Camelia Firuţa OROIAN [303393]

CUPRINS

I N T R O D U CE R E

[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat] a contribuit considerabil la îmbunătățirea condițiilor de viață a populației. [anonimizat], furnizor de materie primă pentru industrie și bineînțeles, o însemnată piață de desfacere pentru producția acesteia.

Agricultura, [anonimizat]. În același timp agricultura este considerată a fi o [anonimizat] a economiei, deci parte a sistemului economic național și/sau mondial. [anonimizat], [anonimizat], întrucât ea însăși reprezintă un sistem distinct interconectat la celelalte subsisteme din economie.

Ca și ramură a [anonimizat], [anonimizat] a soarelui, [anonimizat], constituind singura formă de energie accesibilă organismului uman și animal.

[anonimizat], agricultura constituie principală ramură a [anonimizat].

O [anonimizat]-economici. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], înclinarea pantelor. [anonimizat], la care se adaugă și capacitatea de drenare și reținere a apei. [anonimizat], chimizare, irigare, [anonimizat] a economiei. [anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat]; [anonimizat], de participare la procesul de creștere și dezvoltare precum și funcția de protecție a mediului și dezvoltarea durabilă.

[anonimizat] a [anonimizat]. Astfel, se înregistrează decalaje mari între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare sub aspectul alimentației. [anonimizat], în primul rând în cadrul dezvoltării normale fizice și psihice a individului, diminuându-i [anonimizat]cipării la diferite activități, iar în al doilea, prin răsfrângerea acestor implicații în plan social.

CAP. I NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMELE DE AGRICULTURĂ

1.1 Conceptul de sistem de agricultură

Sistemele de agricultură constituie unități funcționale ale biosferei, ale cadrului natural și social-economic, create pentru obținerea producției vegetale și animale, dirijate, controlate și conduse de cultivator (MORAR, 2003).

Prin sistem de agricultură sau sistem de producție agricolă se înțelege modurile diferite de a practica agricultura, moduri impuse de dezvoltarea societății, de stadiul cunoștiințelor tehnice și științifice în domeniul agricol, care s-au practicat în anumite etape istorice, în care solul este folosit ca principală sursă de producție pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole și pentru creșterea animalelor (PUIA și SORAN, 1981).

În scopul funcționării optime, sistemele de agricultură, trebuie echilibrate din punct de vedere economic. Acest echilibru trebuie să aibă la bază fundamente ecologice, procedeele de cultivare a pământului și plantelor trebuie astfel diferențiate în funcție de condițiile climatice și locale specifice fiecărei regiuni în parte, pentru menținerea unor recolte bogate și a unei productivități sporite a muncii (MORAR, 2004).

In sistemele agricole sunt cuprinse cele tradiționale, regăsite pe suprafețe mici și medii de teren, incluzând componente de chimizare și mecanizare, cât și cele intensive bazate pe o chimizare și mecanizare frecventă, cu consumuri mari de energie convențională unde se aplică metode industriale de cultivare pe suprafețe mari de teren(PLOEG, 1994).

1.2. Caracteristicile sistemelor de agricultură

Agricultura poate fi privită ca un sistem care înglobează inputuri fizice, culturale, economice și comportamentale. În zonele în care agricultura este mai puțin dezvoltată, factorii fizici sunt, de obicei, mai importanți, însă, pe măsură ce contribuțiile umane cresc, aceste inputuri fizice devin mai puțin semnificative.

Figura 1.1. Sistemul agricol

Sursă: https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html

Acest model de sistem poate fi aplicat tuturor tipurilor de agricultură, indiferent de dimensiune sau locație. Responsabili pentru diferitele tipuri și modele de agricultură din întreaga lume sunt variațiile factorilor de producție (Figura1.1). Aceștia determină o clasificarea a agriculturii punând în evidență contrastele dintre diferitele sisteme (https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html) agricole

1.2.1. Distribuția tipurilor de agricultură practicate la nivel global

În Figura 1.2 este prezentată distribuția generală a celor mai frecvente tipuri de agricultură practicate la nivel mondial. În acest sens au fost luate în calcul următoarele tipuri de sisteme de agricultură: sistemul agricol pastoral-nomad, sistemul agricol intensiv de subzistență, plantații tropicale, fermele de creștere a animalelor, cultivarea cerealelor în sistem comercial, sistemul agricol intensiv, alte sisteme (foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html).

Se impun următoarele precizări:

nu există un consens unanim acceptat asupra modului în care principalele tipuri de agricultură ar trebui recunoscute și clasificate;

limitele dintre tipurile de agricultură, așa cum sunt desenate pe o hartă, sunt de obicei foarte arbitrare;

un tip de agricultură se îmbină gradual cu un tip învecinat, existănd doar câteva limite rigide;

în fiecare zonă mai largă pot apărea mai multe tipuri de agricultură – ca de exemplu în Africa de Vest, unde cultivatorii sedentari locuiesc alături de păstorii nomazi;

o cultură industrială poate fi cultivată și la nivel local;

sisteme de agricultură se modifică într-o perioadă de timp odată cu schimbările survenite în economie, precipitații, caracteristici ale solului, modelele comportamentale și politică;

Figura 1.2. Distribuția globală a sistemelor de agricultură

Sursă: https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html

1.2.2. Criteriile de clasificare a sistemelor agricole

În țara noastră, agricultura ca sistem organizat și funcțional pus în slujba societății este abordată, în plan științific, din unghiuri diferite ceea ce dă posibilitatea ca pe baza unor criterii de clasificare bine definite să se obțină mai multe tipuri de sisteme agricole.

La stabilirea criteriilor de clasificare se au în vedere de cele mai multe ori condițiile climatice, economice și sociale existente. Criteriile de clasificare a sistemelor agricole, abordate în acest caz sunt de natură istorică, ecologică și de performanță (PLOEG, 1994).

Criteriul istoric

Este primul, dar și cel mai des întâlnit în literatura de specialitate. Sistemele agricole folosite de om de la conștientizarea agriculturii ca activitate umană util-productivă și până în prezent au fost denumite generic sisteme agricole convenționale, întâlnite de cele mai mult ori sub accepțiunea de agricultură convențională prin care se înțelege producerea de alimente pe bază de energie solară și prin intermediul plantelor fixate în sol.

Începuturile agriculturii se regăsesc în cultivarea unor plante sălbatice, care de-a lungul timpului au fost supuse continuu proceselor de selecție și ameliorare în scopul creșterii capacității lor productive. Etapele și stadiile de dezvoltare în care s-a aflat agricultura au fost determinante de evoluția societății umane, dar și a omului ca entitate biologică (PUIA și SORAN, 1981).

Astfel, agricultura a constituit, prin consecințele ei, nu numai un mod cu totul nemaiîntâlnit, dar și de neînlocuit în lumea vie de procurare a alimentelor pentru omenire, dar și un factor organizator de structuri spațiale în oikumen (ogor, așezării rurale și urbane) și de geneză a noii relații sociale; din această cauză cea mai mare parte din structurile sociale, mai vechi sau mai noi, sunt urmarea firească a inventării agriculturii și a diviziunii muncii.

Un alt element important al definirii agriculturii la începuturile sale a fost utilizarea pe lângă resursele energetice naturale (energia solară, eoliană, hidraulică) și a energiilor rezultate din tracțiunea animală, factorul care a adus un surplus de producție, ceea ce a însemnat o etapă nouă în evoluția agriculturii, etapă fundamental diferită față de cea "incipientă". Fiecare element nou introdus în perfecționarea agriculturii și-a dovedit eficiența de-a lungul timpului în sporurile de producție aduse, fapt ce a determinat atât creșterea populației, dar și a nivelului de trai al acesteia (PUIA și SORAN, 1981).

Particularitățile agroecosistemelor față de ecosistemele naturale fac referire cu precădere la exploatarea intensivă și reglajul artificial , dar și la alte elemente așa cum sunt prezentate în Tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.

Particularitățile unui agroecosistem în raport cu un sistem natural

Sursă: Environnement et Agriculture: Bernard Le Clech Editions: Synthese Agricole

În același timp între agricultură și evoluția speciei umane a existat o strânsă interdependență putându-se afirma că agricultura a reclamat prin evoluția sa o dezvoltare a intelectului uman. De pildă, folosirea limbajului și posibilitatea transmiterii cunoștințelor acumulate a fost un pas decisiv în progresul agriculturii, trecându-se la acumulări de cunoștințe și tehnici.

Practicarea unui agrosistem tradițional a caracterizat perioada cuprinsă între antichitate și revoluția industrială. Acest tip rudimentar de sistem agricol a avut la bază legătura strânsă dintre producția vegetală și cea animală, agricultorul începând să își pună problema exercitării unui control minim asupra ecosistemului în care își desfășura activitatea.

În acest sistem agricol, începe folosirea îngrășămintelor organice, perfecționarea uneltelor, selecția plantelor și cultivarea plantelor după anumite tehnici, conducând la creșterea lentă, dar continuă a producției. Această creștere a producției a determinat dezvoltarea societății umane prin dezvoltarea orașelor și a schimburilor comerciale (PUIA și SORAN, 1981).

Agricultura a suferit însă modificări esențiale odată cu revoluția industrială care a determinat introducerea tracțiunii mecanice și folosirea îngrășămintelor chimice. În același timp, agricultura a fost cea care a creat contextul pentru realizarea revoluției industriale, prin excedentele de produse, forță de muncă și capital realizate în domeniu.

Problema creșterii cerinței pentru produsele agroalimentare a determinat dezvoltarea sistemului agricol intensiv, chimizat și mecanizat, generator de producții ridicate. Se poate aprecia că această agricultură a înflorit în perioada anilor 1970, când exploatațiile care nu se integrau pe calea intensificării erau marginalizate de structurile agricole oficiale. Din nefericire acest tip de agricultură a adus și neajunsuri societății umane prin daunele cauzate atât solului cât și mediului înconjurător.

Deși pe plan mondial dezvoltarea agriculturii este inegală de la o zonă la alta, de la o țară la alta, iar problema crizei alimentare nu s-a rezolvat încă, țările dezvoltate, odată cu atingerea autosuficienței alimentare, intensificarea exporturilor și reducerea ponderii cheltuielilor pentru aceste produse în bugetul familiei au pus problema achiziționării de produse de calitate superioară, biologice, cu conținut ridicat în substanțe utile.

Luând în calcul caracterul evolutiv al sistemelor de agricultură cunoscute și acceptate de științele agricole până în present acestea pot fi împărțite în două categorii, și anume sisteme de agricultură tradiționale și sisteme de agricultură moderne.

Sisteme de agricultură tradiționale

Agricultura tradițională, numită și familială este larg răspândită în multe părți ale globului, în România fiind practicată în multe zone ecologice. Caracteristicile acestui tip de sistem de agricultură fac referire la folosirea energiei animalelor pentru efectuarea lucrărilor agricole și a muncii manuale prin utilizarea uneltelor din lemn sau metal pe suprafețe mici de teren, alături de fertilizarea naturală sau chimică, rotația simplă a culturilor apoi a asolamentelor, selectarea empirica a unor soiuri de plante si rase de animale, utilizarea dejecțiilor de la animale ca îngrășământ organic, etc. (BÎLTEANU, 1998).

Odată cu trecerea timpului în cadrul acestui sistem a fost introdusă incet mecanizarea lucrărilor agricole, utilizarea pesticidelor, mărirea suprafețelor de teren lucrate și implicit a intrărilor (inputurilor) de energie. Cu toate că în cadrul sistemelor de agricultură tradiționale se pot obține producții ridicate, din punct de vedere economic, acestea nu sunt viabile datorită vulnerabilității asociate presiunilor exerciate din exterior. Din acest motiv, ele pot fi catalogate ca sisteme de agricultură aferente țărilor subdezvoltate și sărace.

O parte esențială în cadrul agriculturii traditionale o deține creșterea animalelor domestice. Prin această legătură, sistemul traditional s-a apropiat foarte mult de ecosistemele naturale. Astfel, în cadrul agriculturii tradiționale se regăsește piramida eltoniana cu toți componenții ei, și anume: producătorii primari, reprezentați de plantele cultivate, consumatorii secundari, constituiți din erbivorele domesticite și omul, precum și destructorii prezenți în sol. Agricultura tradițională poate fi considerată o îndeletnicire umană cu un caracter ecologic pronunțat dat fiind faptul că în cadrul acesteia s-a înregistrat o permanentă reciclare a substanțelor si o integrare a proceselor de producție agricole în circuitele biogeochimice ale biosferei. Astfel, agricultura tradițională a reușit să asigure omului o reducere a suprafeței a ariei de alimentare la 0,5-1,5 ha/individ/an.

Sisteme de agricultură moderne

Ca și consecință a progreselor științifice, tehnice și industriale, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, în cadrul agriculturii au apărut schimbări profunde care au generat două tipuri de efecte, pe de-o parte au determinat creșteri substanțiale ale producțiilor agricole iar pe cealaltă parte, efecte negative asupra mediului. În cadrul acestor sisteme de agricultură, omul a avut o intervenție pregnantă, reușind să controleze într-o mare măsură productivitatea ecosistemelor. Suprafața ariei de alimentare se reduce mai mult în cadrul acestor sisteme de agricultură, la 0,2-0,6 ha/individ/an (BÎLTEANU, 1998).

Omul a reusit să controleze într-o mare masură productivitatea ecosistemelor agricole, prin intervenția sa în cadrul piramidei eltoniene și eliminarea controlului exercitat de către carnivorele mari asupra populațiilor de erbivore domestice.

În ultimele trei-patru decenii, în cadrul sistemelor agricole au fost înregistrate schimbări radicale. În afară de energia solară, care întreținea întregul sistem, omul a introdus în cadrul sitemelor de agricultură și energia concentrată (culturală) adică energia combustibililor fosili folosiți direct (tracțiune mecanică) sau indirect (îngrașăminte chimice, pesticide etc.). În aceast tip de agricultură, industrializată, s-a separat cultivarea plantelor de creșterea animalelor domestice, regăsită în armonie în cadrul sistemelor tradiționale. Această separare arbitrară a condus la perturbarea ciclurilor biogeochimice seculare, având ca efect scăderea fertilității solului. La rândul ei, scăderea fertilității naturale a solului a trebuit sa fie suplinită de industrie prin introducerea crescândă a îngrășămintelor chimice, conducând la o artificializare tot mai pronunțată a unor tipuri de agroecosisteme. Posibilitatea atragerii în agroecosisteme a unor surse de energii suplimentare (prin mecanizare-chimizare și alte îmbunătățiri tehnice) a condus în final la inventarea unor agroecosisteme, reduse ca întindere (culturile din sere, complexele industriale zootehnice) dar cu o eficiență foarte ridicată din punct de vedere a producțiilor obținute. Acestea poartă denumirea de agroecosisteme industriale. Ele sunt dependente de energia suplimentară investită de om și permit controlul aproape a tuturor factorilor care contribuie la realizarea recoltelor (BÎLTEANU, 2001).

Agricultura intensivă sau industrială este caracteristică statelor dezvoltate, reprezintă sistemul suprafețelor mari de teren, cu intrări mari de energie comercială, dotată cu o mecanizare diversificată de înalt nivel tehnic. Dat fiind faptul că activitatea productivă se desfășoară în câmp deschis, în livezi, vii și sere pentru legume și flori, acest sistem asigură materie primă și produse în stare proaspătă în cantități mari, pe tot parcurul anului. Specialiștii implicați în procesele tehnologice sunt calificați, culturile agricole sunt foarte variate iar asolamentele sunt moderne. Sistemul este un mare consumator de energie, îngrășăminte și pesticide. Agricultura chimizată permite diversificarea alimentelor în raport cu necesitățile nutritive și preferințele consumatorilor – posibilitate care nu poate fi regăsită în sistemul tradițional.

Este drept că agricultura modernă, intensivă, are nevoie de îngrășăminte chimice și pesticide pentru a susține randamentele ridicate și a combate bolile și dăunătorii, însă dozarea trebuie să fie moderată, în funcție de sistemul de cultură adoptat. De aceea, o importanță majoră este atribuită găsirii unor căi de limitare a artificializării exagerate a producției agricole printr-o administrare corectă și o monitorizare permanentă a culturilor.

În acest sens, în fundamentarea agriculturii moderne un loc important îl deține pedologia ecologică, prin diversificarea lumii vegetale în sistemul agricol, a mecanismelor responsabile de echilibrul biocenozelor din soluri, toate acestea conducând la menținerea echilibrului ecologic și la crearea unui mediu mai puțin poluant (PUIA și SORAN, 1981).

Susținută financiar de către organismele europene și unele state dezvoltate cum ar fi Danemarca, Germania, Anglia, Elveția, Olanda, Spania, agricultura biologică este promovată din multe considerente tehnologice și economice. În linii mari, sistemul de agricultură biologică renunță complet la folosirea îngrășămintelor chimice, necesarul de elemente nutritive fiind asigurat prin mijloace prietenoase cu mediul cum ar fi fertilizanții naturali – îngrășăminte organice sub formă de gunoi de grajd, compostul, îngrășămintele verzi, ș.a. (IONESCU, 1998; DAVIDESCU și DAVIDESCU, 1994).

Trecerea de la agricultura biologică la cea durabilă (sustenabilă) presupune practicarea unei activități productive alternative în sensul larg al cuvântului. Astfel conceptul de bază al agriculturii durabile constă în creșterea productivității în vederea obținereii unor profituri sigure și constante, cu un minimum de efecte negative asupra mediului, asigurând astfel securitatea alimentară a populației. În acest sens se vor folosi din plin, însă cu cumpătare, realizările chimiei, construcțiilor de mașini și biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Agricultura sustenabilă are la bază aplicarea unor tehnologii adaptate specificului pedoclimatic al diferitelor zone luate în calcul, în care aportul îngrășămintelor chimice și a pesticidelor nu trebuie să depășească 40-45%. Conceptul este unul laborios, vizează complexitatea sistemului referitor la stabilitatea biologică a plantelor, conservarea și protejarea resurselor naturale dar și introducerea și apoi generalizarea tehnologiilor viabile economic pe o perioadă lungă de timp, capabile de producții ridicate și costuri reduse.

OTIMAN (2005), punctează faptul că în vederea implementării agriculturii durabile în România, cu perspectiva realizării fermelor familiale bazate pe proprietatea privată, sunt necesare în continuare cercetări vaste, restructurări și investiții, precum și politici speciale de intercorelare a sectorului agricol cu celelalte sectoare economice.

Agricultura integrată constituie un ansamblu de componente, în care lupta contra bolilor și dăunătorilor devine esențială, iar metodele și tehnicile aferente conceptului de producție integrată sunt menite să asigure în condiții economice și ecologice satisfăcătoare calitatea mediului. Considerată a fi tot un demers al agriculturii durabile, în cadrul acesteia se disting aspecte de ordin biologic, tehnologic, de zonare, finanțare și gestionare a resurselor.

Agricultura ecologică finalizează conceptul general al unei alternative posibile în viitor în ecosistemele agricole, dar ea conține și elemente proprii, originale (MĂNESCU, 1997). Sistemul de agricultură ecologic exclude în cea mai mare măsură mijloacele de control exterioare ecosistemului (pesticide) asigurând astfel o mai mare rezistență a comunității biologice la agresiunile externe (boli și dăunători). Pe lângă acestea se adaugă întregul complex de măsuri agrotehnice clasice, și anume: asolamentul, culturi mixte, îngrășăminte verzi, combaterea biologică și agrotehnică, irigație, mecanizare, toate acestea aplicându-se după criterii agrobiologice, în scopul asigurării unei protecții corespunzătoare a solului pentru o periodă cât mai îndelungată. Principalele state industriale cu o agricultură avansată susțin deja acest demers încurajând obținerea unei producții agroalimentare nepoluate, sănătoase și cu principii nutritive superioare (DAVIDESCU și DAVIDESCU, 1994).

Pentru a încetinii sau stopa criza din mediul agricol și rural pașii care trebuie urmați presupun introducerea și consolidarea criteriilor ecologice de management și a agriculturii eco-biologice ca parte integrată a producției agricole convenționale în vedrea dezvoltării unei producții agricole ecologice reale, suficiente pentru a satisfice nevoile omenirii (IONESCU, 1998). Astfel, ecosistemele agricole ca și complex integrat a factorilor naturali, economici și sociali, necesită intervenția rațională, științifică a cultivatorului, care să conducă la ridicarea productivității acesteia, la protecția și la rentabilizarea ei, pe baza unor parametrii superiori ai tehnologiei contemporane, folosind din plin mecanismele economiei de piață.

Criterii ecologice

Anii "80 au însemnat o reorientare a politicilor agricole spre o agricultură mai economică și mai autonomă. Răspunsul la aceste noi cerințe și la neajunsurile agriculturii intensive s-a materializat prin dezvoltarea sistemelor alternative în rândul cărora se numără. (IONESCU, 1998): agricultura rațională, agricultura integrată, agricultura biologică, agricultura ecologică, permacultura, agricultura durabilă. Aceste alternative la agricultura intensivă sunt aduse de ecologie, și au ca principal scop respectarea mediului înconjurător. Succint aceste tipuri de agricultură pot fi definite după PUIA și SORAN (1981), astfel:

agricultura rațională, vizează ameliorarea practicilor actuale prin limitarea folosirii îngrășămintelor și a pesticidelor, dar cu menținerea randamentelor la cote ridicate.

agricultura integrată, în SUA este denumită Low Input Sustainable Agriculture sau LISA are un conținut conceptual apropiat de cel prezentat anterior, dar randamentele vizate sunt mai puțin înalte. Obiectivul este obținerea de alimente de calitate folosind tehnici de producție care favorizează mecanismele naturale de reglare și impune luarea în calcul a asolamentelor regionale (spațiile naturale înconjurătoare).

agricultura biologică denumită și organică se caracterizează prin refuzul de a utiliza îngrășămintele minerale solubile și a pesticidelor de sinteză (DAVIDESCU și DAVIDESCU, 1994).

agricultura ecologică presupune obținerea de produse agricole exclusiv pe cale naturală și acordă o atenție deosebită protecției mediului, prevenind degradarea acestuia cu substanțe chimice, remanența ale pesticidelor și îngrășămintelor, precum și cu lucrările solului și irigațiile utilizate necorespunzător.

permacultura: se bazează pe tradiția agricolă din zonă, folosirea de îngrășăminte naturale, diversitate biologică și respinge folosirea pesticidelor și a îngrășămintelor chimice.

agricultura durabilă: este definită ca fiind agricultura care urmărește conservarea resurselor naturale și protecția, pe termen nedefinit, a mediului, sporirea sănătății publice și producerea unor cantități de hrană adecvate și profitabile pentru fermieri.

Criterii de performanță

Sistemele agricole întâlnite pe glob diferă de la o țară la alta, pornind de la cele practicate în mod tradițional pe suprafețe mici și medii de teren cu intrări reduse de inputuri până la cele intensive cu intrări masive de outputuri, cultivate pe suprafețe întinse. Individualizarea fiecărui sistem agricol se face pe baza unor caracteristici specifice ce definesc elementele comune sistemelor în ansamblul lor, indiferent de gradul de performanță sau evoluție atins (PUIA și SORAN, 1981).

Pentru exemplificare în Tabelul 1.2 sunt redate caracteristicile de identificare a trei sisteme agricole practicate și întâlnite la nivel global, și anume: sistemul convențional, biologic sau ecologic și integrat sau sustenabil (Environnement et Agriculture: Bernard Le Clech, Editions: Synthese Agricole).

Tabelul 1.2

Comparația diferitelor tipuri de agricultură

Sursă: Environnement et Agriculture: Bernard Le Clech

Bibliografie selectivă

BÎLTEANU GH., 1998, Fitotehnie volumul I, Editura Ceres, București

BÎLTEANU, GH., 2001 – Fitotehnie volumul II, Editura Ceres, București

DAVIDESCU D. și Velicica DAVIDESCU, 1994, Agricultura biologică, Ed.Ceres, București;

IONESCU A.,1998, Agricultura ecologică, Ed. Pedagogică, București;

MĂNESCU B., 1997, Bazele ecotehnicii agricole, Editura ASE, București;

MORAR G., 2003, Sisteme de agricultură și culturi de câmp, Suport de curs, Editura Academicpres, Cluj-Napoca, 2003

OTIMAN P., 2005, Dezvoltarea rurală durabilă în România. București: Editura Academiei Române,

PUIA I. și V. SORAN, 1981, Agroecosistemele și alimentația omenirii, Ed. Ceres, București;

PLOEG, J.D., 1994, Styles of farming: an introductory note on concepts and methodology, within: practice and perspectives of endogenous rural development, Assen: Van Gorcum, pp. 7- 30.

***, Environnement et Agriculture: Bernard Le Clech, Editions: Synthese Agricole

***https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html

Partea a I-a

Capitolul II. SISTEME DE AGRICULTURĂ TRADIȚIONALE

2.1. Caracteristici ale sistemelor de agricultură tradiționale

Sistemele de agricultură sau sistemele de producție agricolă sunt practici agricole sau moduri de a practica agricultura fiind impuse de dezvoltarea societății, de stadiul cunoștiințelor tehnice și științifice în domeniul agricol, care s-au practicat în anumite etape istorice (ONISIE și JITĂREANU, 2000).

Agricultura tradițională reprezintă direcția ascendentă a agriculturii primitive, care prin evoluția de milenii a ajuns la stadiul actual de dezvoltare și diversificare. Acest tip de agricultură este caracterizat prin substituirea definitivă a biocenozelor naturale prin agrobiocenozele create de om. Importanța solului devine în această situație deosebit de mare, el trebuie să se mențină tot timpul ca rezervor de substanțe nutritive, cu toate că în mod constant este sărăcit, prin recoltare și eroziune (MORAR, 2003).

Agricultura tradițională a fost adoptată în perioada când terenurile fertile desțelenite în vederea cultivării au devenit insuficiente pentru satisfacerea necesităților unei populații tot mai dense (PUIA și SORAN, 1981).

Ea este precedată de acumularea unui imens volum de observații asupra efectului fertilizant pe care îl exercită pășunatul cu animale a miriștii provenite după recoltare, observații ce au dus mai târziu la utilizarea dejecțiilor ca îngrășământe organice, chiar dacă acestea nu erau produse pe teritoriile cultivate (SOLTNER, 2000).

Prin fertilizare cu dejecții, omul intervine în desfășurarea ciclurilor biogeochimice asigurând fie revenirea parțială a elementelor extrase din agroecosistem, fie transferul de elemente din ecosisteme limitrofe, reprezentate de obicei prin pajiști (IONESCU și colab., 1994).

Transferul de elemente din pajiști către ogoare, instituit de om prin intermediul animalelor domestice care consumă o bună parte din biomasă în afara terenurilor cultivate, compensează pierderile datorate recoltei și eroziunii, echilibrând ciclurile biogeochimice și asigurând menținerea fertilității solului (ONISIE și JITĂREANU, 2000).

Aplicarea îngrășămintelor organice pe ogoarele cultivate constituie măsura cea mai importantă întreprinsă de omul primitiv pentru permanentizarea agroecosistemelor, ea se proiectează în prezent ca fiind una dintre primele atestări ale cunoștințelor umane privind principiile de funcționare ale ecosistemelor (IONESCU și colab., 1994).

Cu timpul omul a învățat să folosească energia animalelor pentru efectuarea lucrărilor agricole și să-și confecționeze unelte din metal; calitatea lucrărilor devine mai bună și productivitatea ecosistemelor înregistrează o creștere corespunzătoare. Animalele domestice sunt implicate tot mai profund în obținerea resurselor de hrană de pe urma culturii plantelor, recolta nu se mai obține numai prin conversia energiei solare incidente, ci și prin investiție de energie umană și animală, cea din urmă în proporție din ce în ce mai mare (GUȘ și colab., 2004). Utilizarea animalelor în desfășurarea lucrărilor agricole presupune o intervenție, pe cel puțin două planuri, în fluxul energetic ce străbate agroecosistemul și prin consum de recoltă, stocată sub formă de legături chimice, în energie proprie. Din această energie se investește conștient în agroecosistem o fracțiune care deși nu este absorbită direct, ca și energia luminoasă de către plantele de cultură, determină creșterea productivității primare a agroecosistemului. Fenomenul este absent în ecosistemele naturale unde energia biomasei se consumă în procese biologice ce nu implică obligatoriu creșterea productivității primare(GUȘ și colab., 2004). În al doilea rând, creșterea producției de biomasă din agroecosistem pe seama utilizării energiei animalelor cu care se realizează principalele lucrări agricole, corespunde unui transfer energetic dinspre pășune spre ogor, paralel cu transferul geochimic. O parte din energia solară incidentă la suprafața pășunilor este transferată tot prin intermediul animalelor domestice în agroecosistemele culturilor și convertită în energie mecanică. Cu timpul, legătura dintre cultura plantelor și creșterea animalelor a devenit atât de strânsă, încât agricultura tradițională nu putea fi concepută decât în limitele acestei legături simbiotice (SOLTNER, 2000).

Agricultura, bazată pe aplicarea îngrășămintelor organice și utilizarea de energie animală, s-a răspândit pe întinse suprafețe, încă din antichitate, diversificându-se într-un număr impresionant de variante adaptate la condițiile ecologice și culturale ale diferitelor civilizații (GUȘ și colab., 2004).

Sistemele de agricultură din câmpuri deschise (în Europa Centrală și de Est), din câmpuri împrejmuite de vegetație lemnoasă (bocage în Europa de Nord-Vest), din câmpurile irigate de orez (în Asia de Sud-Est), din oaze (Africa de Nord) conferă agriculturii sedentare o varietate impresionantă ce exprimă rezultatul unei îndelungi practici și adaptarea la condițiile ecologice regionale.

Toate aceste variante aparțin sistemului de agricultură tradițională (PUIA și SORAN, 1981) clădit pe cele două caracteristici comune, perpetuat de peste 6000 de ani și ocupând încă și astăzi cea mai mare parte a suprafețelor cultivate pe glob. În această lungă perioadă de timp, creșterea productivității agroecosistemelor tradiționale s-a realizat lent, pe seama unor soiuri din ce în ce mai productive, adaptate condițiilor locale, a unor asolamente mai eficiente, a unor amenajări de irigații, a creșterii calității agrotehnicii, fără însă a se modifica esențial structura și funcționarea agroecosistemelor.

Cele patru mari forme ale agriculturii de subzistență sunt vânătoarea și culesul plantelor, păstoritul nomad, cultivarea diferitelor loturi și agricultura stabilă. Fiecare din aceste forme reflectă un anumit stadiu din istoria societății umane. În urma cu aproximativ 12000 de ani, cea mai mare parte a oamenilor trăiau din vânătoare, pescuit și cules. Asta implica uciderea animalelor sălbatice pentru carne și culesul plantelor și rădăcinilor comestibile, printre care fragi, fructe și semințe sălbatice (PUIA și SORAN, 1987).

Ca mod de viață, vânătoarea și culesul au avut un declin rapid după dezvoltarea agriculturii, in urma cu 12000-10000 de ani. Odata cu descoperirea modului în care pot fi cultivate plantele și domesticite animalele, majoritatea au devenit agricultori. În regiunile cu ploi abundente și regulate, agricultorii cultivau diverse recolte. În regiunile mai uscate, creșteau animale. Grupurile tot mai mici de vânători si culegători au fost împinse către zone care nu erau propice nici unei forme de agricultură. Vânătoarea și culesul necesitau o bună cunoaștere a modului de supraviețuire în armonie cu natura. Aceste cunoștințe le permiteau vânătorilor și culegătorilor să supraviețuiască chiar și în zonele extrem de inospitaliere. Unii oameni de știință considera ca nu ar trebui lăsate să se piardă cunoștințele despre natura a vânătorilor și culegătorilor (SOLTNER, 2000). Păstoritul nomad reprezintă un stadiu mai evoluat al vânătorii si unele forme de păstorit sunt chiar foarte asemănătoare cu aceasta. De exemplu, hoardele de caribu urmărite de eschimoșii din nordul Canadei, sau cele de reni vânate de laponii din nordul Scandinaviei, sunt doar parțial domesticite. În realitate, aceste animale sunt sălbatice și migrează an de an, fiind sau nu însoțite de oameni.Cele mai multe triburi nomade reușesc însă să domesticească animalele, printre care vite, capre și oi, alături de cămile, în Africa de Nord și sud-vestul Asiei, lame în Munții Anzi din America de Sud și iaci în munții si podișurile înalte din centru Asiei (PUIA și SORAN, 1981).

După păstoritul nomad, evolutiv, au urmat alte sisteme de agricultura. În continuare sunt dezbătute fiecare dintre aceste sisteme de agricultură tradiționale.

Figura 2.1. Sistemele de agricultură tradiționale

(Sursă proprie)

Sistemele de agricultură tradiționale cunoscute și acceptate de științele agricole până în prezent sunt (Figura 2.1): sistemul de agricultură cu țelină virgin, sistemul de agricultură pastoral mixt, sistemul de agricultură cu ogor, sistemul de agricultură altern, sistemul de agricultură cu ierburi perene (MORAR, 2003).

2.2. Sistemul de agricultură cu țelină virgină

Cultivarea terenului a constituit prima ocupație a omului, care l-a transformat în ființă socială. Civilizația a început cu agricultura, dat fiind faptul că nimic nu ar fi fost posibil fără asigurarea hranei (SOLTNER, 2000).

Sistemul de agricultură cu țelină virgină s-a practicat în comuna primitivă, apoi în Orientul Mijlociu, de unde mai apoi s-a răspândit rapid în Asia, Egipt și Europa Consta în folosirea terenurilor înțelenite, care nu au mai fost lucrate anterior, bazat la început pe cultivarea secarei, orzului și grâului. Lucrările solului aplicate în cadrul acestui sistem erau superficiale, și metodele rudimentare, rezultând o îmbruienare excesivă, astfel, după o perioadă de câțiva ani, solul își reducea din fertilitate, iar recoltele scădeau (MORAR, 2003). Din acest motiv, oamenii părăseau terenurile respective după un anumit timp, și se orientau spre alte terenuri care nu mai fuseseră lucrate, cu fertilitate naturală ridicată. Populația fiind foarte mică în acele vremuri, după o periodă când reveneau la vechile suprafețe lucrate, acestea erau din nou înțelenite datorită faptului că solul se tasa natural și apăreau specii de plante adaptate acestor condiții. Astfel, acest sistem de agricultură a fost numit „ cu țelină” (MORAR, 2003).

Fenomenul de înțelenire, poate fi observant și în zilele noastre, experimental, atunci când un teren este lasat nelucrat, având drept urmare dispariția aproximativ totală a speciilor adaptate solului aerat cum sunt: Amaranthus retroflexus, Portulaca oleracaea, Chenopodium album, Xanthium strumarium s.a. si apariția vegetatiei specifica solului tasat natural reprezentata prin specii anuale cum sunt Erigeron canadensis, Crepis foetida, perene ca Cynodon dactylon si bienale ca Daucus carota var. spontanea, Onopordon acanthium sau chiar lemnoase (ONISIE și JITĂREANU, 2000).

