Campania de Denigrare a Lui Klaus Iohannis

Introducere

Oamenii se gândesc la alți oameni și îi judecă tot timpul. De pildă, dacă stai o vreme să-i privești pe cei ce trec prin campusul facultății, ai putea presupune că unii sunt jucători de fotbal, alții membri în vreo frăție, iar alții vreun grup de tocilari de bibliotecă. O altă persoană îți amintește de cel mai bun prieten al tău din liceu și zâmbești. Și mulți alți oameni – femei și bărbați deopotrivă -cred că femeile sunt, prin natură, mai emotive decât bărbații.

Cum reușești să cunoști o persoană, când o întâlnești pentru prima oară? Cum îți formezi impresiile despre ceilalți? Contează oare culoarea pielii sau vârsta? Forma sau mărimea corpului? Cu alte cuvinte, depind impresiile pe care ți le faci despre oamenii pe care îi vezi pentru prima oară de apartenența etnică, de vârstă sau gen sau educație? Contează motivele tale ulterioare?

Să ne reamintim că socio-psihologia se preocupă de modurile în care comportamentul oamenilor și procesele mentale sunt determinate de prezența reală sau imaginară a celorlalți. Una dintre cele mai importante lecții ale sociopsihologiei: situațiile sociale – cum ar fi prezența celorlalți, majoritatea unanimă, solicitările autorităților, normele sociale și interacțiunile de grup – au o mare putere de influență asupra comportamentului oamenilor, asupra gândurilor și sentimentelor, putere care trece de multe ori neobservată.

În România, sistemul de învățământ, ca principală formă a educației, realizează cele trei funcții educaționale principale și anume:

funcția cognitivă, instructiv-educativă și culturală, care formează pe "homo cogitans" (omul care gândește);

funcția paraxiologică, de muncă și aplicare a cunoștințelor în practică, care formează pe "homo faber" (omul care muncește și creează);

funcția axiologică, de valorificare, de evaluare, care formează pe "homo estimans" (omul care apreciază, valorizează).

În acest sens, este de luat în considerare și astăzi aprecierea lui M. Montaigne (pedagog francez din secolul al XVI-lea) care a spus: "Este de preferat un cap bine făcut, în locul unuia bine umplut." Desigur, M. Montaigne nu spune că nu trebuie să stocăm și informații, dar acordă o atenție sporită caracterului formativ al învățării. Strategia învățării contemporane cere echilibrul între "ce, cât și cum să învețe", folosind demersul: "personalo-faptico-logic", adică învățare independentă personală, strâns legată de fapte, de acțiuni practice, de logică (rațiune, știință) și creativitate. Analizând situația din țara noastră, observăm, de fapt o pierdere a valorilor, o considerare din ce în ce mai abjectă a educației, precum un obiect uzat, ce nu mai are intrebuințare în prezent. E o situație critică, ingrozitoare pentru o țară ce se dorește a fi modernă, cu atât mai mult cu cât ”nivelul de educație al oamenilor poate influența, cu o proporție covârșitoare, actul de manipulare”.

Așadar, manipularea există pretutindeni, nu numai în România. Exemple mai dure de manipulare pot fi extrase dintr-un trecut mai apropiat: Osama bin Laden spunea în 2001 într-un interviu la televiziune că toți americanii ar fi dușmanii Islamului – sau necredincioși – și deci toți americanii ar trebui distruși. Și după atacul terorist asupra Statelor Unite din septembrie 2001, oamenii din întreaga lume au devenit mai conștienți de vecinii lor de origine arabă, întrebându-se dacă nu cumva și ei aveau aceeași gândire antiamericană precum bin Laden și adepții săi.

Tot o formă de manipulare există și în momentul în care gândurile și judecățile, induse de către alții, ne pot afecta, de pildă, modul cum vom interacționa cu oamenii, existând în permanență riscul ca aceștia să ne devină prieteni sau rivali. De asemenea tot o formă de manipulare indusă de către societate are la bază faptul că femeile sunt mai emotive decât bărbații, astfel născându-se sentimente de repulsie față de sexul feminin, de inferioritate a acestora față de barbați. Pentru a înâelege mai bine acest lucru, ne vom lega de atacul de la 11 septembrie, atac care a avut la bază tot o formă de manipulare, atât de-o parte cât și de cealaltă. Astfel, dacă ne referim la bin Laden și la adepții săi care afirmau că toți americanii sunt dușmanii lor, a dus la moartea a mii de civili nevinovați pe data de 11 septembrie 2001, iar suspiciunile ulterioare ce au planat asupra vecinilor de origine arabă au dus, în unele cazuri, la formarea mai multor conflicte determinate de ura interrasială.

Așadar, toate zvonurile lansate către populație au rolul de a conduce către aflarea de mesaje, mai mult sau mai puțin adevărate, amplificând și dramatizând astfel ideea ce se dorește a fi transmisă. Un zvon astfel lansat, coroborat cu o educație deficitară conduc către o manipulare a masei „predicția creatoare de evenimente, atunci când sunt folosite ca instrumente ale propagandei sau contrapropagandei”.

În concluzie manipularea este o „acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Prin manipulare se urmărește inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate”.

Capitolul I. Procesul de manipulare

Secțiunea 1. Noțiuni introductive

Dacă reușim să înțelegem de ce, când și cum operează manipularea, putem fi mai bine pregătiți, ceea ce conduce către limitarea efectelor adverse și către o mai bună tratare a oamenilor.

Câteva decade de cercetări în domeniul manipulării ne arată că, ne place sau nu, primele noastre impresii despre ceilalți sunt influențate de așteptările noastre preexistente. Când percepem un obiect sau un eveniment, implicit îl încadrăm într-o categorie, comparând informația nouă cu amintirile noastre despre experiențe anterioare cu obiecte sau evenimente similare. Amintirile nu sunt de obicei reproduceri fotografice ale stimulului original, ci reconstrucții simplificate ale percepțiilor noastre originale, asemenea reprezentări sau amintiri sunt denumite scheme; ele sunt păreri și cunoștințe organizate despre oameni, obiecte, evenimente și situații.

Schemele și procesarea schematică ne permit să organizăm și să procesăm cantități enorme și potențial copleșitoare de informație, într-un mod foarte eficient. În loc să fie nevoie să percepem și să ne amintim toate detaliile fiecărui obiect sau eveniment nou, putem pur și simplu să ținem minte că se aseamănă cu una dintre schemele noastre preexistente și atunci memorăm doar trăsăturile distinctive. De pildă, procesarea schematică este cea care ne permite să categorisim imediat alimentele ca mâncare sau băutură și apoi să le punem una în farfurie și alta în pahar.

În ceea ce privește obiectele și evenimentele, și aici folosim schemele și procesarea schematică la întâlnirile cu alți oameni. De exemplu, categorisim oamenii în grupuri pe baza unor atribute fizice evidente – cum ar fi rasa, genul sau vârsta – sau prin relația pe care o au cu propria noastră identitate socială – de genul „noi versus ei".

Schemele pot fi definite chiar mai precis: atunci când cineva îți spune că vei întâlni o persoană deschisă, apelezi la schema ta de „extraversie" în așteptarea întâlnirii ce va avea loc. Schema de extraversie este un set de caracteristici interconectate cum ar fi sociabilitatea, cordialitatea și chiar impulsivitatea.

Același lucru se întâmplă de foarte multe ori și cu manipularea unui extravert, unui student de la o școală rivală, sau a unui afro-american, unde cu ajutorul unor mesaje particulare, pot fi produse comportamente ce se potrivesc cu alte anumite trăsături și comportamente. Un alt mod de manipulare are loc atunci când, de pildă, vedem o ofertă de muncă pentru ocuparea unei poziții de manager, care prin multitudinea de informații oferite, de foarte multe ori influențează individul în luarea deciziilor (de foarte multe ori acesta uită să mai ceară informații).

Studiile confirmă faptul că manipularea, în general, nu ne ajută să procesăm informația, astfel că în momentul în care ne este prezentat un mesaj, oamenii își amintesc mai puțin decât atunci când li se cere să încerce să-și formeze doar o impresie (Hamilton, 1979). Totodată, în cadrul procesului de manipulare oamenilor le sunt influențate ercepțiile și amintirile despre informația oferită, ca și raționamentele pe care le au în mod normal (Edward E. Smith, Susan Nolen Hoeksema, Barbara L. Fredrickson, Geoffrey R. Loftus 2005).

Sub formă de exepmlu de manipulare vom expune situația în care un prieten de prezintă o informație distorsionată, mincinoasă, greșită despre unul ditnre prietenii noștri, creând astfel, în subconștient o gândire descendentă, întunecată. Astfel persoana manipulată își formează o hotărâre preliminară: această persoană trebuie exclusă din cercul ei de prieteni, apoi asimilând informația, care urmează hotărârii preliminare, purcede la luarea deciziei finale.

Manipularea conduce, de asemenea, la inferențe, ceea ce înseamnă că judecățile noastre nu merg dincolo de informația primită. Un studiu clasic al lui Solomon Asch din 1946 ilustrează acest efect.

Ca să înțelegeți studiul, formați-vă în minte o părere despre Sam, o persoană descrisă drept un om „inteligent, priceput, muncitor, rece, hotărât, practic și precaut".

Pe baza părerii pe care v-ați format-o deja, credeți că Sam este generos? Ați putea să-i cereți să vă împrumute mașina pentru o zi? Dacă nu, atunci sunteți de aceeași părere cu participanții la studiul original al lui Asch: numai 9% au presupus că persoana cu aceste trăsături ar fi generoasă. Dar dacă Sam era descris drept „inteligent, priceput, muncitor, cald, hotărât, practic și precaut"? O singură trăsătură diferă: rece este înlocuit cu cald. Acum ați gândi despre Sam că este generos? Probabil că da. 91% dintre cei care au participat la studiul original al lui Asch au dedus generozitatea din aceeași alăturare de trăsături în care se afla cald, în locul lui rece.

Astfel, deși nu se oferă nici o informație despre o generozitatea lui Sam, ne putem folosi de așteptările noastre sau de prejudecățile formate despre oamenii calzi sau reci pentru a merge dincolo de ceea ce se spune și să facem o inferență. Studii precum cel al lui Asch au fost realizate cu indivizi reali în locul celor ipotetici.

De pildă, studenții cărora li s-a spus că se va ține un curs de către un lector „mai rece", au ajuns să-l evalueze destul negativ, în timp ce alți studenți, cărora și s-a spus că același lector era „mai cald" au ajuns să-1 evalueze favorabil, deși au avut de-a face cu același lector, care s-a comportat în același fel (Kelley, 1950).

Secțiunea a 2-a. Procesul de manipulare și definiția manipulării

Trăim în prima epocă în care mai multe milenii de inteligențe dintre cele mai bine pregătite și-au ales drept obiect de activitate statornică pătrunderea în spiritul public colectiv, cu scopul de a manipula, a exploata și a controla, cu intenția vădită de genera întuneric, pe baza unui conflict. Un astfel de efect este cel creat de reclame, de mijloacele de distracție, cu scopul de a menține oamenii în starea de neputință, ca urmare a deprinderilor mentale perpetuate la nesfârșit.

Conform dicționarului de sociologie, prin manipulare înțelegem “Acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie. Prin manipulare se urmărește inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul, la palierele emoționale non-raționale.“

Manipularea poate fi definită ca fiind intrarea ”prin efracție” în mintea și gândurile unei persoane cu scopul de a-i influența părerea sau cu scopul de a-i provoca un comportament, fără a fi conștient de faptul că s-a produs ”intrarea prin efracție”. Acest lucru determină implicit apariția violenței, violență născută ca urmare a manipulării.

Principalele mecanisme pe care le utilizează mesajul manipulator conduc către o dublă preocupare, care are rolul pe de o parte de a masca demersul în sine, și pe de altă parte de a identifica rezistența care le-ar putea fi opusă.

Lionel Bellenger, într-o lucrare consacrată persuasiunii, face referire, pentru a condamna manipularea, la "utopia" punctului de vedere care ar consta în a susține că "acela care convinge ar trebui să poată garanta declanșarea unui consimțămînt liber și autentic în cel care este «convins»”. În acest sens manipularea are la baza piramidei o strategie unică, centrală care are rolul de a influența auditorul, în sensul că acesta trebuie, pe de o parte să asculte, iar pe de altă parte să-și formeze o părere diferită față de realitate.

Mesajul, ca principală formă a manipulării, privit în dimensiunea sa cognitivă, are un tripu rol, și anume: de a înșela, induce în eroare, sau de a face să se creadă în ceva ce în realitate nu există, de unde rezultă că mesajul este tot timpul unul mincinos.

Ca o contradicție a afirmației de mai sus, consider că este important să dăm și un contra exemplu, mai ales că peste tot în lume există extremiștii de dreapta. Aceștia expun mesaje, puncte de vedere false, însă singura diferență între cele cu rol de manipulare și cele expuse de ei o reprezintă încrederea în mesaj. Din acest motiv este imperios necesar să facem o paralelă între mesajul expus cu rol ”de a apăra” (credința în existența "raselor" ierarhizate între ele, sau într-un cuvânt spus ”rasismul”) și diversele mesaje create cu scopul ”de a-l apăra” (amalgamul dintre "străini" și "probleme" sau ”evidența științifică" a inegalității între rase). Pornind de la aceste două mesaje ”de a apăra” și de a-l ”apăra”, extrema dreaptă nu se mulțumește să ne informeze că este rasistă și că ar fi bine – din punctul său de vedere – să fim și noi la fel. Manipularea există pentru că există fabricarea unui mesaj care relevă, el însuși, o strategie a minciunii.

Ni se întâmplă probabil de multe ori să facem acțiuni pe care în mod obișnuit nu le-am face. Nu ne putem explica avântul, nu ne putem explica de ce le facem, dar în același timp, nu ne putem opri. Am putea să dăm vina pe anumite forțe necunoscute, dar ar fi pură fantezie. Adevărul este că de cele mai multe ori, dacă nu în permanență, suntem victime ale manipulării.

Violentare a minții (mind violation), după cum i se mai spune în limba engleză, manipularea se utilizează încă din vastul nostru trecut pentru atingerea anumitor scopuri. În cartea lui Gheorghe Kovacs-Eichner, manipularea apare definită chiar sub sintagma „a trage sforile”.

De aici întrebarea: „Cine trage sforile?” sau „Cine sunt cei cărora ne subordonăm acțiunile?” „În toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se constituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor lor procese și rețele de comunicare, care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane. Începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta".

Procesele și rețelele de comunicare au rolul de a fixa informațiile pe cu scopul de a spori capacitatea de stocare a datelor, de amplificare a mesajelor și creștere a vitezei de transmitere la distanțe mari. Totodată mijloacele de comunicare construite cu scopul de a seduce sau de a convinge sunt, în mod esențial, instrumente de influențare, pentru că îndeamnă concomitent la acțiune și la reacțiune.

Astfel, “în piesa vieții, fiecare dintre noi ar vrea să-și scrie rolul și să-și interpreteze destinul în așa fel încât să ajungă la un final conform cu propriile sale dorințe. (…) de multe ori se întâmplă ca vreun Regizor să-și depășească simpla condiție de dispecer abilitat să pună ordine într-un sistem și începe să se creadă demiurg, să-i socotească pe ceilalți simpli figuranți într-o piesă scrisă de el, pentru el, care lor, evident le este străină. În astfel de cazuri, mai devreme sau mai târziu, piesele se transformă în tragedii oribile…”.

Unul dintre principalele mijloace utilizate pentru a controla masele este manipularea, pentru că din nefericire uneori minciuna sau ascunderea adevărului sunt mai atractive. Într-o perioadă în care masele reprezintă cea mai mare forță, capabilă să răstoarne guverne, deținerea controlului acestora reprezintă un real avantaj pentru un om iscusit. Sub masca inocenței, manipulatorii par simpli informatori care răspândesc date ascunse de publicul larg.

Dezinformarea este, în zilele noastre, o cușcă a intelectului. Lumea se complace în explicații aparent logice, refuzând efortul gândirii. Se rămâne astfel la o stare de imaturitate a minții, masele fiind un etern copil amăgit de o acadea.

Cea mai mare rezistență pe care a întîmpinat-o ideea că manipularea este extrem de prezentă aici, în jurul nostru, se regăsește în faptul că nu e deloc plăcut să ni se spună că suntem sau am fost manipulați.

Mai bine să ne credem nevătămați de orice influență. Ori, prima etapă a oricărei manipulări constă tocmai în a ne face interlocutorul să creadă că este liber. Manipularea cuvântului este un act de violență, îndreptat deopotrivă împotriva celui asupra căruia se exersează, cât și împotriva cuvântului în sine, în măsura în care el constituie pilonul central al democrației noastre…

Secțiunea a 3-a. Tehnici de manipulare

În actul de manipulare, mesajul, în dimensiunea sa cognitivă sau sub forma sa afectivă, este conceput pentru a înșela, a induce în eroare, a face să se creadă ceva ce nu există. Acest mesaj este, prin urmare, întotdeauna mincinos. Cadrajul manipulator cunoaște trei mari variațiuni posibile:

fie constă în transformarea, într-un fel sau altul, a adevărului în fals și reciproc;

fie constă în orientarea faptelor în așa fel încât realitatea să fie cu bună știință deformată;

fie constă în mascarea unei părți a faptelor astfel încât să fie ascunse consecințele acceptării unui cadraj dat.

Cadrajul constrângător constituie una dintre formele cele mai manipulative de intervenție asupra mesajului destinat convingerii. El relevă cu adevărat o strategie menită să-l înșele pe celălalt, căci, nefiind instantanee și funcționând în doi timpi, necesită o conștiință limpede, din partea manipulatorului, a ceea ce face.

