Camera Preliminara – O Noua Institutie de Drept Procesual Penal

Drept

Camera Preliminara – O Noua Institutie de Drept Procesual Penal

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAMERA PRELIMINARĂ – o nouă instituție de drept procesual penal

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 : Camera preliminară – prezentarea instituției

1.Descrierea instituției

2.Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

3. Soluții existente în practica judiciară cu privire la plângerea împotriva soluțiilor procurorului

4. Obiectul procedurii camerei preliminare

5.Măsurile premergătoare

6. Procedura în camera preliminară. Soluții

7.Contestația

8. Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară

Capitolul 2 : Precedente legislative

Capitolul 3 : Examen de constituționalitate al camerei preliminare

Capitolul 4 : Drept comparat

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Noul Cod de Procedură Penală care a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014 aduce în atenția noastră o instituție nouă aparținând dreptului procesual penal, și anume „camera preliminară”.

În expunerea de motive, Ministerul a justificat necesitatea introducerii acestei noi instituții pornind de la realitățile vieții juridice actuale și anume lipsa de celeriate în desfășurarea proceselor penale în general, neîncrederea justițiabililor în actul de justiție și costurile sociale și umane semnificative ale procesului penal actual prin consumul ridicat de resurse de timp și financiare.

În viziunea Ministerului Justiției, principalele probleme cu care se confrunta vechiul sistem judiciar penal erau legate de supraîncărcarea parchetelor și instanțelor, de durata excesivă a procedurilor, de tergiversarea nejustificativă a cauzelor și de nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.

Cu certitudine că și actuala reglementare pe care legiuitorul a oferit-o cadrului procesual penal este perfectibilă, întrucât dreptul, prin natura și esența sa de știință, înseamnă o perpetuă căutare a răspunsurilor pentru întrebări pe care cei chemați să-l interpreteze și să-l aplice și le pun neîncetat.

Aceleași deficiențe au constituit tot atâtea cauze care au dus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în repetate rânduri, ceea ce a impus o nouă viziune legislativă, menită să ofere soluții pentru aplicarea și interpretarea unitară a legii procesual penale, să reducă și să simplifice procedura judiciară penală și să asigure, totodată, protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate și consacrate constituțional.

Se impune precizarea conform căreia proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător propriului nostru sistem legislativ.

Lucrarea de față își propune să prezinte în ce măsură această instituție de drept procesual penal produce un efect direct pozitiv asupra celerității rezolvării unei cauze penale, acoperă lacune legislative și oferă soluții concrete pentru respectarea principiilor care diriguiesc procedura penală și totodată oferă garanții efective în protecția unitară a drepturilor și libertăților constituționale și a celor consacrate de instrumentele juridice internaționale.

Concluzionând, cu referire la procedura de cameră preliminară, din perspectiva caracterului de noutate al instituției, se va impune să observăm că această procedură nu este una cu totul nouă și inovatoare la nivelul științei procesual penale române, fondul nostru legislativ cunocând anterior „ședința pregătitoare”, precedent legislativ pe care-l vom examina în cele ce urmează.

Prin urmare, instituția camerei preliminare nu este absolut nouă în peisajul juridic românesc, având predecesoare, dar, precum se va constata, și instituții asemănătoare în dreptul comparat.

Toate aceste considerații introductive prezentate ne permit să încercăm o definiție cu caracter general a camerei preliminare. Astfel, instituția reprezintă o etapă procesuală preliminară judecății, în cadrul căreia judecătorul anume desemnat în această funcție judiciară și conform competenței conferite de legiuitor verifică legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale și procedurale de către organele de urmărire penală.

Pentru a nu fi considerată o instituție menită să complice procesul penal, camera preliminară va trebui să-și dovedească în practica judiciară utilitatea.

Cu siguranță, jurisprudența va fi cea care va dezvălui dificultățile de aplicare unitară a legii în această materie precum și cele de interpretare, lacunele și neconcordanțele reglementării, justificând în acest mod eventualele viitoare intervenții ale legiuitorului.

CAMERA PRELIMINARĂ – prezentarea instituției

Descrierea instituției

Așa cum am precizat în capitolele anterioare, instituția camerei preliminare reprezintă o noutate majoră în legislația română, proiectul având ca scop principal îmbunătățirea actului de justiție, lucru care se realizează pe de o parte prin fixarea unui termen în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să se pronunțe, iar pe de altă prin stabilirea condițiilor în care acesta va dispune începerea cercetării judecătorești.

În continuare vom analiza punctual dispozițiile cuprinse în articolele referitoare la instituția camerei preliminare din noul de procedură penală.

Pentru garantarea protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, prezumției de nevinovăție, egalității de șanse a părților și pentru a înlătura lipsa de celeritate ce ar putea interveni pe durata realizării procedurii, noul codul de procedură penală a introdus noi principii care au caracterul unor reguli generale caracteristice procesului penal modern, reguli a căror necesitate și utilitate au fost confirmate de practica judiciară internă și a fiecărui stat al Uniunii Europene, fiind mai apoi legiferate de către CEDO.

Locul și rolul fiecărui organ judiciar au fost regândite pentru a garanta în primul rând separarea funcțiilor judiciare în procesul penal pentru a asigura operativitate procedurii sub emblema imparțialității și credibilității organelor judiciare în exercitarea atribuțiilor impuse de lege.

Principiul loialității probelor „ne bis in idem”, principiul oportunității, obligativității acțiunii penale, dreptul la un proces echitabil desfășurat într-un termen rezonabil, principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal – toate acestea au scopul de a spori eficiența și calitatea acului de justiție.

Potrivit art 3 din NCPP, în procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare :

a)funcția de urmărire penală ;

b)funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală ;

c)funcția de verificare a legalității trimiterii oori netrimiterii în judecată ;

d)funcția de judecată.

Potrivit acestui articol se poate constata cu ușurință faptul că în cadrul aceluiași proces penal este incompatibilă exercitarea simultană a două sau mai multor funcții judiciare. Excepția de la această regulă o constituie exercitarea funcției de judecată și exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată, acestea fiind potrivit legii [art.3 alin. (3) NCPP] compatibile.

Cu referire la chestiunea separării funcțiilor judiciare doctrina susținuse că pe parcursul soluționării unei cauze penale se disting 3 importante funcții judiciare, și anume : acuzarea (sau învinuirea), apărarea și jurisdicția sau atributul funcțiilor cu caracter exclusiv pe care îl are instanța în soluționarea conflictului de drept penal substanțial dedus judecății, legiuitorul noului cod de procedură penală a optat în mod inedit pentru reglementarea celor 4 funcții judiciare menționate anterior.

Prin urmare s-a creat cadrul normativ pentru exercitarea în mod distinct de autorități judiciare diferențiate, respectiv de către părțile implicate în procesul penal a acestor 4 funcții judiciare, stabilindu-se că îndeplinirea unei funcții este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepțiile prevăzute de lege în această materie.

Jurisprudența CEDO cunoaște problema incompatibilității cu privire la exercitarea a mai multor funcții judiciare în aceeași cauză, mai ales în ceea ce privește imparțialitatea instanței căreia îi revine competența în soluționarea fondului cauzei, neexistând niște reguli precise în situațiile în care un judecător a dispus asupra arestării preventive sau asupra trimiterii inculpatului în judecată.

Așadar, principiul separării funcțiilor penale în procesul penal rezolvă disputele doctrinare contribuind la unificarea practicii judiciare.

Menținerea incompatibilității funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată cu funcția de judecată ar fi ridicat serioase probleme în pracică în împrejurarea în care judecătorul de cameră preliminară și cel învestit cu judecata ar fi ajuns la concluzii diferite în legătură cu legalitatea probelor administrate în cursul urmării penale. Cu alte cuvinte, ar putea judecătorul cauzei să-și întemeieze o hotărâre pe o probă administrată în cursul urmăririi penale, pe care o consideră ca fiind nelegală, deși judecătorul de cameră preliminară constatase legalitatea acesteia ?

Din această perspectivă, s-ar putea susține că posibilitatea conferită de legiuitor ca judecătorul care a apreciat și verificat, în procedura camerei preliminare, legalitatea probelor (printre altele obiectul acestei proceduri fiind mai amplu) să beneficieze și de atributul jurisdicțional se înscrie în limtele unei corecte aplicări a principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal.

În ceea ce privește competența judecătorului de cameră preliminară, art.54 NCPP reglementează prerogativele acestuia :

a)verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror ;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală ;

c)soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată ;

d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

După cum putem observa, pe lângă verificarea legalității trimiterii în judecată dispusă de procuror, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organul de urmărire penală, acestuia îi revine și competența în soluționarea plângerilor pronunțate împotriva soluției de neurmărire sau de netrimitere în judecată precum și alte situații expres prevăzute de lege.

Corelarea art. 54 NCPP cu art. 342 NCPP, care stabilește obiectul procedurii în cameră preliminară, nu se poate realiza fără a fi observate anumite lipsuri care pot îngreuna interpretarea și care pot duce la aplicarea greșită a legii. Cu toate că în art. 54 NCPP se prevede expres competența judecătorului de cameră preliminară, atribuția acestuia de soluționare a plângerilor împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată nu o regăsim în cuprinsul art. 342 NCPP.

În art. 344 alin. (2) și (3) din NCPP sunt reglementate unele măsuri premergătoare care pot fi considerate obligații ale judecătorului de cameră preliminară în vederea realizării funcției sale, acesta trebuie să aducă la cunoștința inculpatului obiectul procedurii în camera preliminară alături de dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care inculpatul poate să formuleze în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală (termenul nu poate fi mai scurt de 20 de zile), o dată cu comunicarea către inculpat a copiei certificate a rechizitoriului.

În urma interpretării dispozițiilor menționate mai sus corelate cu cele ale art.54 și art. 342 din NCPP putem observa cu ușurință că judecătorului de cameră preliminară nu-i revine sarcina de a comunica apărătorului inculpatului că poate să formuleze în scris cereri și excepții care privesc legaliatea efectuării urmăririi penale și a sesizării instanței.

S-a susținut că, prin conferirea judecătorului de cameră preliminară a controlului asupra temeiniciei trimiterii în judecată, acesta ar dobândi puteri foarte mari, fără însă a avea la îndemână și mijloacele pe care doar instanța de judecată le are, și anume capacitatea de a administra probe, de a audia martori, de a reface experize în condiții de publicitate, nemijlocire, contradictorialitate, context procesual în care judecătorul de cameră preliminară nu ar avea cum să decidă dacă trimiterea în judecată este temeinică, trebuind să se limiteze la verificarea aspectelor de legalitate. Din această perspecivă, rolul de a evalua temeinicia unor acuzații revine exclusiv instanței de judecată, într-o procedură publică, cu citarea și prezența părților.

Într-o teză opusă, s-a susținut că rolul judecătorului de cameră preliminară nu ar trebui să se mărginească la evaluarea legalității trimiterii în judecată, a probelor pe care se bazează aceasta, ci ar trebui să includă și aparența de temeinicie a trimiterii în judecată, ceea ce ar constitui o garanție în plus împotriva trimiterilor nelegale sau abuzive în judecată.

În virtutea rațiunilor expuse, autorul consideră necesar ca anterior expunerii cu privire la camera preliminară, așa cum este reglementată în cuprinsul Titlului II al Părții Speciale a Codului de procedură penală să se procedeze la examinarea instituției plângerii împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată, materie în care competența aparține, de asemenea, judecătorului de cameră preliminară.

Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată a fost reglementată și în veciul cod de procedură penală în art. 275-278[1].

Potrivit Noului cod de procedură penală, plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel ori de către procurorul șef de secție al parchetului.

Alin.(1) al art. 278 din Vechiul cod de procedură penală avea același conținut, deosebindu-se numai prin precizarea că plângerea împotriva măsurilor luate a actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta erau rezolvate și de către procurorul șef de secție al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

În cuprinsul ambelor reglementări, în cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, ale procurorului șef de secție al parchetului (respectiv ale procurorului șef de secție al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție din vechea reglementare), ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Termenul pentru depunerea plângerii împotriva soluțiilor procurorului a rămas neschimbat, fiind de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.

O noutate în ceea ce privește noua reglementare este faptul că legiuitorul stipulează expres faptul că ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor, nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate, înlăturându-se în acest mod interpretările greșite ale dispozițiilor greșite ale vechiului cod de procedură penală.

În ceea ce privește plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, vechiul art.278 indice1 prevedea dreptul persoanei vătămate precum și al oricăror alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, prin respingerea plângerii, de a face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.

Art. 340 din noul cod de procedură penală restrânge acest drept de a face plângere, dreptul revenindu-i doar persoanei a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărire penală dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă. Noul cod de procedură penală păstrează același termen de 20 de zile de la comunicare, plângerea adresându-se judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii competența să judece cauza în primă instanță.

Potrivit art 278 indice 1 alin. (2) VCPP, în cazul în care prim procurorul parchetului sau după caz procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de apel, procurorul șef de secție de pe lângă ÎCCJ, ori procurorul ierarhic superior, nu a soluționat plângerea în termenul de 20 de zile, termenul prevăzut în alin (1) al articolului la care facem referire curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile.

Art.340 din NCPP cuprinde dispoziții mai complexe cu privire la cazul în care plângerea nu a fost soluționată în termenul de 20 de zile, respectiv „dreptul de face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.”

În urma acestei analize rezultă că dispozițiile vechiului cod de procedură penală care se referă la instituția plângerii erau mult mai permisive, conferind și altor persoane decât victima unei infracțiuni unele drepturi care prin natura lor nu puteau aparține decât persoanei vătămate.

Sub acest aspect, s-a susținut că textul de lege invocat era criticabil la redactarea sa, legiuitorul neținând seama de principiul conform căruia singura derogare de la regula exercitării acțiunii penale de către titularul său, Ministerul Public, este permisă doar în cazul victimei infracțiunii nu și în cazul altor persoane cum ar fi cele ale căror interese legitime sunt vătămate prin soluțiile procurorului de netrimitere în judecată.

În căutarea unei soluții în acord cu necesitatea respectării principiilor fundamentale ale procesului penal apreciem că acțiunea exercitată de victimă, materializată în plângerea formulată împotriva soluției adoptată de procuror, nu reprezintă o adeziune la acțiunea oficială ci – în calitatea ei de acțiune de sesizare a instanței – este mai degrabă o acțiune independentă și necondiționată de acțiunea procurorului.

