajelor nu pot controla modul în care ele ajung la public, modul în care sunt receptate aceste mesaje. Ei dețin controlul doar asupra modului de transmitere (afișe, ziare electorale, televiziune, Internet), mesajele fiind decodificate de audiență, de fiecare alegător, în conformitate cu sistemul propriu de valori.
Formularea mesajului central, a firului roșu conducător al unei campanii electorale, este într-o strânsă relație de determinare reciprocă cu trei alegeri strategice:
alegerea terenului;
alegerea tonului de campanie;
alegerea temelor majore ale campaniei electorale.
Aceste alegeri importante, detaliate în continuare, se fac în strânsă legătură cu obiectivele prioritare și cu țintele propuse încă din faza de proiect a campaniei electorale.
a. Teritoriul ales de către candidatul aflat în campanie este reprezentat de arealul fizico-geografic în care acesta își va implementa respectiva campanie electorală.
b. În continuare, un candidat sau un partid va alege tonul campaniei electorale în vederea atingerii obiectivului principal (câștigarea alegerilor). Tonul campaniei trebuie să fie în concordanță cu situațiile concrete de campanie cu care se va confrunta candidatul, cu personalitatea acestuia, cu modul în care respectivul candidat sau partid sunt percepuți de opinia publică și de concurenții politici.
c. A treia mare alegere strategică pe care o face un partid sau un candidat o reprezintă temele majore ale campaniei, respectiv a subiectelor principale pe care se pune accentul în discursul electoral al candidatului. Aceste subiecte sunt riguros stabilite de către echipa de campanie, în funcție de mai multe criterii:
– segmentele electorale țintă (categoriile de publicuri);
– terenul disputei politice;
– problemele principale de pe agenda publică;
– stilul și personalitatea candidatului politic.
Resursele umane. Mijloacele financiare, materiale și tehnice ale unei campanii
Resursele umane angajate în cadrul unei campanii electorale sunt structurate teoretic în trei categorii, în funcție de statutul acestora:
simpatizanții unui partid sau candidat, membrii de partid și militanții;
personalul de campanie angajat (specialiști în marketing, comunicare, relații publice care pot fi sau nu membri ai partidului respectiv);
voluntarii, colaboratorii externi;
negociatorii speciali (cu rolul de a crea profilul fiecărui lider de opinie important și de a încerca, prin negocieri directe, atragerea lor de partea candidatului respectiv).
Între simpatizanți, membri și militanți există gradații fine referitor la nivelul de implicare și activism politic.
Simpatizanții sunt persoane atrase de doctrina sau de imaginea unui partid și a liderilor acestuia, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt (încă) membri înscriși în partid.
Membrii sunt acei simpatizanți care au semnat adeziunea la un partid, au carnet de membru și sunt plătitori ai cotizației lunare.
Militanții sunt acei membri de partid care se implică puternic în acțiunile politice ale partidului și candidează pentru a ocupa funcții în structurile de conducere ale partidului. Lor le sunt rezervate, de regulă, atribuții mai importante decât simpatizanților și militanților, de la conducerea unor departamente în structura campaniei electorale până la încredințarea unor sarcini cu grad mare de confidențialitate sau chiar numirea lor ca manageri de campanie. Aceștia sunt motivați prin chiar natura sarcinilor atribuite și prin promisiunea accesului la o funcție publică, în cazul câștigării alegerilor de către partidul respectiv.
Personalul angajat pentru implementarea în teritorii a proiectului de campanie electorală este compus din două categorii:
specialiști pe diverse domenii (comunicare, contabilitate, jurnalism, finanțe, sondaje, conceperea materialului propagandistic, organizarea reuniunilor și a întâlnirilor cu electoratul etc.) ;
personal cu rol administrativ.
Personalul angajat pe durata unei campanii electorale poate fi motivat, în primul rând, financiar (prin salariu), dar și prin atmosferă particulară de la locul de muncă, prin implicarea în activități politice intense, care se desfășoară pe o perioadă de timp foarte scurtă.
Alături de resursele umane, mijloacele financiare (donații, sponsorizări, sume de la bugetul de stat), mijloacele materiale și tehnice pot contribui decisiv la succesul în alegeri și au nu numai o utilitate practică, ci contribuie la conturarea imaginii candidatului în rândul electoratului, al presei și al concurenței.
Mijloacele materiale necesare derulării activităților de campanie pot fi închiriate, cumpărate sau puse la dispoziție de partid, de membri sau simpatizanți înstăriți:
sediu de campanie;
mobilier;
mașini de serviciu;
materiale promoționale, hârtie, consumabile.
Mijloacele tehnice sunt cele care asigură operativitatea campaniei, eficiența și profesionalismul acțiunilor strategice:
telefoane fixe și mobile, faxuri;
calculatoare, imprimante, copiatoare, scanner-e;
portavoce, stații mobile de emisie-recepție etc. ;
camere de luat vederi, reportofoane, instalații de lumină și sonorizare, studiouri fotografice.
După Allen (1993), în Statele Unite de exemplu, alocarea resurselor necesare unei campanii electorale se intensifică (la fel ca și ritmul derulării acțiunilor) odată ce campania înaintează în timp, astfel încât candidatul va fi susținut cu maximă atenție și implicat în acțiuni costisitoare și de mare amploare chiar înaintea zilei de desfășurare a scrutinului. De altfel, ultimele 3 sau 4 zile ale campaniilor electorale din SUA au o intensitate aparte, acută, deoarece este perioada în care indecișii trebuie să decidă cui îi vor acorda încrederea și votul.