Joule și Beauvois au consacrat o importantă parte din cercetarea lor asupra manipulării analizei acestei tehnici și a variantelor sale. Lectura se dovedește tulburătoare. Autorii susțin că "dacă privim împrejur, ne vom da repede seama că practicile manipulative [ .. ] mișună în existența socială [ … ], în relațiile cele mai apropiate cu semenii noștri [ … ], în mediul economic, politic, în relațiile directe de putere”.

După ce au descris diferitele tehnici de manipulare, autorii subliniază că este evident vorba despre «piciorul în ușă», copilul răsfățat al manipulatorilor. EI vine instantaneu în minte și este autorizat de lege". Dar despre ce să fie vorba? "Piciorul în ușă", expresie inițiată de Joule și Beauvois, și pe care noi îl numim, în analiza de față, cadrajul constrângător, este o "tehnologie comportamentală" care presupune ca manipulatorul să facă un "ocol" prin care "să obțină, înainte de orice, un comportament sau o decizie, care pentru el nu prezintă interes decât în măsura în care le pregătește pe următoarele. Așa încât această manipulare nu poate fi decât deliberată”.

Manipularea experimentală. – Joule și Beauvois abordează această chestiune de pe poziția psihologiei sociale. În lucrarea lor, relatează mai multe experiențe de tip științific, vizând măsurarea statistică a comportamentelor individuale în situații de manipulare dintre cele mai diverse.

Experiențele de acest tip au, toate, aceeași structură: se încearcă să se convingă direct sau printr-un grup de persoane și apoi, utilizând un procedeu manipulativ, un al doilea grup. În acest caz, este vorba mai întâi despre realizarea unei simple anchete telefonice, cu doar cîteva întrebări apoi se sună din nou persoanele inițial contactate (dar care nu știau că vor fi din nou sunate) pentru a li se adresa adevărata cerere.

A doua mare tehnică este amalgamul cognitiv, care constă în a face acceptabilă o opinie construind un mesaj în care această opinie (al cărei conținut nu este discutat) este amestecată cu un element exterior, fără legătură imediată cu această opinie, dar considerat deja acceptat de către public.

Diferența dintre amalgamul afectiv și amalgamul cognitiv este că, în primul caz, avem de-a face cu o asociere nefondată cu un element afectiv, un sentiment, o imagine, în timp ce în al doilea se sugerează o legătură de cauzalitate, de asemenea nefondată. De aceea vom vorbi și despre o legătură de cauzalitate nefondată.

Folosirea amalgamului cognitiv este străveche. El face parte din resursele limbii, unde nimic nu ne interzice, sintactic, să alăturăm artificial termeni și să sugerăm o asociere între ei. Publicitatea utilizează, cel puțin din 1920 încoace, acest procedeu, care schimbă radical caracterul informativ al mesajului, îmbogățindu-l cu elemente exterioare.

Serge Tchakhotine îl evocă în următorii termeni, "Un cuvînt, cînd trezește în mintea noastră o imagine, acționează ca un declanșator în direcția dorită de emițător. Propagandiștii sau șefii agentiilor de publicitate foarte iscusiți știu acest lucru și folosesc cu bună știință cuvintele ca pe tot atâtea instrumente care să provoace nu doar răspunsurile pe care vom fi deterrninați să le dăm, cât mai ales răspunsurile care slujesc unui scop precis. Toată eficacitatea publicității comerciale depinde de aceste cuvinte și simboluri, care declanșează acțiunea în direcția dorită".

În lecția despre noțiunea de informație din manualul coordonat de G. Willet se prezintă un exemplu deosebit de sugestiv despre relația dintre incertitudine și informație. Să presupunem că intrați într-o librărie și solicitați o carte. La început, cererea dumneavoastră îl pune pe librar într-o situație relativ înaltă de incertitudine. Pentru a depăși această stare, librarul vă cere domeniul căruia îi aparține cartea, numele autorului, numele editurii, anul publicării etc. „Fiecare răspuns contribuie la diminuarea stării de incertitudine a librarului, iar ansamblul răspunsurilor îi dă, în final, certitudinea că va putea oferi sau nu cartea solicitată. Fiecare întrebare și fiecare răspuns contribuie deci la descreșterea gradului de incertitudine legat de fiecare răspuns probabil"

De asemenea, la modul mai general, apelul la autoritate rămîne un mijloc de manipulare folosit mai frecvent decât ne-am putea-o imagina. El permite mai degrabă tranșarea, decât discutarea în vederea acceptării, cu orice cost, a unei opinii sau a provocării unui comportament.

Unul dintre motivele acestei frecvențe și al dificultății de a o identifica ține de apropierea dintre ea și ceea ce se numește în retorică "argumentul de autoritate". Acesta se sprijină pe încrederea legitimă într-o autoritate, în numele pricipiului că nu putem verifica prin noi înșine tot ceea ce ni se spune.

Un exemplu spectaculos, deși mai dificil de interpretat decât ar părea, este cel al experienței conduse de psihologul american Stanley Milgram. Acesta constată în regizarea unei "cercetări științifice" în care un cercetător, înzestrat cu o anumită autoritate, îi cere unui cobai să pedepsească, într-un proces de învățare privitor la memorie, un alt cobai, care simulează durerea. Problema pentru Milgram este de a ști până unde se poate merge cu tortura dacă o autoritate "legitimă", deci științifică, vi-o cere.

Răspunsul este înspăimântător: două treimi dintre cobai acceptă să-i administreze altei persoane șocuri electrice antrenînd o semi-inconștiență. Putem interpreta experiența ca o confirmare a generoase lor posibilități deschise de manipularea care face apel la autoritate.

După cum amintesc R.V. Joule și J.L. Beauvois, în psihologia socială experimentală se pot întâlni numeroase experimente în care cercetătorii determină oamenii, sub un pretext sau altul, să se comporte în totală libertate în mod diferit de cum s-ar fi comportat spontan. Din punct de vedere psihologic, posibilitatea manipulării apare ca o consecință a activității de decizie.

Rezultă din modificări minore ale situației sociale dar pot avea efecte ample (este cazul apelurilor la donații umanitare, al căror cuantum crește dacă cererea este însoțită de promisiunea binecuvântării cerești). În aceste situații, există două tehnici mai des întâlnite și folosite:

tehnica ”piciorului-în-ușă" (cerșetorul întâi spală parbrizul mașinii, apoi cere bani șoferului);

tehnica trântitului-ușii-în-față" (oamenii sunt determinați să accepte o concesie după ce în prealabil le-a fost prezentată o cerere mult mai mare de aceeași natură, ce are toate șansele să fie refuzată. Aceasta este tipică vânzătorilor turci sau a comercianților din piețe, care cer întâi un preț foarte mare, ca apoi, văzând că doritorul dă să plece, să scadă considerabil prețul).

Manipulările medii – Conduc la modificări importante ale situațiilor sociale, având efecte ce pot depăși dramatic așteptările datorită faptului că puterea de influențare a conjuncturilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată. Tipice pentru această categorie sunt tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități (ca în regimul Ceaușescu) sau, invers, să declanșeze revolte puternice de masă (precum evenimentele din decembrie 89). Tehnicile cele mai des întâlnite în aceste cazuri sunt:

Tehnica dezumanizării victimelor "(prin care victimele sunt percepute ca ființe non-umane, facilitând astfel creșterea și propagarea actelor agresive). Un exemplu în acest sens îl constituie reacția opiniei publice față de moartea a 150 de persoane fără locuințe în urma unui viscol puternic produs în noiembrie 1995. Tragedia n-a declanșat nici o reacție nici din partea politicienilor sau a administrației locale (aceștia au susținut că este un fenomen obișnuit pentru o astfel de perioadă), nici din partea presei, victimele fiind catalogate drept „vagabonzi", „cerșetori", „bețivi". Acest fenomen este extrem de răspândit iar manipulatorii îl pot induce și exploata la maximum după propriile lor interese, efectele fiind grave (de exemplu, exterminarea a 6 milioane de evrei în cel de al doilea Război Mondial sau lansarea bombelor atomice la Hiroshima și Nagasaki s-au făcut sub scuza că naziștii au ucis „evrei", nu oameni; la fel, comuniștii au omorât „dușmani ai poporului , nu ființe umane).

Tehnica „dezindividualizării atacatorilor" (așa cum au făcut soldații americani în timpul războiului din Vietnam, pentru a-și reprima sentimentele de remușcare și a putea rezista tensiunilor psihice, sau membrii Ku Klux Klan-ului, care își acopereau fața cu măști și cearșafuri, cufundându-se astfel in anonimat pentru a putea ucide).

Manipulările mari – Sunt reprezentate prin influențarea întregii culturi in care trăiește individul (sistemul propriu de valori, comportamentul și gândirea individului sunt modificate, trasate de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește acesta). După psihologul elvețian J. Piaget, școala este unul din cei mai mari manipulatori, deoarece îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități (profesori, inspectori și directori școlari), cu simțul responsabilității, cu punctualitatea, cu obligația de a-și face temele regulat și de a respecta un anumit program. În acest fel, mai târziu elevului îi va fi mai ușor să se conformeze legilor și reglementărilor sociale, șefului de la locul de muncă sau autorităților statului. După E. Durkheim, efectul cel mai grav al acestui tip de constrângeri este inducerea fenomenului de „anomie", caracterizat prin creșterea ratei sinuciderilor, alienărilor, îmbolnăvirilor psihice și a agresivității (edificatoare in acest sens sunt rezultatele analizei Centrului de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret din România efectuată in 1994, care au arătat faptul că 88% dintre tinerii intre 15-29 de ani sufereau de anomie din cauza lipsei de legi sau aplicării defectuoase a reglementărilor existente in perioada post-decembristă).

Secțiunea 5-a. Modurile de influențare a gândirii umane

Pentru obținerea controlului asupra minții maselor de oameni, după R. J. Lifton – „Reforma gândirii și psihologia totalitarismului", – există 8 căi (care, în general, sunt utilizate în diverse combinații):

Controlul comunicațiilor umane (este situația propagandei bazate pe minciuni specifice regimului comunist, axate pe adaptarea trecutului și recrearea prezentului, în care mass-media era purtătoarea dc cuvânt doar a conducerii și reflecta doar ceea ce vroia aceasta; această tehnică se bazează pe cenzura informațiilor și interpretarea datelor).

Manipularea „mistică" (prin care se creează o aură mistică în jurul liderului/grupului de conducere, a acțiunilor și ideilor lui prin propovâduirea unui idealism pur sau prin mijloace cinice. Prin ea se induce in rândul maselor un anumit tip de comportament în sensul dorit de lideri, ce justifică manipularea prin măreția scopului – cum este cazul cultului personalității lui Kim Ir Sen, ce a fost sincer venerat de popor).

Cerința de puritate (prin lozinca „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, ideologii totalitarismului susțineau ca fiind pure și corecte doar ideile și acțiunile în concordanță cu ideologia și politica totalitară).

Cultul confesiunii (legat de metoda anterioară, este specific regimurilor totalitare de sorginte religioasă). El încurajează confesiunea pe motiv că purifică sufletul și înlesnește uniunea spiritului cu divinitatea, în regimurile totalitare, acest lucru era speculat la maximum, deoarece mărturisirea religiei atrăgea pedepse grave. Silit să-și ascundă și reprime gândurile, să își țină ascunsă credința, individul suferea de o dedublare a personalității sale, fapt ce genera un conflict interior care-1 făcea vulnerabil în fața autorităților).

Știința sacră (crearea unei aure de sacralitate în jurul dogmelor de bază ale ideologiilor totalitariste). Ideologia era prezentată drept singura capabilă să asigure dezvoltarea ființei umane în cadrul unei societăți perfecte, guvernată de o moralitate absolută; ea avea ca scop sacralizarea doctrinei, fiind un amestec de misticism cu adevăruri „științifice").

Remodelarea limbajului (prin categorisirea limbajului, stereotipizarea expresiilor, înlăturarea nuanțelor, promovarea clișeelor de vorbire care caracterizează limbajul de lemn folosit de regimurile comuniste; cuvintele sunt golite de conotații astfel încât „omul nou" nu mai interpretează, ci crede).

Doctrina mai presus de oameni (doctrina e sacră, spre deosebire de oameni care sunt imperfecți, iar colectivitatea umană trebuie remodelată pentru a se putea bucura de noua ideologie și de binefacerile ei).

Delimitarea socială (împărțirea indivizilor in două categorii: cei al căror drept la existență trebuie recunoscut și cei ce nu au acest drept, sau „adepții" și „oile rătăcite"; misiunea partidului devine curățirea societății de impurități).

Toate aceste opt tehnici majore de manipulare a indivizilor, descrise mai sus, urmăresc declanșarea și amplificarea proceselor de influențare a gândirii umane, având drept scopuri finale: modificarea comportamentului indivizilor, integrarea lor în grup precum și inducerea sentimentelor de supunere necondiționată față de autorități.

Secțiunea a 6-a. Tehnici de obținere a controlului total al indivizilor

Printre cele mai cunoscute tehnici de a obține controlul total asupra indivizilor se numără:

Reformarea gândirii (proces complex deosebit de subtil, prin care liderul își construiește o imagine agreabilă in rândul maselor astfel incât rezistența psihică a indivizilor e mult diminuată; această tehnică are avantajul că nu ii sunt percepute abuzurile de ordin psihic sau fizic).

„Spălarea creierului” (tehnică ce constă în determinarea indivizilor de a se supune din reflex ordinelor și de a-și trăda semenii sau chiar propria țară. Această metodă a fost folosită cu preponderență în timpul războiului din Coreea, când prizionierii americani au fost supuși unui tratament intensiv de manipulare și de schimbare a modului de gândire și au fost folosiți apoi pentru a servi propagandei coreene împotriva intereselor SUA).

Hipnotismul (care constă în desprinderea din starea normală de conștiență a unui individ pentru a-l plasa în starea de transă, în scopul supunerii sale ordinelor hipnotizatorului; hipnoza e folosită cu deosebire de sectele fanatice, pentru a determina individul să se comporte irațional și să comită acte pe care, în mod normal, nu le-ar face sau le-ar fi respins).

Capitolul II. Manipularea și principalele ei forme

Secțiunea 1. Zvonul – formă a manipulării

Zvonurile, deși există de când lumea, au început să fie studiate abia după Primul Război Mondial, în SUA și Germania. Astfel, în perioada războiului apăruseră în SUA chiar firme specializate în propagarea zvonurilor, firme de la care îți puteai comanda subiectul necesar pentru auditoriul respectiv, achitând nota de plată conform catalogului de prețuri. Dupa război, această activitate comercială a fost lichidată și scoasă în afara legii, iar lucrul sistematic cu zvonurile s-a transformat într-o prerogativă a statului.

Zvonul este unul din cele mai folosite instrumente în manipulare (considerat de altfel cel mai vechi mijloc de comunicare în masă din lume). El reprezintă o relatare sau o explicație neverificată care se răspândește de ia om la om și este legată de un obiect, o persoană, un eveniment sau o problemă de interes public.

Potrivit definiției sociologului T. Shibutani ”zvonurile sunt știri improvizate, rezultate în urma unui proces de deliberare colectivă în scopul atribuirii de sens unor fapte inexplicabile, la originile cărora se află un eveniment important și ambiguu". În orice țară din lume, politica se face cu zvonuri, care sunt afirmații pe baza declarațiilor oficiale (pe acest motiv, zvonul a fost denumit și ,,principala contraputere"). Zvonurile se nasc din întrebările spontane pe care publicul și le pune și la care nu găsește răspuns; ele satisfac nevoia înțelegerii evenimentului atunci când acesta nu este clar. Ele pot apărea și din înțelegerea greșită a unui mesaj.

Propagarea zvonurilor mediatice – Rapiditatea cu care circulă zvonurile este impresionantă; ele pot antrena populația la scară internațională (de exemplu, cazul morții prin împușcare a președintelui american Kennedy, când, în mai puțin de două ore, întreaga populație a aflat vestea, jumătate de la televizor iar cealaltă jumătate a aflat-o prin comunicare interpersonală).

Aproape fiecare post de televiziune are emisiuni de divertisment, de can-canuri din high-life-ul societății, de bârfe din culisele scenelor politice sau artistice. Viața personalităților publice este tot timpul în centrul atenției jurnaliștilor, a paparazzi-lor. Față de puterea unui ziar de scandal – al cărui tiraj este limitat, putând ajunge doar la maximum câteva mii de cititori – informația audiovizuală ajunge la milioane de receptori și are în consecință un efect de sute, de mii de ori mai mare.

Zvonurile politice – O categorie aparte o constituie zvonurile politice. 0 analiză a zvonurilor politice a permis clasificarea acestora în șapte categorii, care se pot regăsi sub diferite forme :

Tema „mâinii ascunse", a „puterii ocultea unei societăți secrete care trage sforile puterii”. Ea este construită pe baza viziunii scenei politice ca teatru, în care actorii sunt doar simple marionete (de exemplu, francmasonii din societatea franceză sau mafioții din cea americană). În acest caz, zvonul este lansat de cei care se tem de instaurarea unui regim totalitar.

Tema „acordului secret", a alianțelor, este inspirată tot din mitul teatrului (pe scenă, candidații se ceartă și se insultă, însă, cum ajung în culise, ei își dau jos masca abordată în fața publicului și stau ia masă împreună, frecventează aceleași cercuri, complotează). În contradicție cu atitudinea lor publică, adversarii politici apar astfel ca întâlnindu-se și făcând aranjamente departe de ochii lumii.

Tema banilor, a averilor obținute prin mijloace ilicite, ilegale, a profiturilor făcute pe seama colectivității, pe spinarea poporului (cum este cazul averilor lui Geaușescu).

Tema sănătății șubrede (frecvent întâlnită la Mitterand, Brejnev, Boris Elțin etc.).

