Camil Petrescu

CUPRINS

Introducere………………………………………… pag.1

Capitolul I: Premize

Spectacolul presei în perioada

interbelică……………………………………..pag.3

Camil Petrescu – o viață dedicată

și presei………………………………………..pag.10

Capitolul II: Presa lui Camil Petrescu și vremea lui. Prezentare tematică………………………..pag.34

2.1 Publicistica lui Camil Petrescu

și viața politică……………………………………..pag.34

2.2 Publicistica lui Camil Petrescu și problematica economică…………………………………………….pag.48

2.3 Publicistica lui Camil Petrescu și problemele limbii…………………………………………………….pag.53

Capitolul III: Ziaristul Camil Petrescu și scrisul lui. Presa și ziaristul din perspectiva lui Camil Petrescu……………………………………………….pag.60

Capitolul IV: Aspecte ale relației presă – literatură în opera lui Camil Petrescu……………………..pag.72

Capitolul V: Aspecte ale discursului publicistic al lui Camil Petrescu………………………………..pag.104

Capitolul VI: Actualitatea discursului publicistic al lui Camil Petrescu………………………………..pag.118

Concluzii……………………………………………..pag.124

Bibliografie….………………………………………pag.129

Anexe………..……………………………………….pag.133

BIBLIOGRAFIE

Antip Constantin, "Istoria presei române", Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, 1979.

B. Elvin, "Camil Petrescu. Studiu critic", Editura pentru literatură, București, 1962, R.P.R.

Călin, Liviu, "Camil Petrescu în oglinzi paralele", Editura Eminescu, București, 1976.

Călinescu, George, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1986.

Dascălu, Nicolae, "La Presse des minorites nationales dans la Roumanie de deux guerres", (1919 – 1939).

Dugneanu, Paul, "Camil Petrescu", Editura Eminescu, București, 1984.

Kuller Harry "Presa evreiască bucureșteană", Editura Hasfer, București, 1996.

Mihalache C., N., "Camil Petrescu, profesor și ziarist la Timișoara", Extras din culegerea "Limbă și Literatură", volumul VIII, București, 1964, Editată de Societatea de științe filologice din România.

Ornea, Zigu, "Anii 30 – extrema dreaptă românească", Editura Fundației Culturale Române, București, 1936.

Petrescu, Aurel, "Opera lui Camil Petrescu", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Popa, Marian, "Camil Petrescu", Editura Albatros, București, 1972.

Simion, Eugen, "Timpul trăirii, timpul mărturisirii", Editura Cartea Românească, București, 1976.

Slomon, Dumitru, "Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu", Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958.

*** Revista "Presa Noastră", (1956 – 1989).

*** "Presa românească" (1990).

*** "Presa periodică românească", (1919 – 1924), Editura Academiei, București, 1987.

*** "Revue Roumanie d’histoire", Tom. XX, Nr. 1, 1981.

Mic Dicționar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1978.

Camil Petrescu

Petrescu, Camil, "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962.

Petrescu, Camil, "Teze și antiteze", Editura Minerva, 1971.

Petrescu, Camil, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Editura Tineretului, 1972.

Petrescu, Camil, "Opere", Editura Minerva, 1973.

Petrescu, Camil, "Note zilnice", Editura Cartea Românească, 1975.

Petrescu, Camil, "Maxime și reflecții", Editura Albatros, București, 1975.

Petrescu, Camil, "Jocul ielelor", Editura Albatros, 1978.

Petrescu, Camil, "Patul lui Procust", Editura Minerva, 1983.

Petrescu, Camil, "Publicistică", volumul I, Editura Minerva, 1984.

Petrescu, Camil, "Danton", Editura Albatros, București, 1991.

Petrescu, Camil, "Patul lui Procust", Editura 100+1 GRAMAR, București, 1997.

Petrescu, Camil, "Doctrina Substanței", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

=== Capitol IV ===

CAPITOLUL III: ZIARISTUL

CAMIL PETRESCU ȘI SCRISUL LUI

PRESA ȘI ZIARITUL DIN PERSPECTIVA LUI CAMIL PETRESCU

"Ziarist înseamnă neapărat scris sincer și independent" 1., scria Camil Petrescu în 1930. În definirea ziaristului profesionist – al doilea termen are destinația de a marca doar deosebirea față de diletant – intră "sufletul mistuit în lupta pentru o idee și o cauză" și înregimentarea sa la o gazetă capabilă să fie o universitate liberă, o instituție care "întreține un contact nemilos cu viața". Asemenea ziare i se păreau a fi, la un moment dat, "Adevărul" și "Dimineața", indiferent dacă nu era totdeauna de acord cu poziția lor politică ori cu campaniile lor. Mai important îi apărea faptul că aici se acorda o mare libertate colaboratorilor prin încurajarea inițiativelor personale, că numărul mare de rubrici dădea posibilitatea de a scrie și tinerilor ziariști, că menținându-se în folosul vieții sociale și-au apropiat totalitatea gazetarilor și scriitorilor de nuanță democratică, dar au deschis paginile lor și celorlalți ș.a.m.d.

După cum îl caracteriza Dumitru Micu, scriitorul, "pătruns până la fanatism de ideea că scrisul angajează, se pronunța în indiferent ce chestiune cu gravitatea cu care ar formula declarații în fața unei instanțe a eternității" 2.. De altfel, ultimele sale două articole din martie 1957, în "Contemporanul", purtau ca titluri programatice: "scrisul nostru ne angajează" și "scrisul nu-l angajează". Era de fapt ultima sa polemică, genul său preferat de articol.

Exista o stare de înfruntare permanentă cu tot răul din jur, încât Perpessicius îl descoperea mereu "solus contra omnes". Dar cel care se lupta, în perioada bănățeană și mai târziu, pentru fiecare om, pentru o linie de tren, pentru un refugiu de tramvai, pentru o carte, o idee ori pentru drepturile intelectualității, cel care a fost în consonanță permanentă cu fiecare gând odată exprimat în scris, nedezicându-se nici o clipă, va ajunge într-o zi dezamăgit să scrie un articol și apoi să inaugureze o rubrică numită "Zădărnicia scrisului". Și atunci se va explica pentru tot ce a fost în urmă și pentru momentul dat: "Nu primesc să fiu condamnat la scris zilnic, și chiar dacă uneori primesc onorariul, numai pentru onorariu nu aș scrie niciodată. Vreau să spun că nu scriu ca unul care ar fi condamnat să vorbească cinci ore pe zi în pâlnia unui telefon, știind bine că la capătul firului nu e nimeni care să-l asculte, el fiind totuși obligat (și controlat) să se exprime cu decență intelectuală. Pot să nu scriu, dar dacă am scris nu sunt atât de putred de îngâmfare ca să mă dezinteresez de înțelegerea întâlnită de scrisul meu cu intenție de comunicare".3. Toți gazetarii și scriitorii ca el s-au văzut deznădăjduiți de lipsa de înțelegere și consecințe care au făcut ca o generație să fie secerată de două războaie mondiale. "Dacă scrisul nu ar fi o tristă zădărnicie după atâtea mii și mii de pagini scrise în favoarea păcii în decursul veacurilor, după explicațiile atât de ingenioase ale unor erudiți ideologi că "războiul nu rentează nici învingătorului", am avut totuși un catastrofal cutremur istoric prin apăsarea peniței pe hârtie.

[…]. V-ați întrebat vreodată ce trebuie să fi simțit, ce trebuie să fi meditat în pustiul intelectului lor, contemplând spectacolul lumii în flăcări, cei care mai trăiau dintre scriitorii care încercaseră să convingă lumea despre zădărnicia nebuniei războinice?". 4. A fost, în mod cert unul dintre aceștia. Dar în 1919, și în ’20 și în ’21, spera și lupta cu încredere și își spunea mereu: "Oricum, n-am decât un singur gând: să mă port așa ca și cum de mine ar depinde totul. " 5. Întreaga răspundere pentru viitorul statului românesc apasă, după opinia gazetarului, asupra conștiinței fiecărui român și nimeni n-are dreptul să nu lupte pentru "timpul unei vieți sociale mai pline de omenie", nici să nu fie neliniștit pentru destinul țării ("neliniștea e semnul panthognomic al dragostei"). El însuși

și-a mărturisit atașamentul și și-a fixat rostul: "Tot ce cuprinde ziarul acesta ["Țara", n.n.] e o mărturisire nesfârșită de dragoste pentru tot ce e românesc, pentru graiul și scrisul românesc, pentru pământul acesta care a cunoscut robia, dar și gloria, pentru arta noastră și tot ce poartă pecetea românismului. Rostul nostru […] este o dovadă de netăgăduit a setei noastre de a sluji cât mai mult sufletul românesc" 6. Publicistica lui Camil Petrescu este expresia patriotismului său și a hotărârii neclintite de a trece prin viață "lucid și loial". "Nici un român, scria el în 17 septembrie 1939, n-a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea și furia cu care l-am iubit și-am suferit eu din cauza lui. De 20 de ani nu mă pot mângâia de umilința de la Turtucaia și din prima parte a războiului. " 7. Înfrângerile noastre îi dau nopți de insomnie și febră, greșelile conducătorilor țării îi provoacă o furie care se dezlănțuie în articole și are mereu o uimire și o împotrivire proaspătă în fața necinstei, a politicianismului veros, a turpitudinii și a lașității. Și va căuta soluții pentru tot ce pare susceptibil de îndreptare, pentru că nutrește convingerea că statul românesc – "constituit cu sângeroase sacrificii după veacuri de încercări grele" – "nu va fi amenințat, ca un turn de piatră sub ploaie, nici o clipă, atâta timp cât energiile specifice, care l-au creat, dăinuiesc" 8. În consecință, va cere, ca pe o condiție a omului angrenat în viața politică a țării, îndoială și indulgență, atitudini ale celui care știe că singura poziție superioară este căutarea adevărului și urmărirea lui în toate aparențele, însoțit de sentimentul promovării istorice din cotidian în eternitate. "Rostul vieții politice, scrie în "Țara", nu este altul decât sacrificarea intereselor personale în folosul întregului neam, în punerea tuturor energiilor în slujba acestuia" 9..

Când, peste numai două decenii, un nou război mondial izbucnise, propria deznădejde luase proporții, furia împotriva celor care conduceau destinele țării nu slăbise nici o clipă, totuși, dincolo de toate acestea credința că neamul său își menținuse vigoarea: "Știu […] că inteligența are posibilitatea să învingă orice", scria în jurnalul său în septembrie 1939. "Cred azi că o anume cantitate de inteligență ar salva România, că în orice caz ar situa-o pe scara istoriei universale. Și eu vreau asta! ".

De-a lungul vieții sale de gazetar, otrăvită de înfrângeri și jigniri, au existat și momente când descurajarea l-a făcut să nu mai creadă în valorile morale ale societății românești. Din când în când, un accent de inutilitate pe care-l comunică "Jurnalul" său, străbate și în confesiunile sale publice:

"Am crezut multă vreme că aș putea fi de folos societății, că aș fi obligat chiar la aceasta, și am început mișcarea de la "Săptămâna muncii intelectuale".

Nu mai cred asta. Nu mai cred nimic. De aceea nu mă mai preocupă oarecum decât problema cunoașterii. Caut dezlegarea nedumeririlor. Credeam că e de folos pentru societate să se cunoască adevărul. Azi nu mai cred cu aceeași limpezime. Poate câtorva răzleți, acolo, să le fie de folos umbra sistematică și incertă a adevărului. Mă întreb, în orice caz, dacă "să lupt până la moarte" pentru asta? Aș vrea să fiu medic. E o religie autentică medicina și limitată. " 10.

Camil Petrescu nota în "Addenda la Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici" 11.: "Câtă conștiință atâta pasiune, deci atâta dramă". Scriitorul adăuga: "un personaj esențial dramatic nu poate fi decât un intelectual, pentru că nici un mod al conștiinței nu este în afară de intelectualitate".

În accepția lui Camil Petrescu, revelația în conștiință presupune tocmai descoperirea unor raporturi obiective, reale, ca fiind chiar un reflex al realității, o dialectică a reflectării lumii prin conștiință.

Intelectualii lui Camil Petrescu – personajele – acționează în funcție de raportul existent între ideal și real, între postulat și neputința împlinirii aspirației. Eterna nevoie de absolut nu este orientată spre certitudini, ci spre "conștiința pură", iar neputința de a găsi aici certitudini determină drama.

În viziunea lui Camil Petrescu, între condiția intelectualului și cea a ziaristului este o legătură foarte strânsă. Deoarece presa presupune contactul permanent cu realitatea, gazetăria devenea la Camil Petrescu act biografic în sens fenomenologic, căci, în contactul cu lumea, conștiința ziaristului e în situația de a selecționa faptele și de a elucida incidentele de cunoaștere. Așadar, "un bun gazetar e prin tehnica lui un artist adevărat", iar "ziarul nu poate porni decât de la fapte și nu poate năzui decât spre fapte. Aceasta îi e frumusețea, căci faptele își au prestigiul lor nud, care face de rușine orice încercare de a trișa prin literaturizare de mâna stângă. Tocmai de aceea însă, e necesar un principiu de selecționare în zona faptelor, și mai ales socotind drept esențială ideii de ziar, o precisă executare a funcției de ierarhizare a faptelor – valori. Altminteri, e haos și plictiseală"12..

În legătură cu presa și ziaristul, Camil Petrescu a declarat: "E neîndoios că un bun gazetar e prin tehnica lui un artist adevărat, dar un prost gazetar se demască mai ales ispitit de demonul literaturii. Stendhal, unul dintre cardinalii romanului, se exercită citind zilnic codul penal, ca să deprindă precizia și concizia stilului. Unii gazetari sunt însă inutil mândrii când imită, în coloane subțiri, oferindu-l trecut prin mijloacele lor anemice, pe Chateaubriand. Există un soi de gazetărie lirică sau periferie filozofică, pe care cei ce o gustă o cred cu seriozitate intelectuală" 13..

Scriitorul a mai declarat, în legătură cu revista critică: "O revistă critică trebuie să fie mereu în frontul principal al literaturii, distingând din mulțimea fenomenelor curente pe cele care prezintă un caracter de durabilitate" 14.

Referitor la polemici, mijloc gazetăresc predilect pentru Camil Petrescu, a scris: "Numai spiritele leșinate, parazitare fug de evantaliul argumentelor potrivnice, numai eroii literari cu nombrilul încă în funcțiune (fără figură în text…)… au oroare de orice îndârjire personală. O polemică ne dă spaima copiilor cari traversează singuri drumul. " 15.

NOTE

"Ziarist profesionist", în "Omul liber", An I, Nr. 59, 3 februarie 1930, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Volumul I, Ed. Minerva, București, 1984, pp. VIII.

Dumitru Micu, "Scriitori, cărți, reviste", Ed. Eminescu, 1980, pp. 147, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Volumul I, Ed. Minerva, București, 1984, pp. XVII.

"Cascada prejudecăților… Zădărnicia scrisului", în "Lumea", An I, Nr. 3, 7 octombrie 1945, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Volumul I, Ed. Minerva, București, 1984, pp. XVII.

"Zădărnicia scrisului… Și totuși a fost război" în "Fapta", An V, Nr. 783, 21 aprilie 1947, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Volumul I, Ed. Minerva, București, 1984, pp. XVII.

"Teze și antiteze", pp. 450

"O credință greșită", în "Țara", An I, Nr. 29, 23 decembrie, 1990, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Volumul I, Ed. Minerva, București, 1984, pp. XVIII.

"Note zilnice", pp. 151

"Teze și antiteze", pp. 135

"Din ale vieții politice", în "Țara", An II, Nr. 50, 15 ianuarie 1921, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Volumul I, Ed. Minerva, București, 1984, pp. XVIII.

"În ce cred. " Răspuns la o anchetă din "Vremea", 1933, apud. Elvin B., "Camil Petrescu", Ed. Pentru Literatură, 1962.

"Teatru", Fundația pentru literatură și Artă, 1947, Vol.III, pp.511, apud. Mariana Nuși Vintilă, "Camil Petrescu: Eroii dramelor și sensul evoluției lor", Extras din culegerea "Limbă și literatură", Vol. XIII, București, 1967.

"Gânduri cu prilejul unui jubileu", în "Universul", An 50, Nr. 150, 5 iunie 1933, pp. 85, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972.

"Gânduri cu prilejul unui jubileu", în T.a.e.a. pp. 266, apud. Camil Petrescu, "Maxime și reflecții", Ed. Albatros, București, 1975, pp.37.

"Viața literară", Nr. 22, octombrie 1926, apud. Camil Petrescu, apud. "Maxime și reflecții", Ed. Albatros, București, 1975, pp.37.

"Polemicile", în: T.a.e.a. pp. 135, apud. Camil Petrescu, "Maxime și reflecții", Ed. Albatros, București, 1975, pp. 133.

INTRODUCERE

De la prima lectură a romanului "Patul lui Procust", am admirat complexitatea și profunzimea gândirii, viziunii lui Camil Petrescu.

Fiind un om care o viață întregă a militat neobosit pentru dreptate și adevăr, pentru progresul economic, social și politic al României, în întreaga creație a scriitorului se simte "vocea gazetarului". Am citit apoi mai mult din opera sa. Am descoperit atunci și creația sa publicistică. Se poate considera că în poezie, nuvele și roman, autorul "a spus ce a avut de spus", însă, a preferat să se concentreze mai mult asupra gazetăriei. Aceasta deoarece, după cum declara, literatura i se părea "genul depășit, pe de o parte sus, de problematica teoretică a cunoașterii, iar jos, insuficient față de tumultul și complexiateta vieții înregistrate în gazetă ". Activitatea în publicistică a fost, de altfel, "dragostea cea dintâi, dominând de departe gustul pentru literatură", fiind singura preocupare constantă de-a lungul vieții scriitorului.

Pe de altă parte, citind din creația publicistică a lui Camil Petrescu, am admirat spiritul analitic al publicistului, pasiunea în lupta pentru bine, corectitudine, progres.

În mod deosebit m-a fascinat să descopăr că, deoarece aspecte ale realității social-politice din vremea lui Camil Petrescu se regăsesc în realitatea "post-decembristă", articolele scriitorului au o puternică rezonanță în raport cu realitatea de astăzi.

Aprecierea deosebită pentru Camil Petrescu ca publicist și scriitor m-a îndemnat către alegerea acestei teme. Dată fiind importanța lui Camil Petrescu în cultura românească, lucrarea de față își propune să trateze publicistica lui, pe de o parte, ca reflecție a unei culturi impresionante, a unor experiențe de viață dureroase, care modifică personalitatea, iar pe de altă parte, ca expresie a temperamentului său vulcanic și a principiilor pe care le-a respectat cu o tărie de platină de-a lungul unei existențe zbuciumate. Fiind foarte amplu, subiectul rămâne în continuare deschis.

În fața timpului, Camil Petrescu și publicistica sa, prin tot ceea ce a făcut și a însemnat pentru societatea și cultura românească, rămâne ca o adevărată valoare, cu o importanță de necontestat.

=== MICHELE VII ===

CAPITOLUL VI: ACTUALITATEA DISCURSULUI PUBLICISTIC AL LUI

CAMIL PETRESCU

Motto: "Un scriitor în general trebuie să se preocupe mai puțin de aprecierile de azi, cât de cele de mîine și chiar de poimâine…"

(Camil Petrescu)

Orice creație este considerată de actualitate atunci când tema ei, ideile, problematica psiho-socială, chiar concepția estetică, au un corespondent în prezent. De regulă creațiile, informațiile, sunt percepute în raport cu momentul prezent. Important este ceea ce aduc acestea nou momentului "actual" – în domeniul trăirilor, din punct de vedere estetic, al atitudinilor, al perspectivei asupra realității – și în ce măsură explică momentul prezent. Este de actualitate chiar spectacolul unei lumi trecute, în măsura în care ideile și experiența desprinsă din el se pot aplica în prezent.

Ceea ce atrage pe cititor, privitor, spectator, este legătura indirectă a creației cu el însuși, în ce măsură se răsfrânge asupra lui, iar această legătură este dată de actualitatea creației. Această "eternitate" a creațiilor reprezintă gloria lor. Capacitatea de a-și păstra calitățile în timp, de a nu fi învinse de acesta, de a le fi chiar descoperite noi aspecte, noi valențe, reprezintă o caracteristică a valorii, în ideea că perfecțiunea înseamnă eternitate.

Problema actualității unei creații publicistice este mai delicată, deoarece articolele de ziar sunt supuse perisabilității. După cum spuneam și în introducere, aspecte ale realității politice, sociale, culturale din epoca lui Camil Petrescu pot fi recunoscute în realitatea românească din prezent. Din păcate, în perioada "post-decembristă" în care ne aflăm și acum, ne confruntăm cu probleme similare celor de atunci. Textul lui Camil Petrescu, în articolele sale, are rezonanță în raport cu realitatea de astăzi. După cum menționam în capitolul VI, Camil Petrescu a tratat îndeaproape, între altele, problema țărănimii. După cum remarca în ultimele sale articole, într-un veac aproape, situația țăranului nu s-a ameliorat. Cum demonstra și Camil Petrescu, nu se întrevede nici o perspectivă pentru cei care au dus revoluțiile și războaiele, pentru independența și neatârnarea României. Scriitorul afirma în articolul "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă", referindu-se la privilegiul electoral: "Iată, deci cum printr-un privilegiu recunoscut de constituție și încurajat de tron, burghezia capitalistă împreună cu marii proprietari devin stăpânii țării" 1.. Cu sau fără privilegiul electoral acea situație a clasei "de sus" se pare că există și astăzi.

Fiecare rând de publicistică al lui Camil Petrescu este frământat și lucid și își păstrează neștirbită actualitatea și adevărul, ca și jurnalistica lui Eminescu, într-un sens dureros predestinat pentru viitorime.

Situația nu era mai bună nici pentru intelectuali. Eminescu – conștiința de esență a unei națiuni – e contrazis și neascultat în tot ceea ce are el mai vibrant patriotic și vizionar, ideile și aspirația sa spre o lume viitoare mai luminoasă neîmplinindu-se nici după jumătate de secol. "Dacă o generație poate avea un merit, e acela de a fi credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile ei impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănțuirea timpurilor… Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e prinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esență același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, agenții unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său" 2..

Ura pe care o provoacă clasa conducătoare avidă de îmbogățire, cupidă și fără principii morale, în rândurile intelectualității oneste, este cumplită la oameni cu un acut spirit al dreptății și echității, întemeiat pe o ierarhie a adevăratelor valori. Așa cum fusese ținta tinerimii intelectuale pe timpul lui Eminescu și Caragiale, tot așa rămăsese și în vremea lui Camil Petrescu, imediat după primul război mondial. "E adevărat că această burghezie pretinde că a civilizat satul românesc. E vorba însă de o sinistră spoială de confort occidental pentru uzul stăpânitorilor. Sunt și școli, nu primare, ci licee, bine îngrijite, căci copii ei trebuie să învețe carte; și universități mai puțin îngrijite, pentru că odraslele ei, după liceu, pleacă la Paris; sunt și monumente: statuile lor – Ion C. Brătianu, Cantacuzino, Vasile Lascăr, Protopopescu Pache etc". 3.

După cum menționam în capitolul III, după o întrerupere a ziarului "Țara", întrerupere care a durat până la 2 decembrie 1920, redacția semna un articol în care se spunea, printre altele, că ziarul "Țara" nu face politică de partid, ideea fiind în deplină concordanță cu un articol semnat mai târziu de Dr. Octavian Crâșmariu – avocat, care afirma în mod răspicat că "ne trebuie oameni, nu partide" 4. . Acest articol este reținut de directorul ziarului. În același spirit, aflăm într-un motto al ziarului amintit o idee a lui Nicolae Iorga: "Domnul Iorga crede că e necesar un guvern de specialiști din care șefii de partide să lipsească și politică să nu se facă" 5. .

Acestui prim articol semnat de Camil Petrescu în "Țara" îi vor urma de-a lungul timpului numeroase articole referitoare la burghezia română. Critica societății burgheze este, de altfel, sensul major al operei lui Camil Petrescu.

Datorită integrității, respectul lui pentru principiile morale, dar și acuității observației și spiritului analitic, discursul publicistic al lui Camil Patrescu poate reprezenta un model de referință pentru presa de astăzi, în ceea ce privește modalitatea în care le scria – în probleme de argumentare, polemici, elemente de pamflet, portrete… și diversitatea genurilor publicistice pe care le folosește. Respectul de sine, competența și curajul, alături de exemplul propriu-zis reprezentat de scriitura sa în ziaristică, ar putea ajuta un tânăr student să învețe cum să fie ca ziarist.

Putem reciti cu interes un text din publicistica lui Camil Petrescu, deoarece poate fi considerat un model, cele afirmate de el sunt valabile și astăzi, și din motiv că ceea ce spune în toată activitatea lui poate ajuta astăzi la cunoașterea și înțelegerea unui anumit moment din viața politică a României. Este o oglindă a unei anumite epoci.

NOTE

Camil Petrescu, "Opinii și atitudinii", Editura pentru literatură, 1962, pp.18.

Conform Mihai Eminescu, "Scrisoare d-lui Dumitru Brătianu", conform I.E. Torontiu, în "Studii și documente literare", volumul IV, București, 1933; text reprodus după "Istoria literaturii române", de G. Munteanu, Ed. Didactică și Pedagogică, 1980, pp. 16-17.

Camil Petrescu, "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă", în "Opinii și atitudinii", Editura pentru literatură, 1962, pp.18.

"Ne trebuie oameni, nu partide", "Țara", An I, Nr.9, 15 iunie 1920, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp. 161.

"Țara", An I, Nr.28, 22 decembrie 1920, (motto).

=== Michelle anexa1 ===

ANEXĂ

1. TABEL CU ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ A LUI CAMIL PETRESCU

1824 – 9/22 aprilie – Se naște, la spitalul Filantropia din București, Camil Petrescu fiu al Anei Keller Petrescu și al soțului acesteia, Camil Petrescu în vârstă atunci de 28 de ani.