2.3. Sistemul de agricultură pastoral mixt

Sistemul de agricutură pastoral mixt a predominat în perioada sclavagistă și în primele secole ale orânduirii feudale. Proprietatea privată și sclavagismul împiedicau deplasarea oamenilor spre noi suprafețe care se puteau lua în cultură. În aceste condiții s-a impus luarea în cultură a suprafețelor care inițial au fost părăsite. În perioada în care terenul nu era cultivat, fertilitatea lui se ameliora pe cale naturală, ca urmare a absenței lucrărilor solului care conduceau la intensificarea activității bacteriilor aerobe implicate în descompunerea materialului organic a solului. Terenul luat în cultură se împărțea în mai multe sole, unele dintre acestea erau cultivate timp de 8-10 ani, în special cu cereale, iar altele erau lăsate necultivate pentru o perioadă mai îndelungată de timp (pârloagă lungă). Terenul lăsat necultivat, a căpătat denumirea de „pârloagă de lungă durată”, iar sistemul – “sistemul de agricultură cu pârloagă”. Datorită faptului că pârloaga avea în același timp o dublă întrebuințare, respectiv era folosită în același timp și ca pășune, sistemul a devenit cunoscut ca și „sistemul de agricultură pastoral mixt” (MORAR, 2003).

Până la începutul capitalismului, rămășițele acestui sistem de agricultură s-au regăsit în fiecare țară. Spre exemplu, în țara noastră, în Câmpia Bărăganului, Dobrogea, dar și în alte regiuni până la începutul secolului XIX se găseau suprafețe însemnate lăsate ca pârloagă. Ca urmare a creșterii cererii pentru cereale, pe parcursul secolului al XIX lea, atât în Europa, cât și la noi în țară pârloagele au fost arate treptat în scopul extinderii suprafețelor cultivate cu cereale, în cadrul sistemului de agricultură cu ogor.

2.4. Sistemul de agricultură cu ogor

Creșterea populației a continuat și în cadrul orânduirii feudale, concomitent cu creștere necesarului de cereale atât în vederea asigurării hranei populației cât și pentru cea a animalelor. Aceasta a constituit cauza reducerii perioadei în care terenul era lăsat necultivat la unu sau doi ani. Dezvoltarea industrială a determinat necesitatea aprovizionării cu materie primă vegetală cum ar fi sfecla de zahăr, cartoful, inul etc. De asemena, suprafețele cultivate cu porumb și floarea soarelui încep a se extinde din ce în ce mai mult, îndeosebi în Europa și America de Nord. Odată cu porumbul și floarea soarelui, din America a fost adus și cartoful, considerat a fi a doua pâine a omului. Acestea au constituit premizele apariției sistemului de agricultură cu ogor neocupat și plante prășitoare. (PUIA și SORAN, 1981).

Sistemul presupunea ocuparea a 60-70% din suprafata unei feude cu culturi de cereale, iar aproximativ 30-40% se lăsa ogor, obținându-se astfel un asolament de 2-3 ani. Sola cu ogor necultivat avea rolul de a sporii fertilitatea solului, folosindu-se diferit (BOLD și POPESCU, 1986):

ogor sterp sau târziu atunci când se pășuna începând din primăvară, se ara în vara, și era semănată toamna;

ogor negru, când arătura se făcea primăvară timpuriu, sau toamna, se menținea curată de burieni în cursul verii până toamna când se semănau cerealele.

În zonele umede, unde se găseau pajiști naturale practicându-se cu precădere creșterea animalelor, fertilizarea ogorului se realiza prin două practici și anume cu gunoi de grajd sau prin târlire cu vitele, în schimb, în regiunile de stepă în scopul acumulării umidității în sol, ogorul se ingrășa doar prin târlire (MORAR, 2003). Însămânțarea celor două sole se făcea de regulă una cu cereale de toamna și alta cu cereale de primăvară. Sistemul de agricultură cu ogor a apărut ca urmare a cerințelor agroalimentare tot mai ridicate, astfel perioada în care terenul era lăsat nelucrat ca pârloagă, s-a redus treptat la 1-2 ani (pârloagă scurtă) – Figura 2.2. Sistemul presupunea împărțirea suprafeței de teren aferentă unui sat, commune în aproximativ 2-3 tarlale (sole) una fiind lăasată necultivată, ca ogor, în vederea refacerii fertilității solului, iar celelalte se cultivau cu cereale (BOLD și POPESCU, 1986).

Sistemul de agricultură cu ogor s-a practicat în țara noastră sub forma unor rotații de 2-3 ani, de exemplu în primul an se cultivau cereale de toamnă, iar în al doilea an sola era lăsată necultivată, sau în primul an se cultivau cereale de toamnă, în cel de-al doilea, cereale de primăvară, iar în cel de-al treilea an sola era lăsată necultivată sub formă de ogor. Treptat sola cu ogor a fost cultivată cu porumb (BOLD și POPESCU, 1986).

Figura 2.2. Rotația culturilor în sistemul de agricultură cu ogor

(sursă proprie)

Avantajul sistemului era că permitea pregătirea solului în condiții foarte bune pentru cultura principală și anume grâul de toamnă iar în același timp permitea alternarea culturilor în asolamente de 2-4 ani. Dezavantajul consta în faptul că era un sistem extensiv, incapabil să asigure creșterea continuă a recoltelor concomitant cu nevoile de hrană pentru populație și de materii prime pentru industrie. Sistemul a fost practicat și în țara noatră, îndeosebi în Transilvania (ONISIE și JITĂREANU, 2000).

2.5. Sistemul de agricultură altern

Sistemul de agricultură altern a predominat în numeroase țări ale Europei în sec. XVIII și XIX, fiind introdus pentru prima oară în Anglia, în comitatul Norfolk, de unde și demunirea de ,, asolament de tip Norfolk″. S-a extins mai apoi cu repeziciune în țările Europei de Vest (Belgia, Olanda, Germania, Franța etc).

Dezvoltarea rapidă a industriei și implicit sporirea necesarului de materii prime, a zootehniei, alături de creșterea demografică, a determinat înlocuirea ogorului negru din asolamnet cu o plantă leguminoasă. Acesta putea asigura o parte din necesarul de furaje pentru zootehnie și astfel a apărut ideea cultivării trifoiului (BOLD și POPESCU, 1986). Trifoiul, ocupa inițial sola cu ogor negru (Figura 2.3).

Figura 2.3. Înlocuirea ogorului negru din asolament cu trifoi

(sursă proprie)

Mai târziu, acest sistem de agricultură a fost modificat prin introducerea în asolament a culturilor industriale prășitoare. După cum se observă, în acest sistem cerealele nu se cultivau doi ani consecutiv pe aceeași suprafață, ci alternau cu trifoiul și plantele prășitoare. În acest fel s-au pus bazele agrotehnice ale alternării culturilor printr-o rotație de patru ani, iar sistemul de agricultură s-a numit altern (PUIA și SORAN, 1987) (Figura 2.4).

Figura 2.4. Introducerea în asolament a culturilor prășitoare

(sursă proprie)

Aplicarea asolamentului altern în țara noastră a fost posibilă în Transilvania, în regiuni cu climă mai umedă și răcoroasă, unde s-a practicat succesiunea prezentată în Figura 2.5. În zonele mai secetoase trifoiul a fost înlocuit cu o leguminoasă anuală sau cu lucernă (GUȘ și colab., 2004; BOLD și POPESCU, 1986).

Figura 2.5. Asolamentul altern În România

(sursă proprie)

Cu toate că avantajele acestui sistem, din punct de vedere agrotehnic, nu erau de neglijat, prezenta dezajantajul că proporția principalelor plante de cultură nu satisfăcea cerințele economice. (ONISIE și JITĂREANU, 2000).

Sistemul de agricultură altern cu rotație liberă presupunea cultivarea plantelor în funcție de cerințele pieței, încălcând astfel regulile unor rotații raționale stabilite științific. Dezavantajul acestui sistem a survenit prin intervenția riscului ca în anul următor cerințele pieței să se schimbe. (MORAR, 2003).

2.6. Sistemul de agricultură cu ierburi perene

Sistemul de agricultură sovietică sau DKV (Dokuceanov-Kosticev-Viliams) s-a caracterizat prin introducerea periodică a ierburilor perene în asolament, în zone mai sărace, mai umede și cu soluri mai puțin structurate, în scopul strucurării și sporirii fertilității solului.

Școala sovietică a încercat introducerea acestui sistem de agricultură și în țara noastră, însă a rezistat doar 10 ani (MORAR, 2003).

Bibliografie selectivă

BOLD I. și E.R. POPESCU, 1986, Asolamentul: dimensionarea optimă a solelor și parcelelor și gradul de ocupare cu drumuri agricole, Edit. Redacția de Propagandă Tehnică Agricolă, București;

GUȘ P. și colab., 2004, Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;

IONESCU A. și colab., 1994, Ecologie și protecția mediului, Constanța;

MORAR G., 2003, Sisteme de agricultură și culturi de câmp, Suport de curs, Editura Academicpres, Cluj-Napoca, 2003

ONISIE T. și G. JITĂREANU, 2000, Agrotehnica, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași;

PUIA L, V. SORAN, H. KLEIMM, 1981, Agroecosistemelei clasificarea lor. în: Educaie, economie, energie, 1, Cluj-Napoca;

PUIA L. și V. SORAN, 1981, Agroecosistemele alimentaia omenirii, Ed. Ceres,Bucureti;

PUIA L. și V. SORAN, 1987, Agroecologia. Ecosistem-agrosistem. Ed.Tipo Agronomia, Cluj-Napoca;

SOLTNER D., 2000, Techniques culturales simplifie. Sciences et techniques agricoles – Sainte Gemmes sur Loire;

PARTEA a II-a

Capitolul III

SISTEME DE AGRICULTURĂ MODERENE

3.1. Caracteristicile sistemele de agricultură moderne

Modernitatea sistemelor agricole este o caracteristică bine înțeleasă de către fermieri, dar nu este ușor de definit în mod particular. Cu toate acestea, distincțile dintre sistemele moderne și cele tradiționale au implicații puternice pentru dezvoltarea viitoare a sistemului alimentar la nivel mondial – deși este important să recunoaștem că sistemele agricole intră fie în categoria celor moderne fie a celor tradiționale (WILLIAM, 2010).

În sistemele agricole moderne, fermierii consideră că ocupă un rol central și sunt dornici să aplice tehnologii și informații pentru a controla majoritatea componentelor sistemului, o viziune foarte diferită față de cea a fermierilor tradiționali. Spre deosebire de izolarea caracteristică aranjamentelor tradiționale, agricultura modernă își determină succesul prin dependența față de legături – accesul la resurse, tehnologie, management, investiții, piețe și politici guvernamentale de susținere (MOREDDU și POPPE, 2013).

Ca urmare, o mare parte din succesul sistemelor moderne depinde de creșterea și menținerea fertilității solului prin furnizarea nutrienților atunci când sunt epuizați; de puterea utiliajelor și a tehnologiei pentru a crea condițiile necesare solului pentru a asigura creșterea plantelor aducând prejudicii și influențe minime asupra solului; de utilizarea noilor descoperiri în genetică pentru culturi și animale, pentru a spori randamentele, calitatea și fiabilitatea lor, de tehnicile moderne de protecție a plantelor și animalelor împotriva bolilor, dăunătorilor dar și altor amenințări (BERKES și colab., 2000).

Acest succes depinde de asemenea și de accesul la o irigare eficientă și suficientă în vederea suplimentării precipitațiilor în multe zone climatice restrictive; de echipamente avansate în vederea recoltării, manipulării și depozitării, precum și de tehnicile de prevenire a pierderilor și de comercializare a mărfurilor în mod eficient. La rândul lor, atât de investițiile publice, cât și de cele private asigură accesul la tehnologii, echipamente, informații și facilități fizice în cadrul întregului sistem de producție și comercializare (MOREDDU și POPPE, 2013). Astfel spus, succesul sistemelor agricole moderne depinde în mare măsură de sistemele comerciale și financiare bine susținute și de politicile publice generale care sprijină piețele comerciale eficiente la toate nivelurile, generând profituri economice pe tot parcursul sistemul(BORNE, 2010).

3.2. Importanța sistemelor de agricultură moderne

Importanța agriculturii nu rămâne un mister – ea constituie fundamentul fizic al energiei umane, al sănătății și al bunăstării fizice – înglobând componentele cheie ale fiecărei activități umane importante. În măsura în care aceste componente lipsesc, existența umană este definită în primul rând de efortul necesar pentru a le furniza (WILLIAM, 2010). Creșterea disponibilității acestora la costuri mai mici mărește capacitatea oricărei populații de a investi în activități mai productive, educație, dezvoltare economică și activități culturale.

Faptele sunt clare:

Mai mulți oameni din întreaga lume mănâncă mai mult și mai bine din cauza agriculturii moderne. Creșterea producției continuă să permită îmbunătățirea constantă a dietelor, reflectând disponibilitatea sporită a tuturor alimentelor, diversitatea dietetică și accesul la produsele alimentare cu conținut ridicat de proteine (COLLIER, 2007);

Suplimentarea sistemele agricole cu cele moderne a permis milioanelor de oameni să ducă o viața mai bună – sporind astfel realizările tuturor, de la cei mai tineri la cei mai vârstnici. Sistemele agricole moderne sporesc productivitatea forței de muncă sprijinind la modul general dezvoltarea și creșterea umană (KNICKEL, 2013).

Actuala foamete și malnutriție, care se extinde la aproximativ un miliard de oameni, la nivel global, reflectă politici slabe, productivitate și venituri scăzute. Eșecul continuu în a folosi tehnologii noi pentru a spori productivitatea în cadrul fermei și în sistemul alimentar agravează toate aspectele acestor probleme, în special în cazul persoanelor și famililor care trăiesc în sărăcie. La scară largă, problemele curente legate de insecuritatea alimentară reflectă în țările slab dezvoltate mai degrabă existență unor politici proaste a unei infrastructuri deficitare și a unei productivități economice scăzute, decât o lipsă fizică a produselor alimentare sau a capacității de producție(WILLIAM, 2010).;

Foamea și malnutriția semnificativă care persistă în multe părți ale lumii ar fi fost mult mai accetuantă dacă sistemele agricole nu ar fi evoluat și nu s-ar fi dezvoltat în maniera actuală (COLLIER, 2007);

Presiunile fizice exercitate asupra mediului, devenite preocupări publice din ce în ce mai accentuate au fost mult ameliorate de agricultura modernă, care a scăzut (KNICKEL, 2013):

necesitatea de a extinde suprafața terenurilor și, prin urmare, a redus presiunea în vederea cultivării terenurilor fragile și a zonelor împădurite. Agricultura modernă include noi tehnologii de succes, inclusiv biotehnologia, care permite atât obținerea unor randamente mai mari, cât și reducerea impacturilor asupra mediului. Acestea reduc utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor per unitate de producție;

presiunea asupra pășunilor, a pădurilor și a culturilor, astfel crescând habitatele faunei sălbatice;

În timp ce adesea sunt evidențiate consecințele negative exercitate asupra mediului de către agricultura modernă, mai rar este menționat impactul negativ asupra mediului exercitat prin practicarea sistemelor agricole tradiționale, în special a celor primitive utilizate la scară largă în țările în curs de dezvoltare, care, de multe ori prin plantarea dealurilor abrupte, au generat eroziunea solului, cursuri de apă puternic poluate și multe alte probleme, atât ale eficienței, cât și ale sustenabilității. Inexistența unor practici sustenabile este evidentă prin obișnuința în a abandona parcelele succesive an după an (BORNE, 2010);

Atât tehnologia de procesare cât și progresele în materie de manipulare contribuie enorm la îmbunătățirea siguranței alimentare prin reducerea agenților patogeni și a pierderilor considerabile asociate post-recoltării, sporind astfel și mai mult aprovizionarea cu alimente. Pasteurizarea, conservarea, înghețarea, precum și alte tehnologii de procesare reduc semnificativ riscurile pentru sănătate asociate cu produsele alimentare (MOREDDU și POPPE, 2013). Amenințările venite din partea bacteriilor și a altor contaminanți ocupă în continuare un rol important, însă riscurile de îmbolnăvire și de deces sunt mult mai reduse decât în trecut,

Agricultura modernă aduce consumatorilor beneficii economice și sociale enorme, inclusiv:

Îmbunătățirea calității vieții și a nivelului de trai ca urmare a scăderii costurilor alimentare. Acest lucru generează în mod indirect creșterea veniturilor consumatorilor, deoarece lasă o putere de cumpărare mai mare pentru alte bunuri de consum, pentru educație, îngrijire medicală, petrecere a timpului liber etc., o tendință care a reprezentat un factor major al creșterii economice atât în țările dezvoltate cât și în unele țări în curs de dezvoltare. În zilele noastre, consumatorii din Statele Unite cheltuiesc mai puțin de 10% din venitul disponibil pentru alimente, în timp ce mulți consumatori din țările în curs de dezvoltare cheltuiesc aproape jumătate sau mai mult de jumătate din veniturile disponibile pentru alimente, generând un impact puternic asupra calității vieții. Este unanim recunoscut faptul că dezvoltarea sitemelor alimentare moderne a constituit un factor major în îmbunătățirea nivelului de trai de care se bucură cea mai mare parte a lumii în zilele noastre (WILLIAM, 2010) ;

Atunci când consumatorii își folosesc cea mai mare parte din veniturile lor și practic toate eforturile zilnice sunt îndreptate înspre alimente, pentru investiții umane rămân disponibile puține resurse, atât sub formă de bani, cât și sub formă de timp. Această existență, axată spre supraviețuire caracterizează viața majorității fermierilor mici, în special în țările în curs de dezvoltare;

Agricultura modernă sporește stabilitatea politică globală, oferind mai multă hrană, îmbunătățind calitatea acesteia și făcând-o accesibilă mai multor persoane.

Fără progresele asociate agriculturii moderne, lumea ar fi, probabil, un loc mult mai periculos și mai volatil pentru că mai mulți oameni ar fi cuprinși de nesiguranța alimentară

Dezvoltarea unui sistem robust de tranzacționare bazat pe reguli a fost extrem de important pentru îmbunătățirea distribuției alimentelor și sporirea accesibilității în zonele cu deficit alimentar.

Amenințarea majoră pentru dezvoltarea agriculturii moderne nu vine din lipsa de interes sau a dorinței de a investi a agricultorilor ci datorită activiștilor din opoziție care au reușit să schimbe politicile agricole în mai multe domenii (KNICKEL, 2013).

Sistemele de agricultură moderne sunt condiționate de dotările tehnice, nivelul de cunoștințe profesionale, mentalitatea, educația în general, respectul pentru natură, pentru mediul înconjurător (BORNE, 2010)

În categoria sistemele de agricultură moderne putem include (Figua 3.1):

Figura 3.1. Sistemele de agricultură moderne

(Sursă proprie)

Bibliografie selectivă

BECK U., A. GIDDENS, S. LASH, 1994, Reflexive Modernization: Politics, Tradition and Aesthetics in the Modem Social Order, Stanford: Stanford University Press.

BERKES F., C. FOLKE, J. COLDING, 2000, Linking social and ecological systems: Management practices and social mechanisms for building resili4ence. Cambridge Univ. Press, Cambridge.

BORNE, G. 2010, Sustainable Development: Representing a reflexive modernity inside the United Nations, Journal of Global Analysis, 1 (1):27¬50.

COLLIER P., 2007, The Bottom Billion, Oxford University Press, 2007; International Food Policy Research Institute, ―High Food Prices: The What, Who and How of Proposed Policy Actions, Washington, D.C. May, 2008.

KNICKEL K., 2013, Are we confusing innovation for development? A critical reflection of the meaning of agricultural modernization. XXV ESRS Congress, Florence, 29 July – 1 August 2013

MOREDDU C., K.J. POPPE, 2013, Agricultural Research and Innovation Systems in Transition. EuroChoices. 12, (1):15-20.

WILLIAM C.M., 2010, Modern Agriculture and Its Benefits – Trends, Implications and Outlook, Global Harvetst Initiative, http://www.dphu.org/uploads/attachements/books/books_2216_0.pdf

Capitolul IV

SISTEMUL DE AGRICULTURĂ EXTENSIV

4.1. Caracteristicile sistemului de agricultură extensiv

Agricultura extensivă constituie una din cele mai vechi forme de agricultură din istoria omenirii. Ea reprezintă o formă primitivă de cultivare a pământului, care se bazează pe extinderea suprafețelor de teren luate în cultură, în scopul obținerii unor productivități crescute. Acest tip de agricultură a fost practicată cu precădere până în a doua jumătate a secolului XX, în zilele noastre fiind caracteristică zonelor de câmpie și podiș, cu suprafețe plane și climă caldă (MORAR, 2003).

Agricultura extensivă este practicată la momentul de față în regiunile subdezvoltate ale lumii, care nu beneficează de soluri foarte fertile, calitatea terenurilor variînd destul de mult. La nivel global, este reprezentativă pentru America de Nord, Australia, o parte a Asiei, India și câteva regiuni din America Latină (WADHAM și colab., 1957). La nivelul Europei agricultura extensivă se întâlnește în special în țări precum Italia, Spania și Grecia, unde sunt cultivate cu precădere cereale. Și la noi în țară se întâlnește la scară mare îndeosebi în cazul țăranilor nevoiași care cultivă terenuri mici, fărâmițate pentru a asigura necesarul minim de legume și fructe familiei (MORAR, 2003). Culturile de tip extensiv nu pot satisface cererile la nivelul populației ci doar la nivelul gospodăriilor familiale, reprezentând un gen de agricultură specifică comunităților minoritare, cu membrii destul de puțini dar care dispun de o suprafață generoasă de pământ (NICĂ și colab., 1983).

Agricultura extensivă cu inputuri reduse constituie un tip de agricultură de subzistență care generează o producție slab competitivă pe piața agricolă și poate determina efecte negative asupra mediului înconjurător într-o anumită măsură, mai ales prin calitatea biomasei, sau prin dezechilibre de nutriție. Caracteristic acestui sistem este evitatrea aplicării îngrășămintelor minerale și a altor substanțe agrochimice sau aplicarea acestora în cantități foarte mici (POPESCU, 1993).

În cadrul sistemului de agricultură extensiv, baza creșterii producției o constituie extinderea suprafețelor cultivate, conducând astfel la dispersarea eforturilor materiale și umane și implicit înregistrarea unei eficiențe scăzute. Dat fiind faptul că reprezintă o formă rudimentară de agricultură, uneltele și tehnicile folosite sunt învechite, tradiționale. Îngrășămintele chimice sau tratamentele fitosanitare se aplică foarte rar și în cantități aproape neglijabile, lucrările mecanice sunt practic, inexistente generând astfel producții foarte slabe (TYRONE, 2000).

Pe fondul necesității de a proteja mediului înconjurător și implict calitatea vieții există o tendință de idealizare a acestui tip de agricultură, dacă luăm în calcul faptul că agricultura intensivă a dus la distrugerea sănătății solului prin aplicarea tratamentelor fitosanitare și a îngrășămintelor în exces, menite să crească productivitatea. Din acest motiv, la nivel internațional, agricultura extensivă se bucură de tot mai multă apreciere, sub aspectul conservării biodiversității, fiind cea mai prietenoasă cu mediul, cea mai pasivă și mai inofensivă în ce privește diversitatea florei și a faunei. Prin cultivarea terenurilor în sistem extensiv aeste asigurată protecția unor specii de animale rare și a unor habitate prețioase. (MORAR, 2003).

4.2. Avantajele și dezavantajele sistemului de agricultură extensiv

Agricultura extensivă prezintă față de cea intensivă o serie de avantaje, dintre care amintim (WADHAM și colab., 1957):

Pentru a exploata suprafețe mai mari de pământ este necesară mai puțină forță de muncă, mai ales prin prisma faptului că nu sunt necesare modificări costisituare ale terenului (cum ar fi terasarea);

Mecanizarea poate fi folosită mult mai eficient asupra unor suprafețe extinse, plane;

O eficiență sporită a muncii presupune la modul general prețuri mai scăzute pentru produse. Bunăstarea animalelor este îmbunătățită, întrucât acestea nu sunt ținute înghesuite;

Sunt necesare cantități scăzute de inputuri, cum ar fi fertilizanții;

Dacă animalele sunt lăsate să pășuneze liber pe pășunile originare localităților, este mai puțin probabil să existe probleme cu speciile exotice;

Ecosistemul local și solul nu sunt afectate de utilizarea excesivă a substanțelor chimice. Utilizarea utilajelor și a metodelor științifice de agricultură generează o gamă largă de culturi;

Agricultura extensivă întâmpină următoarele impedimende:

Pe termen scurt, recoltele tind să fie mult mai scăzute decât în cazul agriculturii intensive;

Necesitatea unor suprafețe extinse de teren limitează habitatul speciilor exotice.

4.3. Diferențele dintre sistemul de agricultură extensiv și cel intensiv

Agricultura extensivă este o formă de agricultură care va face uz de intrări de capital și de muncă relativ scăzute în raport cu terenul utilizat pentru culturi (de obicei, are o fermă mare). Nu utilizează factori externi precum mașini și îngrășăminte, ci va depinde de disponibilitatea apei și de elementele naturii pentru a produce randamentul. În timp ce este ideal pentru creșterea animalelor, poate fi folosit și pentru cultivarea culturilor care nu necesită solfertil(https://foodsupplyissues.

weebly.com/agricultural-systems.html).

Agricultura intensivă este o formă de agricultură care utilizează cantități mari de îngrășăminte și forță de muncă, necesită investiții mari în capital, pentru a cultiva suprafețe relativ restrânse de terenuri. Această formă de agricultură este îndreptată spre un scop final și anume, de a maximiza randamentul pe o suprafață relativ restrânsă de teren. Din acest motiv, agricultura intensivă va face uz de mai mulți factori externi care vor genera o producție ridicată. Această formă de agricultură poate fi folosită și pentru animalele din cadrul fermei – prin creșterea unui stoc mai mare de animale pe un teren mai mic.

Atât agricultura extensivă și cât și cea intensivă fac referire la relațiile dintre inputurile fiecăreia, în mod particular muncă, capital și teren ( Figura 4.1). Agricultura extensivă este practicată la scară largă, în timp ce agricultura intensivă este practicată la scară redusă (https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html).

Agricultura extensivă are loc atunci când:

1) Valoarea capitalului și a forței de muncă sunt mici în raport cu suprafețele de teren cultivate;

2) Munca este limitată și capitalul este mai mare. De exemplu, crescătoriile de bovine și cultivarea intensivă a cerealelor în SUA, Canada și Australia;

Figura 4.1. Diferețele dintre sistemul de agricultură extensiv și cel intensiv

(Sursă:https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html)

Agricultura intensivă are loc atunci când:

Volumul forței de muncă este ridicat, chiar dacă valoarea capitalului este scăzută în raport cu suprafața cultivată. Un exemplu este cultivarea intensă a orezului în zonele umede;

Inputul forței de muncă poate fi scăzut, dar imputul capitalului ridicat, permițând niveluri ridicate de mecanizare și introducere de tehnologii. Acest lucru este frecvent în producția intensă de fructe, flori și legume în Olanda.

Dacă luăm în calcul terenul, locația, starea animalelor, efectul asupra prețurilor și efectul asupra mediului, diferențele dintre agricultura intensivă și cea extensivă pot fi sintetizate astfel:

Teren

Agricultura intensivă va necesita un teren mai mic pentru producție, dar o mulțime de alte resurse pentru terenurile mai mici pentru a produce mai mult. Aceasta acționează de asemenea ca unul dintre avantajele agriculturii intensive, deoarece produce o cultură mai mare.

Agricultura extensivă va necesita un teren mai mare pentru producție, deoarece mijloacele externe folosite cum ar fi îngrășămintele, pesticidele și mașinile și utilajele, capitalul sau contribuția forței de muncă nu sunt mari, iar pentru ca acestea să fie acoperite costul producției, are nevoie de o suprafață mai mare pentru cultură.

(https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html).

Locație

În general, agricultura intensivă se va desfășura în ferme apropiate de piață, deoarece costul transportului de mărfuri trebuie să fie unul redus. Acest lucru se datorează faptului că deja costul forței de muncă, al capitalului și al altor lucrări este foarte ridicat.

Agricultura extensivă se desfășoară, de obicei, în ferme situate la distanță de piețele principale, în zone unde densitatea populației este mai mică și terenul nu este foarte fertil. Acest lucru se datorează faptului că dimensiunea terenului trebuie să fie mare pentru ca recolta să fie rentabilă. Terenurile mari nu sunt ieftine, prin urmare, ele sunt cumpărate la distanțe mari de la principalele piețe pentru a reduce costurile (TYRONE, 2000).

Starea animalelor

Cultivarea intensivă poate fi utilizată pentru creșterea animalelor, dar condițiile în care sunt crescute animalele sunt destul de deplorabile, având în vedere faptul că mărimea terenului este mai mică față de numărul de animale. Costul necesar pentru a menține animalele sănătoase este, de asemenea, foarte mare.

Agricultura extensivă este ideală pentru creșterea animalelor, deoarece forța de muncă necesară pentru creșterea animalelor va fi mai mică. Din moment ce capitalul folosit pentru această formă de agricultură este mai mic, funcționează bine. În același timp, condițiile în care sunt ținute animalele sunt mult mai bune și, prin urmare, șeptelul este mai sănătos(WADHAM și colab., 1957).

Efectul asupra prețurilor

Agricultura intensivă duce la scăderea prețurilor la alimente, deoarece culturiile sunt produse în cantități foarte mari. Aceeași fermă poate fi folosită și pentru alte resurse care o fac rentabilă, conducând astfel la scăderea prețurilor produselor.

Agricultura extensivă este utilizată, în general, pentru un singur tip de agricultură și, prin urmare, costul producerii unei culturi secudare sau a unei culturi distincte va duce la creșterea prețurilor (TYRONE, 2000).

Efectul asupra mediului

Agricultura intensivă are un efect negativ asupra mediului, deoarece pesticidele și substanțele chimice utilizate se strecoară în râuri și în aer, și otrăvesc terenul, astfel încât acesta să nu poată fi utilizat la capacitatea sa maximă.

Agricultura extensivă nu utilizează substanțe chimice și pesticide și, prin urmare, menține echilibrul corect al pH-ului solului. Astfel, nu generează efecte negative asupra mediului (IONESCU și colab., 1994).

Agricultura intensivă și agricultura extensivă au un set propriu de avantaje și dezavantaje, după s-a menționat mai sus. Agricultorii vor alege tipul de metodă pe care o vor utiliza, în funcție de factori diferiți precum alegerea culturii, a capitalului și multe altele.

Bibliografie selectivă

IONESCU A. și colab., 1994, Ecologie și protecția mediului, Constanța;

MORAR G., 2003, Sisteme de agricultură și culturi de câmp, Suport de curs, Editura Academicpres, Cluj-Napoca, 2003

NICA S., C.R. HERA., I. AlECU, I. TONCEA, C. CROITORU, 1983, Optimizarea sistemului de cultură a plantelor în unitățile agricole, Edit. Ceres, București, 115 -169;

POPESCU V., 1993, Cum lucrăm pământul, Editura tehnică agricolă, București;

TYRONE T., 2000, My Environmental Exposé, Hill of Content, pp. 42–50; ISBN 0-85572-301-7

WADHAM S., R.K. WILSON, J. WOOD, 1957, Land Utilization in Australia (3rd edition), Melbourne University Press.

***https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html

CAPITOLUL V

SISTEMUL DE AGRICULTURĂ INTENSIV (CONVENȚIONAL)

Caracteristicile sistemului de agricultură convențional

Agricultura convențională, numită și intensivă este sistemul de agricultură în care sunt obținute producții mari pe unitatea de suprafață prin utilizarea unor mijloace de producție aferente științei și tehniciilor celor mai avansate. Vorbim astfel de o agricultură intensiv mecanizată, cu produse competitive bazată în mod deosebit însă pe concentrarea și specializarea producției (ZAHIU LETIȚIA, 1992; OTIMAN, 1987).

Acest sistem de agricultură a început să fie practicat odată cu cultivarea hibrizilor de porumb în anul 1956, fiind larg răspândită în Romania până în 1989 (BÎLTEANU, 1998). În zilele noastre este unanim acceptat faptul că prin aplicarea sistemului de agricultură intensiv sunt generate efecte negative asupra mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se ține cont de specificul local generând astfel un grad ridicat de vulnerabilitate sau de susceptibilitate la procese de degradare fizică, chimică sau biologică a mediului (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006).

Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea și intensificarea puternică a activității agricole și minimizarea costurilor de producție. Îngrășămintele minerale și pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar și în horticultură, viticultură, legumicultură (Codul bunelor practici agricole-2002, TONCEA și ALECU, 1993).

Ansamblul de transformări din economia omenirii, definite ca revoluția industrială, marcată în primul rând de utilizarea masivă a energiei combustibililor fosili a declanșat profunde transformări în agricultura tradițională. Omul a învățat pe măsura dezvoltării chimiei, că nu toate elementele sunt absorbite din agrobiotop în aceeași măsură și că efectul îngrășămintelor organice poate fi completat prin adăugarea unui număr relativ redus de compuși minerali, sintetizabili artificial. Cu timpul, producerea acestor compuși, ce devin îngrășămintele chimice, a crescut până la înlocuirea totală a îngrășămintelor organice.

Treptat s-au descoperit substanțe cu efect biocid asupra unor specii concurente (erbicide) sau consumatoare (pesticide) ale plantelor de cultură, prin intermediul cărora omul exercită un control mai sever asupra populațiilor acestor specii, consumând însă o cantitate mai redusă de energie animală și umană (SÂNEA, 1996).

Prin mecanizarea agriculturii, este înlocuită energia animală investită în lucrări agrotehnice prin energia fosilă a combustibililor. În condițiile acestor transformări, agricultura își pierde, în numeroase țări, atributele sale tradiționale devenind o agricultură intensiv – industrializată (LAZUREANU și colab., 2006). Cultura plantelor este posibilă în afara creșterii animalelor, așa cum se practică astăzi pe întinse suprafețe, iar zootehnia se concentrează tot mai mult în complexe industriale de creștere a animalelor instituindu-se o evidentă disjuncție între cele două laturi ale agriculturii tradiționale (MUNTEANU și colab., 1995).

Agroecosistemele își pierd complexitatea tradițională ce le-a asigurat perpetuarea; conexiunea pășune-ogor dispare, sau se diminuează la valori nesemnificative. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme sunt total dependente de om, singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemului, se realizează prin populațiile de fitofagi sau alți dăunători ce nu pot fi distruși sub o anumită limită (PUIA și SORAN, 1981).