Tema sexului (care la început a fost un subiect tabu), a escapadelor romantice, a vieții amoroase tumultuoase nocturne, a sexualității deviante (homosexualitate, corupere de minore), prietenia cu o imigrantă, copii nelegitimi etc. – toate fiind posibilități deloc neglijabile de distrugere a reputației unui candidat (precum scandalul „Sexgate" provocat în SUA de legăturile amoroase ale lui Bill Clinton cu Monika Lewinski și alte femei din anturajul președintelui american sau, în România, cazul președintelui Emil Constantinescu, acuzat că ar fi avut o relație extraconjugală cu actrița Rona Hartner).

Tema trădării prin limbaj dublu, a opoziției dintre adevăratele intenții ale politicianului și declarațiile sale publice.

Tema imigrației, a străinului care își ascunde originile etnice sau genealogice pentru a ieși învingător în cursa electorală.

După o altă clasificare, făcută în funcție de sursă, apariția și devenirea lor, zvonurile se împart în 6 tipuri :

Zvonuri care pleacă de la un eveniment ce marchează opinia publică locală.

Zvonuri care sunt provocate intenționat, referitoare la un eveniment marcant pentru o comunitate.

Zvonuri care pleacă de la un detaliu care trecuse până atunci neobservat.

Zvonuri care atribuie deliberat o semnificație specială unui amănunt.

Zvonuri care nu pornesc de la nimic și sunt rodulimaginației pure; ele sunt denumite popular „legende urbane" șrse înscriu în folclorul local.

Zvonuri provocate deliberat din imaginație.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, în SUA, zvonurile au fost repertoriate și studiate de către câțiva cercetători, care au constatat că unele au o persistență mare în timp. Alte zvonuri au o durată de viață extrem de scurtă. Fiecare zvon are publicul său, care evaluează verosimilitatea informației în funcție de experiența, respingerile, aspirațiile, preocupările sale de moment. El se răspândește, neuniform, în rândul populației.

Anumite contexte îl favorizează: zvonul influențează mai mult indivizii cu pregătire superioară, tinerii, mediile de muncă decât muncitorii, persoanele în vârstă, locurile particulare sau de loisir. Experiențele au arătat că zvonul, răspândindu-se, se deformează, fiecare modificându-l, fără a-și da seama, de cele mai multe ori în sensul unor clișee existente în prealabil.

Astfel, în anii ’60, fenomenul zvonurilor era studiat în mod profesionist de către CIA, Pentagon și trupele speciale ale armatei americane.

Zvonul este definit ca o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Pentru Allport și Postman, primii care au studiat acest fenomen, zvonurile reprezintă „un enunț legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură în gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea lui”. Peterson și Gist definesc zvonul ca o „relatare sau explicație neverificată care circulă din om în om și este legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public”.

Ritmul agitat în care trăim nu ne permite să mai fim atenți și la modul în care trăim, gândim sau acționăm. De acest lucru se ocupă cei care ne conduc și, întrucât modul propus/impus de viață/gândire pare să fie convenabil, îl acceptăm. Intrăm astfel în marele joc al manipulării unde nu mai suntem protagoniștii propriei vieți, ci o umbră a acestora, niște marionete. Pentru a scapa de sub ațele păpușarului consider că este necesară o privire amanunțită asupra felului în care suntem manipulați si felul în care, la rândul nostru, putem manipula.

Povelo este un termen din domeniul teatrului care desemnează o greșeală, aceea de a te lăsa dus de val. Se întâmplă de exemplu uneori să-l apuce pe câte un actor râsul, iar ceilalalți, neputându-se stăpâni, se lasă duși de val și încep și ei să râdă, fapt ce duce la compromiterea spectacolului. Același lucru se întâmplă și în cazul zvonului, preiei o informație fără să o mai procesezi, o asimilezi pur și simplu, ca un robot, ca să nu fi deosebit de mulțime, azi, tocmai individualizarea, teama de diferențiere constituie cea mai mare problemă, toți suntem la fel, nu dorim să ieșim cu nimic în evidență, tocmai pentru a nu fi priviți altfel.

Secțiunea a 2-a. Formarea prejudecăților – formă a manipulării

Câteva decade de cercetări în domeniul prejudecăților ne arată că, ne place sau nu, primele noastre impresii despre ceilalți sunt influențate de așteptările noastre preexistente. Când percepem un obiect sau un eveniment, implicit îl încadrăm într-o categorie, comparând informația nouă cu amintirile noastre despre experiențe anterioare cu obiecte sau evenimente similare.

Amintirile nu sunt de obicei reproduceri fotografice ale stimulului original, ci reconstrucții simplificate ale percepțiilor noastre originale, asemenea reprezentări sau amintiri sunt denumite scheme. Acestea sunt păreri și cunoștințe organizate despre oameni, obiecte, evenimente și situații. Procesul de căutare în memorie a schemei cuprinzând cele mai multe date asemănătoare celor noi este numit procesare schematică sau gândire descendentă.

Prejudecățile sunt scheme pentru clase sau subtipuri de oameni. Prejudecata unui extravert, al unui student de la o școală rivală, sau a unui afro-american este o mini-teorie despre acele trăsături particulare și comportamente ce se potrivesc cu alte anumite trăsături și comportamente. În această secțiune ne concentrăm pe prejudecățile sociale, pentru că ele sunt un fel de scheme ale persoanei, cu largi consecințe asupra formării impresiei. Noi avem o schemă despre sine sau o schemă despre noi înșine – un set de concepții proprii organizate și stocate în memorie (Markus, 1977).

Asocierile conținute în prejudecăți – de pildă, faptul că arabii sunt ostili, că femeile sunt pasive și că bătrânii sunt înceți – pot deveni supraînvățate și automate. Cum prin practică repetată, condusul mașinii devine atât de obișnuit și de automat, încât abia de mai avem nevoie să-i acordăm vreo atenție. Un proces similar se petrece cu expunerea repetată la prejudecăți despre oameni: și acestea pot deveni obișnuite și automate, operând inconștient.

Experimentele care demonstrează caracterul automat al prejudecăților se bazează pe tehnici de amorsaj. Amorsajul se referă la activarea accidentală a schemelor de către contexte situaționale. Dincolo de efectele pe care le are asupra memoriei, amorsajul poate influența și comportamentul social: simpla expunere a persoanei la cuvinte ca a adera, a consimți și a se conforma, mărește probabilitatea ca oamenii să se conformeze mai târziu părerii majorității unanime.

Amorsajul poate activa în mod automat prejudecățile, fară ca acesta să fie un proces conștient. O sursă principală de amorsaj a prejudecăților este mass-media vizuală -televiziunea, filmele, afișele și altele de acest fel. Expunerea la violența mijloacelor mass-media stimulează în mod cert comportamentul agresiv la copii. La fel se întâmplă și în cazul expunerii la prejudecățile din mass-media.

Astfel, așa cum spunea Umberto Eco, “demult de tot, la începuturile mass-media, s-a zis că lumea este formată din ticăloși și vinovați. Iar mai apoi au apărut voci care i-au acuzat pe criminali. Doar Arta (ce noroc!) mai oferea alternative pentru aceia care încă nu deveniseră prizonierii mass-media… Ei bine, toate acestea sunt acum de mult trecute. Noi trebuie să pornim de la început prin a ne întreba unii pe alții ce se întâmplă.”

Prejudecățile pot fi, de asemenea, activate prin amorsaj inconștient. O expunere scurtă, subliminală la imagini cu păianjeni și șerpi (mai puțin de 30 milisecunde) poate produce un răspuns fiziologic și sentimente de aversiune prin fobii, deși persoanele respective nu ar fi putut spune că au văzut ceva înspăimântător.

Astfel, simpla întâlnire a unei persoane poate activa o prejudecată căci o putem categorisi după apartenență etnică, vârstă sau gen, ori după celebrul „noi versus ei". Dar oare atunci când îi includem pe ceilalți într-o categorie, îi și evaluăm? Experimentele spun că da. Dovada că în categoriile rasiale activate automat există evaluări cu rezonanță emoțională, reiese dintr-o serie de studii în care afro-americanii și americanii europeni au privit chipurile unor persoane de diverse apartenențe etnice, inclusiv chipuri de afro-americani și americani europeni. Pentru afro-americani, chipurile de americani europeni reprezentau un out group („ei" versus „noi"), în timp ce pentru americanii europeni se întâmpla exact invers.

Chipurile erau însoțite de o sarcină de evaluare verbală, pentru care participanții erau rugați să indice dacă un adjectiv dat (precum atrăgător, plăcut, enervant sau ofensiv) era „bun" sau „rău" și să facă această apreciere cu cât mai mare viteză și acuratețe. Participanții au făcut aceste aprecieri pentru zeci de cuvinte, în timp ce cercetătorii le înregistrau timpul de reacție. Pentru participanții americani europeni, vederea chipurilor de afro-americani grăbea răspunsurile cu cuvinte negative.

Cu participanții afro-americani se întâmpla invers: vederea chipurilor de americani europeni aducea răspunsuri cu termeni negativi. Aceste constatări arată că atunci când categorisim oamenii ca membri ai unui out group, activăm în mod simultan și automat asocieri negative, care favorizează răspunsurile negative.

Aceste date sugerează faptul că acele chipuri nefamiliare în general, indiferent de apartenența rasială, sunt inițial percepute ca amenințătoare. Cu timpul totuși, acest răspuns de amenințare scade în cazul celor considerați „ca noi", dar nu și în cazul celor categorisiți „altfel decât noi".

Prejudecățile despre rasă și gen au fost, de asemenea, considerate drept forme de interpretare a comportamentului celorlalți. Să presupunem că afli că cineva s-a descurcat extraordinar de bine la un test de matematică. Studiile arată că dacă acel cineva este de gen masculin, cei mai mulți oameni vor spune că este un tip deștept, pe când dacă este de gen feminin, vor spune că a avut norocul să fi picat pe subiect.

În aceste exemple, vedem că informația care conține un stereotip este considerată drept diagnostic al capacităților sau personalității persoanei în cauză, în timp ce informația nepotrivită cu stereotipul este considerată drept necaracteristică și, deci, anulată.

În total, prejudecățile (cum ar fi procesarea descendentă sau, mai general, procesarea schematică) determină modul în care percepem, ne amintim și interpretăm informația despre oameni. Astfel, când ne formăm impresia despre ceilalți, nu primim pur și simplu informația disponibilă despre ei și o procesăm într-un mod nemijlocit. Din contră, noi filtrăm informația prin prejudecățile deja existente și ne construim percepțiile, amintirile și inferențele.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, efectele prejudecăților asupra percepției și gândirii rămân deseori invizibile: deseori privim aceste construcții ca reprezentări directe și nemijlocite ale realității! Cu alte cuvinte, rareori vedem care este rolul prejudecăților în formarea interpretărilor noastre și, în schimb, credem că pur și simplu „am luat lucrurile așa cum sunt".

Acum puteți începe să înțelegeți cât de puternice și de persistente sunt prejudecățile: deși la început în mod incorect, oamenii pot începe să înțeleagă că un stereotip este „adevărat" pentru că ei construiesc – și văd – o lume în care așa este.

În anii '60, Martin Luther King Jr. și-a exprimat dorința de a se elibera de efectele fatale ale prejudecăților în faimosul său discurs numit „Am un vis", King și-a exprimat speranța că poate copiii afro-americani „vor trăi într-o zi într-o lume în care nu vor fi judecați după culoarea pielii, ci după caracter". Dr. King descria de fapt un proces pe care sociopsihologii îl numesc individuație, ceea ce înseamnă evaluarea calităților unui individ pe baza unei relații de tip persoană-cu-persoană.

Din fericire, visul lui Martin Luther King Jr. poate deveni realitate: uneori putem trece peste efectele prejudecăților și ne putem forma păreri mai personalizate și mai apropiate de adevăr în privința celorlalți prin individuație. Dar de regulă, formarea acestei păreri mai apropiată de adevăr are nevoie de un mod de gândire mai controlat și mai profund .

În studiile clasice mai vechi, în care se revela această influență, participanții citeau discursul cuiva care fie îl sprijinea, fie îl ataca pe conducătorul cubanez, Fidel Castro. Participanților li se spunea explicit că mediatorul dezbaterii desemnase fiecărui vorbitor apărarea sau atacarea lui Fidel Castro; oaspetele nu putea să apere decât varianta care îi fusese indicată. În ciuda acestei informații, atunci când au fost invitați să califice atitudinea reală a vorbitorilor față de Castro, participanții au adoptat o poziție apropiată de cea susținută în dezbatere. Cu alte cuvinte, participanții au făcut o atribuire dispozițională, deși influențele situaționale erau cele care justificau comportamentul vorbitorului (Jones și Harris, 1967).

Acest efect este destul de puternic. Chiar și atunci când participanții sunt cei care decid ce punct de vedere vor trebui să apere vorbitorii, tot tind să considere că ei susțin într-adevăr acea părere (Gilbert și Jones,1986). Acest efect există chiar dacă prezentările sunt în așa fel concepute încât să fie monotone și lipsite de entuziasm, iar vorbitorul nu face decât să citească o versiune transcrisă a cuvântării, într-un mod monoton și lipsit de gestică (Schneider și Miller, 1975).

2.1. Formarea unei prejudecăți individuale

Un studiu realizat de Minard (1952) într-o comunitate minieră din Virginia a demonstrat că mai mult de 80% dintre minerii albi manifestă sentimente de prietenie și solidaritate față de minerii negri atunci când sunt toți în mină, dar, în afara acestei situații, numai 20% dintre albi mențin relații amicale cu colegii lor de muncă. Harding și Hogrefe (1952) au observat că vânzătorii albi devin mai favorabili ideii de a lucra cu negri după un contact cu funcționarii de culoare. Totuși, această schimbare nu se extinde și la alte activități sociale (de exemplu, servirea mesei împreună). Tot astfel, Cook (1978) povestește că întâlnirile de cooperare dintre membrii diferitelor grupuri generează atitudini mult mai favorabile față de participanții la aceste întâlniri, însă prea puțin schimbate față de celălalt grup luat ca atare.

Așadar, simplul contact nu reprezintă un panaceu. Pentru a fi eficace, e necesar să-i fie asociate numeroase condiții și ele nu sunt întotdeauna ușor de îndeplinit. Totuși, în condiții optime, efectele se pot dovedi impresionante, cel puțin în ceea ce privește ameliorarea raporturilor cu persoanele efectiv întâlnite. Rămâne însă o altă limită, mai importantă decât celelalte. Oricare ar fi ameliorarea obținută în raporturile hic et nune, extinderea ei la alți reprezentanți ai grupurilor și la situații diferite rămâne dificilă. Altfel spus, experiențele de contact au efecte foarte specifice (Vincent Yzerbyt, Georges Schadron, 2002)

Astfel, această absență a generalizării este foarte bine evidențiată de un studiu pe care Bond, DiCandia și MacKinnon (1988) l-au realizat într-o instituție de psihiatrie. Acești autori au constatat mai întâi că arhivele respectivei instituții nu atestau diferențe între numărul de acte de violență comise de pacienții negri și de cei albi. Totuși, aceleași arhive au semnalat faptul că personalul (alb) al spitalului hotăra de patru ori mai des utilizarea unor măsuri de limitare a mișcărilor pentru pacienții negri. Această atitudine era în acord cu stereotipul agresivității negrilor existent în Statele Unite. Totuși, pacienții negri nu erau mai restricționați fizic decât în primele momente ale șederii acolo. După ce interacționau cu personalul timp de o lună, erau tratați la fel ca și pacienții albi. Prin urmare, contactul avea un efect pozitiv asupra atitudinilor față de acești pacienți speciali. Dar, și aici, generalizarea rămânea absentă, într-adevăr, în pofida constatării repetate că pacienții negri nu erau mai agresivi decât cei albi, personalul instituției nu renunța la strategia de restricționare a mișcărilor pentru fiecare negru nou sosit. Nu se producea o schimbare de stereotip, fiecare pacient negru cunoscut fiind considerat în fond o excepție de la regulă.

Rezultatele menționate până acum reprezintă tot atâtea motive pentru a mai reduce din entuziasmul partizanilor acestei ipoteze a contactului.

Eficacitatea contactului necesită aplicarea unor condiții stricte și s-ar limita la persoanele întâlnite în mod real. Câte eforturi însă, pentru niște rezultate atât de slabe! Problema esențială rămâne deci aceea de a afla cum este posibilă o generalizare a efectelor contactului.

2.2. Formarea prejudecății sociale

Nu ar exista nici o bază pentru a generaliza atitudinile asociate unei persoane la ceilalți membri ai grupului său. Bineînțeles că o soluție ar putea fi ca acest contact să determine o apartenență mai evidentă la grup. Strategia ar prezenta avantajul că participanții s-ar vedea reciproc ca fiind reprezentanți ai aceluiași grup, și nu excepții de la regulă. Pe scurt, generalizarea efectelor contactului nu ar trebui să se producă decât dacă această experiență este legată de informația referitoare la categoria socială (Vincent Yzerbyt, Georges Schadron, 2002)

În opinia lui Brewer (1988), personalizarea implică o „decategorizare" a individului-țintă, ceea ce reduce probabilitatea ca experiențele, prejudecățile cu acest individ să fie generalizate, indiferent sub orice formă, la alte categorii sociale. Dacă vrem ca experiențele de contact să fie legate de categorie, ar trebui ca situația de contact să suscite o interacțiune orientată spre o sarcină, iar criteriul de desemnare a rolurilor, statutelor, funcțiilor sau apartenenței la subgrupuri în situație să fie corelat cu apartenența categorială (Brewer și Miller, 1984). Evident, există aici un paradox, deoarece cu cât mediul de contact reușește să producă mai multe relații interpersonale pozitive, cu atât ele sunt mai puțin susceptibile de a se generaliza la prejudecățile, stereotipurile categoriilor.