S-ar putea afirma că victima infracțiunii dispune dintr-o dată de o putere mai mare decât cea a procurorului întrucât dacă din momentul în care procurorul acuză împotriva voinței victimei aceasta beneficiază de dreptul de opțiune în vederea abandonării exercițiului acțiunii penale de această dată Ministerul Public se vede forțat să continue.

Această recunoaștere în favoarea victimei a unei puteri de sesizare a instanței penale dar și de inculpare contra voinței Ministerului Public conferă totodată persoanei vătămate și o anumită putere de dispoziție fiind cunoscut că victima se constituie parte vătămată și parte civilă pe calea unei cereri a unei declerații de constituire de parte în procesul declanșat de Ministerul Public pt a corobora acțiunea civilă cu acțiunea penală de ordin public și pentru a determina în această modalitate instanța competentă să judece cauza în întregul său.

Comparând reglementările celor două coduri observăm că viziunea legiuitorului nu s-a schimbat, Noul cod de procedură penală în art 336 stabilind următoarele : „Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.”

Procedura de soluționare a plângerii de către judecătorul de cameră preliminară este reglementată în art 341 din NCPP. Conținutul acestuia se deosebește de conținutul art. 278 indice 1 din VCPP.

În primul rând, legiuitorul micșorează în actuala reglementare obligația procurorului de a transmite dosarul judecătorului de cameră preliminară la 3 zile de la 5, termen care curge de la primirea comunicării instanței competente.

Diferența semnificativă între cele 2 reglementări constă în faptul că judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată în camera de consiliu fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților, spre deosebire de vechea reglementare unde erau obligatorii atât participarea procurorului cât și citarea persoanei față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum și a persoanei care a formulat plângerea.

Așadar, de regulă, procedura de rezolvare a plângerii de către judecătorul de cameră preliminară este una nepublică, necontradictorie, în care lipsește caracterul nemijlocit, scrisă, singura excepție constând în posibilitatea de a depune note scrise numai cu privire la temeinicia plângerii sau admisibilitatea ei acordată părților și procurorului.

Legiuitorul stipulează în mod expres în art.341 alin(2) NCPP că dreptul de a formula cereri și ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efecuării urmăririi penale aparține numai celui care a avut calitatea de inculpat în cauză.

În concluzie, drepturile procesuale ale părților fiind exercitate în scris fără a exista posibilitatea ca unele aspecte ce țin de fondul plângerii să poată fi supuse dezbaterii contradicorii și nemijlocite sunt înt-un anumit mod limitate.

Art. 341 distinge 2 situații în care judecătorul de cameră prelimnară dispune soluții. Potrivit alin (6) în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă ori după caz ca nefondată, admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite cauza la procuror pentu a începe sau completa urmărirea penală ori după caz pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală, admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

Potrivit alin (7) în cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecatorul de cameră preliminară respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal adminsitrate ori după caz sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și fie respinge plângerea ca nefondată, fie o admite, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală, fie admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care în cursul cercetării penale a fost pusă în mișcare acțiunea penală când probele legal aminsitrate sunt suficiente trimițând dosarul spre repartizare aleatorie sau admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

În afară de cazul prevăzut la alineatul 7 pct. 2 lit. c când judecătorul desființează soluția atactă și dispune începerea judecății trimițând dosarul spre repartizare aleatorie, încheierile prin care se pronunță celelalte soluții prevăzute în art 341 alin (6) și (7) sunt definitive.

În acest caz menționat, legiuitorul recunoaște posibilitatea procurorului și inculpatului de a face motivat în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale care se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, ori când instanța sesizată cu plângere este ÎCCJ completului competent potrivit legii.

Aceștia se pronunță de asemenea prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, și pot fie să respingă contestația ca tardivă, inadmisibilă ori după caz nefondată și menține dispoziția de începere a judecății, fie să o admită, să desființeze încheierea și să rejudece plângerea potrivit art. 341 alin. (7) pct.2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor sau a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.

În toate cazurile, contestația nemotivată este inadmisibilă iar probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

În articolul 278 indice 1 din VCPP cu privire la plângerea în fața judecătorului cu privire la rezoluțiile sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, acesta pronunță una dintre următoarele soluții, respectiv cele enumerate la alin (8) :

a)respinge plângerea prin sentință ca tardivă sau inadmisiblă ori după caz ca nefondată menținând rezoluția sau ordonanța atacată ;

În această situație persoana în privința căreia judecătorul prin hotărâre definitivă a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă afară de cazul în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală și nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute de art 10 VCPP, respectiv :

fapta nu există ;

fapta nu este prevăzută de legea penală ;

b1. fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni ;

fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat ;

faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii ;

există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ;

lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale ;

a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor ;

a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală ;

s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ;

i1. există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege ;

j. există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

b) admite plângerea prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale după caz. Judecătrul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constate și prin care anume mijloace de probă ;

c) admite plângerea prin încheiere, desființeaază rezoluția sau ordonanța atacată și când probele existente la dosar sunt suficiente reține cauza spre judecare în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit alin (12) judecătorul era obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia.

Alternativa inclodurii și a soluției de neîncepere a urmării penale în categoria celor care puteau face obiectul plângerii în contextul art. 278 indice 1 alin. (8) lit. c VCPP – de natură a crea posibilitatea unui parurs de la actele premergătoare direct la faza de judecată marcând astfel cel puțin o consecință negativă, aceia a încălcării flagrante a dreptului la apărare al făptuitorului devenit în mod automat inculpat – a impus intervenția jurisprudențiale a instanței supreme.

ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că dispozițiile art 278 indice 1 alin (8) lit c se interpretează în sensul că în cazul plângerii îndreptate împotriva rezoluției, ordonanței sau a dispozițiilor din rechizitoriuu prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanța învestită nu poate pronunța soluția admiterii plângerii și reținerii spre judecare.

În ccea ce privește soluțiile ne urmărire și netrimitere în judecată, soluția clasării a fost avută în vedere de legiuitor când nu a exercitat acțiunea penală ori după caz a procedat la stingerea acțiunii penale exercitate urmare a incidenței uneia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale din art. 16 NCPP, devenind astfel incidentă când nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale sesizării sau când există unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP [art. 315 alin. (1) NCPP].

În cazul în care nu există un interes public în efectuarea urmăririi penale a inculpatului soluția avută în vedere de legiuitor este cea a renunțării la urmărirea penală. Aceasta potrivit art. 318 alin. (1) NCPP devine posibilă în cazul infracțiunii pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani atunci când în raport cu modul și mijloacele folosite pentru săvârșirea faptei, scopul urmărit și împrejurările concrete în care a fost comisă, respectiv urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea acesteia, procurorul constată că nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului.

În procedura plângerii formulate de judecătorul de cameră preliminară împotriva unor asemenea soluții în cauze în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare pe lângă soluția respingerii evocată anterior legiuitorul a prevăzut ca modalitate de rezolvare și admiterea plângerii cu consecința desființării soluției atacate și trimiterea motivată a cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală. Prin urmare, în cazul unei soluții de neîncepere a urmăririi penale în care s-a dispus clasarea, judecătorul de cameră preliminară învestit cu rezolvarea unei plângeri promovate în conformitate cu articolul 341 admițând-o, va desființa soluția atacată în baza unei încheieri motivate trimițând cauza la Parchet în vederea începerii urmăririi penale.

Soluția judecătorului de cameră preliminară prin care pronunță începerea judecății semnifică un veritabil act de investire a instanței de judecată și implicit de deschidere a fazei de judecată în primă instanță în cazurile de acțiune publică. Constituie de asemenea instrumentul pe care instanța îl are la îndemână pentru a constata în urma aprecierii probelor din dosarul de urmărire penală suficiența acestora în raport cu anumite fapte și inculpați, posibilitatea legală de a se declanșa judecata în primă instanță după regulile de drept comun în complet legal constituit. Această ipoteză derogă de la integralitatea și funcționalitatea principiului oficialității al obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale făcând posibil ca sesizarea instanței să se realizeze nu numai prin intermediul rechiziotirului procurorului ci și printr-o altă modalitate.

Art. 278 indice 1 alin. (9) VCPP prevedea în mod expres că în cazul începerii judecății în condițiile admiterii plângerii prin încheiere, desființării rezoluției sau ordonanței atacate și constatării caracterului suficient al probelor existente la dosarul de urmărire penală, actul de sesizare al instanței îl constituie plângerea persoanei vătămate sau a oricărei alte persoane căreia i-au fost vătămate interesele legitime.

S-a considerat pe bună dreptate că în contextul reglementat de art. 278 indice 1 alin. (8) lit. c cod procedură penală anterior soluția de admitere a plângerii și de reținere a cauzei spre rejudecare este imposibil de aplicat în practică fără a se afecta corecta exercitare a funcțiilor judiciare și caracterul contradictoriu și imparțial al instanței de judecată.

În cazul distincției ce ar trebui făcută între sesizarea instanței și învestirea instanței doctrina a făcut unele precizări referitor la acestea.

Sesizarea instanței reprezintă manifestarea exterioară de voință a persoanei care formulează plângerea distinct de învestirea instanței care semnifică manifestarea voinței interne a organului judiciar de a se considera legal sesizat și de a trece apoi la judecarea cauzei după regulile judecății în primă instanță. În opinia autorului, sesizarea instanței se făcea prin plângerea persoanei vătămate la care se referea alineatul 1 al art. 275 cod de procedură penală anterior care prelua de fapt funcția rechizitoriului iar învestirea instanței în urma considerării probelor ca fiind suficiente urmate de reținerea cauzei spre judecare se făcea în baza încheierii instanței.

Autorul explică prin acestea de ce spre deosebire de sentința de respingere a plângerii/admiterea plângerii cu trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, încheierea de admitere a plângerii cu consecința reținerii cauzei spre judecare nu era supusă unui recurs separat ci numai o dată cu fondul după regulile comune, legiuitorul atribuind acestei încheieri valoarea unui act de învestire și implicit de deschidere a fazei de judecată în primă instanță în cazurile de acțiune publică. Având în vedere exigențele principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal și al obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale asemenea argumente nu sunt suficiente și lămuritoare. Abordarea chestiunii vizând actul și titularul punerii în mișcare a acțiunii penale în cazul reglementat în art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c NCPP impune a lua în considerare faptul că prin încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de admitere a plângerii și de desființare a ordonanței atacate s-ar proceda în concret la reactivarea instrumentului de tragere la răspundere penală.

A accepta că prin exercitarea atribuțiilor sale judecătorul de cameră preliminară dispunând începerea judecății ar redeschide implicit soluția (ordonanța) inițială a procurorului deducându-se calitatea de inculpat ar echivala cu răsturnarea principiilor în materie de inculpare iar prin admiterea posibilității ca judecătorul de cameră preliminară să se erijeze în titular al acțiunii penale – prin procedeul redeschiderii ei – ar deveni evidentă situația de incompatibilitate și flagrantă încălcare a exigențelor articolului 6 din Convenție.

Autoarea consideră că nici instanța penală conform reglementării anterioare, nici judecătorul de cameră preliminară potrivit actualelor norme prin încheierea de desființare a soluției procurorului și cu atât mai puțin procurorul nu ar putea pune în mișcare acțiunea penală în ipoteza analizată deoarece instanța de judecată nu prezintă capacitatea funcțională de a se autosesiza iar dintr-o asemenea perspectivă concluzia firească este aceea că singurul titular este persoana vătămată sau orice persoană căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime prin măsurile și actele de urmărire penală.

Concluzionând analiza comparată între art. 278 indice 1 VCPP și art. 341 NCPP putem observa că procedura soluționării plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fiind în totalitate necontradictorie afectează grav dreptul la apărare și caracterul echitabil al procesului penal, acesta trebuind să respecte cele 2 principii pe toată durata lui, fără a exclude unele faze ale sale .

Soluții existente în practica judiciară cu privire la plângerea împotriva soluțiilor procurorului

Plângerea împotriva soluțiilor procurorului reglementată atât în cuprinsul art. 340 NCPP cât și în cel al art. 278 indice 1 VCPP regăsim intenția legiuitorului de a se asigura un oarecare control asupra soluțiilor date de procuror precum și verificarea activității acestuia în cursul urmării penale care are ca rezultat adoptarea unei soluții de netrimitere în judecată, acestea nefiind legale și morale în toate cazurile. Cu alte cuvinte și în asemenea cazuri ar exista o prezumție de greșeală din partea organului de urmărire penală – similară hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de judecată – dar și o prezumție de îndreptare existând legitima bănuială că erorile fie ele de factor de drept, pot fi înlăturate.

Potrivit deciziei Instanței Supreme, numai împotriva soluției de netrimitere în judecată dată de procuror prin rezoluție sau ordonanță, se poate face plângere la instanță, nu și împotriva unor comunicări prin care se aduce la cunoștința părților sau petenților că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, fără ca aceasta să fie precedată de adaptarea unei rezoluții sau ordonanțe, în sensul cerut de lege.

Instanța Supremă a mai statuat că prin comunicarea soluției de neîncepere a urmăririi penale sub semnătura conducătorului parchetului nu ne aflăm în prezența unei soluții dispuse de conducătorul de parchet ci a unui act administrativ care nu presupune nici însușirea soluției procurorului și nici nu echivalează cu soluționarea plângerii împotriva acelei soluții.

Într-o altă decizie, ÎCCJ a statuat că instanța este competentă să soluționeze numai plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de începere a urmăririi penale date de procuror.

Instanțele judecătorești au ajuns la o concluzie în ceea ce privește obiectul plângerii în sensul că plângerea la instanță împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată vizează rezoluția sau ordonanța dată de procuror și nu rezoluția sau ordonanța procurorului ierarhic superior.

Într-o altă decizie, ÎCCJ a motivat că potrivit art. 271 indice 1 CPP anterior, după respingerea plângerii făcute potrivit art. 275-278 din același cod împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale date de procuror persoana vătămată precum și orice alte persoane ale oricăror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare. Termenul este unul de decădere, momentul de la care începe să curgă fiind cel al comunicării soluției de respingere a plângerii formulate conform art. 275-278 CPP anterior sau în ipoteza în care asemenea plângere nu este soluționată în termen, data expirării termenului de 20 de zile în care procurorul ierarhic superior a avut ocazia de a o rezolva.