Din aceste motive, este de preferat modularea intensității campaniei electorale într-o manieră care permite creșterea în intensitate în doi timpi. Primul este debutul campaniei electorale, care trebuie realizat în forță, deoarece este un moment în care interesul electoratului este maxim, neconsumat, nealterat de elementele agresive de promovare politică, iar al doilea moment hotărâtor este la finalul campaniei, care trebuie să fie de intensitate maximă, deoarece există mulți electori indeciși care trebuie să aleagă cu cine votează.
1.4. Etapele și strategiile de campanie electorală
Campania electorală este construită, în ansamblul strategiei de marketing electoral, pentru a răspunde necesităților și particularităților unor categorii de public bine individualizate.
În general, campania electorală este proiectată de către conducerea partidului respectiv sau, în cazul unui candidat independent, de către cei selectați pentru a intra în componența echipei de campanie. În situația unui partid politic, componența echipei de campanie nu este finalizată în momentul proiectării strategiei de campanie. Liderii partidului, împreună cu directorul de campanie, pun în primul rând bazele campaniei electorale prin 3 alegeri strategic: alegerea zonei geografice sau a categoriei sociale vizate prin campanie, a temelor alese spre dezbatere și a tonului în discuțiile oficiale.
În etapa a doua de campanie se stabilește componența nivelului superior managerial al echipei (directorii de departamente, specialiștii de campanie) și se inventariază, totodată, resursele disponibile:
financiare (donații și sponsorizări primite, sume bugetare alocate conform legii);
materiale (locația sediului de campanie, mobilierul aflat la dispoziție, consumabile, mașini de serviciu, materiale promoționale etc.);
tehnice (calculatoare, imprimante, telefoane, faxuri, camere video, instalații de sonorizare etc.);
umane – simpatizanți, membri de partid, militanți, specialiști în negociere, personalul angajat pentru derularea campaniei.
Se stabilește, în continuare, tonul candidatului sau al partidului în relația cu mass-media și, ulterior, se va pregăti momentul lansării oficiale a campaniei electorale. Cel care candideaza va fi pregătit în prealabil pentru toate situațiile noi cu care se va întâlni pe parcursul derulării campaniei: pregătirea psihologică generală, pregătirea pentru situații specifice de comunicare (întâlniri directe cu simpatizanți și alegători, dezbateri televizate), pentru situații neprevăzute (situații de criză) și, în final, pentru confruntarea cu un eventual eșec.
Ulterior, proiectul de campanie electorală este validat și urmează a fi monitorizat în permanență pe măsura derulării activităților de campanie. Momentul validării este momentul în care o campanie electorală este pregătită pentru lansarea oficială.
Există, așadar, trei mari etape de activitate politică electorală:
Etapa electorală, corespunzând duratei de desfășurare a campaniei electorale.
Etapa pre-electorală, intervalul de activitate premergător demarării campaniei electorale (aproximativ șase luni).
Etapa inter-electorală, reprezentând perioada de activitate politică corespunzătoare intervalului de timp cuprins între data începerii activității guvernului nou ales și începutul următoarei perioade pre-electorale.
O campanie electorală trebuie desfășurată în manieră ofensivă, incisivă, dinamică, folosindu-se pe cât este posibil toate mijloacele și canalele de mediatizare și promovare, fără a se crea discrepanțe între personalitatea candidatului, modalitatea în care acesta este perceput de mass-media și de electorat (pe de o parte) și modul de proiectare și implementare a strategiilor de campanie electorală (pe de altă parte).
Departamentele de campanie
În cadrul echipei de campanie, există două forțe care asigură coordonarea și derularea activităților de campanie: managerul și echipa propriu-zisă de campanie. Colaborarea perfectă între aceste două forțe este una dintre cheile de succes ale campaniilor electorale moderne.
Într-o campanie electorală, autoritatea supremă a tuturor departamentelor care colaborează la punerea în practică a strategiei electorale o reprezintă managerul (directorul) de campanie. Crearea acestui post se justifică prin faptul că demararea și derularea unei campanii electorală este foarte dificilă, putând exista la un moment dat chiar mai multe persoane cu rol managerial. Repartizarea sarcinilor de dirijare a campaniei electorale între candidat și manager trebuie făcută, însă, înainte de demararea campaniei. Candidatul și/sau liderul de partid hotărește, de obicei, direcția de acțiune a campaniei, strategia ei, definește și definitivează de obicei obiectivele generale, țintele prioritare, orientarea principală a campaniei, precum și strategia de expunere mediatică a acesteia. Se va numi obligatoriu și un comitet consultativ permanent, cu ajutorul căruia se vor analiza rezultatele studiilor și anchetelor comandate pentru validarea proiectului de campanie electorală înainte de demararea propriu-zisă.
Managerul sau managerii de campanie realizează, pe baze cotidiene, o serie de acțiuni strategice: briefing-urile, reuniuni ale comitetelor, ale departamentelor etc. Candidatul sau partidul politic trebuie, astfel, să evite pe cât posibil implicarea în organizarea și conducerea campaniei electorale. Managerul este cel care poate aviza orientarea campaniei și poate chiar schimba unele detalii ale acesteia dacă le consideră necesare pentru derularea cu succes a tuturor acțiunilor. De asemenea, el coordonează și activitatea colaboratorilor (benevoli sau remunerați pentru implicarea lor în activități).
După Gețe (1999), principalele atribuții ale unui manager de campanie electorală ar fi:
gestionarea informațiilor despre circumscripție, adrese, numere de telefon;
aspectele legate de comunicații;
întocmirea agendei candidatului și alocarea timpului necesar fiecărei activități;
organizarea acțiunilor de teren (vizite, afișe, distribuirea diverselor materiale);
organizarea reuniunilor;
monitorizarea activităților adversarilor (Ghețe, 1999: 33 – 34).