Aspectele experienței trăite care contrazic așteptările categoriale sunt diferențiate de prototipul categoriei. Putem considera atunci că ne aflăm în fața unei excepții de la regulă, a unui caz particular și, prin urmare, nu vom schimba stereotipul, prejudecata categorial dominant (Lord, Lepper și Mackie, 1984; Weber și Crocker, 1983).

Cercetările par a indica faptul că eficacitatea contactului rezidă efectiv în dozarea subtilă a individualității și a categorizării celuilalt. Astfel, Wilder (1984) a efectuat un studiu în care a făcut să varieze caracterul tipic al membrului celuilalt grup în cadrul unei întâlniri intergrupale. În anumite condiții, membrul unui exogrup (dintr-un colegiu rival) corespunde stereotipului subiecților privitor la acel colegiu. Dimpotrivă, în alte condiții, el pare să se distingă de respectivul stereotip. Natura contactului variază în funcție de teoria lui Allport despre contact: membrul exogrupului se comportă într-un mod agreabil sau neplăcut. Conform ipotezelor lui Wilder, aprecierile față de exogrup se ameliorează doar atunci când interacțiunea este agreabilă și când partenerul implicat în contact este tipic.

Hamilton și Bishop (1976; Hamilton, Carpenter și Bishop, 1984) au făcut constatări foarte interesante în această privință. Ei au studiat impactul sosirii unor familii de negri în opt cartiere rezidențiale înstărite și au comparat datele cu ceea ce se petrecea la sosirea a zece familii de albi în cartiere asemănătoare. La început, sosirea familiilor de negri trezea temeri vecinilor lor. Totuși, după un an, aceștia manifestau atitudini mai puțin rasiste decât grupul de control. Faptul cel mai uimitor era că acest lucru se producea independent de contactele efective cu noii vecini negri și că ameliorarea nu se referea numai la familia vecină de negri, ci se generaliza la ansamblul negrilor. Potrivit autorilor, un astfel de rezultat se explică prin infirmarea așteptărilor negative. Pe scurt, totuși nu s-a produs nici una dintre catastrofele așteptate. Absența contactului a avut drept consecință faptul că aceste familii au fost puțin individualizate și nu au fost privite ca o excepție de la regulă, ci ca „negrii" din cartier, deci ca reprezentanți tipici ai grupului lor.

O analiză destul de asemănătoare a fost propusă de Desforges, Lord, Ramsey, Mason, Van Leeuwen și West (1991). Era vorba de a verifica dacă diferitele metode de învățare în cooperare ar permite ameliorarea imaginii pe care studenții și-o fac despre categoria „fostului bolnav mintal". Acești autori au realizat un contact de o oră între studenți și un coleg de-al lor prezentat ca fiind un student ce petrecuse un timp într-un spital psihiatric. Două tehnici de învățare diferite, dintre care una seinspira din lucrările lui Aronson și ale colaboratorilor săi (1978), prezentate mai sus, au permis atingerea rezultatului scontat. Dimpotrivă, studenții unui grup de control care lucrau la aceeași masă cu un coleg al lor fară a coopera cu el nu și-au modificat cu nimic imaginea despre categoria „fostului bolnav mintal". În opinia autorilor, tehnicile de învățare utilizate au schimbat stereotipul, pentru că ele prevedeau un scenariu foarte strict: ambii participanți trebuiau să se limiteze la un rol precis, să-și îndeplinească sarcina și apoi să-1 asculte pe celălalt.

Această formă de interacțiune prezintă avantajul că cele două persoane trebuie să interacționeze fără să caute să interpreteze prea mult comportamentul celuilalt, astfel că le greu să coloreze ceea ce văd cu ajutorul prejudecăților. Nu mai este posibilă dezvoltarea unei adevărate relații, celălalt rămânând pur și simplu studentul care a fost internat într-un spital psihiatric. Pe scurt, în aceste condiții, fostul bolnav mintal rămâne un membru tipic al categoriei sale. Regăsim astfel ideea lui Wilder și un mecanism asemănător celui pus în evidență de Hamilton și Bishop.

Este adevărat că o prea mare relevanță a categoriei celuilalt ar putea dăuna la fel de mult. În cercetările cu privire la cooperarea din cadrul școlii (Aronson et al., 1978; Slavin, 1986), profesorii creează grupurile astfel încât diferitele categorii ale clasei să fie reprezentate în mod proporțional. Totul arată că, în general, copiii sunt conștienți de această tehnică de alcătuire a grupurilor. După Miller și Brewer (1986), faptul îi determină să-și dea seama că apartenența la o categorie socială este importantă pentru persoana cu autoritate care este profesorul, din moment ce el folosește această informație ca bază de decizie. Iată deci un motiv pentru a continua să credem că aceste categorii sunt diferite. După aceiași Miller și Brewer, este mai bine să se constituie grupuri omogene care să aibă la bază caracteristicile pur individuale ale elevilor (de exemplu, atitudinile lor în diferite domenii), în sprijinul analizei lor, Miller și Brewer (1986) citează o cercetare întreprinsă de Miller, Brewer și Edwards (1985) în care au fost comparate cele două moduri de constituire a grupurilor.

Datele arată că efectele pozitive ale cooperării în interiorul echipei nu erau generalizate la alți indivizi decât atunci când constituirea grupurilor nu avea la bazăcategorii de apartenență, ci asemănarea dintre opiniile participanților. Grupurile constituite cuprindeau numeroși membri din diferite categorii, dar această categorizare nu era subliniată în mod special.

Secțiunea a 3-a. Comunicarea persuasivă și rolul ei în manipulare

La fel cum metodele Germaniei naziste din vremea lui Hitler au creat interesul față de chestiunea supunerii în fața autorității, la fel și propaganda din vremea războiului a condus către studiul comunicării persuasive. Cercetări amănunțite au început la sfârșitul anilor '40 la Universitatea Yale, unde cercetătorii s-au gândit să determine caracteristicile vorbitorilor persuasivi de succes, ale discursurilor de succes și care sunt oamenii cei mai ușor de influențat.

Cum cercetările asupra acestei chestiuni au continuat ani de zile, au fost descoperite o serie de fenomene interesante, dar de aici au rezultat doar câteva principii generale. Rezultatele au devenit tot mai complexe și greu de rezumat, iar fiecare concluzie părea să fie însoțită de mai multe aprecieri „depinde de". Totuși, începând cu anii '80, interesul asupra celor două moduri de procesare cognitivă despre care am discutat – una mai automată și lipsită de efort și alta mai controlată și mai solicitantă – a dat naștere unor noi teorii despre persuasiune care au oferit un cadru mai clar pentru analizarea comunicării persuasive.

Se spune că persuasiunea urmează un traseu central atunci când un individ răspunde mental – și elaborează – comunicarea persuasivă. Persuasiunea urmează un traseu central numai atunci când individul este motivat să genereze gânduri ca răspuns la conținutul comunicării și are capacitatea și oportunitatea de a o face. Aceste gânduri se pot referi la conținutul comunicării în sine sau la alte aspecte ale situației, cum ar fi credibilitatea vorbitorului.

Dacă procesul comunicării determină apariția unor gânduri care sprijină poziția pentru care se pledează, individul se va îndrepta către acea poziție; dacă procesul comunicării determină apariția unor gânduri dezaprobatoare (cum ar fi contraargumente sau gânduri defăimătoare referitoare la vorbitor), individul va rămâne neconvins sau chiar refractar la poziția susținută (Greenwald, 1968; Petty, Ostrom și Brock, 1981).

O serie de studii oferă dovada că gândirea controlată urmează traseul central către persuasiune. În unul dintre acestea, fiecare participant citește un text ce conține argumente privitoare la o problemă controversată și scrie o frază ce conține reacția sa la flecare argument.

După o săptămână, participanților li se dă pe neașteptate un test de memorie, în care li se cere să-și amintească de ambele argumente din text și să-și scrie reacțiile la acele argumente. Părerile participanților asupra problemei au fost evaluate înaintea primirii textului și din nou, la testul de memorie. Rezultatele au arătat că volumul de păreri schimbate produs de text a fost semnificativ corelat cu reacția de sprijin a participanților la comunicare și în același timp și cu amintirea ulterioară a acestor reacții, dar nu a fost semnificativ corelată cu amintirea argumentelor în sine (Love și Greenwald, 1978).

Acest experiment sprijină nu numai ideea traseului central al persuasiunii, dar explică și ceea ce inițial a constituit o observație problematică: menținerea schimbării de opinie este deseori nelegată de amintirea argumentelor care a produs-o.

Într-un anume sens, traseul central către persuasiune poate fi considerat autopersuasiune produsă de gândurile pe care persoana respectivă le generează în timp ce citește, ascultă sau chiar anticipează comunicarea. Acele gânduri se dovedesc a fi mai influente decât comunicarea în sine (Laura Marusca, 2010).

Se spune că persuasiunea urmează un traseu periferic atunci când individul răspunde la indiciul nelegat de conținut ce caracterizează comunicarea (cum ar fi numărul de argumente pe care îl conține) sau la contextul comunicării (cum ar fi credibilitatea vorbitorului sau frumusețea împrejurimilor). Traseul periferic este urmat atunci când individul este incapabil – din varii motive – sau nedispus să depună efortul cognitiv necesar de a evalua cu atenție conținutul comunicării (Alex Mucchielli, 2008).

Un alt traseu periferic spre persuasiune constă în euristică sau metodele empirice de scurtare a procesului de decizie pentru a deduce validitatea mesajelor persuasive. Exemple de asemenea reguli pot include: „Mesajele cu mai multe argumente sunt posibil mai concludente decât mesajele cu puține argumente", „Politicienii mint întotdeauna" și „Profesorii de facultate știu despre ce vorbesc" (Chaiken, 1980, 1987; Eagly și Chaiken, 1984).

Comunicarea care urmează aceste reguli de scurtare a procesului decizional poate fi persuasivă – și când conținutul lor individual este neconvingător – într-atât încât este puțin probabil că ascultătorii vor elabora informația oferită. (Stefan Prutianu, 2004).

Există mai mulți factori care pot influența traseul – central sau periferic – de urmat. Unul dintre acești factori este implicarea personală. În cazul în care comunicarea lansează o chestiune în care individul are un interes personal, probabil că acesta va acorda o atenție maximă argumentelor. În acest caz, individul deține probabil un bagaj inițial de informație și păreri asupra chestiunii. Pe de altă parte, dacă respectiva problematică nu are relevanță personală pentru individ, acesta nu va depune probabil nici un fel de efort de a susține sau contesta argumentele aduse. Ce se întâmplă în acest caz?

Așa cum am mai spus, un motiv important pentru studierea atitudinilor este interesul ca analiza acestora să ne ajute să prezicem comportamentul pe care îl va avea o persoană. Un candidat politic este interesat în supravegherea opiniilor alegătorilor, numai dacă atitudinile exprimate au legătură cu comportamentul la vot. Presupoziția că atitudinile unei persoane determină comportamentul acesteia, este adânc înrădăcinată în gândirea occidentală și în multe situații această presupoziție se adeverește.

Dar această presupoziție a fost zdruncinată din temelii la sfârșitul anilor '60 de o critică nimicitoare a oamenilor de știință (Wicker, 1969). Au fost examinate mai mult de 40 de studii în care se testa relația dintre atitudini și comportament. Un studiu clasic efectuat în anii '30 a ilustrat această problemă.

Secțiunea a 4-a. Reclamele și “modul fantasmatic”

Nimeni nu se îndoiește de forța de modelare culturală a publicității. „Publicitatea este comparabilă astăzi cu vechi instituții precum școala sau biserica în ce privește capacitatea de a influența societatea. Ea domină mass-mediile, are o mare putere în a stabili standardele populare, este într-adevăr una dintre puținele instituții care exercită controlul social."

Dacă însă creatorii de reclame se entuziasmează mai de fiecare dată când trebuie să vorbească despre publicitate – e „discursul cultural dominant, (…) fundamentează o cultură populară de masă, îi instituie valorile, normele, îi edictează modelele și îi consacră retorica și limbajul", una dintre virtuțile ei, fundamentală, este să „ne deschidă ferestre spre imaginar", imaginar devenit „noul opium al poporului" specialiști din alte domenii formulează în ce o privește numeroase rezerve.

Unul dintre cei mai vehemenți critici ai publicității, François Brune, îi relevă acțiunea normatoare asupra gândirii celor mai mulți dintre indivizi – blocare a conștiinței critice, între altele prin „vizualizarea sistematică a conceptelor", care ne face să credem (și nu să cercetăm) ce vedem – și avertizează asupra concertării influenței publicității cu aceea a altor segmente ale culturii contemporane: filme, seriale, literatură de citit în tren etc.

Observând că ideologia publicitară, uniformă, poate fi definită prin Hollywood set (garnitura hollywood-iană: după publicitate, lumea este alcătuită dintr-o suită de elemente asemănătoare acelora care formează universul idilic din filmele „uzinei de vise") și prin perspective displacement (modificare de perspectivă: viața din reclame este o viață privată făcută pentru plăcere), Gunnar Andren și colaboratorii săi remarcă faptul că „în societăți precum aceea americană publicitatea este cu evidență forma cea mai obișnuită a retoricii de masă. E probabil că, într-o oarecare măsură cel puțin, cele mai largi categorii de public află prin intermediul publicității ce așteptări trebuie să aibă în ce privește raționalitatea ansamblului retoricii."

Felul în care ansamblul reclamelor e angajat în „lupta pentru stimuli", așa cum a fost ea definită de Desmond Morris, lămurește câteva aspecte importante ale participării publicității la dinamica vieții sociale.

Lupta pentru stimuli a înlocuit lupta pentru supraviețuire. Mai ales industriile de divertisment sunt angajate în (măcar) compensarea unei realități atât de plastic definite de formula franțuzească metro boulot dodo.

Alături de cinematograf și de muzica pop, publicitatea nu rămâne insensibilă la nevoia ființei umane de a-și asigura o stimulare suficientă: „Universul publicității este o masă viermuitoare de stimuli supranormali, fiecare încercând să-i întreacă pe ceilalți. O dată cu firmele concurente care lansează pe piață produse aproape identice, cursa pentru stimuli supranormali a intrat în domeniul marilor afaceri. Fiecare produs trebuie prezentat într-o formă mai stimulatoare decât acelea ale produselor rivale."

Nu e vorba însă numai de suspomenita „unidirecționalitate" a stimulilor (feminini pentru bărbați, masculini pentru femei). Indivizii fiecărui sex sunt atenți la formele de stimulare desfășurate de reprezentanții în reclame ai sexului respectiv, atâta vreme cât pot învăța de aici cum să devină ei înșiși subiecți ai unei stimulări sexuale cu șanse să rodească. Iată manifestarea în publicitate a unei chestiuni etologice spinoase: raportul între înnăscut și învățat. Pare să fie una fără rezolvare.

Merită subliniat însă că, revendicându-și rolul de principal educator social, publicitatea oferă un foarte bogat material de studiu celor interesați de raportul în chestiune: ea operează selecții pertinente (rafinări culturale) într-un interval de mijloace de stimulare care are o solidă și incontestabilă bază biologică (bază căreia cultura tinde adesea să-i diminueze importanța).

Capitolul III. Relația dintre nivelul de educație al românilor și procesul de manipulare

Secțiunea 1. Raportul dintre mediu și educat

Diferența izbitoare care există totuși între omul produs al mediului pur și simplu și omul asupra căruia educația și-a săvârșit opera conștient și intenționat educativă este cu atât mai izbitoare în defavoarea primului și arată marele rost al educației. Și anume, raportul față de educat al mediului în general și al mediului special, creat de educatorul intenționat, constă în lipsa de atitudine individualizată a primului, și a unui maxim posibil de atitudine individualizantă a celui de-al doilea.

Mediul, în general, nu se adresează cutărui sau cutăror ființe. El este acolo, iar ființa umană, copii, adolescent sau om matur, trebuie să se descurce singură față de mediu. Aceasta trimite excitații, anunțuri și apeluri cu o adresă generală, nediferențiată. Cade în exclusiva putere a individului să-și selecteze mediul sau să intervină modificator asupra lui. Ori, în primii ani ai copilăriei, omul este incapabil să răspundă acestor nevoi. Sub forma feririi și a îngrijirii, educația trebuie deci să înceapă pentru om, ca și pentru foarte multe animale inferioare, o dată cu nașterea.

Numai datorită acestui minim de educație primită în primii ani ai existenței, omul poate să dăinuiască apoi și fară prelungirea acțiunii educative. Dar planul de existență spirituală la care va ajunge un copil astfel părăsit este de o incontestabilă primitivitate, de îndată ce nu face parte din infima minoritate a acelora cu o deosebită forță de rezistență și de selecție. În orice caz, rolul covârșitor al mediului în care hazardul l-a pus, se va face simțit cu o putere tiranică.

Educația, dimpotrivă, nu numai că permite individului o dezvoltate mult deasupra limitelor la care o ființă normală va fi ajuns și altfel, dar oferindu-i prin mediul său sintetic, în rezumat desigur, categorii de mediu din cele mai diverse și mai depărtate de mediul apropiat în care s-a născut și în care trăiește, îi permite prin aceasta direcții de dezvoltare din cele mai variate, punându-1 într-o situație de relativă independență față de mediul imediat, el putându-se dezvolta chiar împotriva acestui mediu.

Dar chiar din aceste considerente, și pentru o cât mai eficace înrâurire educativă, se impune pedagogiei stadiul și cunoașterea raportului dintre mediu în generalitatea lui și individul considerat ca o ființă în devenire – devenire condiționată numai de finalitatea sa interioară.

