Călugărul Simion îș i desemneaz ă urmașul la tron . Dumitru Manolache, A fost călugărit înainte de [606983]

ANALELE PUTNEI
I 2005 1
SUMAR
CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………………………… 3

*

LIVIU PILAT, Cultul Sfintei Cruci în vremea lui Ștefan cel Mare…………. 5
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Ștefan cel Mare și cultul
Sfintei Cruci………………………………………………………………………. 17
ȘTEFAN S. GOROVEI, Un dar pierdut ș i posibila lui semnifica ție……… 35

*

PETRE Ș. NĂSTUREL, Steagul „de lupt ă” al lui Ștefan cel Mare:
prapur bisericesc ori poal ă de icoană ? ………………………………….. 47
CONSTANTIN CR ĂESCU, Vitejii lui Ștefan cel Mare……………………… 53
LUCIAN-VALERIU LEFTER, Boieri și „domenii” în
ț inutul Vaslui înainte și în vremea lui Ștefan cel Mare…………….. 61
MIRCEA CIUBOTARU, O problem ă de demografie istoric ă
de la sfâr șitul domniei lui Ștefan cel Mare …………………………….. 69
ANDREI PIPPIDI, Lucruri noi despre Ștefan cel Mare ………………………. 79
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, ȘTEFAN S. GOROVEI,
C ălugărirea lui Ștefan cel Mare. De la temeiurile ipotezei
la realitatea istoric ă…………………………………………………………….. 93
OVIDIU CRISTEA, Ștefan cel Mare în sursele vene țiene:
câteva considera ții…………………………………………………………….. 101
ȘTEFAN ANDREESCU, Ștefan cel Mare al Moldovei și
Zaccaria Ghizolfi, seniorul din Matrega: câteva note despre rela țiile lor …………………………………………………………….. 115
ȘTEFAN S. GOROVEI, Feudele ardelene ale lui
Ș tefan cel Mare. Observa ții pe marginea izvoarelor………………. 123

LIVIU PILAT, Biseric ă și Putere în Moldova
în a doua jum ătate a secolului XV ………………………………………. 133
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Gesturile puterii
l a Ștefan cel Mare …………………………………………………………….. 151

*

FI ȘIER BIBLIOGRAFIC ……………………………………………………………… 161
ABREVIERI ……………………………………………………………………………….. 167

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 3–4. CUVÂNT ÎNAINTE
Cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, la 2 ianuarie 2005 a luat ființă Centrul de Cercetare și Documentare
„Ștefan cel Mare” al Sfintei M ănăstiri Putna.
Întemeierea lui nu este întâmplă toare. În cursul muncii de preg ătire pentru
tipar a unui num ăr de 2215 pagini, rânduite în șase volume, ș i de organizare a unui
simpozion interna țional – activit ăți circumscrise anului comemorativ „ Ștefan cel
Mare și Sfânt” –, s-a conturat nevoia existen ței, la Mănăstirea Putna, a unei
structuri care s ă trezească și să mențină interesul pentru cunoa șterea trecutului
nostru și care să impulsioneze cercetarea lui. A șa s-a născut ideea înfiin țării unui
centru ale c ărui obiective științifice prioritare s ă fie epoca Dreptcredinciosului
Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și istoria M ănăstirii Putna. Definite ca
atare, obiectivele pot p ărea destul de modeste. Îns ă, prin epoca lui Ș tefan cel Mare
nu se înțelege doar r ăstimpul cupri
ns între 1457 și 1504, ci o perioad ă mai întins ă,
marcată de personalitatea acestui suveran, și care acoper ă atât anii premerg ători,
cât și următori, corespunzând domniilor succesorilor imedia ți, ale celor îngropa ți la
Putna – Bogdan al III-lea și Ștefan cel Tân ăr. În ceea ce prive ște istoria M ănăstirii
Putna, se vor urm ări nu numai evenimentele prin care a trecut sau la care a fost
martor acest aș ezământ monahal, de la întemeiere și până în zilele noastre, ci și –
mai cu seam ă – rolul său în făurirea culturii noastre medievale și apoi în rena șterea
româneasc ă și în întreținerea sim țămintelor na ționale.
Centrul va avea o bibliotec ă proprie, în care vor fi ad ăpostite, în original
sau în copii, lucr ări vechi și noi, tip ărite în țară și în afara graniț elor țării,
referitoare la tem a
tica urmărită. Totodat ă, el își va constitui colec ții de izvoare
(documente, monede, medalii, m ărturii arheologice etc.), precum și o arhivă de
imagini pe suport digital. În felul acesta, Centrul „ Ștefan cel Mare” va deveni o
instituție de neocolit pentru aceia care întreprind cercet ări în direc țiile enunțate și
care vor putea g ăsi, adunate într-un singur loc, atât izvoare, cât și o bună parte din
bibliografie. Rezultatele acestei munci vor putea fi f ăcute publice în cadrul unor
reuniuni științifice, organizate atât la Putna, cât și în afara zidurilor m ănăstirii, în
centre academice și universitare. În a doua etap ă, ele vor putea fi valorificate în
volume (care vor continua seria acelora tip ărite în 2003–2004) sau în paginile
revistei „Analele Putnei”.
Pentru a în țelege rolul jucat de Sfânta M ănăstire Putna în salvarea c ărților
și a obiectelor de cult amenin țate cu distrugerea, în urma dezafect ării unor vechi
lăcașuri de închin ăciune, Centrul î și propune ș i valorificarea marelui tezaur artistic
și documentar al m ănăstirii, prin publicarea atât a pieselor din depozit, cât și a

CUVÂNT ÎNAINTE 4
documentelor inedite, p ăstrate fie în arhiva proprie, fie în alte arhive, publice sau
private.
Revista „Analele Putnei” va publica materiale – studii, articole, note,
însemnă ri, documente – care vor corespunde obiectivelor Centrului de Cercetare și
Documentare „ Ștefan cel Mare”. Ea va g ăzdui și o rubric ă de recenzii și de note
bibliografice, încurajând discuț iile și comentariile de specialitate asupra unor
lucrări (cărți și studii) din aria de interes a revistei. În m ăsura spațiului disponibil și
în condițiile unei bune colabor ări cu autorii, „Analele Putnei” vor avea și o rubrică
intitulată „Fișier bibliografic”, în care vor fi semnalate lucr ări închinate epocii lui
Ștefan cel Mare, neincluse în bibliografiile ap ărute în 2004.
Cel dintâi num ăr al revistei Centrului aduce în fa ța cititorilor 14 texte.
Primele trei au fost, iniț ial, comunic ări ținute la Iaș i, în ședința din 27 mai 2004 a
Programului de Cercet ări privind Ideologia Medieval ă a Puterii (Seminar VII, cu
tema Ștefan cel Mare – Fe țe ale puterii ). Următoarele 11 au fost, și ele, prezentate
sub formă de comunică ri la Iași, în cadrul colocviului Ș tefan cel Mare. I zvoar e și
interpretări, desfășurat la 10 martie 2005 și organizat de Programul de Cercet ări
privind Ideologia Medieval ă a Puterii (Seminar VIII), împreun ă cu Centrul de
Cercetare și Documentare „ Ștefan cel Mare” al Sfintei M ănăstiri Putna.
Printr-un fericit concurs de împrejur ări, primul volum publicat sub egida
Centrului „ Ștefan cel Mare” și primul num ăr al revistei sale, „Analele Putnei”, iau
aproape concomitent calea tipar ului. Este îndeajuns de gr ăitor pentru n ăzuințele
celor ce pornesc acum la drum. Iar aceste n ăzuințe nu sunt altceva decât lumin ă din
lumina aprins ă de „strămoșul cuminte” la „m ănăstirea sa drag ă” de la Putna și care,
după trecerea sa, a r ămas acolo, s ă-i vegheze ve șnicia.

REDACȚ IA

Praznicul Adormirii Maicii Domnului 2005

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 5–16. LIVIU PILAT
CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN VREMEA LUI ȘTEFAN CEL MARE
Cercetările din ultima vreme privind imaginarul și ideologia puterii în
timpul lui Ș tefan cel Mare se opresc tot mai mult asupra importan ței pe care
domnul Moldovei a acordat-o cultului Sfintei Cruci. Aten ția primilor cercet ători s-a
îndreptat asupra celor mai evidente forme de manifestare a acestui cult: bisericile
ctitorite de Ștefan cel Mare cu hramul În ălțării Sfintei Cruci, un hram extrem de
rar. Dumitru Nastase a legat ctitorirea bisericii de la P ătrăuți, în 1487, de
încheierea, în acela și an, a păcii cu turcii, prin aceasta ctitorul dorind s ă reliefeze c ă
era vorba, de fapt, de un armisti țiu provizoriu, care, de altfel, avea s ă și fie rupt, în
1500, prin încetarea pl ății tributului; acestui din urm ă moment îi corespunde, în
plan simbolic, ridicarea bisericii de la Volov ăț, cu acela și hram1. Ulterior, Maria
Magdalena Székely ș i Ștefan S. Gorovei au descoperit ș i alte semnifica ții ale
cultului Sfintei Cruci în Moldova lui Ștefan, plasându-i începuturile în 1472, anul
căsătoriei cu Maria Asanina Paleologhina, oficiat ă chiar la 14 septembrie, zi în care
se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci. În opinia autorilor cita ți, după 1472, aten ția
acordată de domn acestei s ărbători devine tot mai evident ă, ea având darul de a
ilustra că Moldova devenise centrul lumii ortodoxe, ca loc în care se în ălța Crucea2.
Recent, analizând implica țiile imaginii Ierusalimului Ceresc – care, la fel ca și
Crucea, marcheaz ă, din punct de vedere simbol ic, Centrul Lumii –, Maria
Magdalena Székely a ajuns la concluzia c ă Ștefan cel Mare „î și vedea ț ara ca
centru al împ ărăției creștine cu mult înainte de că sătoria cu prin țesa de la Mangop,
cel mai târziu de prin 1469–1470”3.
Întâmplarea face s ă pot aduce acum un argument în plus care să susțină
ipoteza privind existenț a cultului Sfintei Cruci înainte de 1472. Este vorba de un
document din 15 septembrie 1466, prin care Ș tefan cel Mare face o danie
Mănăstirii Putna. Ceea ce atrage aten ția nu este dania în sine, ci însemnarea
diacului care a redactat documentul: „A scris Tador Prodan a doua zi dup ă

1 Dumitru Nastase, Ideea imperial ă în Ță rile Române. Geneza și evoluția ei în raport cu
vechea art ă românească (secolele XIV–XVI) , Atena, 1972, p. 7–8.
2 Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, „Semne și minuni” pentru Ștefan voievod.
Note de mentalitate medieval ă, în SMIM , XVI, 1998, p. 53, reluat în volumul Ștefan cel Mare și
Sfânt. Portret în istorie , carte tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei ș i Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2003, p. 71–72.
3 Maria Magdalena Székely, „Vino să-ți arăt pe mireasa, femeia mielului”. C ădelnița de la
Putna și semnifica ția ei , în volumul Închinare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani , îngrijit de Ionel
Cândea, Paul Cernovodeanu și Gheorghe Laz ăr, Brăila, 2003, p. 431.

LIVIU PILAT 6
Înălțarea Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci, luni”4. Această mențiune mi s-a
părut stranie, pentru c ă în actele interne moldovene ști nu se obi șnuiește raportarea
la o sărbătoare din calendarul religios, ca în diplomatica latin ă, și nici precizarea
zilei din s ăptămână. Mai mult, men ționarea în document a celor doi mitropoliț i,
Theoctist și Tarasie de Roman, m ă face să cred că duminică, 14 septembrie 1466,
la Suceava, s ărbătoarea În ălțării Sfintei Cruci fusese marcată într-un asemenea
chip, încât diacul care avea s ă redacteze documentul în cauz ă, în ziua imediat
următoare, a fost cu totul impresionat. Această afirmație se bazeaz ă și pe o alt ă
realitate: efervescen ța cultural ă care marchează acest an al domniei lui Ștefan cel
Mare. Emil Turdeanu observa c ă, „în 1466, țâșnește, ca la un semn, avântul
înzestră rii culturale a ță rii”5. În acest an, începe construirea Mă năstirii Putna,
domnul face danii la Muntele Athos, iar activitatea c ărturărească din țară se
intensifică6. Nu pot preciza care a fost semnalul care a declan șat acest demaraj
cultural, dac ă a fost unul de natur ă politică sau religioas ă, însă evenimentul de care
am amintit m ă determin ă să cred că Panegiricul lui Eftimie a circulat în Moldova și
înainte de 1474, an din care dateaz ă cea mai veche copie7; aceasta, pentru c ă
sărbătorirea Sfintei Cruci și simbolistica sa sunt strâns legate de figura împ ăratului
Constantin8.
Prin imaginea care i-a fost creat ă, primul împ ărat creștin a lăsat posterit ății
nu doar un obiect de venera ție, ci și un important simbol al puterii. Descoperit ă de
mama sa, în urma unui miracol, Adevă rata Cruce a fost l ăsată în incinta
impresionantului complex de biserici constr uit de Constantin pentru a marca locul
Calvarului și al Mântuirii. Mai târziu, împ ăratul Theodosie va ridica pe Golgota o
monumental ă cruce de aur, fapt care va contribui la sporirea prestigiului acestei
relicve. Proliferarea, în arta Evului Mediu timpuriu, a crucilor monumentale,
răspândite din Armenia și până în Irlanda, poate fi perceput ă ca form ă de
prezentare a puterii Adev ăratei Cruci și ca o legă tură cu Ierusalimul – Centrul
Lumii – și cu principala sa relicvă , Sfânta Cruce9. Capturarea Ierusalimului de c ătre
perși, la începutul secolului al VII-lea, și recuperarea, apoi, de c ătre împăratul
Heraclios, a Crucii Sfinte au fost evenimente care au contribuit la sporirea
popularității acestei relicve. În 629, împă ratul a dus înapoi la Ierusalim simbolul

4 DRH , A, II, p. 204, nr. 141.
5 Emil Turdeanu, Manuscrisele slave din timpul lui Ștefan cel Mare , în idem, Oameni și
cărți de altădată, I, ediție îngrijit ă de Ș tefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, note
complementare, traduceri și postfață de Ștefan S. Gorovei, Bucure ști, 1997, p. 140.
6 Ibidem , p. 37.
7 G. Mihăilă, Tradiția literară constantinian ă de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist
Xanthopulos, Eftimie al Târnovei și domnii Țărilor Române , în idem, Cultură și literatur ă română
veche în context european. Studii și texte , București, 1979, p. 264.
8 Petre Guran, La légitimation du pouvoir princier dans les hagiographies slavo-byzantines
(XIe – XVIe siècles) , în „Archæus”, IV, 2000, 1–2, p. 259.
9 Bernard McGinn, Sfârșitul lumii și începutul cre știnătății, în volumul Teoria Apocalipsei
și sfârșiturile lumii , editor Malcolm Bull, traducere de Alina Cârâc, Bucure ști, 1999, p. 92.

CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN VREMEA LUI ȘTEFAN CEL MARE 7
protector al împă răției sale ș i, cu o pomp ă deosebit ă, în prezen ța unui numeros
public, l-a a șezat la loc în biserica Sfântului Mormânt10. Astfel de manifest ări
dedicate Crucii, ca simbol al biruin ței creș tine, au avut și ele darul de a spori
popularitatea relicvei, Crucea fiind asociat ă chiar și cu simboluri necre știne.
Crucea a r ămas în apanajul puterii, poate tocmai datorit ă popularităț ii sale.
Semnificând victoria lui Hristos asupra morț ii, ea a devenit un simbol al biruinț ei,
însușit de împ ărații bizantini, ca ș i de monarhii occidentali, fie c ă este vorba de
purtarea unei cruci simple, a unui sceptru sau a unui glob crucifer. Dup ă cum nota
Georges Duby, gestul de a comanda orfevrierilor cruci de aur și a le dărui
bisericilor a fost multă vreme apanajul împ ăraților și al regilor. Acest monopol se
va dispersa treptat, la fel ca ș i alte drepturi regale, a șa încât, în cursul secolului
al XI-lea, portul crucii se r ăspândește și în popor, participan ții la Cruciada I având
toți acest însemn11. Această generalizare va modifica, pentru occidentali, și modul
de a purta însemnul pe câmpul de luptă . Dacă, așa cum a demonstrat Carl
Erdmann, pân ă în secolul al XI-lea, vexillum nu înseamn ă decât crucea purtat ă în
procesiune sau în lupt ă, după această dată cuvântul va însemna doar flamur ă12.
Însă, aceasta nu semnific ă deloc o sc ădere în intensitate a cultului ci,
dimpotrivă , o ș i mai mare importanță acordată simbolului primei și celei de-A
Doua Veniri. După cucerirea Constantinopolului, în 1204, credin ța popular ă din
Occident, care de veacuri se alimenta din adorarea unor îndoielnice r ămășițe
pământești, va beneficia de adev ăratele comori ale Cre știnătății: două bucăți din
Crucea cea adev ărată, vârful lăncii, cele dou ă cuie, veșmântul și cununa de spini.
Sfântul Ludovic va cheltui o sum ă impresionant ă pentru construc ția și împodobirea
Sfintei Capele din Paris, care urma s ă adăpostească o bucată mare din Sfânta Cruce
și cununa de spini a Mântuitorului13. La 14 septembrie 1241, Ludovic cel Sfânt se
închina în mod solemn în fa ța relicvelor cump ărate de la Constantinopol.
Trebuie să observăm că relicva Adev ăratei Cruci și cultul acesteia au fost
adesea prezente în biografia unor personaje care, ulterior, au primit atributul
sfințeniei. O astfel de situa ție întâlnim în cazul dinastiei sârbe ști a Nemanizilor.
Din Viața Sfântului Simion , aflăm că acesta, devenit c ălugăr la Athos, va trimite în
patria sa un fragment din lemnul Adev ăratei Cruci. Aceast ă relicvă era destinată lui
Ștefan și trebuia să confirme demersul pur politic al desemn ării acestuia ca
moștenitor. Discursul care înso țește plecarea relicvelor este f ără echivoc. Simion se
adresează lui Ș tefan și urmașilor acestuia, conferind relicvei rolul de tropaiophoros

10 Gh. Rădvan, Sfânta Cruce ș i însemnătatea ei , în „Candela”, XLI, 1930, p. 481–484.
11 Georges Duby, Vremea catedralelor. Arta și societatea, 980–1420 , ediția a II-a, rev ăzută,
traducere de Marina R ădulescu, Bucureș ti, 1998, p. 118.
12 Carl Erdmann, Kaiserliche und Päpstliche Fahnen im hohen Mittelalter , în „Quellen und
Forschungen aus italienischen Archiven und Bi bliotheken”, XXV, 1933, p. 1–48, apud Andrei
Pippidi, Tradiția politică bizantină în Ță rile Române în secolele XVI–XVII , ediție revăzută și
adăugită, București, 2001, p. 59, nota 177.
13 Georges Duby, op. cit. , p. 209–210.

LIVIU PILAT 8
împotriva inamicilor vizibili și invizibili și se referă, în final, la modelul lui David
și al lui Constantin14. Potrivit lui Petre Guran, aceast ă translație a crucii-relicvar, ce
adăpostea un fragment din lemnul Adev ăratei Cruci, a putut fi influen țată de
relațiile sârbilor cu regatul ungar ș i de polemica pe care regalitatea maghiar ă o
ducea cu papalitatea15. La jum ătatea secolului al XIII-lea, a existat o adev ărată
dezbatere epistolară în legătură cu demnitatea de legat pontifical acordat ă Sfântului
Ștefan de c ătre papa Silvestru al II-lea și împăratul Otto al III-lea, care se traducea
în ceremonial prin dreptul regelui și al armatei sale de a fi preceda ți de cruce16.
Universalismul și forța acestui simbol sunt la fel de vii și în secolul al
XV-lea. Pe la jum ătea acestui veac, Piero della Francesca picta în capela altarului
bisericii Sf. Francisc din Arezzo „felurite scene în leg ătură cu crucea, începând cu
scena în care feciorii lui Adam, îngropându-l, îi pun sub limb ă sămânța copacului
din care a fost luat mai târziu lemnul pentru cruce, și sfârș ind cu scena proslă virii
crucii de c ătre împăratul Eracleo, care – ducând-o în spate, pe jos și desculț – intr ă
cu ea în Ierusalim”17. Evident, din aceast ă compozi ție nu putea lipsi scena
descoperirii Crucii și nici epopeea constantiniană .
După această succintă incursiune în istoria și simbolistica Sfintei Cruci,
putem reveni la Ș tefan cel Mare și Moldova. Precizez, îns ă, că acest demers era
absolut necesar pentru că , în zilele noastre, Crucea a devenit un simbol aproape
banal, dep ărtat de semnifica țiile sale de odinioar ă, fapt care îi determin ă pe mulți
istorici s ă nu acorde prea mare aten ție acestui subiect. Îns ă, Crucea este o
important ă efigie a puterii medievale, fapt ilustrat și de numeroasele adjective sau
locuțiuni adjectivale formulate în jurul ei, cum ar fi: „semnul biruin ței”, „toiagul
puterii”, „st ăpânirea împ ăraților” sau „p ăzitoarea a toat ă lumea”18. La fel de
numeroase sunt și tipurile de cruce19, care eviden țiază o simbolistic ă extrem
de variată .
În reprezent ările artistice ale perioadei ș tefaniene, întâlnim mai multe tipuri
de cruce, îns ă trei sunt cele mai importante: crucea simpl ă, crucea cu două brațe și
trei tipuri de cruce cu trei bra țe, unul dintre ele având două brațe oblice. Pentru
început, m ă voi ocupa de aceasta din urm ă, numită și „cruce patriarhal ă”, despre
care s-a spus c ă ar fi un însemn cu caracter relig ios, semnificând învestitura divin ă
a suveranului ca îndrum ător spiritual al poporului ș i că ea indică poziția domnului
de protector al Bisericii ortodoxe20.

14 Cf. Petre Guran, La légitimation du pouvoir princier… , p. 291.
15 Ibidem , p. 291, nota 126.
16 F. Dvornik, Slavii în istoria și civilizația european ă, traducere de Diana Stanciu,
București, 2001, p. 105, nota 6.
17 Giorgio Vasari, Viețile pictorilor, sculptorilor ș i arhitecț ilor, II, ediția a II-a, rev ăzută și
adăugită, traducere și note de Ștefan Crudu, Bucureș ti, 1968, p. 7.
18 Gh. Rădvan, Sfânta Cruce… , p. 485.
19 O prezentare succintă la I. Zugrav, Sfânta Cruce , în „Candela”, XLVII, 1936, p. 113–114.
20 Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină…, p. 62–63.

CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN VREMEA LUI ȘTEFAN CEL MARE 9
În Moldova, avem dou ă reprezent ări ale acestui tip de cruce: pe epitrahilul
de la Dobrov ăț21, unde doamna Maria Voichi ța ține în mân ă o astfel de cruce, și pe
acoperă mântul de mormânt al doamnei Maria Despina22. Ambele personaje sunt
legate de Radu cel Frumos, al c ărui „schiptru cel mare” fusese luat de Ștefan, în
147123, ceea ce m ă îndeamn ă să caut semnifica țiile acestui tip de cruce în Țara
Româneasc ă, acolo unde se întâlnesc multe alte asemenea reprezent ări, și nu în
Moldova, unde, ca simbol al puterii, domină incontestabil crucea dubl ă. Nu știm
cum arăta „schiptrul cel mare” al lui Radu cel Frumos; avem, îns ă, o informa ție că,
la 1475, un pretendent la tronul Țării Române ști era precedat de o cruce de argint
„cum se duce în fa ța unui patriarh”24. Evident, o asemenea informa ție nu poate
oferi prea multe elemente și de aceea, pentru a p ătrunde în simbolistica acestui
însemn, trebuie să ne întoarcem la Panegiricul lui Constantin:
„Și era împăratul prăznuind, să veselia și binecuvânta pre Dumnezeu, pre
cel ce au f ăcut lui atâtea mari și bune. Ș i să ridică cu mare râvnire și căldură, de
făcu 3 cruci dup ă număr, cele ce s ă arăta lui întru ră zboae, cea dintâi care la
Roma, a dooa la Vizantia, iar a treia oar ăcând au făcut pod la apa Dună rii. Și i-au
pus numele celei dintâi Isus, iar al țiia Hristos, iar ceii de-a treia Nika. Iar Eraclie
împărat au pus numele Anikitos, adec ă cel nebiruit care și pân ă astăzi stă la
stâlpul cel al porfirei. Și se zice de la mul ți că de trei ori într-un an îngerul lui
Dumnezeu pugoar ă de la ceriu la miezul nop ții și cântă «tris aghios», adec ă de 3
ori cântare sfânt ă, cădind și umbrind cr ucea cea sfânt ă și nebiruită: în luna mai, 7
zile, și în luna lui s ăptembrie, 14 zile, și duminica a treia a sfintelor p ăresimi, întru
carea ne închin ăm”25.
Așa cum reiese din text, ultima dintre cruc i, cea de la podul de la Sucidava
(Celei), mai exista înc ă în veacul al XIV-lea26, atunci când patriarhul Eftimie și-a
scris opera, locul fiind considerat ă miraculos, de vreme ce îngerul că delnița această

21 Repertoriul monumentelor și obiectelor de art ă din timpul lui Ștefan cel Mare , Bucureș ti,
1958, p. 308–309, fig. 216.
22 I. D. Ș tefănescu, Broderiile de stil bizantin și moldovenesc în a doua jum ătate a secolului
XV, în volumul Cultura moldoveneasc ă în timpul lui Ștefan cel Mare , îngrijit de M. Berza, Bucure ști,
1964, p. 506 și fig. 29.
23 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan , ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, Bucure ști, 1959, p. 17.
24 N. Iorga, O cronic ă muntean ă în grecește pentru secolul al XV-lea, în ARMSI , s. III, t.
XIX, 1937, p. 149–150, apud Andrei Pippidi, op. cit. , p. 65, nota 201.
25 G. Mihăilă, Tradiția literară constantinian ă…, p. 366.
26 Interesant ă este ș i observaț ia pe care Stephan Taurinus o face în Stavromachia: „Cetatea
Severin, a șezată pe malul nostru al Dun ării, este posesiunea extrem ă a ungurilor. Tot ce este dincolo
de ea este st ăpânit de turci. Mai jos de ea se vede o fântân ă pe care locuitorii o numesc fântâna Sfintei
Cruci, căci se crede că în ea a fost ascuns ă de către Cosroes o parte din insigna mântuitoare atunci
când acesta a trebuit s ă pornească la luptă împotriva împ ăratului Heraclius, de care a fost zdrobit și
toate oștile sale nimicite cu des ăvârșire. Se mai vede acolo o bisericu ță a Sfintei Cruci ridicat ă în
amintirea acestui fapt” ( Călători străini despre Țările Române , I, volum îngrijit de Maria Holban,
București, 1968, p. 160).