Omul duce la extrem simplificarea rețelei trofice a agroecosistemelor dirijând întreaga activitate productivă în direcția necesităților proprii.(BÎLTEANU, 1998).

Simplificarea agroecosistemelor este dublată de o uniformizare pronunțată a întregului sistem agricol mondial, determinată pe de o parte de restrângerea speciilor cultivate și a animalelor domestice și pe cealaltă parte de altă parte printr-o eliminare a soiurilor și raselor cu productivitate nesatisfăcătoare (SÂMBOTIN, 1996; OTIMAN, 1987).

Productivitatea soiurilor și raselor se datorează capacității mari cu care reușesc să convertească în alimente (respectiv în energia chimică a compușilor lor) o cantitate mare de resurse minerale și energetice într-un timp cât mai scurt și pe o arie cât mai restrânsă. Intensivizarea producției agricole nu a însemnat însă nici pe departe optimizarea acestui proces de conversie; dimpotrivă cu cât agroecosistemul are un caracter mai intensiv cu atât valoarea acestui randament este mai scăzută (ZAHIU LETICIA, 1992).

Caracterul puternic nesaturat al fitocenozelor din agroecosistemele intensive face ca acestea să ocupe solul în proporție relativ redusă, astfel că funcția lor protectoare antierozională este foarte redusă. Ca urmare solul este mai puternic expus eroziunii decât în agroecosistemele tradiționale, ceea ce face să scadă gradul de stabilitate naturală a agroecosistemului intensiv, concomitent cu necesitatea unei investiții suplimentare de energie destinată protecției solului.

Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a activității fermei agricole și de aceea ierburile perene nu sunt incluse în sistemul de rotație a culturilor, deși au o mare importanță pentru îmbunătățirea și conservarea fertilității solului (SÂMBOTIN, 1993).

Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci, etc.,) și cele de origine vegetală trebuie aplicate ,de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi și în același timp de protecție a solului împotriva degradării.

În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere și tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) și rotația de doi ani (porumb și grâu), cu aplicarea unor doze mari de îngrășăminte minerale și alte substanțe chimice pentru combaterea bolilor și dăunătorilor (BORZA, 1997).

Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite mașini de mare capacitate care, mai ales în condiții de irigare, intensifică riscul de degradare și poluare a mediului înconjurător. Astfel de unități agricole, au ca și scop major obținerea unui profit maxim, fiind minimizată protecția resurselor naturale. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri și procese de producție, de capital și forță de muncă iar condițiile sociale ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate (TONCEA și ALECU, 1999). Agricultura în aceste condiții, reprezintă doar o afacere economică în mediu rural fără a se acorda atenția necesară omului și protecției mediului (GUȘ și colab., 1998, 2000).

Cercetarea și dezvoltarea tehnologică în acest tip de sistem agricol, nu exercită o influență puternică asupra protecției și conservării resurselor și de aceea nu corespund unei dezvoltări durabile (TONCEA și ALECU, 1993).

După cum precizează GUȘ și colab (1998, 2000), LAZUREANU și colab (2006) și MUNTEAN și colab. (1995), sistemul de agricultură intensiv este caracterizat de aplicarea intensă a lucrărilor agricole:

afânarea solului este efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ și de întreținere în perioada de vegetație;

se practică monocultura sau rotații scurte (doi, trei ani);

se folosesc fertilizanți minerali cu doze mari și foarte mari;

se aplică tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor,

producțiile sunt maximizate prin folosirea de nitranți, de stimulatori ai producției în cantități mari,

Toate aceste măsuri vizează asigurarea necesarului de hrană al populației precum și disponibiliatea pentru export.

Cauze obiective care au condus la formarea sistemului de agricultură intensiv

a) Dezvoltarea industriei chimice responsabile de fabricarea îngrășămintelor, prin construirea de combinate specializate în fabricarea sortimentelor diversificate de îngrășăminte chimic la prețuri relativ scăzut de vânzare (SÂNEA, 1996).

b) Dezvoltarea bazei energetice a agriculturii, prin creșterea gradului de automatizare a lucrărilor agricole datorită dezvoltării industriei de tractoare și mașini agricole, generând implicit creșterea calității lucrărilor agricole în funcție de cerințele plantelor, productivitate, adâncimea arăturii, umiditatea solului.

c) Creșterea suprafețelor cu culturi irigate, prin amenajarea de suprafețe extinse cu culturi irigate de exemplu în zona Bărăganului, Dobrogea și asigurarea cerințelor optime de umiditate în sol adaptate tipului de cultură, prin cunoașterea plafonului minim și a normei de udări(MUNTEAN și colab., 1995).

d) Dezvoltarea cercetării științifice în biologia agricolă prin crearea de hibrizi F1 cu potențial foarte mare de producție adaptate unor condiții diferite de vegetație, rezistente la boli, dăunători și factori de climatici de stres, utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) a plantelor transgenice, folosirea retardanților și a stimulatorilor de creștere.

e) Măsurile impuse de stat au vizat concentrarea și specializarea producției pe ferme și culturi, stimularea investiției în utilaje, îngrășăminte și suprafețe irigate; promovarea soiurilor și hibrizilor cu cea mai mare producțien precum și stimularea cercetării în domeniul intensivizării (SÂMBOTIN, 1996).

Efectele intensivizării agriculturii

Revoluția industriala, tehnică si științifică a produs, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, profunde schimbări în agricultură (folosirea combustibililor fosili pe scara larga, mecanizarea, chimizarea) care au determinat creșteri substanțiale ale producțiilor agricole, dar și efecte negative asupra mediului (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006)

Intensivizarea agriculturii, a generat modificări profunde, atât în sectorul culturii plantelor, cât și în cel al zootehniei. Efectele directe și indirecte ale intensivizării se manifestă atât în amonte, cât și în aval de domeniul producției agricole propriu-zise (ZAHIU LETIȚIA, 1992).

în amonte, intensivizarea a determinat creșterea inputurilor de factori de producție, adesea din afara exploatației (îngrășăminte, combustibili, furaje, etc.). În zootehnie, cumpărarea furajelor are semnificația creșterii suprafeței exploatației, mai exact, a lărgirii bazei piramidei trofice, dacă considerăm ferma un ecosistem (SÂMBOTIN, 1993).

în aval, industria alimentară, de prelucrare a produselor agricole, a înregistrat un progress spectaculos. Creșterea producțiilor a urmat creșterea intrărilor. Recoltele mai mari din sectorul vegetal au fost însoțite și de creșterea conținuturilor în nutrienți (proteină, zaharoză, ulei, etc.) (DAVIDESCU și DAVIDESCU, 1992; GOIAN 2000). Progresele din zootehnie au determinat creșteri ale productivității și prolificității animalelor. Rolul cunoștințelor de genetică este evident în aceste evoluții. Plantele și animalele mai productive au, însă, cerințe mai mari față de condițiile de vegetație/creștere. Pentru a satisface aceste cerințe, s-au făcut lucrări de drenaj, irigații, s-au construit adăposturi cu facilități, în termeni economici a crescut investiția de capital circulant; organizarea mai judicioasă a producției agricole, fără de care nu ar fi posibilă exploatarea mai intensivă a spațiului exploatației și a timpului (SÂMBOTIN, 1996) (mai multe cicluri de producție într-un an, culturi succesive,etc.) S-a trecut astfel de la sisteme de policultură la sisteme specializate: o singură specie de animale și câteva culturi într-o fermă.

Aceste schimbări tehnologice au antrenat modificări socio-economice precum: creșterea productivității muncii, a investițiilor, a capitalului circulant, reducerea mâinii de lucru salariate, inserția exploatației în sistemul economiei de piață și intrarea sub incidența legilor acesteia (SÂMBOTIN, 1993).

Din perspectivă informațională, restructurarea fermelor prin intensivizare a necesitat o organizare mai bună și o transmitere mai eficientă a cunoștințelor agronomice. S-au dezvoltat în amonte cercetarea și învățământul agricol, la fel și serviciile de consultanță. Paleta efectelor pozitive decurgând din intensivizare merge de la asigurarea autosuficienței alimentare și securității alimentare a unor regiuni și state, la creșterea productivității muncii, a calificării profesionale a agricultorilor, a standardului de viață al acestora (SÂMBOTIN, 1993; 1996). Aceste efecte s-au resimțit mult mai puțin în agricultura socialistă intensivă (mai ales în România), decât în agricultura intensivă din țările cu economie de piață.

Dintre efectele pozitive ale intensivizării menționăm:

Unul dintre avantajele majore ale acestui sistem de agricultură este reprezentat de randamentul ridicat al culturilor;

Ajută fermierul să supravegheze și să monitorizeze cu ușurință pământul;

Odată cu introducerea agriculturii intensive, produsele agricole, cum ar fi legumele, fructele și produsele animale au devenit mai puțin costisitoare, contribuind astfel la rezolvarea în mare măsură a impedimentelor legate de hrana insuficientă întâlnite la nivel mondial. Aceasta înseamnă că oamenii obișnuiți își pot permite acum o dietă echilibrată și nutritivă (PUIA și SORAN, 1981).

Majoritatea consideră că alimentele ecologice se adresează cu precădere elitei societății luând în calcul, costurile produselor ecologice și costurile aferente producerii lor (spații agricole mari, tehnologiile ecologice, etc). În ceea ce privește agricultura intensivă atât spațiul, echipamentele cât și alte cerințe pentru agricultură devin din ce în ce mai economice.

Un alt avantaj este obținerea unei productivități ridicate a produselor alimentelor pe o suprafață mică de teren, contribuind astfel la satisfacerea cererii în continuă creștere pentru aprovizionarea cu alimente.

Dintre efectele negative ale intensivizării menționăm:

afectarea de manieră mai mult sau mai puțin gravă, ireversibilă sau reversibilă a mediului (degradarea resurselor de sol, favorizarea eroziunii datorită aplicării îngrășămintelor minerale, irigațiilor, reducerea biodiversității, riscuri sanitare, poluarea mediului prin toxicitatea cauzata de pesticide si îngrășăminte, etc)(BORZA, 1997). Printre consecințele directe se înscriu incidența sporita a methemoglobinei (datorata prezenței în exces a nitraților în furaje, în alimente și în apa potabilă) și eutrofizării (îmbogățirea apelor continentale cu nutrienți). Se mai adaugă: volatilizarea amoniacului din îngrășămintele organice și minerale; oxizii de azot degajați în atmosferă ce contribuie la apariția efectului de seră;

fragilizarea exploatațiilor din punct de vedere economic, prin intrarea acestora în jocurile pieței (situații de criză, fluctuații ale prețurilor resurselor și produselor agricole, etc);

atingerea unor praguri ale productivității biologice care se mențin cu investiții (de toate felurile) mari și dincolo de care este greu de avansat și atunci doar cu anumite riscuri (restrângerea bazei genetice, scăderea rezistențelor la factorii de mediu ș.a.).

scăderea calității produselor alimentare datorită tehnologiilor moderne de prelucrare (DAVIDESCU și DAVIDESCU, 1992). Printre altele, aditivii alimentari cauzează motive de îngrijorare (coloranți sintetici, conservanți, condimente etc.) și substanțe care contaminează alimentele (reziduurile de îngrășăminte, pesticide, hormoni, antibiotice, metale rele etc.)

multiplicarea numărului de boli și dăunători prin practicarea monoculturii și scăderea rezistenței fiziologice naturale a plantelor și animalelor prin folosirea abundentă a substanțelor chimice (SÂNEA N., 1996);

în ceea ce privește etiologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viață a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire, reproducere, depunere a ouălor) – creșterea sterilității în fermele zootehnice ca urmare a stresului. Marile complexe industriale de creștere a animalelor contribuie de fapt la izolarea și hipertrofierea unor verigi ale lanțurilor trofice naturale în care animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologica și ecologică sol-plantă-animal, care constituie nucleul agroecosistemului (OTIMAN, 1987).

restrângerea biodiversității ca urmare a procesului de extincție (dispariție) a unor specii cauzat de concentrarea producției agricole și extinderea arealului unor specii cultivate. În strânsă corelație cu restrângerea biodiversității este creșterea vulnerabilității genetice si ecologice a cultivatorilor;

despăduririle și desțelenirile abuzive pentru extinderea suprafețelor cultivate care, corelate cu eroziunea eoliană și hidrică conduc la extinderea deșerturilor și la extincția unor specii și pe această cale;

coborârea nivelului apelor freatice (în cazul desecărilor) sau ridicarea lui în cazul irigațiilor sau constituirii acumulărilor de apă (LAZUREANU și colab., 1991).

Etapele de intensivizare și de superintensivizare – perspective

Intensificarea producției vegetale în țările în curs de dezvoltare a început cu Revoluția Verde. Începând cu anii 1950 și extinzându-se pe parcursul anilor 1960, schimbările au devenit vizibile atât în alegerea varietăților de culturi cât și în privința practicile agricole folosite la nivel mondial (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006).

Modelul de producție axat inițial pe introducerea soiurilor de grâu, orez și porumb cu randament mai ridicat, în zone cu potențial ridicat din punct de federe al fertilității, s-a bazat și a promovat omogenitatea (FAO, How to Feed the World in 2050, 2009): soiurile uniforme din punct de vedere genetic erau cultivate prin adougarea unor cantități ridicate de inputuri complementare, cum ar fi irigarea, îngrășăminte și pesticide, înlocuind adesea capitalul natural. Fertilizarea a înlocuit managementul calității solului, în timp ce erbicidele au oferit o alternativă la rotația culturilor ca mijloc de combatere a buruienilor (Figura 5.1)

Figura 5.1.Indicatori ai intensificării producțiilor la culturi, 1961-2007

Sursă :http://www.fao.org/ag/save-and-grow/en/1/index.html

Revoluția verde a fost atribuită, în special Asiei, prin dezvoltarea economiei. Sărăcia din mediul rural a fost diminuată iar zone extinse de terenuri fragile au fost salvate de la conversia către agricultura extensivă. Între anii 1975 și 2000, producția de cereale în Asia de Sud a crescut cu mai mult de 50%, în timp ce sărăcia la nivelul populației a scăzut cu 30%. În ultima jumătate de secol, de la apariția Revoluției Verzi, producția anuală mondială de cereale, leguminoase, rădăcininoase și culturi oleaginoase a crescut de la 1,8 miliarde tone la 4,6 miliarde de tone (ZAHIU, 1992).

Creșterea producției de cereale concomitent cu scăderea prețurilor la acestea a contribuit semnificativ la reducerea nesiguranței alimentare între anii 1970 și 1980, când numărul cazurilor de subnutriție a scăzut, în ciuda creșterii relativ rapide a populației. Per ansamblu, proporția persoanelor subnutrite raportată la populația lumii a scăzut de la 26% la 14% între 1969-1971 și 2000-2009 ( Figura 5.2).

În zilele noastre este unanim recunoscut faptul că acum că aceste câștiguri enorme în producția și randamentul agricol au fost adesea însoțite de efecte negative răsfrânse asupra bazei resurselor naturale ale agriculturii, atât de serioase încât pun în pericol potențialul său productiv în viitor (ZAHIU, 1992; VINCZE, 1999).

Externalitățile negative" ale intensificării includ degradarea terenurilor, salinizarea zonelor irigate, supra-extracția apelor subterane, creșterea rezistenței la dăunători și reducerea biodiversității.

Figura 5.2. Producția la nivel mondial la principalele culturi, 1961-2009 (miliarde tone)

Sursă: http://www.fao.org/ag/save-and-grow/en/1/index.html

Agricultura a afectat mediul înconjurător în ansamblul său prin defrișări, emisii de gaze cu efect de seră și poluarea cu nitrați a cursurilor de apă. (VINCZE, 1999). În următorii 40 de ani, securitatea alimentară mondială va fi amenințată de o serie de evoluții (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006): se estimează că populația Pământului va crește de la aproximativ 6,9 miliarde în 2010 la aproximativ 9,2 miliarde în 2050, o creștere înregistrată aproape în totalitate în regiunile mai puțin dezvoltate; cele mai ridicate rate de creștere a populației sunt prevăzute pentru țările mai puțin dezvoltate (Figura 5.3)

Până atunci, aproximativ 70% din populația globală va fi urbană, față de 50% astăzi. Dacă tendințele continuă, urbanizarea și creșterea veniturilor în țările în curs de dezvoltare vor conduce la un consum mai ridicat de carne, ceea ce va determina creșterea cererii de cereale pentru hrana animalelor (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006), (Figura 5.4).

Figura 5.3. Estimarea creșterii demografice la nivel mondial (2000-2050)/miliarde

Sursă: http://www.fao.org/ag/save-and-grow/en/1/index.html

De asemenea, va continua să crească utilizarea produselor agricole pentru producerea biocombustibililor. Până în 2020, țările industrializate pot ajunge să consume 150 kg de porumb pe cap de animal pe an sub formă de etanol – similar cu ratele consumului de alimente din cereale din țările în curs de dezvoltare (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006), (Figura 5.4).

Aceste schimbări în privința cererii vor determina necesitatea unor creșteri semnificative în producția tuturor culturilor majore de alimente și furaje.

Figura 5.4. Randamentul mediu global la principalele cereale,

1961-2009 (t/ha)

Sursă: http://www.fao.org/ag/save-and-grow/en/1/index.html

Predicțiile FAO (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006) sugerează că, până în 2050, producția agricolă ar trebui să crească cu 70% la nivel mondial – și cu aproape 100% în țările în curs de dezvoltare – doar pentru a satisface cererea de hrană, excluzând cererea suplimentară pentru produsele agricole utilizate ca materii prime în producția de biocarburanți. Aceasta este echivalentul unui surplus de un miliard de tone de cereale și 200 de milioane de tone de carne care urmează să fie produse anual până în 2050, în comparație cu producția între 2005 și 2007.

În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, există puțin spațiu pentru extinderea terenurilor arabile (PUIA și SORAN, 1981). Practic, nu există terenuri disponibile în Asia de Sud și Orientul Apropiat/Africa de Nord. În regiunile în care este teren disponibil, în Africa sub-sahariană și în America Latină, peste 70% dintre terenuri sunt asociate cu constrângeri legate de sol și de teren. Prin urmare, între anii 2015 și 2030, aproximativ 80% din necesarul surplusului de producție alimentară va trebui să provină din intensificare sub forma de creșterea randamentului culturilor și a densitățiilor de cultivare. Cu toate acestea, ratele de creștere a randamentului pentru culturile alimentare majore – orez, grâu și porumb – sunt în scădere. Creșterea anuală a randamentului producției la grâu a scăzut cu aproximativ de la 5% pe an în 1980 la 2% în 2005; creșterea producției de orez și de porumb a scăzut de la mai mult de 3% la aproximativ 1% în aceeași perioadă (Anuarul statistic al României, 2006).

Degradarea resurselor naturale reduce productivitatea in-puturilor, cum ar fi îngrășămintele și irigațiile. În anii următori va fi necesară intensificarea producției vegetale în zonele marginale, cu condiții de producție mai puțin fiabile, inclusiv o calitate a solului mai redusă, un acces mai limitat la apă și un climat mai puțin favorabil. Eforturile în creșterea producțiilor agricole vor avea loc sub aspectul schimbărilor adesea imprevizibile, a condițiilor de mediu și a celor socio-economice (FAO, How to Feed the World in 2050, 2009).

Una dintre cele mai importante provocări este necesitatea adaptării la schimbările climatice, care – prin modificări ale temperaturii, precipitațiilor și incidenței dăunătorilor – vor influența ce plante pot fi cultivate precum și randamentele lor potențiale. Pe termen scurt, până în 2030, variabilitatea climatică și șocurile climatice extreme se vor accentua, afectând toate regiunile, generând un impact negativ semnificativ asupra creșterii randamentului producților și a securității alimentare, în special în Africa Subsahariană și Asia de Sud. Agriculturii (inclusiv prin prisma despăduririlor) îi sunt atribuite aproximativ o treime din emisiile de gaze cu efect de seră, din acest motiv, trebuie aduse contribuții semnificative pentru atenuarea schimbărilor climatice. În timp ce culturile pot fi adaptate la schimbările apărute în mediul înconjurător, necesitatea de a reduce emisiile va provoca din ce în ce mai mult sistemele agricole intensive bazate pe resurse convenționale (OTIMAN, 1987).

O altă sursă importantă de incertitudine viitoare este reprezentată de prețul și disponibilitatea energiei necesare pentru alimentarea exploatațiilor agricole și pentru producția de inputuri-cheie, îndeosebi îngrășăminte. Odată cu scăderea aprovizionării cu combustibili fosili, prețurile lor cresc, crescând prețurile la materiile prime vor crește în consecință și costurile aferente producției agricole. Combustibilii fosili nu mai pot rămâne singura sursă de energie pentru creșterea productivității. Este necesară diversificarea surselor de energie pentru a reduce costurile de combustibil in vederea intensificării viitoare a agriculturii (FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006).

Din cele prezentate anterior, se poate contura scenariul privind perspectivele intensivizării agriculturii la nivel mondial. Astfel, riscul ca insecuritatea alimentară să persiste și pe termen lung rămâne cel mai acut în țările în curs de dezvoltare, cu venituri mici. Rata creșterii presiunilor asupra resurselor și a mediului de extindere și intensificare a agriculturii va fi concentrată din ce în ce mai mult în țările cu un nivel scăzut de consum alimentar, cu rate crescute de creștere demografică și, adesea, dotări reduse ale resurselor agricole.

Bibliografie selectivă

BÎLTEANU GH., 1998, Mică enciclopedie agricolă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București;

BÎLTEANU GH., A. SALONTAI, C. VASILICĂ, V. BÎRNAURE, I. BORCEAN I., 1991, Fitotehnie, Editura Didactică și Pedagogică, București;

BORZA I.,1997, Ameliorarea și protecția solurilor, Ed. Mirton, Timișoara;

DAVIDESCU D., VELICICA DAVIDESCU,1992, Agrochimie horticolă, Ed. Academiei Române, București;

GOIAN M., 2000, Agrochimie, Ed. Marineasa;

GUȘ P., A. LĂZUREANU, D. SĂNDOIU, G. JITĂREANU, I. STANCU, 1998, Agrotehnica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

GUȘ P., T. RUSU, I. BOGDAN, 2003, Agrotehnică -Îndrumător de lucrări practice Ed. Risoprint Cluj Napoca;

LAZUREANU A., D. MANEA D., GH. CARCIU., S. ALDA, 2006, Agrotehnica Diferentiata, Ed. Eurobit;

LĂZUREANU A., VĂCARU LIA, RUSU I., GHERAN I., CÂRCIU GH.,1991, Agrotehnică lucrări practice, Lito USAMVB Timișoara,

MUNTEAN L.S., I. BORCEAN, M. AXINTE, GH.V. ROMAN, 1995, Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică București;

NIȚĂ L.D., 2007, Pedologie, Editura Eurobit, Timișoara;

NIȚĂ SIMONA, 2006, Tehnologia culturilor de câmp, Editura Eurobit Timișoara;

OTIMAN P.I., 1987, Optimizarea producției agricole, Editura Facla, Timișoara;

PUIA I. și V. SORAN, 1981, Agroecosistemele și alimentația omenirii, Ed. Ceres, București;

SÂMBOTIN L.,1993, Curs de management în agricultură, Editura Euroart, Timișoara;

SÂMBOTIN L.,1996, Managementul agricol, Editura Mirton, Timișoara;

SÂNEA N., 1996, Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură, Vol. I, Editura Lito USAMVB Timișoara;

TONCEA I., I.N. ALECU, 1999, Ingineria sistemelor agricole, Ed. Ceres, București;

VINCZE MÁRIA, 1999, Politici agricole în lume, Teorii și realități, Ed. Presa Universitară Clujeană Cluj;

ZAHIU LETIȚIA, 1992, Agricultura mondială și mecanismele pieței, Ed. Arta Grafică, București;

*** Anuarul statistic al României, 2006;

*** FAO, How to Feed the World in 2050, 2009;

*** FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006;

Capitolul 6

SISTEMUL DE AGRICULTURĂ DURABIL (INTEGRAT SAU SUSTENABIL)

6.1.Definirea conceptului de agricultură durabilă

Agricultura durabilă presupune existența unui sistem de producție intensiv prin generarea de produse competitive însă cu menținerea unor relații armonioase cu mediul înconjurător (COTIGĂ, 2010).

După cum precizează TONCEA și CAMPBELL (1995), agricultura durabilă este caracterizată sugestiv de expresia "sisteme integrate", care sintetizează utilizarea științifică și armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: lucrările solului, rotația culturilor, fertilizarea, irigarea, combaterea bolilor și dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, creșterea animalelor, stocarea, prelucrarea și utilizarea reziduurilor rezultate din activitățile agricole etc., pentru realizarea unor producții ridicate și stabile în unități care sunt adesea multi-sectoriale (vegetale și zootehnice).

Termenul de agricultură durabilă a fost folosit și interpretat în multe feluri (www.nal.usda.gov/Sustainable agriculture: definitions and terms). Un fir comun care traversează aceste definiții constă în faptul că agricultura durabilă cuprinde practici de cultivare și exploatații specifice concepute astfel încât să răspundă nevoilor alimentare actuale și viitoare ale energiei și ecosistemelor, incluzând însă și conservarea solului, apa curată și biodiversitatea (OTIMAN, 2005). Agricultura durabilă pune accentul pe sistemele de producție și alimentare care sunt profitabile, ecologice, eficiente din punct de vedere energetic îmbunătățind calitatea vieții atât pentru agricultori, cât și pentru public.

Este agricultura în sistem fără lucrări a solului mai sustenabilă decât agricultura ecologică? Poate un producător să utilizeze organisme modificate genetic (OMG) într-o abordare durabilă? Care este intervalul de timp care ar trebui să fie luat în calcul pentru a evalua succesul unui sistem agricol durabil? Este agricultura durabilă mai costisitoare decât agricultura convențională? Este evident faptul că agricultura durabilă ridică o serie de întrebări, însă răspunsurile nu pot fi catalogate doar pro și contra (FAO, 2014).

Agricultura durabilă nu exclude o anumită tehnologie, ea poate fi aplicată atât în cadrul operațiunilor desfășurate la scară largă, precum și la producția de nișă sau la scară restrînsă. Cu alte cuvinte, nu există un set de practici prestabilite care de sine stătătoare să confere "sustenabilitate" (TONCEA și CAMPBEL, 1995). De exemplu, utilizarea culturilor pentru fixarea azotului, proiectarea sistemelor integrate de gestionare a dăunătorilor, practicarea agriculturii ecologice sau implementarea unor sisteme cu lucrări reduse sau fără cultivare nu garantează durabilitatea. Dimpotrivă, agricultura durabilă nu înseamnă readoptarea practicilor agricole depășite. Utilizarea responsabilă a tehnologiilor nou dezvoltate poate juca un rol important în dezvoltarea fermelor și exploatațiilor sustenabile (MICU, 2007). Pornind de la premiza că nu există o practică unică care să asigure prin ea însăși, durabilitate, care sunt soluțile pentru a reduce impactul negativ al agriculturii, menținând sau îmbunătățind productivitatea și sustenabilitatea acesteia? Aceasta este o provocare majoră, fără o soluție ușoară, unică. Cu toate acestea, răspunsurile pot fi generate doar dacă suntem dispuși să regândim abordarea noastră în agricultură (ROBERTSON și SWINTON, 2005) (Tabelul 6.1).

Tabelul 6.1.

Factorii care afectează respingerea sau adoptarea de noi abordări în domeniul agriculturii

Sursă: Frontiere în Ecologie și Mediu 3: 38-46, Robertson și Swinton, 2005

Tranziția la o agricultură durabilă este un proces care necesită o serie de măsuri. În acest proces, ar trebui recunoscute trei probleme. În primul rând, trebuie să fim conștienți de faptul că agroecosistemele sunt unități ecologice complexe în care solurile, apa, aerul, fauna sălbatică, insectele, agenții patogeni, plantele și oamenii, interacționează. Atunci când fermierii iau decizii de management, ele influențează interacțiunile dintre culturi, animale, organisme benefice, dăunători și mediul fizic (SCHWEISFURTH și colab., 2002; TONCEA și CAMPBEL, 1995)

Deși considerentele biologice și ecologice joacă un rol important în aceste decizii, tot așa o fac și considerentele economice, sociale și juridice. Pentru a atinge durabilitatea, agricultorii ar trebui să fie conștienți de consecințele pe termen scurt, mediu și pe termen lung ale acestor decizii de gestionare (SMITH și MENALLED, 2006). Într-un cadru agricol sustenabil, intrările externe, cum ar fi îngrășămintele sintetice și pesticidele, pot completa procesele ecologice, dar nu ar trebui să le înlocuiască. În acest context, producătorii ar trebui să fie conștienți de importanța proceselor ecologice, cum ar fi ciclismul nutrienților, concurența împotriva buruienilor, relațiile gazdă-parazitoide și prădători-pradă în determinarea randamentelor culturilor și stabilitatea sistemului în proiectarea sistemelor agricole durabile. În al doilea rând, datorită complexității ecologice a sistemelor agricole, agricultura durabilă necesită adoptarea unei perspective la nivel de sistem și interdisciplinar. Ca oricare alt sistem, fermele sunt constituite dintr-un set de părți care colaborează pentru a îndeplini scopul urmărit de întregul sistem. În plus, ferma este plasată într-un cadru natural în care trebuie avute în vedere utilizarea terenurilor adiacente și a obiectivelor comunitare. În consecință, ar trebui să se definească în mod clar obiectivele sistemului de producție și să se caute acțiunile care vor atinge aceste obiective (TONCEA și ALECU, 1999).

În cele din urmă, agricultura durabilă vizează maximizarea multor servicii ecosistemice, inclusiv randamente, apă curată și aer, prezența faunei sălbatice și a altor organisme evaluate de societate, sechestrarea carbonului și recreere. În mod evident, aceste obiective pot concura uneori. Astfel, realizarea durabilității trebuie, în realitate, să fie considerată un proces de optimizare care implică toți participanții, inclusiv agricultorii, muncitorii, factorii de decizie politică, comercianții cu amănuntul, consumatorii și cercetătorii. De exemplu, o mai bună calitate a apei într-un ecosistem agricol poate reduce costurile și nevoia de tratare a apei potabile a celor care trăiesc în regiune, precum și a comunităților mai îndepărtate (TONCEA și CAMPBELL, 1995).

Principiile agriculturii sustenabile

Conform Organizației pentru Alimentație și Agricultură (FAO), agricultura sustenabiblă are la bază cinci principii. Acestea echilibrează cele trei dimensiuni ale sustenabilității în agricultură, și anume dimensiunea economică, dimensiunea socială și de mediu și asigură o bază pentru dezvoltarea politicilor, strategiilor, regulamentelor și inițiativelor spre tranziția către sustenabilitate, în timp ce promovează rezistența printr-un răspuns adaptativ la șocuri și oportunități (FAO, 2014).

Cele cinci principii ale agriculturii durabile se referă la:

Îmbunătățirea eficienței în utilizarea resurselor este crucială pentru o agricultură durabilă;

Sustenabilitatea necesită acțiuni directe pentru conservarea, protejarea și sporirea resurselor naturale;

Agricultura care eșuează în a porteja și îmbunătăți mediul rural, capitalul propriu și bunăstarea socială este nesustenabilă;

Adaptabilitatea sporită a persoanelor, comunităților și ecosistemelor este cheia agriculturii sustenabile;

Agricultura și alimentația sustenabilă necesită existența unui mecanism guvernamental responsabil și eficient.

Cele cinci principii sunt complementare (FAO, 2014) – Principiul 1 și Principiul 2 susțin direct sistemul natural, în timp ce Principiul 3 susține direct sistemul uman; Principiile 4 și 5 susțin atât sistemele naturale, cât și cele umane. Punerea în aplicare a celor cinci principii impune o serie de acțiuni menite să sporească eficiența sectorului precum și productivitatea transversală și durabilitatea ( Figura 6.1.)

Figua 6.1. Viziunea principiilor agriculturii durbile

Sursă: FAO, 2014: Building o common vision for sustainable food and agriculture, principles and approaches

Pentru a fi viabilă și productivă, agricultura va trebui să adopte un sistem unic, o viziune care să maximizeze sinergiile, să atenueze externalitățile negative și să minimizeze concurența negativă între sectoarele sale.

Principiul 1. Îmbunătățirea eficienței în utilizarea resurselor este crucială pentru o agricultură durabilă.

Producția agricolă presupune transformarea resurselor naturale în produse în beneficiul omului. Acest proces necesită management, cunoștințe, tehnologii și inputuri externe, variând considerabil în funcție de importanța lor relativă și amestecul între sistemele de producție și regiunile lumii. Nivelul și mixul inpututilor precum și a tipului de tehnologii și sistemelor de gestiune utilizate, au implicații majore pentru nivelul productivității, precum și impactul producției asupra resurselor naturale și asupra mediului. Obținerea "mixului potrivit" – unul care să reflecte valoarea resurselor naturale și a costurilor reale ale impactului asupra mediului și a inputurilor externe – este esențială pentru durabilitate.

Principiul 2. Sustenabilitatea necesită acțiuni directe pentru conservarea, protejarea și sporirea resurselor naturale

În timp ce îmbunătățirea eficienței de utilizare a resurselor poate contribui la reducerea presiunii asupra ecosistemelor și resurselor naturale, aceasta crește și rentabilitatea, ceea ce poate, la rândul său, să conducă la extinderea producției și ulterior la sporirea gradului de epuizare și degradare a resurselor. Degradarea agro-ecosistemelor afectează în mod direct aprovizionarea cu alimente și venitul săracilor, sporind vulnerabilitatea lor și creând un ciclu vicios al sărăciei, degradare ulterioară și foamete. De aceea, este necesară o acțiune directă pentru conservarea, protejarea și sporirea resurselor naturale. (www.leopold.iastate.edu, Leopold Center for Sustainable Agriculture).

Principiul 3. Agricultura care eșuează în a proteja și îmbunătăți mediul rural, capitalul propriu și bunăstarea socială este nesustenabilă

Dezvoltarea agricolă este, prin definiție, nesustenabilă dacă nu reușește să aducă beneficii celor a cărei existență depinde de aceasta prin creșterea accesului la resurse și bunuri, competitivitatea lor pe piețe precum și posibilitățile lor de angajare. Din moment ce 75% dintre persoanele nevoiașe din lume trăiesc în zonele rurale, dezvoltarea rurală la scară largă și dispersia beneficiilor sale constituie cele mai eficiente mijloace de reducere a sărăciei și a insecurității alimentare.