Referitor la titularul unei astfel de plângeri în practica instanțelor s-a subliniat că o condiție primordială în justificarea calității procesuale active este aceea ca autorului sesizării să-i fi fost adusă o vătămare intereselor sale legitime.

În sensul celor înfățișate, invocăm decizia instanței supreme prin care s-a stabilit că respingerea ca inadmisibilă a plângerii împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată formulate de către o fundație care își desfășoară activitatea în domeniul prevenirii încălcării drepturilor omului, cu motivarea că o atare fundație nu face parte din categoria persoanei vătămate prevăzute în art. 278 indice 1 Cod procedură penală anterior, care are dreptul de a formula plângere, contravine art.13 din Convenție privitor la accesul la justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că Fundația se circumscrie categoriei de „orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate”, legitimitatea interesului său materializându-se în sesizarea efectuată în vederea aflării, cunoașterii împrejurărilor deceselor a 17 pacienți la Spitalul de Psihiatrie de la Poiana Mare, în lunile ianuarie și februarie 2004, în scopul protejării dreptului la viață, al interzicerii tratamentelor inumane și degradante, pentru declanșarea unei anchete oficiale aprofundate și efective în vederea identificării și pedepsirii persoanelor responsabile de încălcarea drepturilor arătate și de aplicarea relelor tratamente.

Concluzionând, se impune să constatăm că practica judiciară consolidată în materia plângerii formulate conform art.278 indice 1 Cod de procedură penală anterior prezintă, în contextul noii reglementări, care dă în competența judecătorului de cameră preliminară soluționarea plângerii îndreptate împotriva soluției de neurmărire penală ori de netrimitere în judecată, multiple elemente care își mențin valabilitatea, cele două reglementări înfățișând suficiente similitudini și, nu în puține locuri, aspecte de identitate.

Într-o altă speță în care petenții au formulat plângere împotriva soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, plângere prin care aceștia criticau modul în care se efectuase actele de procedură de către procuror, judecătorul de cameră preliminară a statuat cu privire la aspectele invocate de către aceștia în cuprinsul plângerii în vederea săvârșirii unei pretinse infracțiuni de către procurorul cauzei, fie ele de abuz în serviciu, favorizare a infractorului, contra intereselor persoanei, și de supunere la rele tratamente ori alte infracțiuni contra înfăptuirea justiției, reprezintă apărări în cauză pe care judecătorul le-a avut în vedere în momentul pronunțării soluției.

S-a susținut în acest sens că acțiunea procurorului este una de interpretare a probelor, faptelor și dispozițiilor legale aplicabile, iar adoptarea unei soluții implică un raționament în favoarea ori în defavoarea unei părți, ceea ce nu conduce în mod automat la angajarea răspunderii penale pentru opinia juridică exprimată de procuror în exercitarea atribuțiilor specifice de serviciu.

În soluționarea unor astfel de plângeri, judecătorul de cameră preliminară a arătat că persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni care a fost obiectul unei proceduri judiciare – urmărire penală și judecată – îi sunt asigurate alte căi legale pentru exprimarea nemulțumirilor legate de pretinse nerespectări ale dispozițiilor procedurale sau pretinse încălcări ale drepturilor și garanțiilor constituționale, civile sau procesual penale. Prin urmare, persoana care se consideră nedreptățită în vreun fel are la îndemână formularea unor plângeri împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, cereri de recuzare, solicitări de probe, plângeri împotriva ordonanței procurorului în materia măsurilor preventive, plângeri ale apărătorului în faza urmăririi penale, cereri pentru excluderea mijloacelor de probă obținute în mod ilegal, cereri pentru restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, cereri și excepții formulate, după caz, în cursul urmăririi penale ori în procedura camerei preliminare.

De fapt, petenții care subiectul unei astfel de spețe, trebuiau să exercite aceste căi legale în cursul procesului penal, ei având posibilitatea formulării plângerilor împotriva procurorului care s-a ocupat de urmărirea penală.

Prin urmare, în urma prezentării aspectelor jurisprudențiale care fac referire la instituția reglementată de art. 278 Cod de procedură penală anterior și, respectiv, la dispozițiile art.340 NCPP, putem trage următoarele concluzii :

Dreptul persoanei de a formula plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală are o dublă funcție – de garanție a respectării principiului legalității în procesul penal și de manifestare a controlului ierarhic realizat cu ocazia soluționării acesteia.

În ceea ce privește titularul plângerii, noua reglementare nu aduce elemente de noutate, aceasta putând fi formulată la fel ca și în vechea reglementare de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură ori activitate de urmărire penală (art.336 NCPP).

Corolar al „plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată” (art. 278 indice 1 Cod de procedură penală anterior), instituția plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată consacrată prin art.340 și art.341 NCPP respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept ivite în aplicarea prevederilor art. 278 indice 1 Cod procedură penală anterior, precum și practica judiciară consolidată a instanțelor judecătorești, astfel cum s-a conturat.

Elementele de noutate din noua reglementare apar în ceea ce privește competența privind soluționarea plângerii, aceasta revenindu-i judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Termenul în care se poate formula plângerea este de 20 de zile, acesta curgând de la data în care i-a fost comunicată ordonanța prin care i s-a respins plângerea, ori după caz, de la data în care i s-a comunicat un extras din rechizitoriu, care cuprinde una dintre soluțiile de clasare ori renunțare la urmărire penală.

Actuala reglementare referitoare la termenele de formulare a plângerii vine să rezolve o problemă de drept controversată sub imperiul reglementării anterioare, și anume termenul de introducere a plângerii la instanța de judecată în cazul în care plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată nu a fost soluționată de procurorul ierarhic superior în termenul de 20 de zile.

Elemente de noutate apar și în ceea ce privește soluționarea propriu-zisă a plângerii, competența soluționării aparținându-i judecătorului de cameră prelimară care se va pronunța prin încheiere motivată, plângerea fiind rezolvată în camera preliminară, fără participarea procurorului, petentului și intimaților.

În vederea soluționării cu celeritate a plângerii legiuitorul prevede faptul că aceasta trebuie trimisă în aceeași zi în care se înregistrează la instanța competentă judecătorului de cameră preliminară, acesta din urmă având obligația de a verifica prima dată competența, în situația în care constată că un alt organ judiciar ar avea competența să rezolve plângerea, dispunând înaintarea acesteia pe cale administrativă.

Tot pentru asigurarea soluționării cu celeritate a plângerii, legiuitorul a reglementat dreptul părților de a-și apăra interesele procesuale, judecătorul de cameră preliminară fiind obligat să aducă la cunoștință părților termenul care a fost stabilit pentru soluționarea plângerii trimițându-le o copie de pe plângere și comunicându-le posibilitatea pe care o au de a depune note scrise cu privire la temeinicia ori admisibilitatea plângerii.

Legiuitorul oferă în plus, persoanei care a avut calitatea de inculpat, posibilitatea de a formula plângeri și de a ridica excepții în ceea ce privește legalitatea adminsitrării probelor și a efectuării urmăririi penale, fapt care respectă principiile de echitabilitate și legalitate a procesului penal. O altă noutate o constituie eliminarea posibilității de a prezenta noi înscrisuri pe baza cărora ar putea verificată soluția dispusă de procuror.

Se apreciază într-o manieră întemeiată că, în lipsa acordării posibilității de a depune înscrisuri noi, persoana care a avut calitatea de inculpat poate fi pusă în situația imposibilității dovedirii unor împrejurări esențiale pentru aprecierea legalității administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

În ceea ce privește soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune, acestea au fost structurate în două categorii, în funcție de faptul dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare sau nu.

În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate fie să respingă plângerea ca fiind tardivă, inadmisibilă sau nefondată, fie să admită plângerea și să dispună desființarea soluției trimițând cauza la procuror pentru a dispune începerea urmăririi penale, punerea în mișcare acțiunea penală, completarea urmăririi penale ori pentru a desființa soluția și pentru a schimba temeiul de drept al soluției de clasare. În aceste situații dispozițiile care vor fi emise de judecătorul de cameră preliminară au caracter obligatoriu pentru organul de cercetare penală, ele trebuind motivate.

Astfel cum jurisprudența anterioară consacrase, soluția admiterii plângerii și schimbarea temeiului de drept al soluției și-a găsit consacrarea legislativă, menținându-se condiția imperativă ca prin valorificarea temeiului de drept al soluției de clasare să nu se creeze o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea, în vederea respectării principiului non reformatio in peius.

În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, soluțiile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară pot fi fie de respingere a plângerii ca fiind tardivă, inadmisibilă sau nefondată, fie să admită plângerea, desființând soluția și trimițând cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală, ori de desființare a soluției de începere a judecății ori de desființare a soluției și de schimbare a temeiului de drept al soluției de clasare adoptate de procuror.

În această situație judecătorul de cameră preliminară are obligația de a verifica legalitatea administrării probelor precum și a efectuării urmăririi penale, etapă în care acesta poate dispune excluderea probelor nelegal administrate ori sancționarea actelor de procedură penală care au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art-280-282 NCPP.

În cazul probelor nelegal administrate care au fost excluse, nici procurorul și nici instanța de judecată nu vor putea ține cont de acestea în vederea soluționării cauzei.

Corecta interpretare a dispozițiilor legale conduce la concluzia că debutul judecății se poate produce numai cu privire la faptele și persoana pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, ceea ce corespunde întru totul orientării jurisprudențiale anterioare, prin care s-a acoperit o lacună semnificativă a reglementării art.278 indice1 Cod de procedură penală anterior.

La fel ca în cauzele în care în care nu s-a dispus urmărirea penală, se va putea schimba temeiul de drept al soluției de clasare numai în situația în care în acest mod nu se va crea o situație mai grea pentru persoana care a formulat plângerea.

Calea de atac a contestației va putea fi exercitată de această dată doar de către inculpat și procuror, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, aceștia având obligația de a motiva contestația pentru a nu fi respinsă ca inadmisibilă.

În soluționarea plângerilor având ca obiect încălcarea regulilor loialității și corectitudinii utilizării procedeelor probatorii speciale (investigatori, agenți infiltrați), CEDO a statuat necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe și, în special, a verificării respectării cerințelor de contradictorialitate și egalitate a armelor. În sensul celor precizate s-a pronunțat CEDO prin hotărârea din 26 octombrie 2006, în cauza Khudobin c. Rusiei.

Obiectul procedurii camerei preliminare

Pentru început este necesară precizarea ca judecătorul de cameră preliminară nu judecă, nu efectuează acte de urmărire penală, iar această instituție nu face parte dintre fazele procesului penal, fapt ce reiese din principiul separării funcțiilor procesuale.

Obiectul procedurii în cameră preliminară este reglementat în art.342 NCPP ; judecătorului de cameră preliminară îi revine obligația verificării după trimiterea în judecată a competenței și sesizării instanței precum și a verificării legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

NCPP prevede expres durata procedurii în cameră preliminară de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.

Scopul instituției camerei preliminare îl constituie înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, asigurarea legalității trimterii în judecată și a legalității administrării probelor dar și eliminarea unora dintre deficiențele care au dus la condamnarea României de către CEDO pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal astfel cum însuși legiuitorul a susținut.

Deși judcătorul de cameră prelimnară verifică legalitatea atât cu privire la sesizarea instanței cât și la administrarea probelor și efectuarea actelor de către organele de urmărire penală, acesta nu dispune de posibilitatea luării unor măsuri necesare pentru realizarea controlului și temeiniciei ansamblului probator strâns în faza de urmărire penală.

Cu privire la termenul de 60 de zile al duratei procedurii în cameră prelimnară, legea nu reglementează expres sancțiunea în cazul nerespectării acesteia. În conformitate cu art. 268 NCPP, atunci când nu se respectă termenul prevăzut pentru exercitarea unui drept procesual sancțiunea care intervine este decăderea din exerițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

În ceea ce privește măsurile procesuale, expirarea termenului în care acestea pot fi luate atrag de drept încetarea efectului măsurii.

Cu privire la termenul procedural reglementat în art.343 NCPP am putea interpreta că în caz de nerespectare sunt incidente dispozițiile referitoare la nulități întrucât încălcarea duratei de 60 de zile nu se regăsește printre cazurile de nulitate absolută, am putea deduce că intervine nulitatea relativă reglementată în art. 282 NCPP. În acest caz, încălcarea acestei durate ar trebui invocată potrivit art.282 alin.(4) NCPP până la închiderea procedurii de cameră preliminară dacă încălcarea intervenită în cursul urmăririi penale sau în desfășurarea acestei proceduri.

Putem să interpretăm de asemenea că acest termen ar fi unul de recomandare al cărui încălcări nu atage în cazul depășirii lui o sancțiune procesuală.

Fiind instituit de către legiuitor, putem să considerăm că termenul de 60 de zile este un termen legal și peremptoriu, efectuarea unui act după trecerea lui atrăgând sancțiunea decăderii iar ca efect al acesteia nulitatea actului procedural.

Îl mai putem considera un termen procedural relativ, al cărui nerespectare nu ar aduce atingere valabilității procedurii ce ar putea atrage unele sancțiuni disciplinare pentru judecătorul de cameră prelimnară.

Jurisprudența conturată în scurta durată de aplicare a NCPP a evidențiat că termenul de 60 de zile instituit de legiutor și înăuntrul căruia judecătorul de cameră prelimnară ar trebui să finalizeze procedura verificării competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a eliberării actelor de către organele de urmărire penală nu este suficient, în împrejurarea în care un asemenea termen ar tebui să includă și durata de timp necesară pentru rezolvarea eventualei contestații formulate potrivit art. 347 alin.(1) NCPP de către inculpat și/sau procuror împotriva soluției dispuse prin încheiere de către judecătorul de cameră preliminară. Practica demonstrează că unele cauze prezintă o anumită complexitate iar aspectele ce țin de legalitatea admnistrării probelor în faza de urmărire penală, cererile, excepțiile formulate de inculpat, necesită mai mult timp pentru rezolvarea multitudinii problemelor ivite în această fază procesuală.

Măsurile premergătoare

Pentru început, precizăm că măsurile premergătoare reglementate în art. 344 NCPP se referă la măsurile ce se iau pentru pregătirea judecății în camera preliminară.

Potrivit acestui articol, după sesizarea instanței prin rechizitoriu se procedează la repartizarea aleatorie a dosarului către judecătorul de cameră preliminară.