LIVIU PILAT 10
cruce. Să ne întoarcem, îns ă, acum, la acoper ământul de mormânt al doamnei
Maria Despina, pentru c ă aici pare a fi cheia misterului. V ălul de mormânt
înfățișează o cruce cu trei bra țe, de mari dimensiuni, iar în partea superioară găsim
următoarea inscrip ție: ISUS HRISTOS NIKA27, urmată de patru litere greceș ti ce
semnifică „lumina lui Hristos se arat ă tuturor”28. Dacă punem aceast ă inscripție în
legătură cu textul de mai sus, devine limpede c ă așa-numita cruce cu trei bra țe
reprezintă, în acest caz, cele trei cruci ridicate de Constantin, unite în acela și
trunchi. S-ar putea spune chiar c ă această cumulare exprima, la nivelul secolului
al XV-lea, o translatio potestas : Roma, p ărăsită de Constantin și devenită eretică,
Constantinopolul, unit cu Roma și apoi cucerit de turci, și, în fine, podul de la
Dunăre, cu crucea sa – singura asupra c ăreia cobora harul gra ției divine, aspect de
natură să legitimeze puterea și ambițiile principilor în al c ăror areal de st ăpânire se
afla aceast ă relicvă. Probabil c ă cercetări viitoare vor ar ăta în ce m ăsură
țarii bulgari ș i domnii din Țara Româneasc ă au exprimat acest transfer;
introducerea fragmentului citat din Panegiricul împăratului Constantin în
Învățăturile lui Neagoe Basarab29 ar putea constitui un punct de pornire pentru un
asemenea demers.
Un alt tip de cruce întâlnit este crucea cu trei bra țe paralele. Aceasta,
cunoscută sub numele de „cruce papal ă”, era un simbol al ierarhiei ecleziastice,
corespunzând tiarei papale, p ălăriei de cardinal și mitrei episcopale. Începând din
secolul al XV-lea, numai papa avea dreptul la crucea cu trei bare orizontale, crucea
dublă revenind cardinalilor și arhiepiscopilor, iar crucea simpl ă episcopilor30. În
Moldova, crucea cu trei bra țe paralele apare pe obiecte liturgice (de pild ă, pe aerele
care înfățișează împărtășirea Apostolilor31). Ea este legată mai mult de sfera
liturgicului și mai puțin de cea a puterii.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul crucii cu trei bare transversale, cu
ultimul bra ț oblic. Aceasta reprezint ă, pentru perioada lui Ștefan cel Mare,
imaginea Adev ăratei Cruci, descoperit ă de împărăteasa Elena. Începând cu biserica
de la Pă trăuți (1487) – unde, între chipurile celor doi sfin ți împărați, întâlnim o
astfel de cruce –, Constantin și Elena, cu crucea între ei, vor fi nelipsi ți din ctitoriile
lui Ștefan cel Mare (singura excep ție fiind Vorone țul)32. Este, îns ă, greu de spus
dacă între cele trei tipuri de cruce, prezentate mai sus, se f ăcea o netă diferențiere și

27 I. D. Ștefănescu, Broderiile de stil bizantin și moldovenesc… , fig. 29.
28 Petre Ș. Năsturel, Date noi asupra unor odoare de la M ănăstirea Putna , II, în Rsl, IV,
1960, p. 269 și nota 4.
29 Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul s ău Theodosie. Versiunea originală,
transcriere, traducere și studiu introductiv de G. Mih ăilă, București, 1996, p. 229.
30 J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicționar de simboluri , I, Bucure ști, 1994, p. 399, sub
vocea cruce .
31 I. D. Ștefănescu, op. cit. , fig. 11, 12, 13, 14.
32 Dumitru Nastase, Ștefan cel Mare împ ărat, în SMIM , XVI, 1998, p. 76, reluat în volumul
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie , p. 580.

CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN VREMEA LUI ȘTEFAN CEL MARE 11
dacă artiș tii primeau instruc țiuni clare privind reprezentarea lor. S-ar pă rea, totuși,
că fiecare tip tindea s ă exprime anumite afinităț i simbolice. O lucrare special ă
dedicată subiectului – a c ărei necesitate a fost reclamată și de P. Ș. Năsturel33 – ar
putea lămuri aceste aspecte.
Spre deosebire de ultima sa so ție, Ștefan cel Mare este reprezentat pe
epitrahilul de la Dobrov ăț purtând în mâna stângă o cruce cu două brațe. La fel îl
vom gă si și în alte reprezent ări și tot așa apare și fiul s ău, Alexandru. Acest tip de
cruce se întâlne ște în Bizan ț sub Iustinian al II-lea, repetându-se pân ă la Comneni
și Paleologi34. Să fie vorba, în acest caz, de preluarea unui simbol iconografic din
arta bizantină , folosit doar ca element votiv, care s ă ilustreze pietatea ctitorului ?
Mă îndoiesc, de și o legătură cu iconografia bizantin ă trebuie s ă fi existat. Cred c ă
acest tip de cruce a fost folosit de Ș tefan cel Mare ca simbol al puterii sale, crucea
înlocuind sceptrul și fiind, deci, un simbol al suveranit ății35.
Ideea nu este cu totul nou ă: crucea dubl ă, fiind și un simbol heraldic utilizat
de Ștefan cel Mare, a atras aten ția istoricilor, care au încercat s ă-i deslușească
semnifica țiile. Cu mici diferen țe, aprecierea unanim ă este că ea exprim ă idealul
luptei antiotomane, apari ția crucii duble de aur în stem ă fiind legat ă de anul 1473 –
„anul-cheie al domniei lui Ștefan cel Mare”36. Într-un sens mai general, crucea, în
diferitele sale ipostaze, semnific ă poziția de continuator și apărător al Ortodoxiei pe
care, în condi țiile dispari ției Imperiului Bizantin, domnul Moldovei și-a asumat-o
în această parte a Europei37. Totuși, prezența acestui simbol heraldic și în stemele
unor principi vecini i-a pus pe istoricii români în imposibilitatea de a stabili
provenien ța crucii duble, numită „de Lorena”38, apostolic ă39, patriarhală40, cruce
dublă iagelonic ă41 sau considerat ă o preluare din stema Ungariei42. Încercarea
soților Lia și Adrian B ătrâna de a lega schimb ările apărute în stema lui Ș tefan cel

33 Petre Ș. Năsturel, Cea mai veche inscrip ție de la Ștefan cel Mare (1463) , în volumul
Omagiu lui George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani , București, 1961, p. 350, nota 6, reluat
în volumul Ștefan cel Mare ș i Sfânt. Portret în istorie, p. 172, nota 11.
34 Agostino Pertusi, Insegne del potere sovrano e delegat o a Bisanzio e nei paesi di
influenza bizantina , Spoleto, 1976, p. 503–504, apud Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantin ă…,
p. 61, nota 184.
35 Vezi și Andrei Pippidi, op. cit. , p. 59–61.
36 Ștefan S. Gorovei, 1473 – un an-cheie al domniei lui Ștefan cel Mare , în AIIAI , XVI,
1979, p. 148, reluat în volumul Ștefan cel Mare ș i Sfânt. Portret în istorie , p. 391.
37 Lia Bătrâna, Adrian B ătrâna, Unele considera ții cu privire la stema dinastic ă a Moldovei
în vremea lui Ștefan cel Mare , în AIIAI , XXIV/1, 1987, p. 107.
38 Andrei Pippidi, op. cit. , p. 61.
39 Leon Șimanschi, Dumitru Agache, Moldova între anii 1469 și 1473: program de
guvernare și conjuncturi politice , în AIIX , XXXV, 1998, p. 14, reluat în volumul Ștefan cel Mare și
Sfânt. Portret în istorie , p. 383.
40 Octavian Iliescu, Emisiunile monetare ale Mol dovei în timpul domniei lui Ștefan cel
Mare , în volumul Cultura moldoveneasc ă în timpul lui Ștefan cel Mare , p. 200.
41 Lia Bătrâna, Adrian B ătrâna, Unele considera ții…, p. 109.
42 Ibidem , p. 111.

LIVIU PILAT 12
Mare de stricta desf ășurare a evenimentelor politice mi se pare neverosimil ă și
aceasta pentru că nu s-a ț inut seama de varietatea materialului analizat; or, gradul
de iscusin ță al meșterului putea acț iona hotărâtor asupra unor detalii ale stemei.
Provenien ța crucii duble din stemele regatelor vecine pare a fi demonstrat ă
și de emisiunile monetare. An alizând emisiunile monetare ș tefaniene, Octavian
Iliescu observa c ă crucea dubl ă, folosită pe reversul monedei, nu este o noutate,
monede cu acest simbol fiind emise și de Ștefan al II-lea și Petru al II-lea. Totu și,
autorul consider ă că, dacă anterior era vorba doar de imitarea unor monede str ăine,
o cu totul alt ă semnifica ție are acest însemn pentru domnia lui Ștefan cel Mare,
după dârza rezisten ță antiotoman ă43. Este dificil de precizat în ce m ăsură crucea
Sfântului Ștefan al Ungariei a influen țat simbolistica și ideologia puterii în
Moldova. Nu ar fi acesta primul simbol pe care domnii moldoveni l-au preluat de
la regii maghiari, îns ă folosirea crucii duble de aur, în stem ă și în iconografie, m ă
fac să cred că, în cazul lui Ștefan cel Mare, nu este vorba doar de simpla preluare a
unui însemn ș i că domnul cuno ștea destul de bine semnifica țiile și ideologia legat ă
de acest simbol.
Însă, pentru a ne convinge de acest lucru trebuie s ă ne întoarcem la cultul
Sfintei Cruci, mai precis la momentul 14 septembrie 1472. N-a ș putea spune în ce
măsură căsătoria oficiat ă în aceast ă zi îi dădea dreptul lui Ștefan să aspire la
moștenirea împ ăraților bizantini, îns ă semnifica țiile ideologice ale actului sunt cât
se poate de clare. Domnul Moldovei a dat o notă suplimentar ă de fast acestei
sărbători, comi țând un act neobi șnuit – ziua de 14 septembrie este zi de post
pentru Biserica ortodox ă –, prin care a exprimat leg ătura sa și a fam iliei sale cu
Sfânta Cruce.
Acest leg ământ va fi reînnoit prin construirea bisericii de la P ătrăuți,
în al cărei tablou votiv mijlocitor al domnului este însu și Sfântul Constantin,
modelul monarhic al lui Ștefan și primul biruitor sub semnul Crucii. Model al
unui ideal moral monarhic, a c ărui sfințenie se împlineș te domnind – sfin țenie
care se imit ă, nu se transmite44 –, Sfântul Constantin pare a fi cheia acestei
probleme. Dac ă privim reprezent ările din arta epocii ștefaniene, observ ăm că
primul împ ărat creștin este înf ățișat lângă o cruce cu trei bra țe, de mari
dimensiuni, care nu reprezint ă altceva decât Adev ărata Cruce, descoperit ă de
mama sa, Elena. Acest aspect m ă determin ă să cred că Ștefan cel Mare a folosit
marele simbol al biruin ței creștine prin mijlocirea modelului constantinian. În
acest sens, pledeaz ă și construirea de c ătre Ștefan a trei cruci mari de piatr ă pe
locul bătăliei de la Vaslui45, ceea ce aminte ște de acțiunea similar ă întreprins ă
de Constantin.

43 Octavian Iliescu, Emisiunile monetare… , p. 200.
44 Petre Guran, Reprezentări iconografice: semnifica ția nimbului, în „Sud-estul și contextul
european”, IX, 1998, p. 138, nota 23.
45 Călători străini despre Țările Române , II, volum îngrijit de Maria Holban, Bucure ști,
1970, p. 453.

CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN VREMEA LUI ȘTEFAN CEL MARE 13
Totuși, cineva ar fi tentat să se întrebe de ce Ștefan nu este reprezentat cu o
cruce cu trei bra țe, aidoma lui Constantin, sau similar ă cu cea purtată de Movile ști
în tabloul votiv de la Sucevi ța ? Mai poate fi vorba de ralierea la modelul
constantinian ? R ăspunsul este afirmativ, pentru c ă legătura nu este asigurat ă, în
acest caz, de num ărul de bra țe transversale ale crucii, ci de valoarea simbolic ă,
crucea dublă reprezentând, de cele mai multe ori, un fragment din Adev ărata
Cruce. Dac ă privim ilustra țiile din monumentala lucrare a lui Gustave
Schlumberger46, ca și piesele p ăstrate la Luvru, observ ăm că, în majoritate,
relicvariile care adă postesc fragmente din Adev ărata Cruce sunt în form ă de cruce
dublă. Chiar și faimoasa cruce de Lorena are la origini un fragment din lemnul
sfânt. La întoarcerea din cruciad ă, în 1241, cavalerul Ioan al II-lea d’Alluye a
primit din partea unui cleric un fragment din Adev ărata Cruce, încastrat într-o
cruce dublă , care aparț inuse împ ăratului Manuel Comnenul. Intrată în posesia casei
de Anjou, aceast ă relicvă va fi foarte important ă pentru patrimoniul simbolic al
acestei familii, fapt ilustrat de înfiin țarea „Ordinului Crucii” și de reprezentarea
unei cruci duble în tapiseria cunoscut ă sub numele de „Apocalipsa din Angers”.
Crucea dublă de Anjou va deveni crucea dubl ă „de Lorena” abia în 1477, când
René al II-lea a introdus aceast ă cruce în blazonul s ău, în scopul obț inerii unui plus
de legitimitate47.
Dacă ținem seama de aceste aspecte, suntem tentaț i să credem c ă o simplă
cruce dublă de aur era insuficient ă pentru a constitui un simbol al biruin ței pentru
„purtătorul de biruin ță” și că crucea dubl ă a lui Ștefan cel Mare ascunde, de fapt,
un fragment din Adevă rata Cruce. La M ănăstirea Putna s-a p ăstrat o asemenea
relicvă și multă vreme s-a considerat c ă ea a apar ținut lui Ș tefan cel Mare. Îns ă
dimensiunile neobi șnuite ale sfântului lemn de la Putna i-au atras aten ția lui
Vitalien Laurent care a demonstrat c ă această cruce este o copie adus ă de
Constantin Dapontes, în secolul al XVIII-lea, cu scopul de a ob ține ajutoare pentru
Mănăstirea Xeropotamu48. Nu avem nici o alt ă informație despre prezen ța unei
asemenea relicve în vremea lui Ș tefan cel Mare, îns ă aceasta nu înseamn ă că
domnul nu ș i-ar fi putut procura una și c ă nu ar fi fost tentat s ă o aibă.
În secolul al XVII-lea, la Mă năstirea Golia, exista un astfel de obiect, „o
cruce mare, aurit ă, înăuntrul căreia este o bucată neagră din Crucea cea adev ărată a
Domnului nostru Isus Hristos”49. Relicva fusese trimis ă de la Muntele Athos și era

46 Gustave Schlumberger, L’Epopée byzantine à la fin du dixième siècle , I, Paris, 1896,
p. 501; II, Paris, 1900, p. 65, 81, 177, 181 , 193; III, Paris, 1907, p. 237, 420, 421.
47 Interesant este faptul că acest simbol a fost folosit și în timpul celui de-al doilea r ăzboi
mondial. Ecusoane cu crucea de Lorena au fost purtate de trupele generalului de Gaulle, aceasta fiind
considerat ă o contrapondere a zvasticii.
48 V. Laurent, La pretendue croix byzan tine du trésor de Putna , în ARBSH , XXV/1, 1944,
p. 71–94.
49 Călători străini despre Țările Române , VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-
Dersca-Bulgaru și Mustafa Ali Mehmet, Bucure ști, 1976, p. 67.