1894 – 1905 – Copilăria și școala primară în Cartier Obor, la școală fiind coleg cu marea actriță Aura Buzescu.

1906-1913 – Cu sprijinul inspectorului de poliție Episcopescu (în casa căruia doica Maria era angajată cu ziua la curățenie și venea însoțită de

Camil) devine bursier la Liceul "Sf.Sava"

(1906-1909), apoi la "secția reală" Liceului "Gh.Lazăr". Aici va înființa un cenaclu literar intitulat "Cercul nostru".

1912 – 3 noiembrie – Este premiat(premiul II=15 lei) la un concurs pentru elevi, inițiat de revista "Flacăra"

(director: Constantin Banu) pentru răspunsurile la întrebările: 1) care este idealul vostru?; 2) care este

scriitorul român în viață pe care îl preferați și pentru ce?

1913 – 30 aprilie – Primul său articol apare în "Rampa" ("Teatrul Comedia" condusă de Al.Davila și N.D.Cocea

1914 – 31 ianuarie – 23 februarie – Publică trei articole în "Flacla" (director: N.D.Cocea) sub pseudonimul Raul D.

1915 – Publică în "Cronica", la care colaborau printre alții Perspessicius, Demostene Botez, Horia Botta, Ion Vinea.

1918 – 29 iulie – Colaborează cu regularitate (probabil, chiar ca angajat) la revista "Scena" (director: A. de Herz), până la 11 noiembrie 1918, semnând R.

1919 – 17 mai – redactor șef la "Banatul", care devine "Banatul românesc", ziar din Lugoj, apoi din Timișoara (director: Avram Imbroane) până în 19 martie 1920 când demisioneză, nefiind de acord cu politica dusă de directorul publicației. Tot în mai 1919, devine profesor de limba română la un liceu cu profil real. În "Banatul românesc" semnează cu

nume propriu, dar și cu pseudonimele: Grămătic, Milu & Can, Arcadius, Ciaslov.

1920 – 22 ianuarie – 19 iunie – editează la Timișoara revista "Limba română" ("ridendo castigat… gramatica" era intenția directorului), "foaie pentru limbă, artă și literatură" din care au apărut 13 numere, întâi bisăptămânal, apoi săptămânal, rărite până la dispariție din lipsa mijloacelor materiale. 16 mai 1920 – 17 aprilie 1921 – înființează și conduce, la Timișoara, ziarul "Țara", "organ popular independent", de fapt, singurul ziar politic pe care l-a condus. A apărut în două serii (16 mai-15 iunie 1920 și 2 decembrie 1920-17 aprilie 1921) pentru că, nefiind susținut de nici un partid a întâmpinat mari dificultăți materiale. Scriind majoritatea articolelor, a folosit și pseudonime ca: Grămătic, Rep., Cronicar, Ciclop. În afară de dificultățile materiale, directorul publicației a mai avut de întâmpinat rigorile unei cenzuri foarte dure ce a făcut ca unele numere să apară complet mutilate.

noiembrie-decembrie – 1920 – pornește lupta pentru înființarea unui sindicat al ziariștilor bănățeni (la acea dată numai în Timișoara erau 12 ziare și săptămânale), (Proiect nerealizat)

1921 – 30 martie – își anunță în "Țara" hotărârea de a candida ca independet pentru mandatul de deputat în cercul Oravița și pornește campania electorală. A luptat fără sprijin și a fost atacat fără menajamente, chiar de cei din opoziție. A eșuat ("Deziluzia a fost pentru mine totală. De atunci am renunțat la politică").

1922 – 8 ianuarie – îi apare primul articol politic din "Revista Vremii" (director: G.Gafencu și S.Șerbescu) unde va semna și rubrici de "revista revistelor", "note și comentarii", articole culturale și altele de-a lungul anilor 1922, 1923, 1924 în calitate de redactor. Aici pornește una dintre primele sale mari polemici (cu revista "Viața românească"). 3 iunie – colaborează (sporadic) la "Contemporanul" (director: Ion Vinea), până în 1923, cu articole, apoi în octombrie 1926, cu versuri ("Parabolă completă")

15 septembrie – colaborează din nou la "Rampa" (acum condusă de M.Faust Mohr, apoi Scarlet Froda), cu articole evident despre teatru. Îi mai întâlnim semnătura în anii 1924-1924, 1928, 1931

1923 – 18 octombrie – începe colaborarea la "România" (organ al partidului Național Român) cu articole politice, culturale semnate și cu pseudonime ca Andrei Pietraru, A.P. (până la finele anului). 15 decembrie – începe activitatea consecventă (o întrerupe doar când editează reviste proprii) de cronicar dramatic la cotidianul economic "Argus" pe care o continuă decenii întregi. Colaborează și la "Adevărul" (director: Constantin Graur). Apar doar câteva articole, căci scriitorul nu "ținea socoteală de linia ziarului", în schimb, directorul vroia să-l sprijine financiar. La "Adevărul literar și artistic" va publica (sporadic) în anii ‘30.

1924 – 5 ianuarie – 15 martie – editează și conduce "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" ce își propunea stabilirea caracteristicilor muncitorului intelectual, delimitarea creației sale, precum și organizarea muncitorului intelectual într-o confederație. Sediul: modesta cameră de hotel a scriitorului, Str.Regală, Nr. 4. Au apărut 11 numere a 4 sau 6 pagini. Directorul ei o caracteriza peste ani: "O foaie cu înfățișare și aspect orgolios". Va încerca în repetate rânduri reluarea revistei.

12 iulie – începe colaborarea aproape număr de număr la seria a doua a revistei "Cuvântul liber" (director: E.Filloti), până la dispariția revistei (ianuarie 1926).

1925 – 19 aprilie – începe să colaboreze cu un articol despre Eminescu (An I, Nr.23), la "Mișcarea literară" (director: Liviu Rebreanu), revistă în care publică și fragmente din "Suflete tari".

1925-1927 – colaborează la "Universul literar", condus de această dată de Perpessicius.

19 decembrie-23 decembrie – editează și conduce "Cetatea literară" din care au apărut 12 numere format tabloid (ultimul dublu conținând "Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici"). Printre colaboratori s-au numărat: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu.

1926 – iulie – Ministerul Muncii, Cooperațiunii și Asigurărilor sociale îl numește în funcția neretribuită de "referent al muncii intelectuale" la Paris.

20 octombrie – își ia în primire postul la Paris, dar după zece zile aflând că "Mioara", brusc, se apropie de premieră doar cu câteva repetiții, se întoarce în țară.

Noiembrie – atacului de presă orchestrat de Pamfil Seicaru, cu privire la premiera piesei "Mioara", dramaturgul răspunde doar pentru cei 100 de cititori ai "Cetății literare" prin "Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici", dar peste 20 de ani va măsura efectul campaniei: "A izbutit să facă din mine un autor dramatic ridicul pentru aproape 15 ani…". Oricum presa a obligat direcția să oprească spectacolul după șapte reprezentații, deși pubicul venea.

1927 – 25 noiembrie – după fructuoase colaborări la "Universul literar", el concepe revista ca pe o suită de numere omagiale închinate personalităților într-o "Galerie a sufletului românesc" începută în 25 decembrie 1927 și cuprinzând nume ca: Nicolae Titulescu, George Enescu, G.Țițeica, Gh.Marinescu, Alecsandri, Coșbuc, Eliade Rădulescu, Brâncuși, N.Paulian, Elvira Popescu, C.I.Nottara.

1928 – colaborează frecvent la "Rampa"

4 ianuarie -deschide rubrica zilnică intitulată "Tăblițe" în "Universul" pe care o ține până în 30 august 1928. Părăsește cele două redacții "înspăimântat de prostia lui Șt.B. ca un negru de piatră de care se lovește".

8 ianuarie – se declanșează o nouă campanie de presă împotriva lui Camil Petrescu, de această dată susținut de Cezar Petrescu.

1929 – 24 noiembrie – pornește rubrica zilnică "Între oglinzi pararele" la cotidianul "Omul liber" (director: Ion Th.Florescu), în care mai publică și cronici teatrale, literare, gastronomice, editoriale ți articole politice și în cursul anului 1930.

1930 – din acest an, scriitorul începe colaborarea la "Omul liber". Unul din articolele care amintește de problematica socială dezbătută în roman este "Se sinucid profesionalii intelectuali"

1931 – pe lângă articole sporadice în "Vremea" , trebuie să semnalăm publicarea unor mici eseuri în "Ramp, dintre care remarcăm "Greta Garbo" și "Moda sufletului".

1932 – 20 februarie – colaborează la nr.1 al "României literare" (director: Liviu Rebreanu) cu articole, dar mai ales, publică în nr.9, 11, 12, 14, 17, 18/1932, aproape integral textul viitorului volum polemic "Eugen Lovinescu subt zodia seninătății imperturbabile", scris în lunile anterioare.

10 aprilie – începe să scrie, număr de număr, la ziarul "Țara noastră" articole politice, culturale, sportive (acestea din urmă semnate N.Grămătic) până în 21 iunie, momentul declanșării campaniei electorale a lui Octavian Goga, conducătorul de fapt al publicației.

1932 – colaborări diferite mai apar în "Cuvântul", dar mai ales în "Rampa", unde pot fi semnalate opiniile scriitorului despre spectacolul sportiv.

1933 – februarie – apare romanul "Patul lui Procust", la Editura "Naționala-

Ciornei" în două volume. Au scris despre carte: Șerban Cioculescu ("Adevărul"), Al.Robot ("Rampa"), Petru Cormanescu ("România literară"), Mihail Sebastian ("Cuvântul" și "România literară" ), Petre Pandea ("Stânga"), C.Panaitescu, Camil Baltazar și V.Cristian ("Facla"), Adrian Maniu ("Universul"), Liviu Rebreanu și Octavian Șuluțiu ("România literară"), Perpessicius ("Cuvântul"), Pompiliu Constantinescu ("Vremea"), Emil Gulian ("Azi").

1933-1936 – studiază fenomenologia "cu monodeismul unui student la politehnică".

Martie – publică în "Viața românească (Anul XXV, Nr. 3) articolul "Românii e deștepți", titlu pe care ulterior a vrut să-l dea unui eseu (anunțat ades în presă, în anii următori), dar din care nu s-au păstrat decât câteva pagini răzlețe ca și în romanul "Atomul", la care lucra în aceeași perioadă.

Martie – i se tipărește la Editura "Cartea Românească" volumul "Rapid-Constantinopol- Bioram", subintitulat "Simplu itinerar pentru uzul bucureștenilor" și care inițial (chiar la primele exemplare) s-a numit "Taina cireșilor". Este rodul unei călătorii la Istanbul.

12 aprilie – începe colaborarea la "Munca literară (și artistică)" (director: N.Șerbănescu și Ioan Georgescu), revistă în care îi vom întâlni numele și în viitorii doi ani.

Mai – apare volumul "Eugen Lovinescu – subt zodia seninătății imperturbabile" în "Caietele Cetății literare" (deci susținut material de autor, pentru că Editura Bucovina cu care-l contractase s-a speriat de caracterul polemic a cărții).

27 mai-3 iunie – editează și conduce revista "Foot- ball național" (seria I) ce ar trebui să apară bisăptămânal, după amiaza. Semnează: Grămătic. Nu s-au păstrat în biblioteci decât două numere. S- ar părea că au apărut mai multe.

Decembrie – apare ediția a II-a a romanului "Patul lui Procust", de această dată într-un singur volum, dar sporită cu 30 de pagini (tot la Editura Naționala Ciornei).

1934 – ianuarie – începe să lucreze la "Revista Fundațiilor regale", întâi ca redactor, apoi conducând-o efectiv (din luna mai, la moartea lui Paul Zarifopol) alături de Radu Cioculescu până în aprilie 1941, când conducerea este preluată de D.Caracostea, din iunie 1945 devine redactor șef până la ultimul număr (decembrie 1947) când, după abdicarea regelui Mihai I, revista dispare. De-a lungul acestor ani scriitorul publică în RFR literatură, comentarii, eseuri, note.

4 februarie – este primit în Sindicatul ziariștilor profesioniști din București.

20 martie – începe colaborarea îndelungată cu cotidianul lui Alexandru Virițescu "Gazeta", publicând editoriale și articole sub nume propriu și cronici sportive, semnate N.Grămătic, timp de apoape doi ani.

Iunie – apare în editura "Vremea" volumul polemic

al lui Eugen Ionescu "Nu" în care sunt contestați Tudor Arghezi, Ion Barbu și Camil Petrescu. Capitolul dedicat acestuia din urmă are în centru negarea romanului "Patul lui Procust", dar și a lui Camil Petrescu ca om.

1935 – "Gazeta" înregistrază în acest an o adevărată revărsare polemică a scriitorului. Este momentul cel mai prodigios în activitatea de gazetar a lui Camil Petrescu.

în "Revista Fundațiilor Regale" va publica eseul, ce va intra mai târziu în "Teze și antiteze", "Noua structură și Opera lui Marcel Proust".

1936 – aprilie – publică în Editura "Cultura Națională" volumul de eseuri și articole "Teze și antiteze", cuprinzând texte publicate în "Revista vremii", "Adevărul", "Viața literară", "Omul liber", RFR, "Universul literar", "Gazeta", dar cu adnotări la zi (1936) deoarece unele dintre ele datau încă din 1922. Intenționa să publice o serie de volume cu articole intitulate "Critică și Delimitări critice", "Comentarii și delimitări în teatru", "Problematica muncii intelectuale" (proiect nerealizat).

1937 – 14 octombrie – editează și conduce revista "Foot-ball" sub numele N.Grămătic până în 27 noiembrie 1937 scrisă aproape în întregime de directorul ei. Apar doar șapte numere din această "revistă săptămânală pentru deprinderea jocului curat în sport, artă, literatură, viața socială".

Decembrie – are loc premiera spectacolului cu "Suflete tari" la Teatrul Național din București, pus în scenă de autor împreună cu Soare Z.Soare.

1938 – octombrie – apare în Istoria filosofiei moderne", coordonată de N.Baltazar, în vol.III, studiul "Husserl-o introducere în filosofia fenomenologică", editat apoi, în broșură separată de societatea română de filosofie.

1939 – decembrie-februarie 1942 – începe redactarea lucrării sale filosofice "Doctrina substanței" din a cărei primă variantă (scrisă în șase luni) a depus o copie dactilografiată la Vatican – prilej de amuzament, decenii întregi, pentru contemporanii săi. După îndelungi studii de matematici superioare, la 21 decembrie 1941 reia lucrarea sub titlul "Substanța descrisă din nou în vederea calculului substanțial matematic" (versiune din care s-a păstrat doar o mică parte).

1940 – cu excepția unor mici articole publicate în "Revista Fundațiilor Regale", acești doi ani (1940-1941) sunt de expectativă.

1941 – apare monumentala "Istorie a literaturii române de la origini până în prezent" a lui George Călinescu, în care Camil Petrescu își găsește locul cuvenit între marii scriitori ai perioadei interbelice.

1942 – 20 ianuarie – Comitetul Sindicatului Ziariștilor din București, după 25 de ani de exercitare a profesiunii de gazetar îl radiază din Registrul membrilor.

1943 – 1 ianuarie – apare nuvela "Moartea pescărușului" în "Revista Fundațiilor Regale" (Anul X, Nr. 1).

9 aprilie – sub directoratul lui Liviu Rebreanu are loc premiera piesei "Mioara" cu subtitlul "Toată lumea e sinceră la 20 de ani" în regia autorului. În distribuție: Maria Botta, Stroe Atanasiu, Maria Voltuntaru, ș.a. Înainte de ridicarea cortinei, Tudor Arghezi a vorbit despre autor și piesă. Deși se juca sub bombardamente aeriene, întrerupându-se ades, spectacolul a făcut o lungă serie.

pentru câteva precizări în legătură cu doctrina noocrației se cere semnalat interviul luat lui Camil Petrescu de Vasile Nețea, interviu publicat în “Vremea”, An XV, Nr.686, 14 februarie.

1944 – după cum relateză Aurel Petrescu, își începe colaborarea la gazeta lui George Călinescu "Lumea" unde i se deschide rubrica intitulată "Cascada prejudecăților".

octombrie – reîntors la Revista Fundațiilor Regale" încearcă o regenerare a revistei după cum remarcă unii dintre contemporanii săi.

1945 – ianuarie-februarie – o nouă și ultimă încercare de a reedita revista "Munca intelectuală" pe care o înscrie la Tribunalul Ilfov, pe care o dorea bilunară, într-un tiraj de 7500 exemplare (proiect nerealizat).

1946 – 1 ianuarie – deschide în revista "Lumea" (director: George Călinescu) o rubrică intitulată "Cascada prejudecăților", primul articol fiind "Despre realism" (în relatarea Floricăi Ichim-1946).

invitat, încă din 1945, să publice la "Fundația Regală pentru literatură și artă" o ediție completă de "Teatru", prelucrează vechea sa traducere după "Dona Diana", introducând scene și tablouri noi, intensificând datele conflictului până la asumarea textului.

1947 – 9 ianuarie – începe cu “Cuvânt către un tânăr confrate" colaborarea la "Contemporanul".

17 noiembrie – începe colaborarea la "Fapta" (director: Mircea Damian) cu articolul "Intelectualii, spre stânga", întâi cu rubrică zilnică, apoi sporadic.

1954 – publică în "Contemporanul": "Cum am scris romanul "Un om între oameni"".

1955-1956 -lucrează la vol.III (neterminat însă) din romanul “Un om între oameni” care apare postum.

scrie piesa "Caragiale în vremea lui" din care apar fragmente în revista "Viața românească", în 1957.

1956 – 1 aprilie-1 mai 1957 – înființează și conduce, în calitate de președinte al colegiului de redacție, revista "Teatrul" în care publică importante articole de teorie teatrală. Primul articol: "Obiectivitate- obiectivism".

Octombrie – apare volumul "Nuvele" în Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A.), cuprinzând titlurile: "Cei care plătesc cu viața", "Mănușile", "Moartea pescărușului", "Turnului de fildeș", "Un episod", nuvele la care autorul face completări față de edițiile anterioare.

1957 – se reeditează "Patul lui Procust", cu o prefață de Sorin Anghin, la E.S.P.L.A. Apar fragmente din "Jurnalul" scriitorului în "Viața românească".

marți, 13 mai, orele 23.20 – se stingea din viață

După dispariția scriitorului apar nenumărate ediții de inedite și reeditări, dar cea mai importantă rămâne seria "Opere", 6 volume, îngrijite de Al.Rosseti și Liviu Călin (Editura Minerva) întreruptă și ea de dispariția celor doi.

=== Michelle cap ===

CAPITOLUL 5. ASPECTE ALE RELAȚIEI PRESĂ-LITERATURĂ ÎN OPERA LUI CAMIL PETRESCU

Preocuparea lui Camil Petrescu de a găsi un principiu care să ordoneze lumea, încercarea sa permanentă de a smulge de sub tirania dezorientării lăuntrice tot ceea ce se supune ''condiției'' de a fi Om, dorința de a descoperi și de a impune cu luciditate o ierarhie a valorilor, în virtutea căreia să învingă adevărul și meritul, binele și dreptatea, dragostea și armonia – toate acestea își au expresia lor ideatică în cele mai valoroase dintre lucrările scriitorului: versurile, dramele, romanele, și cele mai multe dintre eseurile și articolele publicisticii sale.

Opera camilpetresciană ratifică o atitudine netranșantă în fața vieții, un punct de vedere lucid și conștient, adeseori virulent, din care Omul – intelectual de obicei – și ''condiția'' sa sunt evaluate în funcție de o idealitate critică neînduplecată. Romanele sale, ''Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război'' și ''Patul lui Procust'' sunt opere exemplare, reflectând – prin filtrul conștiinței unui intelectual nonconformist și neadaptat – o lume a frustrării. Nu o lume anistorică, ieșită în afara contingentului și a realității, ci o lume românească în desfășurarea și evoluția ei, o lume cu teritoriile ei, cu frământările și dramele care au marcat-o, cu aspirațiile și luptele care au antrenat-o și au propulsat-o în contemporaneitate, și, mai ales, cu psihologia, gândirea și ideile ei. Este, într-un cuvânt, o lume ''vie''. Realitatea, analizată intransigent de gazetar, îi oferă o multitudine de tipologii ce pot fi valorificate ca romancier și nuvelist.

Și, nici n-ar fi putut fi altfel decât ''vie'' această lume reificată, materializată și concretizată în și prin idee, cu procesele ei prin care relațiile dintre oameni îmbracă forma unor legături obiectuale, omul însuși devenind din agent conștient al proceselor sociale, nu doar obiect, simplu obiect asupra căruia se oprește întreaga creație camilpetresciană, ci și instrument . Instrumentul lucid și revelator de fapte, atitudini și idei, într-o perspectivă a idealurilor umanitare absolute, acest instrument numindu-se conștiință.

''Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite" 1., spune un personaj al romancierului din "Patul lui Procust". Se poate spune că acest scriitor este, în fond, însuși Camil Petrescu.

Întâlnim ideea aceasta de-a lungul lecturilor camilpetresciene, dând direcție actului lucid și de înaltă umanitate al unei opere exemplare. Ladima, din nuvela "Mânușile", spunea că "Menirea scriitorului este să sporească prin scrisul lui conștiința în lume". "Aici e puterea lui… Sporind lumina în lume, el izgonește răul, căruia nu-i priește decât întunericul!" 2. Comparația scriitorului care se identifică prin lampa și lumina ei sugerează și trimite direct la teritoriile cunoașterii și, prin acestea, la lumea însăși: "Scriitorul este o lampă aprinsă care luminează bolțile întunecate unde se plăsmuiesc loviturile nedrepte, ascunzișurile unde foiesc guzganii răului, dedesubturile umede unde colcăie gângăniile lacome. Asta e puterea lămpii, și numai prin actul luminii." 3. Ladima însă, acest Ladima din nuvela amintită, ca și celălalt care îi succede în romanul "Patul lui Procust", e un înfrânt, într-o lume căreia nu-i aparține în realitate, nu i se poate integra. Acestei lumi i se va opune vremelnic cu condiția lui de intelectual cinstit, fără să o biruie și lăsându-se biruit: "Lampă care luptă cu lumina ei, numai cu lumina ei? Ei bine, am fost și eu o asemenea lampă… Ai să citești articolul acesta și ai să vezi (…) potlogăriile care se fac la Ministerul de război… Cum e jefuit cu nerușinare statul… Arătam pe larg, cu amănunte, cu acte care îmi căzuseră în mână reproduse în facsimil, cum unul, Dimianu, …un șnapan…obținuse, cu o simplă aprobare a unui secretar general, pe o petiție timbrată cu doi lei, cedarea gratuită a unor barăci – cazarme de la Bârlad – declarate dintr-un condei "construcții improvizate din nevoile războiului" – cum și a unui imens parc de vehicule declarate "degradate", impunându-i-se numai să curățe cât mai repede terenul, necesar, adăuga rezoluția, unor construcții noi, adesea doar plănuite. Materialul brut valora câteva milioane." 4. Lui Camil Petrescu, scriitorul ca și gazetarul, îi place să spargă ziduri, să deschidă orizonturi, să descopere adevărata față a lumii,să deștepte conștiințe.

Convins că "Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufleteasca a unui popor la un moment dat" 5., că "nu se scrie ușor și scrisul nu e o plăcere,ci e chin e ocnă" 6., că "fiecare contează în literatură prin viața pe care a trăit-o" 7., autorul are o percepție acută asupra destinelor artistului și lumii sale, necochetând cu creațiile sale și abordând realitatea fără menajamente.De aici ajung în scrierile sale acele accente de violență, acea impresie că "scriitorul e mereu la pândă", adică "observator lucid și conștient de misiunea sa": "Scriitorii sunt cei care sporesc conștiința în cuprinsul lumii. Lumina gândirii lor îmbogățește vederea generațiilor, smulge tot mai mare întindere din ținuturile stăpânite, de la începuturi, de întuneric, catalizează viața haotică, demască împiedicările tehnice, înfrumusețează trăirea oamenilor, înfrățește pe cei care, pe orice meridian, se apleacă pe marginile cărților. Poate că ar trebui să li se dea numai acestora numele breslei." 8.

În versurile, dramele, romanele și toată publicistica sa în care spiritul polemic și justițiar, dar mai ales dragostea și datoria față de om treceau pe prim plan, Camil Petrescu era un militant, un aprig luptător cu armele inteligenței și ale scrisului, împotriva unei lumi care se împotrivea lumii, adică oamenilor frustrați de drepturile care li se cuvin. Deviza lui putea fi această însemnare din "Jurnalul" său: "Scrii cu sângele și cu nervii tăi, sau nu scrii deloc."Omul și scriitorul erau deplin angajați. Liniștea, tihna,calmul, i-au fost străine o viață întreagă. Ideea referitoare la responsabilitatea față de propriul popor, menționată în capitolul doi al acestei lucrări, era o idee pe care o exprimase și într-un interviu acordat lui Vasile Netea: "…Un scriitor în general trebuie să se preocupe mai puțin de aprecierile de azi, cât de cele de mâine și chiar de poimâine…". Sau: " Timp de douăzeci de ani, am crezut că scrritorul are un rol și bănuiesc că, mai târziu, cei care vor putea să mă citească cu mai multă luare aminte vor descoperi în scrisul meu o orientare de o preciziune nici un moment șovăitoare, în nenumărate articole, și în orice manifestare în legătură cu literatura, care toate duceau la ideea imensei responsabilități a scrisului." 9.

Literatura și, în general, scrisul lui Camil Petrescu sunt socotite chiar de scriitor opere "polemice": "Polemicile sunt cu atât mai cinstite, cu cât sunt mai personale… Polemica este o necesitate pentru că ea este de fapt o manifestare vitală a literaturii. O idee se definește printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negație. Viața este contrazicere și luptă cu moartea." 10.