Departamentul numit de specialiști Direcțiile campaniei este compus din candidatul sau candidații la alegeri, managerul de campanie și consilierii care își asumă următoarele atribuții fundamentale:
stabilirea orientării strategice a campaniei,
comandarea și efectuarea de studii și anchete pentru pretestarea proiectului de campanie electorală;
analizarea rezultatelor studiilor și anchetelor, precum și prognoza evoluției atitudinilor și a intențiilor de vot ale electoratului;
coordonarea activităților departamentelor subordonate;
stabilirea planului general de acțiune și de implementare a campaniei;
controlarea, în permanență, a derulării planului de campanie electorală.
Una din sarcinile principale ale acest departament constă în stabilirea planului de acțiune al campaniei și în supervizarea permanentă a unei bune derulări a acesteia pentru îndeplinirea obiectivelor dezirabile.
Departamentul de Negociatori speciali al unei campanii electorale este format din negociatori profesioniști, care au rolul de a încerca, prin negocieri directe, atragerea liderilor de opinie de partea partidului sau a candidatului respectiv.
Negocierea este definită ca o situație specifică de comunicare și reprezintă acel proces interacțional care implică două sau mai multe entități sociale (persoane, grupuri, instituții, organizații, comunități), cu interese neomogene ca intensitate și orientare, în schimburi reciproce de informații, schimburi reglementate de reguli implicite și/sau explicite, având menirea de a conduce la stabilirea unui acord (…) sau, în general, la adoptarea unei soluții reciproc acceptabile pentru o problemă care le afectează interesele (Dicționar de Sociologie, 1993: 389).
Rezultatele negocierilor politice se pot concretiza în donații și sponsorizări, în atragerea votului indecișilor sau în asigurarea unei bune imagini de presă pentru candidat.
Departamentul Crearea imaginii candidatului este format din specialiști în comunicare, marketing și relații publice, cu rolul de a proiecta și lansa mesaje electorale pentru diferite canale media, de a concepe și executa afișele de campanie, ziarele de propagandă și scrisorile adresate electoratului.
Departamentul de Studiu al concurenței se ocupă cu monitorizarea principalilor contracandidați, identificând punctele slabe ale concurenților, dar și posibilitățile de a le utiliza în folos propriu, ca oportunități pentru candidatul pentru care lucrează.
Relațiile cu presa este departamentul însărcinat cu menținerea contactului permanent cu jurnaliștii și cu obținerea de maximum de spațiu redacțional pentru promovarea și popularizarea partidului și a candidatului electoral.
Departamentul Finanțe (trezoreria campaniei) are sarcina de a capta și de a gestiona toate resursele financiare care pot fi atrase spre campania electorală a candidatului, de la sumele bugetare alocate până la sponsorizări și donații.
Departamentul de Operare în teren își asumă toate sarcinile ce decurg din punerea în practică cu succes, în teritorii, a proiectului de campanie electorală:
stabilirea planului detaliat al tuturor activităților ce trebuie desfășurate pe teren (afișaj, reuniuni publice etc.);
realizarea activităților de campanie în conformitate cu calendarul stabilit în faza de proiect a campaniei;
menținerea contactului direct cu furnizorii de produse și servicii (societăți comerciale de afișaj, imprimare, sonorizare etc.).
Evaluarea finală a unei campanii electorale reprezintă momentul crucial al campaniei electorale, confruntarea eforturilor echipei în teren, a strategiilor electorale și a resurselor consumate prin derularea acțiunilor cu rezultatele finale ale alegerilor.
Această evaluare finală reprezintă, în esență, momentul inițial pentru o nouă luptă ciclică electorală pentru supremație politică și afirmare istorică.
MEDIUL ONLINE ȘI CAMPANIILE ELECTORALE
Progresul tehnologic și utilizarea pe scară largă a Internetului au determinat apariția unui nou mediu de comunicare politică, mediul online.
În mediul online, tehnicile și strategiile tradiționale de PR electoral se mențin în esența lor, dar adaptate la noile tehnologii de informare și ameliorate consistent prin posibilitățile extinse de comunicare și persuadare pe care Internetul le aduce secolului nostru. De exemplu, categoriile de publicuri nu mai sunt delimitate preponderent pe criteriu fizico-geografic, informația online putând fi accesată de electoratul interesat fără restricții privind spațiul geografic sau distanțele fizice. Totodată, pe platformele de socializare politică din mediul virtual se produce o interacțiune socială permanentă, useri cu ideologii și opinii politice comune discutând cu regularitate unii cu ceilalți.
După Grosseck (2006), ePR-ul este noțiunea care acoperă relațiile publice în mediul online și este definită astfel: ePR reprezintă toate formele de organizare eficientă a comunicării în mediul online, în care participanții comunică între ei cu ajutorul Internetului sau a Intranetului (Grosseck 2006: 346).
Prin caracteristicile sale, Internetul oferă partidelor politice o targetare specifică a categoriilor de electorate (aceștia aflându-se în aceleași comunități virtuale, pe aceleași blog-uri, pe aceleași website-uri în funcție de interesele lor politice comune), dar și posibilitatea extinderii ariei de acoperire a mesajului politic. Astfel, ePR-ul combină metodele clasice din relațiile publice (interviuri cu presa, întâlniri directe cu electoratul, afișe de propagandă etc.) cu instrumentele de comunicare din mediul online (campanii de e-mailing, website oficial pentru partide și pentru campaniile electorale, newsletter-e, conturi pe rețelele virtuale de socializare, blog-uri cu conținut politic etc.). De altfel, în literatura de specialitate, se consideră că fiecare activitate online a unui candidat sau partid politic intră sub umbrela relațiilor publice (Haig 2005: 202).