Copia certificată a rechizitoriului și după caz, traducerea autorizată a acesteia, se comunică inculpatului la locul de deținere ori după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Odată cu comunicarea aceteia inculpatului i se aduce la cunoștință obiectul procedurii în cameră preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea adminsitrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Acest termen curge de la data comunicării, fiind stabilit de către judecătorul de cameră preliminară în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei. Legiutorul reglementează expres numai faptul că acesta nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

În cazurile în care asistența juridică a inculpatului este obligatorie, anume cele reglementate de ar. 90 NCPP, când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, judecătorul de cameră preliminară i-a măsuri pentru desemnarea unu apărător din oficiu și stabilește de asemenea în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

La expirarea termenului stabilit de judecător, acesta comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat, ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, acesta din urmă având posibilitatea să răspundă în scis în termen de 10 zile de la comunicare.

Cu privire la forma acului de procedură prin care judecătorul de cameră preliminară comunică inculpatului sau apărătorului desemnat din oficiu termenul în care se poate manifesta exercițiul dreptului la formularea în scris a cererilor și excepțiilor, legiuitorul nu face nicio referire, astfel putem interpreta că acest act poate fi făcut sub forma unei simple adrese.

Potrivit opiniei unei autoare, se poate observa cu ușurință că normele ce reglementează procedura camerei preliminare nu satisfac nici pe departe cerințele care sunt impuse procesului penal în ansamblul său, respeciv garantarea unui important principiu, anume dreptul la apărare. aceasta consideră că este lesne de constatat că persoana vătămată, partea civilă și cea responsabilă civilmente nu au nicio participare în procedura de cameră prelimnară, iar prevedrea cuprinsă în art. 374 alin. (3) NCPP – conform căreia în faza de judecată în primă instanță cu ocazia parcurgerii aducerii la cunoștință a învinuirii, persoana vătămată, parea civilă și partea responsabilă civilmente sunt încunoștiințate de către prima instanță cu privire la probele care au fost excluse de către judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri – nu este de natură și în măsură să acopere lacuna prin care aceste părți au fost înlăturate de la camera preliminară. În aceași măsură cu inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente prezintă un interes legitim în rezolvarea unor probleme deosebit de importante în soluționarea ulterioară pe fond a cauzei precum și chestiunea competenței a verificării legalității probelor și a legalității actelor de urmărire penală.

Autoarea consideră că procedura camerei preliminare, fie ea scrisă, marcată de o contradictorialitate atipică, și limitată ar fi trebuit să prevadă acesul tuturor părților în respectarea dreptului la apărare dar și a caracterului echitabil al procesului penal care trebuie să se manifeste în ansamblul procedurii judiciare nu doar în unele faze ale acestuia. Această procedură este consideră incompletă, deficitară, și pe alocuri neconstituțională prin nerespectarea întru totul a normelor europene ale drepturilor omului prin încălcarea în mod flagrant a dreptului la apărare.

Procedura în camera preliminară. Soluții

În ceea ce privește procedura în camera preliminară, aceasta este prevăzută de către art. 345 NCPP, acesta dispunând asupra modului în care judecătorul de cameră preliminară efectuează după trimiterea în judecată, controlul asupra legalității sesizării instanței, administrării probelor și efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Potrivit acestuia, dacă s-au formulat cereri și excepții, ori a ridicat din oficiu excepții, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora prin încheiere motivată în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenului de 10 zile în care parchetul poate răspunde în scris.

Așadar, procedura în camera prelimnară este una nepublică, desfășurată în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, numai în formă scrisă, fiind marcată de o contradictorialitate atipică, după cum am menționat anterior în opinia autoarei.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra cererilor și excepțiilor din partea inculpatului, prin încheiere motivată, el ținând seama și de concluziile scrise prin care parchetul a răspuns acestora.

Potrivit legii, în cazul în care judecătorul de cameră prelimnară constată neregularități ale actului de sesizare, în cazul în care sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunica de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

În această situație, procurorul are posibilitatea de a-și comunica poziția în raport cu încheierea comunicată, în termen de 5 zile de la data la care s-a făcut această comunicare, el putând fie să procedeze la remedierea neregularităților actelor de sesizare pe care judecătorul de cameră preliminară le-a inclus în cuprinsul încheierii, fie să solicite restituirea cauzei, fie să nu exprime nicio poziție față de neregularitățile semnalate, această ultimă posibilitate având ca efect de asemenea restituirea cauzei.

În situația în care inculpatul sau apărătorul acestuia nu au formulat cereri și excepții și nici judecătorul de cameră preliminară nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenului de 20 de zile prevăzut în art.344 alin. (2) și (3) NCPP, sesizarea instanței a administrări probelor și a efectuării actelor de urmărire penală vor fi considerate legale urmând a se dispune începerea judecății.

Începerea judecății se dispune și în situația remedierii de către procuror a neregularităților actului de sesizare care i-au fost puse în vedere de către judecătorul de cameră preliminară iar acesta din urmă a menținut soluția de trimitere în judecată, chiar și atunci când unele acte procedurale declarate nule sau unele probe excluse nu au fost refăcute.

În cazul în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termen de 5 zile, pentru restituirea cauzei se mai impune îndeplinirea cerinței ca neregularitatea respecivă să atragă imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.

Atunci când judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale, și atunci când procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de lege, consecința este tot restituirea cauzei la parchet.

Urmarea juridică în sensul învestirii instanței de judecată nu poate fi îndeplinită decât ăn ipoteza în care fapta arătată descrisă prin rechizitoriu este însoțită de precizarea încadrării juridice și bineînțeles de dispoziția de trimitere în judecată.

Neîntrunirea acestor cerințe face ca judecătorul de cameră preliminară să constate deficiențe ale acului de trimitere în judecată în planul obiectului judecății care îmbracă forma unor neregularități grave și care atrag imposibilitatea de a aprecia cu privire la obiectul și limitele judecății ceea ce conduce îndreptățit la concluzia că judecata nu poate începe în condiții de legalitate. Constatările judecătorului de cameră preliminară cu privire la neregularitatea actului de inculpare care pot determina restituirea cauzei la procuror se produc în cadrul procesual în care s-au formulat cereri sau excepții de către inculpat, apărătorul acestuia, ori în care judecătorul a ridicat din oficiu excepții sau asupra cărora prin încheiere motivată în camera de consiliu fără participarea procurorului și a inculpatului judecătorul de cameră preliminară se va pronunța.

Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut că această încheiere se comunică de îndată procurorului și inculpatului rezidă în aceea că prin acest act procedural judecătorul de cameră preliminară comunică procurorului neregularitățile și deficiențele identificate în rechizitoriu în legătură cu obiectul judecății urmând ca de la comunicare să curgă un termen d 5 zile înăuntrul căruia procurorul are posibilitatea de a proceda la remedierea neregularității actului de sesizare și în care va analiza dacă menține dispoziția de trimitere în judcată sau dacă va solicita restituirea cauzei.

În această fază, se ține cont de principiul loialității al aministrării probelor prevăzut de art. 101 NCPP. Potrivit acestuia, este oprit a se întrebuința violențe, amenințări, ori alte mijloace de constrângere precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. De asemenea, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicția aplicându-se chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Tot în baza acestui principiu, organelor judiciare sau altor persoane care acționează pentru acestea, le este interzis să provoace o persoană astfel încât aceasta să comită sau să continue săvârșirea unei fapte penale în scopul obținerii unei probe.

Potrivit art. 102 NCPP, probele obținute prin tortură precum și probele derivate din acestea alături de alte probe obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod, iar excluderea tuturor acestor probe este determinată de nulitatea actului prin care s-au dispus sau autorizat administrarea lor.

Judecătorul de cameră preliminară, în situația în care în urma verificării legalității administrării probelor, va constata încălcarea acestui principiu va restitui cauza la parchet.

În cazul excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, nu se mai impune remedierea deficiențelor rechizitoriului, soluția restituirii cauzei la parchet operând o dată cu constatarea judecătorului de cameră preliminară, fără a se mai aștepta curgerea unui termen.

Când prin actele de urmărire penală efectuate necorespunzător cu cerințele legale s-a produs o vătămare a drepturilor părților și a subiecților procesuali principali, cu condiția ca această vătămare să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului, se impune ca aceste abateri să fie invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în cursul acestei proceduri, ea fiind acoperită atunci când persoana interesată nu a invocat-o în acest termen sau când a renunțat în mod expres la acest drept.

Este important de precizat că judecătorul de cameră preliminarăînainte de a pronunța soluții cu privire la legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale trebuie să dispună asupra cererilor formulate și a excepțiilor ridicate.

Art. 3 NCPP statuează că în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea alteia cu excepția funcției de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, aceasta fiind compatibilă cu funcția de judecată.

Așadar, judecătorului de cameră preliminară îi poate reveni și soluționarea în fond a cauzei.

Din perspectiva unor asemenea obiective, consacrarea expresă în art.3 și art. 346 alin.(7) NCPP privitor la compatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a participa la soluționarea cauzei în fond ridică serioase îndoieli în legătură cu garantarea prin aceasta a unei judecăți imparțiale a asigurării satisfacerii cerințelor de echitate și egalitate ale procesului penal. Asupra aspectelor neconcordante, inerente de altfel unui proces legislativ atât de complex și laborios precum edificarea unui cod de procedură penală, supunem atenției problema privind formularea unei cereri de strămutare în procedura camerei preliminare în împrejurarea în care dispozițiile în materie au un caracter contradictoriu.

Tot în opinia autoarei, până când legiuitorul va interveni modificând prin înlăturarea interdicției alin. (1) al art. 72 NCPP o cerere de strămutare este perfect admisibilă potrivit art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție inclusiv în faza procesuală a camerei preliminare.

Contestația

Contestația reprezintă calea de atac pe care procurorul și inculpatul o pot exercita împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care se soluționează cererile și excepțiile.

Astfel, potrivit art. 347 NCPP în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prin care se soluționează cererile și excepțiile, procurorul și inculpatul pot face contestație cu privire la modul de soluționare a acestora, precum și împotriva soluțiilor prin care judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, dispune începerea judecății sau exclude probe.

Această contestație se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioare celei sesizate, iar când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent potrivit legii.

Considerăm ca fiind o lacună faptul că legiuitorul nu a înțeles să reglementeze în mod expres care ar fi soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le-ar putea pronunța în urma formulării unei contestații în baza art. 347 NCCP, dar în baza analizei făcute anterior considerăm că soluțiile care pot fi pronunțate sunt următoarele:

a) respinge contestația, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b) admite contestația, desființează dispoțiile din încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularitatea sesizării ori prin care a dispus excluderea unor probe, dispunându-se începerea judecății ;

c) admite contestația, desființează dispozițiile prin care în mod nelegal judecătorul de cameră preliminară a respins excepțiile privind nelegalitatea sesizării ori nelegalitatea adminsitrării tuturor probelor, dispunându-se restituirea cauzei la procuror.

Considerăm că ar fi oportun ca dispozițiile prevăzute de art.347 NCPP să fie completate cu soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunța deoarece încheierea prin care acesta se pronunță capătă caracter definitiv, asupra aspectelor sub care s-a pronunțat judecătorul de cameră preliminară find imposibil să se mai pronunțe judecătorul care va avea competența să judece cauza în primă instanță.

Sentințele prin care s-a dispus potrivit legii vechi restituirea cauzei procurorului cu privire la care termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a noului cod de procedură penală sunt supuse contestației potrivit art. 347 alin. (1). Aceasta se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară al instanței ierarhic superioare celei căreia îi revine potrivit legii noi competența să judece cauza în primă instanță ori după caz de către completul competent de la ÎCCJ. Cererile de recurs împotriva sentințelor la care ne referim depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera contestații însă termenul de declarare al contestației se calculează potrivit art.332 alin.(4) din codul de procedură penală din 1968.

Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a codului de procedură penală declarate împotriva sentințelor prin care s-a restituit cauza procurorului se soluționează conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la contestație de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioare celei căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond ori după caz, de către completul competent de la ÎCCJ.

Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară

Potrivit art. 348 NCPP judecătorul de cameră preliminară se va pronunța, la cerere sau din oficiu, și asupra măsurilor preventive, acest articol dispunând :

(1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2) În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art.207 NCPP.

Prin inserarea acestor prevederi în cuprinsul art. 348 NCPP legiuitorul a dat competențe mai largi judecătorului de cameră preliminară, întrucât potrivit art. 207 NCPP, în cursul urmăririi penale, acesta poate verifica atât legalitatea cât și temeinicia măsurilor preventive astfel:

(1) Câns procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispozițiile art. 235 alin. (4) – (6) se aplică în mod corespunzător.

(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.

(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Din interpretarea dispozițiile acestui articol putem deduce că în procedura de cameră preliminară nici controlul judiciar, nici controlul judiciar pe cauțiune și nici arestul al domiciliu nu se dispun pe un anumit termen, dar acestea sunt supuse verirficării periodice la un interval de 30 de zile, doar măsura arestului preventiv fiind dispusă pe o durată de maximum 30 de zile, fiind supusă și aceasta verificării la un interval de cel mult 30 de zile.

Judecătorului de cameră preliminară îi revine obligația de a constata, din oficiu sau la cerere, încetarea de drept a măsurilor preventive dispuse în cauză. Tot judecătorul de cameră preliminară se va pronunța și asupra cererilor care au fost formulate privind revocarea sau înlocuirea măsurilor preventive.

Este necesar ca încheierile prin care se va pronunța judecătorul de cameră preliminară asupra măsurilor preventive să fie comunicate procurorului sau inculpatului dacă aceștia au lipsit în momentul pronunțării, aceste încheieri fiind supuse căii de atac a contestației.

PRECEDENTE LEGISLATIVE

Noul Cod de procedură penală aduce ca noutate deosebită procedura camerei preliminare, o instituție ce are scopul de a realiza funcția judiciară prevăzută de articolul 3 lit. c) NCPP, adică de a verifica legalitatea trimiterii sau netrimiterii în judecată. O instituție asemănătoare a existat anterior în procesul penal pentru o scurtă perioadă de timp între anii 1953-1957 și era intitulată „ședință premergătoare”. Aceasta a intrat în vigoare prin modificarea Codului de procedură penală în 1953, a fost modificată apoi în 1956 cu o serie de alte reglementări ale Codului de procedură penală, urmând ca după încă un an să fie abrogată prin Decretul nr. 473/1957.