În această accepție este de înțeles spiritul mereu neliniștit al scriitorului, măcinat de atitudini și îndoieli, de contradicții și retractări, niciodată abdicat de la datoriile sale, așa cum îl prezintă cei care l-au cunoscut: "Când jignit, când iritat, mai totdeauna nemulțumit, denunțând reprobativ, negând și denunțând fără să se neliniștească de excese, el n-are prudențe tactice, nici rezerve. Ar fi nepotrivit să se creadă că atacurile lui Camil Petrescu poartă pecetea unui individ care se vrea neutru, dimpotrivă…" 11.

Mediile asupra cărora Camil Petrescu proiectează lumina orbitoare și nemiloasă a lucidității sale sunt, de fapt, cele pe care le abordează, cu diferențiată preferință și selecție, scriitorii generației sale: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Gib Mihăiescu sau George Călinescu, și care constituie nuclee, verigi ale unor straturi sociale aflate în confruntare, ajungând în avangardă, pierzând "teren", sau decăzând, în acord cu mutațiile sovial-politice ale epocii interbelice. Ele sunt, însă, doar o parte din elementele vastei fresce camilpetresciene, care reclamă o aproximare a bibliografiei, aspirațiilor și preferințelor scriitorului, în funcție de voința sa de a reflecta o latură sau alta a realităților societății timpului său.

De la o operă la alta, în paralel cu articolele sale, Camil Petrescu descrie medii și realități complexe ale vieții citadine, evenimente istorice și social-politice, clase, caste și planuri, serate muzicale și reuniuni politice sau mondene, fastul, protocolul care acompaniază momente existențiale-limită -căsătoriile, decesul- facilitatea, artificiul preocupărilor obsesive, fauna cvasiburgheză, cvasiaristocratică, mediile-liant, suburbane, provincia. -Toate acestea promovând avortoni psiho-sociali: snobi, demimondene, aventurieri

-sentimentali și politici- , relicve ale așa-zisei aristocrații sau "burghezii" sătești, elemente de decor dar și acute, profunde fișe de studiu ale unor tare de conștiință. Ele capătă relief, obțin profunzime, tocmai prin cumularea, prin potențarea acestor "facilități" de observație și investigație.

Ceea ce se impune cu adevărat novator în literatura secolului XX este transformarea adusă romanului tradițional, o dată cu lumea care l-a generat și pe care a revelat-o în câteva formule consacrate. Imaginea tradițional ordonată și convențional obiectivă a realității, pusă la punct după exigențele logicii comune, este substituită de o altă imagine, de cu totul altă natură, "perspectivând" lucrurile dintr-un unghi de vedere strict personal, autorul recompunându-le cu o "libertate a impresiei", care frizează adesea "arbitrarul deplin". Ceea ce interesează cu deosebire sunt sensurile ascunse ale faptului de viață, accentul pus ca niciodată, în literatura română, pe esența tragică a "condiției" umane. Nu se mai tinde la "clarificarea" faptului de viață, ci la "problematizarea" acestuia. Deci, în loc de "clarificare", scriitorul își propune "problematizarea" substanței romanești. Ni se comunică, mai presus de orice o gravă neliniște spirituală.

Sesizând cu exactitate sensul evoluției romanului în acest secol, deplasarea interesului de la exteriorul lumii cucerite și raționalizate, de-misticizate și de-poetizate, spre interiorul lumii umane în nevoia și lupta de "cucerire" a noi teritorii ale cunoașterii, Camil Petrescu nota: "Atenția cugetătorului nu mai e orientată spre cauzalitatea exprimată matematic, ci spre morfologia organică, spre instinct, spre inefabil, spre unicitatea fenomenului vital." 12. Personajul apare adâncit în acest minuțios și nestrăbătut univers lăuntric, asupra propriului eu, așa cum este Ștefan Gheorghidiu din " Ultima noapte de dragoste, întâia noaptede război", așa cum este Gelu Ruscanu din drama "Jocul Ielelor" scrutând lumea rivalităților sociale prin filtrul lucidității și al ideilor, așa cum este și Andrei Pietraru din "Suflete tari" și, de fapt, cum sunt aproape toate personajele camilpetresciane, contaminate se setea de adevăr și drama cunoașterii lucide.

Secolul XX a tranformat în lumea ordinii secolului al XIX-lea într-o lume a "pseudoordinii", a haosului, iar în calitatea sa de instrument de cunoaștere, de scriere care retransmite prin mijloace proprii universul contemporan, romanul "condiției" umane încearcă să se adecveze cât mai deplin complexității lumii moderne. Investigarea acestei lumi reprezintă pentru mulți scriitori echivalentul de căutare și chiar căutare a unor mijloace de racordare a imaginii artistice la noua realitate a lumii.

Se vede că fenomenul de distanțare față de personajul clasic a contribuit esențial la modificarea personajului romanesc, a tipologiei romanului "condiției" umane din secolul XX. Urmând drumul deschis de Freud, Bergson, Husserl, William James ș.a., încurajați mai cu seamă de succesele psihanalizei, romancierii zugrăvesc reacțiile cele mai subtile ale ființei umane, sincronizează impresiile în formare cu exprimarea lor spontană. Analiza psihologică face adesea loc asociației mecanice, jocul memorii involuntare -precum în romanul lui Proust. Personajul e privit din unghirile cele mai diverse, ieterioare și exterioare, ceaa ce are ca rezultat apariția personajului relativizat.

În literatura română, Camil Petrescu îl pune în circulație, într-o variantă inedită, prin "Patul lui Procust". Poetul-gazetar George Demetru Ladima, personaj aparținând stirpei proustiene, tipic erou problematic, "străin" în lumea realităților; aviatorul elegant și monden Fred Vasilescu, "martor" și el, impulsionat de năzuința spre o imposibilă certitudine; doamna T., întruchiparea feminității elevate și, opusă ei, mediocra și vulgara actriță de mâna a treia Emilia – cele patru personaje ale căror existențe se întretaie, ca într-un joc de oglinzi paralele.

Sub un titlu generic lumea lui Camil Petrescu este, în fapt, o lume a ascensiunii și decadenței acesteia: lumea burgheziei românești din primele decenii ale acestui secol XX. Lumea gazetarului și "mediile" în care evoluează personajele camilpetresciene se suprapun, dar nu se confundă. "Jurnalul de campanie" este, pentru Gherghidiu, în esență, o "oglindă în care eroul se urmărește nu numai pe sine, dar urmează dreapta și impusa condiție a autorului, nedepășindu-l niciodată. Tot așa, și într-o lume a lui Camil Petrescu (studentul, subofițerul, gazetarul, eseistul, poetul, dramaturgul, romancierul, dar și filozoful) și mediile personajelor sale literare există o strânsă și dependentă corelație. Aceste medii -limitate radiografii morfo-psiho-sociale- au comună cu lumea și teritoriile gazetarului "substanța umană". Din realitate, oamenii pătrund în literatură.

Bucureștiul apare ca un oraș semioccidentalizat, semioriental, unde lucrurile sunt luate în neserios, unde simțul gravității lipsește, și unde gazetarul -mai mult, poate, în orice caz mai direct decât scriitorul- nu se va mulțumi să consemneze doar, fie și cu sarcasm, sau într-o magistrală frază luxuriantă, -inaderența mediului la dramele de conștiință. Gazetarul va consemna de asemenea inapetența pentru tragicul implicat zonelor superioare, consumarea dramelor la nivelul exclusiv al luptei pentru existență, observații valabile pentru societatea timpului său.

Articolele politice ale lui Camil Petrescu sunt de o virulență aproape incredibilă pentru o spocă de cenzură,în care cuvântul era neiertat.În "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă" 13., demonstrând "…cum s-a creat burghezia noastră", autorul începe un adevărat rechizitoriu cu adresă exactă:"…când în veacul trecut, prin acțiunea intelectualilor noștri, se produce reacțiunea națională și organizarea statului nostru, burghezia română, profitând de lipsa de experiență a claselor de jos își rezervă, ca și surorile ei de pretutindeni, un privilegiu categoric: dreptul de vot. Adică dreptul de a guverna.adică, după ce abolise dreptul de stăpânire cu justificarea divină a nobilimii, sau dacă vreți al nobilimii, instituie dreptul la stăpânire cu justificarea capitalistă a cursului…" Și, după ce explică mecanismul electoral, în toată inechitatea sa, "privilegiul electoral" traducându-se prin "inspăimântătoarea prăpastie dintre sate și orașe", lipsa de drepturi a țăranilor, lucrătorilor și muncitorilor intelectuali, în vreme ce "burghezia și reprezentanții ei au acoperit toate posturile superioare din învățământ, misiunileîn străinătate,magistratura, armata, magistratura etc.",după ce n-a cruțat nici Constituția, regele, parlamentul, guvernul, autorul aruncă și ultimul val de pe fața "democrației burgheze": "Iată, deci, cum, printr-un privilegiu recunoscut de Constituție și încurajat de tron,privilegiul votului, burghezimea capitalistă împreună cu marii proprietari dezin stăpânii țării. Ei dispun de bugetul țării și de averea statului (din care pot face concesiuni), iar prin aceasta constituie o clasă tot așa de puternică și luxurioasă ca patricienii Veneției. Bugetul țării înseamnă impozitele și dreptul de a le cheltui. Înseamnă jandarm. Țărănimea e dijmuită întâi de proprietar și pe urmă de perceptor, ca înainte de Revoluția Franceză. Dar jandarmul veghează la executarea amândorura. Dacă robul ridică fruntea, intervine armata… Față de burgheziile apusene, burghezia românească are o penibilă inferioritate.(…)E o burghezie cumplit parvenită, în care clocotesc încă poftele ariviste…" 14. Lumea acesata, parvenită, este în fond – cum sesizase și George Călinescu – lumea familiei Gheorghidiu din romanul "Ultima noapte de dragoste, ultima noapte de răyboi": "Eroii sunt nu numai citadini, dar și oameni opulenți și cultivați. Ștefan Gheorghidiu aparține unei familii bogate, cu suprafață politică, și moștenește o avere serioasă. Prin urmare, eroii nu sunt constrânși a mânca "cinci măsline în trei săptămâni", ci pot gusta alimente fine fără să-și privească eul într-o desăvârșită indiferență de problemeșle materiale." 15. Observând că, de obicei, romancierul român ne înfățișează parveniți, specii de Dinu Păturică și Tănase Scatiu în goană după prosperitate, Camil Petrescu schimbă registrul influențelor stendhaliene,intuind că "noul personaj al "noului" roman și exponent remarcabil al noii "realități" social-politice nu poate fi decât intelectualullucid, eroul cerebral.

Om de o rară mobilitate aa spiritului și de vibrantă sensibilitate,creat în opozitie cu reprezentanții familiei Gheorghidiu, (cei doi unchi, unul avar și mizantrop (Tache), iar altul afabil, glumeț, cunoscut avocat și om politic, (Nae), – Ștefan Gheorghidiu,sortit să rămână ca și tatăl său (decedat) la o "condiție" mai mult decât modestă, trăind cu surorile și mama sa dintr-o modestă pensie de urnași, "reintră" în familia sa printr-o moștenire nesperată. Reajuns la "condiția" burgheză din care căzuse mai întâi tatăl său, dezinteresat de afaceri și avere, care s-a și căsătorit din dragoste cu o femeie săracă, așa cum procedaase și el, proaspătul absolvent în filozofie asistă neputincios la jocurile făcute cu abilitate și tact de unchiul său, deputatul, care îi și subtilizează o parte din avere.

Galant și trivial, dar mai ales interesat și abil, folosind injuria, calomnia și expresia licențioasă în toate nuanțele ei, la nevoie arogant și batjocoritor, Nae Gheorghidiu este temutul și evitatul om de afaceri. El cheamă, propune și face târgul, trecând peste oricine și orice, după legile sperjurului și comerțului:"Ascultă, ce aveți de gând să faceți voi cu banii pe care i-ați moștenit?… Dați-i încoace să vi-i țin eu… Am o fabrică de metalurgie… Ce te gândeai? Las' că te-am văzut eu. N-ai spirit practic… Ai să-ți pierzi averea (cel puțin să rămână în familie, avea aerul să spună). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deștept ca ei, când e vorba de parale." Gheorghidiu, tânărul, îi spune deputatului-comerciant intențiile sale, dar cuvintele sale sunt ca și cum n-ar fi fost spuse:"Unchiule, eu mă gândeam să nu mă încurc în afaceri. Cred că averea pe care o am îmi ajunge să trăiesc modest." "-Vorbești prostii – și-i sticleau ochii mari și verzi – nimeni n-are de ajuns, niciodată.Ce știi tu? Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o până acum?" 16.

Dar discuția dintre Ștefan și Nae Gheorghidiu, care are darul să-i diferențieze prin simplul procedeu al juxtapunerii, comparașia făcându-se de la sine, este revelatoare pentru o întreagă realitate social-politică a României din ajunul primului război mondial când, întrebat de fratele Elei "dacă e vorba să intrăm într-adevăr în război?" politicianul, partizan al neutralității, se dezvăluie și ca un "aranjor" al situațiilor interesante: "Mă rog, nu se știe, poate că azi, poate ccccă mâine…poate că nu intrăm deloc… (în război) 17.

Politicianul veros își continuă tirada: "…Trebuie să vă asigurați în orice caz. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc ca director al întreprinderii. Ce tăceți așa? A? Domnule filozof, ai aerul că n-ai vrea să fii mobiliyat pe loc, ca să scapi de război?" Ștefan, care n-ar concepe să fie mobilizat "pe loc", cel puțin pe "motivul" că nici nu se gndise că ar exista "posibilitatea" unei dezertări, de orice natură ar fi ea,îl dezamăgește și îl înfurie pe deputat:"Ascultă, dragă, mie-mi vinzi castraveți de-ăștia cât dovlecii?… Hî? Ai vrea să mergi la război, ai? Spune-i-o lui Kant ăla al dumitale, că poate o crede. Eu nu. Și a plecat indignat indignat în sufragerie." 18.

Noua condiție a lui Ștefan Gheorghidiu îi relansează visurile de a pleca, împreună cu Ela, fie la Paris, fie la Berlin pe care îl prefera din cauza preocupărilor sale în filozofie. Din pricina războiului – care de altfel adusese înapoi în țară chiar pe cântăreții, artiștii, studenții, absolvenții, rătăciții pe aiurea, unii plecați cu zece-cincisprezece ani mai înainte – nu mai putea fi vorba de străinătate. Se înțelege că acest tip de oameni este și al clasei familiei lui Gheorghidiu, în care Ștefan, neagreat și nedorit, este totuși un acceptat. Ca "martor", participant și opozant în raporturile dictate de noua sa situație socială, el trebuie mai întâi să suporte ironiile deplasate ale deputatului Nae Gheorghidiu, care evita să-l supere pe șeful familiei, uscatul, negriciosul, avarul și mizantropul Tache Gheorghidiu. În imaginea tatălui lui Ștefan Gheorghidiu, asemănătoare cu a tatălui lui Gelu Ruscanu din drama "Jocul ielelor", se regăsește puțin din nostalgia autorului de a nu-și fi cunoscut tatăl,și în acelaași timp se proiectează câteva din idealurile autorului:"Am impresia că nici unul, nici celălalt, nu l-au iubit pe tata. Găseau amândoi – ei care făcuseră avere – că fusese nepractic și neserios. Profesor universitar, fost secretar general,publicist apreciat, murise după o viață foarte agitată încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii…" 19. Aluziile făcute la căsătoria dezinteresată a tatălui său, ca și a sa cu Ela, apoi compătimirea "bietului" tată care, " dacă nu mă înșel, era și el tot filozof" – sunt suportate de tânăr. De asemenea fierberea neputincioasă a acceptării fără protest a "judecării" tatălui său, "care își cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mârâia cu acreală bogătașul, căruia cheltuiala îi făcea rău" 19. Și injuria directă că "n-aș vrea să fiu copilul unui asemenea entuziast" – toate aceste "observații" îl situează pe Ștefan Gheorghidiu la un pol opus familiei din care face parte, îl izulează, îl singularizează și, prin analiză lucidă și comparație, îl desparte de lumea sa, iscând și pe plan social drama individului, ros de problemele insolubile ale unei gelozii fără explicație, nu și fără obiect.

Se observă legătura, din acest punct de vedere, personajului Ștefan Gheorghidiu cu personajele Ladima și Gelu Ruscanu.

"Nae Gheorghidiu cu suficiența lui calmă și incultă, cu cinismul lui, cu "deșteptăciunea" sa, ca și "Tănase Vasilescu Lumânăraru, omul care nu știe să scrie și care poartă ochelari ca să ascundă infirmitatea de a nu înțelege slova scrisă, care cu toate acestea pătrunde în viață și domină", fiind și el o "descoperire deținută balzaciană" 20. , sunt doar doi reprezentanți ai aceste lumii interlope căreia ăi aparține cuplul Ștefan – Ela Gheorghidiu.

Din convingere sau nu, eroul romanului "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război" este, evident, în declarat război cu lumea căreia îi aparține, fără să cruțe nici pe "Nae Gheorghidiu – gură rea", despre care colegii lui spuneau că "e mai bine să fii prieten cu el, decât dușman". Lucid și detașat, personajul camilpetrescian acceptă lupta și, de la egal la egal, fără calcule meschine, răspunde punându-și în valoare principala sa armă: cultura, luciditatea și inteligența – semnele distinctive ale poziției intelectualului. Asemănarea cu autorul însăși, în special ca gazetar, o observăm în cuvintele lui Ștefan Gheorghidiu: "Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul cu care-mi apăram părerile, intoleranța mea intelectuală, în sfârșit. Tot judecând după ei înșiși, aveau aerul să spună: dacă atunci când n-are vreun interes material e atât de pătimaș, ce trebuie să fie atunci când îi sunt interesele amenințate?" 21.

Chiar și fără a insista cu alte exemple din literatura romanescă a lui Camil Petrescu, cele notate până aici sunt suficiente pentru a se argumenta că prozatorul n-a ignorat primatul realității obiective, ceea ce i-a oferit posibilitatea ca, printr-un "roman al explorării", să ne dea sugestia unei lumi care poate fi localizată spațial și fixată temporal. Atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu, ca și cea lui George Demetru Ladima – cel din nuvela "Mănușile", dar și cel din romanul "Patul lui Procust" – sugerează nu "schimbarea anotimpurilor sufletești", ca de pildă la Proust, ci, dimpotrivă, necesitatea schimbării structurale a societății, și nu a individului, în primul rând. Realitatea interbelică asaltată de multiplele probleme pe care le-am evocat, atunci când am citat din articolul "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă", oferea scriitorului un vast câmp de investigație, pe care avea să-l exploreze cu alte mijloace decât cele ale gazetaruluiîn romanele și piesele sale de teatru. Asimilarea artistică a prozaismului vieții burgheze în spiritul negării realității și, implicit, în spiritul afirmării idealului moral al eroilor săi, avea să se facă polemic, propunând de fiecare dată – prin alte personaje și alte situații – laitmotivul meditației asupra omului și "Condiției" sale în societatea interbelică. În această idee, cu alternanțe de planuri, elementul prozaic constituie dominanta romanului și astfel, rând pe rând, politica și politicienii, statul și reprezentanții lui, proprietatea burgheză, economia și conducerea ei, armata și războiul, arta și știința, intelectualul și artistul, familia și individul cu sentimentele și morala lor, sunt prinse cu adevărat într-o ucigătoare pânză de păianjen.

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" surprinde în focarul analitic al lucidității lui Ștefan Gheorghidiu viața politică burgheză de dinainte și din timpul primului război mondial, în vreme ce "Patul lui Procust", prin Fred Vasilescu și, mai ales, George Demetru Ladima se referă și ia atitudine față de perioada stabilizării relative a burgheziei înavuțite. Reprezentant al "neutralității" și "liberului arbitru" dictate de interesele de îmbogățire de pe urma războiului, Nae Gheorghidiu este deputatul demagog care vorbește în Cameră despre "interesele țării", despre "tactica neutralității"22. și despre patriotism. Pe de altă parte, Tănase Vasilescu Lumânăraru este caracterizat: "om de douăzeci de ori milionar în aur, care nu știa carte, nu știa decât să semneze… și a cărui boală de ochi nu era decât un truc ca să ascundă această infirmitate intelectuală; care nu putea să facă doi pași fără secretarul omniprezent, și care, mișcându-se atât de greu în lume afacerilor, juca comedia cu abilitate aproape genială, înșelând absolut pe toată lumea." 23. . Aceste două personaje sunt exponenți ai celei mai înalte trepte a parvenitismului politic și comercial. Ei sunt doar reprezentanții cei mai prestigioși ai unei lumi cu care Ștefan Gheorghidiu, și prin el intelectualul cinstit, sunt în conflict. Camil Petrescu reprezintă unul din acele cazuri excepționale de unitate aproape totală a omului cu opera, întreaga sa experiență socială și spirituală fiind transpusă cu minimum de ficțiune și disimulare în opera literară. Gheorghidiu este una dintre numeroasele ipostaze ale aceluiași personaj care este însuși autorul. Iar atunci când n-o recunoște el însuși, a recunoscut-o alți scriitori, comentatorii operei sale. George Călinescu, bunăoară, afirmă categoric: "Ceea ce izbește însă, numaidecât, pe cititorul dotat cu o oarecare perspicacitate este reducțiunea stilistică a romanului la persoana autorului…Stilul lui Camil Petrescu zugrăvește prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observă și analizează…" 24.

Extrem de atent la fenomenul social politic, cariera de gazetar parlamentar înlesnindu-i accesul într-o lume labirintică, nu atât prin legile ei, cât prin cupiditatea ierarhiilor ei de vârf, Camil Petrescu radiografiază lumea aceasta. Îi subliniază tarele și întunecimile, prin fascicolul de lumină al lucidității critice, mutat de la un personaj la altul și de la o situație la alta. Atent la facerea și refacerea lumilor, la ruginirea și scăpătarea vechii boierimi, autorul alege ca personaj reprezentativ pe "boier Dinu", cel care își petrece timpul liber în "șuetele" de la Capșa. Aceste șuete sunt încheiate invariabil cu câte o invitație a unui personaj în lumea sa patriarhală din dobrogeanul Dunighioi. De asemenea, Camil Petrescu îl prezintă pe gazetarul Ladima prin nuvelistica sa, ca pe o "lampă" a lucidității.

Personajele, toate, sau aproape toate vor, deși nu ajung niciodată să-și atingă menirea spre care țintesc, fie să-și schimbe "condiția" socială care îi coboară și îi devorează, prăbușindu-pe până la urmă, fie militând, cum o face poetul-gazetar Ladima, prezent în trei din cele cinci nuvele: "Cei care plătesc cu viața", "Mănușile" și "Moartea pescărușului". Ladima este până la urmă și el victimă ca pescărușul ucis, în care au pătruns alicele ucigătoare ale boierului Dinu și ale întregii societăți din care face parte. La moartea lui Ladima, din "Patul lui Procust" gazetele anunțau: "Unul dintre cei mai mari poeți ai timpului…hrănit cu oțet, fiere și dezgust de contemporani, a dus tăcut țeava rece pe inimă, caldă și stupidă, și a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit și cumsecade". Poetul damnat, gazetarul intransigent și omul inocent, nefericit și înșelat de toți până la ridicolul de o candoare amară, Ladima este ca Gelu Ruscanu,din "Jocul ielelor", la fel ca Andrei Pietraru, din "Suflete tari". – Sunt victimele unei lumi în care, chiar luptând împotriva ei, revolta nu are nici un efect. Erou central în "Cei care plătesc cu viața" și "Moartea pescărușului", prezența episodică alui Ladima în nuvela "Mănușile"este și ea plină de semnificații. Conceput de Camil Petrescu drept "raisonneur" lucid, dar nu disperat și tânguitor ca poetul ratat și meschin-veleitar Mihai Oproiu, Ladima este personajul prin care vorbește autorul: "Mă – îl apostrofează Ladima pe Oproiu – a spus cineva într-i zi… cineva care cunoaște oamenii… dezgustat de oricine: "revoltă în genunchi?" Apoi rămase o clipă cu ochii ficși, privind în gol… Noi suntem revoltați cu fruntea în țărână… Înțelegi tu?" 24. Reflecția vine nu de la o dezbatere înaltă de idei, ci de la un fapt banal, nu lipsit de semnificații, însă. Tânărul Oproiu, de douăzeci și unu de ani – "vârstă la care sprijini tu pe alții… și nu umbli cerșind protecție", cum îl apostrofează Ladima – îi cere "maestrului" cu împrumut doi poli. Acesta nu are și revolta devine explicabilă: "Spune, scrâșni el, nu e revoltător ca doi poeți să nu aibă în țara asta, împreună, doi poli în buzunar?" Câtă dreptate ai… ar trebui năruită o asemenea lume." Dar Ladima izbucnește și el:

"Cu cine s-o nărui, mă? Cu oameni ca tine și ca mine? Ce dracu ai făcut tu ca să ai dreptul să ai doi poli în buzunar? Cu miorlăiți ca tine vrei tu să nărui lumea? Să ne revoltăm? Ei, nu mai spune? Și rânji sec. Revoltă de scribi…" 25. Deși în plină maturitate și foarte cunoscut, asemeni autorului, Ladima nu putea să scrie nici el decât în foi sărace, mai curând obscure. Colaborările sporadice, nici acestea nu durau pentru că în virulența sa de "temut polemist","calcă în străchini" și asta nu iartă cei din vârful ierarhiilor unor Nae Gheorghidiu sau Tănase Vasilescu Lumânăraru. Acesta din urmă, deși necunoscător de carte, îi propune lui Ștefan Gheorghidiu să-i tipărească el cărțile, în tipografiile sale. Dar chiar prozatorul notează despre revolta lui Ladima: " … nu era nimic de făcut deocamdată cu spontaneitatea anarhică a acestui chinuit deopotrivă de himerele lui interioare, ca și de arsura de neacceptat a vieții într-o societate burgheză." 16.

Dat fiind că activitatea de gazetar a fost cea preferată de Camil Petrescu, se regăsesc multe elemente care țin de presă, în literatura lui: în acțiune este vorba de ziare, întâlnim terminologii de specialitate, și chiar inserții de discurs gazetăresc. Pe de altă parte, în discursurile lui de presă se simte "condeiul" scriitorului.