Relațiile publice online în campaniile electorale
Noțiunea de „relații publice” a fost introdusă la jumătatea secolului al XIX-lea în S.U.A., când, din considerente economice, s-a consolidat o nouă concepție privind relația producător-consumator. Această nouă concepție teoretiza modul în care o instituție sau întreprindere trebuie să-și creeze relații cu oamenii, să le mențină și să le dezvolte (Șerb 2001: 6) și a fost difuzată în Europa pe filieră franceză, câștigând amploare începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea.
O definiție a conceptului de „relații publice”, definiție larg cunoscută, o dă Harlow (1976) în articolul intitulat Building a Public Relations Definition: relațiile publice reprezintă funcția managerială distinctă care ajută la stabilirea și menținerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă și la cooperarea dintre o organizație și publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutându-i pe manageri să fie informați asupra opiniei publice și să raspundă cererilor opiniei publice; ele definesc și accentuează obligațiile managerilor de a anticipa tendințele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea și comunicarea bazate pe principii etice (Harlow 1976, apud. Borțun 2005: 59).
După Șerb (2001), termenul de relații publice poate fi abordat din mai multe perspective (sociologică, psihologică, filosofică, teoretică, aplicativă etc.), ceea ce a generat o mare varietate de definiții pentru acesta în literatura de specialitate. O definiție care oferă posibilitatea distingerii clare a conceptului de „relații publice” de fenomenul publicitar este cea abordarea psihologică, referindu-se la stabilirea de relații între organizații, între partide politice sau între indivizi și organizații: relațiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituții și întreprinderi pentru a crea un climat de încredere și simpatie în rândul propriului personal, precum și în rândul publicului (Șerb 2001: 7).
Pe lângă distincția între relații publice și publicitate, trebuie să se facă distincția și între marketing și relații publice. Astfel, după Dilenschneider (1987), relații publice sunt doar un element al mixului de marketing (respectiv, al promovării imaginii candidatului și a programului de campanie electorală), bazat pe comunicare nonverbală și nonpersonală și definit drept arta de a influența (Dilenschneider 1987, apud. Marconi 2007: 24).
La o primă vedere, tehnicitatea mediului online pot îngreuna acțiunile de ePR și marketing online pentru campaniile electorale, dar este suficient ca ePR-istul să fie familiarizat cu elementele care conduc la realizarea unei comunicări online eficiente (Orzan 2007: 78), deoarece pentru activitățile de relații publice online se vor aplica aceleași principii de comunicare din PR-ul clasic. Este important ca specialistul în ePR să conștientizeze faptul că Internetul poate crea avantaje pentru candidatul pentru care lucrează în aceeași măsură în care poate genera și prejudicii de imagine și, implicit, pierderea alegerilor electorale. Totul depinde de modul în care sunt gestionate, în spațiul virtual, acțiunile de PR de către staff-ul de campanie al candidatului politic.
Rezumând, procesul de relații publice online are ca scop principal câștigarea încrederii categoriilor de publicuri vizate prin proiectul de campanie electorală. Acest proces online poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acționează în mai multe etape și la niveluri diferite, având drept scop schimbarea sau modificarea unor reprezentări despre un obiect sau un fenomen (Șerb 2001: 9).
2.1. Avantajele utilizării Internetului în relațiile publice electorale
Avantajul major al mediului online în activitatea de PR politic se referă la costurile reduse pe care acest mijloc de comunicare le presupune, comparativ cu activitățile de relații publice popularizate prin medii tradiționale de comunicare politică. De exemplu, pentru realizarea unui site web oficial de campanie electorală este nevoie de o investiție inițială consistentă și, ulterior, doar de cheltuieli cu asistența tehnică pentru site și cu actualizarea informațiilor de campanie. Aceste costuri mai mici preconizate pentru activitățile de PR online au transformat, așadar, Internetul în cel mai eficient nou mijloc de comunicare în politica americană în primul rând, dar și în cea mondială.
Apelul la elementele online de comunicare pentru activități de PR are, totodată, și avantajul unui grad ridicat de interactivitate între candidatul politic și electoratul fidel, simpatizanții sau militanții cauzei partidului politic. Timpul de reacție publică la un discurs sau un eveniment politic, precum și timpul de diseminare a informațiilor în online este semnificativ redus în raport cu timpii presupuși de mediile tradiționale de comunicare politică (aspect important de luat în calcul de către specialiștii în PR în situațiile de comunicare de criză, de exemplu, când viteza de reacție este cea care stabilește deznodământul final, pozitiv sau dezastruos, al campaniei electorale în ansamblu).
Având în vedere aceste avantaje ale utilizării instrumentelor de PR online în politică, dialogul devine cel mai important aspect al comunicării eficiente pe Internet între un candidat înscris în cursa electorală și publicul său receptor. Astfel, prin transmiterea regulată de mesaje pe platformele de socializare – de exemplu – se poate construi acel respect reciproc în comunicare, argument principal în fidelizarea electoratului și în atragerea de noi simpatizanți ai doctrinei de partid.