Prezentarea în cele ce urmează a textului original al Decretului ce a făcut posibilă intrarea în vigoare a instituției „ședinței pregătitoare”, este necesară pentru formarea unei imagini de ansamblu ce va ajuta la corecta interpretare a normelor procesuale ce configurau pentru prima dată această instituție filtru între activitatea procurorului și cea a instanței de judecată. După ce în art. 269 al Decretului 506/1953 se statua asupra obiectului ședinței pregătitoare, în continuare, normele de procedură vor reglementa în ce mod se va desfășura ședința propriu-zisă, soluțiile pe care înstanța le avea la îndemână și căile de atac prevăzute de lege.

Decretul nr.506/1953

Art.269 Cauzele primite de la procuror sunt supuse spre examinare într-o ședință pregătitoare, în scopul ca în fața instanței de fond să ajungă spre judecare numai acele cauze în care sunt probele necesare, suficiente și legal administrate, astfel încât instanța, judecând cauza în fond, să poată hotărâ dacă faptele sunt dovedite și dacă învinuitul le-a săvârșit și este vinovat de săvârșirea lor.

Art.270 Președintele instanței fixează termenul pentru ședința pregătitoare, astfel încât examinarea cauzei să aibă loc în cel mult 10 zile de la primirea ei.

Art.271 Ședința pregătitoare nu este publică.

Prezența părților și a reprezentanților acestora nu este admisă.

În mod excepțional, când instanța găsește că este nevoie să cunoască persoana învinuitului, învinuitul poate fi chemat în fața instanței. Dacă învinuitul chemat este minor, instanța poate chema și pe părintele sau tutorul lui, delegatul instanței ori persoanei în îngrijirea căreia minorul este pus în timpul urmăririi penale, precum și pe delegatul școlii sau al instituției de educație în care minorul învață sau este educat. Neprezentarea învinuitului chemat nu împiedică desfășurarea ședinței.

Art.272 Judecătorul care urmează să prezideze ședința pregătitoare studiază, în prealabil, amănunțit, dosarul cauzei în lumina celor arătate în art.269.

Art.273 După deschiderea ședinței pregătitoare, președintele dă cuvântul procurorului, care face o expunere amănunțită asupra conținutului și temeiurilor învinuirii, după care președintele face raportul său asupra cauzei. Lipsa procurorului la ședință nu împiedică desfășurarea ei, care în acest caz are loc pe baza raportului președintelui. Despre lipsa procurorului, instanța aduce la cunoștință procurorului ierarhic superior.

Art.274 Instanța deliberează în secret și se pronunță printr-o încheiere, prin care dispune:

1. a) dacă sunt întrunite condițiunile arătate în art. 269 și dacă actul de sesizare a instanței corespunde cerințelor legii;

b) dacă, fiind întrunite condițiunile arătate în art. 269, actul de sesizare a instanței trebuie numai modificat.

2.Restituirea cauzei pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, dacă aceasta nu este completă și dacă nu au fost respectate dispozițiunile procedurale care garantează stabilirea adevărului material.

3.Clasarea cauzei și încetarea procesului penal dacă stabilește una dintre cauzele de împiedicare a pornirii sau a continuării procesului penal.

Art.275.Dacă instanța hotărăște trimiterea în judecată potrivit art.274 pct.1 lit.a, se face mențiune despre aceasta în încheiere, fără a fi necesară motivarea specială a trimiterii în judecată.

În cazul în care trimiterea în judecată se face potrivit art.274 pct.1lit.b, instanța dă o încheiere de trimitere în judecată, motivată. Actul de sesizare a instanței aprobat de aceasta în ședința pregătitoare potrivit alin.1 sau încheierea de trimitere în judecată dată potrivit alin.2 constituie actul de învinuire.

Art.276 Odată cu trimiterea în judecată, instanța:

a) ia, mențiune, înlocuiește sau revocă măsura de prevenție;

b) dispune asupra luării măsurilor de asigurare în cazul când acestea nu au fost luate;

c) dispune asupra oricăror cereri făcute de părți;

d) fixează locul unde se va ține ședința de judecată, în cazul în care aceasta nu urmează a se ține la sediul instanței;

e) dispune citarea inculpatului, părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente;

f)dispune citarea acelora care dintre martori, experți, interpreți din lucrări, care sunt necesari cauzei.

Mai pot fi citați, sub rezerva admiterii instanței de fond, martori sau experți ceruți de părți după trimiterea de către procuror a cauzei în fața instanței.

Art.277 Dacă instanța dispune restituirea cauzei pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, ea dă o încheiere motivată, indicând după caz, ce anume fapte și împrejurări urmează a fi stabilite și prin ce anume mijloace de probă și ce acte de urmărire penală trebuie efectuate sau refăcute.

Instanța trimite procurorului dosarul cauzei în termen de 24 de ore de la examinarea în ședința pregătitoare.

Art.278 Dacă instanța dispune încetarea procesului penal și clasarea cauzei, ea dă o încheiere motivată. În caz de încetare parțială a procesului penal, instanța procedează potrivit art.275 alin.2. în acest caz clasarea se face prin însăși încheierea de trimitere în judecată, care va cuprinde astfel și temeiurile încetării parțiale a procesului penal.

Art.279 Activitatea instanței se consemnează într-un proces verbal, în ordinea desfășurării sale, care se semnează de toți membrii completului. Ea poate fi atacată cu recurs numai de către procuror.

Așa cum am precizat anterior, reglementarea aceasta a fost modificată ulterior, Legea nr.3/1956 aducând cu sine schimbarea denumirii unor termeni legali ai instituției.

Sintagma din textul normelor „actul de sesizare a instanței” a fost înlocuită cu „concluziile de învinuire” actul intitulat astfel reprezentând tot actul de sesizare a instanței. Expresia „actul de învinuire” s-a schimbat cu „actul de inculpare”, această modificare realizându-se pentru a evita erorile ce puteau să apară dacă s-ar fi confudat actul de învinuire cu concluziile de invinuire, cu odonanța de punere sub învinuire sau cu alte ordonanțe specifice fazei de urmările penală.

În afară de modificările terminologice descrise, legiuitorul vremii a considerat necesară întroducerea unei completări menită să clarifice situația care se poate crea după clasarea cauzei și încetarea procesului penal prin ședința pregătitoare, și anume dacă partea vătămată putea sau nu să intenteze acțiune penală directă, problemă semnalată în acea perioadă de practica judiciară.

Această problemă a fost astfel rezolvată prin introducerea art. 280, ce prevedea că instanța poate redeschide procesul penal după ce acesta a fost clasat în ședința pregătitoare doar la solicitarea procurorului pe baza temeiurolor reglementate în cazul revizuirii, aplicate prin asemănare. În cazul în care procurorul făcea această solicitare, însoțită obligatoriu de lucrările noilor împrejurări pe care baza cărora era fundamentată cererea, procurorul elabora și inainta instanței noi concluzii de învinuire bazate pe tot materialul probator existent. Dacă în aceste condiții procesul era redeschis, procedura se relua începând cu trimiterea în judecată presupunând o nouă ședință pregătitoare.

Intrarea în vigoare și aplicarea reglementării referitoare la instituția „ședinței pregătitoare” a determinat controverse în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară, elementele disputate intens vizează în special obiectul instituției, problemele ridicate fiind următoarele:

– dacă instanța trebuie sa se pronunțe asupra vinovăției învinuitului și poate trimite în judecată doar dacă are convingerea vinovăției lui;

– dacă clasarea se face pe baza convingerii asupra vinovăției sau nevinovăției;

– dacă în ședința pregătitoare instanța este în măsură să apecieze veridicitatea si forța probantă a dovezilor;

– dacă unele probe legale sau în prezența unor dovezi de vinovăție combătute prin dovezi de nevinovăție cauza este sau nu clasabilă.

Conform legiuitorului, ședința pregătitoare trebuia să ofere cadrul procesual pentru examinarea probelor din punctul de vedere al legalității lor, al admiterii și caracterului suficient, această evaluare fiind necesară pentru ca instanța, judecând fondul cauzei, prin premisele asigurate astfel, să constate dacă faptele deduse judecății sunt dovedite și dacă sunt întrunite cerințele tragerii la răspundere penală.

În urma disputelor vremii referitor la obiectul ședinței pregătitoare, și anume la activitățile care pot fi desfășurate de instanță, s-a demonstrat că înstituția avea un caracter controversat, neunitar.

Prin urmare, în perioada respectivă, practica judiciară a decis că vinovăția învinuitului nu va fi hotărâtă în ședința pregătitoare, ci în judecata de fond.

Verificarea probelor în cadrul ședinței pregătitoare presupunea verificarea modului în care acestea au fost obținute, a felului în care au fost administrate de către organele de urmărire penală, dacă mijloacele de probă se înscriau în formele procesuale ale Codului de procedură penală, însă verificarea vinovăției făptuitorului era exclusă, din moment ce asta ar fi însemnat ca judecătorul din cadrul ședinței pregătitoare să se substituie judecății fondului.

Folosind aceleași argumente, actuala reglementare nu oferă judecătorului de cameră preliminară atribuția de a analiza sau evalua vinovăția, deci procedura de cameră preliminară nu se poate suprapune cu judecata de fond.

Prin această concluzie se reflectă necesitatea respectării principiilor fundamentale ale procesului penal, asigurarea echității procedurii prin separația funcțiilor judiciare, specificul ședinței pregătitoare nu poate garanta formarea unei idei referitor la vinovăție, judecătorii nu își vor face „o idee preconcepută asupra vinovăției învinuitului” afirma un autor în cursul său de procedură penală în 1955.

Alte comentarii și controverse au fost generate pe baza incompatibilității participării la judecata de fond a celor care au participat la ședința pregătitoare, fostul Tribunal Suprem stabilind în acest sens că o asemenea participare a judecătorului nu este incompatibilă din moment ce ședința pegătitoare nu se pronunță în fond, iar prin trimiterea în judecată nu se poate susține că judecătorul „s-a pronunțat fondului”.

Cu toate acestea însă, imparțialitatea acestui judecător ridică îndoieli din perspectiva dreptului inculpatului la un proces echitabil, întrucât judecătorul și-a format deja o opinie asupra probelor în cadrul ședinței pregătitoare și deci inevitabil asupra vinovăției inculpatului.

Astfel, în cazul în care judecătorul care în cadrul ședinței pregătitoare a apreciat probele strânse ca suficiente și legale pentru a trimite inculpatul în judecată, urmând ca același judecător să soluționeze acțiunea penală, există suspiciunea fondată asupra imparțialității sale, deoarece, lăsând la o parte părerea pe care și-a format-o anterior, va trebui să evalueze datele și probele obiectiv și imparțial conform legii, respectând în același timp echitatea procedurii.

O justificare a ședinței pregătitoare este faptul că avea posibilitatea de a schimba încadrarea juridică a faptei dată de procuror, putându-se ajunge la o clasare datorită amnistiei, lipsei plângerii prealabile sau alt motiv de împiedicare a procesului penal. Conform jurisprudenței, dacă se dovedește că fapta învinuitului constituie o infracțiune mai gravă, ședința pregătitoare poate schimba calificarea fără a restitui cauza organelor de cercetare penală, restituirea cauzei se face în cazul în care materialul probator nu este suficient pentru calificarea justă.

În cadrul ședinței pregătitoare, instanța avea competențe largi: se putea pronunța asupra tuturor chestiunilor de drept, avea posibilitatea de a decide asupra caracterului dovedit referitor la faptele descrise de procuror, putând constata că nu exista dovezi legale suficiente pentru susținerea acuzațiilor sau că cele concluzionate sunt greșite, probele relevând o altă stare de fapt opusă celei prezentată de procuror. În cazul în care instața aprecia că elementul intențional nu se conturează suficient din probele existente, putea ordona întregirea probelor sau clasarea cauzei.

Intenția a fost ca ședința pregătitoare să fie un instrument în faza preparatorie a ședinței de judecată, scopul acesteia fiind de a verifica existența condițiilor pentru judecata de fond. Instanța ședinței pregătitoare nu înlocuia organul de urmărire, nu avea atibuția de acuzare și nu exercita atribuții de judecată, deoarece constatarea vinovăției învinuitului reprezenta obiectul de activitate al instanței investite cu judecarea de fond a cauzei penale. Astfel nu se permitea ca în această etapă, a ședinței pregătitoare, să se anticipeze în orice fel asupra ședinței de judecată sau să se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției.

Examinând în cadrul ședinței pregătitoare dacă este sunt întrunite condițiile trimiteri în judecată, este greu de crezut că acel judecător nu își formează o părere personală privitor vinovăției făptuitorului, prin urmare judecătorul poate deveni incompatibil pentru a participa la judecata de fond. Judecătorul are atribuția de a se pronunța în ședința pregătitoare justețea învinuirii, aceasta presupunând totuși formarea unei opinii, convingeri asupra vinovăției, iar în condițiile impuse de desfășurarea ședinței, pe baza probelor strânse, să poată trimite învinuitul în judecată. Aceasta ridică rețineri în considerarea judecătorului ca fiind compatibil pentru a judeca în continuare fondul cauzei.

Dacă materialul probator strâns prin urmărirea penală nu fundamenta trimiterea în judecată, instanța ședinței pregătitoare dispunea clasarea cauzei, iar în cazul în care probele nu permiteau formarea unei convingeri fie într-un sens, fie în altul, instanța restituia cauza. Cauza urma să fie clasată dacă urmărirea penală nu putea fi completată.

Atât ședința pregătitoare cât și cea de judecată au ca scop stabilirea justă a situației de fapt, pentru a se decide dacă sunt cuprinse cerințele tragerii la răspundere penală. Astfel cele două faze urmăresc atingerea acestui scop prin metode procesuale și proceduri specifice fiecăreia, între ele fiind evident deosebiri, prima, faza trimiterii în judecată prin procedura ședinței premergătoare se definește prin caracterul scris, lipsa publicității, contradictorilității și nemijlocirii, în timp ce ce-a de-a doua, judecata propriu-zisă este caracterizată prin oralitate, dezbateri contradictorii și nemijlocite, prezența părților, exercitarea plenară a drepturilor procesuale.

Pentru a ilustra precedentul legislativ este necesară înfățișarea unor elemente jurisprudențiale.

Decretul nr. 227/1955 stabilea participarea obligatorie a procurorului la ședințele pregătitoare în cazul în care se prevedea pedeapsa cu moartea, în cauzele cu arestați și minori sau infracțiuni de o periculozitate ridicată. Lipsa procurorului de la ședințele pregătitoare în care prezența sa era obligatorie atrăgea după sine nulitatea hotărârii pronunțate.