LIVIU PILAT 14
chiar înso țită de un document care îi atesta autenticitatea. Tot de la Muntele Athos
și-ar fi putut procura și Ștefan un fragment din lemnul Sf intei Cruci. Din nefericire,
relațiile româno-athonite, mai ales pentru aceast ă perioadă, sunt insuficient
cunoscute, pentru c ă nu este de ajuns să știm doar ce danii au f ăcut domnii români
la Sfântul Munte. Tocmai de aceea, Dumitru Nastase recomanda „reconsiderarea
rolului jucat de Muntele Athos în istoria românilor în func ție de valoarea sa de
simbol și sursă a puterii”50. Știm despre Ș tefan cel Mare, dintr-o relatare
contemporan ă, că era considerat protector al Muntelui Athos51, știm că a făcut danii
aici, însă nu ș tim ce a primit în schimb. Or, acest ultim aspect este foarte important
pentru studierea ideologiei puterii deoarece, dac ă privim în ansamblu raporturile
domnilor români cu lumea ortodox ă, observăm că ele se derulau după principiul
dar/contra-dar. Pentru a ob ține danii substan țiale, clericii aduceau domnului un dar
cu grijă ales, în m ăsură să corespundă ambiț iilor și să flateze m ăreția domnului. De
exemplu, patriarhul Macarie al Antiohiei, venit în Moldova pentru a ob ține o danie
însemnată, îi va dărui lui Vasile Lupu „falca de jos a Sf. Vasile cel Mare”52, pentru
că știa că acest sfânt este patronul domnului53. Însă, dacă aruncăm o privire în
bagajele acestui cleric, vedem c ă el venise înarmat cu un adev ărat arsenal de
relicve, cuprinzând de la sânge de martiri până la bolovani de pe Golgota înro șiți
cu sângele lui Hristos. Relicva cea mai important ă era constituit ă, însă, din „câteva
țăndări din lemnul Adev ăratei Cruci” închise într-o superb ă cutie indian ă. „Când a
văzut-o, domnul Moldovei a ră mas foarte mirat și apoi s-a bucurat nespus de mult
când i-a spus domnul nostru pa triarh: «Aceasta este dată în numele tă u și ea să te
aibă în pază»”54.
Iată-ne, așadar, în fa ța unei probleme pe care speră m ca cercetă rile viitoare
să o poată elucida. Este foarte posibil ca dania substanț ială făcută de Ș tefan cel
Mare Mănăstirii Zografu, la 10 mai 1466, prin care domnul acorda acestei
mănăstiri un venit anual de 100 de duca ți ungurești55, să fi fost precedată de un
asemenea dar, fapt ce ar explica importan ța acordat ă de domn s ărbătorii Sfintei
Cruci, începând chiar din acel an. De asemenea, trebuie ad ăugat că o astfel de
relicvă, existentă în vremea lui Ștefan cel Mare, a putut fi pierdut ă de urmaș ii săi.
În 1538, capturarea tezaurului domnesc a dus la pierderea unor considerabile sume
de bani, dar și a unor diademe ale principilor, sceptre, cruci ș i a unei mul țimi de
icoane împodobite cu pietre scumpe, pe care Soliman le-a luat cu sine. Din întreg
acest tezaur, un obiect a atras aten ția în mod deosebit lui Hezar Fenn, cronicar turc
pe care Dimitrie Cantemir îl considera o surs ă de mare încredere. Este vorba despre

50 Dumitru Nastase, „Necunoscute” ale izvoarelor istoriei române ști, în AIIX , XXX, 1993,
p. 496.
51 Cf. Ștefan Andreescu, Miscellanea , în AIIAI , XIX, 1982, p. 653.
52 Călători străini… , VI, p. 43.
53 Ibidem , p. 36.
54 Ibidem , p. 43.
55 DRH , A, II, nr. 135.

CULTUL SFINTEI CRUCI ÎN VREMEA LUI ȘTEFAN CEL MARE 15
o cruce de aur, împodobită cu pietre scumpe, și căreia nimeni nu a fost capabil, la
momentul respectiv, s ă-i estimeze pre țul. Potrivit informa țiilor obț inute de
Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea, aceast ă cruce se p ăstra intactă în
tezaurul imperial56. Faptul c ă acest obiect s-a p ăstrat intact în tezaurul celui mai
mare duș man al Crucii, comportă două explicații: fie era vorba de o extraordinar ă
operă de artă, fie obiectul avea o înc ărcătură simbolic ă deosebită , care impunea
păstrarea sa de c ătre cuceritori.
Cert este, îns ă, că Sfânta Cruce a avut o importan ță deosebită pentru
domnia lui Ș tefan cel Mare, simbolistica ei cunoscând forme variate. Acest lucru se
poate constata și mai târziu. Astfel, Johannes Sommer poveste ște că lui Dimitrie
Wisznowieski, dup ă capturarea sa de c ătre Ștefan Tom șa, „i s-a poruncit să
mănânce o bucat ă de pâine în form ă de cruce, oferit ă de principe (ceea ce e socotit
la ei un leg ământ)”57. Și tot în această perioadă ne întâlnim din nou cu crucea
dublă, a cărei prezen ță în complicatele armoarii ale lui Despot vodă nu a primit
încă o explica ție58. Însă, așa cum observa Gheorghe Pung ă, în unele documente
interne, Despot se intituleaz ă „Ion voievod, domn al Țării Moldovei, nepot al lui
Ștefan voievod cel B ătrân”59. Din moment ce Despot a recurs la aceast ă titulatură,
care are un evident rol de legitimare, el raportându-se nu la dinastie, ci direct la
Ștefan cel Mare – f ără a preciza felul în care devenise nepotul acestuia –, nu este
deloc exclus ca el s ă-și fi însușit și simbolul marelui voievod.

56 Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, traducere de I. Hodoș , Bucureș ti, 1876,
p. 97, nota 88.
57 J. Sommer, Via ța lui Despot vodă, ediț ie de Traian Diaconescu, Ia și, 1998, p. 87.
58 Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină…, p. 61.
59 Cf. Gheorghe Pung ă, Cu privire la arborele ge nealogic a lui Despot vod ă, în ArhGen , II
(VII), 1995, 3–4, p. 31.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 17–34. MARIA MAGDALENA SZÉKELY
ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI
În 1241, împă ratul latin de la Constanti nopol, Baudouin al II-lea, trecând
printr-o mare criz ă financiar ă, i-a vândut v ărului său, regele Fran ței, Ludovic al
IX-lea (care avea s ă devină, mai târziu, cel Sfânt ), o parte din lemnul Adev ăratei
Cruci. Imperiul Bizantin și mai cu seam ă Constantinopolul erau pline, la vremea
aceea, de sfinte moa ște1, între care de departe cele mai pre țioase erau relicvele
legate de via ța și patimile Mântuitorului: buc ăți din lemnul ieslei de la Bethleem,
picături din laptele Maicii Domnului, coroan a de spini, pietre de la Sfântul
Mormânt sau de pe Muntele M ăslinilor, lemnul Sfintei Cruci, cuiele folosite la
răstignire, lancea și buretele. Coroana de spini, l ăsată în gaj vene țienilor de baronii
latini din Constantinopol, fusese deja r ăscumpărată de Ludovic al IX-lea, cu doi ani
înainte, pentru o sum ă uriașă și fusese întâmpinată cu mare fast la Paris2. Regele
Franței a mai adus apoi o piatr ă de la Sfântul Mormânt3, bucăți din lance, f ărâme
din burete, dar și moaște ale unor sfin ți, în total 22 de relicve. O vreme, acestea au
fost adăpostite în capela Saint-Nicolas a palatului regal. Se cuvenea, îns ă, ca ele să
fie așezate într-un loc pe m ăsura însemn ătății lor4. Pentru aceasta, regele Ludovic a
construit la Paris, în Île de la Cité5, o capelă palatină, ajuns ă până în zilele noastre:
la Sainte-Chapelle .
Biserica a fost sfin țită la 26 aprilie 1248. Scumpele dovezi ale Patimilor au
fost puse într-un relicvar uria ș – întruchipare a Ierusalimului Ceresc6 –, de 3 m
înălțime, cunoscut drept la Grande Chasse. De fapt, la Sainte-Chapelle îns ăși
fusese gândit ă ca un relicvar7, construit pe două niveluri: cu o capel ă la parter
(rezervată servitorilor, g ărzilor, osta șilor) și cu o capel ă suprapus ă, aflată în
legătură directă cu cea de jos, dar ș i cu apartamentele regale și care ad ăpostea

1 Michel Kaplan, Devastarea Constantinopolului , în volumul Cruciadele , introducere de
Robert Delort, traducere de George Miciacio, Bucure ști, f.a., p. 209–210.
2 Jacques Le Goff, Saint Louis , Paris, 1996, p. 140–145.
3 Relicvarul de argint aurit în care se p ăstrează până astăzi este o lucrare de orfevr ărie
bizantină, din secolul al XII-lea ( Le Louvre. Trésors du plus grand musée du monde , Paris-Bruxelles-
Montreal-Zürich, 1994, p. 144).
4 Jacques Le Goff, op. cit. , p. 146–147.
5 Inge Hacker-Sück, La Sainte-Chapelle de Paris et le s chapelles palatines du Moyen Âge
en France , în „Cahiers Archéologiques”, 13, 1962, p. 217.
6 Harald Wolter-von dem Knesebeck, Gothic Goldwork , în volumul The Art of Gothic.
Architecture, Scul pture, Painting , Edited by Rolf Toman, Köln, 1998, p. 486.
7 André Grabar, Martyrium. Recherches sur le culte des reliques et l’art chrétien antique , I,
Paris, 1946, p. 559.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 18
relicvele8. Capela de sus a fost închinat ă Sfintei Coroane și Adevăratei Cruci, iar
cea de jos – Maicii Domnului9; slujbe speciale se oficiau la 3 mai (în ziua Afl ării
Sfintei Cruci) și la 14 septembrie (în ziua Înă lțării Sfintei Cruci), dar și în
amintirea datelor la care relicvele ajunseser ă la Paris sau a datei la care fusese
sfințit locașul.
O bucată destul de mare din lemnul Sfinte i Cruci se afla deja în occidentul
Europei, înc ă din anul 802, în biserica lui Caro l cel Mare de la Aix-la-Chapelle
(Aachen)10. Dar cele mai multe fragmente din lemnul sfânt au fost aduse de
cavalerii întor și din cruciade. Unele dintre ele s-au p ăstrat pân ă astăzi, în
somptuoase relicvarii, în chiar bisericile unde au fost a șezate de donatorii lor ori în
muzee și colecții particulare11; altele s-au pierdut, dovada existen ței lor rămânând
numai în inventarele unor a șezăminte. Nu era obligatoriu ca fragmentele din Sfânta
Cruce să fie întotdeauna protejate în relicvarii și lăsate la vedere, pentru închinare.
Ele puteau fi puse și în altarele unor biserici, cum este cazul catedralei San
Francesco din Assisi.
Împărați și regi, cavaleri întor și cu bine din cruciade sau fe țe biserice ști au
dăruit bucăți din Sfânta Cruce unor edificii relig ioase care erau fie capelele lor de
curte, fie biserici de familie, fie propriile lor ctitorii, fie l ăcașuri în care îmbră caseră
haina monahal ă. Se întâmpla adesea ca posesorul unei asemenea relicve s ă împartă
fragmente din ea unor apropia ți, în felul acesta explicându-se ră spândirea lor pe o
arie geografic ă largă și într-un timp scurt.
Vaticanul era și el un loc unde, de-a lungul secolelor, se adunaseră felurite
comori și, desigur, pre țioase moa ște, dintre care lemnul Sfintei Cruci nu avea cum
să lipsească.
În Răsăritul ortodox, între odoarele cele mai de seam ă ale Muntelui Athos
se aflau sfintele moa ște. Astăzi se știe cu siguran ță că mănăstirile Marea Lavr ă,
Vatoped, Hilandar, Pantocrator, Xerop o
tamou, Dochiariou, Caracallou, Filoteou,
Simonopetra, Sfântul Pavel, Xenofon, Grigoriou, Esfigmenou, Sfântul Pantelimon
și Castamonitou posedă buc ăți din lemnul Adevă ratei Cruci12. Mă năstirile Ivir,