Eticheta în comunicarea online dintre candidat și electorat
Deși diferită de comunicarea politică scrisă și orală, comunicarea efectivă prin intermediul Internetului se bazează pe aceleași principii fundamentale ale comunicării persuasive din afaceri. După Grosseck (2006), eticheta în comunicarea online dintre partide politice, candidați politici, organizații și publicurile sale presupune un set de reguli și convenții de bază ce se impun a fi respectate în utilizarea Internetului (în general) și a poștei electronice – e-mail-ul (în special):
claritatea și concizia mesajului politic și electoral transmis;
coerența limbajului politic (un limbaj adaptat relației care există între emițătorul și receptorul mesajului politic);
respectarea ortografiei limbii în care este redactat un e-mail și alte materiale de prezentare și promovare în online;
organizarea conținutului mesajului pentru a asigura lizibilitatea (delimitarea clară a paragrafelor, de exemplu);
semnătura unui e-mail, de exemplu, trebuie să conțină elementele de contact ale emițătorului redate cu un corp de literă mai mic decât cel folosit pentru scrierea conținutului propriu-zis al mesajului politic etc.
Este foarte important de precizat că respectarea etichetei de comunicare prin intermediul Internetului poate aduce avantaje competitive clare în fața contracandidaților (prin consolidarea componentei digitale a imaginii candidatului politic, gândit ca un BRAND, de exemplu), dar poate crea și prejudicii de imagine (și, implicit, pierderea simpatizanților, pierdea alegerilor etc.). Pentru a comunica eficient în mediul online, pe website-urile oficiale, pe rețelele online de socializare, partidul politc sau candidatul electoral trebuie să aplice constant regulile de comunicare stabilite anterior, să-și adapteze mesajul la categoriile de publicuri vizate prin comunicare și să decidă momentul exact din derularea campaniei electorale când acest mesaj adaptat specificului publicului țintă va fi lansat în online.
2. 2. Etapele dezvoltării activităților de relații publice online
După Davis (2008), programele de PR online se pot dezvolta de la planificarea și întreținerea de website-uri politice sau de la crearea de forumuri de discuție cu electoratul până la utilizarea Internetului în planurile de management al situațiilor de criză apărute pe parcursul campaniilor electorale. Astfel, în contextul social, economic, politic actual, integrarea elementelor de PR online în activitățile de promovare a candidaților politici din țară poate fi propusă ca o soluție la bugetele de marketing, la donațiile și sponsorizările tot mai puținr de care aceștia dispun pentru organizarea și desfășurarea campaniilor electorale.
O campanie propriu-zisă de relații publice (indiferent dacă se desfășoară în mediul online sau prin canalele tradiționale de comunicare politică) presupune cinci etape obligatorii, lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activități (Șerb 2001: 13):
Stabilirea obiectivelor (etapă realizată de agentul de PR împreună cu staff-ul de campanie electorală), presupunând identificarea aspectelor negative de imagine cu care un candidat sau un partid politic se confruntă la momentul respectiv sau a oportunităților de îmbunătățire a imaginii publice și de atragerea unor noi simpatizanți.
Analiza situației în vederea identificării problemelor de imagine, de comunicare ce împiedică promovarea imaginii dezirabile a partidului politic și a candidatului electoral în fața publicului receptor, precum și stabilirea mijloacelor de derulare a unei campanii de relații publice eficiente și corecte.
Elaborarea strategiei propriu-zise de relații publice (activitățile de PR se desfășoară concertat, urmărindu-se în permanență respectarea obiectivelor strategice fixate în etapele anterioare); repere în această etapă ar fi: identificarea publicului-țintă, stabilirea canalelor de comunicare adecvate acelui public electoral, elaborarea mesajului de campanie, respectiv a programei electorale, folosirea eficientă a resurselor umane, financiare și tehnice implicate în procesul de relații publice al campaniei electorale, stabilirea bugetelor, stabilirea procedurilor de evaluare secvențială și de readaptare a strategiei de relații publice atunci când se observă devierea de la obiectivele stabilite inițial.
Implementarea acțiunilor de PR în mediile de comunicare identificate în etapele anterioare.
Evaluarea programului de relații publice (evaluarea se face secvențial – la sfârșitul fiecărei faze a programului – și final – când se face evaluarea programului de PR în ansamblu și impactul acestuia asupra deznodământului campaniei electorale).
Este important de precizat că, în implementarea unei campanii de relații publice în online, trebuie avut în vedere faptul că Internetul (ca mijloc de transmitere a mesajului unei campanii electorale) presupune o comunicare politică complexă, dar mult simplificată față de discursurile politice televizate, spre exemplu. Totodată, gradul ridicat de interactivitate prin Internet între partidul politic, candidații înscriși în cursa electorală și categoriile de electori implică un aspect important al comunicării: Internetul devine furnizor al unui conținut personalizat al mesajului campaniei de relații publice (conținutul mesajului va fi, așadar, adaptat nevoilor individuale ale simpatizanților).
2.3. Instrumente online de PR electoral
Activitatea de relații publice presupune crearea și menținerea unei legături stabile și deschise cu mijloacele de informare în masă. Cea mai mare parte a activităților de comunicare în domeniul relațiilor publice se realizează, însă, prin intermediul mass-media și cu ajutorul acesteia (Șerb 2001: 17). Mass-media devine, astfel, primul destinatar al mesajului campaniei de relații publice pentru cursa electorală, aceasta urmând să distribuie mai departe, electorilor, informațiile propagate dinspre candidat și partid politic. Sursele mediului tradițional de informare a electoratului (radio, televiziune, presă scrisă, cărți etc.) sunt transpuse pe Internet prin acțiuni de ePR (relații publice online) și beneficiază, prin urmare, de receptori virtuali numeroși (useri de Internet), răspândiți foarte mult în spațiul fizico-geografic.