O altă soluție din practica judiciară ce a generat dezbateri a fost în imprejurarea în care instanța își declină competența, se desesizează de cauză, prin urmare nu mai poate lua nici o măsură de prevenție, luarea acestora îi revine exclusiv instanței competente să soluționeze cauza.

În altă speță s-a folosit argumentul că dacă se restituie cauza pentru completarea urmăririi penale, instanța poate revoca măsura arestării preventive în ședința pregătitoare.

Se constata confuzia între două noțiuni: sesizare și învestire, arătându-se în aceast sens că dacă nu s-a dispus trimiterea în judecată, instanța este doar sesizată, nu și învestită cu judecarea cauzei, deci nu poate lua vreo măsură privind starea de arest a făptuitorului.

Într-o altă speță, în ședința pregătitoare se restituie dosarului organului de urmărire penală în urma examinării rechizitoriului, pentru a administra noi probe și a aprofunda cele deja adminstrate, procurorul administrează noile probe și restituie dosarul fără de a da un nou rechizitoriu. Instanța de casare a confirmat trimiterea în judecată în ședința pregătitoare în baza vechiului rechizitoriu, considerând procedeul corect. Această soluție a fost însă criticată de literatura de specialitate a vremii deoarece instanța a procedat la judecarea cauzei în lipsa noului act de sesizare, a concluziilor de învinuire, din partea procuraturii.

Instanța, în acest caz Tribunalul Regional Galați consideră că acest motiv este nefondat, pentru că din motivarea încheierii de restotuire dată în cadrul ședinței pregătitoare nu rezultă o infirmare a actului de acuzare, cauza fiind restituită pentru refacerea și completarea urmăririi penale, pentru a se stabili anumite împrejurări de fapt, lucru necesar stabilirii adevărului.

Se constată prin schimbări, modificări, completări ale conținutului probator al cauzei penale, se impune împreună cu întregirea probelor să se realizeze o nouă operație de evaluare a acestora, finalizată de procuror prin noi conlcuzii, complete de învinuire. Deci în urma completării probelor, învinuirea trebuie reconfigurată printr-un act procedural bine definit, dispoziția de restituire a instanței și procesul de strângere a altor probe ducând la schimbarea concluziilor de învinuire formulate inițial.

Această observație este întemeiată, din moment ce vechile concluzii nu mai sunt susținute de materialul probator și nu mai corespund total probelor, nevoie de formulare a unor noi concluzii fiind evidentă. Astfel instanța, în lipsa noilor concluzii de învinuire, retrimite dosarul organului de urmărire penală pentru prezentarea unui nou rechizitoriu în concordanță cu noul material probator.

Art. 407 C. pr. pen. anterior prevede posibilitatea ca exercitarea atribuțiilor de examinare a cauzei în ședința pregătitoare asupra legalității, suficienței și necesității probelor cauzei, să poată fi în competența instanței de recurs ce a anulat încheierea ședinței pregătitoare, astfel preluîndu-se rolul judecătorilor fondului cu consecința examinării cauzei conform art. 269 din același cod.

În această ipoteză, judecătorii de recurs și cei ai fondului au atribuția de a se pronunța asupra probelor administrate de organul de urmărire penală, din punctul de vedere al caracterului suficient, legal și necesar al acestora, cu scopul exprimării unei concluzii referitoare la trimiterea în judecată.

Interpretând dispozițiile art. 407 C. pr.pen anterior, rezultă observația certă că instanța de recurs, prin anularea încheierii în urma constrolului efectuat, va prelua ea însăși atribuțiile judecătorilor primei instanțe și va analiza cauza pentru a concluziona asupra caracterului probelor. Astfel soluția de trimitere în urma casării încheierii pronunțate în ședința pregătitoare este eronată și încalcă dispozițiile art. 407.

Ședința pregătitoare a existat și a funcționat pentru o scurtă perioadă de timp, fiind abrogată în 1957, considerându-se că a generat complicarea procedurilor, a ridicat controverse și discuții în doctrină cât și în jurisprudență.

Analizând această instituție din perspectiva modului în care legiuitorul anilor ’50 a reglementat-o și a efectelor pe care aplicarea sa le-a avut în practică dar și în discuțiile teoretice ale vremii, apar numeroase întrebări: dacă judecătorul trebuia să se pronunțe și asupra vinovăției faptuitorului, putând trimite în judecată?; dacă în cazul trimiterii în judecată ar fi necesară convingerea cu privire la vinovăție?; dacă este cineva abilitat să stabilească vinovăția în faza aceasta?; dacă clasarea este rezultatul exprimării convingerii asupra vinovăției sau nevinovăției?; dacă este legal ca ședința pregătitoare să vizeze dreptul de apreciere a forței probante a dovezilor?; dacă este soluția aceea de clasare îm cazul unor probe cu caracter îndoielnic?; dacă sunt judecătorii compatibili să judece fondul cauzei o dată ce au decis în ședința pregătitoare?.

Dincolo de controversele generate în literatura de specialitate și în practică, instituția ședinței pregătitoare a fost un pat înainte pentru realizarea unui „filtru de legalitate” între faza urmăririi penale și faza judecății.

Chiar dacă problemele juridice apărute o dată cu introducerea instituției la vremea respectivă au dus la abrogarea ei, sunt vizibile anumite similitudini între cele două instituții „ședința pregătitoare” și „camera preliminară”, deși într-adevăr prima era de origine sovietică pe când cea din urmă este de origine italo-germană. Sunt evidente aceleasi dificultăți juridice de aplicare a legii, la fel ca în precedentul legislativ.

Rămâne totuși întrebarea dacă după 60 de ani de la consacrarea ședinței pregătitoare, chiar și pentru scurt timp, legiuitorul ar fi trebuit să introducă în sistemul judiciar o instituție de origine sovietică ce a eșuat anterior.

Abordarea trebuie făcută în raport cu intenția legiuitorului actual, fără a nega anumite elemente pozitive pe care aplicarea noii reglemetări le generează.

Este necesară astfel o analiză completă și corectă privitor la înființarea înstituției camerei preliminare, din mai multe puncte de vedere, și anume a oportunității, utilității și eficienței, în urma căreia rezultă argumente pro și contra, prezentarea precedentelor legislative, dar și a elementelor de drept comparat.

Recunoscând caracterul parțial inovator al instituției, este importantă evidențierea faptului că este necesară adaptarea acesteia la specificul juridic sistemului nostru de drept, ținând cont de nevoile juridice interne.

Examen de constituționalitate al camerei preliminare

Camera preliminară a fost reglementată de către actualul cod de procedură penală ca fiind o procedură necontradictorie, ea derunlându-se într-o modalitate preponderent scrisă. Sfera subiecților procesuali care sunt implicați în această procedură este restrânsă la judecătorul de cameră preliminară, procuror și inculpat, aceștia putând participa exclusiv prin depunerea de înscrisuri.

Considerăm că în prezentarea acestei noi instituți este necesar să nu omitem să facem referire la deciziile de neconstituționalitate care au fost pronunțate până în prezent de către Curtea Constituțională a României cu privire la anumite articole referitoare la camera preliminară.

Până în prezent, la momentul redactării lucrării, au fost pronunțate 3 Decizii, acestea fiind : Decizia Nr. 599 din 21 octombrie 2014, Decizia Nr.631 din 11 noiembrie 2014 și Decizia Nr.641 din 11 noiembrie 2014.

Vom începe să analizăm aceste decizii în ordinea pronunțării lor de către Curtea Constituțională a României.

Astfel, Decizia Nr.599 din 21 octombrie 2014 se referă la dispozițiile art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală, excepție care a fost ridicată de către Mihai Leu în Dosarul nr.266/787/2014 al Judecătoriei Avrig, în cauza care are ca obiect soluționarea unor plângeri formulate împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.

Curtea a constatat următoarele : art.341 alin.(5)-(8) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților, afectează publicitatea și contradictorialitatea ca atribute esențiale ale dreptului la un proces echitabil, justiția înfăptuindu-se în mod secret și netransparent.

De asemenea, împrejurarea că încheierea astfel pronunțată este definitivă încalcă dreptul la două grade de jurisidicție în materie penală, dreptul la apărare și accesul liber la justiție, întrucât, în lipsa unei căi de atac, instanța de judecată tinde să absolutizeze prezumția de legalitate a soluției pronunțate de procuror.

În timp ce Avocatul Poporului a apreciat că dispozițiile criticate sunt constituționale, Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea, în urma examinării încheierilor de sesizare, a constat următoarele : autorii excepției de constituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art.16 referitor la Egalitatea în drepturi, art.11 referitor la Dreptul internațional și dreptul intern, art.20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art.21 alin.(1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art.24 referitor la Dreptul la apărare și art.129 refritor la Folosirea căilor de atac, precum și dispozițiile art.6 refritor la Dreptul la un proces echitabil, art. 13 referitor la Dreptul la un recurs efectiv,art.14 referitor la Interzicerea discriminării și art.17 refritor la Interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu trimitere la art.1 referitor la Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr.12 la convenție și la art.2 paragraful 1 refertior la Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr.7 la Convenție și art.47 alin.2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea a reținut faptul că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin.(6) și la alin.(7) pct.1, pct.2 lit.a), b) și d) este definitivă nu este de natură a afecta constituționalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art.129, cât și art.126 alin.(2) din Constituție fac referire la „condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege”. Dispozițiile art.341 alin.(8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art.24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art.21 din Constituție și art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art.340 și art.341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art.2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr.7 la Convenție nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art.340 și art.341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală, curtea constată că, potrivit dispozițiilor legale criticate, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii formulate împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. Autorii excepției contestă aceste prevederi din perspectiva faptului că, nefiind citați, sunt supuși unui act netrasparent de înfăptuire a justiției. Totodată, sunt privați de dreptul la un proces echitabil, deoarece nu își pot face apărările în condiții de contradictorialitate și oralitate.

Spre deosebire de dispozițiile art.278 alin.4 și 5 din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, soluția adoptată de legiuitor, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță, în absența petentului, procurorului și a intimaților, în condiții lipsite de contradictorialitate și oralitate, instituie un grad de protecție mai scăzut. Acest fapt nu poate fi apreciat ab initio neconform cu principiile statuate de Constituție ori de celelalte prevederi din tratatele internaționale privind drepturile omului în măsura în care nu poate fi relevată producerea unui prejudiciu. De aceea, pentru stabili dacă standardul astfel instituit de dispozițiile art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil, Curtea este ținută nu numai de o analiză izolată a acestora, ci și de una din perspectivă sistematică prin încadrarea lor în economia întregii proceduri referitoare la soluționarea plângerilor împotriva clasărilor și a renunțărilor la urmărire penală dispuse de procuror. Astfel, deși faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului, ori verificarea legalității soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiții impuse de art.21 alin.(3) din Constituție, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecință a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea inițială a acelor condiții. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanțele cauzei, precum și de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzații în materie penală.

Conceptul de „acuzație în materie penală” trebuie înțeles în sensul Convenției și poate fi definit drept „notificare oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercursiuni importante asupra situației (suspectului)”. Codul de procedură penală român consacră trei modalități de acuzație în materie penală reglementate de art.307 referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect, art.309 referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și la aducerea la cunoștință a calității de inculpat și art.327 lit.a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată. Dacă în primele două situații, notificarea oficială constă în aducerea la cunoștință a calității de suspect înainte de prima sa audiere și în comunicarea către inculpat a ordonanței prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situație, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condițiile art.344 alin.(2) din același cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare.

Pe lângă aceste trei modalități de formulare a unei acuzații penale, Curtea identifică și o altă posibilitatea ce izvorăște din procedura refritoare la soluționarea plângerilor formulate împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existența unei acuzații în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluțiile pronunțate de procuror, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară prin încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, atunci încheierea pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală. Așa fiind, deși dispozițiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în materie penală.

Drept urmare, odată stabilită posibilitatea analizei respectării dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii refritoare la plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea urmează să constate dacă soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fără participarea petentului, procurorului și a intimaților respectă exigențele de contradictorialitate și oralitate impuse de dispozițiile art.21 alin.(3) din Constituție, în condițiile în care procurorul și părțile pot depune anumite note scrise.

Potrivit părerilor exprimate în literatura de specialitate, procedura trebuie să fie orală, fără probe scrise preconstituite, provenite dintr-o fază precedentă (de investigare sau de instrucție), astfel încât toți cei prezenți la un proces să poată asculta și să poată înțelege. Așadar, nu este nevoie câtuși de puțin să se recurgă la scris pentru a accede la dosar. Dar această trăsătură atrage alte consecințe procedurale : nu se va putea reține decât ceea ce s-a spus în timpul ședinței.

Procedura contradictorie se instituie ca o prelungire a caracterului public și oral. Totul trebuie să poată fi discutat între acuzator și acuzat sub ochii sau mai degrabă, aproape de urechile judecătorilor.

Curtea a mai constatat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu și să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Principiul egalității armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – prevede că fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absența dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepții, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin.(7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea, în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate recirpoc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară.

În cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea și temeinicia acestora, cât și verificarea legalității adminsitrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin.(11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus și începerea judecății. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului prorpiu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilității participării atât a inculpatului, cât și a procurorului la soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, așezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esența unui proces echitabil care implică și egalitatea de arme.

Astfel, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității de arme și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea trebuie să prevadă posibilitatea părților, subiecților procesuali principali și procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observațiile depuse judecătorului de cameră preliminară. Așa fiind, pentru realizarea acestor garanții este necesară citarea lor.

În consecință, Curtea constată că dispozițiile art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii „fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților” contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acestei proceduri, determinată cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale.

În urma argumentelor prezentate, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală, constatând că soluția legislativă în urma căreia judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților” este neconstituțională.

În continuare vom prezenta conținutul Deciziei Nr.641 din 11 noiembrie, aceasta făcând referire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.344 alin.(4), art.345, art.346 alin.(1) și art.347 din Codul de procedură penală, în această situație Curtea dispunând din oficiu conexarea dosarelor prin care s-au invocat excepțiile de neconstituționalitate.

Curtea luând cunoștință de actele dar și de lucrările dosarelor a reținut următoarele : în motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile art.344 alin.(4) încalcă principiul contradictorialității prin aceea că răspunsul parchetului la cererile și excepțiile formulate de inculpat nu este comunicat acestuia din urmă. Astfel, atât cererile și excepțiile formulate de inculpat, cât și cererile și excepțiile invocate din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară sunt aduse al cunoștința parchetului, fără a exista însă obligația instanței de a trimite inculpatului memoriul parchetului sau cererile și excepțiile invocate din oficiu de către instanță.