Principiul 4. Adaptabilitatea sporită a persoanelor, comunităților și ecosistemelor este cheia agriculturii sustenabile

Reziliența a apărut ca și factor-cheie în sustenabilitate. Este definită ca abilitatea unui sistem și a părților sale componente de a anticipa, absorbi, adapta sau recupera din efectele unui eveniment periculos în timp util și eficient, prin asigurarea conservării, restaurării sau îmbunătățirii structurilor de bază și a funcțiilor sale esențiale (IPCC, 2012). În contextul alimentației și agriculturii durabile, reziliența este capacitatea agro-ecosistemelor, comunităților agricole, gospodăriilor sau indivizilor de a menține sau a spori productivitatea sistemului prin prevenirea, atenuarea sau combaterea riscurilor, adaptarea la schimbare și recuperarea din șocuri.

Principiul 5. Agricultura și alimentația sustenabilă necesită existența unui mecanism guvernamental responsabil și eficient

Este nevoie de o bună politică de guvernare pentru a asigura justiția socială, echitatea și o perspectivă pe termen lung asupra protecției resurselor naturale (IFAD, 1999). Atunci când procesele de sustenabilitate sunt dominate de preocupări de mediu abstracte, fără o atenție adecvată asupra dimensiunilor sociale și economice, este puțin probabil să fie puse în aplicare. O tranziție către o agricultură durabilă care respectă cele cinci principii impune ca mediile politice, juridice și instituționale să poată echilibra inițiativele din sectorul privat și cele din sectorul public și să asigure responsabilitatea, echitatea, transparența și statul de drept (www.attra.org, National Sustainable Agriculture Information Service).

În unele țări europene (Belgia, Olanda,Germania, Elveția) prin centrele de consultanță agricolă, fermierii sunt îndrumați spre o nouă strategie de utilizare a diferitelor tipuri de îngrășăminte, de reducere severă a cantităților aplicate în următorii ani, în condițiile păstrării echilibrului dintre diferiții nutrienți din sol (COTIGĂ, 2010). De asemenea, nu pot fi neglijate procesele degradării chimice a solurilor prin salinizare, alcalinizare, poluare, care afectează suprafețe din ce în ce mai mari. Recent au fost identificate numeroase definiții și abordări ale conceptului de dezvoltare durabilă. Majoritatea acestor definiții se referă la faptul că dezvoltarea durabilă trebuie să întrunească în mod armonios cele trei dimensiuni esențiale:economică, socială și ecologică (GLIESSMAN și colab., 2006).

Cerințele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele (OTIMAN, 2005):

redimensionarea creșterii economice, având în vedere o folosire cât mai eficientă și mai echitabilă a resurselor, astfel în cât să se obțină produse de calitate cu deșeuri minime și lipsite de toxicitate;

creșterea calității vieții populației în condițiile satisfacerii cerințelor esențiale;

conservarea calității mediului și a resurselor naturale ș.a.

Principalele obiective pe care trebuie să le îndeplinească o agricultură durabilă sunt (HOOGENDIJK, 1991):

asigurarea securității alimentare (satisfacerea nevoilor umane de alimente și fibre);

conservarea calității mediului și a resurselor naturale de care depinde agricultura;

susținerea viabilității activităților agricole și creșterea calității vieții fermierilor și a membrilor societății în ansamblu.

6.3. Componentele sistemului de agricultură durabil

Dezvoltarea durabilă este o concepție care s-a consolidat în ultimii 20-25 ani. Caracteristicile unei agriculturi durabile sunt: productivitatea, profitabilitatea, caracterul ecologic și capacitatea de a-și conserva resursele (TONCEA, 1998; OTIMAN, 2005).

Componentele agriculturii durabile sunt aplicate și în alte modele de agricultură. Specific agriculturii durabile este accentul pe integrarea acestora în sistem, pe interacțiunea dintre ele și reflectarea acestora asupra întregului sistem, pe impactul lor cu mediul și comunitatea și în același timp renunțarea la acele componente care influențează negativ durabilitatea sistemului (TONCEA și CAMPBELL, 1995).

În sinteză, componentele agriculturii durabile sunt următoarele:

Figura 6.2. Schema componentelor sistemului de agricultură durabil

(Susă proprie)

1. Structura culturilor. Prin politica agrară atât la nivel național cât și la nivelul Uniunii Europene prin care sunt subvenționate numai anumite culturi, fermierii vor cultiva în special aceste culturi, chiar în condiții de monocultură, sau de rotații scurte, fiind nevoiți să facă investiții suplimentare în materie de pesticide și îngrășăminte pentru a obținere rezultatele scontate. Aceste practici, nesustenabile, vor genera consecințe negative asupra mediului (SMITH și MENALLED, 2006).

În acest sens, se impune luarea unor măsuri care să ducă la diversificarea culturilor, la încadrarea acestora în rotații raționale, cu toate avantajele care decurg din acestea. Astfel, în structura culturilor trebuie să fie încadrate obligatoriu leguminoasele anuale și perene, care au un rol ameliorator, iar acestea să includă și asolamente cu solă săritoare.

Diversificarea culturilor aduce odată cu ea și o serie de avantaje ca de exemplu folosirea mai eficientă a mijloacelor de producție, eșalonarea lucrărilor și cheltuielilor, micșorarea riscurilor în cazul unor ani cu condiții naturale nefavorabile, etc. (SMITH și MENALLED, 2006).

2. Asolamentul. Prin asolament se înțelege împărțirea terenului în sole (tarlale) pe care sunt cultivate succesiv plantele de cultură într-o ordine bine stabilită (atât din punct de vedere spațial cât și temporar), prin aplicarea tehncilor și tehnologiilor agricole – de lucrare a solului, de fertilizare și de protecție a culturilor, în vederea creșterii fertilității solului și a sporirii cantitative și calitative a producțiilor agricole (HOOGENDIJK, 1991).

Datorită avantajelor agronomice, organizatorice și ecologice pe care le aduce, asolamentul este considerat pivotul central al agriculturii durabile și al managementului integrat de protecție a plantelor, prin faptul că (TONCEA și ALECU, 1999):

menține sau chiar îmbunătățește fertilitatea solului;

asigură îmbunătățirea regimului hidric la nivelul solului;

îmbunătățește regimul substanțelor nuritive din sol;

menține un echilibru mai bun între mineralizare și humificare;

valorifică mai uniform straturile de sol;

previne fenomenul de „oboseală a solului;”

diminuează procesul de eroziune a solului situat pe pante ca urmare a alternării parcelelor cu diferite plante și prin amplasarea culturilor bune protectoare a solului;

previne pagubele provocate de buruieni, boli și dăunători fără alte investițiii suplimenatre

potențează efectul lucrărilor solului, a fertilizării, a lucrărilor de protecție a culturilor;

asigură organizarea și planificarea optimă a procesului de producție agricolă;

contribuie semnificativ la obținerea unor producții mari, apropiate de potențialul biologic al speciilor și în raport cu condițiile pedoclimatice locale;

contribuie semnificativ la asigurarea calității nutriționale și sanitare a alimentelor

prin durata de 4-5-6 ani asigură o distribuție variată a plantelor de cultură: sistem radicular diferențiat, explorare diferențiată: apă, consum elemente nutitive.

3. Lucrările solului. Corect aplicate, lucrările solului favorizează dezvoltarea plantelor și refacerea potențialului său productiv. Pe cealaltă parte însă, practicarea unor lucrări necorespunzătoare, prin număr, epocă de executare, adâncime, masa mare a agregatelor, etc., determină o degradare a solului prin compactare, o alterare a proprietăților fizice, o reducere a conținutului în materie organică, eroziune. etc. (MAGDOFF și VAN ES, 2000). Astfel, ținând cont de aceste aspecte, la elaborarea sistemului de lucrare a solului trebuie avute în vedere pe lângă efectele imediate și cele pe termen lung, care să asigure durabilitatea sistemului în timp.

Un rol important în dinamica care guvernează calitatea solului este atribuit aplicării corecte a lucrărilor solului. Adepții agriculturii durabile, acceptă aproape unanim, superioritatea sistemelor neconvenționale de lucrare a solului, argumentând prin necesitatea aplicării unor variante corespunzătoare de lucrare a solului în funcție de condițiile specifice locale (MAGDOFF și VAN ES, 2000).

Criteriile stiințifice care stau la baza introducerii în producție a sistemelor neconvenționale de lucrare a solului ca și componentă a agriculturii durabile au la bază beneficiile obținute prin aplicarea acestora, și anume (MICU, 2007):

timpul alocat lucrărilor solului se reduce la jumătate sau chiar la un sfert;

consumul de combustibil pe unitate de suprafață se reduce cu până la 30-50%;

se reduce necesarul de mașini agricole la unitatea de suprafață;

se reface structura solului și se diminuează compactarea de suprafață și adâncime;

crește conținutul de materie organică din sol;

crește permeabilitatea solului pentru apă și se îmbunătățește drenajul global al solului;

se reduce eroziunea solului;

resturile vegetale rămase la suprafața solului sau încorporate la 10-15 cm adâncime (acolo unde activitatea bilogică este maximă) contribuind astfel la creșterea faunei și florei din sol;

se menține calitatea apei freatice și de suprafață (nutrienții și pesticidele aplicate nu mai sunt spălate prin eroziune iar activitatea biologică intensă – asociată materiei organice din sol – utilizează și descompune acești intranți);

se menține calitatea aerului prin reducerea emisiilor de combustibili fosili (motorina) utilizați în traficul pe teren și prin reducerea carbonului eliminat în atmosferă (fiind fixat prin creșterea materiei organice din sol).

Sistemul neconvențional de lucrare a solului presupune renunțarea totală sau periodică la arătura cu plugul cu cormană, raționalizarea numărului de lucrări și păstrarea la suprafața a cel puțin 15-30% din totalul de resturi vegetale. Acest sistem se aplică pe circa 45% din suprafața arabilă pe plan mondial și se estimează o extindere la 60% în următorii 20 de ani (TONCEA și ALECU, 1999).

În prezent prin lucrări neconvenționale ale solului sunt definite procedee extrem de variate, de la semănat direct în solul neprelucrat până la afânarea adâncă fără întoarcerea brazdei. Între aceste două extreme se regăsesc variante ca: lucrări reduse, lucrări minime, lucrări minime cu mulci vegetal, semănat pe biloane, lucrări parțiale sau în benzi. Terminologie evidențiază specificitatea procedeului aplicat la un anumit moment, într-o anumită zonă, în conformitate cu specificul local

4. Aplicarea îngrășămintelor organice. În categoria îngrășămintelor organice sunt incluse gunoiul de grajd, compostul, nămolurile de la fermele zootehnice, resturile vegetale tocate, îngrășămintele verzi, etc. Aplicarea îngrășămintelor organice constituie o măsură foarte importantă în cadrul sistemului de agricultură durabil întrucât generează efecte favorabile asupra fertilității solului, dezvoltării micropopulațiilor din sol, formării de humus nou, asupra regimului aero-hidric al și stării fizice a solului etc (MCCAULEY și colab., 2004).

5. Îngrășămintele chimice. Aplicarea îngrășămintelor chimice în agricultura durabilă este acceptată numai după aplicarea tuturor celorlalte măsuri, ca o completare a acestora și în cantități reduse. Se va acorda o atenție sporită respectării foarte exacte a dozelor și epocilor de aplicare, evitându-se acumularea de compuși toxici în sol și plantă, acidifierea solului, poluarea apelor etc. Cantitățile aplicate se vor reduce până la limita la care nu afectează procesele naturale de bază (MCCAULEY și colab., 2004).

6. Managementul integrat de protecția plantelor. Acesta are la bază principiul combaterii integrate, care presupune folosirea metodelor preventive, agrotehnice, fizice, biologice, utilizarea de soiuri și hibrizi rezistenți, alte măsuri care conduc la menținerea sub pragul de dăunare a bolilor, dăunătorilor, buruienilor și a altor măsuri care asigură protejarea mediului înconjurător. Substanțele chimice vor fi foloste în doze minime și selective, doar în cazul apariției unor specii rezistente, atât pentru plantele cultivate cât și pentru flora și fauna din zonă (MCCAULEY și colab., 2004). Aplicarea acestora se va face numai pe vetre de buruieni sau în zona rândului și se vor lua măsuri care să grăbească descompunerea lor în sol (irigare, afânare adâncă, aplicarea îngrășămintelor organice etc.).

7. Conservarea resurselor. Unul din principiile de bază ale agriculturii durabile îl constituie consevarea solului cu însușirile sale, a purității apelor, a biodiversității din sol și de la suprafața acestuia. În cadrul agriculturii durabile se urmăreșete folosirea prioritară a resurselor naturale, interne, ale agroecosistemului și mai puțin a celor externe (pesticide, îngrășăminte). Se mărește astfel eficacitatea sistemului și este protejat mediul ambiant, toate măsurile aplicate fiind apreciate după influența exercitată asupra resurselor sistemului, de scurtă sau dev lungă durată. (TONCEA și ALECU, 1999).

Resursele biologice trebuie conservate, deoarece ne hrănesc și ne îmbracă, ne asigură adăpost, medicamente, recreere, hrană spirituală și altele. Este necesar să se încurajeze metodele performante de agricultură, dar care să protejeze habitatele naturale, să se dezvolte aplicații viabile ale biotehnologiei pentru utilizarea întregului potențial biologic al resurselor lumii vii (OTIMAN, 2005).

Protecția atmosferei, care se află sub efectul emisiilor (gazelor) rezultate din arderea combustiilor fosili și nu numai, care determină fenomenul global de încălzire a climei, este o altă cerință în care este implicată și agricultura (MICU, 2007).

Combaterea deșertificării și a secetei se poate realiza prin folosirea corespunzătoare a terenurilor pentru agricultură, printr-un pășunat rațional și împădurirea terenurilor degradate. Un instrument eficient de combatere a deșertificării este împădurirea și menținerea permanentă a covorului verde pentru a reține apa și menține calitatea solului. Combaterea despăduririlor este o componentă importantă a procesului de combatere a deșertificării și implicit de menținere a biodiversității (MICU, 2007).

Economisirea energiei și utilizarea formelor alternative de energie este primordială pentru dezvoltarea globală durabilă și inclusiv pentru agricultură. Este necesar ca tehnologiile actuale de producere a energiei să fie modernizate, și să fie descoperite noi surse de energie, mai ales regenerabile: solară, eoliană, hidraulică, biomasă, geotermală etc. Producerea și utilizarea în cadrul fermei agricole a energiei regenerabile, în special cea solară, asigură beneficii suplimentare pentru mediul rural, inclusiv din punct de vedere economic (SMITH și MENALLED, 2006)

8. Dezvoltarea fermelor mixte, prin includerea în sistem a culturilor de câmp, a celor horticole, a creșterii animalelor. În acest caz, resursele interne ale sistemului sunt mai numeroase și mai bine utilizate, forța de muncă este mai bine repartizată, se reduc costurile de producție, pericolele de poluare etc. Furajarea animalelor trebuie să fie în concordanță cu productivitatea rasei, iar manipularea și depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli, în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie corelat cu suprafața de teren agricolă a fermei, ținând cont de metabolismul speciei.

Încă din stadiul de proiectare și construcție a depozitelor, bazinelor și incintelor pentru depozitarea îngrășămintelor organice se va acorda cea mai mare atenție prevenirii și protecției apelor și mediului împotriva poluării, prin următoarele măsuri (MICU, 2007):

amplasarea acestora în afara zonelor sensibile și departe de sursele de apă;

asigurarea unei capacități de stocare suficiente;

realizarea unei construcții corespunzătoare, care să înglobeze toate sistemele de siguranță și protecție (împotriva incendiilor), condiții de exploatare în siguranță, optime și eficiente;

asigurarea unor căi corespunzătoare de acces;

protecția împotriva eventualelor scurgeri din hidranți.

Creșterea animalelor trebuie să ia în considerare cerințele acestora în armonie cu specificul local: suprafața de pășunat, calitatea pășunilor, a nutrețurilor, libertate de mișcare. Rata de încărcare (densitatea animalelor în raport cu suprafața terenurilor agricole aferente acestei activități) nu trebuie să depășească 2 vaci cu lapte sau 11 porci reproducători la hectar (FAO, 2014).

9. Dezvoltarea rurală durabilă. Aceasta presupune folosirea rațională și valorificarea superioară, echilibrată, a tuturor resurselor naturale, economice și umane ale satului, comunei, respectiv: izvoarele de ape minerale sau tămăduitoare; olăritul și ceramica specifică; resursele naturale pentru construcții (nisip, argilă); manufacturile; plantele medicinale din flora spontană și monumentele istorice.

Componentele naturale și antropogene ale teritoriului agricol trebuie să formeze un complex organizatoric echilibrat asigurându-se sporirea productivității, conservarea și reînnoirea resurselor, armonizarea factorilor naturali și economici, un peisaj plăcut și în concluzie stabilitatea sistemului (TONCEA, 1998).

În vederea adoptării sistemului de agricultură durabil sunt necesare atât aplicarea de măsuri macroeconomice cât și elaborarea de programe de cercetare, extensie și educație, atât pentru cei implicați în sfera producției agricole cât și pentru restul populației (FRANCIS și colab., 2006).

6.4.Practici de exploatare durabilă

După cum precizează și GLIESSMAN și colab., (2009), agricultura sustenabilă impune utilizarea următoarelor practici:

păstrarea unui echilibru între suprafețele cultivate, între prășitoare și neprășitoare, între suprafețe și efectivele de animale, între efectivele de animale și structura pastorală;

respectarea unui asolament bun;

adaptarea culturilor (plantele) la solul și climatul specificului local;

creșterea animalelor pe așternut de paie – gunoi de grajd;

interzicerea fertilizării cu azot mineral a pășunilor și fânețelor;

prezervarea (conservarea) frumuseții peisajului (fără intervenții majore);

combaterea eroziunii solului, a spălării nitraților și a pesticidelor în apele freatice;

garantarea eficacității economice prin: furaje echilibrate nutrițional pentru un cost minim, plante cu randament mare; efecte asupra culturilor succesive (leguminoase);

menținerea unei legături strânse între eficiența economică și consecințele ecologice;

creșterea procentului de pășuni înierbate la 55-75% din suprafața agricolă utilă (prin scaderea plantelor prășitoare, scad dozele de N aplicate și implicit scade gradul de eroziune asupra solului);

crearea asociațiilor vegetale de graminee cu leguminoase ca bază a nutriției pe pășuni;

asigurarea alimentației animalelor pe timpul iernii primordial pe bază de fân, siloz, fân preuscat (semifân) îmbunătățit cu sfeclă, varză sau cereale;

menținerea porumbului furajer sub 15% din suprafața furajeră principală (SPF), dacă se cumpără porumb din afara exploatației acesta se reintegrează în SPF calculând randamentul mediu ca și cum ar fi produs în exploatație;

asigurarea unei fertilizări echilibrate, având la bază echilibrul între ceea ce se exportă din sol și aportul elementelor nutritive;

utilizarea îngrășămintelor organice naturale în detrimentul îngrășămintelor de sinteză pentru economisirea de energie și resurse naturale;

asigurarea aportului de nutrienții în sol în funcție de cerințele culturii și de momentul oportun;

utilizarea unei scheme de fertilizare optime prin combinarea nutrienților organici și minerali și prin cea mai bună plasare (așezare) a depozitului de nutrienți față de sistemul radicular al plantelor;

cunoașterea profundă a tuturor proceselor care guvernează și determină producția unei culturi în vederea fertilizării: procesele și factorii climatici, procesele fizice și chimice din sol care guvernează accesibilitatea nutrienților,procesele fiziologice din plantă determinate genetic;

asigurarea unei fertilizări organice bazate în principiu pe gunoiul de grajd;

limitarea cantității de N organic din dejecțiile animalelor din exploatație sub 140 kg s.a. pe hectar din SAU (suprafața arabilă a unității);

menținerea aportului de îngrășăminte organice sub necesarul de nutriție al plantelor;

limitatarea fertilizanților de origine animală necompostați (purina, dejecțiile lichide) la 70 unități N pe hectar, în vederea împrăștierii pe câmp;

interzicerea aplicării dejecțiilor lichide pe terenurile arabile peste doza maximă de 30 unități de N amoniacal la hectar în perioada 15 aug.-15 februarie, cu excepția perioadelor secetoase;

interzicearea scurgerilor în pârâie;

aplicarea în reprize a N mineral pentru fertilizarea culturilor agricole de cereale, rapița, etc., și limitarea dozei sub 100 kgN /ha;

reducerea fertilizării cu N mineral provenit din comerț în favoarea părții minerală ce provine din dejecțiile împrăștiate la suprafață în primăvară;

menținerea terenurilor lucrate peste iarnă;

interzicerea monoculturii mai mult de 2 ani consecutiv pe același teren (porumb atrazin);

interzicerea folosirii culturilor sub folie (cultura sub plastic);

însămânțarea obligatorie cu iarbă a parcelelor situate pe pante peste 8% , în vedrea prevenirii eroziunii solului;

înierbarea parcelelor limitrofe cu cursurile de apă sau heleștee pe o distanță de 50 m sau în locurile inundabile.

autorizarea unui singur tratament cu fungicide la cerealele păioase doar pentru combaterea bolilor aparatului foliar până la limita de rezistență a soiului și numai în condițiile de avertizare a serviciului de protecția plantelor și un tratament de corectare cu erbicid (de finisare) a tehnicilor culturale, preventive sau curative (prașile) dacă acestea nu sunt suficiente;

interzicerea regulatorilor de creștere;

tolerarea unui singur fungicid sau a unui singur insecticid cu evaluarea riscului, doar în cazul în care capcanele nu dau rezultate (cu acordul serviciului de protecția plantelor);

în cazul unor infestări puternice cu buruieni se pot face tratamente cu erbicide la toate culturile de mai multe ori, dar doza totală folosită va fi redusă la mai puțin de 1/3 în raport cu dozele omologate;

este interzisă drenarea apei din locurile mai joase, pentru a fi luate în cultură (ierugi) aceste terenuri vor rămâne înierbate;

este interzisă eliminarea taluzelor dintre câmpurile arabile și locurile umede înierbate;

răzoarele noi se vor construi, după expertiză, cu garduri vii pastorale, dacă există un risc de eroziune;

este interzisă distrugerea chimică a bordurilor de pe langă gardurile vii, taluzuri sau pâraie, acestea se vor întreține prin plivit, cosit etc.

sunt puternic încurajate și susținute metodele culturale curative (prașile, bilonări, arderi etc.).

erbicidarea la porumb se va face numai pe rândul de plante (interzis pe toată suprafața) și numai cu substanțe din ultima grupă de toxicitate (cele mai puțin remanente).

se vor alege substanțe active care prezintă cel mai bun echilibru între eficacitate și gradul de afectare al mediului. Pentru fungicide și insecticide se vor alterna întotdeauna substanțele active, pentru a evita apariția formelor rezistente. Substanțe poluante ca: atrazin, dinoterb, lindan, alaclor sunt interzise.

Bibliografie selectivă

COTIGĂ C., 2010, Ecologie și protecția mediului, Manual universitar, Craiova.

FRANCIS C.A., R.P. POINCELOT, G.W. BIRD, 2006, Developing and Extending Sustainable Agriculture: a New Social Contract. Haworth Food & Agricultural Prodcuts Press. New York

GLIESSMAN S.R., S.L. SWEZEY, M. ROSEMEYER, 2009, The Conversion to Sustainable Agriculture: Principles, Processes, and Practices. CRC Press.

HOOGENDIJK W., 1991, The economic revolution – Towards a sustainable future by freeing the economy from money-making. Edit. Green Print-Londen the Netherlands

LIEBMAN M. C.L. MOHLER, C.P. STAVER, 2001, Ecological Management of Agricultural Weeds, Cambridge University Press, Cambridge, UK.

MAGDOFF F., H. VAN ES, 2000, Building Soils for Better Crops. 2nd Edition, Sustainable Agriculture Network, Beltsville, MD. Online resources

MCCAULEY A., C. JONES, J. JACOBSEN, 2004, Sustainable agriculture, Nutrient Management Module 1

MICU V., 2007, Probleme și posibile soluții în dezvoltarea durabilă a complexului agroindustrial. În: Agricultura Moldovei. nr. 9, pag. 1-6.

OTIMAN P., 2005, Dezvoltarea rurală durabilă în România. București: Editura Academiei Române,

SCHWEISFURTH K.L., F.T. GOTTWALD, M. DIERKES in cooperation with IFOAM, 2002, Towards sustainable agriculture and food production – a vision for the future viability of food production, processing and marketing. Schweisfurth-Stiftung, Munich, Germany

SMITH R., F. MENALLED, 2006, Integrated strategies for managing agricultural weeds: making cropping systems less susceptible to weed colonization and establishment, Montana State University Extension Montguide MT 200601.

TONCEA I., I.N. ALECU, 1999, Ingineria Sistemelor Agricole, Edit. Ceres, București

TONCEA I., 1997, A mathematical prototype of sustainable agriculture; International Scientific Conference, Karcag – Debrecen, Hungary, 76.

TONCEA I., 1998, Agricultura ecologică în contextul agriculturii durabile în Tendințe în cercetare pentru agricultura durabilă, performantă. Simpozion ASAS București;

TONCEA I., A. CAMPBELL, 1995, Sustenabilitatea – teorie și imperative. Probleme de agrofitotehnie teoretică și aplicată vol. XVII (1), 1 – 12;

***, FAO, 2014, Building o common vision for sustainable food and agriculture, principles and approaches

***,www.leopold.iastate.edu, Leopold Center for Sustainable Agriculture

***, IPPC, 2012, https://www.ippc.int/largefiles/2012/IPPC-IRSS_Aquatic_Plants_Study_2012-Final.pdf

***, www.attra.org, National Sustainable Agriculture Information Service

***,www.sare.org Sustainable Agriculture Research and Education program.

***,www.nal.usda.gov/afsic/AFSIC_pubs/srb9902.htmSustainable agriculture: definitions and terms.

Capitolul 7.

SISTEMUL DE AGRICULTURĂ ECOLOGIC

(BIOLOGIC SAU ORGANIC)

7.1. Conceptul de agricultură ecologică

Agricultura organică se deosebește de cea biologică prin utilizarea exclusivă a îngrășămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcție de specificul local, în scopul fertilizării culturilor și refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, indiferent dacă această stare a fost degradată prin activități antropice intensive și/sau datorită unor procese naturale (AUBERT, 1981).

În raport cu factorii de mediu, agricultura biologică este un sistem de producție mediu intensiv, cu produse agricole superioare din punct de vedere calitativ, dar mai puțin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt (MUNTEAN și ȘTIRBAN, 1995). Acest sistem exercită influențe mai puțin agresive asupra mediului înconjurător, deoarece prin prisma faptului că tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor și dăunătorilor sunt cu precădere biologice, fiind acceptate totuși și doze reduse de îngrășăminte minerale și pesticide. Pentru controlul calității produselor este necesară certificarea tehnologiilor utilizate, de aceea au o piață de comercializare specială (ZAMFIRESCU, 1977).

Majoritatea specialiștilor consideră că agricultura ecologică are aceeași definiție cu agricultura organică sau biologică. De asemenea, unii teoreticieni (PUIA și colab., 1998) consideră că termenii de „agroecologie” și „ecologie agricolă” au aceeași semnificație: astfel, prin ecologia agricolă sau agroecologia înțelegem o disciplină a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, al influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor și asupra animalelor domestice (așa-numita autoecologie agricolă), precum și de cercetarea structurilor și a dinamicii agroecosistemelor (sinecologia agricolă).

Dacă luăm în considerare conținutul noțiunilor structurale: „agri – ogor câmp, teren, cultură „ și, „eco – casă, familie, căsnicie, gospodărie, mediu și logic” , putem deduce că „agricultura ecologică” este știința sau arta administrării sau ținerii sub control a viețuitoarelor agricole și a mediului lor de viață în folosul omenirii, prin metode și mijloace moderne care nu dăunează mediului înconjurător (IONESCU, 1988).

Astfel definită, agricultura ecologică pune un accent deosebit pe valorificarea și conservarea sau refacerea resurselor naturale, tehnico-financiare și umane specifice agroecosistemelor locale și zonale, cuprinzând întreaga gamă de activități științifice (observații, măsurători și experimente) și aplicative (analiză, proiectare, administrare) din agricultură și celelalte ramuri economice care prelucrează și comercializează produse agricole și agroindustriale (TONCEA, 2002).

După cum precizează și PUIA și colab., (1998) ca știință, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii și mediul lor de viață) și funcționale (intra- și inter-relațiile structurilor materiale) ale sistemelor agricole în vederea stabilirii principiilor, normelor (standardelor) și recomandărilor de proiectare și management al agroecositemelor capabile a asigura, timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și locative, fără a le diminua potențialul ecologic, economic și social.

Ca ocupație, agricultura ecologică este arta și știința însușirii și asamblării cunoștințelor teoretice despre natură și agricultură în sisteme tehnologice multifuncționale de cultivare a terenurilor, creștere a animalelor și de prelucrare și comercializare a produselor agricole și alimentare, bazate, preponderent, pe resursele energetice (naturale și umane), materiale, economice și informaționale ale sistemelor agricole și în conformitate cu legile și însușirile sistemelor naturale.

Agricultura ecologică implică de asemenea, cunoașterea amănunțită a ogorului, a viețuitoarelor și a celorlalte realități economice și sociale, precum intuiție, cumpătare și îndemânare în alegerea și aplicarea măsurilor în practică (DAVIDESCU și VELICICA DAVIDESCU, 1994)

7.2. Evoluția pe plan mondial și național a agriculturii ecologice

Agricultură ecologică este practicată mai mult sau mai puțin oficial, pe toate continentele, cu excepția Antarctidei, fiecare țară având cel puțin o asociație agroecologică, una sau mai multe organizații de certificare a activităților și produselor ecologice și, desigur, mai multe ferme și societăți de prelucrare și de valorificare a produselor agricole și alimentare ecologice ( BADEA și colab., 1983; IONESCU, 1988).

Ultimul „recensământ” efectuat de FIBL/Elveția în 2004 arăta că,, pe plan mondial, se cultiva în sistem agroecologic circa 25 de milioane de hectare, din care 41.8% se află în Oceania, 24.2% în America Latină, 23.1% în Europa, 5.9% în America de Nord, 3.7% în Asia și 1.3% în Africa.

În ceea ce privește numărul de ferme ecologice (organice, biologice), în lume sunt, aproximativ, 500.000 de ferme certificate ca ecologice (organice, biologice) din care 37.7% în Europa, 30.9% în America Latină, 15.4% în Africa, 13.3% în Asia, 2.3% în America de Nord și 0.5% în Oceania. De asemenea, cea mai mare piață de produse agroalimentare ecologice (organice, biologice) se află în America de Nord (51%) și Europa (46%).

În Europa, așa cum reiese din Tabelul 7.1. agricultura ecologică este în plină dezvoltare în toate țările, cele mai dezvoltate țări din acest punct de vedere fiind Italia, Anglia, Germania, Spania și Franța ca suprafață cultivată, Luxemburg, Austria, Elveția, Italia, Finlanda ca pondere în suprafața agricolă și Italia, Austria, Turcia, Spania și Germania ca număr de ferme ecologice (organice, biologice) (WILLER & YESSEFI – SOEL Survey, 2004).

În România (Tabelul 7.2), agricultura ecologică, deși aflată în faza de pionerat înregistrează un trend crescător prin prisma (http://www.madr.ro/agricultura-ecologica/dinamica-operatorilor-si-a-suprafetelor-in-agricultura-ecologica.html):

creșterii volumului și a valorii produselor agricole și alimentare ecologice;

creșterii suprafețelor cultivate cu culturi industriale, plante recoltate verzi, legume, culturi permanente;

diversificării produselor agricole și alimentare ecologice;

dezvoltării și diversificării pieței interne de produse alimentare ecologice, în prezent în România existând toate formele posibile de comercializare, de la piața reală: depozite cu produse ecologice, rafturi specializate în marile hipermarketuri și magazine specializate în toate marile orașe – Sibiu, București, Timișoara, Cluj, Târgu Mureș etc., la vânzarea direct din fermă și chiar până la piața virtuală.

Tabelul 7.1

Situația agriculturii ecologice în Europa

(Sursă:Willer & Yessefi – SOEL Survey, 2004)

Tabelul 7.2

Dinamica operatorilor și a suprafețelor în agricultura ecologică

Sursă:http://www.madr.ro/agricultura-ecologica/dinamica-operatorilor-si-a-suprafetelor-in-agricultura-ecologica.html

Cu toate că în perioada 2010-2012, agricultura ecologică a înregistrat un avânt, atât prin prisma creșterii numărului de operatori ecologici care practic s-a triplat cât și prin prisma suprafețelor totale cultivate în sistem ecologic (de la aproximativ 180.000 ha in 2010 la 290.000 în 2012), începând cu anul 2012 se înregistrează un trend relativ descrescător datorită constrângerilor asociate agriculturii ecologice la momentul de față în țara noastră.

Astfel, conform datelor furnizate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în perioada 2012-2016, la noi în țară s-a înregistrat(www.madr.ro/agricultura-ecologica/dinamica-operatorilor-si-a-suprafetelor-in-agricultura-ecologica.html):

o diminuare a suprafațelor totale cultivate în sistem agro-ecologic (de la circa 29.000 ha la sfărșitul anului 2012 la doar 23.000 la sfârșitul anului 2016);

o scădere a numărului de operatori agro-economici;

o creștere a terenurilor necultivate;

o scadere a suprafețelor cultivate cu leguminoase uscate, cereale, tuberculifere.

7.3. Constrângerile care afectează competitivitatea produselor ecologice

Competitivitatea produselor ecologice atât pe piața locală cât și pe cea externă, este afectată de o serie de constrângeri care survin la nivelul producătorului, la nivel instituțional, la nivelul procesatorilor, la nivelul pieței produselor ecologice, precum și la nivel financiar (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999).

La nivelul producătorului:

lipsa de informare a producătorului privind avantajele cultivării conform tehnologiilor ecologice;

slaba dezvoltare a sectorului de inputuri specifice agriculturii ecologice: semințe, îngrășăminte și amendamente, substanțe de combatere a bolilor și dăunătorilor;

oferta nesatisfăcătoare de soiuri/hibrizi și material săditor recomandat în agricultura ecologică;

cercetarea în domeniul agriculturii ecologice – slab dezvoltată;

exploatații ecologice de dimensiuni reduse;

lipsa asociațiilor de producători și a asociațiilor de marketing;

sistemul de asigurare a culturilor agricole este slab dezvoltat, neatractiv pentru ecologiștii care au o putere financiară scăzută;

obținerea unor randamente scăzute în agricultura ecologică, comparativ cu concurenții de pe piața externă.