Titlurile publicațiilor socialiste "Dreptatea socială" și "Torța" menționate în drama "Jocul ielelor" amintesc de numele gazetelor socialiste editate de N.D.Cocea, "Viața socială" și "Facla". De asemenea, în această dramă Camil Petrescu însuși face trimitere la două cazuri concrete: o întâmplare reală menționată, cu numai câteva amănunte modificate – Gaston Calmette, ziarist francez, născut în 1958, redactor la gazeta pariziană "Le Figaro", a început în ianuarie 1914 o campanie de presă contra lui Joseph Caillaux, ministru de finanțe. In ziua de 16 martie, doamna Caillaux vine în biroul lui de la redacție și-l ucide cu un glonte de revolver. 27.

A doua trimitere este la un caz tragic de sinucidere a unei întregi familii. Are ca punct de plecare o întâmplare reală povestită de Camil Petrescu în prefața la romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", ediția din 1955Șo familie de provinciali vine la București adusă de fiul cel mare, ambițios și aventurier, visând să se îmbogățească. După doi ani de mizerie, însă, în care zile întregi nu mâncau nimic, "s-au așezat toți sub giulgiul aerian de bioxid de carbon al morții, laolaltă, după ce s-au îmbrățișat și au plâns în spaimele hotărîrii" 28.

Intensitățile dramei intelectualului la Camil Petrescu nu o dată conduc eroul în situația limită din care ieșirea se face prin apelul la sinucidere.

Ideea unei posibile întâlniri fericite scriitor-gazetar, este în substanța unui personaj: Ladima. Personalitatea lui George Demetru Ladima, menționat anterior în acest capitol, dovedește că vocația de gazetar și cea de poet pot exista în intimitatea unei ființe.

Autorul scria, în 1934, îm articolul "Criza" 29.:"(…) Am căutat atunci să dau un strigăt de alarmă, cum s-ar zice, să provoc o dezmeticire, dar ce poate un scriitor fără trecere, într-o gazetă ca aceea din 1928, fără cetitori? Am scris totuși o serie de articole (reluate ca documente în "Patul lui Procust") despre ignobila farsă a crizei care se joacă pe spinarea țării (…)." Articolele la care se referă îi sunt atribuite în roman lui George Demetru Ladima.

NOTE

Camil Petrescu, "Patul lui Procust", Ed. Minerva, 1983, pp 9

Camil Petrescu, "Mănușile", în volumul "Nuvele", ESPLA, 1956, pp 42-43

Idem

Idem

"Teze și antiteze", 1971, Ed.Minerva, București, pp 182

Cella Serghei, "Despre Camil", "Viața românească", Nr.5, 1972

"De vorbă cu dl. Camil Petrescu", "Mișcarea literară", Nr.10, 1925, apud.

""Masa rotundă" e dorită", 1956, în "Opinii și atitudini", Camil Petrescu, Editura pentru literatură, 1962

Vasile Netea "De vorbă cu Camil Petrescu" (interviu)în "Vremea", XV, 686, 14 februarie 1943, pp 6-7, apud.

"Polemicele", în T.a.e.a., pp 135, apud. Camil Petrescu, "Maxime și reflecții", pp 38

Camil Petrescu, "Note zilnice", (1927-1940), Editura Cartea Românească 1975, pp 73

În "Opinii și atitudini", Camil Petrescu, Editura pentru literatură, 1962,

pp 18

Idem

"Viața literară", Anul II, Nr.54, 4 iunie 1927, reprodus în "Teze și antiteze", B.P.T., Ed.Minerva, 1971, pp 255-258

Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", ESPLA, 1960, pp 41-42

Idem

Idem, pp 54-55

Idem, pp 43

George Călinescu, "Istoria literaturii române", pp 744

Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", ESPLA, 1960, pp 49

Idem, pp 40

Idem, pp 70

Camil Petrescu, "Mănușile", în volumul "Nuvele", ESPLA, 1956, pp 38

Idem

Idem, pp 41-42

Camil Petrescu, "Jocul ielelor", Editura Albatros, 1978, pp 23

Idem, pp 128

Camil Petrescu, "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp 87

=== MICHELLE CAP III ===

CAPITOLUL II

2.1 – PRESA LUI CAMIL PETRESCU

ȘI VIAȚA POLITICĂ

În articolul "Germanofilul" 1. (1915) al lui Camil Petrescu, contrafacerile de sentimente în scopuri afaceriste, pentru obținerea unor avantaje materiale în preajma ultimului război mondial, sunt criticate, iar în "Unii francofili" (1915)2., Camil Petrescu atacă pe cei care vor Ardealul doar ca să scurteze drumul până la autenticul "Moulin Rouge". Aceste articole au mai mult structura unor caractere în sens clasic, cu un plus de incisivitate provenită dintr-o moralitate pură. Ele atacă în genere politica financiară, farsa parlamentară, electorală sau universitară, perfecționismul, nepotismul.

La ziarele "Banatul" și "Banatul românesc", unde a colaborat până către sfârșitul lunii decembrie 1919, articolele cu caracter politic sunt mai numeroase. Unele din ele se referă la politica externă a României 3., altele rețin atenția pentru elogiul adus eroicelor lupte de la Mărășești 4..

În unele articole politice se fac precizări în legătură cu ce însemna în acel moment a fi membru al partidului național. Scriitorul găsește că e anacronic a mai fi membru al acestui partid, la ieșirea de sub ocupația ungară. "A fi astăzi membru al Partidului Național e pentru cei mai mulți a căuta un loc de refugiu, știindu-se incapabili. E a face din Maniu și Vaida paravanul după care să-ți ascunzi incapacitatea și goliciunea sufletească" 5.

Camil Petrescu era îndreptățit să creadă aceasta, deoarece politica se transformase în politicianism. Observația ziaristului, care urma ca o concluzie la cele spuse până acum, e formulată în articolul "Opera de eliberare" în care se vorbește o agonie a politicianismului este oarecum prematură, deoarece această agonie a fost foarte mult prelungită. Cât privește existența unor pături superficiale, rău adaptate, care ar forma corpul politicienilor venali, este specifică în special oricărei perioade ce urmează războiului. Ziaristul nu dezvoltă, însă, această observație până la proporțiile și semnificațiile pe care un Eminescu le-ar fi făcut despre "pătura superpusă", dar, reține că un reflex al unui asemenea politicianism s-a dovedit atunci când deputații bănățeni au luat în parlament apărarea Banatului.

Sensul articolelor politice semnate de Camil Petrescu în ziarul "Banatul" și în continuarea acestui ziar, începând cu numărul 78, sub titlul "Banatul românesc", nu poate fi înțeles în afara politicii imprimată de partidele existente atunci. Camil Petrescu, care venea din regat și care participase la război, nu putea împărtăși ideea autonomiei Ardealului ca Maniu și Vadea, și când în articolul "Membru al Partidului Național", arăta nonsensul acestei facțiuni, dădea de fapt și soluția pentru continuitatea ei: "Să adune într-o istorie toată activitatea lui [Partidului Național – n.n] de până acum, toate zilele de nobilă suferință și de nemărginit devotament. Pe urmă să organizeze energia de care e capabil într-o nouă direcție, desfăcând vechea rânduire de luptă, pregătind o rânduire nouă pentru o eră nouă de prosperitate pentru neamul românesc." Această continuitate în sens real era necesară, în opinia lui Camil Petrescu, și nu transformarea vechilor idealuri în goana pentru interesele personale.

La ziarele "Banatul" și "Banatul românesc" a colaborat, după cum am menționat în capitolul al doilea ,până spre sfârșitul lunii decembrie 1919. Spre deosebire de "Banatul" și "Banatul românesc", "Țara" este un ziar în care atât articolele lui Camil Petrescu, cât și ale colaboratorilor sunt în majoritatea lor articole politice. În primul număr, care apărea la 16 mai 1920, ni se oferea programul ziarului. Se arăta că partidele politice ajungeau la putere cel mai adesea prin demagogie și, contrar acestei obișnuințe, "Țara" voiește să sublinieze că programul său politic nu va fi de simple promisiuni:

"Domnilor, n-avem nici un program… Ba da, avem unul. Iată-l: Vom sili pe toți ceilalți să-și țină frumoasele lor programe și promisiuni." 7.

Așadar este un organ independent, de coloratură popular națională, care se anunța a fi un fel de observator critic al vieții politice.

Într-un alt articol din același număr se subliniază, de asemenea, independența ziarului, arătându-se că glasul colaboratorilor lui este neînăbușit de acele dezgustătoare socoteli de cârdășie să poată fi auzit până departe" 8.

Cârdășiile la care se face aluzie în acest articol sunt manoperele celorlalte partide sau facțiuni în afara Partidului Național al Poporului pe a cărui poziție militează în mod indubitabil "Țara". Se pleacă de la perceptul foarte vag de dreptate care, în ultimă analiză, pare că este al țăranului și soldatului, ale căror interese se vădeau a fi susținute de poziția averescană a ziarului.

"În loc de program avem o singură deviză, pe care o arborăm ca un stindard. Mai multă dreptate!

Dreptate celor care timp de veacuri îndurară cea mai groaznică dintre robii. Dreptate celor care înviorați de caldul răsărit întind mâinile lor sfioase și bătătorite de muncă spre noul soare al neamului nostru. Dreptatea celor care din sudoarea muncii lor, din sângele lor curat care s-a risipit în tot cuprinsul lumii…

"Țara va fi alături de ei." 9.

Articolul acesta nesemnat dezvăluie verbul aprins al lui Camil Petrescu, soldatul care luptase pentru idealul național.

O parte din articolele ce poartă semnătura lui Camil Petrescu au factură polemică. Astfel, o suită de trei dintre acestea este intitulată "De ce am scris la "Banatul românesc."" De ce apare "Țara", în care directorul, polemizând cu conducerea ziarului la care lucrase, dezvăluie de fapt situația politică a timpului. Se arată printre altele că unul din motivele care l-ar fi determinat să plece de la ziarul lui Imbroane a fost faptul că vechiul său prieten politic luase, printr-un gest de restructurare politică, apărarea în Parlament a partidelor istorice, împotriva lui Octavian Goga. Camil Petrescu fiind de partea "Ligii Poporului" ce declarase război partidelor istorice, nu mai putea rămâne la ziarul lui Imbroane. După cum se știe, Liga era condusă de generalul Averescu, P.P.Negulescu, Matei Cantacuzino și Octavian Goga.

Camil Petrescu își justifică gestul părăsirii "Banatului românesc" prin faptul că nu acceptă politicianismul român vinovat de guvernarea alternativă a celor două partide istorice ce a dus printre altele și la dezastrul de la Turtucaia. În concluzie, nu putea admite un "trust al partidelor politice." 10. Mai târziu, Partidul Poporului prin alianța cu partidele istorice se "întărea" în dauna poporului. Această nouă situație la care Camil Petrescu nu aderă cauzează, în cele din urmă plecarea la ziarul "Țara". Mai importante dintre articolele cu caracter de polemică personală sunt: "Răspunsuri scurte și precise pentru inteligența "Banatului""11. , și "Răspuns "Banatului"" 12. îndreptat împotriva lui Augustin Coman.

Când atacurile polemice încetează la un moment dat, inițiativa venea din partea lui Camil Petrescu, care era conștient de faptul că se cerea românilor, indiferent de nuanțele politice care îi deosebeau, "mai multă unitate și mai multă mobilizare sufletească" 13.

În numeroasele articole politice, ce se situează în afara atacurilor personale, este mereu discutată problema țărănimii. Se deschide o rubrică intitulată "Epistolele mele", unde, de fapt, Camil Petrescu compune scrisori în spiritul celor pe care ar fi trebuit să le trimită țăranii, scrisori semnate Ion Obiditul 14. . Se face elogiul gospodăriei țărănești, gospodărie care explică "taina rezistenței românești pe aci, pe meleagurile acestea" 15. . Voiește o mai strânsă legătură a țăranului cu pământul și cerea oprirea aprobărilor de emigrare în America, pentru că "țărănimea a fost miracolul existenței noastre naționale" 16. . Pentru aceste virtuți recomanda să se dea posibilitatea țărănimii românești să devină stăpâna industriei și comerțului. Acestui crez fiziocrat se adaugă sugestia după care aceeași țărănime ar trebui să fie orientată spre oraș 17. . La aceasta se mai adaugă și o politică de țărănism cultural 18. .

"Țara" numai în aparență era un ziar independent. Fiind, la început, de orientare, în general averescană, se nuanțează apoi diferit. Se observă foarte adesea unele tendințe democratice mai accentuate decât în ziarul lui Avram Imbrane. Spre sfârșitul apariției, când se publică programul candidatului, se face precizarea că lupta se va duce contra lui Averescu de sub cadrele "Federației naționale sociale".

De pe aceste poziții, Camil Petrescu va candida pentru cercul Oravița. Știri în acest sens se publică la rubrica "Informațiuni", și ni se spune despre turneul candidatului în comunele Cacova, Secaș, unde Camil Petrescu a conferențiat despre "Valoarea ostașului român" 19. . Gruparea de sub auspiciile căreia milita Camil Petrescu în "Țara", nu era, însă, un partid politic 20. . După o întrerupere a ziarului, întrerupere care a ținut până la 2 decembrie 1920, redacția semna un articol în care spunea printre altele că "Țara" nu face politică de partid. Ideea aceasta era în deplină concordanță cu un articol semnat mai târziu de Dr. Ocatavian Crâșmariu – avocat, care afirma în mod răspicat că "ne trebuiesc oameni, nu partide" 21. . Acest articol este reținut de ceea ce directorul ziarului, care împărtășea această idee foarte apropiată de ceea ce se numea mai târziu în doctrina scriitorului Camil Petrescu "modalitatea persoanei". În același spirit aflăm într-un motto al ziarului amintit o idee a lui Nicolae Iorga: "Domnul Iorga crede că e necesar un guvern de specialiști din care șefii de partide să lipsească și politică să nu se facă." 22. . Se vizează politica partidelor istorice și a Ligii averescane. În conformitate cu această idee, Camil Petrescu semnează cu pseudonimul Grămătic la rubrica "Partidele politice astăzi", unde combate intenția averescană de a da un decret prin care să li se interzică profesorilor și învățătorilor a face politică. 23.

Se vorbește și despre un faliment al partidelor istorice24. determinat, în special, de fluctuația politică.

Plecând de la premiza necesității guvernării democratice, Camil Petrescu dezvăluie caracterul antidemocratic al partidelor istorice și încurajează grupările libere care nu monopolizează viața politică: "Partidele politice mari sunt antidemocratice. Ele sfârșesc totdeauna prin a deveni vaste asociații de cointeresare. Numai federațiile compuse din grupuri libere, care colaborează sincer, garantează prosperitatea statului." 25.

Sugestiile care vin din "Țara" sunt îndreptate în special în direcția democrației. "Organizațiile contrarii nu fac decât să pregătească viitorul noului curent politic." 26.

Până unde merge democrația pe care o sugerează Camil Petrescu, putem să ne dăm seama de opiniile prezente în articolul "Un act de înțelepciune politică. Cu privire la procesul specialiștilor.". Camil Petrescu aprobă greva plecând de la ideea că societatea anilor 1920 nu e cea ideală. Însă din cele două laturi ale mișcării greviste recunoaște numai latura revendicărilor materiale. Este vorba numai de o democrație burgheză.

Pe lângă scopul de a susține un punct de vedere strict politic, "Țara" avea și misiunea patriotică de a observa realitățile bănățene în noua conjunctură. Își propunea să îndeplinească preceptul după care "…gazeta este cinematograful vieții adevărate" 28.

Ca intelectual, Camil Petrescu nu a ignorat rolul intelectualității la sate, după cum nu l-a ignorat nici în viața politică. "Un partid țărănesc fără intelectuali ar fi o fabrică fără ingineri, o armată fără generali. Un partid țărănesc nu poate rezista decât prin intelectualii lui." 29.

"Țara" susținea număr de număr o politică de culturalizare a țărănimii și preconiza apropierea între țărani și cărturari, pentru a se ajunge într-un viitor apropiat la apoteoza unui țăran cărturar. 30.

Ziarul "Țara" este, de fapt, singurul ziar politic pe care l-a condus. A apărut în două serii, 16 mai – 15 iunie 1920 și 2 decembrie 1920 – 17 aprilie 1921, – pentru că, nefiind susținut de nici un partid a întâmpinat mari dificultăți materiale. Ziarul "Țara" este cea mai cuprinzătoare publicație politică a lui Camil Petrescu care, deși aparține tinereții scriitorului, se dovedește a fi destul de matură. În cadrul perioadei timișorene de activitate este cea mai meritorie.

Din experiențele politice pe care le avusese Camil Petrescu la Timișoara, după care urmaseră încă trei ani de evenimente, la București scriitorul observă adevărata situație a intelectualului român din perioada interbelică rămas la deriva fluctuațiilor politice din cauza neorganizării lui într-un partid.

În legătură cu "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" 31. Camil Petrescu preciza că "nu este numai o publicație de alarmă socială și politică", numai o publicație menită să sporească numărul celor ce se vaită, atât de numeroși în țara românească, deosebindu-se de cotidienele ce jucau rolul simplu de oficiu de depunere a plângerilor. Gazeta lui Camil Petrescu își propunea să lupte pentru federalizarea asociațiilor profesionale în "Federația asociațiilor muncii intelectuale". "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" își propunea să lupte de asemenea contra abuzurilor, sprijinind asociațiile profesionale fără să devină anexa lor.

Camil Petrescu a structurat această gazeta în două mari planuri: unul politic și altul cultural. În planul politic, mai toate articolele converg în jurul problemei noocrației, dezvoltată mai târziu în cartea "Teze și antiteze".

Primul număr al gazetei sublinia în frontispiciu, următorul motto: "Lucrătorii manuali pornesc de la ideea de clasă. Țărănimea o afirmă, burghezia o practică. Numai unii mici intelectuali vor să sugă la oi străine". Primul articol semnat de Camil Petrescu, "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă", își propune să dea răspuns întrebării, cum s-a creat burghezia noastră. Critica societății burgheze este, de altfel, sensul major al operei lui Camil Petrescu.

Când se declanșează bătălia electorală, totul se pierde într-o moară de vorbe. Nu se înfruntă nici o clipă idei adverse și lupta are aspectul unei parodii, care lămurește definitiv trista condiție a celor ce cred că partidele politice burgheze vor să schimbe ceva:

"Aceasta e sinceritatea politică… O puteți urmări în toate ipostazele vieții noastre politice. E un joc de teatru în care, așa cum Nottara juca datorită marelui său talent, în "Hoții", când pe fratele sublim, care se revolta, când pe cel cu suflet abject de intrigant, cu aceeași cu virtuozitate, tot astfel fruntașii noștri politici joacă alternativ, cu aceeași frenezie, când pe guvernamentalii, care se ajută convinși cu decrete – legi, când pe opoziționiștii indignați, înfiorați în viscerele lor constituționale". 32.

La sfârșitul unei campanii electorale, ca și la sfârșitul unor dezbateri parlamentare, nu rămâne nimic. Nimic, decât metafore, strigăte vitejești și dezamăgiri:

"De la un capăt la altul al țării va începe deci supralicitația limbuților, a escrocilor ideii, vor fierbe patimile și vom asista la dansul mirajelor periculoase. Pretinșii oameni de caracter și de valoare vor bate cu pumnii în piept, vor scuipa, se vor închina, vor îmbrăca ici ițari și dincolo vor săruta menorahul, se vor arăta în lanțuri ca raritățile la bâlci și bor plânge cu discursuri, toate ca să îndrepte lenea, să facă școli și să însoare băieții cu fetele… Nu numai actualul Parlament, ci întregul parlamentarism ca principiu se dovedește din ce în ce mai mult tot mai absurd și mai inutil… Acest făt al burgheziei nu a slujit în timpurile lui cele mai bune decât pentru anumite proceduri" 33.

Experința din război, Camil Petrescu o opune unor realități și mituri postbelice. "Războiul cu pumnul. Amintiri din companie" (1924) dezvăluie lupta absurdă a românilor nedotați cu armament bun împotriva artileriei nemțești perfecționate, distrugând mitul vitejiei românești de care se făcuse atâta caz. "Corbii albi" (1924) e un pamflet la adresa celor care au stat în spatele frontului și au cules ulterior lauri și mai ales roadele.

"Un miliar pentru cultură " (1925) demască mizeria culturii aservită bugetar partidelor de guvernământ. Elevația morală a invalizilor de război care au refuzat într-un congres chetele infamante în folosul lor, pentru că au văzut în acestea un compromis cu atitudinea dovedită în război, este salutată în "Invalizii și chetele" (1925).

Atitudinea lui Camil Petrescu față de viața politică este dată într-o anumită măsură și de poziția lui în societate. Scriitorul nu reprezintă intelectualitatea din lumea "înaltă". La începutul carierei el nu a avut poziția lui Liviu Rebreanu, de exemplu, sau a lui Marin Sadoveanu. Camil Petrescu este omul care a plecat de jos. Nu a primit nimic de la societate, dar palme și nedreptăți – de unde și aversiunea lui față de putere. Nu a fost exponentul nici unui partid 34. , ci al ideilor liberale, în sensul eliberării omului de orice constrângere. A fost un om moralist. A luptat pentru libertate, anti-cenzură. A făcut opinie de breaslă cu intelectualii de factura lui, originea lui, a fraternizat cu cei scăpătați și striviți de societate.

NOTE

"Germanofilul" (1915), în volumul "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură 1962, pp.3.

"Unii francofili" (1915), în volumul "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură 1962, pp.7.

"Situația externă a României", în "Banatul", An I, Nr.30, 22 iunie 1919 (semnat Gram), apud. Florica Ichim, "Publicistica", vol.I, 1984, pp.280.

"Începe o eră nouă", în "Banatul", An I, Nr. 49, 7 august 1919, (semnat C.Petrescu), apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp.271.

"Membru al Partidului Național", "Banatul românesc", An I, Nr.81, 31 octombrie 1919, (semnat Grămătic), apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp.273.

"Chestia Banatului în Parlament, Deputații Banatului nu iau apărarea Banatului", în "Banatul românesc", An I, Nr.100, 19 decembrie 1919, (semnat Grămătic), apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp.274.

"Programul nostru" în "Țara", An I, Nr.1, 16 mai 1920, (articol redacțional), apud.Aurel Petrescu – "Opera lui Camil Petrescu",E.D.P., 1972, pp.274.

Apud.Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp.274..

"Către cititorii noștri", în "Țara", An I, Nr.1, 16 mai 1920, apud. Aurel Petrescu – "Opera lui Camil Petrescu".

"Țara", An I, Nr.2, 19 mai 1920 și An I, Nr.3, 22 mai 1920, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Vol.I, Ed.Minerva, 1984, pp.254.

Idem, An I, Nr.3, 22 mai 1920, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Vol.I, Ed.Minerva, 1984, pp.255.

Idem, An I, Nr.5, 30 mai 1920, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Vol.I, Ed.Minerva, 1984, pp.260.

Idem, An II, Nr.43, 6 martie 1921, apud. Florica Ichim, "Publicistică", Vol.I, Ed.Minerva, 1984, pp.375.

"Discursul mulțimii" și "Să trăiți domnule Fișpan", în "Țara", An I, Nr.1, 16 mai 1920, (semnat Grămătic), apud. Aurel Petrescu – "Opera lui Camil Petrescu".

"Prin sate bănățene", "Țara", An I, Nr.1, 16 mai 1920, pp.3, (semnat C.Petrescu), apud. Aurel Petrescu – "Opera lui Camil Petrescu".

"Țara", An II, 4 ianuarie 1921, (Motto), apud. Florica Ichim,"Publicistică", Vol.I, Ed.Minerva, 1984, pp.380.

"După împroprietărire ce ar mai putea cuprinde un program de deputat", în "Țara", An II, 13 martie 1921, apud. Florica Ichim, Camil Petrescu, Camil Petrescu, "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.83.

"Țărănism cultural, probleme de prevedere critică", în "Țara", An II, Nr.62, 30 martie 1921, apud.Florica Ichim, "Publicistică", Vol.I, Ed.Minerva, 1984, pp.395.

"Prin sate bănățene", în "Țara", An I, Nr.3, 22 mai 1920, pp 2, (semnat C.Petrescu), apud. Aurel Petrescu – "Opera lui Camil Petrescu", pp.250.

În legătură cu candidatura lui Camil Petrescu, Florica Ichim scrie că la 30 martie 1921 acesta își anunță î "Țara" hotărârea de a candida ca independent pentru mandatul de deputat în cercul Oravița și pornește campania electorală. A luptat fără sprijin și a fost atacat fără menajamente, chiar de cei din opoziție. A eșuat ("Deziluzia a fost pentru mine totală. De atunci am renunțat la politică"). A se vedea în acest sens prefața la "Patul lui Procust", Editura 100+1, GRAMAR, București 1997, pp.XXIV.

"Ne trebuiesc oameni, nu partide", în "Țara", An I, Nr.9, 15 iunie 1920, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp.178.

"Țara", An I, Nr.28, 22 decembrie 1920 (Motto)

"Corpul didactic și politica", în "Țara", An I, Nr.9, 15 iunie 1920.

Andrei Braniște, "Falimentul partidelor politice!, în "Țara"; An I, Nr.35.

"Țara", An I, Nr.26, 19 decembrie 1920, (Motto)

"Țara" An I, Nr.33, 29 decembrie 1920

"Țara", An I, 17 decembrie 1920

"De la 600 Km depărtare – lucruri ciudate", în "Țara", An I, Nr.1, 2 decembrie 1920, (semnat Grămătic)

"Cărturarii satului sunt stâlpii partidului țărănesc", în "Țara", An II, Nr.6, 3 martie 1921

"Țăran și cărturar", în "Țara", An II, Nr.30, 18 februarie 1921, (semnat C.Petrescu)

"Săptămâna muncii intelectuale și artistice", publicație înființată de Camil Petrescu. A apărut în numai patru numere. Primul număr ieșea sâmbătă, 5 ianuarie 1924 și ultimul număr, sâmbătă 25 ianuarie 1924

Camil Petrescu, "Opinii și atitudini", E.P.L., 1962, pp.130, apud.B.Elvin, "Camil Petrescu. Studiu critic", Editura pentru Literatură, 1862, pp.183.