1.1. Acumulare și pendulare – Teoria lui Thurnwald. În studiul său asupra „Societății umane", Richard Thurnwald deosebește între forțele ce duc la plăsmuirea culturii și civilizației în societate, două mari categorii, care pot fi pe scurt astfel exprimate: mai întâi „un proces ireversibil de acumulare", care lucrează „în sensul unui progres", și apoi forțele „reversibile", care nu dau loc nici unei „acumulări". Viața politică, economică, filosofia, arta, religia, primesc impulsuri a căror eficiență variază, fiind în unele cazuri mai vizibile, în altele mai puțin, dar totdeauna prezente.

Cea de a doua categorie de forțe, reversibile, în loc să se acumuleze, după Thurnwald, dă naștere unei „pendulări", în care elementul afectiv joacă un mare rol. Omul, sau grupurile de oameni ce sunt purtătorii acestor forțe, pot să simtă această mișcare pendulară, ca un progres: „nu trebuie negat că înăuntrul societății în care o asemenea schimbare se petrece, ea poate fi valorificată subiectiv ca progres", spune Thurnwald. Curentele literare ce se succed unul după altul, fară îndoială că nu sunt considerate de promotorii lor ca înapoieri, ci ca o reală înaintare față de acelea cărora le succed. Însă pentru cine le judecă din afară, mai ales când depărtarea în timp îi poate permite o anumită privire de ansamblu, ele își păstrează caracterul de pendulare. Privită în sine, pendularea concepțiilor reprezentate de generații în succesiunea lor, nu poate fi privită ca un progres. „Nu se poate spune că trecerea de la patriarhat sau invers, reprezintă un progres în sensul unei acumulări de cunoștințe sau știință" spune Thurnwald.

Această mișcare pendulară care se observă în domeniul culturii, și care își găsește expresia cea mai evidentă în ceea ce se numește concepția despre lume și viață, poate avea și ea înrâurire asupra mișcării progresive a tehnicii, a civilizației.

1.2. Educația și rezolvarea conflictului. Și aici este momentul în care se deschide o răscruce. Manifestări maladive se pot ivi. „ Lesfaux monnayeurs " a lui Gide este o carte tipică ce pune în lumină această direcție maladivă a manifestărilor tineretului. Elevii de liceu constituiți în bande de hoți, care au zguduit acum câțiva ani atât de puternic opinia publică românească, intră în această categorie. Alții, dimpotrivă, își găsesc salvarea în lecturi înzecite, în muncă școlară și mai ales extrașcolară, ce duce uneori până la surmenaj.

„Educația voinței" a lui Payot este o carte citită mai ales de adolescenții ajunși în acest moment al evoluției. Evident sunt foarte mulți adolescenți care nu cunosc nici un fel de zguduire și care urmează drumul tras de părinți cu liniște, seninătate, și chiar cu succese școlare. Aceștia nu sunt întotdeauna cei mai buni. În general, drumul lor va fi mediocru, adesea confortabil, dar totdeauna fără deosebită importanță. Ei sunt marea ceată a amorfilor, a acelora care nu vor putea fi niciodată adevărați conducători, chiar dacă împrejurările le-ar da asemenea posturi.

Tendința lor de autoafirmare, de îndată ce încetează de a se desfășură în critică acerbă și neproductivă, se vede condamnată la sterilitate. Puțini, cu talente artistice, pot de pe acum, ca poeți ori compozitori precoci, să producă unele lucrări, uneori de reală valoare, și prin aceasta și atitudinea lor protestatară devine mai puțin vie, căci dintr-o săritură sunt și ei oarecum zvârliți în generația adultă. Dar în alte direcții creația nu poate încă să înceapă. Și aici rezidă adevăratul tragic al situației. Pentru a putea el însuși să creeze, tânărul trebuie mai întâi să-și însușească cultura pe care o găsește transmisă de predecesori. Spranger a exprimat frumos acest fapt: „Numai un nesfârșit de lung drum al învățării conduce în cele din urmă la acele puncte la care se poate conlucra".

Urcând și coborând mai departe drumul școlii, tânărul se introduce pe încetul în toate tainele mediului social și cultural, pe care numai stăpânindu-le va putea mai departe să-și dea contribuția lui, care atunci va putea să însemne un inel în plus la lanțul niciodată terminat al culturii și civilizației.

Faptul că tineretul va trebui să treacă prin stadiul de pregătire și însușire a culturii până atunci elaborate, nu scade nimic din valoarea pentru progresul intensiv al culturii pe care o are atitudinea nouă a tineretului. Privită cu ochi noi, cultura pe care tineretul trebuie să și-o însușească va deschide ea însăși perspective nebănuite și productive tineretului, care din opoziționist va deveni constructiv, creator, dar continuator. Aici apare rolul covârșitor al educației și deci al școlii. Învățământul este cel ce garantează continuarea progresului prin introducerea tinerilor în cultură. El are menirea să mențină viguroasă și să hrănească impulsiunea creatoare din tânăr, și tot el este acel ce ne arată că frământarea și opoziția tineretului nu a fost inutilă, nu a fost o amuzantă dar absolut insignifiantă furtună într-un pahar cu apă, ci o manifestare importantă atât pentru individ, cât și pentru colectivitate și cultură, o manifestare din care educația dobândește o posibilitate în plus pentru formarea viitorului promotor al culturii.

Educația vrea să introducă pe individ în cultură, națiune și umanitate, pe măsura dezvoltării și maturizării interioare a tânărului, în baza efortului propriu. Domeniile de cultură, națiunea și umanitatea, constituie, cum am văzut în cursul acestei cărți, mediul îndepărtat, în sensul că au nevoie de un intermediar spre a deveni posesiune spirituală a tânărului. Acest intermediar este în mod preponderent educația, și în ultimă instanță, pentru vremurile actuale, școala, cu educația cum înțelege și cum poate ea s-o exercite. Educația trebuie astfel constituită încât să i se poată da elevului atenția întreagă ce i se cuvine.

Un învățământ stăpânit de o metodă inadecvată va duce la paroxism opoziția tineretului, ori va face din tineri niște automate vlăguite. Un învățământ mânat de adevărata metodă, va reduce opoziția la un minim indispensabil și, selectând aptitudinile care se manifestă viu în atitudinea de opoziție, va canaliza energiile fiecăruia în direcția corespunzătoare. Astfel școala poate duce la înțelenirea, sălbăticirea unui ogor ce altfel ar fi putut deveni roditor, datorită acelorași forțe ce animă tineretul, și care potrivit metodei adecvate sau nu, duc fatal la munca creatoare sau la negare sterilă.

Tineretul, am văzut, este stăpânit de iluzia unor puteri sufletești debordante și de tendința de a le manifesta. O școală alcătuită pe ideea vocației nu va avea nevoie să lupte contra acestor iluzii, ci le va utiliza. Iluzia aceasta este necesară. Ea caracterizează naturile cu posibilități creatoare. Amorfii nu cunosc lupta, în schimb ei sunt condamnați a fi masă. Dar iluzia proprilor puteri și propriei originalități poate fi folosită de școală pentru cultivarea originalității și pentru angrenarea ei în cadrul armoniei productive cu mediul, așadar pentru educarea personalității.

Dar adolescentul are și mai mari trebuințe afective. El trebuie să se simtă înțeles de un suflet frate. Și este un semn al puterii instinctului de educabilitate, faptul că de cele mai multe ori acest suflet nu este căutat și găsit printre cei de aceeași vârstă. Înțelegerea pe care adolescentul o găsește la cei de aceeași vârstă e primită de el ca ceva de la sine înțeles, ceva care-i constituie ambianța obișnuită, dar în afară de care el caută veșnic altceva.

Secțiunea a 2-a. Conceptul de manipulare și educația

Sartre afirma că „omul este ceea ce se face însuși din sine", susținând astfel ideea nedeterminării naturii umane. Evident că dacă nu poate fi admis postulatul existențialiștilor cum că ar exista o adâncime „ultimă a personalității" care scapă educabilității, nu este mai puțin adevărat că în vederile aceluiași Sartre omul este capabil de cultură — cultură care este „conștiința în perpetuă evoluție pe care o capătă omul asupra lui însuși și asupra lumii în care trăiește, muncește și luptă", astfel manipularea reprezintă modul în care fiecare dorește să se lase influențat de limitele și îngustimea propriei percepții asupra celorlalți sau de influențele din exterior, din mediul în care trăiește.

Adevărata natură a omului se dezvăluie în capacitatea lui de a se orienta și acomoda în direcția culturii sau, cum afirma Marx: omul este ființa eminamente socială. Din acest motiv, în determinarea relațiilor fundamentale dintre ereditate și mediu, eul — centru al personalității, ca forță integratoare a factorilor interni și externi — în devenirea lui conștientă, dă prin cunoașterea științifică atitudine chiar și față de destinul său ereditar.

Ceea ce este ereditar nu e nativ neschimbător; toate funcțiile sunt exercitabile. Nimeni nu atinge limitele ultime ale posibilităților sale de dezvoltare. Fiecare om (debil sau geniu) are destule spații de joc ca să învețe la nesfîrșit. Insuficiențele, cel puțin până la o anumită graniță, dintr-un domeniu de manifestare umană pot fi echilibrate în altă zonă; de aceea, căutarea posibilităților de compensare este o problemă psihologică și pedagogică, care se legitimează prin necesitatea echilibrării personalității cu mediul său de viață.

Condițiile mediului ambiant întregesc, fără îndoială, perspectiva de înțelegere a psihicului și ne oferă posibilitatea să întrevedem sensul explicării integrale a conduitei umane. Mediul oferă conținut experienței interne, constituind condiția organizării structurale a personalității. Mediul poate opri sau încetini dezvoltarea dimensiunilor psihice, poate chiar devia structurarea și integrarea lor, dar nu poate înlocui deficiențele originare.

Importanța mediului rezidă în posibilitatea lui de a actualiza dispozițiile native, în acordul lui, mai mult sau mai puțin pronunțat, cu dinamica personală și cu dimensiunile formale ale vieții psihice. Mediul, de exemplu, nu creează gîndirea, ci îi dă conținut și direcție de cercetare. Numai dacă privim mediul prin prisma acestei actualizări și din unghiul acestui acord, putem aprecia adevărata sa valoare și ne putem da seama și de caducitatea idealului „oportunităților egale" cu neputință de realizat, deoarece factorii de mediu au semnificații deosebite de la individ la individ.

Nu există trăsătură biopsihică cu desăvârșire liberă de influențe ereditare și, ca urmare, e cu neputință să se afirme că o însușire, observabilă la un ins dat, este determinată numai de factorul genetic sau numai de mediu. Nu se poate, de asemenea, răspunde care dintre cei doi determinanți (ereditate sau mediu) este mai puternic și mai important decât ținând seama de natura trăirilor considerate, de experiența personală și de mediul în care și-a dezvoltat individualitatea. După unii cercetători, chiar și încercarea de a separa cele două serii de determinanți este urmată de rezultate foarte îndoielnice.

Oricât de izbitoare ni s-ar părea concluzia că unele persoane sunt — din punct de vedere psihologic — mai mult produsul mediului, în vreme ce altele rămân sub influența precumpănitoare a factorilor genetici, ea se impune totuși dacă se ține seama, de extraordinara complexitate a mediului uman. Ceea ce modifică apoi simțitor poziția omului în scara biologică este marea lui plasticitate nervoasă — de ordin genetic —, care-i îngăduie să atingă uneori organizări nebănuite sub raport structural și funcțional. Aceste organizări nu fac însă altceva decât structurează și configurează formele funcționale ereditare.

În evoluția și dezvoltarea individuală nu se poate susține autonomia factorilor genetici, de o parte, și a celor de mediu, de alta. Acțiunea acestora este simultană și integrală. Dacă lăsăm la o parte structura corporal-organică, inteligența și temperamentul, care par a fi mai strâns conexate de factorii genetici, pe restul dimensiunilor de activitate forța organizatoare și diferențiatoare a mediului se exercită în forme și intensități variabile de la caz la caz.

Zonele cel mai puternic influențabile, îndeosebi în copilărie și adolescență, sunt cele care cuprind: trebuințele, interesele, motivările, realizările școlare și din viață, trăsăturile de comportare, atitudinea față de valori, credințele, opiniile, concepțiile despre lume și viață.

Există, fără îndoială, în evoluția individuală, îndeosebi la pubertate, faze critice în care primele experiențe, întâlniri și exerciții au urmări hotărîtoare. Din acest motiv, pe diferite stadii evolutive sunt necesare, după natura individualităților, metode educaționale variate pentru a realiza forme de comportare asemănătoare. Influența educațională este adeseori stânjenită sau favorizată de nivelul de dezvoltare pe care 1-a atins copilul sau adolescentul.

Atâta vreme cât nu sunt create condițiile educaționale optimale de dezvoltare, pesimismul pedagogic este nejustificat, deoarece, chiar existența diferențelor cauzate de ereditate nu împiedică dezvoltarea performanțelor mijlocii ale tuturor. Cunoașterea influențelor ereditare deficitare sprijină în multe cazuri înlăturarea lor, după cum cunoașterea influențelor deficitare ale mediului poate înlătura acțiunea acestora. Acolo unde condițiile mediului nu sunt favorabile, cu siguranță că nu există o dezvoltare optimală a aptitudinilor și capacităților individuale decât în măsura în care ar fi fost provocată de condiții favorabile de viață.

În evoluția și dezvoltarea individuală nu se poate susține autonomia factorilor genetici, de o parte, și a celor de mediu, de alta. Acțiunea acestora este simultană și integrală. Dacă lăsăm la o parte structura corporal-organică, inteligența și temperamentul, care par a fi mai strâns conexate de factorii genetici, pe restul dimensiunilor de activitate forța organizatoare și diferențiatoare a mediului se exercită în forme și intensități variabile de la caz la caz. Oricât de întinsă ar fi însă influența mediului, ea nu poate depăși limitele impuse de plasticitatea originară.

„Sistemul educațional este ansamblul interdependent al instituțiilor și comunităților care, la nivel social, afirmă funcții, disponibilități și dimensiuni educative, în principal sistemul de învățământ, familia, Biserica, instituțiile de ocrotire a minorilor, mass-media etc.”

Educația este un fapt social și individual în același timp, reprezintă ceva care se întâmplă în jurul nostru și în același timp se întâmplă și cu noi. Pornind încă de la naștere și ajungând până la moarte, fiecare dintre noi este spectatorul și actorul acestui fapt. Formarea, dezvoltarea continuă și comună tuturor oamenilor este în fond ceea ce Rousseau exprima prin cuvintele: „Educația ne vine de la natură, de la oameni și de la lucruri". Rousseau dorea să evidențieze că în afară de dezvoltarea organică a ființei noastre psihofizice, întregul mediu înconjurător contribuie la educația, la formarea noastră. Acest sens cu sferă maximă a educației merită mai degrabă denumirea de influențare pur și simplu.

Paul BARHT considera că „Educația este perpetuarea societății" („Die Erziehung ist die Fortpflanzung der Gesellschafty, și anume, educația e perpetuarea în timp precum colonizarea e perpetuarea societății în spațiu.

Emile DURKHEIM o definește astfel: „Educația este acțiunea exercitată de către generațiile adulte asupra acelor care nu sunt încă mature pentru viața socială. Ea are ca obiect să trezească și să dezvolte în copil un anumit număr de stări fizice, intelectuale și morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât și în mediul special căruia el îi este destinat în mod particular". După DURKHEIM, rolul educației, consistă într-o socializare metodică a tinerei generații, în constituirea ființei sociale în fiecare dintre noi.

Educația slujește și la perpetuarea societății din punct de vedere biologic, primele griji ale părinților față de copii au tocmai acest rol. Pe de altă parte, chiar dacă am rămâne la perpetuarea spirituală numai, trebuie să constatăm că mai există un mod prin care o perpetuare a societății este posibilă și în afară de educație. Cultura obiectivă propriu-zisă, sfera mare a obiectivărilor spiritului, prin faptul corespondenței sale cu structura spirituală și psihică a individului, poate fi primită de acesta și fără intervenția educației. Educația nu este absolut indispensabilă pentru perpetuarea culturii.

Pentru ca BARTH să aibă dreptate, ar trebui să se înțeleagă prin educație maturizarea interioară a individului, prin contactul cu cultura, indiferent de educația intenționată. Or, această maturizare nu este totuna cu educația, putând fi și rezultatul influențării neintenționate. De altfel, nici Barth nu afirmă lipsa de intenție în educație. Dimpotrivă, pedagogia lui se desfășoară în cadrele educației metodice și deci intenționate. Cu atât mai mult însă apare definiția lui despre educație ca prea largă.

Friedrich SCHLEIERMACHER ajunge la următoarea formulă: „Educația este influențarea asupra generației tinere" (de către generația adultă) și anume: „Educația trebuie să fie astfel întocmită, încât tinerimea să devină aptă de a intra în societate, și totodată să fie în stare de a întreprinde cu putere reformele pe care le vede necesare".

Ion GĂVĂNESCU. În concepția pedagogului român Ion Găvănescu, se vede foarte limpede nota specifică de influențare intenționată. Ion Găvănescu spune: ”A educa înseamnă a exercita conștient și intenționat, cu plan și cu metodă o înrâurire asupra omului, în scopul de a forma din el un izvor statornic de fericire și pentru societate, și pentru el însuși"'.

Secțiunea a 3-a. Familia, factor educativ și mediu educogen

“Familia este uniunea mai mult sau mai puțin durabilă și socialmente aprobată a unui bărbat cu o femeie și a copiilor lor” (Claude LÉVI-STRAUSS, 1978). Despre funcția educativă a familiei se poate spune că ea se manifestă prin intermediul interiorizării unui model cultural specific societății date și prin transmiterea acestui model în baza unui principiu de organizare a sistemului social respectiv, principiu care așează indivizii pe poziții acceptate de modelul cultural.