Constrângeri de ordin financiar:

cheltuieli ridicate datorate specificității modului de producție ecologic, prin parcurgerea unei perioade de conversie de 2-3 ani, timp în care produsele nu pot beneficia de prețurile premium specifice produselor ecologice certificate, la care se adaugă costurile de certificare;

prețul ridicat al inputurilor specifice necesare producției ecologice, care în prezent se importă;

subvenție nefuncțională pentru export și subvenție minimă pentru perioada de conversie și pentru produsele certificate;

lipsa sprijinului financiar pentru scutiri de impozite, măsuri de politică fiscală;

nefuncționarea sistemului de credit agricol sau al fondului de garantare pentru creditul agricol;

prezența limitată a investitorilor străini;

Constrângeri la nivel instituțional:

neacordarea titlurilor de proprietate în totalitate. Privatizarea întârziată a fostelor IAS-uri și neclarități în concesionarea plantațiilor;

neînțelegerea cvasi-generală a noului context concurențial și a implicațiilor aderării, la nivel de top management;

lipsa unor informații foarte exacte privind avantajele practicării agriculturii ecologice;

lipsa unui plan de acțiune pentru dezvoltarea agriculturii ecologice (pe termen scurt/mediu și lung) aprobat de către Guvernul României;

instabilitatea fiscală;

ritmul lent de implementare a legislației în vigoare în special în ceea ce privește sistemul de control prin lipsa controlului asupra activității organismelor de inspecție și certificare aprobate prin Comisia de Acreditare din cadrul MADR;

gradul redus de asociere a producătorilor și implicit a eficienței economice la nivelul producătorilor pentru satisfacerea cerințelor specifice piețelor externe;

neconcretizarea parteneriatului public – privat în domeniul promovării conceptului de agricultură ecologică.

Constrângeri la nivelul procesatorilor:

incoerența în aprovizionarea procesatorilor cu produse primare și inputuri (aditivi, ingrediente, etc);

utilaje și tehnologii învechite care nu corespund standardului din agricultura ecologică;

ritmul redus al investițiilor în sectoruul de procesare ecologic, pentru modernizarea facilitățiilor de producție existente sau pentru dezvoltarea unora noi.

Constrângeri la nivelul pieței produselor agro-alimentare ecologice:

a. pe piața internă:

dimensiunea redusă a pieței interne;

puterea de cumpărare redusă a consumatorilor;

lipsa unui program de promovare și sensibilizare a consumatorului pentru a consuma produse care oferă garanții totale, dar cu prețuri mai mari, comparativ cu produsele convenționale. Consumatorii sunt, în general, neinformați/neinițiati;

existența unui număr redus de unități pentru procesarea produselor ecologice;

b. pe piața externă:

România nu are o imagine consacrată ca țară exportatoare de produse ecologice;

lipsa unei rețele de reprezentare comercială pe piețele de interes;

lipsa unei rețele specializate care să ofere informații de interes pentru exportatori (studii de piață, standarde de calitate, bariere tarifare și netarifare, etc);

conlucrarea insuficientă/ineficientă dintre sectorul public și privat în ceea ce privește prezența României la târguri și expoziții cu caracter internațional;

birocrație la nivelul instituțiilor administrației centrale și la nivelul punctelor vamale.

7.4. Oportunități

Având în vedere că agricultura ecologică poate oferii soluții realiste pentru dezvoltarea și modernizarea satelor și comunelor, în special pentru rezolvarea problemelor asociate micii gospodării țărănești (fărămițarea terenurilor, scăderea numărului și a puterii fizice a producătorilor agricoli, tehnologiile rudimentare, producția de subzistență etc.) și chiar ale fermelor mijlocii și mari (rentabilitatea și problemele de mediu), că potențialul agroecologic al României constituie 10 – 25% din suprafața agricolă a țării și că principalele cerințe ale Uniunii Europene sunt protecția mediului înconjurător, securitatea și calitatea alimentelor, este de la sine înțeles faptul că producția agricolă și produsele agroalimentare ecologice trebuie să devină politică de stat permanentă și în România (PUIA și colab., 1998).

Dintre oportunitățile cheie menite să îmbunătățească performanțele de export și competitivitatea sectorului ecologic amintim (MUNTEAN și ȘTIRBAN, 1995):

Datorită suprafeței agricole de 14,8 milioane ha și a solurilor nepoluate de care dispune, România prezintă oportunități mari pentru promovarea și dezvoltarea agriculturii ecologice;

Creșterea gradului de participare a producătorilor din agricultura ecologică la manifestări interne și internaționale (BioFach 2006);

Programele de asistență tehnică acordate de guvernele străine în scopul îmbunătățirii pregătirii profesionale a specialiștilor din acest sector;

Tendința de creștere a valorii exporturilor, ca expresie a preocupărilor majorității producătorilor pentru calitatea produselor dar și a managementului;

Accesarea fondurilor europene menite să protejeze mediul și să mențină peisajul rural.

7.5. Organismele de inspecție din agricultura ecologică

În momentul de față în România controlul și certificarea produselor ecologice este asigurat de organisme de inspecție și de certificare private. Acestea sunt aprobate de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pe baza criteriilor de independență, imparțialitate și competență stabilite în cadrul legislativ local, respectiv Ordinul nr. 895/2016 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecție și certificare, de aprobare a organismelor de inspecție și certificare și de supraveghere a activității organismelor de control (www.madr.ro/agricultura-ecologica).

Aprobarea de către M.A.D.R a organismelor de inspecție și certificare este precedată, în mod obligatoriu, de acreditarea acestora, realizată de către un organism abilitat în acest scop.

Figura 7.1. Siglele agricultulturii ecologice

Sursă:http://www.madr.ro/agricultura-ecologica/sigle-agricultura-ecologica.html

Tabelul 7.3
Lista organismelor de inspecție și certificare aprobate de M.A.D.R pentru efectuarea inspecției și certificării produselor agroalimentare ecologice pe teritoriul României

Sursă: Comunicări organisme de inspecție și certificare, www.madr.ro

7.6. Principiile agriculturii ecologice

După un intens proces participativ, în septembrie 2005, Adunarea Generală a IFOAM, de la Adelaide – Australia, a aprobat noile Principii ale Agriculturii Ecologice. Aceste principii sunt ,,rădăcinile” pe baza cărora agricultura ecologică crește și se dezvoltă.

Principiul sănătății

Agricultura ecologică vizează susținerea și îmbunătățirea sănătății solului, plantelor, animalelor, omului și a planetei ca un tot unitar și indivizibil.

Conform acestui principiu, sănătatea indivizilor și comunităților nu poate fi separată de sănătatea ecosistemelor – solurile sănătoase produc culturi sănătoase, care la rândul lor furnizează sănătate animalelor și oamenilor (MUNTEAN și ȘTIRBAN, 1995).

Sănătatea face referire la totalitatea și integritatea sistemelor vii. Nu presupune doar lipsa bolii, ci și menținerea stării fizice, psihice, sociale și ecologice de bunăstare. Imunitatea, reziliența și regenerarea constituie aracteristicile cheie ale sănătății. Rolul agriculturii ecologice în producția primară agricolă, în prelucrare și în distribuție sau consum, este de a susține și de a spori sănătatea ecosistemelor și a organismelor de la cele mai mici din sol până la ființele umane. Agricultura ecologică este destinată, în special, producerii de alimente de o înaltă calitate, hrănitoare, care să contribuie la prevenirea îmbolnăvirii si să asigure protecția sănătății oamenilor și a animalelor, conducând astfel la bunăstarea acestora. Prin Prisma acestui fapt, în agricultura ecologică este interzisă folosirea de îngrășăminte chimice, pesticide și organisme modificate genetic, de medicamente la animale și de aditivi alimentari care pot avea efecte negative asupra sănătății.

Principiul ecologic

Agricultura ecologică are la bază sistemele ecologice vii, lucrează cu acestea, le stimulează și le susține.

Principiul ecologic își are rădăcinile în sistemele ecologice vii și, ca atare, prevede că producția ecologică să se bazeze pe procese ecologice și reciclare. Alimentația și bunăstarea rezultă din ecologia mediilor de producție specifice. De exemplu, în cazul culturilor agricole, mediul de producție este solul viu, la animale, ecosistemul fermei iar la pești și organismele marine, mediul acvatic. Agricultura ecologică, trebuie să corespundă ciclurilor și echilibrelor ecologice din natură. Aceste cicluri sunt universale, însă funcționarea lor este specifică fiecărui teritoriu (TONCEA și CAMPBELL, 1995). Managementul ecologic trebuie să fie adaptat la condițiile locale, ecologice și de cultură. Inputurile trebuie reduse prin refolosirea, reciclarea și gestionarea eficientă a materialelor și a energiei, cu scopul de a menține și îmbunătății calitatea mediului și de a conserva resursele. Prin proiectarea de sisteme agricole, înființarea de habitate și menținerea diversității genetice și agricole agricultura ecologică poate atinge echilibrul ecologic. Astfel, producătorii, comercianții, procesatorii sau consumatorii de produse ecologice au datoria de a proteja și îmbunătății mediul înconjurător, inclusiv peisajele, clima, habitatele, biodiversitatea, aerul și apa (IONESCU, 1988).

Principiul corectitudinii

Relațiile pe baza cărora a apărut și se dezvoltă agricultura ecologică presupun asigurarea corectitudinii cu privire la mediul comun și șansele vieții. Corectitudinea este caracterizată de echitate, respect, justiție și solidaritate, atât în rândul oamenilor, cât și în relațiile lor cu alte ființele vii (IONESCU, 1988). Acest principiu subliniază faptul că în cadrul agriculturii ecologice, părțile implicate ar trebui să gestioneze relațiile în mod echitabil, la toate nivelurile și între toți participanții la procesul de producție – fermieri, muncitori, procesatori, distribuitori, comercianți și consumatori. Agricultura ecologică ar trebui să asigure părților implicate, o calitate bună a vieții și posibilitatea de a contribui la siguranța alimentară și la reducerea sărăciei, dacă luăm în calcul scopul ei final, și anume de a produce suficiente alimente și alte produse de calitate superioară. Acest principiu prevede ca animalelor să li se asigure condiții și oportunități de viața în conformitate cu cerințele lor fiziologice, comportamentale și ale bunăstării (KOLISKO ȘI KOLISKO, 1978). Resurse naturale și de mediu, utilizate pentru producție și consum trebuie gestionate corect din punct de vedere ecologic și social și menținuțe la un nivel corespunzător pentru a asigura și nevoile generațiilor viitoare. Corectitudinea presupune transparență, adoptarea unor sisteme de producție, distribuție și de comerț deschise și echitabile și implică costuri reale de mediu și precum și sociale (TONCEA și ALECU, 1999).

Principiul precauției

Principiul precauție presupune protejarea sănătății și bunăstării generațiilor actuale și viitoare și a mediului înconjurător. Agricultura ecologică este un sistem dinamic de viață, care răspunde cerințelor și condițiilor interne și externe. Practicienii din agricultura ecologică pot îmbunătății eficiența și crește productivitatea, dar acest lucru nu trebuie să pericliteze sănătatea și bunăstarea. În consecință, noile tehnologii trebuie evaluate iar metodele existente revizuite.

Acest principiu prevede că precauția și responsabilitatea sunt preocupările cheie în managementul, dezvoltarea și alegerea tehnologiei în agricultura ecologică. Știința are rolul de a se asigura că agricultura ecologică este una sănătoasa, sigură și corectă din punct de vedere ecologic. Cu toate acestea, numai cunoașterea științifică nu este suficientă. Experiența practică, înțelepciunea acumulată și cunoștințele tradiționale și indigene oferă soluții valabile, testate de timp. Agricultura ecologică ar trebui să prevină riscurile semnificative prin adoptarea de tehnologii adecvate și respingerea celor imprevizibile, cum sunt organismele modificate genetic. Deciziile trebuie să reflecte valorile și nevoile tuturor celor care ar putea fi afectați, prin procese transparente și participative (DAVIDESCU și VELICICA DAVIDESCU, 1994).

7.7. Obiectivele agriculturii ecologice

Agricultura ecologică propriu-zisă (organică sau biologică) este un sistem de agricultură orientat spre protecția mediului înconjurător, optimizarea tehnicilor și tehnologiilor de producere a culturilor agricole și de creștere a animalelor și asigurarea unui cotext socio-economic optim în vederea producerii de alimente și alte bunuri agricole în cantitate suficientă, sănătoase, superioare din punct de vedere calitativ și cu valoare adăugată mare.

Obiective privind mediul înconjurător

• echilibrarea bilanțurilor energetice – pornind de la premiza că agricultura este o mare consumatoare de energie, sub formă de lumină, apă, căldură și elemente nutritive, echilibrarea raporturilor energetice dintre consumul de energie și producția agricolă este poate plasa agricultura ecologică în topul preferințelor producătorilor agricoli, precum și ale organelor și organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale cu atribuții în dezvoltarea rurală și protecția mediului înconjurător (TONCEA, 1996).

• creșterea și menținerea îndelungată a fertilității solurilor – Agricultura ecologică face apel la cele mai sănătoase metode și mijloace pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Dintre acestea remarcăm promovarea sistemelor agricole mixte de tip „vegetal – animal” și a celor integrate de tip „producție – prelucrare – comercializare produse agricole vegetale și animale (prin care se asigură reciclarea a aproximativ 70 % dintre elementele nutritive extrase de plante din sol odată cu recolta), precum și a sistemelor speciale de refacere și conservare a fertilității solurilor – compost, îngrășăminte verzi și rotații lungi cu plante perene și anuale cu sistem radicular bogat sau/și profund. Fertilitatea fosfatică este singurul parametru care nu poate fi controlat prin metode ecologice tradiționale (VASILIU, 1959; TONCEA, 2009). Fertilizarea cu roci fosfatice, recomandată în agricultura ecologică, asigură menținerea și sporirea rezervei de fosfor a solului, fără a influența semnificativ producția;

• protecția resurselor de apă și a întregii vieți acvatice – Agravarea deficitului de apă dulce este un fenomen generalizat în întreaga lume. Nevoile de apă ale omenirii continuă să crească vertiginos, în primul rând pentru a potoli setea unei populații tot mai numeroase – 6 miliarde în prezent, 8 miliarde în 2025 și 9 miliarde în 2050 (FAO, 2014). Această sursă bibliografică menționează, de asemenea, că planeta albastră este în criză de apă deoarece, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, în prezent, două miliarde de oameni nu au acces la nici o sursă de apă, un miliard consumă apă infestată cu substanțe și germeni (paraziți, microbi, viruși) vătămători motiv pentru care 3 – 4 milioane de oameni mor în fiecare an. Pe de altă parte, agricultura – cel mai mare consumator de apă dulce (70 % din resursele globale) – are nevoie de tot mai multă apă pentru a produce suficientă hrană. Protecția vieții acvatice este, de asemenea, un subobiectiv tot mai important, odată cu creșterea gradului de poluare a fluviilor, râurilor, lacurilor și a pânzelor freatice

• stimularea activității microorganismelor, florei și faunei utile – Spre surprinderea multor practicieni, solurile noastre sunt din ce în ce mai lipsite de viață și mai infestate cu buruieni, boli, insecte și alți dăunători. Această situație este determinată de practicile agricole actuale care excelează prin monocultură și rotații scurte de 2 – 3 ani, lucrări ale solului și de îngrijire a plantelor mult întârziate și de proastă calitate, arderea miriștilor și a porumbiștilor (CHAMBERS și colab., 2000) etc.

• conservarea biodiversității – În preambulul Convenției asupra Diversității Biologice, intrată în vigoare la data de 29 decembrie 1993, se menționează că resursele biologice ale pământului sunt primordiale pentru dezvoltarea economică și socială a întregii umanități. Din această cauză se recunoaște tot mai frecvent că diversitatea biologică este un atu universal, de o valoare inestimabilă pentru generațiile actuale și viitoare. În același timp, primejdiile care amenință speciile și ecosistemele actuale devin din ce în ce mai grave, dispariția speciilor, ca urmare a activităților umane, desfășurându-se într-un ritm alarmant. Această ultimă remarcă este susținută și de TONCEA și CAMPBELL (1995) conform cărora la începutul secolului XX dispărea câte o specie în fiecare an, iar la începutul noului mileniu, câte una în fiecare zi. În agricultură, o problemă critică este reducerea diversității genetice, ca urmare a scăderii numărului de specii cultivate ( de exemplu, în România se cultivă practic 3 plante de câmp: grâu, floarea-soarelui și rapiță) iar, pe de altă parte, a tendinței generale de a cultiva una, maxim două varietăți (soiuri, hibrizi sau populații locale).

• refacerea și protejarea peisajului natural – Diversitatea reliefului și varietatea florei și faunei sunt legate de sistemele de agricultură practicate, cele mai agresive fiind cele intensive, care provoacă deteriorarea, adesea ireversibilă a peisajului natural și distrugerea multor frumuseți ale naturii. Pentru stăpânirea acestor fenomene trebuie practicate sisteme agricole prietenoase mediului, care promovează folosirea durabilă a resurselor și conservarea ariilor de interes pentru protecția mediului (IONESCU, 1988).

Obiective privind plantele cultivate

• integrarea naturală, inclusiv cosmică, a speciilor și varietăților cultivate – Orice plantă cultivată își are originea în natură, în anumite ecosisteme numite centre de origine. Cele mai multe specii cultivate sunt însă răspândite în afara acestora, inclusiv în zone agricole de pe alte continente, în condiții naturale foarte diferite. Această globalizare agroculturală implică eforturi științifice (studii și cercetări de genetică, ameliorare și agrofitotehnie) și practice (consum suplimentar de materiale și forță de muncă) deosebite pentru adaptarea speciilor la condițiile locale. Cheltuielile de menținere a potențialului productiv și calitativ al plantelor cultivate se reduc pe măsura integrării lor în natură, după parcurgerea așa-numitului proces de renaturare (BĂLĂȘCUȚĂ, 1996)

• optimizarea structurilor agricole vegetale – Există numeroase motive pentru ca între plantele cultivate și între plantele cultivate și cele necultivate să existe un raport optim în privința numărului și a suprafeței ocupate. Dintre acestea remarcăm, pe lângă cele privind producția utilă, nevoia de microrezervații naturale și de refacere a fertilității solurilor și a peisajelor naturale (BOLDOR și colab., 1981).

• dimensionarea corespunzătoare a spațiului de nutriție – În fermele ecologice densitatea plantelor la recoltare este mai mică decât în cele convenționale (CHAMBERS și colab., 2000). În acest fel plantele beneficiază de spații de nutriție mai mari pentru a fi mai viguroase și mai sănătoase.

• refacerea echilibrelor naturale privind circuitul apei și al elementelor nutritive și infestarea cu buruieni, boli, insecte și alți dăunători; De regulă, sistemele agricole sunt în continuă mișcare și schimbare, evoluția lor urmând un traseu ale cărui coordonate finale sunt diferite de cele inițiale (TONCEA ȘI ALECU, 1999). În sistemele agricole convenționale, această particularitate se acutizează în timp, ajungându-se la dezechilibre puternice precum: secetele atmosferice, epuizarea rezervei solurilor în materie organică și substanțe nutritive, infestarea puternică a terenurilor cultivate cu buruieni, boli, insecte și alte animale dăunătoare (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999). Aceste dezechilibre trebuie refăcute înainte de a fi prea târziu folosind atât măsurile tehnologice clasice – fertilizarea, irigarea, combaterea integrată a dăunătorilor, cât și cele ecologice de refacere a peisajului – rotațiile cu plante perene și leguminoase anuale, culturile asociate și intercalate, perdelele agroforestiere, gardurile vii, fâșiile înierbate și filtrante etc, și de ameliorare a solurilor – îngrășămintele verzi, mulcirea, lucrările simplificate, lucrările conservative etc. și de protecția plantelor – preparatele și extractele de plante, prădătorii entomofagi etc. (DAVIDESCU și VELICICA DAVIDESCU, 1994, AUBERT, 1981).

Obiective privind animalele domestice

optimizarea raportului plantă/animal Sistemele agricole cele mai eficiente sunt asemănătoare ecosistemelor care, de obicei, conțin atât plante, cât și animale, iar diversitatea și numărul animalelor sunt strict condiționate de potențialul fotosintetizant al mediului lor de viață. Orice modificare, în plus sau în minus, a raportului plantă/animal este dăunătoare ca urmare fie a supraproducției vegetale, fie a subnutriției animalelor (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999).

îmbunătățirea și conservarea fondului genetic; Faptul că fondul genetic este sărac, nu mai constituie, de multă vreme, o noutate. S-a ajuns la situația paradoxală ca însămânțarea artificială a tuturor vacilor dintr-o regiune agricolă și chiar dintr-o țară să se facă cu spermă recoltată de la un singur taur, ce-i drept, foarte valoros din mai toate punctele de vedere. Așadar, refacerea și păstrarea fondului genetic al speciilor de animale domestice este, de asemenea, o cale înțeleaptă pentru prevenirea și diminuarea efectelor unor eventuale epidemii, precum și o resursă de progres științific și tehnologic (CHAMBERS și colab., 2000).

respectarea nevoilor intrinseci ale animalelor privind hrana, adăpostul, mișcarea, împerecherea, "exploatarea" . Adevărații crescători de animale caută să asigure, pe orice cale, cele mai bune condiții de viață pentru fiecare specie și categorie de animale. Cei mai pasionați, organizează și conduc procesele de producție în funcție de „personalitatea fiecărui animal. Mai mult decât atât, există persoane cu afinitate puternică pentru animale, despre care se spune că „îngrașă vita cu privirea” (CHAMBERS și colab., 2000).

Obiective socio-economice

producerea de alimente și alte bunuri agricole în cantitate suficientă, sănătoase, de calitate superioară și cu valoare adăugată mare – Agricultura și alimentația sunt, din cele mai vechi timpuri, de nedespărțit, într-o relație de tip „cauză-efect”, structura sistemelor agricole fiind, în mod normal, impusă de consumatori. În acest context se impune promovarea principiului drumurilor scurte, ca bază pentru renașterea calității în toate sferele vieți (KOLISKO și KOLISKO, 1978).

mediul înconjurător – pentru conservarea și protejarea bazei noastre de viață și a tuturor speciilor de plante și animale (sol, apă, aer) prin folosirea de metode și mijloace de producție locale și prietenoase cu mediul;

economie – pentru obținerea de produse agricole și alimente naturale, sănătoase și de calitate superioară cu costuri de producție și de transport reduse;

societate – pentru supraviețuirea satelor și comunelor prin diversificarea activităților locale și revitalizarea activităților tradiționale.

dezvoltarea sistemelor agricole și agroindustriale multifuncționale – Secole de-a rândul agricultura a îndeplinit multiple funcții în economie, mediu și societate, motiv pentru care se susține promovarea sistemelor organizatorice și tehnologice care au efecte pozitive nu numai asupra nivelului și calității recoltelor, dar și asupra mediului înconjurător și a societății (TONCEA, 2002).

minimizarea impactului negativ al agriculturii asupra mediului înconjurător – În orice agroecosistem peisajul este schimbat față de cel natural. Diversitatea rurală, flora, fauna și uneori microrelieful terenurilor cultivate sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate. În majoritatea cazurilor,după cum precizează și PUIA și SORAN (1998), echilibrul ecologic s-a deteriorat, iar biodiversitatea s-a diminuat proporțional cu gradul de intensificare al tehnologiilor agricole. Aceste fenomene pot fi stăpânite prin promovarea sistemelor agricole ecologice, ale căror obiectiv principal este refacerea și folosirea durabilă a resurselor naturale, economice și sociale ale agroecosistemelor.

diversificarea producției agricole – Structura producției agricole depinde, în general, de cerințele consumatorilor, cele mai căutate fiind produsele agricole și alimentare ieftine, sănătoase și cu calități nutritive și comerciale bune. Întrucât preferințele consumatorilor sunt foarte variate, producția agricolă trebuie diversificată corespunzător. (COUHERT și JALLAT, 1999).

reducerea consumului de resurse neregenerabile – Criza de încredere în agricultura convențională este alimentată și de creșterea consumului, direct și indirect, de materiale energetice neregenerabile – cărbuni, petrol, gaze naturale etc. Problema este rezolvabilă atât la nivelul de extracție și de prelucrare a resurselor fosile (prin reducerea pierderilor de substanțe utile, creșterea randamentelor industriale etc.), cât și în procesul de producție agricolă, precum și prin folosirea cu precădere a resurselor energetice regenerabile: lumina și căldura solară, precipitațiile, vântul, puterea energetică a lunii și a celorlalte corpuri cerești, îngrășămintele naturale, preparatele biologice, biogazul, produsele energetice vegetale, precum biocarburanții solizi și lichizi (bio-diesel) (BÎLTEANU și colab., 1974).

îmbunătățirea eficienței muncii și calității vieții producătorilor agricoli – Pe fondul declinului vieții rurale, exodul populației (în special al tinerilor) de la sat la oraș nu mai surprinde pe nimeni. Producția agricolă de subzistență, sărăcia, infrastructura insuficientă și neadecvată, lipsa serviciilor și a unor activități educaționale și culturale susținute sunt principalele cauze ale depopulării satelor și ale degradării mediului rural.

refacerea și conservarea valorilor materiale și spirituale tradiționale – Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un set important de propuneri de reformare a politicii agricole comune, printre care și stimularea practicilor agricole tradiționale care nu sunt orientate numai către producții mari, dar și spre menținerea frumuseților naturii și ale peisajului rural, precum și a unor comunități rurale active, generând și menținând nivelul de ocupare al forței de muncă.

Trecerea de la agricultura convențională la agricultura ecologică este relativ dificilă și durează 1 – 3 ani sau o rotație, în funcție de gradul de intensivizare al sistemului înainte de conversie. Pentru a avea certitudinea că ferma, gospodăria, asociația, societatea sau întreprinderea este organică (biologică, ecologică), trebuie ca acestea să fie controlate amănunțit și de mai multe ori de către o instituție de certificare abilitată de către stat sau/și de Comisia Economică Europeană (CEE) sau Federația Internațională a Mișcărilor de Agricultură Organică (IFOAM, 2000). Certificarea costă însă destul de mult, iar procedura este, din păcate, destul de birocratică.

7.8. Măsuri de protecție a plantelor în sistemul de agricultură ecologic – controlul bolilor, dăunătorilor și burienilor

Plantele cultivate, precum și unele dintre cele necultivate, însă folositoare, trebuie protejate prin măsuri tehnologice speciale datorită capacității lor de autoapărare relativ reduse și tendinței de intensificare a frecvenței și intensității unor factori abiotici (îngheț, arșiță, secetă, exces de apă, degradare fizică, chimică și biologică a solurilor, greșeli tehnologice etc.) și biotici (buruieni, boli și dăunători) nefavorabili (TONCEA, 2002 și TONCEA și STOIANOV, 2002).

Pentru a supraviețui, plantele cultivate trebuie să facă față concurenței a circa 30.000 de buruieni, din care 1800 pot produce pierderi economice serioase, să reziste atacurilor a peste 50 000 de fungi, care provoacă mai bine de 1500 de boli, a 15 000 de nematozi, din care 1500 provoacă pagube grave și atacului a peste 800.000 de insecte, din care 10.000 pot uneori provoca efecte devastatoare (Culturi de protecție – erbicide naturale, Farmer’s digest).

Pagubele produse de acești factori biotici plantelor cultivate variază, în medie, între aproximativ 24 % și 45 %, indiferent de tehnologia de cultivare și, de obicei, la aceste pierderi de recoltă contribuie, mai mult sau mai puțin, toate categoriile de dăunători.

De regulă, lucrările științifice de protecția plantelor utilizează unul sau mai multe dintre următoarele cuvinte: buruiană, dăunător, boală și combatere, care vor fi explicate în cele ce urmează: (BERCA, 1996).

Buruiană este numele dat diverselor plante care cresc în locuri nedorite sau nepermise. Această definiție, promovată, de adepții agriculturii intensive, include toate speciile de plante care cresc împreună cu plantele cultivate (BERCA, 1996; BOLDOR și colab., 1981).

Multe dintre aceste, așa-zise, buruieni, sunt însă surse de excelente medicamente pentru menținerea și refacerea sănătății oamenilor.

Dăunător este numele dat organismelor animale care atacă plantele ori produsele vegetale, producând pagube economice semnificative. Definiția include toți factorii biotici dăunători, făcând referire la nematozii, moluștele, insectele, păsările și mamiferele care provoacă pagube culturilor agricole și produselor lor. Specialiștii în protecția plantelor nu introduc în această categorie organismele folositoare, precum albina, viermele de mătase, râma, melcul, racul, prădătorii naturali.(RUSU și colab., 2005).

Fiecare grupă de dăunatori are anumite însușiri ce le conferă o capacitate mare de adaptare la diferite fenomene negative, inclusiv sporirea rezistenței la pesticide. Aceste particularități sunt comune tuturor organismelor vegetale și animale dăunătoare: prolificitate, plasticitate ecologică, posibilități multiple de răspândire, asociere cu anumite plante de cultură, evoluție crescătoare a atacului etc. sau specifice fiecărei categorii: nevoia acută de lumină pentru buruieni și de (semi)întuneric pentru ceilalți agenți patogeni, imobilitatea pentru buruieni și boli și mișcarea liberă pentru insecte, creșterea și dezvoltarea numai în mediu umed a bolilor (RUSU și colab., 2005), etc.

Activitățile de protecție a plantelor pot fi grupate, în funcție de efectul principal scontat, în două categorii și anume: metode preventive și metode curative.

7.8.1. Măsuri preventive

După cum precizează și TOCEA (1996), TONCEA și STOIANOV, (2002), RUSU și colab., (2005), din această categorie fac parte activitățile agricole care exercită efecte pozitive de protecție a plantelor (Figura 7.2).

Înființarea de minirezervații naturale (perdele agroforestiere, garduri vii, benzi și drumuri înierbate, biotopuri umede etc.) pentru conservarea și îmbunătățirea factorilor climatici și a însușirilor solului, precum și pentru protejarea, sporirea și diversificarea faunei și florei (mai rar) folositoare.

Figura 7.2. Metode preventive utilizate în agricultura ecologică

(Sursă proprie)

Organizarea de asolamente agricole care, în cazul culturilor de câmp și al legumelor, ar trebui să conțină 25 – 50% plante furajere perene, 25 – 35 % plante anuale semănate în rânduri dese și 15 – 30% plante anuale prășitoare. În plantațiile viticole și pomicole ecologice pe rod, intervalul dintre rânduri este, deobicei, înierbat sau cultivat cu amestecuri de plante furajere anuale sau/și perene (VASILIU, 1959; TONCEA și ALECU, 1999).

Practicarea de rotații lungi, de minimum 4 ani, cu culturi intercalate, (asociate) și succesive de acoperire. Gradul (indexul) optim de acoperire a terenurilor cu vegetație în perioada de iarnă poate fi mai mare de 60 % , dar și sub 50 % în zonele cu soluri grele, aride sau semiaride (TONCEA, 2002).

Alternarea adâncimii de lucrare a solului, cel mai eficace procedeu fiind desfundarea (decompactarea) terenului după încheierea fiecărei rotații și lucrarea solului la adâncimi normale în ceilalți ani;

Fertilizarea organică a terenurilor numai cu compost fermentat. Gunoiul de grajd și, uneori, compostul, sunt surse foarte importante de infestare a terenurilor cu buruieni și boli deoarece, pe de o parte, conțin un număr mare de semințe de buruieni și germeni patogeni și, pe de altă parte, germinația primelor și activitatea celorlalte sunt stimulate de procesele fermentative prin care trec în aparatul digestiv al animalelor sau în platformele de depozitare a gunoaielor gospodărești (TONCEA și STOIANOV, 2002).

Optimizarea activităților privind sămânța și semănatul.

Orice activitate specifică acestei verigi tehnologice este însoțită sau urmată la scurt timp fie de creșterea, fie de reducerea infestării culturilor (BERCA , 1996). În acest caz neștiința sau zgârcenia constituie greșeli cu repercursiuni majore asupra nivelului producțiilor agricole. Deci este absolut necesar să alegem varietățile cele mai productive, mai bogate în substanțe hrănitoare și mai rezistente la concurența buruienilor și la atacul de boli și dăunători, să condiționăm atent sămânța și materialele de plantat (libere de buruieni, boli, insecte dăunătoare și cu energie germinativă maximă) și să efectuăm semănatul uniform sub aspectul densității și adâncimii, precum și al epocii și duratei de execuție (WISTINGHAUSEN, 1994).

Efectuarea lucrărilor de îngrijire a plantelor în funcție de creșterea și dezvoltarea buruienilor, bolilor și dăunătorilor agricoli.

Una din aceste lucrări este irigarea/desecarea, care, în funcție de modul de dirijare, poate avea consecințe pozitive sau negative în ceea ce privește infestarea cu buruieni și atacul de boli și dăunători (BOLDOR și colab.,1981).

Recoltarea culturilor la timp

Întârzierea recoltării poate favoriza infestarea cu buruieni și intensificarea atacului de boli și dăunători (BERCA, 1996). De asemenea se impune depozitarea recoltelor în condiții optime de igienă (uneori depozitele sunt surse de infestare suplimentară cu boli și dăunători ).

7.8.2.Măsuri curative

AUBERT (1981) precizează că aceste activități sunt specifice luptei directe împotriva factorilor biotici nocivi și se aplică pentru a scăpa culturile de buruieni și dăunători (în special insecte vătămătoare) și a le vindeca de boli prin eliminarea sau îndepărtarea acestora după ce culturile au fost instalate și dăunătorii au apărut.

Până în prezent, știința și practica agricolă în materie de protecția plantelor cunoaște 5 tipuri de metode curative (Figura 7.3).

Figura 7.3. Clasificarea metodelor curative utilizate în agricultura ecologică

(Sursă proprie)

A. METODE FIZICO-MECANICE

Aceste metode fac apel la folosirea factorilor fizici (temperatura, lumina, apa, forța umană etc.) și mecanici (energia animală și mecanică) (LARKCOM, 1992).

Metode fizico-mecanice de combatere a buruienilor

Buruienile, considerate de unii autori principalii inamici al culturilor, se pot combate prin următoarele metode:

Combatere manuală

Din această categorie fac parte cele mai vechi metode de combaterea a buruienilor: plivitul manual, plivitul cu săpăliga și prășitul cu sapa (BERCA, 1996).

Plivitul manual constă în smulgerea manuală, individuală sau în grup, a buruienilor din culturile semănate des. Procedeul se practică și astăzi pe scară largă pentru combaterea buruienilor perene, precum și a celor anuale din culturile legumicole foarte dese (pătrunjel, morcov, mărar, ridichi de lună etc.). Pentru a efectua această lucrare, solul trebuie să fie umed, în cazul buruienilor perene și afânat și reavăn pentru celelalte categorii de buruieni.

Plivitul cu săpăliga se folosește, de asemenea, pentru combaterea buruienilor din culturile dese, însă după ce buruienile s-au înrădăcinat bine și smulgerea manuală nu mai este posibilă. Lucrarea constă în tăierea buruienilor, mai ales perene, la 1 – 3 cm sub nivelul solului cu oticul sau săpăliga. Aceste unelte agricole sunt formate dintr-o lamă de metal ascuțită la un capăt și o coadă care se fixează în prelungirea acesteia și este acționat prin împingere (oticul), respectiv, perpendicular pe coadă și acționează prin înfigere și răzuire a solului (săpăliga).