"Cetatea literară", Nr.7-8, mai 1926, apud.B.Elvin, "Camil Petrescu", Editura pentru Literatură, 1962, pp.183.

Vorbind despre o perioadă din viața scriitorului, Tudor Arghezi notează: "De câte ori venea preotul prin București, venea să mi se plângă în toate chipurile împotriva lui Camil Petrescu: că stă ascuns, că citește, că meditează, că e sucit, că e complicat și că e un om imposibil pentru că nu voia să fie…liberal. Defunctul părinte era șeful partidului liberal în Banat și își făcuse un ideal să convertească pe tânărul dascăl latinist la binefacerile unei situații cu zgardă… Cu toate că era foarte inteligent, preotul bănățean nu putea să înțeleagă un băiat, care de abia ivit în viața organizată cu statute, nu voia să fie nimic…" (în acest sens a se vedea "Tablete de cronicar" – Tudor Arghezi, ESPLA 1960, pp.123-124)

2.2 PUBLICISTICA LUI CAMIL PETRESCU

ȘI PROBLEMATICA ECONOMICĂ

O pasiune consecventă pentru Camil Petrescu este politica financiară a guvernelor sau chiar cea particulară de care se ocupă ca un specialist. Financiarii sunt pentru el escroci; așa cum medicii de odinioară rosteau formule complicate, "azi" financiarii vorbesc în cifre pe care nu le pricep nici ei înșiși. O paradoxală propunere imediat postbelică este mărirea prețurilor până la paritatea mondială, pentru a înlătura definitiv instabilitatea monetară.

După cum am menționat și în subcapitolul anterior, articolul "Un miliard pentru cultură" (1925) 1. demască mizeria culturii aservită bugetelor partidelor de guvernământ. Protestează vehement împotriva extorcării muncitorilor români plecați peste ocean, prin fraude și lichidări bancare în țară. Pentru Camil Petrescu, dezastrul guvernării liberare este urmat de un identic dezastru al guvernării țărăniste. Alteori atacă traficul de influență din Ministerul Învățământului, unde autorii de manuale sunt și inspectori sau exploatarea capitalistă a creației literare. Protestul în legătură cu "fanteziile edilitare" de pe strada Câmpineanu considerată ca strada a intelectualilor (printre care se află și el) sugerează și un interes personal.

În "Patul lui Procust" va produce o serie de articole referitoare la pseudocriza dintre 1922-1929 care a îmbogățit pe bogați și a sărăcit pe săraci atribuindu-le lui Ladima. După Eliberare articolele sale au mai ales un caracter de adeziune și un pronunțat caracter teoretic. "Stabilitatea monetară" (1947), "Guvernul la teatru" (1948), problema drepturilor omului, a electrificării, elogiul partidului sunt temele preferate.

Vervei caustice a lui Cocea, Camil Petrescu îi adaugă un fond propriu de intelectualitate. Criticarea partidului liberal, într-o serie de numeroase articole, e susținută pe un fundament științific și pe o cercetare istorică de arhivă – nu o simplă impulsie subiectivă – argumentând ideea privitoare la rolul parazitar al burgheziei: "E adevărat că această burghezie pretinde că a civilizat statul românesc. E vorba de o sinistră spoială de confort occidental pentru uzul stăpânilor." 2. Pentru argumentarea acestei idei, scriitorul recurge și la o scurtă analiză a vieții economice.

O formulă ca "industria națională", se dovedise a fi fost "o simplă și formidabilă escrocherie burgheză". Nimic nu s-a făcut pentru țară, din înțelegere superioară pentru nevoile poporului. Politica protecționismului banal și a înlesnirilor pentru care crearea industriei autohtone a fost una din celebrele mașinării ale guvernării liberare de a grăbi, cu concursul oficial, îmbogățirea burgheziei, pe care Camil Petrescu o demască necruțător, fără să înțeleagă în mod științific problema industriei naționale în complexitatea ei. Când zahărul străbătu costă la frontieră 0,55 lei, pe piața internă se vinde zahărul 1,15 lei – plus prima pe care statul o oferă ca recompensă "națională" fabricantului; când veniturile populației se împart cu amândouă mâinile oricui e amator să se apuce de afaceri, sub paravanul modernizării țării, guvernanții claselor dominante nu găsesc mijloace pentru a-i cruța pe poeți de ospiciu și de chete publice.

Statul e un organism bolnav, cuprins de o infecție generală, imposibil de vindecat de vreun specialist financiar liberal; e un organism a cărui stare se agravează de la o zi la alta; – un stat dezorganizat, slut, care se caută cu doctori financiari de 17 ani încoace, care are o epopee națională mai voluminoasă decât "pribelungii", numai cu blesteme și episoade în legătură cu fraudele", scria în 1935 Camil Petrescu 3.

Referitor la condiția autorului dramatic în situația economică din a vremii scriitorul declara în 1926 într-un interviu din "Rampa":

"Autorul dramatic, însă, și romancierul nu mai pot avea altă profesiune. Comerțul continuu pe care trebuie să-l păstreze cu numeroasele lor personagii, unitatea de viziune, acea stare ușor contemplativă pe care o cere o creație de proporții mai mari, care fac ca un creator de personagii să fie un permanent călător într-o lume ireală din care nu poți să-l aduci înapoi la fiecare jumătate de ceas, cer timp. Timp, de asemenea, mai cere transcrisul unui roman sau al unei piese de teatru, așa că mai fiecare romancier sau autor dramatic îndeplinește de fapt o funcțiune de amploiat-copist în propriul birou.

Ca să fiu mai limpede: se știe că industria a obținut ca lucrul să nu înceteze acolo unde sunt cazane mari de încălzit, a căror punere la punct care ea însăși un timp îndelungat. Nu poți răci și reîncălzi un cazan uriaș când se întâmplă patru sărbători într-o săptămână. Nu poți chema și rechema de șapte ori pe zi, din lumea lui, un autor care are în cap trei volume noi sau cincisprezece personagii de teatru a căror viață trebuie s-o trăiască.

Deci, acești scriitori vor trebui să trăiască din propria lor muncă. De aceea, romanul și piesa de teatru înfloresc numai în țările cu mijloace imperiale. Țările și statele mai mici trebuie să înțeleagă pe autorii dramatici și romancierii autentici cu bogăția de măsuri cu care se cultivă o specie într-un teren impropriu.

Fiecare țară încurajează ce-i lipsește: Anglia, țară industrială, încurajează agricultura, România, țară agricolă, plătește mari prime pentru un kilogram de cuie sau de zahăr. Uneori, ca la noi în România, scriitorii sunt proprii lor mecenați. Cunosc unii care ar putea să devină industriași fruntași, ingineri, avocați de seamă, dar care au preferat să scrie impunându-și sacrificii personale și mai ales impunând teribile sacrificii familiilor lor.

Pe viitor însă nu mai merge așa. Statul român, dacă are nevoie de talpă și de cultură, trebuie să le protejeze pe amândouă deopotrivă. Scriitorii nu mai pot face sacrificii la infinit".

NOTE

"Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.72.

"Muncitorul intelectual și ideea de clasă", pp.8, (prefață la "Opinii și atitudini", pp VIII).

"Nu există fabrică de automobile", 1935, în Camil Petrescu, "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp 97-98.

Interviu din "Rampa", 28 mai 1926, apud.Prefață la "Patul lui Procust", Editura 100+1, GRAMAR, București 1997, ediție îngrijită și curriculum vitae Florica Ichim și Lector Silvia Munteanu, pp. IX.

2.3 – PUBLICISTICA LUI CAMIL PETRESCU ȘI PROBLEMELE LIMBII

Despre ziarul "Țara", Camil Petrescu scria: "Tot ce cuprinde ziarul acesta e o mărturie nesfârșită de dragoste pentru tot ce e românesc, pentru graiul și scrisul românesc, pentru pământul acesta care a cunoscut robia, dar și gloria, pentru arta noastră și tot ce poartă pecetea românismului. Rostul nostru […] este o dovadă de netăgăduit a setei noastre de a sluji cât mai mult sufletul românesc.

În timp ce a predat limba și literatura română în anul școlar 1919-1920, având titlul de profesor suplinitor, scriitorul a fost și redactor șef la "Banatul" la Lugoj, devenit apoi "Banatul românesc".

În condițiile în care după încheierea primului război mondial, școlile din Timișoara și Banat, ținuturi eliberate în urma războiului, duceau lipsă de cadre didactice pregătite, mai ales pentru învățământul limbii române, Camil Petrescu a devenit repede un militant de frunte în domeniul răspândirii culturii românești. Îndepărtat din activitatea profesorală din motive ținând de adversitate politică, scriitorul își continuă activitatea de publicist, ca director al revistei "Limba română" și al ziarelor "Banatul românesc" și "Țara". Aceste publicații sunt printre primele apărute sub administrație românească.

Câtă vreme "Banatul românesc" a fost redactat de Camil Petrescu, ziarul s-a făcut ecoul permanent al suferințelor celor năpăstuiți: muncitori, funcționari mărunți, învățători, profesori, ziariști. Aflăm în "Banatul românesc" aceeași luptă pentru concordie între naționalitățile conlocuitoare, pentru unificarea spirituală a cetățenilor țării, pentru cunoașterea realizărilor culturale de peste Carpați, luptă ce va fi continuată și în "Limba română" și "Țara". E demn de notat că în coloanele ziarului "Banatul românesc" chiar și în ultimele numere îngrijite de Camil Petrescu, se publică din creațiile scriitorilor de peste munți: Victor Eftimiu ("Isus pe cruce" și "Pace Vouă"), Ion Pilat ("Solie"), I.C.Visarian ("Veche cunoștință"), Al.T.Stamatiad ș.a.

Primul număr al revistei "Limba română" a apărut în ziua de 22 ianuarie 1920, redacția și administrația fiind în Str.Cetății, Nr. 8, probabil locuința directorului revistei, care era redactorul și singurul ei colaborator. Revista poartă ca subtitlu cuvintele: "Foaie pentru minte, inimă și literatură", condusă de Gheorghe Barițiu.

Publicația își propunea să apară de trei ori pe săptămână dar, din cauza dificultăților materiale, a apărut și de două ori. Paginile erau structurate în trei coloane: una în limba română, alta în germană și a treia în maghiară. Coloanele în germană și maghiară erau traducerea ad literam a celei române. Pentru germană și maghiară, Camil Petrescu a avut doi colaboratori al căror nume nu este consemnat în paginile publicației.

Trebuie să menționăm că "Limba română" se adresa principalelor naționalități existente în acele locuri.

În articolul program intitulat "Câteva lămuriri inevitabile", directorul revistei, Camil Petrescu, precizează scopul publicației:

"Revista se adresează populației de toate categoriile sociale din partea locului, pentru care limba română, limba statului, are încă multe necunoscute.

Ne-am gândit la bietul parlamentar, care simte că dreptatea aspră e de partea lui și aprobarea în Parlament de partea celui care mânuiește o limbă mai mlădioasă, mai sonoră, mai tăioasă.

Ne-am gândit la truditul profesor care și-a deformat sufletul tot chinuindu-se să-l facă să încapă în platoșa unei limbi străine.

Ne-am gândit la ofițerul care va trebui să comande în românește: scurt, precis, și fără ezitare.

Ne-am gândit la școlarul care, înfrigurat în primăvara tinereții, caută cuvintele înaripate care să îmbrace avânturile lui neînfrânate.

Și ne-am gândit și la dv., frumoasă și elegantă doamnă care aveți la îndemână atât de puține cuvinte fine, insinuante și calde ca să exprimați toată umbra și lumina sufletului dv. ușor tulburat (nu conturbat) și de aceea apare "Limba română"".

Potrivit scopului anunțat, chiar în primul număr Camil Petrescu deschide o rubrică cu titlul "Cum vorbește Octavia", asupra pronunțării corecte a cuvintelor și asupra folosirii lor în vorbire și scriere. Sunt lecții de ortoepie și vocabular. Constatând că vorbirea localnicilor e împestrițată de cuvinte străine și pronunțarea lor se resimte de influența puternică mai ales a limbii germane, Camil Petrescu combate aceste stări de fapt. De exemplu, de pronunțare:

"nu penziune, ci pensiune

nu conziliu, ci consiliu

nu zupă, ci supă

nu esemplare, ci exemplare

nu esamen, ci examen

nu esemplu, ci exemplu"

Pentru a da o idee despre felul cum lucra gazetarul Camil Petrescu pe cele trei coloane, redăm un fragment:

"Prima coloană: "Cum vorbește Octavia, lecții adhoc. Înainte de a publica acest curs, mă hotărâsem să îl țin oral. Am anunțat la gazete. Dimineața, la cafea, Octavia, fata gazdei mele, m-a și întâmpinat:

Aș vrea să mă insinuez și eu!

Am privit-o întrebător: Cum? Unde vrei să te insinuezi și dta? Dar nu e frumos să te insinuezi, domnișoară Octavia, am adăugat râzând"

Coloana a doua, din dreapta, același text în germană:

"Wie spricht Octavia – Adhoc Lectionen

Bevor ich diesem diesem Kurs veröffentlicht hätte, entschloss ich mich denselben in einem öffentlichen Saale mündlich vorzutragen. Morgens zum Frühstück begegnete mir Octavia, die Tochter meines Wirtes mit den Worten: (ich möchte auch teilnehmen) Sie wollen auch hineindrängen?

"Aber fräulein Oktavia es shickt sich nicht (teilzunehmen) sie hineinzudrängen, entgegnete ich lachend… "

Și același text în limba maghiară pe ultima coloană.

Această rubrică a fost completată, în câteva numere, cu alta numită "Cum scriu autoritățile", în care, după ce s-a subliniat cât de stricată e limba română în actele oficiale ale Banatului, s-au dat modele de chitanțe, adrese, procese verbale, rapoarte, etc. Începând cu Nr. 6 din 3 aprilie 1920, revista deschide o nouă rubrică "În clasă", pentru profesori și elevi, dându-se modele de conversații la lecții, exemple de conjugări, declinări ș.a., un adevărat curs de gramatică pornind de la cele mai elementare noțiuni.

O suită de articole, publicate sub titlul generic "România de azi, pași spre viața românească" și-a propus, "să îndrume pe noii cetățeni ai României spre orizonturile și adâncurile vieții românești de astăzi". Și, întradevăr, cetățenii au fost informați despre viața politică și culturală de peste munți, dar numai la suprafață, "adâncurile" au rămas necunoscute, în parte chiar lui Camil Petrescu.

De la 4 februarie și până la 20 martie, revista și-a întrerupt apariția, din cauza grevei muncitorilor tipografi. Gazetele timpului de la Timișoara și de peste Carpați consemnează, zi de zi că multe nemulțumiri acumulate au izbucnit. Grevele muncitorilor de toate categoriile, procesul îndelungat al socialiștilor, agitațiile partidelor care se organizau și reorganizau intră în fizionomia agitată a acelui an.

Revista "Limba română" s-a menținut în afara acestor frământări dat fiind caracterul ei strict cultural.

Numărul din 10 aprilie al revistei "Limba română", An I, Nr. 7, în cadrul editorialului "Paștile", reproduce texte ale mesajul înflăcărat al scriitorilor H.Barbusse, Roman Rolland și George Duhamel, constituiți în grupul Clarté, prin care cheamă pe toți intelectualii lumii la "masa înfrățirii", la alcătuirea unei ligi internaționale a intelectualilor.

Cu Nr.13 din 19 iunie, revista, care a luptat cu mari dificultăți materiale, care a fost scrisă în întregime de neobositul Camil Petrescu, și-a încetat apariția anunțându-și cititorii că de la 1 septembrie 1920 va apărea ca supliment al foii de literatură și critică socială "Țara", al cărei director a fost tot Camil Petrescu. Ultimul articol semnat de Camil Petrescu în revista "Limba română" e o recenzie semnal a manualului de istorie a literaturii române al profesorilor M.Dragomirescu și G.Adamescu.

Deși "Limba română" în scurta ei apariție – 22 ianuarie-19 iunie 1920 – nu și-a putut îndeplini scopul anunțat de directorul ei, revista și-a deschis însă o cale spre cunoașterea limbii noastre și a vieții spirituale de peste Carpați. Este o operă de pionierat.

Un aspect deosebit al activității de publicist la Timișoara a lui Camil Petrescu a fost strădania de a populariza în aceste locuri pe cei mai de seamă scriitori contemporani.

A publicat și în "Țara" poezii ale lui Gheorghe Topârceanu, Ion Minulescu, Ion Pilat, fiecare fiind însoțită de o sumară informație bibliografică. Din poeziile lui George Topârceanu a publicat "Balada chiriașului grăbit", "Testamentul" și "Catrene".

Polemica începută după plecarea de la ziarul "Banatul românesc" ("Răspunsuri scurte și precise pentru satisfăcut inteligența "Banatului" "; "Răspuns "Banatului" , îndreptat împotriva lui Augustin Coman") se continuă în jurul multor subiecte. Unul dintre aceste subiecte este chiar scrierea corectă în limba română. Astfel cu pseudonimul "Grămătic", Camil Petrescu semnează articolul "Banatul dă lecții de gramatică sau: Chelului tichie de mărgăritar îi trebuie" 1., în care , printre altele, se enumerează anumite observații cu privire la stricarea limbii, strânse într-o listă care se încheie cu concluzia: "Iată câteva mărgăritare de pe chelia admirabilului meu confrate." 2.

Pe același ton continuă și într-un alt articol intitulat "Cu privire la o lecție de gramatică. Bietul domn Cosma." 3.

Când atacurile polemice încetează, la un moment dat, inițiativa venea din partea lui Camil Petrescu, care era conștient de faptul că se cerea Românilor, indiferent de nuanțele politice care îi deosebeau, mai multă unitate și mai multă mobilizare sufletească." 4.

Preocuparea lui Camil Petrescu asupra problemelor limbii române, împotriva scrisului elaborat va fi exprimată și în multe din articolele care au urmat, la diverse ziare. În eseul din "Delimitări critice" 5., subintitulat "Limba literară", după ce cu voluptate descoperă erori și numeroase nepotriviri de termeni, Camil Petrescu conchide: "Căci o limbă e literară, e frumoasă atunci când exprimă precis ceea ce vrea autorul. Asupra ei trec în cazul acesta toate calitățile de gândire, sentiment, nuanță în sensibilitate, tonalitate".

NOTE

"Țara", An I, Nr.30, 24 decembrie 1920, apud. Florica Ichim, "Publicistică", volumul I, Ed. Minerva, 1984, pp. 318.

Idem, An II, Nr.43, 6 martie 1921, apud. Florica Ichim, "Publicistică", volumul I, Ed. Minerva, 1984, pp.335.

Ibidem, An II, Nr.45, 8 martie 1921, apud. Florica Ichim, "Pubicistică", volumul I, Ed. Minerva, 1984, pp.342.

"Țara", An II, Nr.43, 6 martie 1921, apud. Florica Ichim, "Publicistică", volumul I, Ed. Minerva, 1984, pp.335.

Camil Petrescu, "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.83.

=== Michelle Cap VI ===

CAPITOLUL V: ASPECTE ALE DISCURSULUI PUBLICISTIC AL LUI CAMIL PETRESCU

Parcurgerea unor articole publicate de Camil Petrescu ne conduce cu gândul spre clara înrudire cu Eminescu, cu publicistica acestuia. Această încredere nestăvilită spre adevărul despre om și societate, același mod de a scruta lucrurile și lumea în substanța, profunzimea și radicalitatea lor, aceeași obstinată dorință de a ajunge la un număr de principii ferme care să susțină edificiul unei societăți. "Avem de a face, cum spunea un cercetător 1., cu unul din cele mai profunde examene aplicate societății românești, iar în Camil Petrescu trebuie să vedem pe unul din cei mai viguroși și înzestrați gazetari, de la Eminescu încoace."

Satirizând, în modalitatea afectivă a "pamfletului de idei" și cea riguros demonstrativă a "polemicii", germano- și francofilia cu juni fritzi 2. vânduți, contrafăcuți, economico-politici, sau copilărește iluzionați de război, și juni franci 3., care vor Ardealul doar ca să scurteze drumul până la autenticul "Moulin Rouge" și "croitorii lumii elegante", Camil Petrescu dezvăluie lucid mentalitățile și cosmopolitismul primului război mondial. Societatea românească, luptând împotriva propagandei germanofile "puse în slujba puterilor centrale și a neutralității", cerea – deopotrivă – intrarea în război pentru marile idei naționale și cauza întregirii statului românesc. În articole cu titluri și subtitluri directe: "Ce e de făcut? (din zi în zi viața e mai grea…)"; "Parlamentul a luat vacanță (La noi valul de trândăvie a lovit întâi pe cei de sus)"; "Exproprierea îmbogățiților de război"; "Corbii albi"; "Invalizii și

chetele" etc., gazetarul glosează un material abundent, cu încărcătură afectivă și participială la drama omului simplu, sau a intelectualului acelei societăți, care – ulterior sau simultan – va intra și în substanța dramaturgiei sale de început, sau apoi a romanelor sale.

Ironic și sceptic în articoul "Exproprierea îmbogățiților de război", persiflant și amar în "E parale, dar păcat că românii nu e deștepți" "(Doamne, de ce miniștrii români află întotdeauna cei din urmă ce se întâmplă în țară?)", tragic în "Cantonierul Piciorea" "(De felul nostru, noi românii n-aveam decât emoția nenorocirii…)", sau cald și profund uman în "Invalizii și chetele", Camil Petrescu a fost dintre scriitori, între cele două războaie mondiale, probabil cel mai înveșunat adversar al stărilor social-politice de la noi .

În primii ani ai carierei lui ca gazetar Camil Petrescu scrie foarte puțin despre război, despre sine și despre ceilalți, despre jertfe, mizerie și moarte, dar pe măsură ce timpul trece și jertfa se dovedește inutilă, pentru că foamea, sărăcia și batjocura continuă, pe măsură ce devine evident că victmele – invalizi, orfani, văduve – nu numai că nu sunt ajutate, dar sunt considerate incomode, în scrisul său apare o durere și o disperare ce nu vor dispărea niciodată. Dacă obosește sperând îndreptarea lucrurilor, nu se oprește niciodată să dezvăluie durerile celor din jur, care sunt și durerile sale.

Teoria "noocrației necesare" nu era încă formulată, dar de pe atunci reiese cu evidență convingerea sa că inteligența are dreptul de a i se încredința rezolvarea problemelor sociale și a tuturor dificultăților de orice ordin din viața politică. Încrederea în forța inteligenței este de acum consolidată și se va întări continuu, fiind singura armă, după opinia sa, împotriva turpitudinii și lipsei de scrupule. De aici, necesitatea solidarității intelectualilor, a acelora care au simțul răspunderii și sunt hotărâți să-l asculte. El însuși se consideră printre oamenii condamnați să caute mereu împliniri noi și care se cred datori să le și realizeze cu orice preț.

Ca director al ziarului "Țara" va fi atent, în permanență, la situația țărănimii, căci are convingerea că statul românesc nu se poate consolida decât așezat pe o țărănime luminată și orientat harnică, obținută printr-o acțiune de regenerare organică. Număr de număr, situația și aspirația țărănimii sunt consemnate și analizate. Pentru această țărănime și pentru ceilalți ce cunoscuseră suferința și umilința, și-a depus scriitorul candidatura în alegerile de deputați, sperând că va putea, odată ajuns în parlamentul țării, să-și facă auzit glasul ca unul ce știe exact ce trebuie făcut pentru țară. De fapt, a fost un gest ușor de înțeles, care s-a sfârșit ca o experiență dramatică, una dintre multele trăite cu intensitate de către omul experiențelor apogetice.

Când vorbea despre el, prietenul său de atunci a folosit cuvintele: "în tot cursul campaniei electorale n-a încetat o clipă a rămâne un om integru, principial, care n-a atacat în mod vulgar pe nici un contracandidat și care a rămas până la capăt leal, onest, drept." 4. Aceleași principii le-a păstrat pentru tot restul vieții în tot ceea ce a scris în presă și nu numai.

Când vorbea despre "atacurile din presă" nu se referea la polemici, care i-au fost mai totdeauna mijloc gazetăresc predilect, ci de atacurile la persoană, calomniile și altele din aceeași categorie. În polemici refuză însă "prostia vulgară", ce are trei caracteristici: incapacitatea de a deosebi nuanțe – "o minte superioară găsește amănunt acolo unde gâmdul comun ia lucrurile global" – , generalizarea fără rost și "lipsa de constrângere sufletească în fața evidenței având drept corolar imediat incapacitea de experiență și control" 5. Cosideră tehnica dialectică a polemicii superioară tehnicii simplu expozitive. Încă de la polemicile din "Țara" formula de desfășurare rămâne aceeași. Scriitorul reproduce în cât mai mare măsură articolulu atacat, cu intervenții ironice și stabilirea adevărului, în paranteze, apoi comentează fondul afirmațiilor. În textul citat mai sus, nota că "întinde pe pagină pasagii complecte așa cum se întind pe plăci în laboratorii broaștele pentru disecțiune". Detestă tonul apodictic, definitoriu pentru "victimele judecăților curente", ale prejudecăților și dogmelor. De aici frecventa utilizare a punctelor de suspensie, de aici, formulele de exprimare a sensurilor, de tatonare a cuvântului. Își măsoară prudent admirația, își cântărește cuvântul, dar refuză "spiritele leșinate", care fug de "evantaiul argumentelor potrivnice", după cum am citat în capitolul IV. 6. Poziția lui este evidentă încă de la primul articol din "Țara" unde Camil Petrescu, la vârsta de 26 de ani se dovedește deja format ca gazetar și militant pe frontul binelui țării. Înregistra de atunci fiecare fapt nou, oricât de mic, apărut în evoluția țării, cotidian, ca pe un eveniment, căuta detaliul în perspectiva fondului, întrebuința imagini de mare concretețe în întărirea afirmației. cuvântul greu de sensuri, de influență argheziană. Nu apare încă virulența din publicațiile imediat următoare, "Revista vremii" sau "Cuvântul liber", nici indignarea "până la dezgustul care sufocă", nici exclamația dezolată. În primii lui ani ca gazetar, mai avea încă speranță. Așa s-ar putea explica și faptul că, în ciuda dezamăgirii de la Oravița, Banatul și Timișoara au fost păstrate ca amintire caldă, și scriitorul va avea mereu ochii îndreptați spre evenimentele de acolo. În "Pagini de ciornă" nota: "singura prietenie frumoasă este aceea în care fiecare dintre prieteni se identifică pasionat cu interesele celuilalt. E singura emoționantă". 7.