În, ”școala maternă", în familie, vede Comenius locul în care copilul este și trebuie introdus în toate ramurile de cunoștință. (Comenius spre a preveni această lipsă de metodă, a scris un „informator al școalei materne" pentru părinți, tutori, elevi). Părintele, prin intervențiile sale, reprezintă un factor de dezvoltare pentru copil. Părinții sunt cei care asigură satisfacerea nevoilor fizice și emoționale ale copiilor, îi protejează de pericole în sensul cel mai larg, acționează ca modele etc.

Copilul corectează egoismul părinților, aduce în familie mai multă dragoste, respect reciproc și depășirea acțiunilor instinctuale. Familia organizează informația copiilor, formează spiritul de disciplină prin impunerea și respectarea de reguli, norme, valori morale, interpretarea marilor idei morale. Ea poate deveni un izvor de nădejde într-o lume în care libertatea ar fi prin ea însăși propria sa lege, iar democrația s-ar lipsi de orice normă etică, într-o atmosferă de criză spirituală și morală.

Rol social, rolul de părinte se poate învăța, în cadrul posibil al unor activități organizate, iar pregătirea pentru acest rol, deosebit de complex, poate preveni erori cu efecte ireparabile. Paternitatea disfuncțională cunoaște și ea forme grave, nocive în plan educațional: nonintervenționism, hiperautoritate, având ca efect brutalitatea, violența și generând la copil timiditate, conformism (sau copierea unor comportamente de acest tip), intervenția intermitentă și, în fine, abandonul familial.

Pot apărea crize de identitate la copiii care provin din familii în care neînțelegerea de către părinți a rolului școlii ori conflictele cu profesorii, conflictul de competență între școală și familie sunt definitorii pentru familia în cauză. Sociologii educației ne spun că există o relație între inteligență, performanța intelectuală, pe de o parte și rangul în ierarhia familiala ori mărimea familiei. Într-un cuvânt, rolul familiei în viața individului este nu numai important ci am putea spune determinant pentru evoluția copilului în toate planurile.

Importanța educației în familie este susținută și din perspectiva ideii că aceasta este primul mediu pentru copil, o mică societate, cu legile ei; specifice, societate care devine mediator, un adevărat filtru, în relația dintre copil și lume, într-o perioadă care este una de receptivitate și plasticitate maximă. Familia poate fi considerată și un mediu educativ interesat în reușita copilului și dornic să-1 sprijine prin toate mijloacele de care dispune. Într-o societate bine organizată, familia și statul au același scop, statul sprijinind activitatea educativă în familie prin toate mijloacele, inclusiv cele legale. O democrație autentică asigură în mod real drepturile copilului și ale familiei.

Structura și unitatea familiei sau, dimpotrivă, lipsa de unitate și destructurarea acesteia influențează profund, dezvoltarea copilului, mai ales în ceea ce privește structurile psihomorale. Situațiile particulare, cum ar fi aceea a copilului unic, a familiilor prea numeroase, compuse din mai multe generații, au influente vizibile asupra copiilor. Mediile ”de extremă”, autoritarismul excesiv sau indulgența exagerată, părinții sectanți, fanatici religios, sau lipsiți complet de valori morale (delincvenți, recidiviști) uniformizează personalitățile, producând perturbări grave în dezvoltare.

Există familii ale căror probleme sunt în măsură să creeze toate condițiile apariției unor comportamente deviante la copii. Este vorba de familiile dezorganizate prin divorț, părăsire sau concubinaj. Același mediu necorespunzător apare și în familiile aparent fără probleme de structură, dar în care se înregistrează certuri frecvente între părinți, tensiuni permanente între membrii familiei (frați, surori, părinți, bunici) ori atitudinicontradictorii și inconstante ale părinților (intervenție intermitentă de tip autoritar ori hiperautoritate cu manifestări de brutalitate și violență).

În opinia lui A. Berge, cele șapte păcate capitale ale părinților sunt: incapacitatea de a iubi (neutralitate afectivă), teama permanentă, hiperprotecționismul, perfec ționismul, spiritul posesiv, narcisismul, nervozitatea. Există părinți ”demisionari”, neglijenți, așa cum există ”copii satelizați”, care se identifică afectiv cu părinții sau cu un frate/soră mai mare.

Alte ”păcate” ale părinților sunt: slăbiciunea, oportunismul, lipsa de consecvență, lipsa de respect față de propriul copil, intervenționismul, neintervenționismul, orbirea. Factorii climatului familial se structurează în funcție de gradul de deschidere, de receptivitatea acesteia ca grup, de valorile morale și socio-culturale pe care le promovează, de tipul de familie și de coeziunea acesteia.

Secțiunea a 4-a. Manipularea românilor în funcție de nivelul de educație

Astăzi, școala în România nu mai are aceeași valoare pentru elevi cum avea în trecut. Respectul și ideea că “școala te face om” au pierdut în fața dorinței de a câștiga cât mai repede un profit, de a avea cât mai repede cu putință un serviciu din care să faci mulți bani. Răbdarea, accentul pe formarea prin școală au devenit pentru elevi neimportante. Trăim într-o epocă de reinversare a valorilor, ceea ce în trecut nu avea nicio valoare, acum reprezintă totul.

Elevii sunt debusolați, dezorientați, alegerea lor profesională nu se mai face cu sufletul, ci cu gândul la cât de repede pot să câștige financiar, sau cel puțin să ajungă să câștige, fiind multe profesii care nu îți oferă un profit nici măcar pentru un nivel minim de supraviețuire.

Elevul este introdus într-un mediu sintetic prin efortul lui propriu, ceea ce are ca urmare maturizarea funcțiilor lor sufletești. Prin ajutorul cunoștințelor, funcțiile mentale, puse în activitatea corespunzătoare fiecăreia, se dezvoltă.

Claparede crede că poate deosebi aici două puncte de vedere: dezvoltarea genetică, adică „facilitatea genezei, evoluției naturale" și dezvoltarea gimnastică, adică „a face mai puternică, mai rapidă, mai sigură, cu un cuvânt «a exercita»" funcțiunea.

Un lucru este sigur: profesorii trebuie pregătiți pentru a face față în mod creator unor situații pe cât de complexe pe atât de schimbătoare. Și ei nu vor putea realiza aceasta dacă vor rămâne marcați de o concepție artizanală cu privire la actul educațional, robi ai unor rețete” și ” reguli metodice”.

Capitolul III. Campania de denigrare a lui Klaus Iohannis

Secțiunea 1. Noțiuni introductive

O problemă deosebită o ridica imaginea persoanelor publice. Președenția României n-a avut până în aprilie 1999 un departament de imagine solid, serios, care să se ocupe în special de promovarea activității și a imaginii președintelui. Primul lucru pe care l-a făcut directorul acestui departament, în momentul creării lui, a fost să organizeze săptămânal conferințe de presă și să lărgească participările la dezbaterile televizate ale oamenilor președintelui (urmărind ca, în acest fel, Emil Constantinescu să fie zilnic prezent în fața oamenilor, în conștiințele lor, să fie înfățișat ca o persoană activă, acțiunile sale să fie făcute cunoscute).

Creatorii de imagine își bazează activitatea pe rezultatul studiilor asupra menținerii popularității, prin care aparițiile zilnice la știri sau la talk-show-uri de televiziune sunt mai importante decât acțiunile de proporții, dar realizate la intervale lungi de timp, pentru că pauzele de absență șterg trecutul (de exemplu, una dintre cele mai controversate decizii ale Președinției – cea de a permite foițelor NATO să survoleze spațiul aerian românesc, precum și definirea drept „necesară și legitimă a bombardării Serbiei de către aliați, a putut fi astfel explicată, fapt ce a atenuat efectul reacțiilor virulente la adresa președintelui”).

Când șansele a doi candidați la prezidențiale sunt foarte apropiate sau teoretic egale cum a fost cazul Ponta- Iohannis la alegerile prezidențiale 2014 (cum a fost și cazul Năstase-Băsescu, din decembrie 2004), manipularea devine cuvântul de bază, și cum altfel s-ar putea manipula, decât prin denigrare.

Consumul mediatic, mai ales scandalul, este un control prin simțuri al obiectelor de consumat, ca și – apoi – distrugerea lor în actul consumării reprezintă surse de certitudine. La alt nivel, satisfăcând nevoi care „nu sunt nimic altceva decât forma mai avansată a sistematizării raționale a forțelor productive la nivel individual", consumul apare ca o veritabilă forță productivă, participând direct la buna desfășurare a proceselor de producție care susțin societatea. La alt nivel, este un indicator social: „Nu se consumă niciodată obiectul în sine (valoarea sa de întrebuințare); obiectele (în sensul cel mai larg) se manipulează întotdeauna ca semne care vă disting fie afiliindu-vă la propriul grup luat ca referință ideală, fie demarcându-vă de propriul grup prin referință la un grup de statut superior." În fine, consumul este un „gigantic câmp politic", terenul unui uriaș efort global de autoreglare pe care îl depune societatea.

Conform unei definiții devenite loc comun, partidele politice sunt grupuri instituționalizate de cetățeni care se prezintă sub forma unor instrumente de câștigare și administrare a puterii politice. De-a lungul timpului, fiecare dintre noi își „schimbă mintea”, revizuindu-și permanent cunoștințele, atitudinile, valorile, opiniile, convingerile sau comportamentele. Fără o minimă constanță a opțiunilor politice, este imposibil de conceput o ordine publică, iar situația socială devine impredictibilă.

Secțiunea a 2-a. Modurile de manipulare specifice televiziunii și mesaj televizat – Micul ecran are o forta manipulatoare cu atat mai mare cu cat se bazeaza pe credibilitatea conferita de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic). P. Charaudeau propune o definire discursivă, sintetică și nuanțată a noțiunii de știre: „se va numi știre un ansamblu de informații care se referă la același rațiu tematic, provenind dintr-o sursă anumită, având un caracter de noutate și putând fi divers tratată mediatic”.

Mesajul televizat are în plus față de caracteristicile celui radiofonic (cantitate, putere de acoperire și pătrundere, viteză de circulație), un atu major: imaginea. Asocierea tuturor caracteristicilor menționate produce un mesaj audiovizual de tip spectacol, care acționează nu numai asupra capacității umane de a afla și înțelege rațional, ci (mai ales) asupra palierului afectiv, stârnind o gamă largă de sentimente.

De exemplu, recepția unui simplu anunț făcut de o crainică poate fi influențată de o multitudine de factori care se combini valențele textului, expresivitatea mimicii, modulațiile vocii, trăirea afectivă a crainicei, precum și cea indusă; același anunț capătă însă cu totul altă putere de influențare dacă este citit dintr-un ziar. Astfel, informația propriu-zisă este cel puțin dublată de forța de persuasiune prin impact emoțional direct a spectacolului. Acest fapt generează apariția vedetelor de televiziune, care ajung populare pentru că sunt apropiate de receptori, deoarece sunt zilnic lângă ei, devenind „prezențe" permanente în cămine.

Uneori, anumite personaje (chiar necunoscute) pot deveni legendare, pot intra în conștiința publică prin capacitatea micului ecran de a conecta o masă mare de oameni la același eveniment (de exemplu: Nadia in seara finalelor Campionatelor Mondiale de Gimnastică de la Montreal; Ion Iliescu și Petre Roman în evenimentele din decembrie 1989).

Puterea, influenta și fascinația micului ecran sunt atât de mari că au ajuns să determine știrile din ziare, nici o știre a jurnaliștilor din presa scrisă nu are același impact dacă nu este reluată, promovată de televiziune.

Controlul și manipularea presei scrise sunt cu atât mai evidente cu cât în zilele de azi tot mai mulți prezentatori și realizatori de emisiuni de televiziune ocupă funcții de conducere în presa scrisă și asigură astfel circulația informației.

Acțiunile colective cresc sau descresc în ochii opiniei publice în funcție de importanța acordată evenimentului de către posturile de televiziune. Specialiștii in psihologia mulțimilor consideră că fenomenul televiziunii poate avea consecințe de neimaginat, greu de calculat, in anumite condiții, canalul audiovizual poate deveni un factor direct de putere (de exemplu: TVR a funcționat pe parcursul primelor zile ale evenimentelor din decembrie 1989 ca factor de putere).

În condiții de confuzie sau de vid politic temporar, televizorul poate fi un element coordonator, chiar dacă există pericolul de a induce panică și confuzie (în mod voit sau neintenționat).

Procesul Watergate a fost unul din evenimentele care i-a adus televiziunii glorie, deși scandalul a fost inițiat de ziarul Washington Post. Timp de un an, capul de afiș al oricărui buletin de știri a fost ținut de personajele implicate și de detaliile acestei afaceri. Succesul repurtat de canalul audiovizual și de media în general a fost remarcabil, jurnaliștii fiind cei care au determinat în 8 august 1974 demisia președintelui american Nixon și și-au câștigat faima de „a patra putere în stat".

Moartea prințesei Diana a dat televiziunii din nou ocazia să-și etaleze atuurile în captarea interesului public și în transformarea unui eveniment în tragedie națională. În vara lui 1997, oamenii din întreaga lume au urmărit prin intermediul micului ecran întreaga desfășurare a funeraliilor „Reginei inimilor" și au împărtășit durerea familiei regale britanice.

Modul în care personalitățile pot influența și schimba conduitele umane sunt un teren incitant de studiat pentru specialiști. Relevant este cazul referitor la arestarea în 1994 a celebrului sportiv american J. Simpson sub învinuirea de crimă, care a determinat imediat după mediatizarea veștii creșterea numărului de apeluri la hot-line-urile la care se raportau violențele domestice din Los Angeles cu 80%. Un eveniment asemănător se petrecuse și în 1991: la doar câteva minute după ce faimosul baschetbalist „Magic" Johnson a anunțat oficial la TV că a fost depistat seropozitiv, apelurile cetățenilor la linia fierbinte a Fundației San Francisco AIDS au crescut de 15 ori față de rata obișnuită.

Impactul televiziunii este relevant și în cazul creșterii sau descreșterii prestigiului unei companii, nu doar în cel al imaginii unei personalități. Un exemplu recent este cel al scăderii dramatice a vânzărilor de băuturi răcoritoare produse de compania Coca-Cola în urma intens mediatizatului scandal al dioxinei. Potrivit statisticilor companiei americane, afacerea flacoanelor contaminate izbucnită în Belgia a costat compania în prima jumătate a anului 1999 circa 75 de milioane de dolari (pierderi înregistrate în Europa).

Analizele sociologice arată că nu condițiile structurale determină modul de desfășurare a anumitor practici, ele doar le creează cadrul. Școala, familia, mediul și prietenii sunt elementele care orientează și dezvoltă practicile culturale de loisir.

Schimbările fundamentale ale preferințelor față de practicile de loisir ale românilor, după 1990, se datoresc în principal creșterii și diversificării oportunităților de loisir, apariției unor oportunități noi, dar și scăderii veniturilor, a costurilor relativ ridicate a anumitor practici (de exemplu: în condițiile în care numărul de cititori inscriși la bibliotecă a crescut foarte puțin, numărul spectatorilor la reprezentațiile de cinema, teatru, operă sau concerte de muzică clasică a scăzut simțitor) .

Pentru a înțelege, trebuie explicat mai întâi de toate conceptul de masă de oameni. A.P. Nazaretean în lucrarea sa „Panica în masă și zvonurile” definește mulțimea sau „gloata” ca fiind o aglomerare de persoane care nu sunt unite prin țeluri comune și o structură organizatorică și decizională unică, dar sunt legate între ele de un centru de atenție comun și de aceeași stare emoțională. Starea emoțională este un element foarte important.

Tot A.P. Nazaretean, dar și Gustave le Bon în „Psihologia maselor” pun accentul pe contagierea reciprocă, pe transferul unei stări emotive la nivelul psihofiziologic al contactului dintre organisme: „în mulțime omul se simte anonim și golit de personalitate, eliberat de obligația nevoilor sociale și de responsabilitate; se diminuează capacitatea de a te vedea dintr-o parte”.

Manipularea se bazează pe o strategie centrală, uneori unică, reducția cea mai completă posibil a libertății auditoriului de a discuta sau de a rezista la ceea ce i se propune. Această strategie trebuie să fie invizibilă, căci dezvăluirea ei ar arăta că există o țentativă de manipulare.

Manipularea cuvântului întreține, din acest punct de vedere, un curios raport cu tăcerea acolo unde argumentarea amenajează pauze care reprezintă tot atâtea puncte de respiro în dialog și îi lasă interlocutorului posibilitatea de a reflecta, obiecta, accepta sau refuza, manipularea pare să aibă drept caracteristică faptul de a hăitui tăcerea în interacțiuni, cu scopul de a-l închide pe celălalt într-o secvență continuă în care nu-i rămâne altă alegere de făcut decât să se predea.

Acest lucru s-a întâplat în 2004 când campania a fost bazată pe evenimente difuzate la televizor și în mass-media, însă nu s-a întâmplat și în campania din 2008 când ”accentul nu a mai căzut pe dezbaterile televizate, și mass-media nu a fost, ca la toate celelalte campanii anterioare, canalul principal. Astfel, surse ca Internetul și migrarea unor audiențe dinspre main stream media spre new media, au condus către detronarea televiziunii din poziția de “regină a mediilor” în favoarea unui echilibru instabil: televiziune versus spațiu virtual de comunicare.