8 Inge Hacker-Sück, op. cit. , p. 240–242; Bruno Klein, The Beginnings of Gothic
Architecture in France and its Neighbors , în volumul The Art of Gothic , p. 83–85, 87–88.
9 Inge Hacker-Sück, op. cit. , p. 218.
10 Ibidem , p. 220.
11 Nu voi alc ătui, în cele ce urmeaz ă, un inventar al fragmentelor din lemnul Sfintei Cruci
sau al relicvariilor în care au fost a șezate unele dintre ele; pent ru aceasta, v. A. Frolow, La relique de
la Vraie Croix: rech erches sur le déve loppement d’un culte , Paris, 1961; idem, Les reliquaires de la
Vraie Croix , Paris, 1965; Franz Niehoff, Umbilicus mundi – Der Nabel der We lt. Jerusalem und das
Heilige Grab im Spiegel von Pilgerberichte n und –karten, Kreuzzügen und Reliquiaren , în volumul
Ornamenta Ecclesiae . Kunst und Künstler der Romanik , Herausgegeben von Anton Legner, III, Köln,
1985, p. 53–72 și catalogul, p. 82–87, nr. H 9 – H 11; p. 94–95, nr. H 15; p. 102–133, nr. H 25 – H 43; p.
133, nr. H * 1; p. 168, 184, nr. H 68.
12 Andrew Simonopetritis, Holy Mountain. Bulwark of Or thodoxy and of the Greek Nation ,
Salonic, 1969, p. 52, 60, 68, 75, 82, 83, 91, 94, 101, 105, 109, 119.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 19
Dionisiou, Cutlumus, Zografu și Stavronikita fie nu au asemenea relicve, fie nu
vorbesc despre ele.
De multe ori, buc ăți din Sfânta Cruce au fost trimise în dar unor suverani și
aceasta pentru că relicvele nu erau simple obiecte ale venera ției, ci adev ărate
simboluri ale puterii, importan ța unui suveran medieval fiind apreciat ă și în funcție
de numărul și valoarea moa ștelor pe care le primea sau pe care, la rândul s ău, le
dăruia. Fragmentul din Adevă rata Cruce primit de regele sârb Ștefan Primul
Încoronat de la tată l său, Sfântul Simion, „doit conf irmer la démarche purement
politique de la désignation de Štefan comme héritier […]. Mais la Croix renvoye
aussi à une symbolique du pouvoir , donc à une affirmation du caractère
monarchique du pouvoir/gouvernement serbe comme aux formes de piété
populaire pour la Croix très répandues dans le christianisme oriental”13. Cultul
relicvelor era, în fond, și o formă de manifestare a puterii. „Posséder des reliques
fait partie de la fonction impériale ou roya le: en accumulant les corps saints, le
prince se forge comme un bouclier sacré de son pouvoir et de son royaume”14. „Qui
détient les reliques est lui-même un roi christique et le roi des rois de ce monde”15.
Pe de altă parte, exista o strâns ă legătură între cultivarea idealului de
cruciadă și adunarea de relicve. În 1247, încercând s ă-l convingă pe regele Angliei
să pornească o cruciadă , patriarhul de Ierusalim i-a trimis pic ături din sângele
Mântuitorului. Regele Henric al III-lea – contemporan al lui Ludovic cel Sfânt – a
așezat relicva (cea mai pre țioasă dintre toate câte cump ărase ori primise în dar) în
catedrala Westminster Abbey. Ea a fost privit ă ca un instrument menit s ă
contrabalanseze importan ța covârșitoare a relicvelor de la Paris și să-l așeze, sub
raportul suveranului ideal, pe Henric al III-lea al ături de Ludovic al IX-lea. Aceasta
se vede și din faptul c ă noua catedrală însăși fusese construit ă după modelul capelei
palatine de la Paris16.
În ceea ce priveș te Adevărata Cruce, ea a fost nu numai un însemn militar,
ci și un element de propagand ă extrem de eficient în vederea proclam ării
cruciadei17. Prezența sa este men ționată îndeobș te în legă tură cu luptele împotriva

13 Petre Guran, Invention et translation des reliques – un cérémonial monarchique ? , în
RESEE , XXXVI, 1998, 1–4, p. 210 și 226.
14 Colette Beaune, L’inauguration de la Sainte-Chapelle , în „Historia”, 63, janvier–février
2000, p. 70.
15 Ibidem .
16 Ute Engel, Gothic Architecture in England, în volumul The Art of Gothic , p. 136
(„Westminster Abbey became the most French of English Gothic church buildings”).
17 Giuseppe Ligato, The Political Meanings of the Relic of the Holy Cross among the
Crusaders and in the Latin Kingdom of Jerusalem: An Example of 1185 , în Autour de la Première
Croisade , Actes du colloque de la „Society for the Study of the Crusade and the Latin East”,
Clermont-Ferrand, 22–25 juin 1995, réunis par Michel Balard, Paris, 1996, p. 316–317. Din izvoare
nu se înțelege foarte clar dacă vexillum crucis trimis de la Ierusalim regelu i Henric al II-lea, în 1185,
pentru a-l convinge s ă porneasc ă la cruciad ă, era o banier ă cu semnul Crucii sau era chiar o f ărâmă
din lemnul sfânt ( ibidem , p. 320; pentru semnifica ția formulei vexillum sanctae crucis : p. 321–330).

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 20
dușmanilor credin ței creștine18. Calitatea Crucii de aduc ătoare a biruin ței era
cultivată într-o măsură atât de mare încât, în vremea cruciadelor, „a military failure
could be attributed to the absence of the Holy Wood”, iar „the presence of the relic
in the royal expeditions became soon quite normal and expected”19. Această
legătură a deț inătorilor puterii cu Sfân ta Cruce este evidentă nu numai pentru
vremurile de r ăzboi, ci și pentru cele de pace, când relicva era folosit ă în cadrul
unor ceremonii. De pild ă, la încoronarea regilor Poloniei se utiliza un fragment din
lemnul sfânt, primit de la Bizan ț de Vladislav Jagiello, în 142020.
Informații directe despre existen ța în Moldova secolului al XV-lea a
vreunui fragment din lemnul Adev ăratei Cruci nu exist ă21. Vechile noastre izvoare
narative nu pomenesc niciodat ă eventuala aducere în țară a unei asemenea relicve.
Dar nu trebuie s ă ne mire: aceste izvoare nu relateaz ă nimic nici despre aducerea
moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, ceea ce nu înseamn ă că evenimentul
nu s-a petrecut.
S-a remarcat, în repetate rânduri, aten ția pe care Ștefan cel Mare a acordat-o
zilei de 14 septembrie, zi în care se pr ăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci22. În ultimii
30 de ani de domnie, Ștefan a lăsat suficiente indicii despre importanța pe care o
dădea acestei să rbători. În 1473, considerat „an-cheie” al domniei lui Ștefan cel
Mare23, principele a încetat s ă mai plătească tribut Por ții și l-a scos din tronul Ță rii
Românești pe filootomanul Radu cel Frumos. Tot în acela și an, domnul a fost
pictat, pentru prima și ultima oară , în genunchi în fa ța Maicii Domnului cu Pruncul,
în Tetraevanghelul de la Humor, manuscris în a c ărui însemnare dedicatorie
donatorul este numit „împ ărat”. Dar evenimentele din 1473 fuseser ă precedate de
căsătoria lui Ștefan cel Mare cu Maria din neamul Paleologilor-Asani de la

Mulțumesc colegului meu, d-l Ovidiu Cristea, pentru amabilitatea cu care mi-a semnalat și mi-a pus
la dispozi ție acest studiu.
18 Ibidem , p. 317.
19 Ibidem , p. 319.
20 Marek Derwich, Le baiser de paix utilisé lors du c ouronnement des rois de Pologne et
déposé au Trésor de Notre-Dame de Paris. Considér ations sur l’importance des croix et des reliques
pour le couronnement des rois de Pologne , în „Cahiers de Civilisa tion Médiévale”, XXXVIII, 1995,
p. 337–344.
21 V. Sorin Iftimi, Lemnul Sfintei Cruci și Țările Române. Însemn ări privitoare la ideologia
medievală a puterii în spa țiul ortodox, în volumul De potestate . Semne și expresii ale puterii în Evul
Mediu românesc , Iași, 2005 (în curs de apari ție).
22 Maria Magdalena Székely, Ș tefan S. Gorovei, „Semne și minuni” pentru Ștefan voievod.
Note de mentalitate medievală, în SMIM , XVI, 1998, p. 53–54, reluat în volumul Ștefan cel Mare și
Sfânt. Portret în istorie , carte tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei ș i Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2003, p. 71–73.
23 Dumitru Nastase, Ideea imperial ă în Ță rile Române. Geneza și evoluția ei în raport cu
vechea artă româneasc ă (secolele XIV–XVI) , Atena, 1972, p. 10; Ștefan S. Gorovei, 1473 – un an-cheie
al domniei lui Ștefan cel Mare , în AIIAI , XVI, 1979, p. 145–149, reluat în volumul Ștefan cel Mare și
Sfânt. Portret în istorie , p. 388–393; idem, 1473: Ștefan, Moldova ș i lumea catolic ă, în AIIX , XXIX,
1992, p. 75–83, reluat în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie, p. 394–404.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 21
Mangop. Cununia s-a oficiat chiar la 14 septembrie 147224, în ciuda faptului c ă
aceasta este o zi de post, în care, deci, nu se fac nun ți. Fireș te că oficierea cununiei
nu a fost întâmpl ător rânduită pentru ziua aceea, unirea principelui moldovean cu
urmașa împ ăraților bizantini fiind anume pus ă sub semnul În ălțării supremului
simbol al cre știnismului. Este un adev ăr care nu mai are nevoie de demonstra ție
acela că locul unde se înal ță Crucea devine Centru al Lumii, al împ ărăției creștine
prin excelen ță25. O asemenea idee pare s ă se fi născut în mintea lui Ștefan cel Mare
înainte de c ăsătoria sa cu Maria Asanina Paleologhina26. La 12 aprilie 1470,
domnul Moldovei dă ruia ctitoriei sale – M ănăstirea Putna – o c ădelniță care
transpunea în metal scump imaginea Ierusalimului Ceresc. Întocmai ca și Crucea,
Ierusalimul Ceresc evoca și el Centrul Lumii27, ceea ce înseamn ă că Ștefan își
vedea țara în chip de centru al împă răției creștine cu mult înainte de 14 septembrie
1472. Judecând acest lucru în contextul politicii pontice a lui Ștefan cel Mare, am
presupus c ă domnul a început s ă socoteasc ă Moldova centru al lumii cre știne în
1465, odat ă cu luarea Chiliei, „fapt de o deosebit ă însemnătate sub raport economic
și strategic […], aflat la originea principalelor conflicte externe ale țării timp de
aproape un sfert de secol”28.
În 1487, când etapa marilor confrunt ări militare cu Imperiul Otoman se
terminase, Ștefan cel Mare a construit biserica de la Pă trăuți, cu hramul Cinstitei
Cruci29, hram despre care s-a crezut c ă ar fi acelaș i cu Înălțarea Sfintei Cruci. În
pictura bisericii din P ătrăuți se întâlne ște o scen ă, cunoscut ă sub numele de
„Cavalcada împ ăratului Constantin”. „O compoziț ie amplă grupează o întreag ă
oaste de sfin ți militari, c ălărind sub arme și cu mantiile fâlfâind, în frunte cu
Sfântul Constantin ș i cu Arhanghelul Mihail, într-o direc ție indicat ă, din cer, de o
cruce. Dup ă cum a ar ătat A. Grabar, evocând victoria câ știgată în numele Crucii de
împăratul Constantin cel Mare asupra duș manilor s ăi păgâni, aceast ă compoziție nu
făcea decât s-o invoce pe cea a moldovenilo r asupra turcilor […]. Biserica din

24 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan , ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, Bucure ști, 1959, p. 17.
25 „Varianta cea mai r ăspândită a simbolismului Centrului este Arborele Cosmic, care se
găsește în mijlocul Universului și care sus ține ca o ax ă cele trei Lumi” (Mircea Eliade, Imagini și
simboluri. Eseu despre si mbolismul magico-religios , traducere de Alexandra Beldescu, Bucure ști,
1994, p. 54). „Crucea a fost asimilat ă cu Arborele Cosmic tocmai ca simbol al Centrului Lumii”
(ibidem , p. 202). V. și Geneviève Bresc-Bautier, Sfântul Mormânt, în volumul Cruciadele, p. 146–147.
26 Maria Magdalena Székely, „Vino să-ți arăt pe mireasa, femeia mielului”. C ădelnița de la
Putna și semnifica ția ei , în volumul Închinare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani , îngrijit de Ionel
Cândea, Paul Cernovodeanu și Gheorghe Laz ăr, Brăila, 2003, p. 431–432.
27 Pierre-André Sigal, Și mărșăluitorii lui Dumnezeu au pus mâna pe arme , în volumul
Cruciadele , p. 116–117.
28 Șerban Papacostea, Relațiile interna ționale ale Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare ,
în idem, Evul Mediu românesc. Realit ăți politice și curente spirituale , București, 2001, p. 143, reluat
în volumul Ștefan cel Mare ș i Sfânt. Portret în istorie, p. 520.
29 Repertoriul monumentelor și obiectelor de art ă din timpul lui Ștefan cel Mare , Bucureș ti,
1958, p. 61, nr. 3.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 22
Pătrăuți și compozi ția ei alegoric ă trebuiau s ă spună limpede c ă pacea nu fusese
acceptată decât în fapt, ca o provizorie «încetare a focului», de c ătre domnescul
ctitor, care se socotea virtual în ră zboi, apelând la for țele cerești cele mai calificate
în vederea declan șării lui efective”30. Un an mai târziu, tot la 14 septembrie, se
sfințea biserica M ănăstirii Vorone ț, având ca hram pe Marele Mucenic Purt ător de
Biruințe Gheorghe. În fine, spre sfârș itul domniei, în 1500, Ștefan cel Mare începea
construcția bisericii de la Volovăț , sfințită în ziua În ălțării Sfintei Cruci31. Hramul
ei, chiar În ălțarea Sfintei Cruci, „nu reprezint ă, însă, decât o reluare – și o precizare –
când lupta reîncepe, a hramului că ruia îi fusese dedicat ă cu 13 ani în urm ă, când ea
se întrerupea, biserica din P ătrăuți”32.
Această ctitorie a lui Ștefan cel Mare merit ă o atenție special ă. Tabloul ei
votiv a fost repictat33, pe un strat nou de tencuial ă. Teodora Voinescu era de p ărere
că actualul tablou votiv de la P ătrăuți are „toate caracteristicile picturii timpului și
același stil cu restul ansamblului”34. Răzvan Theodorescu socotea c ă „tabloul votiv
din naos, cu ctitorul zugr ăvit după model, a șezat în fa ța lui Hristos are ceva din
atmosfera de curte a Bizan țului” și remarca „fine țea desenului, pân ă la redarea unor
amănunte ale fizionomiei de noble țe clasică”35. Tereza Sinigalia considera tabloul
votiv de la P ătrăuți „o piesă de excep ție, potențată și de încercarea de portretizare a
lui Ștefan în primul rând”36. Încercând s ă explice motivul pentru care a fost nevoie
de repictarea tabloului, Maria Ana Musicescu a avansat dou ă ipoteze: „ori c ă în
cuprinsul lui se afla o gre șeală sau o inabilitate de execu ție care a f ăcut necesară
repictarea; ori c ă în cursul pict ării monumentului a intervenit schimbarea în situaț ia
lui Bogdan, ceea ce a avut drept urmare punerea în concordan ță a tabloului cu noul
rang pe care îl de ținea singurul fiu al lui Ștefan”37. Reluând discuț ia, Tereza
Sinigalia a mers cu ipotezele și mai departe: „biserica ridicat ă de Ștefan cel Mare în
1487 a fost pictat ă la unu-doi ani dup ă construirea sa, conform uzan țelor canonice,
dar și tehnice. Un tablou votiv amplu, traducând realit ățile momentului, a fost
desfășurat pe ambii pere ți. În mod normal în acest tablou votiv figurau atât
Alexandru, fiul cel vârstnic, asociat la tron, cât și Bogdan-Vlad, mezinul având în