Prășitul cu sapa se folosește pentru combaterea buruienilor din culturile semănate în rânduri distanțate (40 – 100 cm), denumite culturi prășitoare. Sapa este o unealtă asemănătoare cu săpăliga dar cu lama metalică mult mai lată, robustă și, mai mult sau mai puțin, semirotundă. Prin această metodă se combat atât buruienile dintre rânduri, cât și cele de pe rând, atunci când densitatea culturilor permite.

Combatere mecanică

Din această categorie fac parte plivitul și prășitul mecanic. Acestea lucrări se execută cu mașini agricole speciale trase de animale și de tractoare ( TONCEA, 1996; BĂLĂȘCUȚĂ, 1996).

Plivitul mecanic se face cu grapa cu colți ficși sau reglabili trase de cabaline sau bovine, sau cu țesala de buruieni și sapa rotativă trase de tractor. Lucrarea se execută, de obicei, primăvara și contribuie semnificativ la combaterea buruienilor anuale din culturile semănate des. Reușita lucrării este foarte bună numai dacă plantele de cultură sunt bine înrădăcinate, buruienile în curs de răsărire sau slab înrădăcinate, iar solul este reavăn și afânat și permite accesul animalelor și tractoarelor. Sapa rotativă se poate folosi cu rezultate bune și pentru combaterea buruienilor din culturile prășitoare dacă, în momentul efectuării lucrării, se întrunesc condițiile amintite anterior și, în plus, lucrarea se execută perpendicular pe rândurile de plante, pe timp însorit și după ce plantele s-au ofilit (nu mai sunt turgescente).

Prășitul mecanic se face cu prășitoare cu tracțiune animală și cu cultivatorul în agregat cu tractorul pentru combaterea buruienilor dintre rândurile plantelor semănate în rânduri distanțate (prășitoare). Prășitoarea și cultivatorul presupun un ansamblu de mai multe sape, de forme și dimensiuni diferite, montate pe un cadru metalic, reglabil în funcție de distanța dintre rânduri. Lucrarea se execută de 2 – 3 ori pe an, în perioada de vegetație a culturilor, prima dată când plantele sunt suficient de mari pentru a nu fi acoperite de pământul dislocat și ultima dată când plantele au ajuns la înălțimea cadrului cultivatorului. Pentru executarea optimă a lucrărilor, buruienile trebuie să fie în primele faze de vegetație, cel mai târziu în perioada de înflorit, iar solul suficient de umed pentru a permite accesul agregatelor și tăierea ușoară, fără răsturnarea solului.

Combaterea termică

Se realizează cu ajutorul unor instalații cu propan lichid amplasate pe tractor sau portabile. Temperatura de ardere este cuprinsă între 50 – 700C. Solul se încălzește doar câțiva centimetri în adâncime. Această metodă se folosește în legumicultură, precum și în cultura mare pentru combaterea buruienilor din culturile prășitoare, înainte și după răsărirea plantelor cultivate. Metoda este cunoscută la scară largă de către legumicultori noștri, și este folosită pentru combaterea buruienilor din răsadnițe, solarii sau sere, care apar în perioada dintre semănat și răsărirea plantelor cultivate. Instalația folosită în acest caz este butelia de aragaz cu arzător (DAVIDESCU și VELICIA DAVIDECU, 1994).

Metode hidrice

Cea mai cunoscută metodă hidrică este inundarea terenurilor cultivate, prin care pot fi distruse multe din buruienile abia răsărite sau în curs de răsărire. Metoda dă rezultate numai în cazul culturilor rezistente la băltire și dacă buruienile sunt mici și pot fi acoperite de apă în întregime mai multe zile.

Metode fizico-mecanice de combatere a dăunătorilor;

Diversitatea biologică și fiziologică a dăunătorilor plantelor cultivate a impus diversificarea corespunzătoare a metodelor de combatere, inclusiv a celor fizico-mecanice (BĂLĂȘCUȚĂ, 1996):

Termoterapia

Se folosește în special pentru combaterea insectelor, cele mai folosite procedee fiind arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor. Acest procedeu se recomandă numai dacă resturile vegetale sunt puternic infestate cu dăunători.

Colectarea dăunătorilor (limacși și gândaci) și a cuiburilor cu ouă sau/și de omizi și opărirea acestora. Strângerea dăunătorilor se face frecvent manual și, uneori, mecanic, cu instalații speciale, precum acea de cules gândaci din Colorado sau de scuturat pomi.

depozitarea semințelor de cereale, leguminoase pentru boabe și de plante tehnice atacate de molii și gărgărițe în spații reci sau congelarea acestora (TONCEA, 2002).

Radioterapia

Se utilizează pentru sterilizarea (suprimarea funcțională a glandelor sexuale) masculilor cu ajutorul radiațiilor X.

Inundarea

Metoda dă rezultate în combaterea unor dăunători care trăiesc în sol (șoareci, șobolani, cârtițe, coropișnițe etc), prin inundarea cu apă a galeriilor în care trăiesc.

Metode sonore

Pentru protecția cerealelor, florii soarelui, leguminoaselor pentru boabe, a plantațiilor viticole și pomicole, etc. împotriva păsărilor și rozătoarelor, se obișnuiește instalarea de aparate cu aer comprimat sau cu carbid care produc zgomote puternice (pocnituri, fluierături, sunete stridente etc.). De asemenea, rozătoarele din depozite pot fi controlate eficient folosindu-se aparate cu ultrasunete (BĂLĂȘCUȚĂ, 1996).

Metode atractive

În această grupă sunt incluse capcanele luminoase, cleioase și brâiele capcană din plantațiile pomicole, precum și cursele mecanice pentru prinderea șoarecilor și șobolanilor (AUBERT, 1981)

Alte metode fizico- mecanice

Din această categorie fac parte instalarea de sperietori, plase și garduri împotriva păsărilor și a animalelor rozătoare, precum și strivirea ouălor, omizilor (larvelor) sau chiar a adulților.

Metode fizico-mecanice de combatere a bolilor;

Agenții patogeni vegetali se pot ține sub control prin două categorii de metode fizico-mecanice:

Termosterilizare

După cum precizează TONCEA (2002), se cunosc trei procedee de sterilizare termică:

Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor. Acest procedeu se recomandă numai dacă aceste resturi sunt puternic infestate cu boli (plantele și organele de plante bolnave nu se compostează).

Colectarea zilnică a plantelor și părților de plante (scoarță, frunze, ramuri, fructe, flori) infestate și opărirea sau arderea acestora.

Tratarea cu aburi fierbinți a semințelor și a amestecurilor de sol folosite în răsadnițe, sere și solarii.

Solarizare

Este o metodă care cumulează efectul antibiotic al radiațiilor calorice și luminoase ale soarelui. Se utilizează pentru dezinfectarea semințelor și fructelor atacate la exterior și constă în expunerea la soare și lopătarea periodică a acestor produse vegetale (BÎLTEANU și colab., 1974).

B. METODE BIOTEHNICE

După TONCEA (2009) și VASILIU (1959), aceste metode îmbină procedeele biologice cu cele tehnologice și sunt specifice fiecărei categorii de dăunători.

Metode biotehnice de combatere a buruienilor

După cum am menționat anterior, buruienile au nevoie mare de lumină. În lipsa acesteia, semințele unor buruieni nu germinează, iar plantele răsărite se etiolează și mor (BERCA, 2003). Această particularitate fiziologică este valorificată de cultivatori prin:

Mulcire

Este activitatea de acoperire a solului cu paie, frunze, așchii și coji de copaci, rumeguș, compost, bălegar etc. și cu folie de plastic de culoare neagră sau cu covoare vechi și alte țesături.

Acest procedeu se folosește frecvent în legumicultură la culturile semănate în rânduri distanțate și în pomicultură și viticultură, pentru înăbușirea buruienilor de pe rândul de plante (BOLDOR și colab., 1981).

Cel mai ieftin este mulciul de resturi vegetale, în special de paie, dar necesarul de materiale organice este foarte mare, stratul de mulci organic trebuind să fie relativ gros (în cazul paielor, peste 30 cm). Momentul optim de mulcire este primăvara cât mai devreme, concomitent sau înainte de plantarea culturilor, respectiv de pornirea plantelor în vegetație. Uneori, precum la căpșun, mulcirea cu paie se face și după înflorit și are un dublu rol: de combatere a buruienilor și de protejare a fructelor pe măsura coacerii (DAVIDESCU și VELICICA DAVIDESCU, 1994).

Metode biotehnice de combatere a dăunătorilor

Specialiștii recomandă folosirea următoarelor procedee:

Instalarea de capcane biologice

Capcanele se instalează pe sol, în sol, în depozite pot fi constituite părți de plante, fructe, tuberculi, alimente și etc. După colectarea dăunătorilor, capcanele se strâng și se opăresc sau se ard (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999);

Instalarea de capcane cu feromoni.

Feromonii sunt substanțe chimice secretate și răspândite în exterior de anumite animale, precum insectele, care sunt percepute numai de indivizii aceleiași specii. În cazul capcanelor feromonale se folosesc feromoni chimici produși industrial în amestec cu un insecticid de ingestie (TONCEA și STOIANOV, 2002).

Metode biotehnice de combatere a bolilor

Cel mai folosit procedeu este înmulțirea plantelor libere de virusuri și de alți agenți patogeni prin culturi de meristeme (țesuturi). Se practică pe scară largă în horticultură la flori (garoafe) pomi și arbuști fructiferi (SATTLER și WISTINGHAUSE, 1994; WISTINGHAUSEN, 1994).

C. METODE BIOLOGICE

Combaterea biologică este o metodă de tip „viu contra viu” constând în folosirea organismelor (inclusiv a virusurilor) și a produselor lor împotriva altor viețuitoare dăunătoare.(TONCEA, 2002).

Metodele și procedeele utilizate sunt de mare perspectivă datorită costurilor relativ mici, a gradului ridicat de selectivitate, a capacității de autopropagare și autoperpetuare, precum și a improbabilității inducerii fenomenului de rezistență la dăunători. Pe de altă parte, aceste metode au efecte mai tardive, nu distrug întreaga populație de dăunători și sunt greu de controlat de către fermieri (SLONOVSCHI și colab., 1998; TONCEA, 1996.

Metode biologice de combatere a buruienilor

Cercetarea agricolă a identificat 3 metode distincte, și anume combaterea alelopatică, combaterea entomofagă și combaterea fungică.

Combatere alelopatică

Este o metodă de mare perspectivă care se bazează pe suferința ce și-o provoacă reciproc unele plante prin intermediul substanțelor chimice numite coline, secretate de rădăcini și de parțile aeriene ale plantelor. Nesuportarea propriei specii în cadrul rotației sau oboseala solului își găsesc explicația în acest fenomen (BERCA, 1996).

Din păcate, nu se poate oferi încă o rețetă infailibilă de combatere alelopatică deoarece în cadrul cercetărilor efectuate până la acest momenta fost studiat cu precădere efectul inhibitor al buruienilor asupra plantelor cultivate.

Combatere entomofagă

Și această metodă este una nouă, alfată în curs de afirmare, până în prezent fiind identificate doar câteva specii de insecte folosite pentru distrugerea selectivă a unor genuri de pălămidă, laptele câinelui, cactuși etc. (BERCA, 1996).

Combatere fungică

Combaterea fungică constituie o soluție de real interes pentru practicienii din țara noastră care studiază căile de combatere a pălămidei, costreiului, volburei și a altor buruieni endemice cu ajutorul ciupercilor. La noi în țară, mai avansate sunt studiile privind combaterea pălămidei cu ajutorul ruginei (Puccinia punctiformis), cea mai distrugătoare dintre cele unsprezece specii de ciuperci ce parazitează pălămida (SLONOVSCHI și colab., 1998).

Metode biologice de combatere a dăunătorilor

Acest domeniu este cel mai bogat în procedee practice:

Plante contra insecte

Se bazează pe însușirea unor plante de a secreta în sol sau/și în aer unele substanțe cu efect repulsiv pentru dăunători. Dintre plantele cu astfel de proprietăți, cele mai cunoscute la noi în țară sunt : crăițele (Tagetes patula, T. signata, T. Minuta), gălbenelele (Calendula officinalis) și usturoiul (Allium sativum).

Combatere cu prădători naturali

În această categorie sunt incluse metodele de atragere a animalelor care se hrănesc cu insecte și alte animale vii dăunătoare, presupunând crearea unor condiții optime de adăpost și de hrană pentru fauna utilă (broaște, gușteri, șerpi, păsări insectivore și răpitoare și mamifere insectivore – liliecii, ariciul, cârtița, nevăstuica etc.), inclusiv creșterea artificială a acestora. Implementarea metodei are efecte benefice îndeosebi pentru producătorii agricoli de fructe (BĂLĂȘCUȚA, 1999).

Metode biologice de combatere a bolilor

Majoritatea recomandărilor practice de acest gen se referă la tratamentul seminței cu preparate bacteriologice.

Tratamentul seminței cu Pseudomonas fluorescens

Dozarea se face în funție de cantitatea de semințe necesară pentru 1 ha, astfel se folosesc 1 – 4 flacoane de 250 ml (1 flacon/ha pentru porumb și floarea-soarelui și 4 flacoane/ha pentru grâu, orz și triticale). Tratamentul presupune stropirea uniformă a seminței cu o cantitate de soluție aferentă numărului de flacoane necesar (microorganismul de pe stratul nutritiv al unui flacon se “dizolvă” în aproximativ 100 ml de apă de izvor prin agitarea flaconului cu apă timp de câteva minute), cu câteva zile sau ore înainte de semănat. În timpul tratamentului, sămânța se amestecă continuu, prin lopătare manuală sau mecanic, cu malaxorul sau porzolatorul (BĂLĂȘCUȚA, 1996).

D. METODE GENETICE

Aceste metode sunt cele mai importante pentru protecția plantelor, deoarece valorifică însușirile naturale (genetice) ale plantelor, nu au impact negativ asupra mediului înconjurător și sunt relativ ieftine. Cu toate că denumirea este comună pentru toate categoriile de dăunători, metodele genetice sunt foarte diferite, fiind caracteristice fiecărei categorii și specii de dăunători și plante cultivate (COUHERT și JALLAT, 1999).

Ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăți noi de plante cu calități superioare, inclusiv cu rezistență sporită la competiția buruienilor sau/și la atacul celorlalți factori biotici dăunători. Așadar, agricultorii ecologiști sunt sfătuiți să cultive varietăți (populații, soiuri și hibrizi) cu potențial productiv și calitativ maxim și cu rezistență superioară la competiția și la atacul factorilor biotici nefavorabili (TONCEA și STOIANOV, 2002). În ultimul timp, știința agricolă a creat, iar comercianții au scos imediat pe piață organisme transgenice sau modificate genetic (OMG), unele rezistente la dăunători iar altele rezistente la erbicide (TONCEA și CAMPBELL, 1995). Introducerea în cultură a acestora este foarte riscantă deoarece unele au o serie de defecte genetice, precum sensibilitatea unor soiurior transgenice de cartof la mană, iar cele rezistente la erbicide contribuie indirect, prin tehnologia de erbicidare, la reducerea drastică a diversității florei și faunei utile, la creștere riscului de îmbolnăvire a oamenilor și animalelor și la contaminare a solului cu metale grele, precum și la scaderea producțiilor celorlalte plante din asolament. In acest context, se interzice cultivarea OMG- urilor în fermele ecologice (TONCEA, 2002).

E. METODE BIOCHIMICE

Protecția biochimică a plantelor presupune utilizarea unor preparate fitofarmaceutice care pot fi atât de natură vegetală cât și de natură minerală.

Preparate – combaterea buruienilor

În momentul de față, cercetarea agricolă este în plin proces de formulare și testare a bioerbicidelor, datorită cerințelor impuse de agricultura ecologică, existând speranța ca în următorii ani să apară pe piață o gamă largă de astfel de produse (Culturi de protecție – erbicide naturale, Farmer’s digest, 1977).

Combaterea insectelor dăunătoare

În funcție de materia primă folosită, preparatele folosite pentru protecția plantelor împotriva insectelor dăunătoare se pot grupa, în două categorii: insecticide vegetale și insecticide minerale.

“Insecticide” vegetale sau botanice:

URZICĂ (Urtica dioica):

Maceratul de urzică se folosește împotriva păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) nediluat și ori de câte ori este nevoie, iar amestecul de purin de urzică și decoct de coada calului, împotriva afidelor și acarienilor (îndeosebi a păianjenul roșu), înaintea formării frunzelor și florilor și numai diluat de 50 de ori (TONCEA, 2002)

FERIGĂ (Dryopteris filix – mas):

Purinul de frunze se folosește nediluat pentru stropirile de iarnă împotriva păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) și a buburuzei (Coccinella septempunctata), precum și ori de câte ori este nevoie împotriva melcilor fără cochilie. De asemenea, acest preparat, diluat cu apă de 10 ori, se folosește pentru tratamentele târzii de primăvară împotriva afidelor. Decoctul nediluat se recomandă, împotriva păduchelui lânos și ori de câte ori este nevoie (COUHERT și JALLAT, 1999).

PELIN (Artemisia absinthium):

Preparatele de pelin se folosesc nediluate, ori de câte ori este nevoie în funcție de evoluția dăunătorilor (BĂLĂȘCUȚA, 1996) Aceste preparate au însă acțiune specifică: purinul împotriva furnicilor, omizilor și afidelor, infuzia împotriva acarienilor murului și zmeurului și larvelor gândacului din Colorado, iar decoctul împotriva muștei verzei (Chortophila brassicae) și a viermelui merelor (Carpocapsa – Cydia pomonellaL

LEURDĂ/USTUROIȚĂ (Allium ursinum)

Infuzia de leurdă se folosește nediluată, prin stropirea repetată a plantelor la intervale de 3 zile, împotriva acarienilor și afidelor. Purinul se folosește, de asemenea, nediluat, împotriva muștei morcovului (Psila rosae), însă numai în perioada de zbor a acesteia. (LARKCOM, 1992).

VETRICE (Tanacetum vulgare):

După cum precizează TONCEA, (2002), infuzia de vetrice se folosește nediluată și ori de câte ori este nevoie împotriva furnicilor, afidelor, acarienilor și a altor insecte. Decoctul se folosește, de asemenea, nediluat, însă numai în perioada de zbor a muștei verzei și a carpocapsei.

CRIZANTEMĂ (Chrysanthemum cinerariaefolium):

Extractul din flori de piretru se folosește sub formă de soluție în concentrație de 0.1% împotriva afidelor, gândacului din Colorado, tripșilor, cicadelor și musculiței albe. Infuzia de piretru se utilizează nediluată. Pentru a-i lărgi gama de acțiune, soluția de piretrină se poate amesteca cu sulf muiabil, lecitină vegetală și rotenonă. Nu se recomandă amestecul de piretrină cu produsele alcaline. De asemenea, se va evita efectuarea tratmentelor în perioadele de insolație maximă (DAVIDESCU și VELICICA DAVIDESCU, 1994).

QUASIA (Quassia amara):

Decoctul de Quasia se folosește de primăvara până toamna, nediluat, pentru combaterea multor dăunători, inclusiv a muștelor din casă și din grajd (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999).

Produsul îmbunătățit se folosește și împotriva purecilor, păduchilor țestoși: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), păduchele cenușiu (Hyalopterus pruni) etc. și a păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum). În caz de eficacitate redusă, tratamentul se poate repeta, dar nu mai devreme de 3 zile.

ROTENONĂ(Derris elliptica;.):

Rotenonele se folosesc sub formă de soluție în concentrație de 0.01% sau, sub formă de praf, prin stropirea, respectiv prăfuirea plantelor atacate, seara sau dimineața pe rouă (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999). De multe ori rotenonele se folosesc în amestec cu piretrina. Tratamentul se poate repeta după 3 zile în cazul unei mai slabe eficacități

NEEM (Azadirachta indica):

Preparatele din Neem distrug ouăle, larvele și adulții a peste 75 de specii de insecte și îndepărtează mulți alți dăunători ai fasolei, porumbului, orzului, orezului, sfeclei, ierburilor, tomatelor, tutunului, bumbacului. De asemenea uleiul de Neem este foarte eficient în dezinfectarea și cicatrizarea rănilor la animale. În producția vegetală, tratamentele cu Neem se aplică pe sol sau/și pe plante, prin stropiri cu emulsii de diferite concentrații (AUBERT, 1981).

CRĂIȚE (Tagetes sp.)

În categoria insecticidelor vegetale se înscriu și preparatele (extracte apoase sau etanolice) din organele vegetative (rădăcini și frunze) ale diferitelor specii de crăițe (Tagetes patula, T. minuta, T. erecta) pe care cultivatorii le folosesc ca nematocide, insecticide de contact și produse repelente împotriva unui număr foarte mare de specii de nematozi și insecte. Practic, preparatul din rădăcini de crăițe este cel mai eficace împotriva nematozilor, o grupă de dăunători foarte greu de combătut prin celelate mijloace (TONCEA, 2002).

Preparate minerale repelente:

ALAUN/PIATRĂ ACRA (Sulfat dublu de aluminiu și potasiu):

Preparatul se folosește sub formă de soluție în concentrație de 0.4 %, cu eficacitate bună împotriva păduchilor și a omizilor. De asemenea, prin stropirea solului se previne atacul melcilor fără cochilie. Soluția de stropit se prepară prin dizolvarea a 40 g alaun în puțină apă fierbinte, care apoi se completează cu apă rece până la 10 l (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999).

FĂINĂ DE BAZALT:

Principala metodă de administrare este prăfuirea. Când dispunem de pompe de stropit performante, faina de bazalt se aplică sub formă de soluție (suspensie fină) în concentrație de 1 – 3% (100 – 300 g făină de bazalt la 10 l apă). Preparatul are o capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul organelor aeriene, inclusiv dăunătorii sugători (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999). Acțiunea de prevenire și combatere a dăunătorilor manifestată de făina de bazalt se explică prin schimbarea pH-ului de la suprafața organelor vegetative aeriene, de la slab acid (preferat de majoritatea dăunătorilor), la slab alcalin și acțiunea directă, mecanică, a cristalelor de cuarț asupra corpului, ochilor și traheelor insectelor;

Proprietăți asemănătoare, dar nu egalabile, cu făina de bazalt, au și făina de dolomită și cenușa de lemn, foarte fin cernute.

Produse minerale insecticide:

SĂPUN DE POTASIU/SĂPUN MOALE:

Săpunul de potasiu se folosește cu succes împotriva omizilor, acarienilor (păianjenul roșu) și a păduchilor țestoși, lânoși și făinoși (cenușii de frunză).

Tratamentul se aplică singur sau în amestec cu alte preparate (purin fermentat de coada calului) prin stropirea repetată a plantelor cu diferite tipuri de soluții (TONCEA și STOIANOV, 2002):

pentru combaterea păduchilor: 150 – 300 g săpun de potasiu la 10 l apă;

împotriva omizilor, păianjenului roșu și a larvelor gândacului din Colorado: 100 – 300 g săpun de potasiu + 0.5 l alcool alimentar (denaturat) + o lingură de var și una de sare de bucătărie la 10 l de apă.

SULFAT DE ALUMINIU:

Se diluează în 9 litri de apă și apoi se folosește prin stropiri împotriva cochenilelor și a musculiței albe. Soluția de stropit se omogenizează prin amestecare de mai multe ori cu o mătură de nuiele (de grădină).

ULEIURI PARAFINICE:

Se folosește în concentrație de 1.5 %, pentru stropirile târzii de iarnă și timpurii de primăvară (la începutul dezmuguritului), împotriva păduchelui din San Jose și a ouălor hibernante de acarieni (AUBERT, 1981).

Metode biochimice de combatere a bolilor

Fungicide vegetale

URZICA (Urtica dioica)

Se folosește sub formă de purin fermentat pentru stimularea creșterii plantelor tinere (în special legumicole) și preventiv, împotriva bolilor criptogamice de sol (mana cartofului) și de pe pe plante (cloroza frunzelor pomilor fructiferi). Tratamentele se fac înainte de plantarea cartofului, respectiv, de deschiderea mugurilor vegetativi sau florali, iar cele pentru stimularea creșterii plantelor, înainte sau/și după plantarea răsadurilor. In ambele cazuri se folosește o soluție de purin diluat de 20 de ori cu apă.

COADA CALULUI ( Equisetum arvense);

Decoctul se folosește împotriva bolilor criptogamice din sol și din plante (făinare, mană, rugini, monilioze, pătarea și bășicarea frunzelor, septorioze etc.). Pentru efectuarea acestui tratament decoctul se diluează cu apă (o parte decoct la 5 părți apă) Tratamentele din perioada de vegetație a plantelor se fac înainte de apariția bolilor (1 tratament) și de mai multe ori primăvara și vara. Decoctul diluat (50 g/litru de apă) se recomandă și pentru tratarea semințelor (în special de legume) împotriva căderii (topirii) plantelor (răsadurilor). Purinul fermentat de coada calului se folosește, în amestec cu săpun de potasiu (0.3%), împotriva dăunătorilor și pentru revigorarea plantelor (AUBERT, 1981).

MUȘEȚEL (Matricaria chamomilla);

Infuzia sau decoctul de flori se folosește nediluat pentru întărirea plantelor și pentru tratarea semințelor.

CEAPĂ (Allium cepa);

Purinul în fermentare din frunze verzi sau coji uscate se folosește diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor și, în caz de atac, împotriva bolilor criptogamice ale cartofului și căpșunului (WISTINGHAUSEN, 1994)

USTUROI (Allium sativum);

Se folosește sub formă de infuzie sau macerat din bulbili tocați, nediluate, împotriva bolilor criptogamice (în special bacteriene) și căderii (topirii) tinerelor plante. Tratamentul cu preparate pe bază de usturoi se face la sămânță și, în caz de atac, direct la plante

Preparate minerale

PERMANGANA T DE POTASIU:

Se folosește în concentrație de 0.01 – 0.03% (1 – 3 g la 10 l de apă) pentru tratarea semințelor, bulbilor și a rădăcinilor răsadurilor și puieților. De asemenea, în concentrație de 0.15% combate eficient făinarea la vița de vie și la trandafiri (BĂLĂȘCUȚĂ, 1999);

POLISULFURĂ DE CALCIU (Zeamă sulfo-calcică); Se folosește în concentrație de 2,0% împotriva făinării mărului și viței de vie;

PIATRA VÂNĂTĂ (Sulfat tribazic de cupru);

Se folosește, sub formă de zeamă bordeleză în diferite concentrații pentru prevenirea și combaterea pătării frunzelor de prun, vișin și cireș (1,125%), ciuruirii frunzelor de cais și piersic (1,125%), manei viței de vie (0,5%), focului bacterian la gutui, păr și măr (0.5 – 0.75%) și a moniliozei sâmburoaselor (0.5%, prefloral). Tratamentul cu zeamă bordeleză se poate repeta după 3 – 4 săptămâni;

HIDROXID DE CUPRU;

Se folosește în diferite concentrații:

0,4 % pentru prevenirea și stoparea atacului de mană la cartofi (3 – 4 kg/ha), tomate (1.5 kg/ha), castraveți (3 kg/ha), vița de vie (3 – 4 kg/ha) și la hamei (3 – 4 kg/ha);

0,2 – 0,3% % împotriva arsurilor la fasole și a focului bacterian la gutui, păr și măr (tratament prefloral);

0,04% împotriva focului bacterian la gutui, păr și măr (tratament postfloral);

Tratamentul cu astfel de produse se poate repeta ori de câte ori este nevoie;

OXICLORURA DE CUPRU;

Se folosește în diferite concentrații:

0,15 – 0,20 % împotriva pătării frunzelor și moniliozei la prun și a rapănului la măr (prefloral),

0,2 – 0,4 % pentru prevenirea și stoparea înroșirii acelor de pin și a atacului de mană la tutun,

0,4 – 0,6 % pentru prevenirea și oprirea atacului de mană la cartof (4 – 5 kg/ha), tomate (4 -5 kg/ha), cucurbitacee (4 – 5 kg/ha) și la vița de vie (5 – 6 kg/ha);

Tratamentul cu acest produs se poate repeta după 3 săptămâni;

Numărul de tratamente cu produse pe bază de cupru trebuie limitat, astfel încât să nu depășească 6 kg Cu/ha și an, deoarece cuprul, fiind metal greu, este poluant pentru mediul înconjurător (TONCEA, 2002).

F. METODE BIODINAMICE

Metodele biodinamice de protecția plantelor se bazează pe recomandările lui STEINER (1924), părintele conceptului de agricultură biodinamică. De obicei, fermierii biodinamici stăpânesc factorii biotici dăunători cu ajutorul preparatelor biodinamice, produse naturale cu puteri inhibitoare asupra reproducerii și atacului dăunătorilor.

Metode biodinamice de combatere a buruienilor

Preparatele biodinamice folosite pentru combaterea buruienilor se produc și se aplică în conformitate cu următorele principii și recomandări practice:

Principii

Buruienile pier numai dacă în sol există sau se introduce ceva pe care nu doresc;

Semințele de buruieni conțin forțe care stimulează sau inhibă reproducerea noilor plante;

Forțele de inhibare a reproducerii noilor plante sunt stimulate prin arderea semințelor;

Reproducerea noilor buruieni este inhibată prin introducerea în sol a cenușii obținută prin arderea propriilor semințe (SATTLER și WISTINGHAUSE, 1994)

Recomandări practice:

Colectarea semințelor: se colectează semințe de la buruiana de care vrem să scăpăm, după ce au ajuns la maturitate (coacere deplină). Cantitatea necesară de semințe se stabilește în funcție de suprafața infestată și de cantitatea de semințe ce poate fi colectată de o persoană într-o zi (0,1 – 2,0 kg);

Arderea semințelor: semințele se ard prin două metode: în mediu deschis, pe o grămăjoară de lemn, de preferat coajă și ramuri uscate de stejar. Cantitatea de lemn se stabilește astfel încât să asigure arderea completă a semințelor; în tigaie. In primul caz se obține un amestec de cenușă de semințe și de lemn în raport de aproximativ 1:1, iar prin arderea în tigaie, numai cenușă de semințe de buruieni (SEINER,1924).

Omogenizarea cenușilor: amestecul de cenușă de semințe și de lemn și cenușa obținută prin ardere în tigaie se colectează într-un mojar sau strachină și apoi se omogenizează prin frecare și amestecare cu un pistil sau cu o ustensilă asemănătoare, timp de mai multe ore;

“Diluarea” cenușilor: în cazul suprafețelor mari de teren infestat cu buruieni, pentru a obține cantitatea necesară de material de combatere, cenușile se amestecă cu nisip sau sol uscat, conform metodei diluțiilor homeopate (prima diluție se obține amestecând cenușa de material vegetal cu o cantitate corespunzătoare de nisip sau de sol, iar cea de-a doua diluție, prin amestecarea unei părți din prima diluție cu nouă părți de nisip sau sol. Celelalte diluții se obțin prin amestecarea unei părți din a doua, a treia, a patra și, în final, penultima diluție cu 9 părți de nisip sau sol uscat), cele mai eficiente fiind diluțiile nr. 8 – 10 (WISTINGHAUSEN, 1994)

Nisipul sau solul folosit ca “diluant”, trebuie să fie, de asemenea, foarte bine mărunțit, iar pentru a asigura omogenitatea fiecarei diluții, amestecul respectiv se mojarează manual sau mecanic mai multe ore;

Aplicarea preparatelor:

Cenușile de semințe de buruieni și diluțiile lor se aplică, manual sau mecanic, prin împrăștiere uniformă la suprafața solului și numai pe vetrele sau parcelele infestate cu buruiana de la care provin.

Intrucât particulele de cenușă au o rază de iradiere relativ mare, la aplicare terenul nu trebuie prăfuit, ci doar pudrat cu o cantitate foarte mică de astfel de preparat biodinamic. Perioada optimă de tratament este la pregătirea terenului pentru semănat, în zilele calme, fără vânt. Pentru a combate total o buruiană, tratamentul cu aceste preparate se va repeta timp de 4 ani consecutiv;

Alte recomandări:

În cazul terenurilor infestate cu mai multe specii de buruieni, se recomandă producerea de astfel de preparate pentru fiecare specie.

Aceste metode biodinamice sunt eficente pentru combaterea buruienilor anuale, care se înmulțesc dominant prin semințe.

Metode biodinamice de combatere a dăunătorilor

Folosirea preparatele biodinamice împotriva insectelor dăunătoare se bazează pe aceleași principii filozofice ca oricare alt preparat de acest fel, dar acționează diferit, prin îndepărtarea dăunătorilor din câmpurile și culturile agricole (WISTINGHAUSEN, 1994)

Metode de combatere a insectelor

Pentru a scăpa de insecte, se poate proceda aproximativ la fel ca în cazul preparatele biodinamice din semințe de buruieni, având în vedere următoarele recomandări specifice: (WISTINGHAUSEN, 1994; SATTLER și WISTINGHAUSE, 1994)

Colectarea insectelor : se colectează în special gândacii tineri;

Arderea insectelor: în perioadele când soarele este în Taur.

Metode biodinamice de combatere a șoarecilor de câmp

Șoarecii de câmp provoacă, uneori, pagube importante culturilor agricole. Pentru a scăpa de aceste rozătoare, Rudolf Steiner, citat de Kolisko & Kolisko (1978), ne recomandă să prăfuim câmpul cu cenușă din piei de șoareci (de preferat de la femele). De asemenea, sacrificarea, jupuirea și incinerarea pieilor de șoareci trebuie făcute în faza de strălucire maximă a planetei Venus. Pentru a surprinde acest moment, șoarecii trebuie prinși mai devreme, cu una sau mai multe zile.

Metode biodinamice de combatere a bolilor

Cel mai cunoscut remediu pentru o multitudine de boli este preparatul de coada calului (Equisetum arvense). Pentru obținerea acestuia trebuie parcurse mai multe etape (SEINER, 1924; SATTLER și WISTINGHAUSE, 1994; TONCEA și STOIANOV, 2002).

La început se face un ceai (decoct) din o parte de material vegetal (tulpini verzi, nesporifere) proaspăt (crud) și 10 părți de apă (10 %), prin fierbere la foc cu flacără mare până ajunge la punctul de fierbere și apoi la foc mic, timp de o oră.

Se strecoară și se obține un ceai de culoare slab verzuie, care se păstrează în vase bine închise, mai multe zile, până când capătă un anumit miros.

În ultima etapă se prepară diluțiile homeopatice (cele mai eficiente sunt diluațiile 5 și 6) și apoi se aplică prin pulverizare pentru prevenirea (1 – 2 tratamente la sol) sau oprirea (1 – 3 tratamente pe plante) extinderii atacului de ciuperci.