Din experiențele politice pe care le avusese Camil Petrescu la Timișoara, după care urmaseră încă trei ani de evenimente, la București scriitorul observă adevărata situație a intelectualului român din perioada interbelică, rămas la deriva fluctuațiilor politice din cauza neorganizării lui într-un partid. Camil Petrescu a fost unul dintre glasurile îndrăznețe care a exprimat această nădejde dar care, neînțeles, a trebuit să se retragă în amărăciune. Articolul program al revistei "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" purta titlul revistei și își propunea să arate că interesele muncitorilor intelectuali sunt cu totul distincte de ale lucrătorilor, țăranilor și burgheziei comerciale și industriale, având însă ca ideal "armonizarea tuturor acestor interese în numele unui ideal de cultură și umanitate". Gazeta lui Camil Petrescu își propunea să lupte pentru federalizarea asociațiilor profesionale în "Federația asociaților muncii intelectuale". "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" își propunea să lupte de asemenea contra abuzurilor, sprijnind asociațiile profesionale fără să devină anexa lor.

Primul număr al gazetei sublinia în frontispiciu, următorul motto: "Lucrătorii manuali pornesc de la ideea de clasă. Țărănimea o afirmă, burghezia o practică. Numai unii miei intelectuali vor să sugă și la oi străine" 8.. Primul articol semnat de Camil Petrescu: "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă" își propune să dea răspuns întrebării, cum s-a creat burghezia noastră. Dreptul de stăpânire s-a impus în special prin votul proporțional. Acest "privilegiu intelectual" este purtătorul a două profituri. Unul rezultat din confruntările celor două colectivități, orșul și satul, și altul, profitul individual. Camil Petrescu observă cu pătrundere că latifundiarii, nebeneficiind de un număr de voturi egal cu cele de la oraș, formează un partid conservator, la discreția partidului burghez. În această situație, escaladarea granițelor sociale se face fie cu ajutorul persoanelor influente, fie prin mariaj. În acest peisaj social, țărănimea îndură neiobăgia și poeții mor în ospicii. În concluzia finală se spune: "Burghezia s-a îmbogățit prin obținere de privilegii și concesiuni în numele unui "principiu național"".

Ultimul număr al "Săptămânii muncii intelectuale și artistice" a deschis o rubrică nouă, "Pentru și contra organizării muncii intelectuale" care ar fi devenit interesantă prin dezbaterea de opinii dacă revista ar fi continuat să apară. Acest număr a reținut totuși în cadrul acestei rubrici articolul: "Părerea unui romancier" în care Liviu Rebreanu consideră mesajul lui Camil Petrescu, formulat în această gazetă, drept o aplicare a marxismului la domeniul intelectualității. Atribuindu-i redactorului "Săptămânii" o astfel de direcție ideologică, precizează că se trece cu vederea faptul că între muncitorii manuali și cei intelectuali este o deosebire insurmontabilă. Căci pe când muncitorul manual a devenit robul mașinii, muncitorul intelectual nu a ajuns aici. Concluzia la care ajunge Liviu Rebreanu este paradoxală celei a lui Camil Petrescu: "Munca intelectuală nu se poate mărgini la o singură clasă socială. O altă părere care nu merge nici în direcția lui Camil Petrescu, și nici în direcția lui Liviu Rebreanu este aceea a lui Constantin C. Petrescu, care în articolul "Un intelectual socialist" preconizează o fuzionare între intelectuali și socialiști. 9. În planul cultural al gazetei, profilul politic se conturează și mai bine. Cultul noocrației la Camil Petrescu a dus la elogiul personalităților. Există așadar un curent continuu între ideologia politică a gazetei și latura ei culturală.

În primul număr, pagina a treia este intitulată: "În frământarea culturii europene: George Enescu." În cadrul acesteia, optimist, Camil Petrescu spunea: "Iar când după 10-15 numere, vom fi oferit publicului românesc o întreagă galerie, el va putea simți mai mult împotriva unor personalități, cărora, pe pagini întregi, cotidianele noastre le preferă politicieni". "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" a avut în opinia publică, în ciuda lipsei sentimentului de solidaritate, un ecou deosebit. Astfel, printre alții, Dem. Teodorescu publica în "Adevărul", următoarele: "trebuia o inițiativă, trebuia o foaie pentru concentrarea eforturilor. Ne-o dă inimoșenia unui poet de rasă, a unui temperament de suav erou, prietenul și confratele Camil Petrescu". "Se arată din capul locului neastâmpărul unei sfințite încrederi în puterile idealului și hotărârea admirabil slujită de talente sigure, de a birui în cinste. E bine. E de bun augur – că tocmai un poet ne strigă sub inspirația intuiției lui mistice "proletari intelectuali din toată țara uniți-vă! " Să-l ascultăm! " 10.

"Cetatea literară" a avut o existență mai lungă decât "Săptămâna muncii intelectuale și artistice", începându-și apariția sâmbătă 19 decembrie 1925 și încetând în mai 1926, a toatlizat zece numere. Această revistă dezvoltată mult mai mult în latura literară decât în cea general culturală și politică, completa în acest sens "Săptămâna muncii intelectuale și artistice". Camil Petrescu, în calitate de director, scrie aproape întreaga revistă. De la articolul de fond, creații literare personale, diferite rubrici, cum de exemplu: "Comentarii: cărți, teatru, reviste, revista revistelor" ș.a.

"Cetatea literară" dădea o mare importanță criticii literare, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni. Camil Petrescu consacră două și chiar trei pagini, aproape jumătate din revistă, rubricilor intitulate: "Comentarii: cărți, teatru, revistă" și " Notelor". La această rubrică scriitorul făcea recenzii, cronici dramatice, revista revistelor. Într-un număr, unde este comentată "Gândirea", printre altele, Camil Petrescu arată că ignorarea celorlalte reviste se dovedea a fi o atitudine lamentabilă. Revistele se ignorau între ele și publicul le ignora pe toate. "Căci la urma urmelor, o revistă e un aparat de înregistrare a intemperiilor literare, un stimulent al vieții citadine. O călăuză și un serviciu de control literar".

Cea mai productivă și cea mai echilibrată, dar și cea mai lungă perioadă a ziaristicii lui Camil Petrescu o marchează colaborarea și conducerea în calitate de redactor șef la "Revista Fundațiilor Regale". Această perioadă ține de la apariția revistei, până la încetarea ei, adică din 1934 până în 1947. De la început revista apărea ca o publicație selectă. Ea avea rolul de a fi o publicație de sinteză culturală și artistică, pusă în afara certurilor polemice, atât de frecvente în lumea culturală și artistică românească. Pentru o asemenea revistă se cerea un caracter eclectic, și astfel Camil Petrescu, într-un articol program, spunea: "Am căutat și vom căuta să îmbrățișăm în producția strict literară toate modurile sensibilității românești de astăzi, chiar atunci când nu aderăm în totul la vreunul din ele" 11..

Deși considerată, uneori exagerat, publicistica lui Camil Petrescu drept o latură complementară a creației artistice, ea poartă totuși notele caracteristice ale întregii opere. Astfel, se simt în tăria ideilor scriitorului caracterul reflexiv, încordarea cerebrală care se lasă percepută prin caracterul concret al imaginii susținut la rându-i de o permanentă ilustrare metaforică. Temperamental, Camil Petrescu se află prezent prin acea notă specifică sieși, de a oscila între deprimare și entuziasm, între revoltă și înțelegere, fiind mereu nostalgic cu gândul unor vremuri mai bune.

NOTE

Eugen Simion, "Timpul trăirii, timpul mărturisirii", Ed. Cartea Românească, 1976., pp.49.

Art. "Germanofilul (1915), în volumul "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.3

Art. "Unii francofili" (1915), în volumul "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.7

N.Roman, "Trei primăveri", pp.98, apud. Florica Ichim, "Publicistică", vol. I, Ed. Minerva, București, 1984, pp.XXIV.

"Cuvântul liber", seria a II-a, An II, Nr. 28, 15 august 1925, apud. Florica Ichim, "Publicistică", vol. I, Ed. Minerva, București, 1984, pp.XXVI.

Camil Petrescu, "Polemicile", în: T.a.e.a., pp.135, apud. Camil Petrescu, "Maxime și reflecții", Ed. Albatros, București, 1975.

"Cugetul românesc", An II, Nr. 2. februarie, 1923, apud Florica Ichim, "Publicistică", vol. I, Ed. Minerva, București, 1984, pp.XXVII.

Apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P. 1972, pp.283.

"Săptămâna muncii intelectuale și artistice", An I, Nr.4, 25 ianuarie 1924, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972, pp. 283.

"Presa noastră despre "Săptămâna"", în "Săptămâna muncii intelectuale și artistice", An I, Nr. 2, 12 ianuarie 1924, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972, pp. 285.

"După întâiul an", "Revista Fundațiilor Regale", An II, Nr. 1, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972, pp. 295.

=== Michelle Cap VIa ===

CAPITOLUL V: ASPECTE ALE DISCURSULUI PUBLICISTIC AL LUI CAMIL PETRESCU

Parcurgerea unor articole publicate de Camil Petrescu ne conduce cu gândul spre clara înrudire cu Eminescu, cu publicistica acestuia. Această încredere nestăvilită spre adevărul despre om și societate, același mod de a scruta lucrurile și lumea în substanța, profunzimea și radicalitatea lor, aceeași obstinată dorință de a ajunge la un număr de principii ferme care să susțină edificiul unei societăți. "Avem de a face, cum spunea un cercetător 1., cu unul din cele mai profunde examene aplicate societății românești, iar în Camil Petrescu trebuie să vedem pe unul din cei mai viguroși și înzestrați gazetari, de la Eminescu încoace."

Satirizând, în modalitatea afectivă a "pamfletului de idei" și cea riguros demonstrativă a "polemicii", germano și francofilia cu juni fritzi 2. Vânduți, contrafăcuți, economico-politici, sau copilărește iluzionați de război, și juni franci 3., care vor Ardealul doar ca să scurteze drumul până la autenticul "Moulin Rouge" și "croitorii lumii elegante", Camil Petrescu dezvăluie lucid mentalitățile și cosmopolitismul primului război mondial. Societatea românească, luptând împotriva propagandei germanofile "puse în slujba puterilor centrale și a neutralității", cerea – deopotrivă – intrarea în război pentru marile idei naționale și cauza întregirii statului românesc. În articole cu titluri și subtitluri directe: "Ce e de făcut? (din zi în zi viața e mai grea…)"; "Parlamentul a luat vacanță (La noi valul de trândăvie a lovit întâi pe cei de sus)"; "Exproprierea îmbogățiților de război"; "Corbii albi"; "Invalizii și

chetele" etc., gazetarul glosează un material abundent, cu încărcătură afectivă și participială la drama omului simplu, sau a intelectualului acelei societăți, care – ulterior sau simultan – va intra și în substanța dramaturgiei sale de început, sau apoi a romanelor sale.

Ironic și sceptic în articolul "Expruprierea îmbogățiților de război", persiflant și amar în "E parale, dar păcat că românii nu e deștepți" "(Doamne, de ce miniștrii români află întotdeauna cei din urmă ce se întâmplă în țară?)", tragic în "Cantonierul Piciorea" "(De felul nostru, noi românii n-aveam decât emoția nenorocirii…)", sau cald și profund uman în "Invalizii și cheteele", Camil Petrescu a fost dintre scriitori, între cele două războaie mondiale, probabil cel mai înverșunat adversar al stărilor social-politice de la noi .

În primii ani ai carierei lui ca gazetar Camil Petrescu scrie foarte puțin despre război, despre sine și despre ceilalți, despre jertfe, mizerie și moarte, dar pe măsură ce timpul trece și jertfa se dovedește inutilă, pentru că foamea, sărăcia și batjocura continuă, pe măsură ce devine evident că victimele – invalizi, orfani, văduve – nu numai că nu sunt ajutate, dar sunt considerate incomode, în scrisul său apare o durere și o disperare ce nu vor dispărea niciodată. Dacă obosește sperând îndreptarea lucrurilor, nu se oprește niciodată să dezvăluie durerile celor din jur, care sunt și durerile sale.

Teoria "noocrației necesare" nu era încă formulată, dar de pe atunci reiese cu evidență convingerea sa că inteligența are dreptul de ai se încredința rezolvarea problemelor sociale și a tuturor dificultăților de orice ordin din viața politică. Încrederea în forța inteligenței este de acum consolidată și se va întări continuu, fiind singura armă, după opinia sa, împotriva turpitudinii și lipsei de scrupule. De aici, necesitatea solidarității intelectualilor, a acelora care au simțul răspunderii și sunt hotărâți să-l asculte. El însuși se consideră printre oamenii condamnați să caute mereu împliniri noi și care se cred datori să le și realizeze cu orice preț.

Ca director al ziarului "Țara" va fi atent, în permanență, la situația țărănimii, căci are convingerea că statul românesc nu se poate consolida decât așezat pe o țărănime luminată și orientat harnică, obținută printr-o acțiune de regenerare organică. Număr de număr, situația și aspirația țărănimii sunt consemnate și analizate. Pentru această țărănime și pentru ceilalți ce cunoscuseră suferința și umilința, și-a depus scriitorul candidatura în alegerile de deputați, sperând că va putea, odată ajuns în parlamentul țării, să-și facă auzit glasul ca unul ce știe exact ce trebuie făcut pentru țară. De fapt, a fost un gest ușor de înțeles, care s-a sfârșit ca o experiență dramatică, una dintre multele trăite cu intensitate de către omul experiențelor apogetice.

Când vorbea despre el, prietenul său de atunci a folosit cuvintele: "în tot cursul campaniei electorale n-a încetat o clipă a rămâne un om integru, principial, care n-a atacat în mod vulgar pe nici un contracandidat și care a rămas până la capăt leal, onest, drept." 4. Aceleași principii le-a păstrat pentru tot restul vieții în tot ceea ce a scris în presă și nu numai.

Când vorbea despre "atacurile din presă" nu se referea la polemici, care i-au fost mai totdeauna mijloc gazetăresc predilect, ci de atacurile la persoană, calomniile și altele din aceeași categorie. În polemici refuză însă "prostia vulgară", ce are trei caracteristici: incapacitatea de a deosebi nuanțe – "o minte superioară găsește amănunt acolo unde gândul comun ia lucrurile global" – , generalizarea fără rost și "lipsa de constrângere sufletească în fața evidenței având drept corolar imediat incapacitatea de experiență și control" 5. Consideră tehnica dialectică a polemicii superioară tehnicii simplu expozitive. Încă de la polemicile din "Țara" formula de desfășurare rămâne aceeași. Scriitorul reproduce în cât mai mare măsură articolul atacat, cu intervenții ironice și stabilirea adevărului, în paranteze, apoi comentează fondul afirmațiilor. În textul citat mai sus, nota că "întinde pe pagină pasagii complecte așa cum se întind pe plăci în laboratorii broaștele pentru disecțiune". Detestă tonul apodictic, definitoriu pentru "victimele judecăților curente", ale prejudecăților și dogmelor. De aici frecventa utilizare a punctelor de suspensie, de aici, formulele de exprimare a sensurilor, de tatonare a cuvântului. Își măsoară prudent admirația, își cântărește cuvântul, dar refuză "spiritele leșinate", care fug de "evantaiul argumentelor potrivnice", după cum am citat în capitolul IV. 6. Poziția lui este evidentă încă de la primul articol din "Țara" unde Camil Petrescu, la vârsta de 26 de ani se dovedește deja format ca gazetar și militant pe frontul binelui țării. Înregistra de atunci fiecare fapt nou, oricât de mic, apărut în evoluția țării, cotidian, ca pe un eveniment, căuta detaliul în perspectiva fondului, întrebuința imagini de mare concretețe în întărirea afirmației. cuvântul greu de sensuri, de influență argheziană. Nu apare încă virulența din publicațiile imediat următoare, "Revista vremii" sau "Cuvântul liber", nici indignarea "până la dezgustul care sufocă", nici exclamația dezolată. În primii lui ani ca gazetar, mai avea încă speranță. Așa s-ar putea explica și faptul că, în ciuda dezamăgirii de la Oravița, Banatul și Timișoara au fost păstrate ca amintire caldă, și scriitorul va avea mereu ochii îndreptați spre evenimentele de acolo. În "Pagini de ciornă" nota: "singura prietenie frumoasă este aceea în care fiecare dintre prieteni se identifică pasionat cu interesele celuilalt. E singura emoționantă". 7.

Din experiențele politice pe care le avusese Camil Petrescu la Timișoara, după care urmaseră încă trei ani de evenimente, la București scriitorul observă adevărata situație a intelectualului român din perioada interbelică, rămas la deriva fluctuațiilor politice din cauza neorganizării lui într-un partid. Camil Petrescu a fost unul dintre glasurile îndrăznețe care a exprimat această nădejde dar care, neînțeles, a trebuit să se retragă în amărăciune. Articolul program al revistei "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" purta titlul revistei și își propunea să arate că interesele muncitorilor intelectuali sunt cu totul distincte de ale lucrătorilor, țăranilor și burgheziei comerciale și industriale, având însă ca ideal "armonizarea tuturor acestor interese în numele unui ideal de cultură și umanitate". Gazeta lui Camil Petrescu își propunea să lupte pentru federalizarea asociațiilor profesionale în "Federația asociaților muncii intelectuale". "Săptămâna muncii intelectuale și artistice își propunea să lupte de asemenea contra abuzurilor, sprijinind asociațiile profesionale fără să devină anexa lor.

Primul număr al gazetei sublinia în frontispiciu, următorul motto: "Lucrătorii manuali pornesc de la ideea de clasă. Țărănimea o afirmă, burghezia o practică. Numai unii miei intelectuali vor să sugă și la oi străine". Primul articol semnat de Camil Petrescu: "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă" își propune să dea răspuns întrebării, cum s-a creat burghezia noastră. Dreptul de stăpânire s-a impus în special prin votul proporțional. Acest "privilegiu intelectual" este purtătorul a două profituri. Unul rezultat din confruntările celor două colectivități, orașul și satul, și altul, profilul individual. Camil Petrescu observă cu pătrundere că latifundiarii, nebeneficiind de un număr de voturi egal cu cele de la oraș, formează un partid conservator, la discreția partidului burghez. În această situație, escaladarea granițelor sociale se face fie cu ajutorul persoanelor influente, fie prin mariaj. În acest peisaj social, țărănimea îndură neiobăgia și poeții mor în ospicii. În concluzia finală se spune: "Burghezia s-a îmbogățit prin obținere de privilegii și concesiuni în numele unui "principiu național"".

Ultimul număr al "Săptămânii muncii intelectuale și artistice" a deschis o rubrică nouă, "Pentru și contra organizării muncii intelectuale" care ar fi devenit interesantă prin dezbaterea de opinii dacă revista ar fi continuat să apară. Acest număr a reținut totuși în cadrul acestei rubrici articolul: "Părerea unui romancier" în care Liviu Rebreanu consideră mesajul lui Camil Petrescu, formulat în această gazetă, drept o aplicare a marxismului la domeniul intelectualității. Atribuindu-i redactorului "Săptămânii" o astfel de direcție ideologică, precizează că se trece cu vederea faptul că între muncitorii manuali și cei intelectuali este o deosebire insurmontabilă. Căci pe când muncitorul manual a devenit robul mașinii, muncitorul intelectual nu a ajuns aici. Concluzia la care ajunge Liviu Rebreanu este paradoxală celei a lui Camil Petrescu: "Munca intelectuală nu se poate mărgini la o singură clasă socială. O altă părere care nu merge nici în direcția lui Camil Petrescu, și nici în direcția lui Liviu Rebreanu este aceea a lui Constantin C. Petrescu, care în articolul "Un intelectual socialist" preconizează o fuzionare între intelectuali și socialiști. 8. În planul cultural al gazetei, profilul politic se conturează și mai bine. Cultul noocrației la Camil Petrescu a dus la elogiul personalităților. Există așadar un curent continuu între ideologia politică a gazetei și latura ei culturală.

În primul număr, pagina a treia este intitulată: "În frământarea culturii europene: George Enescu." În cadrul acesteia, optimist, Camil Petrescu spunea: "Iar când după 10-15 numere, vom fi oferit publicului românesc o întreagă galerie, el va putea simți mai mult împotriva unor personalități, cărora, pe pagini întregi, cotidianele noastre le preferă politicieni". "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" a avut în opinia publică, în ciuda lipsei sentimentului de solidaritate, un ecou deosebit. Astfel, printre alții, Dem. Teodorescu publica în "Adevărul", următoarele: "trebuia o inițiativă, trebuia o foaie pentru concentrarea eforturilor. Ne-o dă inimoșenia unui poet de rasă, a unui temperament de suav erou, prietenul și confratele Camil Petrescu". "Se arată din capul locului neastâmpărul unei sfințite încrederi în puterile idealului și hotărârea admirabil slujită de talente sigure, de a birui în cinste. E bine. E de bun augur – că tocmai un poet ne strigă sub inspirația intuiției lui mistice "proletari intelectuali din toată țara uniți-vă! " Să-l ascultăm! 9.

"Cetatea literară" a avut o existență mai lungă decât "Săptămâna muncii intelectuale și artistice", începându-și apariția sâmbătă 19 decembrie 1925 și încetând în mai 1926, a totalizat zece numere. Această revistă dezvoltată mult mai mult în latura literară decât în cea general culturală și politică, completa în acest sens "Săptămâna muncii intelectuale și artistice". Camil Petrescu, în calitate de director, scrie aproape întreaga revistă. De la articolul de fond, creații literare personale, diferite rubrici, cum de exemplu: "Comentarii: cărți, teatru, reviste, revista revistelor" ș.a.

"Cetatea literară" dădea o mare importanță criticii literare, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni. Camil Petrescu consacră două și chiar trei pagini, aproape jumătate din revistă, rubricilor intitulate: "Comentarii: cărți, teatru, revistă" și " Notelor". La această rubrică scriitorul făcea recenzii, cronici dramatice, revista revistelor. Într-un număr, unde este comentată "Gândirea", printre altele, Camil Petrescu arată că ignorarea celorlalte reviste se dovedea a fi o atitudine lamentabilă. Revistele se ignorau între ele și publicul le ignora pe toate. "Căci la urma urmelor, o revistă e un aparat de înregistrare a intemperiilor literare, un stimulent al vieții citadine. O călăuză și un serviciu de control literar".

Cea mai productivă și cea mai echilibrată, dar și cea mai lungă perioadă a ziaristicii lui Camil Petrescu o marchează colaborarea și conducerea în calitate de redactor șef la "Revista Fundațiilor Regale". Această perioadă ține de la apariția revistei, până la încetarea ei, adică din 1934 până în 1947. De la început revista apărea ca o publicație selectă. Ea avea rolul de a fi o publicație de sinteză culturală și artistică, pusă în afara certurilor polemice, atât de frecvente în lumea culturală și artistică românească. Pentru o asemenea revistă se cerea un caracter eclectic, și astfel Camil Petrescu, într-un articol program, spunea: "Am căutat și vom căuta să îmbrățișăm în producția strict literară toate modurile sensibilității românești de astăzi, chiar atunci când nu aderăm în totul la vreunul din ele" 9..

Deși considerată, uneori exagerat, publicistica lui Camil Petrescu drept o latură complementară a creației artistice, ea poartă totuși notele caracteristice ale întregii opere. Astfel, se simt în tăria ideilor scriitorului caracterul reflexiv, încordarea cerebrală care se lasă percepută prin caracterul concret al imaginii susținut la rându-i de o permanentă ilustrare metaforică. Temperamental, Camil Petrescu se află prezent prin acea notă specifică sieși, de a oscila între deprimare și entuziasm, între revoltă și înțelegere, fiind mereu nostalgic cu gândul unor vremuri mai bune.

NOTE

Eugen Simion, "Timpul trăirii, timpul mărturisirii", Ed. Cartea Românească, 1976.

Art. "Germanofilul (1915), în volumul "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.3

Art. "Unii francofili" (1915), în volumul "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.7

N.Roman, "Trei primăveri", pp.98, apud. Florica Ichim, "Publicistică", vol. I, Ed. Minerva, București, 1984, pp.XXIV.

"Cuvântul liber", seria a II-a, An II, Nr. 28, 15 august 1925, apud. Florica Ichim, "Publicistică", vol. I, Ed. Minerva, București, 1984, pp.XXVI.

Camil Petrescu, "Polemicile", în: T.a.e.a., pp.135, apud. Camil Petrescu, "Maxime și reflecții", Ed. Albatros, București, 1975.

"Cugetul românesc", An II, Nr. 2. februarie, 1923, apud Florica Ichim, "Publicistică", vol. I, Ed. Minerva, București, 1984, pp.XXVII.

"Săptămâna muncii intelectuale și artistice", An I, Nr.4, 25 ianuarie 1924, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972, pp. 283.

"Presa noastră despre "Săptămâna"", în "Săptămâna muncii intelectuale și artistice", An I, Nr. 2, 12 ianuarie 1924, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972, pp. 285.

"După întâiul an", "Revista Fundațiilor Regale", An II, Nr. 1, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., București, 1972, pp. 295.