O altă garanție instituită în considerarea dreptului la un proces echitabil o constituie egalitatea armelor, care implică faptul că orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere în fața unei instanțe în condiții care să nu o dezavantajeze față de celelalte părți sau de acuzare. În condițiile în care, astfel cum s-a arătat, inculpatul nu are acces la memoriul parchetului sau la cererile și excepțiile invocate din oficiu de către instanță și având în vedere că, potrivit art.345 alin.(3), procurorul are posibilitatea de a remedia neregularitățile actului de sesizare fără ca acestea să fie aduse la cunoștința inculpatului, se aduce atingere egalității de arme în procesul penal.

Reglementarea procedurii camerei preliminare nu respectă nici principiul administrării echitabile a probelor. Astfel, legalitatea probelor pe parcursul întregului proces penal se analizează strict într-o procedură scrisă, lipsită de contradictorialitate și lipsită de garantarea egalității armelor. Neconstituționalitatea acestei reglementări este dată și de faptul că nu se pot administra probe în faza procedurii camerei preliminare, pentru dovedirea nelegalității probelor administrate în faza de urmărire penală. Astfel spus, inculpatul se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod real legalitatea unor probe, atunci când pentru dovedirea nelegalității se impune administrarea unor alte probe, un exemplu elocvent în acest sens reprezentându-l art.102 alin.(1), potrivit căruia „probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal”.

În continuare, se apreciază că analiza legalității probelor poate avea chiar caracterul unei dezbateri pe fondul cauzei. A ignora această legătură intrinsecă între legalitatea probelor și soluționarea fondului cauzei îl plasează practic pe inculpat în imposibilitatea de a răsturna prezumția de legalitate a unor probe ce nu pot fi combătute decât prin administrarea unor alte mijloace probatorii. Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului permite ca uneori procedura să fie una scrisă, cerința fundamentală pentru ca dreptul la un proces echitabil să fie respectat într-o asemenea situație este ca cel puțin în fața instanței de fond, procedura să fie una orală. Având în vedere că aspectele care fac obiectul camerei preliminare nu sunt niciodată supusă dezbaterii orale, contradictorii, se ajunge la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Punctul de vedere exprimat de către Avocatul Poporului a fost în sensul că soluționarea de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată, a cererilor și excepțiilor formulate fără participarea procurorului și inculpatului este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile legale criticate, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea transmiterii dosarului către instanța de judecată competentă. În acest context, apreciază că nu este încălcat dreptul la apărare, atâta vreme cât se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea adminsitrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În plus, potrivit art.374 alin.(1) din Codul de procedură penală, procurorul și inculpatul pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art.346 alin.(3)-(5).

Curtea a reținut următoarele : examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că instituția camerei preliminare a fost concepută, în accepțiunea legiuitorului, „ca o instituție nouă și inovatoare” care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în același timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal”. În prezent, instituția camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art.342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul și durata, măsurile premergătoare, procedura, soluțiile ce pot fi pronunțate și contestația împotriva acestor soluții.

În continuare, Curtea reține că dispozițiile menționate anterior trebuie coroborate cu cele ale art.54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenței judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Astfel, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilro judiciare potrivit textului de lege menționat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art.54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară – , a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale ale instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional.

Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict : faptă, persoană și vinovăție.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepției sunt incidente în această fază procesuală.

În continuare, Curtea apreciază că prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proce echitabil nu sunt supuse distincțiilor ce se desprind din jurisprudența instanței europene în ceea ce privește aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, a statuat că soluția legislativă cuprinsă în art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată „fără participarea petentului, a procurorului și a intimatului” este neconstituțională, încălcând dreptul al un proces echitabil din perspectiva contradictorialității și oralității. Astfel, plecând de la incidența prevederilor art.21 alin.(3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor și având în vedere și dispozițiile art.20 din Constituție și cele ale art.53 din Convenție, Curtea a constatat că prevederile art.6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul al un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței.

Prin conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond”. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura desfășurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri și excepții după consultarea recizitoriului, iar în ceea ce privește partea civilă și partea responsabilă civilmente, Curtea reține că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părților de a avea cunoștință și de a dezbate excepțiile ridicate din oficiu și susținirile parchetului, plasându-le într-o situație dezavantajoasă față de procuror.

Astfel, din perspectiva contradictorialității, ca elemente definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, instanța constituțională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror și pe inculpat.

Curtea a apreciat astfel că părții civile și celei civilmente responsabile nu le ste străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu același prilej, Curtea a reținut că partea civilă, partea civilmente responsabilă și inculpatul au aceeași calitate, de părți și prin urmare se află în aceeași situație.

În continuare Curtea a făcut observații cu privire la rolul procurorului așa cum acesta reiese atât din prevederile Constituției cât și din dispozițiile Legii nr.304/2004, precizând totodată că în procedura camerei preliminare procurorul nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanța probelor în procesul penal, precum și de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că și acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală.

În ceea ce privește dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul al o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

Curtea observă, că din reglementarea instituției camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilității pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate și oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalității probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea.

Totodată, Curtea observă că în anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. Reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.

În urma celor prezentate, Curtea a decis :

să admită excepția de neconstituționalitate constatând că :

dispozițiile art.344 alin.(4) sunt neconstituționale ;

soluția legislativă cuprinsă în art.345 alin.(1) și în art.346 alin.(1) este neconstituțională ;

dispozițiile art.347 alin.(3) raportate la cele ale art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din același sunt neconstituționale.

să respingă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și să constate că dispozițiile art.345 alin.(2) și (3) și art.347 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Drept comparat

Chiar dacă așa cum am precizat și în capitolele anterioare, instituția camerei preliminare este o instituție nouă pentru legislația noastră, aceasta se regăsește în reglementările și altor state europene ba chiar și în legislația sistemului de drept din America.

În întocmirea acestei lucrări am decis să ne oprim asupra modului de realizarea a procedurii de cameră preliminară în sistemul de drept din Italia.

Potrivit reglementărilor aflate în vigoare în acest moment în investigațiile preliminare pe care le realizează organele de specialitate se strâng dovezi în legătură cu infracțiunea care a fost săvârșită dacă există unul sau mai mulți suspecți care să fi comis infracțiunea respectivă.

Cel care declanșează ancheta preliminară este procurorul, el urmând să transmită poliției, dovezile strânse precum și descrierea faptelor într-un raport despre potențialii infractori interogați de către acesta.

În urma finalizării anchetei, procurorul va fi cel care va decide dacă este necesară arestarea preventivă sau nu a infractorului.

Atunci când se constată săvârșirea unei infracțiuni, sau în cazul unei persoane minore că s-au săvârșit mai multe încălcări complexe, procurorul este cel care numește un judecător de insturcție care va trebui să reconstituie și să verifice faptele precum și probele administrate atât în favoarea cât și detrimentul acuzatului. Cel care acuză dar și apărarea oricărei părți implicată în procesul penal poate, în mod direct sau prin intermediul poliției, poate solicita judecătorului să dispună efectuarea de căutări, de confiscare a bunurilor sau de efectuare a oricăror alte operațiuni. Totodată, judecătorul va putea dispune reținerea acuzatului.

În cazul unei investigații preliminare, cel puțin în cadrul procedurilor penale, judecătorul căruia i-a fost trimisă cauza va trimite cauza procurorului, acesta din urmă avâdn obligația de a decide dacă să depună cazul fără a dispune alte măsuri suplimentare sau va cita acuzatul la proces. Camera Consiliului de judecători ai Curții este cea care va decide dacă se vor pune în aplicare sau nu dispozițiile procurorului.

Suspectul poate apela la judecătorul de instrucția dacă se află în libertate prin intermediul unei scrisori, sau prin intermediul unei citații. Judecătorul îi va răspunde acestuia prin indicarea datei și orei la care va fi citat. Cu toate că judecătorul este contactat de către acuzat, judecătorul va putea dispune reținerea acuzatului de către poliția care conduce interogatoriul. Acesta va dispune arestarea atunci când consideră că există un pericol de a părăsi țara sau de a ascunde probe. Se consideră că există riscul de a părăsi țara atunci fapta săvârșită este considerată infracțiune.

Rolul interogatoriului realizat de către judecătorul de insturcție este de a confirma identitatea persoanei interogate dar și de a-i aduce acesteia la cunoștință toate actele realizate în cursul procedurii.

În fața judecătorului de instrucția, persoana acuyată are dreptul de a fi informat cu privire la toate faptele de care aceasta este acuzată precum și de toate acțiunile care au fost întreprinse în cadrul procedurii refertioarea la infracțiunea săvârșită ori la modul în care a fost încălcată legea.

Judecătorului de instrucție îi revine obligația de a-i aduce persoanei acuzate la cunoștință dreptul de a fi asistată de către un avocat ales de către aceasta. Acest drept trebuie respectat înainte de efectuarea interogatoriului. În cazul în care persoana acuzată nu desemnează un avocat, judecătorul de instrucție îi poate pune acesteia la dispoziție un avocat din oficiu.

Declarațiile făcute de către persoana acuzată vor putea fi retrase oricând, orice mărturie putând fi folosită împotriva persoanei acuzate.

Persoana acuzată nu va avea însă dreptul de a comunica în niciun fel cu avocatul ales decât după realizarea interogatoriului inițial. Dacă judecătorul consideră necesar, acesta va putea dispune printr-o decizie motivată, chiar și interzicerea de a comunica cu rude sau prieteni pentru o perioadă de maxim 10 zile.

Totodată, persoana acuzată are dreptul de a solicita Camerei Consiliului judecătorilor de la Curtea de Circuit să anuleze un act care a fost realizat pe durata derulării anchetei preliminare. Cererea va trebui depusă în timpul anchetei, în termen de 5 zile din momentul în care va lua cunoștință de existența unui asemenea act. Acest termen este un termen de decădere, în stituația în care această cerere de revocare nu e făcută în cursul anchetei, persoana acuzată pierzând dreptul de a mai introduce acțiunea în proces.

În momentul în care ancheta este încheiată, judecătorul de instrucție va trebui să emită un ordin de încheiere al anchetei. Prin urmare, se consideră că acesta a respectat toate drepturile și obligațiile necesare pentru a putea stabili adevărul putând să aducă în fața justiției pe autorii infracțiunii săvârșite.

În decursul a cel puțin 8 zile înainte de data stabilită pentru examinarea dosarului de către camera de consiliu a judecătorilor de la instanța districutală, acesta va fi disponibil pentru persoana acuzată, ea putând solicita orice audiere la judecătorul de instrucție pentru a lua cunoștință de toate informațiile care au rezultat în urma anchetei.

Prin intermediul apărătorului ales, persoana acuzată poate să facă orice fel de observații în fața camerei de Consiliu sau de a solicita înaintarea dosarului în fața instanței.

Totodată, persoana acuzată poate contesta deciziile judecătorului de instrucție și a camerei Consiliului judecători la Curtea de Circuit în fața Consiliului de judecători de la Curtea de Apel.

În urma celor prezentate mai sus putem concluziona următoarele : în Italia, într-un astfel de cadru procesual judecătorul poartă denumirea de „judecător intermediar” (Giudici per Indangini preliminari e udienza preliminare), el exercitând competențe specifice pentru stadiul inițial al procedurii.

Competența de a stabili ședința preliminară îi aparține judecătorului intermediar, în termen de 5 zile de la depunerea cererii, cu precizarea că între data depunerii cererii și data ședinței nu va putea trece o perioadă mai mare de 30 de zile.

În situația în care acuzatul va hotărâ să renunțe la audierea preliminară prin depunerea unei cereri cu cel puțin 3 zile înainte de data la care a fost stabilită audierea, judecătorul va emite un decret pentru începerea imediată a procesului.

Găsim elemente comune în ceea ce privește modul de desfășurare al ședinței, aceasta fiind o ședință închisă la care vor participa numai inculpatul și apărătorul acestuia.

Înainte de începerea ședinței judecătorul va prezenta concluziile, citatele, comunicările dar și notificările în cazul încălcării dispozițiilor privind nulitatea potrivit art. 420 din Codul de Procedură Penală.

Se va considera că s-a stabilit din oficiu o audiere preliminară în cazul în care judecătorul consideră că acuzatul nu a reușit să ia la cunoștință această citare, dar și în situația în care acuzatul este absent din cauza unor elemente de caz fortuit, forță majoră sau alte impedimente legitime. Potrivit art. 420 se va stabili o altă audiere preliminară și în cazul în care absentează apărătorul acuzatului datorită acelorași motive ca cele enumerate mai sus în cazul acuzatului, dar numai în cazul în care apărătorul a reușit să comunice cu promptitudine judecătorului absența sa.

Potrivit art.421 din Codul de procedură penală judecătorul va fi cel care va deschide ședința, solicitând persoanelor prezente să rezume rezultatele anchetei preliminare și dovezile care justifică cererea de punere sub acuzare, urmând ca părțile să vorbească în următoarea ordine : apărătorii părții civile, apărătorii părții reponsabile civilmente, persoana responsabilă civilmente obligată la suportarea amenzii, iar la finalul acuzatul, aceștia putând să-și prezinte opinia o singură dată.

Judecătorul intermediar poate să declare discuția închisă, acesta urmând să se pronunțe decizând să spună nu începerii urmăririi penale atunci când există o cauză de neincriminare a infracțiunii, când nu există nicio condiție de admisibilitate, când fapta săvârșită nu este prevăzută de lege ca fiind o infracțiune, când fapta este infracțiune și aceasta a fost comisă de inculpat dar dovezile disponibile sunt insuficiente, contradictorii sau nu sunt potrivite pentru a susține învinuirea acestuia în instanța de judecată.

Dacă după pronunțarea hotărârii de neîncepere a urmăririi penale se descoperă noi surse de dovezi, singure sau împreună cu cele care au fost deja dobândite judecătorului îi va fi adresată o cerere privind redeschiderea anchetei (art. 435 din Codul de procedură penală).

Decretul prin care se dispune deschiderea anchetei împotriva acuzatului va trebui să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 429 din Codul de procedură penală, art. 431 prevăzând care dintre actele care au fost realizate în timpul investigațiilor preliminare vor putea fi utilizate în ședința de judecată.