7.9. Producerea preparatelor din plante

Producerea preparatelor din plante presupune parcurgerea unei serii de pași (Figura 7.15) Primul pas în producerea preparatelor vegetale este recoltarea plantelor sau a părților de plante, de obicei, din zona unde se utilizează, iar ca perioadă, în zilele cu lună plină, respectiv cumpărarea materialului vegetal în cazul speciilor rare sau străine, care se comercializează, precum Quasia (Quassia amara) și Neem (Azadirachta indica). De asemenea, pentru a putea pregăti preparate vegetale ori de câte ori avem nevoie și pentru a evita dispariția acestor specii, la pregătirea lor se folosesc cantități minime de material vegetal, din plante viguroase și sănătoase.(LARKCOM, 1992).

Figura 7.15. Etapele producerii preparatelor din plante

(Sursă proprie)

Al doilea pas în obținerea preparatelor vegetale este uscarea plantelor, care se face la umbră și în spații aerisite, plantele punându-se pe hârtie sau pe pânză din fibre naturale. Păstrarea plantelor uscate se face în saci sau pungi de pânză sau hârtie, în spații uscate.Al treilea pas în acest proces este pregătirea propriuzisă a preparatelor vegetale, care se face conform următoarelor procedee(BOLDOR și colb., 1981):

Infuzie

In general, infuzia se face din părțile de plantă care au pereții celulari mai subțiri cum sunt florile, frunzele, vârfurile tinere ale ramificațiilor și unele fructe.Procedeul general constă în opărirea materialului vegetal cu apă clocotită și menținerea lui la infuzat timp de 24 de ore, într-un vas acoperit. Produsul rezultat (fracția lichidă) se strecoară și se folosește imediat sau se păstrează în vase de culoare închisă, la rece, de regulă nu mai mult de 24 de ore (AUBERT, 1981).

Decoct (fiertură)

Acest procedeu se recomandă pentru părțile de plantă la care extragerea substanțelor active este mai greoaie (rădăcini, rizomi, coji, unele fructe).

După cum precizează și TONCEA (2002), prepararea decoctului presupune parcurgerea a 2 faze:

faza de inmuiere: materialul vegetal se lasă la înmuiat în apă rece timp de 24 de ore, amestecând din când în când;

faza de fierbere: materialul vegetal se pune la fiert într-o cincime din apa de înmuiere, până când apa dă în clocot. Apoi, se fierbe la foc domol încă 15 – 20 minute, se acoperă și se lasă la răcit. Decoctul se strecoară, iar soluția obținută se completează cu apa de înmuiere (aproximativ 4/5 din volumul inițial) separată înainte de fierbere.

In unele cazuri, materialul vegetal se (re)folosește de 2 sau 3 ori.

Macerat

Acesta se prepară din rădăcini, vârfurile ramurilor, frunze sau semințe. Materialul vegetal se lasă timp de / până la 3 zile la înmuiat, amestecând din când în când și apoi se procedează ca în toate celelalte cazuri: materialul se strecoară, iar fracția lichidă de folosește imediat sau se păstrează în aceleași tipuri de vase ca și infuzia și decoctul (TONCEA și STOIANOV, 2002).

Extract

Se prepară din flori tinere și proaspete, care se taie, se umectează și apoi se mărunțesc cu ajutorul mixerului sau cu mașina de tocat carne și legume. Pasta obținută se pune într-un săculeț din stofă fină și, apoi se presează cu o lingură mare de lemn. Lichidul (extractul) obținut se păstrează în sticle sau vase de sticlă bine închise.

Tinctură

Se prepară prin macerarea materialului vegetal în alcool etilic alimentar de diverse concentrații (400, 600, 700), timp de 8 – 14 zile. De regulă, materialul vegetal este proaspăt (crud) și mărunțit, iar macerarea lui se face în vase de sticlă bine închise și, dacă este posibil, de culoare închisă, care se țin în apropierea unei surse de căldură sau la soare și se agită de cel puțin 3 ori în fiecare zi. După încheierea timpului de extracție, conținutul vaselor se strecoară. Materialul vegetal fiind îmbibat cu alcool, se stoarce energic, iar lichidul care se obține se amestecă cu fracția lichidă și se păstrează în aceleași condiții ca infuziile și decoctul, dar o perioadă de timp mai îndelungată (IFOAM, 2000 – Products for use in fertilisation and soil conditioning).

Purin fermentat

Materialul vegetal proaspăt sau uscat se pune într-un sac din material textil permeabil și apoi se scufundă într-un recipient cu apă de ploaie. Pentru a nu se ridica la suprafață, sacul cu material vegetal se apasă cu o greutate (piatră). Vasul cu purin se ține la umbră, în spații deschise cu temperaturi de 15 – 220C și se acoperă cu un capac ținut ridicat pentru circulația aerului. Purinul se “vântură” în fiecare zi și se poate suplimenta cu praf de roci și, eventual, cu câteva picături de extract de valeriană sau de mușețel pentru a-i îmbunătății calitatea, respectiv, pentru a-i atenua mirosul neplăcut. După 1 – 2 săptămâni, când soluția din recipient s-a închis la culoare și nu mai face spumă, preparatul este gata de folosit (AUBERT, 1981).

Purin în fermentare

Acest preparat se obține prin fermentarea materialului vegetal timp de 4 zile într-un vas cu apă de ploaie, ținut la soare. In acest caz materialul vegetal se scufundă direct într-un recipient cu apă de ploaie și în fiecare zi se amestecă de 2 – 3 ori.

In toate cazurile, partea solidă care rezultă după separarea fracției lichide se pune în platforma de compost, iar partea lichidă se aplică imediat sau se păstrează în vase bine închise (KOLISKOși KOLISKO, 1978).

7.10. Reguli și principii de fertilizare în agricultura ecologică

Fertilizarea constituie motorul principal în vederea conservării și sau refacerii fertilității solurilor, prin reînnoirea permanentă a fondului natural de substanțe chimice și organice necesare pentru creșterea și dezvoltarea plantelor (BĂLĂȘCUȚĂ N., 1999)

Principiile de fertilizare în agricultura organică

După cum precizează și RUSU T și colab., (2005), scopul fertilizării îl constituie asigurarea unui aport optim de nutrienți în vederea asigurării unui nutriții echilibrate și eficiente. În acest sens, solul are menirea de a aigura plantelor elemente nutritive atât din materiile organice nepoluante cât și din îngrășămintele minerale. În scopul evitării carențelor sau exceselor, nutriția trebuie să fie optimă, echilibrată astfel să fie obținute produse de o calitate superioare atât din punct de vedere nutritiv cât și din punct de vedere al gustului.

Conform celor precizate de TONCEA și CAMPBELL (1995), RUSU și colab., (2005), cerință esențială în ceea ce privește nutriția plntelor este că aceasta trebuie să fie suficentă, în funcție de cerințele fiecărei specii în parte, dar nu maximală, întrucît intervine riscul de a scădea calitatea produselor (% de substanță uscată scade și crește cel de nitrați).

Reguli de fertilizare în agricultura organică

Baza fertilizării în agricultura organică ete constituită de către îngrășămintele organice. În ceea ce privește modalitatea de aplicare, ele trebuie sî îndeplinească o serie de condițiii, astfel vor fi aplicate astfel încât materia organică proaspătă (nefermentată sau îngrășăminte verzi) să nu vină nicodată în contact cu rădăcinile plantelor. În vederea aplicării materiilor organice, trebuie fie compostate în prealabil, fie așezate la suprafață și apoi încorporate printr-o arătură superficial (de aproximativ 5-10 cm) în sol (GAFSA, 1995 – Phosphate fertilizer for direct application: A gift of nature for the benefit of agriculture).

Ca și completare la fertilizarea organică se pot folosi îngrășămintele minerale, însă în cantități mici, doar a completa sau echilibra materia organică. În ceea ce privește tehnologia de aplicare a îngrășămintelor minerale, aceste se aplică sub formă greu solubilă în sol. Ele nu vor fi aplicate niciodată sistematic și ritmic ci doar pe măsura nevoilor solului și a plantelor. În vederea determinării cerințelor solului în elemente nutritivese impun realizarea de observații asupra solului într-un profil de sol; efectuarea de observații asupra culturilor în scopul depistării carențele și atacurile paraziților; realizarea de analize chimice de laborator (IFOAM, 2000 – Products for use in fertilisation and soil conditioning)

Îngrășămintele folosite în agricultura organică

După cum se poate observa și în Figura 7.16. în cadrul agriculturii biologice (ecologice) se folosesc urmîtoarele îngrășăminte: îngrășăminte organice, amendamente și îngrășăminte minerale naturale (RUSU și colab, 2005).

Cercetările făcute pe perioade lungi de timp arată că folosirea sistematică a îngrășămintelor organice contribuie substanțial la îmbunătățirea fertilității solului, ca urmare a sporirii conținutului de humus și de elemente nutritive, a intensificării activității microbiologice, a refacerii structurii solului și a creșterii capacității de înmagazinare a apei (AUBERT , 1981; BĂLĂȘCUȚA, 1996).

De asemenea, în agricultura ecologică se folosesc, frecvent, următoarele șase tipuri de îngrășăminte organice: gunoi de grajd, urină și must de bălegar, compost, îngrășăminte verzi și resturi vegetale TONCEA, (2009).

Gunoiul de grajd

Gunoiul de grajd este un amestec de dejecții solide și lichide, provenite de la animale și, în majoritatea cazurilor, de materiale grosiere folosite ca așternut pentru animale. Prezintă interes prin faptul că se produce în cantități relativ mari, conține cantităti importante de substanțe nutritive absolut necesare refacerii fertilității solurilor și nutriției plantelor și are efecte favorabile asupra structurii și a altor însușiri fizice, chimice și biologice ale solurilor. Cu toate acestea, este însă și o sursă importantă de infestare a terenurilor cu buruieni și uneori cu agenți patogeni și de poluare cu azot a solurilor și a apelor de suprafață și adâncime (CHAMBERS și colab., 2000).

Figura 7.16. Clasificarea îngrășămintelor folosite în agricultura ecologică

( sursă proprie)

Indiferent de tipul său, gunoiu de grajd se aplică în două sezoane importante:

vara-toamna, după recoltarea cerealelor de toamnă și până la începerea arăturilor de toamnă,

primăvara în perioada martie-mai.

La aplicarea pe teren a gunoiului se ține cont și de faptul că acesta are un miros neplăcut, care însă se poate evita prin: folosirea mașinilor și echipamentelor speciale și aplicare când temperatura aerului și umiditatea solului sunt mici, când vântul bate dinspre locuințele oamenilor sau în zilele de lucru, când oamenii nu sunt pe acasă.

În majoritatea cazurilor, gunoiul de grajd are efecte pozitive asupra solului (îmbunătățește capacitatea de reținere a apei cu circa 20% și permeabilitatea pentru apă și aer cu 32 – 40% și micșorează aciditatea cu 0.5 – 0.8 unități pH) și a plantelor cultivate (determină sporuri imediate de recoltă și, deseori, conținut mai mare de substanțe utile). Cantitatea de gunoi necesară pe parcele cultivate cu plante anuale se calculează înmulțind necesarul anual (10 t/ha) cu lungimea rotației (numărul de ani). Gospodăriile și fermele cu multe tipuri de soluri vor fertiliza prioritar cu gunoi parcelele cu soluri grele (TONCEA, 2002).

Urina și mustul de bălegar

Urina și mustul de bălegar sunt dejecții lichide, respectiv, fracția lichidă a bălegarului produs de animale. Aceste produse se prezintă sub formă de suspensie de culoare galben-maronie. În funcție de compoziția chimică, urina și mustul de bălegar se încadrează în categoria produselor organice azotopotasice (TONCEA, 2009). Datorită compoziției chimice a urinei și mustului de bălegar, și a stării lor fizice, acestea sunt folosite cu precădere în două direcții:

activator al fermentării gunoiului de grajd și al compostului;

îngrășământ cu acțiune rapidă.

Ca și resticții de aplicare, se recomandă fertilizarea cu urină și must de bălegar numai o dată la 3-4 ani pentru a evita îmburuienarea terenurilor și decalcifierea plantelor și a viețuitoarelor ierbivore.

Compostul

După cum precizează COUHERT și JALLAT, (1999), compostul este un îngrășământ organic rezultat în urma fermentării controlate a unui amestec de deșeuri organice, precum resturile vegetale (coceni, paie, frunze verzi și uscate, crengi, buruieni etc.), resturile de fructe și zarzavaturi din bucătărie, bălegarul, urina, mustul. Un aport regulat de compost, compensează pierderea humusului și redă solurilor cultivate fertilitatea lor naturală.

Conform ccercetărilor realizate de TONCEA (2009) și RUSU și colab., (2005), compostarea trebuie să respecte o serie de reguli:

cu toate că este recomandat pentru fertilizarea tuturor plantelor cultivate, din cauza cantităților limitate, compostul se folosește, cu prioritate, pentru producerea amestecurilor nutritive necesare obținerii de răsaduri de legume și flori, și de puieți de pomi, viță de vie etc. și pentru fertilizarea plantelor legumicole cultivate în solarii, sere și în câmp, a pomilor și viței de vie și, dacă, mai rămâne, pentru fertilizarea cartofului, sfeclei de zahăr, florii soarelui, porumbului și a altor cereale, plante tehnice și medicinale.

pentru a evita pierderile de elemente nutritive survenite prin evaporare și, uneori, spălare compostul trebuie folosit imediat ce a ajuns la maturitate,;

epoca de aplicare a compostului depinde de tehnologia de cultivare a plantelor;

fiind un îngrășământ foarte valoros și relativ greu de produs, doza pentru fertilizarea culturilor de câmp nu va depăși 15 t/ha;

pentru producerea răsadurilor și a puieților compostul se aplică în amestec cu pământ și nisip în proporție de 1/3 – 1/5;

ca și modalitate de aplicare, compostul se aplică prin împrăștiere uniformă pe teren sau localizat, la cuib, în jurul plantelor sau pe rândul de plante;

în cazul când se folosește singur, compostul trebuie încorporat imediat (dacă se poate concomitent) în sol, cu orice unealtă sau mașină de lucrare superficială (maxim 15 cm) a solului (casma, sapă, furcă, plug, grapă cu discuri etc.), pentru a evia pierderile de elemente nutritive prin evaporare în atmosferă și spălare în sol;

compostul pentru ciupercării va fi folosit conform cerințelor speciilor de ciuperci, iar surplusul și ceea ce rezultă din ciupercării după încheierea ciclului de producție, se folosesc conform recomandărilor specifice

Îngrășămintele verzi

Îngrășămintele verzi sunt diferite plante, mai ales leguminoase care se cultivă în mod special, singure sau în amestec, pentru a îmbunătăți însușirile solului. Proprietățiile îngrășămintelor verzi lor au fost remarcate încă din antichitate datorită efectelor lor multiple asupra solului: creșterea conținutului de materie organică și a rezervelor de azot mineral, protecția împotriva eroziunii, creșterea capacității solului de reținere a apei și a elementelor nutritive, intensificarea activității microorganismelor și reducerea gradului de infestarea a terenurilor cultivate cu buruieni și agenți patogeni (TONCEA, 2009).

Dintre dezavantajele îngrășămintelor verzi se numeră costurile relativ mari cu înființarea, recoltarea și încorporarea culturilor și efectele de blocare a azotului mineral și de intensificare a mineralizării materiei organice din sol (RUSU și colab., 2005).

Majoritatea plantelor cultivate ca îngrășământ verde fac parte din 3 familii botanice:

Leguminosae : bob, mazăre, măzăriche, lupin, fasoliță, soia, trifoi, sulfina etc.

Brassicaceae: rapița, muștar etc.

Gramineae : secară, triticale si ovăzul în amestec cu leguminoase anuale.

În vederea utilizării îngrășămintelor verzi se recomandă ca acestea să fie tocate mărunt, să fie împrăștiate în mod uniform pe sol, să fie introduse în sol numai după ce ulterior au fost lăsate la suprafață la compostat (TONCEA, 2002; TONCEA, 2009, VASILIU, 1959).

Amendamentele

Cele mai folosite amendamente sunt (IFOAM, 2000 – Products for use in fertilisation and soil conditioning):

• pentru corectarea reacției acide a solului :algele lithothamne, piatra de var măcinată, tufurile vulcanice, marna și dolomitul,

• pentru corectarea reacției alcaline a solului: gipsul, clorura de calciu si praful de lignit.

Piatra de var măcinată apare sub formă de pulbere de culoare albă, cenușie sau gălbuie și este produsă în carierele de extragere a pietrei de var. Aceasta conține calciu (40-50%) sub formă de carbonat de calciu și se folosește pe toate tipurile de sol cu reacție acidă.

Tufurile vulcanice se prezintă ca o masă spongioasă ușor fărâmicioasă, de culoare gri deschis până la gri închis și conțin 45-56% Ca sub formă de carbonat de calciu și 10-20% nisip si argilă. Aceastea exercită o acțiune mai rapidă decât piatra de var măcinată.

Marna, culoare gri și gri-închis, conține 15-30% Ca sub formă de carbonat de calciu și 25-75% nisip și argilă și are acțiune mai rapidă decât piatra de var măcinată. Marnele mai bogate în argilă sunt mai potrivite pentru solurile nisipoase, iar cele bogate în nisip pentru solurile argiloase. La noi în țară, local, se folosește o marnă numită polechim sau polochim care conține 13-20% carbonat de calciu și 32-35% argilă.

Dolomitul este un amestec de carbonat de calciu (54%) cu carbonat de magneziu (45%), având un conținut de 25-30% CaO și un efect de neutralizare mai mare decât piatra de var măcinată. Datorită conținutului ridicat de magneziu se recomandă a se aplica mai ales în asolamentele cu trifoi, lucernă, lupin, cartof, rădăcinoase furajere, sfeclă de zahăr, varză etc.

Gipsul conține 79% sulfat de calciu si aproximativ 21% apă.

Clorura de calciu apare sub formă spongioasă și higroscopică, incoloră și ușor solubilă în apă. Cu aceasta se pot forma repede soluții suprasaturate. Conține 16% Cl și 19% Ca.

Praful de lignit conține sulf și acizi humici iar eficacitatea lui este dovedită în special pe solurile de tipul soloneț, care fac crustă.

Îngrășămintele minerale naturale

După AUBERT (1981), îngrășămintele minerale naturale se aplică sub formă greu solubilă în sol, doar atunci când este necesar, și nu cu o anumită periodicitate.

În Tabelul 7.4 este prezentată o sinteză a principaleor tipuri de îngrășăminte minerale naturale, precum și o sinteză a recomandărilor de aplicare a acestora.

Tabelul 7.4

Condiții de folosire a principalelor produse minerale naturale în agricultura ecologică

Sursă: Aubert, 1981

Bibliografie selectivă

AUBERT C., 1981, L’agriculture biologique, Le Courrier du Livre, Paris;

BĂLĂȘCUȚA N., 1996, Protecția plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace naturale, Ed. Tipocart Brașovia Brașov

BĂLĂȘCUȚĂ N., 1999, Hrană vie prin Agricultură Biologică, Casa de Editură Angeli, Brașov, 54 – 65;

BERCA M., 1996, Combaterea buruienilor din culturile agricole, Edit. Fermierul Român, Bucuresți;

BÎLTEANU GH., V. BÎRNAURE, E. MICLEA, M. BĂLAȘA, A. NEGRILĂ, D.D. OPREA, 1974, Memorator pentru producția vegetală, Edit. Ceres, București;

BOLDOR O., M. TRIFU, O. RAIANU, 1981, Fiziologia plantelor, Edit, Didactică și Pedagogică, București;

CHAMBERS B., N. NICHOLSAN, K. SMITH, 2000, Managing Livestock Manures, Booklet 1 & 2, ADAS, MAFF – Rural and Marine Environment Division;

COUHERT J.P., J. JALLAT, 1999, Valoriser les engrais de ferme – le compostage, L’Allier Agricole, nr. 160, 12 – 13;

DAVIDESCU D., 1963, Agrochimia, Edit. Agro-silvică, București;

DAVIDESCU D., VELICICA DAVIDESCU, 1994, Agricultura biologică – o variantă pentru exploatațiile mici și mijlocii, Edit. Ceres, București;

IONESCU AL., 1988, Ecologia – știința ecosistemelor, București.

KOLISKO E., L. KOLISKO, 1978, Agriculture of Tomorrow, The Acorn Press, Bournemouth, England, 241 – 243;

LARKCOM J., 1992, The Complete Manual of Organic Gardening, Headline Book Publishing PLC, London;

MUNTEAN L.S., M.S. ȘTIRBAN, 1995, Ecologie agroecosisteme și protecția mediului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

PUIA I., V. SORAN, I. ROTAR, 1998, Agroecologie, Ecologism, Ecologizare, Editura Genesis, Cluj-Napoca, p. 265 ,Cod ISBN 973-9387-02-0

RUSU T și colab., 2005, Metode și tehnici de producție în agricultura ecologică, Editura Roprint, Cluj Napoca.

SATTLER F., E. WISTINGHAUSE, 1994, Ferma biodinamică, Editura Enciclopedică, București.1

SEINER, R., 1924, Spititual Foundations for the Renewal of Agriculture, Report to members of the Anthroposophical Society after the Agriculture Course, Dornach, Switzerland, Bio-Dynamic Farming and Gardening Association.

SLONOVSCHI V., DESPINA AILINCĂI, NELA CHIRIȚĂ, 1998, Despre biologia și combaterea pe cale biologică a pălămidei, Cereale și Plante Tehnice nr 11;

TONCEA I., I.N. ALECU, 1999, Ingineria Sistemelor Agricole, Edit. Ceres, București

TONCEA I., 1996, Menținerea sub control a buruienilor, Fermierul nr.4, 38

TONCEA I., 2002, Ghid practic de agricultura ecologica. Tehnologii ecologice de cultivare a terenurilor, Editura AcademicPres, Cluj Napoca, 67 – 75 p.

TONCEA I., 2009, Compostarea deșeurilor organice menajere, gospodărești și comunitare. Editura Publishing – București, 72 pp;

TONCEA I., A. CAMPBELL, 1995, Sustenabilitatea, teorie și imperative. Probleme de agrofitotehnie teoretică și aplicată vol. XVII (1), 1 – 12;

TONCEA I., R. STOIANOV, 2002 – Metode ecologice de protecția plantelor. Editura Științelor Agricole, București. 192 pp.

VASILIU A., 1959, Asolamentele raționale, Edit. Academiei, București;

WISTINGHAUSEN S., 1994, Ferma biodinamică, Editura enciclopedică, București.

ZAMFIRESCU N., 1977, Bazele biologice ale producției vegetale, Edit. Ceres, București.

***, GAFSA, 1995 – Phosphate fertilizer for direct application: A gift of nature for the benefit of agriculture, Groupe Chimique Tunisien, Tunisia

***,IFOAM, 2000, Products for use in fertilisation and soil conditioning; Internal letter 72, Appendix 1;

***,1977,Culturi de protecție – erbicide naturale, Farmer’s digest,nr.7.

***, www.madr.ro/agricultura-ecologica

***, http://www.asociatiaeduvit.ro

***, www.panoramio.com/photo

***, http://www.acasa.ro/feriga

***, http://www.csid.ro//leurda

***, http://gradinahobby.blogspot.ro

***, www.vegetablegardener.com

***, http://www.tramil.net/en/plant/quassia-amara

***, www.prota4u.org/database/Derris+elliptica+(Wall.)+Benth.

***, www.richardlyonsnursery.com.

Capitolul 8.

SISTEMUL INFORMAȚIONAL (AGRICULTURA DE PRECIZIE)

ÎN EXPLOATAȚIILE AGRICOLE

8.1. Conceptul de agricultură de precizie

Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură, având la bază cele mai moderne metode de control al stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea optimizată a tuturor componentelor tehnologice, păstrarea unui control riguros asupra posibililor factori care pot determina degradarea mediului ambiental (DAVIS și colab., 2005)

După cum precizează MORAR (2003) și OANCEA (2012), agricultura de precizie reprezintă un nou concept în cadrul sistemelor de agricultură. Acest concept se referă la un nou mod de a privi managementul agricol, un nou mod de a conduce procesele din fermele agricole. În acest context, managementul producțiilor agricole reprezintă un proces foarte complex, având încorporat cunoștințe din toate domenile de competență agricolă, prepununând implicarea tuturor factorilor implicați în formarea producției. Această modalitate de a conduce foarte exact și precis toate procesele agricole se poate adapta cu ușurință cerințelor oricărui sistem de agricultură practicat la nivel global (intensivă, sustenabilă, ecologică). Astfel, perfecționarea continuă a proceselor de producție poate fi realizată doar prin modernizarea conceptelor și a modalităților de abordare a problemelor ce trebuie soluționate, luând în calcul tehnologiile moderne disponibile la momentul de față, a tehnicilor de calcul și de monitorizare a proceselor agricole, cu asistarea calculatorului.

Este practicată cu succes în țările dezvoltate ale Uniunii Europene, și are la bază metode moderne de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în timp optim a tuturor componentelor tehnologice și realizarea unui control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiant (DOBERMANN și colab., 2004).

Agricultura de precizie (AP) este un model pe cale de aplicare în multe din țările dezvoltate și urmărește o gestionare modulată a intrărilor (semințe, apă de irigat, îngrășăminte, fungicide, erbicide, insecticide) prin adaptarea lucrărilor de pregătire a solului, de semănat și de fertilizare la caracteristicile de heterogenitate ale parcelei

Apariția acestui nou concept a fost posibilă doar odată cu trecerea la utilizarea mijloacelor de comunicare și informare extrem de rapide cum ar fi sateliții geostaționari și computerele extrem de performante care pot înmagazina informații, le pot selecta, analiza, calcula și emite soluții în fracțiuni de secundă (MORAR, 2003).

Sistemele Informatice geografice (GIS)– Geografic Information Systems, Sistemele de Poziționare Globală ( GPS) – Global Positioning Systems și Teledetecția reprezintă domeniile științifice de care se folosește agricultura de precizie pentru a pune în aplicare obiectivele propuse. Acestea au fost aplicate pentru prima oară în domeniul militar În domeniul agricol aplicațiile se fac numai în agricultura de mare performanță, acest fapt justificându-se din punct de vedere financiar și tehnic prin măsurile de mare finețe pe care le recomandă. (MORAR, 2003).

Prin tratarea solului în conformitate cu cerințele specifice zonei (productivitate, structura, umiditate sau altitudine), se poate optimiza consumul și maximiza producția. Reducerea și redistribuirea consumul de input-uri va duce la creșterea producției și implicit a profitului. (RICKMA și colab., 1999). Mai mult, prin administrarea mai atentă a consumului se poate proteja mai bine mediul înconjurător (Figua 8.1).

Figura 8.1 Arhitectura sistemului informațional

Sursă:https://agriculture.trimble.com/precision-ag/about/learn

Solurile din aceeași parcelă (solă) prezintă în general, o textură și structură neuniformă, ceea ce determină condiții agrobiologice diferite pentru orice cultură. Aceste neuniformități au fost studiate atât la nivel local cât și la nivelul macrosistemului.

Agricultura de precizie răspunde acestei variabilități spațiale până la nivelul loturilor individuale (BATTE și VANBUREN, 1999).

După ANCEV și colab., (2004), cest tip de agricultură conduce la o agricultură mai rentabilă și ecologică prin:

• creșterea producției agricole;

• optimizarea folosirii resurselor limitate de apă și teren;

• reducerea poluării mediului;

• folosirea eficientă a capacităților, mașinilor și instalațiilor agricole inteligente

• îmbunătățirea performanțelor managementului agricol;

• reducerea costurilor pentru unitatea de produs agricol;

Scopul și obiectivele agriculturii de precizie

Scopul urmărit îl constituie optimizarea utilizării resurselor de sol și apă și a imputurilor chimice (îngrășăminte și pesticide) pe baze specific locale. (MORAR, 2003; SHIBUSAWA. 2002).

După MORAR (2003), obiectivele agriculturii de precizie presupun:

Obținerea de producții mari și de calitate, constante în timp și spațiu

Maximizarea profiturilor economice

Realizarea integrală a protecției mediului

Mărirea durabilității sistmelor agricole

8.2 Componentele principale ale agriculturii de precizie

După DOBERMANN și colab (2004), BUICK (1997), MORAR (2003), principalele componente ale agriculturii de precizie pot fi sintetizate astfel (Figura 8.2):

Modelele de simulare, care sonstiutie sisteme suport pentru decizie la nivel de fermă, pentru elaborarea unor scherme de management a culturilor în vederea opimizării producțiilor și/sau a profitului

Sistemul informatic georgrafic (GIS), definit ca un sistem pentru achiziția, stocarea, manipularea, analiza și prezentarea datelor geografice sau spațiale

Figura 8.2. Componentele agriculturii de precizie

(Sursă: Adaptare după Morar, G., 2003)

Teledetecția și sistemul de poziționare globală (GPS), care constă în tehnici de achiziție a datelor cu instrumente de observație de la distanță ( sateliți sau avioane speciale) a suprafețelor de teren (observații în lungimi de undă deiferite de la vizibil la infraroșu)

Hărțile de recoltă, obținute cu mașini agricole performante, special echipate cu:

Senzori pentru monitorizarea calității și cantității produselor agricole

Sisteme de poziționare globală (GPS), pentru înregistrarea poziției exacte a locului unde se fac observațiile

Tehnica de calcul pentru achiziționarea și stocarea informațiilor pe computer.

Agricultura de precizie nu este un sistem rigid, este mai degrabă un set de concepte generale care pot avea diferite realizări fizice compuse din (Figura 8.3):

diferite tipiri de soluri sub diferite condiții climatice;

diferite sisteme de management al fermelor și diferite nivele de producție;

diferite sisteme de mecanizare a lucrărilor în fermă (IESSG,Tutorials, Differential Satellite Navigation Systems)

Pozitionarea (localizarea) în agricultura de precizie

Localizarea este elementul cheie în multe din sistemele de agriculturăde precizie. În majoritatea cazurilor coordonatele X-Y (longitudine-latitudine) sunt sufuciente. Pentru anumite cazuri și pentru cerințe mai sofisticate, z (înălțimea) poate fi utilizată (PERRY, 2005).

Sistemul de navigare prin satelit

Cu instalatie in sistemul de navigație prin satelit la sfârșitul deceniului1980, industrial militare și civile au obținut acces liber (neplătit) pentru date privitor la localizare, disponibile continuu, independent de de lumina zilei și de condițiile atmosferice. Aceste sisteme sunt denumite prin termenul generic GPS (Global Positioning System), după cel mai popular dintre ele (SUA) (BOOLTINK și colab., 2001).

Cu posibilitatea de modificare intenționată, Sistemele de poziționare prin satelit, GPS si GLONASS sunt formate din trei subsisteme (COOK și BRAMLEY, 2000; FELTON și colab., 2000):

subsistemul de moinitorizare și control, care mentine controlul asupra întregului sistem și este operat, în condiții de strict secret, de către proprieta;

subsistemul spațial, care constă din sateliții de poziționare (in prezent24) cu o perioadă de viață de până la 7 ani, în blocuri de performanțe și configurații egale;

sistemul utilizatorului, pe pamînt, mare și în aer cu un număr nerestricționat de utilizator.

Localizarea, în fiecare sistem este determinată de recepționer în sistemul GPS sau GLONASS, bazat pe semnalele de la cel puțin trei sateliti(poziția satelitului și timpul la care a fost generat semnalul (PAICE și DAY, 1997).

Pentru corectarea neuniformității solului, concomitent cu creșterea protențialului productiv al acestuia, se folosește conceptul de „lucrări agricolede precizie”, care includ (BOOLTINK și colab., 2001):

segmentul de spațiu în care sunt poziționați sateliții (în decursul a 24ore), cu o durată de până la 7 ani, în „blocuri” de egală configurație și performanță;

segmentul utilizatorului pe pământ, apă, în aer cu număr neristricționat de primitori.

Localizarea receptorilor se realizează individual de către fiecare sistem, GPS (Global Positioning Sistem – Departamentul apărării SUA sau GLONASS (Global Navigation Satellite System – Departamentul Apărăriidin Rusia), prin emiterea a cel puțin trei semnale cu indicarea pozițieisatelitului și timpul generării semnalului și în funcție de recepția semnalelor emise inițial, măsurând intervalele de timp dintre sateliți și receptor, se determină localizarea receptorului.Folosind aceste modalități de localizare a receptorului ambele sisteme de poziționare globală GPS și GLONASS, înregistrează erori, a căror valoare depinde de efectele atmosferice și de configurația geometrică, existentă la unmoment dat, a sateliților (PERRY, 2005; SHIBUSAWA , 2000).

Mai mult de atât, proprietarul sistemului GPS micșorează intenționat utilizarile civile la o precizie de la 100 m (sateliții fiind ai ministerului apărării), precizie insuficientă pentru utilizarea în agicultura de precizie. Eroarea poate fi corectată prin folosirea unui receptor cu poziție fixă,numit Stație de bază = DGPS (Figura 8.3).

Figura 8.3. Sistemul global de poziționare (GPS)

(Sursă: Precision Farming Tools: Global Positioning System (GPS)

http://pubs.ext.vt.edu/442/442-503/442-503.html)

Această stație compară datele transmisede GPS cu amplasamentul dinainte știut al receptorului fix și stabilește valoarea erorii (DAMPNEY MOORE, 1999).

Odată stabilită valoarea, localizarea receptorilor mobili nu mai reprezintă o problemă. Astfel, echipamentele agricole care execută diferite lucrări agricole(administrarea de îngrășăminte, pesticide etc.) pot fi monitorizate și conduse întimp real pentru realizarea cu precizie a lucrărilor respective. Corecția poate fi furnizată și de stația proprie a proprietarului utilajelor care trebuie să țină cont de restricțiile impuse de guvern privitoare la puterea stațiilor de transmisie (ADAMCHUK și colab., 2004).

Postprocesarea corectează datele primite și le transferă unui computer Nu sunt necesare alte legături radio și se obțin date de mare precizie.Pe lângă sistemele de navigație prin satelit, care de regulă sunt costisitoare și cu restricție de utilizare, se mai folosesc și alte sisteme delocație- detectare, care folosesc semnale cu infraroșu, luminoase sau rețele comerciale specializate. Precizia acestor sisteme depind de sursa de emisie a semnalelor, pentru infraroșu precizia este de 10- 20 cm; pentru semnalul luminos 1-3m; iar pentru rețele de comunicațiii specializate, precizia este de 20- 30 cm (PERRY, 2005).

Indiferent de natura sistemului de locație detectare, informațiile obținute, pe durata executării lucrărilor agricole, sunt stocate într-o bază de date. (API, Autonomous Platform and Information system for crop and weed monitoring).

8.3. Tipuri de sisteme ale agriculturii de precizie

Sistemul agriculturii de precizie bazat pe cartografiere

Agricultura de precizie se bazează pe sistemele de cartografiere și sisteme automate de acționare in timp real sau pe combinațiile celor doua sisteme (OANCEA, 2012).