30 Dumitru Nastase, Ideea imperial ă în Țările Române , p. 7.
31 Repertoriul… , p. 183, nr. 20.
32 Dumitru Nastase, op. cit. , p. 8.
33 V. ș i Maria Magdalena Székely, Observa ții mărunte în vechi biserici moldovene ști, în
SMIM , XV, 1997, p. 177–178.
34 Teodora Voinescu, Portretele lui Ștefan cel Mare în arta epocii sale , în volumul Cultura
moldoveneasc ă în timpul lui Ștefan cel Mare , îngrijit de M. Berza, Bucure ști, 1964, p. 471, nota 1.
35 Răzvan Theodorescu, „Această poart ă a Creștinătății”, în volumul Artă și civilizație în
timpul lui Ștefan cel Mare , București, 2004, p. 6; acela și text (cu neînsemnate diferen țe și fără
„bibliografia orientativ ă”), în RM , XL, 2004, 3, p. 8.
36 Tereza Sinigalia, Arta pictorilor – între unitate și diversitate, în volumul Artă și
civilizație în timpul lui Ștefan cel Mare , p. 63.
37 Maria Ana Musicescu, Considera ții asupra picturii din altarul și naosul Vorone țului, în
volumul Cultura moldoveneasc ă în timpul lui Ștefan cel Mare , p. 370, nota 2.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 23
jur de 10 ani, și posibil înc ă o fetiță. În acest context, locul lui Alexandru s-ar fi
cuvenit a fi imediat după tatăl său, celelalte personaje urmând. Schimbarea pozi ției
lui Bogdan în stat, după moartea lui Alexandru, la 29 [sic !] iulie 1496, a
determinat repictarea tabloului votiv numai în zona în care imaginea nu mai
corespundea realităț ilor istorice ale momentului: apariț ia unui nou asociat la tron,
deci a unui nou mo ștenitor al coroanei”38.
Tabloul votiv de la P ătrăuți nu a putut fi, îns ă, repictat în vremea lui
Ștefan cel Mare, ci într-o etap ă ulterioar ă. Oricine prive ște chipurile lui Ștefan și
ale membrilor familiei sale și le compar ă cu figura Sfântului Constantin, aflat în
postura de intercesor, pe peretele de vest al naosului, constat ă că fețele ctitorilor
sunt umflate, turtite, c ă trupurile sunt îngroș ate, lipsite de suple țe. Mai mult decât
atât, coroanele pe care ei le poart ă sunt grosolane, neavând nimic de-a face cu
coroanele pictate, bună oară, la Vorone ț. Este un semn clar c ă aici suntem în fa ța
unei picturi din vremea în care domnii Moldovei nu mai purtau coroane și pictorii
nu mai acordau atenț ie reprezent ării acestor obiecte. În afar ă de aceasta, nici unul
dintre personajele din tablou nu are nume. Or, din nici o imagine votiv ă în frescă,
păstrată în forma l ăsată de Ș tefan cel Mare, nu lipse ște numele personajelor. Cel
care a ref ăcut tabloul de la P ătrăuți s-a mărginit, de fapt, la a picta ceea ce v ăzuse
în tabloul vechi: un b ărbat cu macheta bisericii în mâini, un tână r și o femei e
însoțită de două fetițe. Și a fă cut-o cu atâta inabilitate, încât G. Bal ș credea c ă
Ștefan cel Mare apare înso țit de două femei39 ! Din toate aceste motive, cea de-a
doua ipotez ă formulată de Maria Ana Musicescu – ș i preluată de Tereza Sinigalia –
nu poate fi luată în considera ție. Dar dac ă o admitem ca valabil ă pe prima și dacă
ținem seama de faptul c ă, în biserica de la P ătrăuți, toate inscrip țiile de pe scenele
pictate sunt în limba greac ă, ne putem întreba ce titlu va fi purtat Ștefan cel Mare
sau cum va fi fost el înf ățișat și dacă nu cumva aici vor fi fost „gre șelile” pe care
urmașii săi au trebuit s ă le îndrepte târziu, în alte conjuncturi politice.
În exterior, biserica lui Ștefan are un singur perete pictat: cel de vest, cu o
singură compozi ție – Judecata de Apoi. S-a presupus c ă această frescă ar fi mai
târzie, dar pisania, neobi șnuit de mic ă și de îngust ă, total diferit ă de pisaniile
bisericilor contemporane P ătrăuților (Milișău ții, Sfântul Ilie–Suceava și Voronețul)
trădează intenția v ădită a ctitorului de a avea un perete cu cât mai mult spa țiu liber,
necesar desf ășurării ciclurilor iconografice. O viitoare cercetare am ănunțită a
picturii de pe peretele de apus al bisericii din P ătrăuți ar putea oferi argumente noi
în favoarea ipotezei privind început ul picturii exterioare moldovene ști în vremea
lui Ștefan cel Mare, sus ținută, cu destul temei, în anii din urm ă40.

38 Tereza Sinigalia, op. cit. , p. 63–64.
39 G. Balș, Bisericile lui Ștefan cel Mare, Bucure ști, 1926, p. 22.
40 Dumitru Nastase, Biserica din B ălineș ti și pictura ei exterioar ă, în SCIA , seria Art ă
plastică, 43, 1996, p. 3–18; idem, Pictura exterioar ă a bisericii din Bă linești și ferecă tura
Tetraevanghelului de la Feleac , în volumul Închinare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani ,
p. 473–477.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 24
În legătură cu pictura interioară a bisericii din Pă trăuți se cuvine reamintit
faptul că Sfântul Împ ărat Constantin este reprezentat aici de trei ori41: o dată ca
intercesor în tabloul votiv, a doua oară ținând crucea, împreun ă cu mama sa, Sfânta
Elena (pe peretele de vest al naosului) și a treia oară în marea scen ă numită
îndeobște „Cavalcada împ ăratului Constantin” (pe peretele de vest al pronaosului,
deasupra u șii de intrare).
Despre semnificaț ia așa-numitei „Cavalcade” s-a scris mult. Meritul de a fi
încercat o prim ă interpretare a scenei îi revine lui André Grabar. El a remarcat c ă
armata sfin ților reprezentat ă acolo este condus ă de Arhanghelul Mihail, c ăruia îi
urmează Sfântul Împ ărat Constantin, Sfinț ii Gheorghe și Dimitrie, apoi, în grup
mai mare și mai dificil de identificat, Sfin ții Theodori, probabil Sfântul Procopie,
Sfântul Mercurie, Sfântul Nestor, Sfântul Artemie și Sfântul Eustratie. Undeva, în
dreapta, indicând sensul de mers, se distinge o cruce pe fondul albastru al cerului. După părerea lui Grabar, această cruce explic ă, în fond, scena: plecarea
împăratului Constantin la lupta care va aduce victoria credinț ei creștine
42.
Istoricul de artă francez a atras aten ția că imaginea nu apare în nici o erminie, ea
trebuind s ă aibă rațiuni speciale43. Și află aceste raț iuni în lupta împotriva
necredincio șilor a lui Ștefan cel Mare – „Nou Constantin”, prezumtiv comandant
de cruciad ă –, procesiunea sfin ților militari sub semnul Crucii având un sens clar
alegoric44.
La rândul s ău, Sorin Ulea a ad ăugat: „… pe peretele de vest al pronaosului
bisericii din P ătrăuți e zugră vită o vastă friză care ocup ă întreaga l ățime a peretelui
și-l înfățișează pe împăratul Constantin c ălare pe un cal șarg, conducând o
impozantă cavalcad ă de sfinți militari, în frunte cu Sfin ții Gheorghe și Dimitrie.
Împăratul e precedat de Arhanghelul Mihail, conduc ătorul oștilor cere ști, care
deschide simbolic drumul, ar ătându-i lui Constantin, cu mâna întins ă, o cruce albă
apărută pe cer, în extrema dreapt ă a compozi ției, deasupra unui munte. Este vorba,
așadar, de transpunerea iconografic ă a faimoasei legende povestit ă de Eusebiu în
Vita Constantini , după care Constantin, pornit la lupt ă pentru ap ărarea Creștinătății,
ar fi văzut, în drumul s ău spre Roma, deasupra soarelui în asfin țit, o cruce
lum
inoasă însoțită de cuvintele : « ToÚtJ n…ka» (Învinge prin aceasta) […]. Zugr ăvită
chiar deasupra u șii de ieșire din biseric ă și ocupând întreaga l ățime a pronaosului,
această compozi ție avea, în chipul cel mai evident, menirea s ă rămână în ochii
tuturor celor care ie șeau din biseric ă, o imagine care s ă se graveze în memorie; un
exemplu care s ă țină mereu treaz ă în conștiința lor ideea fundamental ă a vremurilor

41 Idem, Ștefan cel Mare împ ărat, în SMIM , XVI, 1998, p. 74, reluat în volumul Ștefan cel
Mare și Sfânt. Portret în istorie , p. 578.
42 André Grabar, Les croisades de l’Europe Orientale dans l’art , în idem, L’art de la fin de
l’Antiquité et du Moyen Âge , I, Paris, 1968, p. 169.
43 Ibidem , p. 170.
44 Ibidem , p. 170–171.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 25
în care tră iau: lupta împotriva cotropitorului otoman și încrederea în victoria
finală ”45.
I. D. Ș tefănescu, R ăzvan Theodorescu46 și acum, în urm ă, Ștefan
Andreescu47 au găsit asemănări între scena de la P ătrăuți și ciclul Legenda Crucii
pictat de Piero della Francesca în biserica San Francesco di n Arezzo, la 1452–1466.
Au fost folosite, pentru compara ție, mai ales episoadele privind visul împ ăratului
Constantin, victoria asupra lui Maxen țiu și bătălia dintre Heraclius și Chosroe.
De la bun început, trebuie spus c ă termenul „cavalcad ă” folosit pentru
compoziția de la Pă trăuți nu mi se pare potrivit, întrucât caii sfin ților nu sunt
înfățișați alergând, ci mergând la pas. Pe de altă parte, în chip surprinz ător,
personajele nu au înf ățișarea războinică pe care ar fi presupus-o o scen ă menită să
îndemne la lupt ă permanent ă împotriva necredincio șilor. Dimpotriv ă, Arhanghelul
Mihail are capul întors spre spate, dând impresia c ă vorbește cu împă ratul
Constantin, Sfântul Gheorghe prive ște spre Sfântul Dimitrie, iar în grupul compact
de sfinți militari care urmeaz ă, primul î și sprijină brațul drept pe umărul celui de
alături, iar ultim
ii doi par s ă s t e a d e vo r b ă. Mai mult decât atât, îndeob ște, când
acești sfinți militari sunt picta ți în locul care li se cuvine, în naos, ei poart ă fel și fel
de arme: s ăbii, arcuri înso țite de tolbe pline cu s ăgeți, lănci, cuțite; mai au scuturi
mari de ap ărare și coifuri, de obicei l ăsate pe spate. La P ătrăuți au doar lă nci și
scuturi. Ceea ce ni se înf ățișează în fresca bisericii lui Ștefan pare a fi mai mult o
paradă, decât o pornire la lupt ă propriu-zis ă.
Asupra compara ției cu scenele de la Arezzo z ăbovesc foarte pu țin. Spre
deosebire de acelea, compozi ția de la P ătrăuți nu reproduce nici o lupt ă;
dimpotrivă , ea degaj ă o atmosfer ă de seninătate și liniște, m ișcarea însăși fiind abia
sugerată . Caii împă ratului Constantin și ai celor 11 sfin ți militari care-i urmeaz ă au
fost picta ți în gri, ocru (mai multe nuanț e) și roșu (mai multe nuan țe). Desigur c ă
folosirea numai a acestor culori nu este lipsit ă de semnifica ție. Prin nuanț e de ocru,
pictorii medievali reprezentau p ământul și, în general, tot ceea ce ținea de
materie48. Roșului îi erau conferite semnifica ții bogate, unele chiar contradictorii49;