=== MICHELLE CAP.II ===

CAPITOLUL I: PREMIZE

1.1 SPECTACOLUL PRESEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

În perioada interbelică, presa românească a cunoscut o extensie impresionantă, devenind o forță și un factor în dezvoltarea economică și socială a țării.

Cele mai importante ziare centrale din perioada interbelică sunt: "Universul" – independent, cu tirajul de 150.000 exemplare în 1926 și 200.000 în 1938; "Dimineața" – independent, 100.000 ex. – ; "Adevărul" – independent, 50.000 ex. – ; "Curentul" – politic de dreapta, 40.000 ex.; "Le Moment" – independent, propagandă românească, 40.000 ex.; "Cuvântul" – independent, 18.000 ex., "Aurora" – Partidul Țărănesc, 15.000 ex.; "Dreptatea" – P.N.Ț., 15.000 ex.; "Epoca" – conservator, 15.000 ex.; "Timpul" – independent și "L’Independence Roumaine" – P.N.L, câte 6000 de ex. și "Nașa Reć" – tendințe liberale – rusă, 5000 exemplare. 1.

În 1927, cu ocazia celui de-al VI- lea congres al Presei latine, a fost prezentată situația presei din România. În octombrie 1927, existau 709 ziare și 554 reviste. Se remarcă specializarea publicațiilor pe diverse centre de interes. Profilul ziarelor era următorul: politice și de informare, locale, muncitorești și profesionale, industrial-comerciale, agricole, pedagogice, teatru-sport, medicină, științifice, culturale, militare, petrol, modă și buletine oficiale – majoritatea județene. Cele 554 de reviste erau de următoarele tipuri: literare, religie, industrial-profesionale, drept și administrație, învățământ, medicină, științifice, militare, muzică și artă, umor, sociologie, cinema-sport-modă, culturale, pentru copiii și buletine oficiale – majoritatea orășenești. 2.

În cadrul presei noastre din acea perioadă o pondere însemnată o aveau ziarele și revistele naționalităților conlocuitoare, în mod special cea maghiară și cea germană. Spre exemplu, între 1919-1940 pe teritoriul României în 69 de localități au apărut 1260 de cotidiene și periodice în limba maghiară. Au dovedit o mare stabilitate însă multe ziare și reviste cu data de apariție a primelor numere anterioară lui 1918, unele ajungând până în 1940. Din rândul acestora au făcut parte și cele mai importante organe politice, de informație și opinie, cum ar fi: "Temestvari Hirlap" –Timișoara, "Bassoi Lopok" – Brașov, "Keleti Ujság", reprezentând spiritul democratismului radical, "Ellenzek" mai târziu, va avansa pozițiile radical-burgheze. În mod contrar față de "Keleti Ujság", ziarul "Bessoi Lapoc" nu reprezintă acel conservatorism și naționalism, ci democratismul activ. 3.

Dintre publicațiile de limbă germană, cele mai importante au fost cotidianele "Kronstädtler Zeitung" din Brașov, "Siebenburgisch Deutsches Tageblatt" din Sibiu, urmate de "Temestvarer Zeitung" din Tmișoara. Instaurarea fascismului în Germania, o dată cu ascensiunea lui Hitler la putere, a influențat și presa de limbă germană din țara noastră. Populația germană aderase la hotărârile Adunării de la Alba-Iulia, iar presa de limbă germană de asemenea, se declarase în acest sens. 4.

În ceea ce privește publicațiile altor naționalități conlucuitoare decât cea maghiară și cea germană, trebuie menționată presa evreiască. Aceasta a ocupat un loc important în cadrul presei interbelice. În 1930, comparativ cu populația majoritară a României reîntregite, 18 milioane de locuitori, în țară trăiau 756.930 de evrei, răspândiți destul de uniform în toate regiunile. Pot fi amintite următoarele publicații: "Renașterea", "Muncitorii evrei", "Mântuirea – cotidian național evreiesc". Existau și ziare independente cum ar fi: "Ecoul evreiesc", "Viața evreiască", "Opinia evreiască".5.

România a devenit "Stat național-legionar" și au fost interzise printr-un decret toate publicațiile ce nu duceau o politică legionară. Mai sunt de menționat dintre ziarele altor naționalități conlocuitoare: "Nașa Reć", ‘Părerea noastră’, "Novo Edinstovo" ‘Noua unire’ – în limba rusă; "Nor Arsaulis" ‘Răsăritul nou’; "Paros" ‘Farul’ – în limba armeană; "Ellas","Ethnos" – în limba greacă etc. 6.

Din spectacolul presei românești interbelice făceau parte și un mare număr de reviste cu diferite regimuri de periodicitate dintre care exemplificăm:

*Reviste politico-social-literare : "Adevărul", cu sateliții lui "Adevărul literar – artistic", "Viața românească", "Realitatea ilustrată", "Dimineața", "Revista Fundațiilor Regale", "Convorbiri Literare", "Însemnări ieșene", "Klingsor", "Erdé Helikon" ș.a. 7.

*Economice : "Buletinul statistic al României", "Argus – ziar comercial", "Economia națională", "România economică", "Revista import-export", "Economia nouă", "Viața economică", "România industrială", "Bursa", ș.a. Erau editate și publicații economice redactate în limba franceză, "Economique Roumaine" – continuat de "Economie Roumaine", – începând cu 1940 până în 1944 – organe oficiale ale Ministerului industriei și Comerțului, și în engleză – "Romanian Economist".8.

*Agricole : "Curierul cooperației sătești din România", "Arhiva veterinară", "Calendar zootehnic", "Exportul animalelor", "Buletinul Camerei Agricole Ilfov", "Bursa horticolă română. Rumänische Garten Börse" (Timișoara).

Existau, de asemenea, reviste din multe alte domenii, cum ar fi: istorie și filologie, pedagogie, jurism, administrație – "Monitorul Oficial", militare, medicale, profesionale. 9.

Revistele "Viața Românească", "Însemnări ieșene", și "Revista Fundațiilor Regale" au grupat în jurul lor majoritatea personalităților de mai târziu din cultura românească: N.Iorga, T.Vianu, M.Sadoveanu, G.Ibrăileanu, V.Pârvan, T.Arghezi, Gala Galaction, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, George Călinescu, Al.Rosetti, C.I.Parhon, Gr.Antipa ș.a. – cu concursul cărora au perpetuat tradițiile și idealurile culturii naționale, au promovat valorile literaturii interbelice, au popularizat cuceririle științei și au militat pentru idealurile democrației. 10.

Din punct de vedere politic, situația în presă a fost influențată de principalele forțe politice care se confruntau în competiția pentru guvernare. Astfel, locul preponderent l-au deținut ziarele Partidului Național Liberal (existent din secolul trecut) și Partidul Național Țărănesc (constituit în 1926 prin fuziunea Partidului Țărănesc din vechea Românie cu Partidul Național Român din Transilvania). Partidul Național Liberal era reprezentat de cotidienele "Viitorul" și "L’Independence roumaine" și revista "Democrația", organ lunar al Cercului de studii al acestui partid. Partidul Național Țărănesc a avut ca oficios cotidianul "Dreptatea", înființat în anul 1927, și a menținut un timp și un organ al Partidului Național Român, "România". Partidul Conservator dispărând, au dispărut de pe scena presei publicațiile conservatoare. Tendințe conservatoare s-au mai afișat doar în cadrul unei grupări restrânse având ca organ vechiul ziar "Epoca", care însă, se considera independent. Și-au făcut apariția, în schimb, publicațiile comuniste, fiind o rezultantă a presei muncitorești și a celei socialiste. Două dintre cotidienele importante din România interbelică, "Adevărul" și "Dimineața", deși se declarau independente, autointitulându-se democratice, aveau anumite tendințe de stânga, atât prin centrele de interes cât și prin unghiul de abordare. Pe lângă vechile publicații care au continuat să apară, pe lângă publicațiile noilor partide, minorităților naționale, cotidienelor care exprimau puncte de vedere ale unor personalități, – au existat publicații de extremă dreaptă. Politica cercurilor de extremă dreaptă era expusă în publicații fasciste ca "Sfarmă-piatră", "Porunca vremii", "Cuvântul", "Cruciada românismului", "Buna vestire".11.

Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, precum și alți foști studenți ai lui Nae Ionescu au debutat în "Cuvântul".12. Din colectivul de redacție al acestui cotidian politic au făcut parte Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Isaiia Tolan și Nae Ionescu.

În perioada interbelică s-au afirmat mulți ziariști, dintre care unii au rămas și ziariști, iar alții au rămas în literatură.

Presa din această perioadă a cunoscut, pe lângă creșterea tirajelor, și o diversificare pe foarte multe dimensiuni, cum am arătat. Ea s-a diversificat și ca atitudine politică, și ca orientare, câmp semantic de desfășurare. Au fost ziare care au durat o lună, un an, sau mai mult, au avut loc deplasări ca ziariști ale unor scriitori: Cezar Petrescu, Ion Vinea, Tudor Arghezi, N.D.Cocea.

În acest spectacol al presei românești interbelice s-a desfășurat ca scriitor și publicist Camil Petrescu.

NOTE

"Revista de istorie", -Tomul 34 (1981), Nr.7, "Evoluția statistică a presei în România interbelică"; Nicolae Dascălu, "La Presse des minorites nationales dans la Roumanie de deux guerres"(1919-1939), pp.1268.

Idem, pp.1260.

Conform Constantin Antip, "Istoria presei române", Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, București, 1979.

Idem.

Conform Harry Kuller, "Presa evreiască bucureșteană", Ed. Hasfer,

București, 1956.

Conform Constantin Antip, "Istoria presei române", Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, București, 1979.

Conform Constantin Antip, "Istoria presei române", Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, București, 1979.

"Presa periodică politică, socială, literară, economică românească", Ed. Academiei, R.S.R, 1987, pp. 32.

Deodat Teodoru, Publicațiile periodice agricole românești, (1923-1944); Constantin Antip, "Istoria presei române, Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, București, 1979.

"Presa periodică politică, socială, literară, economică românească", Ed. Academiei, R.S.R, 1987, pp. 35.

Conform Constantin Antip, "Istoria presei române, Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, București, 1979.

Cotidianul "Cuvântul" a avut încă de la început o orientare de dreapta, dar din toamna anului ’33 se va apropia de extrema dreaptă.

1.2. CAMIL PETRESCU – O VIAȚĂ DEDICATĂ

ȘI PRESEI

Motto: "Firește, colaborarea mea a fost foarte risipită și probabil va da mult de lucru doctoranzilor în litere cărora le va reveni, într-o zi, misiunea de a o înregistra. Eu nu aș putea niciodată să-mi amintesc jumătate din ea. Ceea ce pot să afirm e numai că atât cât îmi permitea mediul și cât omenește era cu putință, am căutat să fiu consecvent cu mine însumi. Cine e încă în viață după 30 de ani de viață europeană poate înțelege sensul celor de mai sus".

(Camil Petrescu)

În întreaga sa activitate literară, Camil Petrescu a manifestat foarte multă discreție ori de câte ori a apărut prilejul unei confesiuni cu implicații autobiografice.

Născut în București la 9 aprilie 1894, scriitorul era fiul natural al lui Camil Petrescu și al Anei S. Keller. Despre părinții săi se știe însă foarte puțin. Tatăl era un mic funcționar de poștă, original din Brăila. După moartea acestuia în 1894, mama vine în București unde dă naștere pruncului botezat Camil, murind însă la foarte scurt timp după naștere. Copilul a fost crescut de oameni simpli, în mahalaua Tei. Un moment deosebit în copilăria scriitorului este acela când subcomisarul de politie Episcopescu i-a

=== Michelle cap.V ===

CAPITOLUL IV: ASPECTE ALE RELAȚIEI PRESĂ-LITERATURĂ ÎN OPERA LUI CAMIL PETRESCU

Preocuparea lui Camil Petrescu de a găsi un principiu care să ordoneze lumea, încercarea sa permanentă de a smulge de sub tirania dezorientării lăuntrice tot ceea ce se supune ''condiției'' de a fi Om, dorința de a descoperi și de a impune cu luciditate o ierarhie a valorilor, în virtutea căreia să învingă adevărul și meritul, binele și dreptatea, dragostea și armonia – toate acestea își au expresia lor ideatică în cele mai valoroase dintre lucrările scriitorului: versurile, dramele, romanele, și cele mai multe dintre eseurile și articolele publicisticii sale.

Opera camilpetresciană ratifică o atitudine netranșantă în fața vieții, un punct de vedere lucid și conștient, adeseori virulent, din care Omul – intelectual de obicei – și ''condiția'' sa sunt evaluate în funcție de o idealitate critică neînduplecată. Romanele sale, ''Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război'' și ''Patul lui Procust'' sunt opere exemplare, reflectând – prin filtrul conștiinței unui intelectual nonconformist și neadaptat – o lume a frustrării. Nu o lume anistorică, ieșită în afara contingentului și a realității, ci o lume românească în desfășurarea și evoluția ei, o lume cu teritoriile ei, cu frământările și dramele care au marcat-o, cu aspirațiile și luptele care au antrenat-o și au propulsat-o în contemporaneitate, și, mai ales, cu psihologia, gândirea și ideile ei. Este, într-un cuvânt, o lume ''vie''. Realitatea, analizată intransigent de gazetar, îi oferă o multitudine de tipologii ce pot fi valorificate ca romancier și nuvelist.

Și, nici n-ar fi putut fi altfel decât ''vie'' această lume reificată, materializată și concretizată în și prin idee, cu procesele ei prin care relațiile dintre oameni îmbracă forma unor legături obiectuale, omul însuși devenind din agent conștient al proceselor sociale, nu doar obiect, simplu obiect asupra căruia se oprește întreaga creație camilpetresciană, ci și instrument . Instrumentul lucid și revelator de fapte, atitudini și idei, într-o perspectivă a idealurilor umanitare absolute, acest instrument numindu-se conștiință.

''Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite" 1., spune un personaj al romancierului din "Patul lui Procust". Se poate spune că acest scriitor este, în fond, însuși Camil Petrescu.

Întâlnim ideea aceasta de-a lungul lecturilor camilpetresciene, dând direcție actului lucid și de înaltă umanitate al unei opere exemplare. Ladima, din nuvela "Mânușile", spunea că "Menirea scriitorului este să sporească prin scrisul lui conștiința în lume". "Aici e puterea lui… Sporind lumina în lume, el izgonește răul, căruia nu-i priește decât întunericul!" 2. Comparația scriitorului care se identifică prin lampa și lumina ei sugerează și trimite direct la teritoriile cunoașterii și, prin acestea, la lumea însăși: "Scriitorul este o lampă aprinsă care luminează bolțile întunecate unde se plăsmuiesc loviturile nedrepte, ascunzișurile unde foiesc guzganii răului, dedesubturile umede unde colcăie gângăniile lacome. Asta e puterea lămpii, și numai prin actul luminii." 3. Ladima însă, acest Ladima din nuvela amintită, ca și celălalt care îi succede în romanul "Patul lui Procust", e un înfrânt, într-o lume căreia nu-i aparține în realitate, nu i se poate integra. Acestei lumi i se va opune vremelnic cu condiția lui de intelectual cinstit, fără să o biruie și lăsându-se biruit: "Lampă care luptă cu lumina ei, numai cu lumina ei? Ei bine, am fost și eu o asemenea lampă… Ai să citești articolul acesta și ai să vezi (…) potlogăriile care se fac la Ministerul de război… Cum e jefuit cu nerușinare statul… Arătam pe larg, cu amănunte, cu acte care îmi căzuseră în mână reproduse în facsimil, cum unul, Dimianu, …un șnapan… obținuse, cu o simplă aprobare a unui secretar general, pe o petiție timbrată cu doi lei, cedarea gratuită a unor barăci – cazarme de la Bârlad – declarate dintr-un condei "construcții improvizate din nevoile războiului" – cum și a unui imens parc de vehicule declarate "degradate", impunându-i-se numai să curățe cât mai repede terenul, necesar, adăuga rezoluția, unor construcții noi, adesea doar plănuite. Materialul brut valora câteva milioane." 4. Lui Camil Petrescu, scriitorul ca și gazetarul, îi place să spargă ziduri, să deschidă orizonturi, să descopere adevărata față a lumii, să deștepte conștiințe.

Convins că "Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat" 5., că "nu se scrie ușor și scrisul nu e o plăcere, ci e chin, e ocnă" 6., că "fiecare contează în literatură prin viața pe care a trăit-o" 7., autorul are o percepție acută asupra destinelor artistului și lumii sale, necochetând cu creațiile sale și abordând realitatea fără menajamente. De aici ajung în scrierile sale acele accente de violență, acea impresie că "scriitorul e mereu la pândă", adică "observator lucid și conștient de misiunea sa": "Scriitorii sunt cei care sporesc conștiința în cuprinsul lumii. Lumina gândirii lor îmbogățește vederea generațiilor, smulge tot mai mare întindere din ținuturile stăpânite, de la începuturi, de întuneric, catalizează viața haotică, demască împiedicările tehnice, înfrumusețează trăirea oamenilor, înfrățește pe cei care, pe orice meridian, se apleacă pe marginile cărților. Poate că ar trebui să li se dea numai acestora numele breslei." 8.

În versurile, dramele, romanele și toată publicistica sa în care spiritul polemic și justițiar, dar mai ales dragostea și datoria față de om treceau pe prim plan, Camil Petrescu era un militant, un aprig luptător cu armele inteligenței și ale scrisului, împotriva unei lumi care se împotrivea lumii, adică oamenilor frustrați de drepturile care li se cuvin. Deviza lui putea fi această însemnare din "Jurnalul" său: "Scrii cu sângele și cu nervii tăi, sau nu scrii deloc." Omul și scriitorul erau deplin angajați. Liniștea, tihna, calmul, i-au fost străine o viață întreagă. Ideea referitoare la responsabilitatea față de propriul popor, menționată în capitolul doi al acestei lucrări, era o idee pe care o exprimase și într-un interviu acordat lui Vasile Netea: "…Un scriitor în general trebuie să se preocupe mai puțin de aprecierile de azi, cât de cele de mâine și chiar de poimâine…". Sau: " Timp de douăzeci de ani, am crezut că scriitorul are un rol și bănuiesc că, mai târziu, cei care vor putea să mă citească cu mai multă luare aminte vor descoperi în scrisul meu o orientare de o preciziune nici un moment șovăitoare, în nenumărate articole, și în orice manifestare în legătură cu literatura, care toate duceau la ideea imensei responsabilități a scrisului." 9.

Literatura și, în general, scrisul lui Camil Petrescu sunt socotite chiar de scriitor opere "polemice": "Polemicile sunt cu atât mai cinstite, cu cât sunt mai personale… Polemica este o necesitate pentru că ea este de fapt o manifestare vitală a literaturii. O idee se definește printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negație. Viața este contrazicere și luptă cu moartea." 10.

În această accepție este de înțeles spiritul mereu neliniștit al scriitorului, măcinat de atitudini și îndoieli, de contradicții și retractări, niciodată abdicat de la datoriile sale, așa cum îl prezintă cei care l-au cunoscut: "Când jignit, când iritat, mai totdeauna nemulțumit, denunțând reprobativ, negând și denunțând fără să se neliniștească de excese, el n-are prudențe tactice, nici rezerve. Ar fi nepotrivit să se creadă că atacurile lui Camil Petrescu poartă pecetea unui individ care se vrea neutru, dimpotrivă…" 11.

Mediile asupra cărora Camil Petrescu proiectează lumina orbitoare și nemiloasă a lucidității sale sunt, de fapt, cele pe care le abordează, cu diferențiată preferință și selecție, scriitorii generației sale: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Gib Mihăiescu sau George Călinescu, și care constituie nuclee, verigi ale unor straturi sociale aflate în confruntare, ajungând în avangardă, pierzând "teren", sau decăzând, în acord cu mutațiile social-politice ale epocii interbelice. Ele sunt, însă, doar o parte din elementele vastei fresce camilpetresciene, care reclamă o aproximare a bibliografiei, aspirațiilor și preferințelor scriitorului, în funcție de voința sa de a reflecta o latură sau alta a realităților societății timpului său.

De la o operă la alta, în paralel cu articolele sale, Camil Petrescu descrie medii și realități complexe ale vieții citadine, evenimente istorice și social-politice, clase, caste și clanuri, serate muzicale și reuniuni politice sau mondene, fastul, protocolul care acompaniază momente existențiale-limită – căsătoriile, decesul – facilitatea, artificiul preocupărilor obsesive, fauna cvasiburgheză, cvasiaristocratică, mediile-liant, suburbane, provincia. -Toate acestea promovând avortoni psiho-sociali: snobi, demimondene, aventurieri -sentimentali și politici- , relicve ale așa-zisei aristocrații sau "burghezii" sătești, elemente de decor dar și acute, profunde fișe de studiu ale unor tare de conștiință. Ele capătă relief, obțin profunzime, tocmai prin cumularea, prin potențarea acestor "facilități" de observație și investigație.

Ceea ce se impune cu adevărat novator în literatura secolului XX este transformarea adusă romanului tradițional, o dată cu lumea care l-a generat și pe care a revelat-o în câteva formule consacrate. Imaginea tradițional ordonată și convențional obiectivă a realității, pusă la punct după exigențele logicii comune, este substituită de o altă imagine, de cu totul altă natură, "perspectivând" lucrurile dintr-un unghi de vedere strict personal, autorul recompunându-le cu o "libertate a impresiei", care frizează adesea "arbitrarul deplin". Ceea ce interesează cu deosebire sunt sensurile ascunse ale faptului de viață, accentul pus ca niciodată, în literatura română, pe esența tragică a "condiției" umane. Nu se mai tinde la "clarificarea" faptului de viață, ci la "problematizarea" acestuia. Deci, în loc de "clarificare", scriitorul își propune "problematizarea" substanței romanești. Ni se comunică, mai presus de orice o gravă neliniște spirituală.

Sesizând cu exactitate sensul evoluției romanului în acest secol, deplasarea interesului de la exteriorul lumii cucerite și raționalizate, de-misticizate și de-poetizate, spre interiorul lumii umane în nevoia și lupta de "cucerire" a noi teritorii ale cunoașterii, Camil Petrescu nota: "Atenția cugetătorului nu mai e orientată spre cauzalitatea exprimată matematic, ci spre morfologia organică, spre instinct, spre inefabil, spre unicitatea fenomenului vital." 12. Personajul apare adâncit în acest minuțios și nestrăbătut univers lăuntric, asupra propriului eu, așa cum este Ștefan Gheorghidiu din " Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", așa cum este Gelu Ruscanu din drama "Jocul Ielelor" scrutând lumea rivalităților sociale prin filtrul lucidității și al ideilor, așa cum este și Andrei Pietraru din "Suflete tari" și, de fapt, cum sunt aproape toate personajele camilpetresciane, contaminate se setea de adevăr și drama cunoașterii lucide.

Secolul XX a transformat în lumea ordinii secolului al XIX-lea într-o lume a "pseudoordinii", a haosului, iar în calitatea sa de instrument de cunoaștere, de scriere care retransmite prin mijloace proprii universul contemporan, romanul "condiției" umane încearcă să se adecveze cât mai deplin complexității lumii moderne. Investigarea acestei lumi reprezintă pentru mulți scriitori echivalentul de căutare și chiar căutare a unor mijloace de racordare a imaginii artistice la noua realitate a lumii.

Se vede că fenomenul de distanțare față de personajul clasic a contribuit esențial la modificarea personajului romanesc, a tipologiei romanului "condiției" umane din secolul XX. Urmând drumul deschis de Freud, Bergson, Husserl, William James ș.a., încurajați mai cu seamă de succesele psihanalizei, romancierii zugrăvesc reacțiile cele mai subtile ale ființei umane, sincronizează impresiile în formare cu exprimarea lor spontană. Analiza psihologică face adesea loc asociației mecanice, jocul memoriei involuntare – precum în romanul lui Proust. Personajul e privit din unghiurile cele mai diverse, interioare și exterioare, ceea ce are ca rezultat apariția personajului relativizat.

În literatura română, Camil Petrescu îl pune în circulație, într-o variantă inedită, prin "Patul lui Procust". Poetul-gazetar George Demetru Ladima, personaj aparținând stirpei proustiene, tipic erou problematic, "străin" în lumea realităților; aviatorul elegant și monden Fred Vasilescu, "martor" și el, impulsionat de năzuința spre o imposibilă certitudine; doamna T., întruchiparea feminității elevate și, opusă ei, mediocra și vulgara actriță de mâna a treia Emilia – cele patru personaje ale căror existențe se întretaie, ca într-un joc de oglinzi paralele.

Sub un titlu generic lumea lui Camil Petrescu este, în fapt, o lume a ascensiunii și decadenței acesteia: lumea burgheziei românești din primele decenii ale acestui secol XX. Lumea gazetarului și "mediile" în care evoluează personajele camilpetresciene se suprapun, dar nu se confundă. "Jurnalul de campanie" este, pentru Gherghidiu, în esență, o "oglindă în care eroul se urmărește nu numai pe sine, dar urmează dreapta și impusa condiție a autorului, nedepășindu-l niciodată. Tot așa, și într-o lume a lui Camil Petrescu (studentul, subofițerul, gazetarul, eseistul, poetul, dramaturgul, romancierul, dar și filozoful) și mediile personajelor sale literare există o strânsă și dependentă corelație. Aceste medii – limitate radiografii morfo-psiho-sociale – au comună cu lumea și teritoriile gazetarului "substanța umană". Din realitate, oamenii pătrund în literatură.

Bucureștiul apare ca un oraș semioccidentalizat, semioriental, unde lucrurile sunt luate în neserios, unde simțul gravității lipsește, și unde gazetarul – mai mult, poate, în orice caz mai direct decât scriitorul – nu se va mulțumi să consemneze doar, fie și cu sarcasm, sau într-o magistrală frază luxuriantă, – inaderența mediului la dramele de conștiință. Gazetarul va consemna de asemenea inapetența pentru tragicul implicat zonelor superioare, consumarea dramelor la nivelul exclusiv al luptei pentru existență, observații valabile pentru societatea timpului său.