Sistemele bazate pe cartografiere folosesc GPS sau alte sisteme de localizare pentru a stabili o bază geografică pentru agricultura de precizie(fig.3).

Componentele sistemului bazat pe satelit includ (SHIBUSAWA, 2000; BOOLTINK și colab., 2001):

punct de referință a solei, în funcție de care se stabilește poziția echipamentlului;

senzori pentru măsurarea cantității de producție recoltată și a parametrilor solului;

programe (software) de cartografiere, cu display color și capacități adecvatede tipărire;

sisteme de conducere a echipamentelor agricole în funcție de cerințele stabilite prin cartografiere

dispozitive automate pentru acționarea organelor de lucru care execută lucrarea agricolă, în funcție de cerințele stabilite de programul de cartografiere.

Programele de cartografiere sunt flexibile și permit introducerea de informații colectate din diferite surse, manuale sau automate.

Hărțile, astfel întocmite pot fi individualizate pentru diferite lucrări, în concordanță cu potențialul real al solului, cum ar fi plantarea variabilă, irigarea, fertilizarea, administrarea de pesticide pentru combaterea bolilor și dăunătorilor, etc. (PAICE ȘI DAY, 1997).

Sisteme de lucrări agricole de precizie realizate în timp-real

Aceste sisteme nu au nevoie de puncte de referință sau de hard și soft pentru cartare.

Doar, că utilajul agricol este echipat cu traductoare specializate care sunt capabile să determine parametrii lucrării executate și să acționeze automat. Spre exemplu: aplicarea de erbicide în funcție de materia organică detectată; aplicarea de îngrășăminte cu azot la o cultură de porumb în funcțiede cantitatea detectată de nitrați din sol etc. (BUICK, 1997).

În funcție de infromațiile primite, privind situația reală a condițiilor de creștere a plantelor, echipamentele inteligente cu care sunt dotate utilajele,administrează cantități variabile de îngrășăminte sau pesticide (BATTE ȘI VANBUREN, 1999).

Sistemele de lucrări agricole de precizie cu derulare în timp real au dezavantajul că pot ține cont numai de datele instantanee măsurate. De exemplu ele nu pot ține cont de situațiile anterioare din teren sau de recolta care ar dori să se obțină prin planificarea administrării de îngrășăminte (DAVIS și colab., 2005).

Sisteme de lucrări agricole de precizie realizate în timp real pe baza cartografierii

Această categorie de sisteme sunt cele mai sofisticate, întrucât combină capabilitatea sistemelor în timp real cu cele de cartografiere (SHIBUSAWA , 2000).

Astfel, informațiile privind nivelul recoltei anterioare, tipul de sol și nivelulnutrienților existenți împreună cu sisteme automate de măsurare a dezvoltării plantelor sunt utilizate pentru controlul operațiilor executate în câmp (BATTE și VANBUREN, 1999; DAMPNEY și MOORE, 1999).

Din cauză că asemenea sisteme presupun existența tuturor componentelor menționate mai inainte, ele sunt complexe și scumpe. Dar, ele permit optimizarea operațiilor executate în cămp. Deciziile, luate pe baza unui program computerizat bazat pe datele furnizate de hărți și traductoareleautomate, sunt cruciale ( PAICE ȘI DAY, 1997)

8.4. Aplicațiile agriculturii de precizie

Aplicațiie agriculturii de precizie sunt multiple, dintre acestea cel mai des întâlnite vizează cartarea recoltelor, cartarea solului și a buruienilor, controlul operațiilor efectuate în câmp, precum și crearea de hărți de control pentru executarea operațiilor din câmp (Figura

Cartarea recoltelor

Ținta principală a agriculturii este producerea de recolte. Fermierul este foarte interesat să cunoască cantitatea recoltelor. Hărțile cu recoltele precedente (pe fiecare solă din parcelă) pot fi utilizate pentru planificarea lucrărilor pentru viitoare cultură (FELTON și colab., 2005).

După DAMPNEY și MOORE, (1999), componentele pentru cele mai multe sisteme de cartare a recoltelor, contin:

traductoare pentru măsurarea recoltei, inclusiuv umiditatea boabelor;

sisteme de localizare a mașinii (de obicei GPS);

traductoare pentru lățimea de lucru (ori DGPS cu precizie de decimetru);

monitorizarea datelor privind stocarea (depozitarea) materialului;

sistem de transfer al informațiilor date de traductoare către computere;

program comuterizat pentru realizarea harților in camera computerelor.

Figure 8.4. O reprezentare a cartării recoltelor (CLAAS Agrosystems)

Sursă: https://www.egnos-portal.eu/discover-egnos/about-egnos/case-studies/egnos-yield-mapping-power-knowledge

Cartarea solului și a buruienilor

Cartarea solului (Figura 8.5) este necesară pentru aplicarea fertilizanților iar cartarea buruienilor ( Figura 8.6) este necesară pentru aplicarea pesticidelor. Aceste cartări sunt parte integrantă a sistemului agriculturii de precizie. Probele de sol se iau prin diferite metode, respectând regulile impuse de standardele în vigoare. Se urmărește obținerea de date precise care să poată fiutilizate pentru aplicarea fertilizatorilor. Probele de sol pot fi luate manual sau folosind mașini specializate (COOK și BRAMLEY, 2000)

Cartarea buruienilor se face în fazele de dezvoltare primară a recoltei: Cartare manuală care detectează infestarea cu buruieni de către om combinată cu sistemul DGPS pentru generarea hărților de infestare.

Figura 8.5. Cartarea solului în vedere determinării gradului de umiditate al acestuia

Sursă. http://www.spatial-business-integration.com/soil-moisture-maps-for-precision-farming/

Asemenea hărți sunt folosite pentru stabilirea zonelor puternic infestate și aplicarea pesticidelor în funcție de gradul de infestare. Un sistem de cartare care detectează gradul de acoperire cu plante și distinge zonele infestate de cele neinfestate. Din cauză că traductoarele detectează toate plantele verzi, pot apărea greșeli datorită nivelului diferit de dezvoltare a plantelor din cultură.

Un sistem de procesare a imaginilor bazat pe mărime, formă, culoareși locație și de transmitere a informațiilor privind buruienile și cultura (ANCEV și colab.,2004)

Componentele acestui sistem includ camere de luat vederi, analizoare de mareviteză, sisteme de transmitere a informațiilor și sisteme automate de distribuțiea pesticidelor. Un asemenea sistem este foarte complex și scump dar face distincție intre plantele de cultură și buruieni (BOOLTINK și colab., 2001).

Figua 8.6. Cartarea buruienilor în cadrul culturilor agricole Weed mapping in agricultural crops

Sursă:http://www.thtechnology.co.uk/projects.html#Autonomous_vehicle_project

Controlul operațiilor efectuate în câmp

Harțile pentru recoltă, caracteristicile solului și gradul de infestare aculturilor arată neunifirmităț (DAVIS și MASSEY, 2005).

Fermierul studiază aceste hărți și ia decizii încunoștință de cauză. Toate operațiile desfășurate în câmp vor fi luate înconformitate cu indicațiile date în hărți. Controlul distribuției de îngrășăminte,de aplicare a pesticidelor, semănatul, irigațiile sunt parte a sistemului deagricultură de precizie. Distribuția îngrășămintelor și aplicarea pesticidelor în raport cu necesarul real din teren sunt cele mai folosite , pentru căechipamentele de distribuție sunt disponibile și ,în plus, aplicarea ingrășămintelor și pesticidelor în raport cu necesitățile reale din teren sunt în concordanță cu cerințele de protecție a mediului (COOK și BRAMLEY, 2000).

Cerințe:

Controlul operațiilor din câmp presupune existența unor traductoarecare să indice instantaneu poziția utilajului în câmp, o hartă realizată pentru operația în curs introdusă în computerul mașinii și elemente de execuție care să implementeze comenzile computerului. Comenzile trebuie să fie precise și executate în conformitate cu datele măsurate anterior (BOOLTINK și colab., 2001).

Aplicarea de îngrășăminte granulare, la fel ca si amendamentelor, în norme variabile, in funcție de necesarul din teren este controlată de un microprocesor care comandă acționarea unui element de execuție hidraulic care acționează asupra unui distribuitor cu alveole cu turație variabilă sau asupra deschiderii unui șubler sau asupra vitezei unui transportor cu racleți sau transportor elicoidal. În cazul în care trebuie administrate concomitent mai multe îngrășămine (N, P, K), în norme diferite, atunci mașina trebuie prevăzută cu buncăre și distribuitoare separate, pentru fiecare îngrășământ (BATTE și VANBUREN, 1999).

Ingrășămintele lichide se administrează după aceiași metodă. Variația normelor administrate se face prin diferite metode: prin variația debitului pompei, prin variația presiunii, prin variațoia debitului la duzele de pulverizare etc.

Aplicarea pesticidelor La aplicarea pesticidelor se folosesc aceleași metode ca la aplicarea îngrășămintelor lichide.

Alte operații monitorizate automată

Operațiile de semănat și plantat (cartofi, răsaduri) pot fi controlate pentru a întruni condițiile impuse de principiile agriculturii de precizie;densitate variabilă în funcție de caracteristicile solului, condițiile topgrafice șide mediu (DOBERMANN și colab., 2004).

Adâncimea de încorporare este mîsurață de traductoare instalate pe mașină în timp ce densitatea este controlată prin folosirea hărților încorporate în calculatorul de bord. Aplicare irigațiilor poate fi controlată prin controlul debitului de lichid și a timpului de aplicare.

Adâncimea de pregătire a patului germinativ și a celor de nivelare a terenului pot fi monitorizate prin folosirea de traductoare montate pe mașini sau prin utilizarea hărților terenului, incorporate in calculatorul agregatului (PAICE și DAY, 1997; RICKMA și colab., 1999).

Sisteme suport pentru luarea deciziilor

Hărțile de control pentru executarea operațiilor din câmp sunt realizate luând în considerare anumite sisteme de decizii. Chiar dacă deciziile sunt făcute manual, volumul de date și complexitatea activităților desfășurate pentru realizarea unei culturi necesită existența unui suport pentru luarea deciziilor. Datele de intrare includ date despre tipil de sol, teste pe eșantioane de sol și recolta potenală bazată pe recoltele precedente. Computerele care contin programele sunt esențiale, bazate pe reguli și concepte verificate (DAMPNEYși MOORE, 1999).

Computerul determină actiunea corectă pentru fiecare portiune din tarlaua monitorizată bazânduse pe informațiile geografice dinharțile din sistem și pe deciziile inregistrate in programul de monitorizare aculturilor (FELTON și colab., 2000). Deciziile pot fi luate si pe baza unor simulări computerizate.Modelele de evolutie a culturilor, bazate pe diferite scenarii privind evolutia vremii și a operațiilor tehnologice din câmp, particularizate pentru fiecare zonă din parcelă (tarla) sunt monitorizate pentru a vedea care sunt șansele demaximum de venit în condițiile respectării condițiilor de mediu și pentru a stabili operațiile tehnologice necesare(PAICE și DAY, 1997).

Sistemele automate instalate pe mașini trebuie să aibă incorporate programele care să determine intrarea in funcțiune a elementelor de execuție,care să realizeze operațiunile în concordanță cu comenzile date de traductoarele montate pentru monitorizarea operațiilor tehnologice care se execută (PERRY, 2005).

Avantajele agriculturii de precizie

Principalele avantaje conferite de agricultura de precizie pot fi sintetizate astfel:

Creșterea globală a randamentului. Selectarea precisă a varietăților culturilor, aplicarea tipurilor și dozelor exacte de îngrășăminte, pesticide și erbicide și o irigare adecvată îndeplinesc cerințele culturilor pentru creșterea și dezvoltarea optimă. Acest lucru duce la o creștere a randamentului, în special în unle zone în care au fost aplicate în mod tradițional practicile uniforme de management a culturilor (BATTE și VANBUREN, 1999).

Îmbunătățirea eficienței. Tehnologiile avansate, inclusiv utilijale, instrumentele și informațiile, ajută fermierii să crească eficiența muncii, a terenului și a timpului în agricultură. În Statele Unite, doar 2 ore sunt suficiente pentru a crește 1 ha de grâu sau de porumb (BOOLTINK ș i colab., 2001).

Reducerea costurilor de producție. Aplicarea cantităților exacte la momentul potrivit reduce costurile inputurilor agrochimice pentru producția vegetală (ANCEV și colab., 2004). În plus, randamentul total, mult mai ridicat, prin practicarea unei agriculturi de precizie, reduce costul pe unitate de producție.

Decizii mai bune în managementul agricol. Mașinile, echipamentele și utilajele agricole ajută fermierii să obțină informații exacte, care sunt procesate și analizate pentru luarea deciziilor adecvate în vederea pregătirii terenurilor, însămânțării, aplicării îngrășămintelor pesticidelor și erbicidelor, în vederea irigării și drenării, precum și în cadrul activităților desfășurate post-producție (BOOLTINK și colab., 2001).

Reducerea impactului asupra mediului. Aplicarea în timp util a produselor agrochimice la o doză precisă evită reziduurile excesive în sol și apă și, prin urmare, reduce poluarea mediului (ANCEV și colab., 2004).

Acumularea de către fermieri a unor noi cunoștințe pentru un management agricol mai bun în viitor. Toate activitățiile sistemului agricol de precizie produc informații valoroase despre ternul agricol și practicile de management aplicate, datele fiind stocate în instrumente și computere. Astfel, fermierii pot acumula cunoștințe despre fermele și sistemele lor de producție pentru un management mai bun (COOKși BRAMLEY, 2000; BOOLTINK ș i colab., 2001)

Bibliografie selectivă

ADAMCHUK, V.I., J.W. HUMMEL, M.T. MORGAN, S.K. UPADHYAYA, 2004, On-the-go soil sensors for precision agriculture, Computers and Electronics in Agriculture, no. 44, p. 71-91.

ANCEV T., B. WHELEN, A. MACBRATNEY, 2004, On the economics of precision agriculture: technical, information and environmental aspects. Paper presented at the 2004 Annual Meeting of the Australian Agricultural and Resource Economics Society

BATTE M.T., F.N. VANBUREN, 1999, Precision farming – Factor influencing productivity, Paper presented at the Northern Ohio Crops Day meeting, Wood County, Ohio.

BOOLTINK, H.W.G, B.J. VAN ALPHEN, W.D. BATCHELOR, J.O. PAZ, J.J. STOORVOGEL, R. VARGAS, 2001, Tools for optimizing management of spatially variable fields. Agricultural Systems, no. 70, p. 445-476.

BUICK R.D., 1997, Precision agriculture: an integration of information technology with farming. Proc. 50th New Zealand Plant Production Conference, p. 176-184.

COOK S., R.G.V. BRAMLEY, 2000, Precision agriculture: Using paddock information tomake cropping system internationally competitive. Bureau of Rural Sciences, Emerging technologies in agriculture: From ideas to adoption, Conference, 25-26

DAMPNEY P.M.R., M. MOORE, 1999, Precision agriculture in England – current practice and research-based advice to farmers. In Robert, P.C. Rust, R.H. and Larson, W.E., Proceedings of the 4th International Conference on Precision Agriculture. St. Paul, Crop Science Society of America, and Soil Science Society of America, p. 661-674.

DAVIS G., R. MASSEY, R. MASSEY, 2005, Precision agriculture: An introduction (available at www. muextension.missouri.edu/

DOBERMANN A., S. BLACKMORE, S.E. COOK, V.I. ADAMCHUK, 2004, Precision Farming: Challenges and Future Directions. In Proceedings of the 4 th International Crop Science Congress, Brisbane, Australia.

explore/envqual/wq0450. htm).

FELTON W.L., C.L. ALSTON, B.M. HAIGH, P.G. NASH, G.A. WICKS, G.E. HANSON, 2000, Using reflectance sensors in agronomy and weed science. Weed technology, no. 16, p. 520-527.

IESSG, Institute of Engineering Surveying and Space Geodesy, University of Nottingham, United Kingdom. DSNS 94 – Tutorials, Differential Satellite Navigation Systems. 18 April 1994, Cabot Hall, Canary Wharf, London.

MORAR G., 2003, Sisteme de agricultură și culturi de câmp, Suport de curs, Editura Academicpres, Cluj-Napoca

OANCEA, I., 2012, Tehnologii agricole performante, Editura: CERES, București, ISBN: 973-40-0950-3

PAICE M.E.R., W. DAY, 1997, Using computer simulation to compare patch spraying strategies. In Stafford, J.V. Precision Agriculture ’97. Spatial Variability in Soil and Crop. Oxford: BIOS Scientific Publishers, Vol. 1, p. 421-428.

PERRY C., 2005, GPS guidance – Going beyond the hype! University of Georgia, Precision AG Team (available at www.nespal.cpes.peachnet.edu/PrecAg/GPS Guidance files).

RICKMA, D., J.C. LUVALL, J. SHAW, P. MASK, D. KISSEL, D. SULLIVAN, 1999, Precision agriculture: Changing the face of farming. Geotimes feature article (available at www.ghcc.msfc.nasa.gove/precisionag/).

SHIBUSAWA S., 2000, Precision farming approaches for model and control. In Proc. 14th Memorial CIGR World Congress, Tsukuba, Japan, 28 Nov. – 1 Dec. 2000, p. 133-141.

SHIBUSAWA S., 2002, Precision farming approaches to small- farm agriculture. Agro-Chemicals Report, 2(4): 13-20.

WERNER A., 2002, PreAgro Precision Agriculture Conference. Müncheberg, Germany: Center for Agricultural Landscape and Land Use Research, p. 131-145.

***, API, Autonomous Platform and Information system for crop and weed monitoring,

Bibliografie finală

ADAMCHUK, V.I., J.W. HUMMEL, M.T. MORGAN, S.K. UPADHYAYA, 2004, On-the-go soil sensors for precision agriculture, Computers and Electronics in Agriculture, no. 44, p. 71-91.

ANCEV T., B. WHELEN, A. MACBRATNEY, 2004, On the economics of precision agriculture: technical, information and environmental aspects, Annual Meeting of the Australian Agricultural and Resource Economics Society

AUBERT C., 1981, L’agriculture biologique, Le Courrier du Livre, Paris;

BĂLĂȘCUȚA N., 1996, Protecția plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace naturale, Ed. Tipocart Brașovia Brașov

BĂLĂȘCUȚĂ N., 1999, Hrană vie prin Agricultură Biologică, Casa de Editură Angeli, Brașov, 54 – 65;

BATTE M.T., F.N. VANBUREN, 1999, Precision farming – Factor influencing productivity, Paper presented at the Northern Ohio Crops Day meeting, Wood County, Ohio.

BECK U., A. GIDDENS, S. LASH, 1994, Reflexive Modernization: Politics, Tradition and Aesthetics in the Modem Social Order, Stanford: Stanford University Press.

BERCA M., 1996, Combaterea buruienilor din culturile agricole, Edit. Fermierul Român, Bucuresți;

BERKES F., C. FOLKE, J. COLDING, 2000, Linking social and ecological systems: Management practices and social mechanisms for building resili4ence. Cambridge Univ. Press, Cambridge.

BÎLTEANU GH., 1998, Fitotehnie volumul I, Editura Ceres, București

BÎLTEANU GH., 1998, Mică enciclopedie agricolă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București;

BÎLTEANU GH., A. SALONTAI, C. VASILICĂ, V. BÎRNAURE, I. BORCEAN I., 1991, Fitotehnie, Editura Didactică și Pedagogică, București;

BÎLTEANU GH., V. BÎRNAURE, E. MICLEA, M. BĂLAȘA, A. NEGRILĂ, D.D. OPREA, 1974, Memorator pentru producția vegetală, Edit. Ceres, București;

BÎLTEANU, GH., 2001 – Fitotehnie volumul II, Editura Ceres, București

BOLD I. și E.R. POPESCU, 1986, Asolamentul: dimensionarea optimă a solelor și parcelelor și gradul de ocupare cu drumuri agricole, Edit. Redacția de Propagandă Tehnică Agricolă, București;

BOLDOR O., M. TRIFU, O. RAIANU, 1981, Fiziologia plantelor, Edit, Didactică și Pedagogică, București;

BOOLTINK, H.W.G, B.J. VAN ALPHEN, W.D. BATCHELOR, J.O. PAZ, J.J. STOORVOGEL, R. VARGAS, 2001, Tools for optimizing management of spatially variable fields. Agricultural Systems, no. 70, p. 445-476.

BORNE, G. 2010, Sustainable Development: Representing a reflexive modernity inside the United Nations, Journal of Global Analysis, 1 (1):27¬50.

BORZA I.,1997, Ameliorarea și protecția solurilor, Ed. Mirton, Timișoara;

BUICK R.D., 1997, Precision agriculture: an integration of information technology with farming. Proc. 50th New Zealand Plant Production Conference, p. 176-184.

CHAMBERS B., N. NICHOLSAN, K. SMITH, 2000, Managing Livestock Manures, Booklet 1 & 2, ADAS, MAFF – Rural and Marine Environment Division;

COLLIER P., 2007, The Bottom Billion, Oxford University Press, 2007; International Food Policy Research Institute, ―High Food Prices: The What, Who and How of Proposed Policy Actions, Washington, D.C. May, 2008.

COOK S., R.G.V. BRAMLEY, 2000, Precision agriculture: Using paddock information tomake cropping system internationally competitive. Bureau of Rural Sciences, Emerging technologies in agriculture: From ideas to adoption, Conference, 25-26

COTIGĂ C., 2010, Ecologie și protecția mediului, Manual universitar, Craiova.

COUHERT J.P., J. JALLAT, 1999, Valoriser les engrais de ferme – le compostage, L’Allier Agricole, nr. 160, 12 – 13;

DAMPNEY P.M.R., M. MOORE, 1999, Precision agriculture in England – current practice and research-based advice to farmers. In Robert, P.C. Rust, R.H. and Larson, W.E., Proceedings of the 4th International Conference on Precision Agriculture. St. Paul, Crop Science Society of America, and Soil Science Society of America, p. 661-674.

DAVIDESCU D., 1963, Agrochimia, Edit. Agro-silvică, București;

DAVIDESCU D., VELICICA DAVIDESCU, 1994, Agricultura biologică – o variantă pentru exploatațiile mici și mijlocii, Edit. Ceres, București;

DAVIDESCU D., VELICICA DAVIDESCU, 1992, Agrochimie horticolă, Ed. Academiei Române, București;

DAVIS G., R. MASSEY, R. MASSEY, 2005, Precision agriculture: An introduction (available at www. muextension.missouri.edu/

DOBERMANN A., S. BLACKMORE, S.E. COOK, V.I. ADAMCHUK, 2004, Precision Farming: Challenges and Future Directions. In Proceedings of the 4th International Crop Science Congress, Brisbane, Australia.

FELTON W.L., C.L. ALSTON, B.M. HAIGH, P.G. NASH, G.A. WICKS, G.E. HANSON, 2000, Using reflectance sensors in agronomy and weed science. Weed technology, no. 16, p. 520-527.

FRANCIS C.A., R.P. POINCELOT, G.W. BIRD, 2006, Developing and Extending Sustainable Agriculture: a New Social Contract. Haworth Food & Agricultural Prodcuts Press. New York

GLIESSMAN S.R., S.L. SWEZEY, M. ROSEMEYER, 2009, The Conversion to Sustainable Agriculture: Principles, Processes, and Practices. CRC Press.

GOIAN M., 2000, Agrochimie, Ed. Marineasa;

GUȘ P. și colab., 2004, Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;

GUȘ P., A. LĂZUREANU, D. SĂNDOIU, G. JITĂREANU, I. STANCU, 1998, Agrotehnica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

GUȘ P., T. RUSU, I. BOGDAN, 2003, Agrotehnică -Îndrumător de lucrări practice Ed. Risoprint Cluj Napoca;

HOOGENDIJK W., 1991, The economic revolution – Towards a sustainable future by freeing the economy from money-making. Edit. Green Print-Londen the Netherlands

IONESCU A. și colab., 1994, Ecologie și protecția mediului, Constanța;

IONESCU A.,1998, Agricultura ecologică, Ed. Pedagogică, București;

IONESCU AL., 1988, Ecologia – știința ecosistemelor, București.

KNICKEL K., 2013, Are we confusing innovation for development? A critical reflection of the meaning of agricultural modernization. XXV ESRS Congress, Florence, 29 July – 1 August 2013

KOLISKO E., L. KOLISKO, 1978, Agriculture of Tomorrow, The Acorn Press, Bournemouth, England, 241 – 243;

LARKCOM J., 1992, The Complete Manual of Organic Gardening, Headline Book Publishing PLC, London;

LAZUREANU A., D. MANEA D., GH. CARCIU., S. ALDA, 2006, Agrotehnica Diferentiata, Ed. Eurobit;

LĂZUREANU A., VĂCARU LIA, RUSU I., GHERAN I., CÂRCIU GH.,1991, Agrotehnică lucrări practice, Lito USAMVB Timișoara,

LIEBMAN M. C.L. MOHLER, C.P. STAVER, 2001, Ecological Management of Agricultural Weeds, Cambridge University Press, Cambridge, UK.

MAGDOFF F., H. VAN ES, 2000, Building Soils for Better Crops. 2nd Edition, Sustainable Agriculture Network, Beltsville, MD. Online resources

MĂNESCU B., 1997, Bazele ecotehnicii agricole, Editura ASE, București;

MCCAULEY A., C. JONES, J. JACOBSEN, 2004, Sustainable agriculture, Nutrient Management Module 1

MICU V., 2007, Probleme și posibile soluții în dezvoltarea durabilă a complexului agroindustrial. În: Agricultura Moldovei. Nr. 9

MORAR G., 2003, Sisteme de agricultură și culturi de câmp, Suport de curs, Editura Academicpres, Cluj-Napoca

MOREDDU C., K.J. POPPE, 2013, Agricultural Research and Innovation Systems in Transition. EuroChoices. 12, (1):15-20.

MUNTEAN L.S., I. BORCEAN, M. AXINTE, GH.V. ROMAN, 1995, Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică București;

MUNTEAN L.S., M.S. ȘTIRBAN, 1995, Ecologie agroecosisteme și protecția mediului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

NICA S., C.R. HERA., I. AlECU, I. TONCEA, C. CROITORU, 1983, Optimizarea sistemului de cultură a plantelor în unitățile agricole, Edit. Ceres, București, 115 -169;

NIȚĂ L.D., 2007, Pedologie, Editura Eurobit, Timișoara;

NIȚĂ SIMONA, 2006, Tehnologia culturilor de câmp, Editura Eurobit Timișoara;

OANCEA, I., 2012, Tehnologii agricole performante, Editura: CERES, București, ISBN: 973-40-0950-3

ONISIE T. și G. JITĂREANU, 2000, Agrotehnica, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași;

OTIMAN P., 2005, Dezvoltarea rurală durabilă în România. București: Editura Academiei Române,

OTIMAN P.I., 1987, Optimizarea producției agricole, Editura Facla, Timișoara;

PAICE M.E.R., W. DAY, 1997, Using computer simulation to compare patch spraying strategies. In Stafford, J.V. Precision Agriculture ’97. Spatial Variability in Soil and Crop. Oxford: BIOS Scientific Publishers, Vol. 1, p. 421-428.

PERRY C., 2005, GPS guidance – Going beyond the hype! University of Georgia, Precision AG Team (available at www.nespal.cpes.peachnet.edu/PrecAg/GPS Guidance files).

PLOEG, J.D., 1994, Styles of farming: an introductory note on concepts and methodology, within: practice and perspectives of endogenous rural development, Assen: Van Gorcum, pp. 7- 30.

POPESCU V., 1993, Cum lucrăm pământul, Editura tehnică agricolă, București;

PUIA I. și V. SORAN, 1981, Agroecosistemele și alimentația omenirii, Ed. Ceres, București;

PUIA I., V. SORAN, I. ROTAR, 1998, Agroecologie, Ecologism, Ecologizare, Editura Genesis, Cluj-Napoca, p. 265 ,Cod ISBN 973-9387-02-0

PUIA L, V. SORAN, H. KLEIMM, 1981, Agroecosistemelei clasificarea lor. în: Educaie, economie, energie, 1, Cluj-Napoca;

PUIA L. și V. SORAN, 1981, Agroecosistemele alimentaia omenirii, Ed. Ceres,Bucureti;

PUIA L. și V. SORAN, 1987, Agroecologia. Ecosistem-agrosistem. Ed.Tipo Agronomia, Cluj-Napoca;

RICKMA, D., J.C. LUVALL, J. SHAW, P. MASK, D. KISSEL, D. SULLIVAN, 1999, Precision agriculture: Changing the face of farming. Geotimes feature article (available at www.ghcc.msfc.nasa.gove/precisionag/).

RUSU T și colab., 2005, Metode și tehnici de producție în agricultura ecologică, Editura Roprint, Cluj Napoca.

SÂMBOTIN L.,1993, Curs de management în agricultură, Editura Euroart, Timișoara;

SÂMBOTIN L.,1996, Managementul agricol, Editura Mirton, Timișoara;

SÂNEA N., 1996, Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură, Vol. I, Editura Lito USAMVB Timișoara;

SATTLER F., E. WISTINGHAUSE, 1994, Ferma biodinamică, Editura Enciclopedică, București.1

SCHWEISFURTH K.L., F.T. GOTTWALD, M. DIERKES in cooperation with IFOAM, 2002, Towards sustainable agriculture and food production – a vision for the future viability of food production, processing and marketing. Schweisfurth-Stiftung, Munich, Germany

SEINER, R., 1924, Spititual Foundations for the Renewal of Agriculture, Report to members of the Anthroposophical Society after the Agriculture Course, Dornach, Switzerland, Bio-Dynamic Farming and Gardening Association.

SHIBUSAWA S., 2000, Precision farming approaches for model and control. In Proc. 14th Memorial CIGR World Congress, Tsukuba, Japan, 28 Nov. – 1 Dec. 2000, p. 133-141.

SHIBUSAWA S., 2002, Precision farming approaches to small- farm agriculture. Agro-Chemicals Report, 2(4): 13-20.

SLONOVSCHI V., DESPINA AILINCĂI, NELA CHIRIȚĂ, 1998, Despre biologia și combaterea pe cale biologică a pălămidei, Cereale și Plante Tehnice nr 11;

SMITH R., F. MENALLED, 2006, Integrated strategies for managing agricultural weeds: making cropping systems less susceptible to weed colonization and establishment, Montana State University Extension Montguide MT 200601.

SOLTNER D., 2000, Techniques culturales simplifie. Sciences et techniques agricoles – Sainte Gemmes sur Loire;

TONCEA I., 1996, Menținerea sub control a buruienilor, Fermierul nr.4, 38

TONCEA I., 1997, A mathematical prototype of sustainable agriculture; International Scientific Conference, Karcag – Debrecen, Hungary, 76.

TONCEA I., 1998, Agricultura ecologică în contextul agriculturii durabile în Tendințe în cercetare pentru agricultura durabilă, performantă. Simpozion ASAS București;

TONCEA I., 2002, Ghid practic de agricultura ecologica. Tehnologii ecologice de cultivare a terenurilor, Editura AcademicPres, Cluj Napoca, 67 – 75 p.

TONCEA I., 2009, Compostarea deșeurilor organice menajere, gospodărești și comunitare. Editura Publishing – București, 72 pp;

TONCEA I., A. CAMPBELL, 1995, Sustenabilitatea – teorie și imperative. Probleme de agrofitotehnie teoretică și aplicată vol. XVII (1), 1 – 12;

TONCEA I., I.N. ALECU, 1999, Ingineria sistemelor agricole, Ed. Ceres, București;

TONCEA I., R. STOIANOV, 2002 – Metode ecologice de protecția plantelor. Editura Științelor Agricole, București. 192 pp.

TYRONE T., 2000, My Environmental Exposé, Hill of Content, pp. 42–50; ISBN 0-85572-301-7

VASILIU A., 1959, Asolamentele raționale, Edit. Academiei, București;

VINCZE MÁRIA, 1999, Politici agricole în lume, Teorii și realități, Ed. Presa Universitară Clujeană Cluj;

WADHAM S., R.K. WILSON, J. WOOD, 1957, Land Utilization in Australia (3rd edition), Melbourne University Press.

WERNER A., 2002, PreAgro Precision Agriculture Conference. Müncheberg, Germany: Center for Agricultural Landscape and Land Use Research, p. 131-145.

WILLIAM C.M., 2010, Modern Agriculture and Its Benefits – Trends, Implications and Outlook, Global Harvetst Initiative, http://www.dphu.org/uploads/attachements/books/books_2216_0.pdf

WISTINGHAUSEN S., 1994, Ferma biodinamică, Editura enciclopedică, București.

ZAHIU LETIȚIA, 1992, Agricultura mondială și mecanismele pieței, Ed. Arta Grafică, București;

ZAMFIRESCU N., 1977, Bazele biologice ale producției vegetale, Edit. Ceres, București.

***, 1977, Culturi de protecție, erbicide naturale, Farmer’s digest ,nr.7.

***, IESSG, Institute of Engineering Surveying and Space Geodesy, University of Nottingham, United Kingdom. DSNS 94 – Tutorials, Differential Satellite Navigation Systems. 18 April 1994, Cabot Hall, Canary Wharf, London.

***,IFOAM, 2000, Products for use in fertilisation and soil conditioning; Internal letter 72, Appendix 1;

***, IPPC, 2012, https://www.ippc.int/largefiles/2012/IPPC-IRSS_Aquatic_Plants_Study_2012-Final.pdf

*** Anuarul statistic al României, 2006;

*** FAO, How to Feed the World in 2050, 2009;

*** FAO, World Agriculture Towards 2030/2050: Interim Report, 2006;

***, API, Autonomous Platform and Information system for crop and weed monitoring,

***, Environnement et Agriculture: Bernard Le Clech, Editions: Synthese Agricole

***, FAO, 2014, Building o common vision for sustainable food and agriculture, principles and approaches

***, GAFSA, 1995 – Phosphate fertilizer for direct application: A gift of nature for the benefit of agriculture, Groupe Chimique Tunisien, Tunisia

***, www.attra.org, National Sustainable Agriculture Information Service

***,www.nal.usda.gov/afsic/AFSIC_pubs/srb9902.htmSustainable agriculture: definitions and terms.

***, Sustainable Agriculture Research and Education program, www.sare.org

***, https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html

***., https://foodsupplyissues.weebly.com/agricultural-systems.html

***, http://gradinahobby.blogspot.ro

***, http://www.acasa.ro/feriga

***, http://www.asociatiaeduvit.ro

***, http://www.csid.ro//leurda

***, http://www.tramil.net/en/plant/quassia-amara

***, www.madr.ro/agricultura-ecologica

***, www.panoramio.com/photo

***, www.prota4u.org/database/Derris+elliptica+(Wall.)+Benth.

***, www.richardlyonsnursery.com.

***, www.vegetablegardener.com