45 Sorin Ulea, în Istoria artelor plastice în România , redactată de un colectiv sub îngrijirea
acad. prof. George Oprescu, I, Bucure ști, 1968, p. 353–354.
46 Răzvan Theodorescu, Arezzo și Pătrăuți, în idem, Istoria văzută de aproape , București,
1980, p. 80–82, reluat în „cultur ă & turism.ro”, 11, 2004, p. 55–57 și cu traducere în limba englez ă; v.
și idem, „Această poartă a Creș tinătății”, p. 7.
47 Ștefan Andreescu, Pătrăuți și Arezzo: o compara ție și consecin țele ei , în volumul Ștefan
cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, carte tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului
Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 375–388.
48 Egon Sendler, Icoana, imaginea nev ăzutului. Elemente de teologie, estetic ă și tehnică,
traducere din limba francez ă de Ioana Caragiu, Florin Caragiu și monahia Ilie Doini ța Teodosia,
București, 2005, p. 169.
49 Michel Pastoureau, Omul roș u. Iconografia medieval ă a lui Iuda, în idem, O istorie
simbolică a Evului Mediu occidental , traducere din francez ă de Em. Galaicu-P ăun, Chișinău, 2004,
p. 232–233.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 26
culoare a sângelui, el simboliza, în primul rând, via ța50. Zugravii de la P ătrăuți au
folosit, așadar, în reprezentarea cailor, culori „bune”, optimiste, în a șa fel încât
compoziția să transmită un mesaj de încredere și speranță. Fără îndoială că tot de
aceea s-a evitat utilizarea negrului , care exprima lipsa luminii, absen ța a toate,
moartea51.
Din întregul grup pictat în biserica lui Ștefan cel Mare se detaș ează silueta
Arhanghelului Mihail, singurul care c ălărește un cal alb. Pentru oamenii Evului
Mediu, albul semnifica puritate, calm, lumin ă, bucurie52, fiind „culoarea care
exprimă în mod direct lumea dumnezeiasc ă”53. Cum, „în cadrul unei picturi, albul
domină imaginea prin stră lucirea sa”54, înseamn ă că zugravii de la P ătrăuți au vrut
să sugereze – prin folosirea acestei culori – c ă cel mai important personaj din
întregul grup este Arhanghelul Mihail, și nu împ ăratul Constantin55. În fine, între
frescele de la Arezzo și cele de la P ătrăuți mai exist ă un element deosebitor: în
biserica din Moldova, Arhanghelul Mihail nu-i apare în vis Sfântului Constantin, ci
călărește, puțin înaintea lui, având chiar aerul c ă i-ar spune ceva.
Este evident c ă, așa cum au remarcat André Grabar ș i istoricii de art ă care
au mers pe urmele lui, scena de la Pă trăuți este o alegorie, neîntâlnit ă ca atare în
erminii, și care trebuie explicat ă numai dup ă ce i se identific ă sursele. Cum Vita
Constantini a lui Eusebiu este destul de pu țin probabil s ă fi servit drept surs ă56, mai
apropiat r ămâne Panegiricul împă raților Constantin și Elena57, scris de patriarhul
Eftimie al Târnovei ș i copiat de ieromonahul Iacov la Putna, întâmpl ător sau nu, în
1473–147458. În vechea traducere româneasc ă a Panegiricului , se spune c ă
împăratul Constantin, înaintea confrunt ării cu Maxen țiu, „temându-se de
înșelăciune meșterșugită, chiema pre Dumnezeu al t ătâni-său întru ajutor s ă se aréte
lui cine iaste. Și îndată ce doriia au nemerit, c ă primblându-se el într-un câmp
oareunde, cu oastea, și pre Dumnezeu întru cuget chiemând spre ajutoriu, s ă arătă
sămnul lui Dumnezeu întru amiazizi, mai vârtos decât raz ăle soarelui str ălucind, în
chip de cruce ară tându-se și cu sămnare de stéle ș i cu slove râmlene ști zicând: «Cu
aceasta vei birui, Constantine». Iar împ ăratul uimindu-se de aceasta, și întrebă pre
cei ce era cu dânsul: «Au vede ți și voi ceva ?». Și toți cu un glas m ărturisiră

50 Egon Sendler, op. cit. , p. 165–166.
51 Ibidem , p. 169–170.
52 Ibidem , p. 162–165.
53 Ibidem , p. 162.
54 Ibidem .
55 De altminteri, și în Apocalips ă, primul dintre cei patru c ălăreți – anume acela care poart ă
cununa biruin ței – are un cal alb ( Apocalipsa , 6, 2). Și tot că lare pe un cal alb este descris și Mesia
(Apocalipsa , 19, 11); Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic , traducere din francez ă
de Michaela Sl ăvescu, Bucure ști, 1997, p. 173–174. V. și observaț iile lui Liviu Pilat, Mesianism și
escatologie în imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare , în SMIM, XXII, 2004, p. 111.
56 Liviu Pilat, op. cit. , p. 109.
57 Ștefan Andreescu, Pătrăuți și Arezzo… , p. 377.
58 Repertoriul… , p. 390, nr. 146.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 27
așijderea că văd, iar împ ăratul să mira văzând acea videnie și toată zioa trecu
înfricoșat”59.
Prin urmare, în text, apari ția semnului Crucii înaintea luptei de la Podul
Milvius nu se leag ă în nici un fel de Arhanghelul Mihail sau de vreun sfânt
militar60, ceea ce înseamn ă că nu Panegiricul a fost sursa frescei de la P ătrăuți. În
schimb, el a avut acest rol pentru o compozi ție pictată pe peretele de vest al
naosului, în biserica de la Arbore (Solca), ctitorit ă de portarul Sucevei, Luca
Arbure61. Spre deosebire de P ătrăuți, dar întocmai ca în Panegiric , la Arbore,
împăratul Constantin nu este condus de nimeni, ci se afl ă el însuși în fața grupului
de ostași. Acești ostași nu sunt sfin ți militari, ci oameni în carne și oase. Scena are
un vă dit conținut istoric, ea fiind populat ă de personaje reale, p ământeș ti.
Caracterul istoric al compozi ției de la Arbore (reprezentare, dup ă
Panegiric , a apariției miraculoase a semnului Crucii în aintea luptei dintre Constantin
și Maxențiu) și caracterul religios al compozi ției de la Pă trăuți (în care împă ratul
Constantin este condus de o putere f ără de trup și este urmat de sfin ți militari)62 fac
imposibilă susținerea ideii c ă scena pictată la Pă trăuți a fost reluat ă în biserica de
la Arbore63 și, cu atât mai pu țin, la Bălinești, în biserica logof ătului Ioan T ăutu64.
La Bălinești, în fresca aflată acum în restaurare, n-am reu șit să identific o
scenă care să aminteasc ă de aceea de la P ătrăuți sau măcar de aceea de la Arbore.
Nu am dat de urma unei asemenea compozi ții nici în monografia pe care Corina
Popa a consacrat-o Bă lineștilor65. Nici „ideea de cruciad ă în pictura bisericii din

59 G. Mihăilă, Tradiția literară constantinian ă de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist
Xanthopulos, Eftimie al Târnovei și domnii Țărilor Române , în idem, Cultură și literatur ă română
veche în context european. Studii și texte , București, 1979, p. 339.
60 Nici pentru celelalte dou ă apariții ale Crucii, Panegiricul nu men ționează prezența
vreunui sfânt în preajma împ ăratului Constantin ( ibidem , p. 346, 347).
61 Liviu Pilat, Modelul constantinian și imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare , în volumul
Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 441–442.
62 Afirmația că , în scena sfin ților militari c ălări de la P ătrăuți, împăratul Constantin este
„personajul istoric”, în vreme ce, în tabloul votiv, el apare ca „intercesorul ajuns în ceruri” (Tereza
Sinigalia, Arta pictorilor – între unitate și diversitate , p. 62) nu are nici un temei.
63 Sorin Ulea, Originea și semnifica ția ideologică a picturii exterioare moldovene ști, I, în
SCIA , X, 1963, 1, p. 75–76, 86 (în nota 1 de la p. 76, autorul precizeaz ă: „am descoperit aceast ă
scenă [la Arbore] în anul 1959, înl ăturând un strat foarte sub țire de depozi ție calcaroas ă care o făcea
invizibilă. Cavalcada de la P ătrăuți nu mai este, a șadar, unica de felul ei în arta țărilor ortodoxe, cum
s-a crezut pân ă acum”); Ștefan Andreescu, Pătrăuți și Arezzo… , p. 387. Mergând mai departe, Vasile
Drăguț a socotit c ă zugravul de la Arbore se v ădește „un continuator îndeaproape al spiritului combativ
local” (Vasile Dr ăguț, Dragoș Coman, maestrul fr escelor de la Arbore , București, 1969, p. 27).
64 Vasile Dr ăguț, Arta creștină în România , 4, Secolul al XV-lea, album tip ărit cu
binecuvântarea Prea Fericitului P ărinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucure ști, 1985,
p. 136 („Demn ă de atenție este și reluarea acestei imagini în picturile de la B ălinești și Arbore,
dovadă că mesajul implicat aici nu a r ămas fără ecou în con știința pictorilor moldoveni”); R ăzvan
Theodorescu, „Această poart ă a Creștinătății”, p. 6 („…scen ă vastă […], neg ăsită în erminia
bizantină și pictată aici, pentru întâia oar ă în Moldova, dar reluat ă curând la Bă linești și la Arbore”).
65 Corina Popa, Bălinești, București, 1981, p. 15–25.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 28
Bălinești”, formulat ă – după afirmația lui Nicolae Stoicescu66 – de André Grabar în
studiul său, Les croisades de l’Europe Orientale dans l’art , n-am reu șit s-o gă sesc
în textul istoricului francez de art ă67. Nu rămâne decât s ă așteptăm o revela ție,
produsă de finalizarea lucr ărilor de restaurare a picturii.
În mod cu totul surprinză tor, cercet ătorii noș tri care s-au ocupat de
controversata compozi ție de la Pă trăuți – căreia i-au c ăutat surse, analogii ș i
explicații – au vorbit numai în treac ăt despre o scen ă, se pare asem ănătoare, pictat ă
la 1355 într-o biseric ă bizantină din satul cretan Kritza68. Tot la fel, a fost aproape
ignorată și compozi ția din biserica Sfinț ii Constantin și Elena de la Ohrida, în care
împăratul Constantin pare a fi urmat de sfin ți militari și precedat de un alt cavaler,
probabil Arhanghelul Mihail, din care nu se mai poate vedea mare lucru.
Comparat ă cu cea de la Pă trăuți, scena pictat ă la Ohrida a fost considerat ă „la
première représentation connue de ce thème”, aluzie la luptele antiotomane ale lui
Skanderbeg și la revolta de la Ohrida, din 146669. Și aceasta, în vreme ce la noi s-a
spus că „această temă, ilustrată pentru prima oar ă la biserica din P ătrăuți (1487),
este caracteristic ă numai pentru pictura mural ă din Moldova”70.
Întorcându-ne la P ătrăuți, trebuie precizat, dintru început, c ă semnul
Crucii, Arhanghelul Mihail, Sfântul Constantin și sfinții militari se reg ăsesc laolalt ă
numai în viziunile legate de Judecata de Apoi, ceea ce redeschide discu ția privind
semnifica ția escatologic ă a compozi ției analizate71. În Evanghelia după Matei, se
spune: „Atunci se va ar ăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate
neamurile p ământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu
putere și cu slavă multă” (Matei, 24, 30). „ Și va trimite pe îngerii S ăi, cu sunet
mare de trâmbi ță, și vor aduna pe cei ale și ai Lui din cele patru vânturi, de la

66 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localit ăților și monumentelor medievale
din Moldova , București, 1974, p. 58.
67 De altfel, André Grabar nu vorbe ște, în studiul amintit, nici despre pictura de la Arbore,
cum indică Nicolae Stoicescu ( ibidem , p. 30).
68 Sorin Ulea, în XIVe Congrès International des Ét udes Byzantines, Bucarest, 6–12
septembre 1971. Résumés. Communications , București, 1971, p. 163–164. Comunicarea prezentat ă de
autor la acest congres, L’origine iconographique du thème de la cavalcade de l’Empereur Constantin
(cf. și idem, Arhanghelul de la Ribi ța. Angelologie, estetic ă, istorie politică , Bucureș ti, 2001, p. 144,
nota 176) n-a mai fost publicat ă în întregime.
69 Miltiadis-Miltos Garidis, La peinture murale dans le monde orthodoxe après la chute de
Byzance (1450–1600) et dans les pays sous domination etrangère , Atena, 1989, p. 101. V. ș i
Ovidiu-Victor Olar, Împăratul înaripat. Cultul arhanghelului Mihail în lumea bizantin ă, București,
2004, p. 250.
70 Vasile Dr ăguț, Dragoș Coman… , p. 27. Altminteri, în alt loc, acela și autor avea s ă scrie:
„«Viziunea împ ăratului Constantin» se afl ă în pictura bisericii Sf. Constantin și Elena din Ohrida
(fațada sudică ; secolele XIV–XV)”: idem, Arta creștină în România , 4, p. 136, nota 1.
71 Liviu Pilat, Mesianism și escatologie… , p. 109–110. Dup ă opinia lui Petre Guran,
compoziția de la Pă trăuți ar înfățișa tema Bisericii biruitoare (Petre Guran, Basile…a tîn `Rwma…wn :
pouvoir ou mystique ? , în Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Alexandru Paleologu , îngrijit de
Cristian B ădiliță în colaborare cu Tudorel Urian, Ia și, 2003, p. 139–140, nota 1).