Articolele politice ale lui Camil Petrescu sunt de o virulență aproape incredibilă pentru o epocă de cenzură, în care cuvântul era neiertat. În "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă" 13., demonstrând "…cum s-a creat burghezia noastră", autorul începe un adevărat rechizitoriu cu adresă exactă:"…când în veacul trecut, prin acțiunea intelectualilor noștri, se produce reacțiunea națională și organizarea statului nostru, burghezia română, profitând de lipsa de experiență a claselor de jos își rezervă, ca și surorile ei de pretutindeni, un privilegiu categoric: dreptul de vot. Adică dreptul de a guverna. Adică, după ce abolise dreptul de stăpânire cu justificarea divină a nobilimii, sau dacă vreți al nobilimii, instituie dreptul la stăpânire cu justificarea capitalistă a cursului…" Și, după ce explică mecanismul electoral, în toată inechitatea sa, "privilegiul electoral" traducându-se prin "înspăimântătoarea prăpastie dintre sate și orașe", lipsa de drepturi a țăranilor, lucrătorilor și muncitorilor intelectuali, în vreme ce "burghezia și reprezentanții ei au acoperit toate posturile superioare din învățământ, misiunile în străinătate, magistratura, armata, magistratura etc.", după ce n-a cruțat nici Constituția, regele, parlamentul, guvernul, autorul aruncă și ultimul val de pe fața "democrației burgheze": "Iată, deci, cum, printr-un privilegiu recunoscut de Constituție și încurajat de tron, privilegiul votului, burghezimea capitalistă împreună cu marii proprietari devin stăpânii țării. Ei dispun de bugetul țării și de averea statului (din care pot face concesiuni), iar prin aceasta constituie o clasă tot așa de puternică și luxurioasă ca patricienii Veneției. Bugetul țării înseamnă impozitele și dreptul de a le cheltui. Înseamnă jandarm. Țărănimea e dijmuită întâi de proprietar și pe urmă de perceptor, ca înainte de Revoluția Franceză. Dar jandarmul veghează la executarea amândorura. Dacă robul ridică fruntea, intervine armata… Față de burgheziile apusene, burghezia românească are o penibilă inferioritate. (…)E o burghezie cumplit parvenită, în care clocotesc încă poftele ariviste…" 14. Lumea aceasta, parvenită, este în fond – cum sesizase și George Călinescu – lumea familiei Gheorghidiu din romanul "Ultima noapte de dragoste, ultima noapte de război": "Eroii sunt nu numai citadini, dar și oameni opulenți și cultivați. Ștefan Gheorghidiu aparține unei familii bogate, cu suprafață politică, și moștenește o avere serioasă. Prin urmare, eroii nu sunt constrânși a mânca "cinci măsline în trei săptămâni", ci pot gusta alimente fine fără să-și privească eul într-o desăvârșită indiferență de problemele materiale." 15. Observând că, de obicei, romancierul român ne înfățișează parveniți, specii de Dinu Păturică și Tănase Scatiu în goană după prosperitate, Camil Petrescu schimbă registrul influențelor stendhaliene, intuind că "noul personaj" al "noului" roman și exponent remarcabil al noii "realități" social-politice nu poate fi decât intelectualul lucid, eroul cerebral.

Om de o rară mobilitate a spiritului și de vibrantă sensibilitate, creat în opoziție cu reprezentanții familiei Gheorghidiu, – cei doi unchi, unul avar și mizantrop (Tache), iar altul afabil, glumeț, cunoscut avocat și om politic, (Nae), – Ștefan Gheorghidiu, sortit să rămână ca și tatăl său (decedat) la o "condiție" mai mult decât modestă, trăind cu surorile și mama sa dintr-o modestă pensie de urmași, "reintră" în familia sa printr-o moștenire nesperată. Reajuns la "condiția" burgheză din care căzuse mai întâi tatăl său, dezinteresat de afaceri și avere, care s-a și căsătorit din dragoste cu o femeie săracă, așa cum procedase și el, proaspătul absolvent în filozofie asistă neputincios la jocurile făcute cu abilitate și tact de unchiul său, deputatul, care îi și subtilizează o parte din avere.

Galant și trivial, dar mai ales interesat și abil, folosind injuria, calomnia și expresia licențioasă în toate nuanțele ei, la nevoie arogant și batjocoritor, Nae Gheorghidiu este temutul și evitatul om de afaceri. El cheamă, propune și face târgul, trecând peste oricine și orice, după legile sperjurului și comerțului: "Ascultă, ce aveți de gând să faceți voi cu banii pe care i-ați moștenit?… Dați-i încoace să vi-i țin eu… Am o fabrică de metalurgie… Ce te gândeai? Las' că te-am văzut eu. N-ai spirit practic… Ai să-ți pierzi averea (cel puțin să rămână în familie, avea aerul să spună). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deștept ca ei, când e vorba de parale." Gheorghidiu, tânărul, îi spune deputatului-comerciant intențiile sale, dar cuvintele sale sunt ca și cum n-ar fi fost spuse: "Unchiule, eu mă gândeam să nu mă încurc în afaceri. Cred că averea pe care o am îmi ajunge să trăiesc modest." "-Vorbești prostii – și-i sticleau ochii mari și verzi – nimeni n-are de ajuns, niciodată. Ce știi tu? Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o până acum?" 16.

Dar discuția dintre Ștefan și Nae Gheorghidiu, care are darul să-i diferențieze prin simplul procedeu al juxtapunerii, comparația făcându-se de la sine, este revelatoare pentru o întreagă realitate social-politică a României din ajunul primului război mondial când, întrebat de fratele Elei "dacă e vorba să intrăm într-adevăr în război?" politicianul, partizan al neutralității, se dezvăluie și ca un "aranjor" al situațiilor interesante: "Mă rog, nu se știe, poate că azi, poate că mâine…poate că nu intrăm deloc… (în război)" 17.

Politicianul veros își continuă tirada: "…Trebuie să vă asigurați în orice caz. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc ca director al întreprinderii. Ce tăceți așa? A? Domnule filozof, ai aerul că n-ai vrea să fii mobilizat pe loc, ca să scapi de război?" Ștefan, care n-ar concepe să fie mobilizat "pe loc", cel puțin pe "motivul" că nici nu se gândise că ar exista "posibilitatea" unei dezertări, de orice natură ar fi ea, îl dezamăgește și îl înfurie pe deputat: "Ascultă, dragă, mie-mi vinzi castraveți de-ăștia cât dovlecii?… Hî? Ai vrea să mergi la război, ai? Spune-i-o lui Kant ăla al dumitale, că poate o crede. Eu nu. Și a plecat indignat în sufragerie." 18.

Noua condiție a lui Ștefan Gheorghidiu îi relansează visurile de a pleca, împreună cu Ela, fie la Paris, fie la Berlin pe care îl prefera din cauza preocupărilor sale în filozofie. Din pricina războiului – care de altfel adusese înapoi în țară chiar pe cântăreții, artiștii, studenții, absolvenții, rătăciții pe aiurea, unii plecați cu zece-cincisprezece ani mai înainte – nu mai putea fi vorba de străinătate. Se înțelege că acest tip de oameni este și al clasei familiei lui Gheorghidiu, în care Ștefan, neagreat și nedorit, este totuși un acceptat. Ca "martor", participant și opozant în raporturile dictate de noua sa situație socială, el trebuie mai întâi să suporte ironiile deplasate ale deputatului Nae Gheorghidiu, care evita să-l supere pe șeful familiei, uscatul, negriciosul, avarul și mizantropul Tache Gheorghidiu. În imaginea tatălui lui Ștefan Gheorghidiu, asemănătoare cu a tatălui lui Gelu Ruscanu din drama "Jocul ielelor", se regăsește puțin din nostalgia autorului de a nu-și fi cunoscut tatăl, și în același timp se proiectează câteva din idealurile autorului: "Am impresia că nici unul, nici celălalt, nu l-au iubit pe tata. Găseau amândoi – ei care făcuseră avere – că fusese nepractic și neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise după o viață foarte agitată încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii…" 19. Aluziile făcute la căsătoria dezinteresată a tatălui său, ca și la a sa cu Ela, apoi compătimirea "bietului" tată care, "dacă nu mă înșel, era și el tot filozof" – sunt suportate de tânăr. De asemenea fierberea neputincioasă a acceptării fără protest a "judecării" tatălui său, "care își cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mârâia cu acreală bogătașul, căruia cheltuiala îi făcea rău" 19. Și injuria directă că "n-aș vrea să fiu copilul unui asemenea entuziast" – toate aceste "observații" îl situează pe Ștefan Gheorghidiu la un pol opus familiei din care face parte, îl izolează, îl singularizează și, prin analiză lucidă și comparație, îl desparte de lumea sa, iscând și pe plan social drama individului, ros de problemele insolubile ale unei gelozii fără explicație, nu și fără obiect.

Se observă legătura, din acest punct de vedere, a personajului Ștefan Gheorghidiu cu personajele Ladima și Gelu Ruscanu.

"Nae Gheorghidiu cu suficiența lui calmă și incultă, cu cinismul lui, cu "deșteptăciunea" sa, ca și "Tănase Vasilescu Lumânăraru, omul care nu știe să scrie și care poartă ochelari ca să ascundă infirmitatea de a nu înțelege slova scrisă, care cu toate acestea pătrunde în viață și domină", fiind și el o "descoperire deținută balzaciană" 20., sunt doar doi reprezentanți ai aceste lumii interlope căreia îi aparține cuplul Ștefan – Ela Gheorghidiu.

Din convingere sau nu, eroul romanului "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război" este, evident, în declarat război cu lumea căreia îi aparține, fără să cruțe nici pe "Nae Gheorghidiu – gură rea", despre care colegii lui spuneau că "e mai bine să fii prieten cu el, decât dușman". Lucid și detașat, personajul camilpetrescian acceptă lupta și, de la egal la egal, fără calcule meschine, răspunde punându-și în valoare principala sa armă: cultura, luciditatea și inteligența – semnele distinctive ale poziției intelectualului. Asemănarea cu autorul însăși, în special ca gazetar, o observăm în cuvintele lui Ștefan Gheorghidiu: "Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul cu care-mi apăram părerile, intoleranța mea intelectuală, în sfârșit. Tot judecând după ei înșiși, aveau aerul să spună: dacă atunci când n-are vreun interes material e atât de pătimaș, ce trebuie să fie atunci când îi sunt interesele amenințate?" 21.

Chiar și fără a insista cu alte exemple din literatura romanescă a lui Camil Petrescu, cele notate până aici sunt suficiente pentru a se argumenta că prozatorul n-a ignorat primatul realității obiective, ceea ce i-a oferit posibilitatea ca, printr-un "roman al explorării", să ne dea sugestia unei lumi care poate fi localizată spațial și fixată temporal. Atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu, ca și cea lui George Demetru Ladima – cel din nuvela "Mănușile", dar și cel din romanul "Patul lui Procust" – sugerează nu "schimbarea anotimpurilor sufletești", ca de pildă la Proust, ci, dimpotrivă, necesitatea schimbării structurale a societății, și nu a individului, în primul rând. Realitatea interbelică asaltată de multiplele probleme pe care le-am evocat, atunci când am citat din articolul "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă", oferea scriitorului un vast câmp de investigație, pe care avea să-l exploreze cu alte mijloace decât cele ale gazetarului în romanele și piesele sale de teatru. Asimilarea artistică a prozaismului vieții burgheze în spiritul negării realității și, implicit, în spiritul afirmării idealului moral al eroilor săi, avea să se facă polemic, propunând de fiecare dată – prin alte personaje și alte situații – laitmotivul meditației asupra omului și "Condiției" sale în societatea interbelică. În această idee, cu alternanțe de planuri, elementul prozaic constituie dominanta romanului și astfel, rând pe rând, politica și politicienii, statul și reprezentanții lui, proprietatea burgheză, economia și conducerea ei, armata și războiul, arta și știința, intelectualul și artistul, familia și individul cu sentimentele și morala lor, sunt prinse cu adevărat într-o ucigătoare pânză de păianjen.

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" surprinde în focarul analitic al lucidității lui Ștefan Gheorghidiu viața politică burgheză de dinainte și din timpul primului război mondial, în vreme ce "Patul lui Procust", prin Fred Vasilescu și, mai ales, George Demetru Ladima se referă și ia atitudine față de perioada stabilizării relative a burgheziei înavuțite. Reprezentant al "neutralității" și "liberului arbitru" dictate de interesele de îmbogățire de pe urma războiului, Nae Gheorghidiu este deputatul demagog care vorbește în Cameră despre "interesele țării", despre "tactica neutralității"22. și despre patriotism. Pe de altă parte, Tănase Vasilescu Lumânăraru este caracterizat: "om de douăzeci de ori milionar în aur, care nu știa carte, nu știa decât să semneze… și a cărui boală de ochi nu era decât un truc ca să ascundă această infirmitate intelectuală; care nu putea să facă doi pași fără secretarul omniprezent, și care, mișcându-se atât de greu în lume afacerilor, juca comedia cu abilitate aproape genială, înșelând absolut pe toată lumea." 23. Aceste două personaje sunt exponenți ai celei mai înalte trepte a parvenitismului politic și comercial. Ei sunt doar reprezentanții cei mai prestigioși ai unei lumi cu care Ștefan Gheorghidiu, și prin el intelectualul cinstit, sunt în conflict. Camil Petrescu reprezintă unul din acele cazuri excepționale de unitate aproape totală a omului cu opera, întreaga sa experiență socială și spirituală fiind transpusă cu minimum de ficțiune și disimulare în opera literară. Gheorghidiu este una dintre numeroasele ipostaze ale aceluiași personaj care este însuși autorul. Iar atunci când n-o recunoaște el însuși, au recunoscut-o alți scriitori, comentatorii operei sale. George Călinescu, bunăoară, afirmă categoric: "Ceea ce izbește însă, numaidecât, pe cititorul dotat cu o oarecare perspicacitate este reducțiunea stilistică a romanului la persoana autorului… Stilul lui Camil Petrescu zugrăvește prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observă și analizează…" 24.

Extrem de atent la fenomenul social politic, cariera de gazetar parlamentar înlesnindu-i accesul într-o lume labirintică, nu atât prin legile ei, cât prin cupiditatea ierarhiilor ei de vârf, Camil Petrescu radiografiază lumea aceasta. Îi subliniază tarele și întunecimile, prin fascicolul de lumină al lucidității critice, mutat de la un personaj la altul și de la o situație la alta. Atent la facerea și refacerea lumilor, la ruginirea și scăpătarea vechii boierimi, autorul alege ca personaj reprezentativ pe "boier Dinu", cel care își petrece timpul liber în "șuetele" de la Capșa. Aceste șuete sunt încheiate invariabil cu câte o invitație a unui personaj în lumea sa patriarhală din dobrogeanul Dunighioi. De asemenea, Camil Petrescu îl prezintă pe gazetarul Ladima prin nuvelistica sa, ca pe o "lampă" a lucidității.

Personajele, toate, sau aproape toate vor, deși nu ajung niciodată să-și atingă menirea spre care țintesc, fie să-și schimbe "condiția" socială care îi coboară și îi devorează, prăbușindu-pe până la urmă, fie militând, cum o face poetul-gazetar Ladima, prezent în trei din cele cinci nuvele: "Cei care plătesc cu viața", "Mănușile" și "Moartea pescărușului". Ladima este până la urmă și el victimă ca pescărușul ucis, în care au pătruns alicele ucigătoare ale boierului Dinu și ale întregii societăți din care face parte. La moartea lui Ladima, din "Patul lui Procust" gazetele anunțau: "Unul dintre cei mai mari poeți ai timpului… hrănit cu oțet, fiere și dezgust de contemporani, a dus tăcut țeava rece pe inimă, caldă și stupidă, și a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit și cumsecade". Poetul damnat, gazetarul intransigent și omul inocent, nefericit și înșelat de toți până la ridicolul de o candoare amară, Ladima este ca Gelu Ruscanu, din "Jocul ielelor", la fel ca Andrei Pietraru, din "Suflete tari". – Sunt victimele unei lumi în care, chiar luptând împotriva ei, revolta nu are nici un efect. Erou central în "Cei care plătesc cu viața" și "Moartea pescărușului", prezența episodică a lui Ladima în nuvela "Mănușile" este și ea plină de semnificații. Conceput de Camil Petrescu drept "raisonneur" lucid, dar nu disperat și tânguitor ca poetul ratat și meschin-veleitar Mihai Oproiu, Ladima este personajul prin care vorbește autorul: "Mă – îl apostrofează Ladima pe Oproiu – a spus cineva într-o zi… cineva care cunoaște oamenii… dezgustat de oricine: "revoltă în genunchi?" Apoi rămase o clipă cu ochii ficși, privind în gol… Noi suntem revoltați cu fruntea în țărână… Înțelegi tu?" 25. Reflecția vine nu de la o dezbatere înaltă de idei, ci de la un fapt banal, nu lipsit de semnificații, însă. Tânărul Oproiu, de douăzeci și unu de ani – "vârstă la care sprijini tu pe alții… și nu umbli cerșind protecție", cum îl apostrofează Ladima – îi cere "maestrului" cu împrumut doi poli. Acesta nu are și revolta devine explicabilă: "Spune, scrâșni el, nu e revoltător ca doi poeți să nu aibă în țara asta, împreună, doi poli în buzunar?" Câtă dreptate ai… ar trebui năruită o asemenea lume." Dar Ladima izbucnește și el: "Cu cine s-o nărui, mă? Cu oameni ca tine și ca mine? Ce dracu ai făcut tu ca să ai dreptul să ai doi poli în buzunar? Cu miorlăiți ca tine vrei tu să nărui lumea? Să ne revoltăm? Ei, nu mai spune? Și rânji sec. Revoltă de scribi…" 26. Deși în plină maturitate și foarte cunoscut, asemeni autorului, Ladima nu putea să scrie nici el decât în foi sărace, mai curând obscure. Colaborările sporadice, nici acestea nu durau pentru că în virulența sa de "temut polemist", "calcă în străchini" și asta nu iartă cei din vârful ierarhiilor unor Nae Gheorghidiu sau Tănase Vasilescu Lumânăraru. Acesta din urmă, deși necunoscător de carte, îi propune lui Ștefan Gheorghidiu să-i tipărească el cărțile, în tipografiile sale. Dar chiar prozatorul notează despre revolta lui Ladima: " … nu era nimic de făcut deocamdată cu spontaneitatea anarhică a acestui chinuit deopotrivă de himerele lui interioare, ca și de arsura de neacceptat a vieții într-o societate burgheză." 27.

Diatribele lui Gelu Ruscanu conțin, unele, cuvânt cu cuvânt, esențialul din articolele politice semnate de ziaristul Camil Petrescu în anii ‘20 și ‘30. Această informație se poate verifica, la data scrierii nuvelei, – aproximativ anii 1947-1948, după cum notează Florica Ichim 28.- în colecțiile cotidianelor și revistelor unde scriitorul a colaborat.

Gelu Ruscanu, eroul nuvelei a văzut, ca și autorul, "Jocul ielelor", un joc jucat numai pentru el însuși și de atunci are alți ochi și lumea îi este alta. El – ca și autorul – când și-a pus condeiul demascator în slujba unor personalități s-a vădit "diletant politic", rezultatul apărând contrar față de dorința lui inițială. În cazul lui Camil Petrescu este vorba de sprijinirea Partidului Național în 1920-1921 sau a lui O.Goga în 1927-1928. De fiecare dată, observând intențiile subterane, a încheiat printr-o retragere care i-a atras prigonirea.

După cum Ștefan Gheorghidiu reprezintă intelectualul cinstit în conflict cu anumite structuri mai puțin oneste ale societății, Ladima și Gelu Ruscanu reprezintă ziaristul care își respectă principiile, în căutarea unui ideal absolut, și aflându-se astfel în conflict cu aceleași structuri. Ziaristul se raportează și el la condiția intelectualului.

Dat fiind că activitatea de gazetar a fost cea preferată de Camil Petrescu, se regăsesc multe elemente care țin de presă, în literatura lui: în acțiune este vorba de ziare, întâlnim terminologii de specialitate, și chiar inserții de discurs gazetăresc. Pe de altă parte, în discursurile lui de presă se simte "condeiul" scriitorului.

Titlurile publicațiilor socialiste "Dreptatea socială" și "Torța" menționate în drama "Jocul ielelor" amintesc de numele gazetelor socialiste editate de N.D.Cocea, "Viața socială" și "Facla". De asemenea, în această dramă Camil Petrescu însuși face trimitere la două cazuri concrete: o întâmplare reală menționată, cu numai câteva amănunte modificate – Gaston Calmette, ziarist francez, născut în 1958, redactor la gazeta pariziană "Le Figaro", a început în ianuarie 1914 o campanie de presă contra lui Joseph Caillaux, ministru de finanțe. In ziua de 16 martie, doamna Caillaux vine în biroul lui de la redacție și-l ucide cu un glonte de revolver. 29.

A doua trimitere este la un caz tragic de sinucidere a unei întregi familii. Are ca punct de plecare o întâmplare reală povestită de Camil Petrescu în prefața la romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", ediția din 1955. O familie de provinciali vine la București adusă de fiul cel mare, ambițios și aventurier, visând să se îmbogățească. După doi ani de mizerie, însă, în care zile întregi nu mâncau nimic, "s-au așezat toți sub giulgiul aerian de bioxid de carbon al morții, laolaltă, după ce s-au îmbrățișat și au plâns în spaimele hotărârii." 30.

Intensitățile dramei intelectualului la Camil Petrescu nu o dată conduc eroul în situația limită din care ieșirea se face prin apelul la sinucidere.

Ideea unei posibile întâlniri fericite scriitor-gazetar, este în substanța unui personaj: Ladima. Personalitatea lui George Demetru Ladima, menționat anterior în acest capitol, dovedește că vocația de gazetar și cea de poet pot exista în intimitatea unei ființe.

Autorul scria, în 1934, în articolul "Criza" 31. : "(…) Am căutat atunci să dau un strigăt de alarmă, cum s-ar zice, să provoc o dezmeticire, dar ce poate un scriitor fără trecere, într-o gazetă ca aceea din 1928, fără cetitori? Am scris totuși o serie de articole (reluate ca documente în "Patul lui Procust") despre ignobila farsă a crizei care se joacă pe spinarea țării (…)." Articolele la care se referă îi sunt atribuite în roman lui George Demetru Ladima.

Pe tot parcursul "Notelor Zilnice", Camil Petrescu căuta soluții. Unele utopice, altele posibile – totdeauna disperate. Pentru cei ca el, Ladima, Gelu Ruscanu nu există soluții, după cum se explică și în "Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici" 32., păreri infuzate și în nuvelele lui: "Cred că nu e nicăieri acest dezgustător defetism moral care domnește la noi: "N-ai să îndrepți tu lumea", "Vezi-ți de interesele tale și lasă-i pe ceilalți în pace", "Fă-te frate cu dracul până treci puntea" […] Acestea – ilustrate cu pilde hotărâtoare din viața politică, financiară, din armată, școală, biserică, literatură, presă – iubire însăși, prin care se arată cititorului că numai printr-un întreg sistem de trădări de toate soiurile, de cumpărări, complicități și concesii morale se poate "ajunge" – ne-au format toate o stare de spirit de slugi parvenite […] și înainte de a fi imorală, dacă vreți, lumea asta e urâtă pentru că numai inteligența, care se ridică deasupra mlaștinii, e frumoasă. " 33. – A spus Camil Petrescu despre contemporanii lui și, după cum se vede, și despre ai noștri.

NOTE

Camil Petrescu, "Patul lui Procust", Ed. Minerva, 1983, pp.9.

Camil Petrescu, "Mănușile", în volumul "Nuvele", ESPLA, 1956, pp.42-43.

Idem.

Ibidem.

"Teze și antiteze", 1971, Ed.Minerva, București, pp.182.

Cella Serghi, "Despre Camil", "Viața românească", Nr.5, 1972.

"De vorbă cu dl. Camil Petrescu", "Mișcarea literară", An II, Nr.10, 17 ianuarie 1925, apud. Aurel Petrescu, "Opera lui Camil Petrescu", E.D.P., 1972, pp.307.

""Masa rotundă" e dorită", 1956, în "Opinii și atitudini", Camil Petrescu, Editura pentru literatură, 1962.

Vasile Netea "De vorbă cu Camil Petrescu" (interviu)în "Vremea", XV, 686, 14 februarie 1943, pp.6-7, apud. Elvin B., "Camil Petrescu, studiu critic", Editura pentru literatură, 1962, pp.107.

"Polemicele", în T.a.e.a., pp.135, apud. Camil Petrescu, "Maxime și reflecții", pp.38.

Eugen Simion, "Timpul trăirii, timpul mărturisirii", Ed. Cartea Românească, 1976, pp.62.

Camil Petrescu, "Note zilnice", (1927-1940), Editura Cartea Românească 1975, pp.73.

În "Opinii și atitudini", Camil Petrescu, Editura pentru literatură, 1962, pp.18.

Idem.

"Viața literară", Anul II, Nr.54, 4 iunie 1927, reprodus în "Teze și antiteze", B.P.T., Ed.Minerva, 1971, pp.255-258.

Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", ESPLA, 1960, pp.41-42.

Idem.

Ibidem, pp.54-55.

Ibidem, pp.43.

George Călinescu, "Istoria literaturii române", pp.744.

Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", ESPLA, 1960, pp.49.

Idem, pp.40.

Ibidem, pp.70.

Camil Petrescu, "Mănușile", în volumul "Nuvele", ESPLA, 1956, pp.38.

Idem.

Ibidem, pp.41-42.

Apud. Florica Ichim, în prefață la Camil Petrescu, “Scrisorile doamnei T.”, Editura Alfa, București, 1998, pp.XXII.

Camil Petrescu, "Jocul ielelor", Editura Albatros, 1978, pp.23.

Idem, pp.128.

Camil Petrescu, "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.87.