Tehnicile de PR online specifice relației candidatului politic cu publicurile electoare sunt, în primul rând, forme de interacțiune cu mass-media și trebuie să răspundă scopului principal pentru care acțiunea de PR a fost gândită (creșterea electoratului, răspândirea unei doctrine politice). Pe baza strategiei de relații publice stabilite în a treia etapă a planului de campanie de PR din capitolul anterior, specialistul în relații publice derulează o serie de activități specifice denumite generic tehnici și metode de relații publice (Șerb 2001: 17). Prin tehnicile și metodele de PR online dezvoltate în continuare s-a încercat argumentarea necesității creșterii componentei de PR online în campaniile de promovare a imaginii politicienilor în perioadele de campanie electorală, dar și între campanii.
Un document larg răspândit în practica relațiilor publice în domeniul politic este comunicatul de presă pentru activitatea de relații publice (diferit de comunicatul de presă obișnuit care informează asupra unui eveniment fără să urmărească o anumită finalitate). Astfel, comunicatul de presă pentru activitatea de PR politic urmărește informarea publicurilor țintă cu privire la anumite evenimente sau la anumite aspecte al unui eveniment (ca parte a strategiei de PR), cu scopul general al câștigării încrederii electoratului. Un comunicat de presă online trebuie, însă, adaptat mediului de transmitere (mediul virtual), fără a fi considerat doar o versiune electronică a unui comunicat transmis prin mijloacele de comunicare audio-vizuale clasice.
Alte tehnici de PR online utilizate frecvent de candidații politici și de partide în stabilirea unei legături cu categoriile de electori sunt:
buletinele informative electronice (newsletters);
broșurile electronice;
discursuri video concepute special pentru userii de Internet sau discuții directe, în online, cu electoratul etc.
Dintre aceste tehnici de PR online, broșurile electronice (programele de campanie electorală în format online, ziare electorale online) sunt cele mai eficiente și mai des folosite în comunicarea politică cu electoratul. Aceste broșuri se pot descărca cu ușurință de pe website-ul oficial al unui partid sau al unei campanii electorale sau pot fi trimise via e-mail categoriilor de public interesate, abonate la newsletter. Costurile aferente acestei tehnici de relații publice online sunt mai mici comparativ cu costurile înregistrate la tipărirea și distribuirea unor broșuri sau ziare de campanie prin poștă. O broșură electronică prezintă avantajul interactivității și, totodată, încorporează în conținutul ei elemente multimedia pentru a o face ușor accesibilă (include, de exemplu, clipuri video, legături de tip hyperlink către alte pagini cu informații politice suplimentare).
ePR-ul nu elimină, așadar, strategiile tradiționale de PR politic, ci vine să consolideze în mai mare măsură interesul general al electoratului pentru politic și pentru diferitele alegeri electorale. Tehnicile de PR online combină, astfel, metodele clasice de relații publice (comunicate de presă, organizări de evenimente etc.) cu mijloace de informare și comunicare specifice mediului online (e-mail, website, newsletter, conturi pe rețelele virtuale de socializare, elemente multimedia – respectiv conținuturi video sau audio etc.).
2.3.1. Marketing și relații publice în mediul online
În contextul Internetului, marketingul politic prin e-mail este recunoscut de specialiști drept cel mai productiv și accesibil mijloc de promovare. După Orzan (2007), relațiile publice prin e-mail, componente ale marketing-ului politic, îmbracă de obicei următoarele forme: newsletter-ul (buletinul electronic informativ), și e-mail-ul (direct e-mailing și e-mail-ul gratuit).
Comunicarea politică prin newsletter
Broșurile cu conținut politic sau buletinele electronice (cunoscute sub denumirea englezească generică de newsletter) reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente de relații publice online. Întrebuințarea newsletter-elor în acțiunile de PR online prezintă avantajul costurilor reduse de transmitere a informațiilor despre programa electorală, despre acțiunile de campanie derulate în teritoriu. Este recomandabil ca ele să apară regulat pe durata unei campanii, dar și în anii dintre două campanii electorale, și să conțină informații de actualitate și elemente multimedia (pentru un grad mai ridicat de interactivitate față de broșurile și ziarele electorale tipărite), dar și link-uri către alte website-uri cu conținut similar, precum și o arhivă a numerelor precedente.
Ca instrument de PR online, newsletter-ul prezintă unele caracteristici specifice:
o segmentare exactă a audienței vizate (depășind cu mult instrumentele clasice de marketing politic în a ajunge la anumite nișe de electori);
interactivitate și un grad ridicat de personalizare a mesajului politic;
conține informații relevante pentru electorii vizați prin mesajul electoral;
are posibilitatea măsurării reale a eficienței newsletter-elor (monitorizarea fluxului de mesaje: de câte ori a fost deschis e-mail-ul, câte click-uri s-au dat pe link-urile inserate în conținutul newsletter-ului etc.);
creșterea notorietății candidatului și a partidului politic, menținerea unei relații stabile pe termen lung cu simpatizanții;
posibilitatea testării preliminare a strategiei de PR pe un număr limitat de recipienți (pentru a stabili modificările necesare înaintea de lansarea campaniei electorale);
reducerea semnificativă a timpului de răspuns a electoratului (în comparație cu metodele de radiționale de PR și marketing);
reducerea costurilor (newsletter-ul nu este un produs fizic care să necesite costuri cu materiile prime);
generarea de trafic pe site-ul web al candidatului, al partidului politic sau al campaniei electorale (conținutul newsletter-elor poate oferi informații abonaților care să stârnească interesul de a accesa și alte website-uri ale candidatului, ale partidului, ale campaniei electorale);
este un instrument de PR care susține și optimizează rezultatele mijloacelor clasice de comunicare politică și de marketing și PR electoral.