Secțiunea a 3-a. Elementele specifice diferitelor tipuri de producții de televiziune

Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă în scopul părtinirii uneia dintre părțile implicate se poate face prin darea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanților acelei părți, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenții mai lungi și într-un spațiu de prezentare mai larg, sublinierea acțiunilor lor pozitive și minimalizarea faptelor benefice ale pârtii adverse etc. (de exemplu, într-un documentar BBC, de televiziune referitor la ultimii ani ai regimului comunist din România și la modul în care poporul era asuprit, realizatorii au intervievat doar maghiari și sași care trăiau aici și în plus erau din sate bogate, în schimb nu au arătat poziția nici unui român).

Această modalitate este folosită și atunci când se vorbește despre o boală (de exemplu, SIDA) sau despre un fenomen social negativ (cum ar fi prostituția) iar comentariul din off se suprapune pe imaginea unor persoane publice ce pot fi recunoscute și, în consecință, asociate cu stigmatul în discuție.

De exemplu, într-unul din „Observatoarele" de la ANTENA 1, când Victor Ionescu a fost invitat să participe în calitate de analist politic, faptul că acesta era la acea vreme directorul departamentului de știri de la acest post de televiziune s-a văzut în inflexiunile vocii, în modul în care a condus discuția și a preluat sarcina de moderator a crainicului). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor.

Moralismul moderatorilor este în multe cazuri discutabil (Andrei Gide spunea „Cu sentimente duioase se face literatură proastă; ai aceleași sentimente, in schimb, se face audimat). Deseori, aceștia susțin cu mult cinism discursuri de un înalt conformism moral. Ei au devenit manipulatori de conștiințe care se fac purtătorii de cuvânt ai unei morale tipic mic-burgheze ce spun telespectatorilor ce și cum să gândească, care impun receptorilor propria scală a valorilor.

Secțiunea a 4-a. Publicitatea electorală în România anului 2014

În România anilor 2010, în România, ideea manipulării prin presă trece prin avatarurile prin care a trecut vrăjitoria în Evul Mediu. Deși din sondaje reiese adesea că, după Biserică și Armată, presa este cel mai mult învestită cu încrederea românilor (un loc trei pe o scală a încrederii fiind demn de orice democrație a lumii), tot ea, presa, este responsabilă de faptul că cineva ne folosește prin intermediul ei. Tot ce nu se înțelege din ceea ce prezintă presa are drept cauză faptul că „cineva de sus" dictează așa.

Totul se întâmplă pentru că faimosul „ăștia", un impersonal mini-colectiv, „cineva" mai deștept, mai perfid și cu puteri malefice dictează totul prin intermediul presei: ce să înțelegem, ce trebuie să știm, ce e necesar să ni se ascundă. Adică ne manipulează pentru propriile interese. Cine este această putere perfidă? Desigur, mai simplu spus, Guvernul, Parlamentul, președintele, politicienii. „Ăștia". Dacă un fapt, un eveniment, o știre prezentate de mass-media nemulțumesc, acuzațiile de încercare de manipulare apar imediat ca reacție.

De fapt, lucrurile nu stau chiar așa și, precum vom vedea, presa română se așază mult mai simplu și mai pământesc pe un făgaș, îngust ce-i drept, între manipulare și lipsă de profesionalism, acesta din urmă putând lua adesea, în ochii cititorului de presă, chipul manipulării.

Istoria presei post-decembriste ne mai oferă exemple de ample campanii mediatice pornite din intoxicări cu informații, cu dosare prefabricate, cu răspunsuri abil insinuate în chiar premisele problemei. Dar, niciodată pânâ în acel moment al alegerilor prezidențiale din 2000, presa nu a pus umărul atât de direct la confecționarea unui personaj politic pentru ca, mai apoi, să-și încalce multe dintre liniile directoare numai cu scopul de a scăpa de el.

Vom analiza pozițiile adoptate de câteva cotidiane înaintea primului tur de scrutin și după al doilea tur, atunci când nu mai rămăseseră decât cei doi candidați, spre a vedea mai exact cum, cu voia sau fără voia ei, presa și politicienii „anti-iliescieni" s-au transformat în cei mai credibili susținători ai celui ce ani de zile întruchipase „idealurile neîntinate ale socialismului", „kaghebistul", „locatarul de la Cotroceni", celui ce stând „cinci ani la ruși nu putea gândi ca Bush".

Victoria facilă din turul al doilea a lui Ion lliescu s-a datorat într-o bună măsură presei. Cea care a cerut tuturor românilor democrați — inclusiv oamenilor politici adversari lui Ion lliescu — să-l voteze pe acesta. A ajuns însă Vădim Tudor în turul al doilea fără o mână de ajutor, aceasta-i întrebarea. Adică, a fost presa manipulată astfel în-cât să se ajungă la această situație sau ne aflăm în faza bolii copilăriei jurnalismului — de dragul senzaționalis-mului și prejudecăților, presa nu a fost capabilă să abordeze de pe poziții serioase probleme serioase ale societății românești?

Plecând de la campania anului 2000, modul în care campania electorală susținută agresiv la televiziune poate schimba soarta alegerilor este deplin redată de situația din 2014 din România. La începutul campaniei, Victor Ponta conducea detașat cursa înaintea liderului PNL Klaus Iohannis, ca urmare a consilierilor săi, care au alcătuit clipuri de televiziune, mesaje politice și azonuri mediatice cu care au bombardat opinia publică românească, prin care înfățișau un delicvent (traficul de copii) care se săvârșise cu aproximativ 20 de ani mai devreme. Mesajul era că Iohannis nu poate controla criminalitatea, în fața acestui tip de mesaj puternic emoțional, orice alte argumente de tip rațional ale lui Iohannis (statistici, grafice), care demonstrau eficiența politicii sale au condus, în primul tur de scrutin către câștigarea alegerilor. Cu toate acestea, în doar câteva luni, Iohannis 1-a surclasat și a câștigat alegerile, cel de al doilea tur de scrutin, din decembrie 2014.

Secțiunea a 5-a. Traficul de copii. Cazul denigrării lui Iohannis!

Având deja un precedent, campania din 2008, în care Traian Băsescu a câștigat alegerile prin promisiuni ca numărul parlamentarilor să fie redus în noul Parlament unicameral de la 471 la cel mult 300, în care același viitor președinte a fost denigrat de către principalele patru organizații nonguvernamentale care îl acuzau de faptul că ”promovează ideea de parlament unicameral fără să dea șansa unei alte opțiuni” sau în care am avut doar 4 dezbateri publice, dar niciuna cu toți cei 12 prezidențiabili: una la Cluj, una la TVR1 (cu Ovidiu-Cristian Iane, Remus Cernea, Constantin Rotaru și Constantin Ninel Potârcă), una la Antena 3 și una la Palatul Parlamentului, campania din anul 2014 a fost, de asmenea marcată de o mulțime de evenimente.

De departe, cel mai important moment a fost cel în care Iohannis, împreună cu soția sa Carmen, a fost acuzat de trafic de copii, trafic care se zice că s-ar fi înfăptuit la sfărșitul anilor 1990, în care acesta era doar un simplu profesor, iar soția lui, o simplă profesoară.

De remarcat însă modul în care, rând pe rând, principalele televiziuni ale României, au încercat să împroște cu noroi ”un candidat la prezidențiale, implicat în traficul de copii. Klaus Johannis, omul dreptei care vrea să ajungă la Cotroceni în 2014, făcea parte, în anii 90, dintr-o rețea internațională de vănzare de minori în Canada. Pe vremea aceea, el era un simplu profesor de fizică, iar împreună cu soția sa, profesoară de engleză, intermedia adopțiile de copii pentru familii venite de peste Ocean”, un nume care până în acele momente nu ieșișe cu nimic în evidență, sau poate da, cu un Sibiu capitală europeană, cu un Sibiu al tuturor românilor, cu un Sibiu cu care să ne mândrim.

În acest tip de manipulare, așa cum o consideră susținătorii actualului președinte s-au folosit rând pe rând diferite tehnici, prin care s-a încercat denigrarea viitoarei candidaturi a lui Iohannis. Astfel o primă tehnică folosită a fost cea a dezinformării, care ”este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false”, a adus în atenția publicului informația ”traficul de copii”.

Totuși, dacă încercăm să fim obiectivi, și având ca bază decizia instanței coroborată cu cele spuse de însuși învinuit ”Au verificat în anul 2000 deja și există răspunsuri oficiale. Doar că PSD-ului nu i-ar fi convenit să vină răspunsuri oficiale de la biroul de specialitate, de la biroul din Poliție care spune clar că s-a verificat în Canada, oamenii sunt bine mersi, copiii sunt bine mersi. Asta e una din minciunile sfruntate ale PSD-ului cu care au încercat să mă atace”, atunci trebuie să avem o părere contrară majorității oamenilor din media, care, rând pe rând au susținut vinovăția președintelui, într-un caz în care se susținea că ”Familia Johannis lucra extrem de eficient și profesionist: avea acces foarte rapid la informații, avea o mare putere de convingere și de persuasiune, inventa povești lacrimogene pentru a determina familiile să-și părăsească odraslele, deținea spații de locuință de tranzit pentru bebelușii care urmau să fie trimiși în Canada (unii erau ținuți în coșuri de nuiele).”

Totodată, posturi antiliberale, adică pro regimului Băsescu (B1Tv), au folosit în acest caz o intoxicare a publicului alegător, deoarece au dorit suprasaturarea surselor cu informații false prin care s-a dorit "anestezierea" acestuia, în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezător, ostil în fata unui adevăr care urmează a fi comunicat, foarte probabil viitoarea candidaturi la alegerile din anul 2014.

Astfel, în media apăreau tot felul de informații, foarte multe dintre acestea erau probate doar parțial, fără a se putea însă verifica corectitudinea lor ”În timp ce Klaus Johannis se îmbogățea din trafic de copii (și acum deține în cont 9000 de dolari din 1990, potrivit declarației sale de avere), o familie din Rășinari, pe nume Iliuț trăiește și astăzi o mare dramă”, mesaj prin care s-a dorit crearea unui cadru lacrimogen, unui cadru plin de vinovăție.

Pentru a combate această afirmație, însăși Iohannis a avut un discurs public, pe Realitatea TV, la o oră de vârf, în care menționa că rolul său în tranzacțiile de copii nu a fost decât de șofer, iar cel al soției Carmen nu a fost decât de traducător. Iohannis menționa chiar că, în urma multiplelor apariții televizate ale oameniilor din garda Ponta, a fost în satul răținari unde a cerut și obținu informații despre copii "Au venit neamuri de acolo, din Rășinari, și au spus – nu, domnule, noi vorbim săptămânal cu oamenii aceștia, sunt bine mersi acolo în Canada -, unul dintre copii are la rândul său deja copii, deci s-a demontat și această minciună, această poveste mincinoasă ordinară. M-am informat și eu tot acolo, în satul Rășinari, de unde au fost copiii. M-am interesat pentru că am văzut atacul acesta mizerabil din partea PSD-ului și eu, personal, am fost interesat, am vorbit cu primarul de acolo, cu neamurile de acolo și m-am convins că totul este ok. Dar asta nu e treaba mea să clarific, asta trebuia să o facă o instituție a statului dacă voia, doar că n-a făcut-o"

Tot în cadrul acestei tevaturi a ”traficului de copii”, oamenii din anturajul domnului Ponta au încercat, asemenea cadrajului constrângător, să disemineze informația, creând o adevărată strategie prin care, interlocutorul (publicul larg), este înșelat, și de foarte multe ori purtat către alte informații, cum ar fi cele prezentate de Gabriela Firea, în cadrul interviurilor televizate în care spunea ''Din punctul meu de vedere, a fi un bun familist înseamnă nu doar a fi căsătorit, ci și a avea copii…” sau că, spre deosebire de Iohannis, prezidențiabilul PSD, Victor Ponta, este un ''bun familist''. ''Este căsătorit, are un băiat, Andrei, are o fetiță, Irina, și sunt convins că-și mai doresc Daciana și Victor copii. Eu, ca mamă, le urez să mai aibă''.

Prin aceste mesaje s-a dorit crearea unui spațiu lacrimogen. Dorin să fie amplificată foarte mult situația familială a unuia, spre detrimentul celuilalt. Acest joc, de foarte multe ori inuman, nu a făcut altceva, decât în anumite momente să ridice, de undeva din umbră, numele actualului președinte.

În concluzie, agenda electorală a fost una încărcată, în care mass-media a prezentat, pe perioade, numeroase evenimente care pot fi încadrate în categoria abuzurilor (așa cum s-a dovedit a fi și cazul Iohannis), în care partidul de guvernamant (PSD), sau cel care deține toate pârghiile politice, sociale și economice, a fost cel care a acuzat. Totodată nu poate fi negat faptul că știrile despre corupție și abuzuri au dus la generalizarea scepticismului cetățenilor față de instituțiile politice, creându-se un „video-malaise”, adică dezgust vizual față de politică. Apetitul mass-mediei pentru spectacol și senzațional este strâns legat de degradarea permanentă a încrederii populare în structurile politice, ceea ce a generat ca în primul tur al alegerilor absenteismul să fie unul destul de ridicat.

De asemenea trebuie reliefat faptul că cercetările au demonstrat că talk-show-urile pot avea o forță persuasivă extraordinar de puternică și că după o lungă perioadă este posibil să ne fi însușit opiniile, uitând punctul lor de plecare, de aceea media reprezintă un mijloc aproape absolut de influențare a opiniilor și acțiunilor indivizilor.

În final doresc să închei prin a spune că, în spațiul românesc, succesul depinde mai mult de calitățile și imaginea personală decât de corpul politic (de idei, valori, simboluri), sau modul în care se ridică unii ca urmare a scandalurilor. De fapt asta este ceea ce reprezintă România generală, și în particular, România clasei politice. Agenda politică este tot mai diferită de agenda populației, mai ales prin lipsa comunicării directe, conducând către o dependență de mass-media, asemenea unui drog

De asemenea, anul 2014 a fost un an în care comunicarea politică a fost axată pe conflicte și pe schimbare (vezi cazul Iohannis și copiii și schimbarea președintelui), în care mesajele constructive au lipsit cu desăvârșire, în care verticabilitatea politică lipsește, astfel că fiecare succes e urmat de o erodare rapidă care conduce către DNA (vezi Udrea și cazul Microsoft, vezi Hrebenciuc și cazul retrocedările de pământ, vezi Dorin Cocoș și cazul Alro). Acum întrebarea este, ce va urma, sau poate cine?

Deși credem că România este o țară mult schimbată în prezent față de 1989, ne înșelăm, pentru că încă suntem conduși de comunism, pentru că încă nu avem o clasă politică dominată de aceleași reguli și de aceeași dorință numită ”bani”, lucru care ne conduce, în permanență la dorința de schimbare, indiferent de forma pe care o va prelua.

Secțiunea a 6-a. Concluzii finale

Astăzi, lucrurile par ceva mai complicate. Cu adevărat, toate fenomenele contradictorii descrise până acum — puterea media, absența rolului perceptibil în multe cazuri, rolul mai mic decât cel al relației interpersonale — pot fi simultane. Trebuie avut în vedere că individul care primește mesajul nu este unul izolat. De asemenea, că și condițiile receptării mesajului nu sunt aceleași pentru toți. Trebuie să se știe că și conținutul mesajului nu este indiferent și că mesajul emițătorului către receptor nu are un sens unic, că există și un feed-back, o reacție.

În aceste condiții, faimoasă întrebare a celor „5 W" pe care o punea H. Lasswell rămâne interesantă și importantă. Who says what in which channel to whom and with what effect? (adică un fel de cei „5 C" adaptați la română: Cine spune ceva, prin ce canal, cui și cu ce efect?). Trebuie să ne punem întrebări legate de ansamblul fenomenului comunicării, a emiterii și conținutului mesajului în condițiile receptării lui, ca și despre eventualele efecte pentru a fi tentați să răspundem la întrebarea privind influența mijloacelor de comunicare în masă.

Cum am mai spus, mijloacele de comunicare în masă nu acționează în aceeași manieră asupra tuturor indivizilor. De asemenea, nici toate mijloacele nu acționează identic asupra aceluiași individ. Sunt numeroși factori care intră în joc: gradul de încredere față de media, fenomenul de percepție selectivă și defectele de înțelegere a unor mesaje, rețeaua relațiilor personale care aparțin indivizilor, nivelul intelectual al individului precum forma în care este prezentat mesajul.

Fiecare sistem de comunicare introduce propriul său mijloc indirect în pictura realității pe care o transmite pentru că mijloacele de comunicare în masâ vorbesc publicului (pe care nu-l ascultă), ci mai degrabă se ascultă unele pe altele, decât să asculte publicul.

Media joacă un rol deosebit în campaniile electorale, tinzând să devină locul ideal unde acestea sunt derulate. Mai întâi, pentru că în această perioadă se produce o creștere cantitativă a publicului implicat în dezbatere și decizie, precum și pentru că problemele aflate în discuție sunt mult mai diversificate și mai complexe. Apoi, pentru că ele exercită o influență decisivă asupra personalizării campaniilor și tind tot mai mult să susțină necesitatea „marketingului politic".

Televiziunea se impune cel mai mult în perioada alegerilor. O mulțime de studii au arătat că televiziunea constituie de acum înainte vehiculul privilegiat al mijloacelor pre-electorale.

Dacă celelalte media continuă să utilizeze părți ale populației, televiziunea constituie fondul comun de referință al alegătorilor. În acest timp, rolul mijloacelor militante (mitinguri, vizite de lucru) încep să-și piardă din putere. Înțelegem de ce candidații acordă atâta grijă prestațiilor lor televizate.