Instituția judecătorului de instrucție este astfel una dintre cele mai originale variante, aceasta fiind reglementată în Codul italian de procedură penală apărut în anul 1989 , judecătorului revenindu-i atribuția de a decide cu privire la atingerile aduse libertăților, el pronunțându-se asupra modului în care s-a soluționat urmărirea penală.

Deși în majoritatea opiniilor exprimate s-a subliniat importanța rolului judecătorului de instrucție, există în doctrină și opinii care critică această instituție susținând că prin introducerea acesteia se creează o funcția hibridă, care duce la confuzie între competențele specifice funcției de acuzare și competențele specifice funcției de judecată, deoarece așa cum am afirmat și cu alte ocazii în conținutul acestei lucrări judecătorul din faza de preliminară nu exercită nici acte de urmărire penală, nici acte specifice funcției de judecată, el verificând doar legalitatea modului în care au fost efectuate actele de urmărire penală iar în cazul în care va considera necesar să dispună anumită măsuri procesuale care vor fi obligatorii pentru organele de cercetare penală, pentru ca în final să dispună începerea judecății.

În urma celor prezentate, rezultă importanța ședinței preliminare, aceasta acționând ca un „filtru” înainte de faza de judecată a anchetei de fond, legiuitorul asigurând astfel un standard mai bun de integrare al unei dezbateri reale între părți menite a îmbunătăți protecția drepturilor celor care au fost lezați.

Rezultă așadar faptul că, indiferent că ne referim la sistemul de drept continental sau la cel anglo-saxon, camera preliminară constituie o importantă etapă în desfășurarea procesului penal, având ca obiectiv verificarea condițiilor de legalitate atât a trimiterii în judecată cât și a modului în care s-a desfășurat ancheta, dar și de a crea un „filtru” de specialitate menit să blocheze derularea unor procese bazate pe acuzări netemenicie sau nesustenabile probatoriu.

Concluzii

Din motivele expuse de către legiuitor pentru necesitatea introducerii camerei preliminare în procesul penal rezultă că aceasta este o fază veritabilă a procesului penal, ea fiind o instituție nouă, inovatoare, având ca scop principal crearea unui nou cadru legislativ prin intermediul căruia să se înlăture termenele excesive a procedurilor desfășurate în faza de judecată, eliminând în acest fel din deficiențele care au condus de-a lungul timpului la condamnarea României de către CEDO tocmai pentru duratele excesive a proceselor penale.

Prin reglementarea instituției procedurii camerei preliminare s-a urmărit rezolvarea tuturor chestiunilor ce privesc legalitatea trimiterii în judecată dar și legalitatea administrării probelor, asigurându-se în acest mod condițiile necesare pentru soluționarea cu celeritate a cauzelor penale.

În ceea ce privește sursa de inspirație a legiuitorului, putem observa că potrivit tezei prealabile privind elaborarea proiectului NCPP, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.829/2007, în faza de instrumentare a noului cod de procedură penală, această fază procesuală era denumită „fază preliminară”.

Motivele pentru care legiuitorul a renunțat la această exprimare nu ne sunt cunoscute, însă considerăm că această denumire de fază preliminară conturează mai bine faza procesuală în care ne aflăm, o fază preliminară fazei de judecată, care are ca scop blocarea dosarelor incorect întocmite de a ami ajunge în fața judecătorului. Astfel în tezele preliminare se prevede că această instituție este cunoscută în multe sisteme europene, precum Italia, Serbia, Kosovo, Franța și de asemenea, este cunoscută și la nivelul Statutului Curții Penale Internaționale.

Așa cum am prezentat însă în cuprinsul acestei lucrări această instituție nu este una cu totul nouă, ea mai fiind reglementată și în Codul de procedură anterior adoptat în anul 1968, instituție care a purtat denumirea de Ședință pregătitoare.

Asemănarea dintre cele două instituții rezultă chiar și din modul în care instituția camerei preliminare a fost definită de către literatura de specialitate, așadar camera preliminară reprezentând „o etapă procesuală preliminară judecății, în cadrul căreia judecătorul special desemnat în această funcție și potrivit competenței instanței verifică legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală”.

Din definițiile celor două instituții rezultă și principalele trăsături comune ale acestora, și anume : ambele reprezintă o fază procesuală anterioară fazei de judecată prin care judecătorul anume desemnat în această etapă este obligat să se pronunțe cu privire la legalitatea sesizării instanței de judecată precum și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării actelor de urmărire penală; scopul acestor instituții este de a împiedica ajungerea dosarelor care nu au fost regulamentar întocmite în fața judecătorului care exercită etapa de judecată.

Instituția camerei preliminare a fost proiectată ca fiind o instituție autonomă, o veritabilă fază a procesului penal, distinctă de celelalte consacrate anterior, dar care a fost menită să simplifice procesul penal reprezentând un mecanism prin care verificarea urmăririi penale să se realizeze într-o manieră definitivă și într-un termen cât mai scurt.

Prin modul în care aceasta a fost reglementată, instituția reușește să ofere miloacele prin care judecătorul să poată verifica modalitatea în care au fost administrate probele în cursul urmăririi penale dar și modul în care au fost efectuate toate actele și lucrările depuse la dosar.

Competența materială a judecătorului de cameră preliminară este prevăzută de către art.54 din Codul de procedură penală, acesta revenindu-i rolul de a verifica atât legalitatea operațiunilor desfășurate în cadrul urmăririi penale, precum și legalitatea începerii urmăririi penale, controlul legalității privind și actul de trimitere în judecată.

Este evident că întreaga reglementare a camerei preliminare a fost concepută în rațiunea aplicării noului principiu al separării funcțiilor judiciare prevăzut de art.3 NCPP și, cu toate acestea, dispozițiile alin. (3) al acestui text de lege vin parcă să înfrângă exigențele de legalitate, echitate ale procesului penal, prin posibilitatea conferită judecătorului de scaun chemat să aplice dreptul fondului cauzei de a fi procedat în prealabil, în camera preliminară, la verificarea competenței și a legalității efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală și de a se fi pronunțat asupra acestor aspecte. Într-un asemenea context procesual devine facil a observa că scopul benefic al creării de noi garanții cu privire la legalitatea, rigoarea și calitatea probelor și actelor de urmărire penală, dar și la echitatea întregii proceduri nu mai poate fi îndeplinit în împrejurări de maximă imparțialitate.

Imparțialitatea judecătorilor reprezintă o regulă esențială a unui proces echitabil și pune în valoare două interese distincte, dar de natură a converge spre atingerea aceluiași ideal – înfăptuirea unui act de justiție de calitate și în deplină legalitate -, reflectat deopotrivă de interesul justițiabilului de a fi judecat fără parțialitate și, respectiv, interesul judecătorului de a fi respectat în funcția sa.

Prin urmare, separarea strictă a funcțiilor judiciare – urmărirea penală, verificarea legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală, dispoziția asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, judecata – obligă legiuitorul a lăsa exercitarea acestor funcții unor titulari distincți, fără a crea cadrul legal ca același magistrat judecător să poată îndeplini prerogative în verificarea legalității trimiterii în judecată și în judecata propriu-zisă, în aceeași cauză.

Referindu-ne în continuare la atribuțiile care îi revin judecătorului de cameră preliminară în această fază procesuală putem observa că principala activitate pe care acesta o desfășoră este de „verificare”. În această procedură se verifică competența, sesizarea, dar și excepțiile și cererile invocate de către participanții la procedură, urmând ca în urma acestor verificări judecătorul să constate și să hotărască.

Atâta vreme cât specificului activității judecătorului de cameră preliminară îi sunt și îi rămân străine până la finalizarea procedurii principiile fundamentale care diriguiesc activitatea de judecată, s-ar putea afirma că judecătorul de cameră preliminară nu înfăptuiește justiția, neputând astfel fi parte a autorității judecătorești în accepțiunea sa constituțională.

În ceea ce privește atribuțiile judecătorului de cameră preliminară, și anume prin verificarea legalității pe care acesta o efectuează asupra rechizitoriului dar și a probelor administrate se verifică respectarea condițiilor de formă cerute de către legislația în vigoare și nu conținutul actelor și lucrărilor efectuate de către procuror.

Prin eliminarea verificării temeiniciei din sfera atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară legiuitorul a considerat ca fiind astfel îndeplinite premisele în vederea desfășurării ulterioare în condiții de imparțialitate a funcției de judecată.

Prin această reglementare realizată de către legiuitor s-a asigurat pe de o parte respectarea principiului separației funcțiilor judiciare precum și respectarea condițiilor de oralitate, publicitate, contradictorialitate și nemijlocire în care se desfășoară procesul penal, judecătorului care judecă cauza revenindu-i atribuția de a se pronunța cu privire la conținutul dosarului asupra elementelor de încadrare juridică a faptelor precum și asupra probatoriului administrat în fața de urmărire penală de către procurori.

Ținând cont de faptul că judecătorul de cameră preliminară va verifica doar respectarea îndeplinirii condițiilor de legalitate a rechizitoriului prevăzute de către art. 328 NCPP, rezultă că judecătorul de cameră preliminară nu va avea putere de decizie cu privire la conținutul acestuia, lui revenindu-i doar atribuția de a verifica modul în care procurorul a respectat cerințele prevăzute de către lege.

Caracterul autonom pe care l-a dobândit instituția camerei preliminare, recunoașterea sa drept o veritabilă fază a procesului penal menită să simplifice procedura și, în fine, conturarea sa ca o reală funcție judiciară s-ar datora exclusiv principiilor specifice pe care legiuitorul a înțeles să le aibă în vedere, principii care nu sunt, din păcate, de natură și în măsură a configura garanțiile necesare unui proces echitabil.

Excluderea din procesul verificării legalității a tuturor practicipanților la procesul penal, cu excepția procurorului și a inculpatului, aceștia având acces doar în formă scrisă la procedură, este dovada prevalenței celerității asupra caracterului echitabil, de altfel, principiu fundamental al procesului penal (art.8 NCPP).

Încheierea care va fi pronunțată de către judecătorul de cameră preliminară, va rămâne definitivă potrivit dispozițiilor prevăzute de art.347 NCPP, ea având caracter definitiv în ceea ce privește examinarea legalității urmăririi penale.

Bibliografie

I.DOCTRINĂ

1.Noul Cod de procedură penală – Ed. Hamangiu, actualizat Aprilie 2015

2.Vechiul Cod de procedură penală – Ed. Hamangiu, București, 2011

3. Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale

4.Antoniu George, Bulai Costică – Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2011

5. Buneci Petre (coord.), Șerban Gheorghe, Ciolcă Iuliana, Dragnea Ionuț, Vasilache Alexandru, Crețu Sebastian, Pichler Adrian, Vasilache Ion, Stoica Viorica, Tițian Dana, Jiganie-Șerban-Mihai – Noul Cod de procedură penală. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2014

6. Crișu Anastasiu – Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2011

7. Iordache Magdalena– Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2014

8. Iordache Mgdalena – Judecata în primă instanță in procesul penal, Ed Hamangiu, București 2008

9. Mateuț Gheorghiță – O noutate în procedura penală română : plângerile la instnță contra soluțiilor de netrimitere în judecată. Un pas important spre privatizarea procesului penal, în Revista Dreptul nr 8 /2004

10. Mateuț Gheorghiță – Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București 2007

11. Neagu Ion, Damaschin Mircea – Tratat de procedură penală. Partea generală. ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București 2015

12. Neagu Ion, Damaschin Mircea – Tratat de procedură penală. Partea specială – în lumina noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2015

13. Roman D. – Sesiunea Științifică a Universității Babeș-Bolyai,Cluj, în JN nr. 2/1956

14. Radu Gianina-Anemona – Reflecții cu privire la procedura de cameră preliminară

15. Pop Traian – Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Națională, Cluj, 1946

16. Udroiu Mihail – Procedură penală. Partea generală, ediția a 2-a, Ed. C.H.Beck, București, 2015

17. Udroiu Mihail – Procedură penală. Partea specială. Noul cod de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014

18. Vasiliu Alexandru – Nulitățile în procesul penal, Ed. Hamangiu, București, 2006

19. Vidican Gheorghe, D.-M. Munteanu – Un alt punct de vedere în legătură cu dispozițiile procedurale privind plângerea împotriva actelor procurorului, în Dreptul nr.4/2005

II.JURISPRUDENȚĂ

1. Curtea Constituțională a României, Decizia Nr. 599 din 21 0ctombrie 2014, disponibilă pe https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_599_2014.pdf

2. Curtea Constituțională a României, Decizia Nr. 641din 21 0ctombrie 2014, disponibilă pe, https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_641_2014.pdf

3. Hotărârea Guvernului nr.829/2007 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007

4. Tribunalul Maramureș, s. pen., dec. nr. 82 din 27 februarie 2007, disponibilă pe www.just.ro

5. ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 2533 din 7 mai 2004, disponibilă pe www.scj.ro

6. ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 1548 din 9 martie 2005, disponibilă pe www.scj.ro

7. ÎCCJ, s. pen., dec. nr.533 din 21 septembrie 2005, disponibilă pe www.scj.ro

8. ÎCCJ, s. pen., dec. nr.3838 din 15 iunie 2006, disponibilă pe www.scj.ro

9. ÎCCJ, s. pen., dec. nr.3867 din 16 iunie 2006, disponibilă pe www.scj.ro

10. ÎCCJ, Secțiile Unite, dec. nr.48 din 14 iunie 2007, disponibilă pe www.scj.ro

11. ÎCCJ, secțiile Unite, dec. nr. 48/2007, disponibilă pe www.legalis.ro

12. ÎCCJ, Secțiile Unite, dec. nr.44/2008, disponibilă pe www.legalis.ro

13. ÎCCJ, Secțiile Unite, dec. nr. XV/2009, disponibilă pe www.legalis.ro

III.ADRESE WEB

1.www.ccr.ro

2.www.just.ro

3.www.legalis.ro

4.www.scj.ro

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Camera Preliminara – O Noua Institutie de Drept Procesual Penal (ID: 126622)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Camera Preliminara – O Noua Institutie de Drept Procesual Penal

Copyright Notice

Noul Cod Civil

Juramantul Militar.vaolarea Contractului cu Tara

.drept Comunitar. Aplicabilitatea Imediata a Izvoarelor de Drept Comunitar

. Examinarea Criminalistica a Armelor de Foc Dupa Urmele Principale ale Tragerii

Arbitrajul Comercial

Perchezitia – Procedeu Probatoriu In Procesul Penal

Copyright Notice

Similar Posts