Newsletter-ul constituie, așadar, un mijloc fără precedent de educare și informare a electoratului în legătură cu ideologia partidului, cu temele din agenda electorală a unui candidat, cu valorile promovate de candidat și de partidul pe care îl reprezintă. În plus, periodicitatea apariției newletter-ului poate genera, din partea categoriilor de publicuri vizate (mass-media, simpatizanți, militanți, indeciși, opinia publică în general etc.), reacții pozitive care, în cele din urmă, se pot concretiza în sponsorizări, donații, acțiuni de solidaritate pentru anumite cauze social-politice, pentru anumite proiecte ale partidului sau ale candidaților politici.
Comunicarea politică prin e-mail
După Orzan (2007), o campanie prin poșta electronică (e-mail) a unui partid politic sau a unui candidat electoral pornește de la o bază de e-mail-uri (proprie sau închiriată) de care aceasta dispune. Listele de e-mail-uri închiriate au o arie largă de acoperire (furnizorii de astfel de liste au baze de date cu răspândire geografică și demografică largă) și ajung eficient la electoratul țintă, dar prezintă și unele dezavantaje: tarifele ridicate percepute de furnizorii de astfel de liste, eligibilitatea persoanelor din baza de date depinzând de gradul de actualizare și de corectitudine al listelor. Listele proprii de e-mail-uri, în schimb, pot asigura calitatea rezultatelor unei campanii de PR deoarece sunt formate din e-mail-uri ale persoanelor care s-au abonat voluntar la newsletter și sunt cunoscute detalii despre fiecare abonat, astfel încât mesajul campaniei electorale poate fi adaptat la specificul categoriilor de electori. Acestea sunt, totuși, semnificativ mai restrânse decât listele închiriate și modul de administrare a unei astfel de baze de contacte (cu intrări de ordinul zecilor sau sutelor, de exemplu) implică anumite eforturi din partea staff-ului de campanie.
Folosirea e-mail-ului în acțiunile de PR ale unei campanii electorale aduce, în principiu, mai multe avantaje în fața contracandidaților:
targetare și personalizare a mesajului în funcție de electoratul căruia i se adresează;
creșterea ratei și a timpilor de reacție și răspuns la campania de e-mail-uri;
micșorarea perioadei de timp necesare pentru punerea în practică a acțiunilor de PR online etc.
2.3.2. Site-ul web
Termenul webPR se referă la folosirea interactivă a site-ului web în procesul de comunicare politică dintre candidați, partide politice și electorat. După Orzan (2007), orice organizație sau partid politic care are un website desfășoară, implicit, și o activitate de relații publice online în măsura în care există forme de interactivitate pe acel website (un feedback sau un serviciu de tip FAQ – frequently asked questions): o pagină web care nu este publicitate, nu este legată de promovarea vânzărilor sau care nu face parte dintr-un site de comerț electronic este RP (Orzan 2007: 73).
Utilizarea tehnicilor de webPR permite personalizarea strategică a comunicării politice în funcție de caracteristicile electorilor vizați, așadar oportunitatea distribuirii informației cu caracter politic sau electoral direct către anumite nișe de public vizate, dar implică și avantaje importante pentru derularea corectă a acțiunilor de PR:
reacții rapide din partea specialiștilor în PR în gestionarea unor situații de criză de imagine pentru un candidat sau partid politic;
posibilitatea actualizării frecvente a informației cu caracter politic etc.
După Orzan (2007), un website de succes prezintă două caracteristici: interactivitate și transmiterea (la secțiunea de știri și noutăți a site-ului web) de mesaje reprezentative privind activitățile unei campanii electorale, privind acțiunile politice ale unui partid sau ale unor lideri de partid. În transmiterea acestor mesaje, trebuie să se țină cont de:
obiectivele de marketing stabilite anterior lansării mesajului;
elementul creativ care va stârni interesul user-ilor;
ușurarea identificării emitentului (prin nume, prin logo-ul și sigla partidului de exemplu);
folosirea unei adrese de website ușor de memorat, care să conțină cuvinte relevante (deoarece motoarele de căutare selecționează website-urile pe baza cuvintelor sau a denumirilor conținute în adresa de website sau în definiția adresei de Internet);
actualizarea periodică permanentă a conținutului website-ului;
structurarea logică și flexibilă a site-ului web (navigare simplă pe website, detalii care să apară doar în paginile secundare);
elementul de unicitate al website-ului (ca modalități noi de a ajuta și interesa navigatorii de pe Internet);
metodele de promovare a site-ului web (creșterea traficului pe site prin înregistrarea în motoare de căutare sau prin crearea de legături cu site-uri web cu profil similar);
profesionalism și credibilitate a surselor (deși spațiul virtual este un spațiu al libertății de exprimare, anumite zvonuri denigratoare sau mincinoase vizavi de concurență sau contracandidați pot afecta, în primul rând, pe cel care le lansează);
factorul de cost (conștientizarea faptului că realizarea unui site web la nivel profesionist implică costuri deloc neglijabile și resurse umane cu cunoștințe tehnice de specialitate).
Cu siguranță cel mai important mijloc de comunicare pe Internet, în jurul căruia se poate construi o campanie eficientă de PR online, site-ul web trebuie să îndeplinească unele criterii pentru a fi folosit eficace ca mijloc de comunicare politică și electorală. Realizarea unui site web pentru un candidat politic sau pentru o campanie electorală trebuie privită ca o investiție și nu ca o cheltuială inutilă. Motivele ineficienței unui site web ca instrument de PR online pot fi date doar de neglijarea întreținerii și actualizării informațiilor politice de pe site-ul web, de un design prea complicat care îngreunează căutarea informațiilor utile, folosirea unor tehnologii prea avansate (costisitoare și la care nu au acces toți utilizatorii de Internet interesați de politică) etc.