Una din funcțiile latente ale media în viața politică este de a contribui la ceea ce anglo-saxonii numesc agenda-setting, adică stabilirea ordinii de zi a problemelor. Partidele politice, guvernele, organizații instituționalizate, forțele economice și sociale, grupurile de presiune vorbesc zilnic despre teme noi. Ele propun soluții chestiunilor la zi, difuzează o mulțime de comunicate — polemice unele cu altele. În acest amalgam de teme și soluții, media și, în prim-plan, televiziunea, joacă în permanență un rol de triere, selecție și ierarhizare. Media sunt cele care operează alegerea ofertelor politice, transmițând ceea ce cred ele de cuviință că este important de adus la cunoștința publicului. Televiziunea, cu precădere, joacă rolul de mediator între sistemele politice și ansamblul cetățenilor.

Această funcție de stabilire a ordinii de zi a problemelor politice este fundamentală. Fără aceasta, eforturile partidelor politice sunt în van, pentru că ele nu pot face ca programele lor sâ treacă spre marele public. Cetățenii, la rândul lor, sunt dependenți de media — mai ales de principala lor sursă de informare — televizorul — pentru a repera ce este fierbinte în dezbaterile politice. În funcție de aceste probleme fierbinți și de pozițiile luate de forțele politice ei își vor exprima votul.

Posturile de televiziune deschid „ferestre" spre realitate, așa cum o percep ele, dar și cum este percepută de platformele politice, fără a interveni cu propriile lor analize în dezbateri. Altele își au propriile comentarii și analize. În fine, unele dintre ele tind să încline balanța în favoarea persoanei politice și recunosc faptul că televiziunea nu trebuie să fie decât un releu între sistemul politic și opinii. Lupta electorală se dă adesea între imagini, iar imaginile liderilor figurează printre elementele cele mai susceptibile de a fi afectate de o campanie, mai întâi prin aparițiile lor televizate. Acest fapt este fundamental pentru că pe baza imaginii conducătorilor și a capacității lor de a rezolva problemele curente se ia decizia electorală.

Machiavelli nota: „Nu este necesar ca un Prinț să aibă toate calitățile, dar trebuie să pară că le-ar avea. Oamenii, în general, judecă mai degrabă cu ochii decât cu mâinile, căci fiecare a văzut, dar puțini au pipăit.". Opiniile se modifică în cursul campaniei electorale sub bombardamentul mediatic și sfârșesc printr-o cristalizare la sfârșitul campaniei, adesea destul de diferită de cea înregistrată la început.

O serie întreagă de evenimente, de fapte, de structuri nu ne sunt cunoscute decât prin media care desenează astfel pentru noi o „realitate mediatică", una de joc secund. Media sunt cele care structurează mediul politic al oamenilor. Acest fapt poate fi extrem de grav în măsura în care devierile de la realitate nu ar putea fi corijate, pentru că singura luare la cunoștință despre această realitate provine exclusiv de la sursele mediatice.

Din acest punct de vedere, tot ce am spus despre propagandă, obiectivitate, despre importanța prezentării și regiei actualității (punere în pagină, fotografii, montaj) arată cât de numeroase pot fi aceste devieri de la realitate. Acest fapt este și mai grav și mai important atunci când această realitate de mâna a doua este adesea percepută ca o realitate fidelă.

În final, aș vrea sâ mă întorc la cei de la care am plecat. Omul modern are nevoie de informație, de presă, are nevoie de repere, omul modern este asaltat de informație și se pierde în hățișul din ce în ce mai informatizat, toate acestea pot stârni un zâmbet amar, atâta timp cât în România noastră modernă, la porțile Europei, iată, mai există locuri unde presa nu are greutate, pentru că ea nu există, și anume în interiorul omului civilizat și cult.

Concluzii

În ultimii ani, despre manipulare se vorbește mult. Atât de mult încât termenul de „manipulare" în loc să se clarifice, se încarcă din zi în zi de ambiguități. Ca în cazul oricărui concept delicat (vezi studiile despre opinia publică, de exemplu, care, numai ca definiție, a adunat zeci de încercări notabile în toată lumea științifică), și manipularea are parte de abordări divergente: de la cea plasată la nivelul bunului-simț, în care termenul circulă fără nici cea mai mică bănuială din partea celui care îl folosește că este utilizat incorect sau abuziv, până la cea a abordării riguros științifice (care nu exclude capcanele primeia — acelea că termenul ar putea să fie folosit ambiguu sau nediseminat în extraordinar de numeroasele lui valențe și nuanțe).

Abordarea noastră va fi una situată pe calea de mijloc, din latura științifică nu vom păstra decât proprieta-tea termenilor psihosociologici, arătând mecanismele prin care realitatea se poate reconstrui, cu intenție sau fără, pentru fiecare dintre noi, iar cu ajutorul exemplelor din presă vom încerca să depistăm când suntem de fapt manipulați și când nu. Când cineva are intenția să ne facă să credem altceva despre un eveniment și când suntem victimele propriei noastre ignoranțe

Imensa capacitate de a învăța ne permite nu numai să profităm de propria noastră experiență, ci să ne construim viața bazându-ne și pe experiența altora, înmagazinată în planuri, memorii, documente, istorii scrise. Abilitatea de a imagina alternative, de a propune variante, de a anticipa consecințe ne dă posibilitatea să construim scenarii dintre cele mai îndrăznețe despre viitor, depășind chiar logica lineară. Capacitatea de a iubi, de a trăi emoții intense, ne determină să ne implicăm total în viața de fiecare zi.

Pentru ca atributele tripletei inteligență-conștiință-afect să funcționeze perfect în sensul dezvoltării individului, trebuie ca el să aibă o viziune foarte bine închegată a temporalității, a ceea ce înseamnă trecut, prezent și viitor, a importanței acestor noțiuni. Numai astfel ființa umană își dobândește și își demonstrează superioritatea: devenind total implicată în ceea ce a fost, în ceea ce este și în ceea ce va fi.

Astfel, fapta de crede fără a digera informația, fără a o trece prin propriul filtru al gândirii, filtru ce trebuie el însuși instruit, perfecționat în permanență constituie o dovadă de ignoranță acerbă, de refuz de a fi liber și propriul creier al ființei tale. Nu putem să acționăm precum roboții, să ne lăsăm convinși, manipulați de orice veste mai mult sau mai puțin veridică. Neputința nu s-ar putea traduce decât prin lâncezeală si putoreșenie.

Pe parcursul acestei lucrări am dorit să evidențiez cât de ușor de manipulat suntem, și cât de manipulați suntem chiar în clipa de față, să ai o gândire total neinfluențată ar constitui o utopie, dar să știi să alegi ceea ce îți folosește, ceea ce constituie adevărul din masa de informații constituie o cutumă irefragrabilă.

Zvonul reprezintă o formă a manipulării, o formă des folosită, prin rumoarea pe care o provoacă, prin panica și dezlănțuirea forțelor imaginate, prinde în capcană imediat, tocmai datorită spuselor de la om la om, cum altfel să nu crezi când chiar omul apropiat în care ai încredere te informează.

De ce ai crede?! Pentru că în funcție de beneficiile lui, fie negative, fie pozitive, reprezintă o noutate, o ieșire din uzanțe și din cotidian, o escapadă potrivnică sau nepotrivnică. Putem să scapăm?! Cu siguranță da, prin dorința de a gândi și de a cunoaște, de înțelege și de discerne, de nu ne comporta precum turma, doar pentru a nu ieși în relief ca excentric, neascultător.

Pentru a ne putea descurca, orienta într-o lume complexă ca a noastră, trebuie să cunoaștem mediul înconjurător. Trebuie să cunoaștem care ne sunt limitele, care ne sunt „păpușarii”, către ce trebuie să ne îndreptăm.

Ne putem face o imagine rotundă, completă doar prin acumularea de informații din diverse domenii (cele menționate mai sus). Deși informațiile pe care le primim sunt de multe ori contradictorii, pentru că sunt trecute prin filtru unuia sau altuia, acestea ne ajută să ne facem o idee despre ceea ce ne înconjoară și ne ajută să ne ghidăm în societate.

În consecință esența controlului total asupra individului este reprezentată de anihilarea sentimentului de independență a acestuia, sentiment ce l-ar putea determina să gândească, să-și creeze propriul său sistem de valori și să ia decizii de unul singur. Pentru a pune sub control total mintea oamenilor, trebuie ca ei să fie cufundați în anonimatul maselor de manevră, să fie permanent dependenți de sistemul de gândire al grupului din care fac parte și să se supună necondiționat, instinctiv, autorităților.

Cert este că măcar noi, avem posibilitatea să ne opunem gloatei, să ne învingem impulsurile primare, emoțiile brute, și să raționăm. Căci nimic nu ne mai salvează atunci când rațiunea dispare.

Suntem oameni?

Atunci, să ne comportăm ca atare!

Bibliografie

CHAIKEN și TROPE, Dual-Process Theories in Social Psychology, 1999;

Ioan BONTAȘ, Pedagogie, ediție revăzută și completată, Ed. All, 1995;

Robert GAGNE, Condițiile învățării, E.D.P., București, 1975;

Pavel MUREȘAN, Învățarea, eficientă și rapidă, Editura Ceres, 1990

Petru ILUȚ, Psihologie socială și sociopsihologie, Editura Polirom, 2009;

Bogdan FICEAC, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1997;

John HARTLEY, Discursul știrilor, Polirom, Iași, 1999;

Marshall MCLUHAN Mass-Media sau mediul invizibil; Eric MCLUHAN și Frank ZINGRONE, trad. Mihai MOROIU, Culegerea textelor și cuvânt înainte, de, Editura Nemira, 1997;

Lazăr VLASCEANU, Cătălin ZAMFIR “Dictionar sociologie”, 1993;

Lionel BELLENGER, La Persuasion, PUF, "Que sais-je?", Paris, 1985;

Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Institutul European, 2006;

Gheorghe Kovacs-EICHNER, Despre manipualrea opiniei publice și Marx…ce oroare! Eseuri, 2002;

Gilles WILLETT, Une introduction aux concepts, aux modeles et aux theories, Ottawa, Ed. du Renoveau Pedagogique, 1992;

Ioan DRĂGAN, Paradigme ale comunicării de masă, Bucureșți, Editura Șansa, 1996;

A. SILBERMANN, Comunication de masse, Paris, Hachette, 1981;

Bernard DAGENAIS, Campania de relații publice, Polirom, 2002;

Bogdan FICEAC, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1997;

Robert – Vincent JOULE și Jean-Leon BEAUVOIS, Se soumettre… en toute liberté;

Tratat de manipulare, tradus de Nicolae Forentin PETRIȘOR;

J. FISKE, Reading Television, 2003;

Serge TCHAKHOTINE, Le viol des foules par la propagande politique;

Stanley MILGRAM, Soumission a l'autorite. Un point de vue experimental, Calmann-Levy, Paris, 1974;

Miguel BENASAYAG, Utopie el liberte, La Decouverte, Paris, 1986;

R. J. LIFTON – Reforma gândirii și psihologia totalitarismului, Iași, 1999;

David RANDALL, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Polirom, Iași, 1998;

E. GROSU POPESCU, Jurnalism TV-specificul telegenic, Editura Teora, București, 1998;

A.P. NAZARETEAN, Panica în masă și zvonurile, 1997;

J-N. KAPFERER, Zvonurile, Ed. Humanitas, București, 1993;

J .WW. GARNER, Manual pentru televiziune, C.J.I., București, 1998;

Corina CRIȘAN, Lucian DANCIU, Manipularea opniei publice prin televiziune, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000;

Alex MUCCHIELLI, Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iași, 2002;

D. McQUAIL, MediaPerformance – Mass Communication and the Public Interest, Sage Publications, London, 1993;

Ellen MICKIEWICZ, Charles FIRESTONE, Televiziunea și alegerile, București, Știință și tehnică, 1996;

J. ARONSON, Nail COHEN, Self-affirmation theory: An update and appraisal. In E. Harmon-JONES & J. MILLS (Eds.), Cognitive dissonance: Progress on a pivotal theory in social psychology). Washington, DC: American Psychological Association, 1999;

S. MOSCOVICI, Psihologia socială sau mașina defabricat zei, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1995;

Petru ILUȚ, Psihologie socială și sociopsihologie, Editura Polirom, 2009;

George GERBNER, Larry GROSS, Michael MORGAN, Nancy SIGNORIELLI, The “Mainstreaming” of America, Violence Profile No. 11., 1986

James LULL, Mass-media, comunicare, cultură, trad. de Mihnea COLUMBEANU, Editura Polity Press, Oradea, 1999.

M.R. REAL, SuperMedia – CulturalStudies, Sage Publications, California, 1989

RH FAZIO, MP ZANNA, J. COOPER, Dissonance and self-perception. An integrative view of each theory's proper domain of application. Journal of Experimental Social Psychology, 1977

L. FESTINGER, A theory of cognitive dissonance, Stanford, CA: Stanford Univ, 1957;

RH FAZIO, JR JACKSON, BC DUNTON, si CJ WILLIAMS, Variabilitatea în activarea automată ca o măsură discretă a atitudinilor rasiale: O conducta de bună credință Jurnalul de Psihologie personalității și Social, 1995;

D. WEAVE, C. WILHOIT, The American Journalistln the 1990's, 1992;

E. Edward SMITH, Nolen Hoeksema SUSAN, Barbara L. FREDRICKSON, R. Geoffrey LOFTUS, Introducere în psihologie, Editura Tehnica 55, București, 2005;

Jean-NOEL, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Humanitas, București, 1993;

Marian PETCU, Tipologia presei românești, Institutul European, Iași, 2000;

Michel N MATHIEN, Les journalistes et le systeme mediatique, Hachette, Paris, 1992;

Denis Mc QUAIL, Comunicarea, Institutul european, Iași 1999;

Janis HOVLAND, și A. KELLEY, Communication and Persuasion, New Haven, CT: Yale University, 1953;

JA BARGH, M CHEN, L. BURROWS, Automatismul de comportament social: Efectele directe ale constructului trăsătură și amorsare stereotip pe acțiune. Jurnalul de Psihologie personalității și Social, 1996;

Stefan PRUTIANU, Antrenamentul abilitatilor de comunicare, Editura Polirom, 2004;

David POTTER, istoric, în People ofplenty (citat de S.WATSON DUNN, Advertising. Its role in modern marketing, HOIT, Rinehart and Winston, New York, 1969;

Bernard CATHELAT, Publicite et societe, Payot, Paris, 1992;

J.SEGUELA, Fils de pub, Flammarion, Paris, 1984;

Franșois BRUNE, L'ideologiepublicitaire. Un conditionnement culturel a l'echelon planetaire, „Echos" 69-70, IX 1993;

Andren GUNNAR et al., Rhetoric and ideology in advertising. A content analytical study of American advertising, Liber Forlag, Stockholm, 1978;

Desmond MORRIS, Zoomenirea, Art, 2010;

Costin POPESCU, Publicitatea: o estetică a persuasinii, Editura Universitatii din Bucuresti;

Jean BAUDRILLARD, La societe de consommation, Gallimard, Paris, 1979;

R. THURNWALD, Die menschliche Gesellschaft în ihren ethno-soziologischen Grundtagen, vol. 1: Representative Lebensbitder von Naturvdlkern, Berlin und Leipzig, 1931;

L. von WIESSE. System der allgemeinen Soziologie, ediția a 11-a, Munchen und Leipzig, 1933;

Dimitrie TODORAN, Individualitate si educatie, Editura Didactică și pedagogică, București, 1974;

E. BARTH, Die Elemente der Erziehiings-und Unterrichtslehre, ediția a IX-a. Barth, Leipzig, 1923;

COMENIUS, Școala maternă, traducere de Milan P. ȘESAN, 1937;

C. CUCOȘ, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996;

Robert GAGNE, Condițiile învățării, E.D.P., București, 1975; Pavel MUREȘAN, Învățarea, eficientă și rapidă, Editura Ceres, 1990;

G. BOWER, în "Teoriile învățării", E. D. P., București, 1975;

Ioan NEACȘU, Metode și tehnici de învățare eficientă, Editura Militari București, 1990;

G. BOWER, în "Teoriile învățării", E. D. P., București, 1975;

W.J. BOTKIN, Malița ELMANDJRA, Orizontul fără limite al învățării (lichidarea decalajului uman), Editura Politică, București, 1981;

Steliana TOMA, Curs de pedagogie pentru uzul studenților, Institutul de Construcții București, 1991;

Gheorghe DUMITRU, Comunicare și învățare, Editura Didactică și Pedagogică București, 1998;

H.P. CATHALA, Epoca dezinformării, Ed. Militară, București, 1991;

Jean BAUDRILLARD, La societe de consommation, Gallimard, Paris, 1979;

Franck L. WILSON, European Politics Today. The Democratic Experience, 3rd ed., Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, 1999;

A communicative conception of discourse, Discourse studies, vol.4, number 3, SAGE Publications, London 2002

Fundația Societatea Civilă, Sfera politicii. Mass media azi, nr. 64, nov. 1998

P. BOURDIEU, Structura invizibilă și efectele ei, în Despre televiziune, Ed. Meridiane, București, 1998;

I BUCHERU, Fenomenul televiziune, Ed. Fundației România de Mâine, București, 1997;

Francis GOYET, Rhetorique de la tribu – rhetorique de l'Etat, PUF, Paris, 1994;

Le BON, GUSTAVE, Psihologia Maselor, trad., cuv. Înainte și note de Leonard GAVRILIU, Editura Științifică, București, 1999;

David Le BRETON, Le Silence, Metailie, Paris, 1997

Cătălin ZAMFIR (coord.), Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1998;

P. BOURDIEU, Platoul și culisele lui, în Despre televiziune, Ed. Meridiane, București, 1998;

G. ARISTARCO, Utopia cinematografică, Ed. Meridiane, București, 1992;

William Morow QUILL, New York, 1993 tradus de Mihai COMAN, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iași, 1999;

Ion DRĂGAN, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

Mihail KOGĂLNICEANU, Esquisse sur Vhistoire, les moeurs et la Umgue des Cigains, în Opere, vol II, Editura Academiei, București, 1976.