În online, comunicarea politică prin evenimente și programe de PR grupează expoziții, organizarea de competiții și concursuri speciale, festivaluri, sprijinirea de acțiuni culturale și umanitare, programe pentru tineri, programe politice zonale etc. (Orzan 2007: 71). Unul dintre cele mai bune mijloace de comunicare politică pentru acele acțiuni de PR care implică un număr mare de participanți sau de publicuri vizate, precum și cheltuieli ridicate de popularizare este considerat de specialiști site-ul web.
Pentru a maximiza eficiența unui site web ca instrument de PR online, trebuie stabilit un plan de campanie evaluat periodic prin prisma obiectivelor inițiale planificate. În interiorul staff-ului de campanie electorală sau în interiorul structurii unui partid politic, publicitatea online și ePR-ul trebuie să își coordoneze acțiunile în efortul integrat al comunicării eficiente de marketing politic pe Internet.
2.3.4. Comunitățile virtuale de alegători, simpatizanți, militanți
O comunitate virtuală poate fi definită ca un grup de entități, persoane sau parteneri de afaceri care interacționează în grade diferite de virtualitate (fie temporar, fie permanent), prin intermediul unui mijloc electronic (care poate fi sau nu mediat de calculator) pentru o problemă comună sau un spațiu de interes comun (Orzan 2007: 57-58).
Ca instrumente de e-PR, comunitățile virtuale sunt modalitatea de a atrage simpatizanți și indeciși, de a loializa electoratul fidel, de a genera trafic pe site-ul partidului sau al campaniei electorale, dar și de a realiza cercetări calitative de marketing (identificarea comportamentului alegătorilor, a nevoilor și a dorințelor membrilor comunităților virtuale). De asemenea, inițierea unei comunități virtuale de către un partid sau un candidat politic poate servi scopului de a oferi informații actuale, de a transmite mesaje electorale, de a se face auzit și cunoscut un candidat politic etc. Importanța creării unei comunități virtuale (sau grupuri de discuție pe platforma de socializare facebook) ca acțiune de PR constă în informațiile noi, proprii, adăugate de membrii comunității sau ai grupului la baza de informații deja existentă a partidului sau a candidatului.
După Orzan (2007), principalul beneficiu obținut de candidații politici prin inițierea unor comunități sau grupuri virtuale este posibilitatea de interacțiune multidirecțională între membrii comunității: majoritatea vizitatorilor unui site web vor să discute liber cu ceilalți despre programele de partid sau despre conținutul politic al site-urilor web pe care navighează, cu scopul de a împărtăși experiențe și de a explora interese comune vizavi de sistemul politic local, regional sau național. Promovând interacțiunea dintre vizitatorii website-urilor oficiale ale partidelor, ale liderilor politici (promovarea interactivității prin crearea de comunități virtuale), un partid sau un candidat politic își poate construi identitatea de brand și poate realiza conversia vizitatorului online în simpatizant și, ulterior, în votant.
2.3.5. Blog-ul ca sursă alternativă de informare a electoratului
Blog-ul candidaților din campaniile electorale sau al personalităților politice poate fi folosit pentru a prezenta informația politică într-un mod informal și personal, prin comunicarea directă cu alegătorii. Specialiștii în PR și marketing consideră blog-urile instrumente puternice de comunicare politică deoarece permit obținerea unui feedback rapid din partea simpatizanților, a indecișilor sau a electoratului fidel.
După Strauss (2005), blog-urile sunt ușor de inițiat, dar mai greu de întreținut, deoarece constituie un mijloc de comunicare ce consumă resurse însemnate de timp și are nevoie de un blogger cu personalitate pentru activitatea de scriere creativă. Dezavantajul major al blog-urilor îl constituie, însă, libertatea de care dispun blogger-ii în ceea ce privește subiectele și tonul abordării, putându-se ajunge la divulgarea de informații nedorite, neconfirmate din dorința de a menține interesul cititorilor.
În concluzie, dacă la prima vedere tehnicitatea mediului online poate îngreuna acțiunile de ePR, este suficient ca specialistul în PR-ul clasic acesta să fie familiarizat cu elementele care conduc la realizarea unei comunicări online eficiente (Orzan 2007: 78), deoarece – pentru acțiunile de relații publice online – acest specialist va aplica principiile din PR-ul tradițional. Este important ca specialistul în ePR să conștientizeze faptul că Internetul poate crea avantaje pentru partidul politic și pentru politicieni, în aceeași măsură în care poate genera și prejudicii de imagine. Totul depinde de modul în care sunt gestionate acțiunile de PR online.
Blog-urile și conturile oamenilor politici de pe rețelele virtuale de socializare cresc gradul de notorietate publică a aleșilor politici prin construirea unei relații personalizate cu fiecare cetățean. Omul politic devine, astfel, abordabil. Totodată, comunicarea regulată prin social media facilitează adecvarea politicilor sociale și economice propuse de candidat la electoratul său potențial și creează diferențe clare (de imagine publică, de orientare politică etc.) între candidați (individualizarea candidaților apropiindu-i de electorat și optimizând intenția tinerilor de participare la alegeri). Prezența și interacțiunea pe platformele virtuale de socializare (facebook, twitter etc.) trebuie să o învețe partidele politice tradiționale din România, iar elementele de social media (grupuri și comunități virtuale, blog-uri, e-mailing etc.) ar trebui integrate în acțiunile de PR politic și în marketing-ul electoral pentru recâștigarea imaginii favorabile în fața publicului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Campania Electorala (ID: 106108)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.