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 29
marginile cerurilor pân ă la celelalte margini” (Matei, 24, 31). Apariț ia Crucii
reprezintă, așadar, ultimul semn care preveste ște pogorârea lui Hristos ca judec ător
și începerea judec ății72. Crucea este cheia care deschide por țile Raiului pentru
credincioși73. Arhanghelul Mihail, „figur ă majoră a escatologiei în apocaliptica
iudaică, apoi cre ștină”74, este cel în a c ărui grijă cade de șteptarea mor ților și
conducerea tuturor sufletelor la judecată75.
Altfel spus, compoziț ia de la P ătrăuți pare să reproduc ă momentul care
precede începerea Judec ății de Apoi76: odată ce semnul Fiului Omului a ap ărut,
Arhanghelul Mihail conduce sufletele spre locul unde va pogorî Judec ătorul.
Semnifica ția escatologic ă a scenei cap ătă și mai mult ă consisten ță dacă ținem
seama că, pe acelaș i perete de vest al bisericii, dar în exterior, se afl ă pictată chiar
Judecata de Apoi. Aplicând principiul potrivit c ăruia pictura din interiorul ș i din
exteriorul bisericilor „se determin ă reciproc, exact ca fața și dosul unei mănuși”77,
se poate spune c ă, la Pă trăuți, credincio șii vedeau, la ie șirea din biseric ă, un
„serial” în dou ă episoade: primul episod (aflat chiar deasupra u șii) îl constituia
pregătirea pentru judecată prin apari ția semnului Crucii, iar al doilea episod (de

72 Antihristica. Semnul venirii lui Antihrist și sfârșitul lumii din Dumnezeie știle Scripturi și
din scrierile Sfin ților Părinț i, cu binecuvântarea Prea Sfin țitului Părinte Galaction, Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Alex andria, 2004, p. 134.
73 Acatistul Sfintei Cruci , în Acatistier, tip ărit cu binecuvântarea Prea Sfin țitului Iustinian,
Episcop al Maramure șului și Sătmarului, p. 141 („Bucur ă-te, toiagul cel tare ce ai sf ărâmat ușile
iadului. Bucur ă-te, cheia împ ărătească ce ai deschis u șa Raiului”); v. și Monique Alexandre, Sabia de
foc și heruvimii ( Gen., 3, 24 ): texte cre știne și tradiț ii iudaice , în eadem, Sabia de foc și heruvimii ,
traducere de Francisca B ăltăceanu și Monica Bro șteanu, edi ție îngrijit ă de Cristian B ădiliță,
București, 2003, p. 99, 100.
74 Monique Alexandre, op. cit. , p. 102.
75 Pentru o imagine mai complet ă, v. rolul îndeplinit de Arhanghelul Mihail în diverse
scrieri apocrife, toate cu caracter escatologic: Codex Sturdzanus , studiu filologic, studiu lingvistic,
ediție de text ș i indice de cuvinte de Gheorghe Chivu, Bucure ști, 1993, p. 248–259, 277–279;
Evanghelii apocrife , traducere, studiu introductiv, note și prezentări de Cristian B ădiliță, ediția a III-a,
revăzută, Iași, 2002, p. 71, 72, 203, 239, 242, 259–260; Trei apocrife ale Vechiului Testament. Iosif și
Aseneth, Testamentul lui Iov, Testamentul lui Avraam , traducere, note și prezentă ri de Cristian
Bădiliță, Iași, 2000, p. 123–153; Mozes Gaster, Apocrifele în literatura român ă, în idem, Studii de
folclor comparat , ediție îngrijit ă, prefață și note de Petre Florea, Bucure ști, 2003, p. 167–169, 173,
175, 176; N. Cartojan, Cărțile populare în lit eratura româneasc ă, I, Epoca influen ței sud-slave , ediție
îngrijită de Alexandru Chiriacescu, cuvânt înainte de Dan Zamfirescu, postfa ță de Mihai Moraru,
București, 1974, p. 84–89, 93–95, 106–108; ibidem , II, Epoca influen ței grecești, Bucureș ti, 1974,
p. 49, 50, 52; Émile Turdeanu, Le Testament d’Abraham en slave et en roumain , în „Oxford Slavonic
Papers”, X, 1977, p. 1–38, reprodus anastatic în idem, Apocryphes slaves et roumains de l’Ancien
Testament , Leiden, 1981, p. 201–238, nr. 5. Pentru diversele reprezent ări ale Arhanghelului Mihail:
Lexikon der christlichen Ikonographie , III, Allgemeine Ikonographie, Roma-Freiburg-Basel-Viena,
1971, col. 255–265.
76 S-a remarcat deja că scena reprezint ă, „în cadrul scenariului apocaliptic, un moment
anterior pogorârii Noului Ierusalim și anume luarea în st ăpânire a Ierusalimului de c ătre trupele
cereș ti” (Liviu Pilat, Mesianism și escatologie… , p. 111).
77 Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rare ș și modelul lor ceresc , București, 2001, p. 42.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 30
care oamenii luau cuno ștință afară, când se întorceau cu fa ța spre altar pentru o
ultimă metanie și închinare), era judecata propriu-zisă .
Să nu uităm, însă, că, în Evul Mediu, orice lucru avea, în acela și timp, mai
multe semnifica ții, uneori chiar contrare. Citim în erminie, la descrierea Judec ății
de Apoi: „ Și împreun ă cu ei [cu Apostolii], f ă toate cetele a to ți sfinții, spre partea
cea dreapt ă a lui Hristos, ținând fiecare în mâini, ca ni ște stâlpări sau ramuri verzi,
faptele lor cele bune, dup ă orânduial ă, stând în trei st ări, într-acest chip: în întâia
stare, ceata stră moșilor, a patriarhilor și a proorocilor; în starea a doua, ceata
ierarhilor, a mucenicilor și a sihaștrilor; în starea a treia, ceata drep ților împărați, a
femeilor mucenice și a cuvioaselor”78. Compunându-se la P ătrăuți o scenă -prolog
pentru Judecata de Apoi79, nu s-a ales nici un grup din pr ima „stare”; din „starea” a
doua s-au ales mucenicii, iar din a treia numai monarhul cre știn ideal: Sfântul
Împărat Constantin. Faptul c ă în aceast ă compozi ție n-au intrat nici str ămoși, nici
patriarhi, nici prooroci, nici ierarhi, nici siha ștri, nici femei nu poate fi întâmpl ător.
Înclin să atribui alegerea chiar lui Ștefan cel Mare, care i-a dorit în aceast ă scenă
doar pe împ ăratul Constantin și pe sfinții militari, al c ăror model îl urma, care îi
apăreau în lupte ș i care îl protejau, conducându-l spre victorie80.
Semnifica ția scenei de la Pă trăuți poate fi studiată și dintr-o altă direcție,
urmărind contextul cronologic în care se plaseaz ă construirea acestei biserici de
către Ștefan cel Mare. Potrivit pisaniei, construc ția a început în ziua de 13 iunie a
anului 1487; nu se ș tie când a fost încheiat ă. În anul urm ător, 1488, la 1 mai,
începea zidirea bisericii Sfântu l Ilie–Suceava, care avea s ă fie terminat ă la 15
octombrie. În fine, la 26 mai 1488 se punea piatra de temelie a bisericii de la
Voroneț, isprăvită la 14 septembrie. Datele acestea81, precum și hramurile, m ă
determină să cred că între aceste biserici a existat o leg ătură și nu una
întâmplătoare. 13 iunie este ajunul pră znuirii Sfântului Proroc Elisei, iar 1 mai –
ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Data de 15 octombrie avea, pentru Ștefan vod ă, o
importanță specială pentru c ă atunci fusese t ăiat, la Reuseni, tat ăl său, Bogdan
al II-lea. 26 mai 1488 a fost – potrivit consemn ării din pisania Vorone țului – lunea

78 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine , tipărită cu binecuvântarea ÎPS Nicolae,
Mitropolitul Banatului, Bucure ști, 2000, p. 216.
79 Pentru originea și evoluția acestei teme în iconografie, v. Miltiadis K. Garidis, Études sur le
Jugement Dernier post-byzantin du XVe à la fin du XIXe siècle. Iconographie, esthétique , Salonic, 1985.
80 Liviu Pilat, Modelul constantinian… , p. 429–443. Pentru sfin ții militari și folosirea lor ca
modele de c ătre cavalerii Evului Mediu: Jean Flori, Război sfânt, jihad, cruciad ă. Violență și religie
în creștinism și islam , traducere din francez ă de Felicia Andreca, Chi șinău, 2003, p. 170–172; Martin
Roch, Saints guerriers ou guerriers saints: quels modèles pour les ch evaliers chrétiens ? , în Esprit de
chevalerie et littérature chevaleresque , Quatrième Colloque d’Études Médiévales, 28–29 mars 2003,
Université Fu-Jen, Taipei, Taiwan (www. svd.fju.edu.tw/fl/med ieval/papers/5b.pdf ). Pentru cultul
Arhanghelului Mihail în Moldova lui Ștefan cel Mare: Ovidiu-Victor Olar, Împăratul înaripat… ,
p. 243–254.
81 Analiza unora dintre ele la Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, „Semne și
minuni” pentru Ștefan voievod , p. 68–77.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 31
după Pogorârea Sfântului Duh82, adică cea în care se pr ăznuiește Sfânta Treime, iar
14 septembrie este ziua În ălțării Sfintei Cruci. Când biserica Sfântul Ilie de lâng ă
Suceava a început a se zidi, Ștefan cel Mare a închinat M ănăstirii Putna o cunun ă
pentru capul Sfântului Ghenadie83. În ziua sfinț irii aceleia și ctitorii, domnul a f ăcut
o danie „Mitropoliei de târgul Roman”, pentru pomenirea înainta șilor și pentru
sănătatea și mântuirea sa și a copiilor s ăi; dania consta în sate cump ărate de el
însuși pentru 792 de zloț i tătărești84. Nu avem știință despre danii f ăcute la 13 iunie
1487, când a început construc ția Pătrăuților; data aceasta (din p ăcate, fă ră indicarea
anului85) o poartă , însă, dvera Bunei Vestiri de la Putna86. Dacă prima biseric ă din
grupul celor trei a fost închinată Sfintei Cruci, ultima avea s ă fie sfințită în ziua
praznicului În ălțării Sfintei Cruci. În scena sfinților c ălăr i d e l a P ătrăuți apare
Sfântul Gheorghe; Marelui Mucenic avea s ă-i fie închinat ă biserica M ănăstirii
Voroneț. Sfântul Elisei a fost discipolul Sfântului Ilie, care l-a uns prooroc87.
Sfântului Ieremia îi apar țin profeții ale sfâr șitului, anume cele despre d ărâmarea
Ierusalimului și a Babilonului. În texte apocrife, se spune că el n-a murit, ci că
sufletul său s-a ridicat la Rai și că Ieremia a înviat dup ă trei zile, pentru a fi, de data
aceasta, ucis cu pietre88. Ieremia este, potrivit acelora și apocrife, unul dintre
proorocii care s ălășluiesc în Rai89 și în acest chip este descris el în erminii, la scena
Pogorârii lui Hristos la iad90. În ceea ce-l prive ște pe Sfântul Ilie91, el a fost ridicat
la Rai cu trup cu tot, întocmai ca și Enoh. Cei doi vor fi trimi și împreun ă să stea
împotriva Antihristului, înainte de sfâr șitul lumii; vor fi uci și și vor învia dup ă trei

82 Repertoriul… , p. 77, nr. 5.
83 Ibidem , p. 344, nr. 120; v. și Petre Ș. Năsturel, Cea mai veche inscrip ție de la Ștefan cel
Mare (1463) , în volumul Omagiu lui George Oprescu cu pr ilejul împlinirii a 80 de ani , Bucureș ti,
1961, p. 350, reluat în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie, p. 172–173. Tot la 1 mai,
dar cu ș apte ani în urm ă, se termina zidul împrejmuitor al M ănăstirii Putna și așa-numitul „turn al
tezaurului” ( Repertoriul… , p. 55).
84 DRH , A, III, p. 79–80, nr. 42.
85 Pentru diversele propuneri de datare avansate, toate ulterioare anului 1483, v. Claudiu
Paradais, Comori ale spiritualit ății române ști la Putna , Iași, 1988, p. 222. S ă fie, oare, chiar
anul 1487 ?
86 Repertoriul… , p. 326, nr. 111 (textul inscrip ției: „Aceast ă dveră a făcut-o Io Ștefan
voievod, fiul lui Bogdan voievod, în m ănăstirea de la Putna, iunie 13”).
87 Viețile Sfinților pe luna iunie , retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române dup ă ediț ia din 1901–1911, edi ția a II-a, sub îngrijirea P. C. Arhim.
Ioanichie B ălan, Editura Episcopiei Romanului, 2002, p. 227–241.
88 Mozes Gaster, Apocrifele în literatura român ă, p. 171; N. Cartojan, Cărțile populare în
literatura româneasc ă, II, p. 65–68; Émile Turdeanu, La Légende du prophète Jérémie en roumain , în
RER, XV, 1975, p. 145–186, reprodus anastatic în idem, Apocryphes slaves et roumains de l’Ancien
Testament , p. 306–339, nr. 8.
89 Evanghelii apocrife , p. 208.
90 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine , p. 117; v. și Evanghelii apocrife , p. 27.
91 Pentru cultul s ău: Maica Eliane Poirot, Sfântul Proroc Ilie în cultul bizantin , prefețe de
† Laurențiu Streza și † Florentin Crih ălmeanu, traducere de P ărintele Adrian Lung și carmelitele din
Stânceni, Sibiu, 2002.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 32
zile92. Pentru a conchide, toate aceste ctitorii, apar ținând anilor 1487–1488,
transmit, într-un fel sau altul, mesaje escatologice. Aluziile la lupta cu Antihristul,
la sfârșitul lumii, la Judecata de Apoi și la înviere sunt evidente și ele nu pot fi
rodul unor simple coinciden țe.
Dar nici cu aceste noi observa ții sensul adânc al scenei pictate, precum ș i
rostul întregii biserici de la P ătrăuți, nu sunt cu totul l ămurite. Textul pisaniei este
extrem de laconic: „Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan
voievod, a început s ă zidească acest hram în numele Cinstitei Cruci, în anul 6995
(1487), luna iunie 13”93. André Grabar a observat c ă bisericile închinate Sfintei
Cruci sunt rare în țările ortodoxe94. Acest hram neobi șnuit a fost, îns ă, echivalat cu
acela al În ălțării Sfintei Cruci, mai cu seam ă că, în inscrip ția dedicatorie a
Tetraevanghelului dăruit Pătrăuților în 1493, de doamna Maria, se vorbe ște de
„Mănăstirea de la P ătrăuți, unde este casa În ălțării Cinstitei Cruci”95.
Este drept c ă, pentru spa țiul ortodox, hramul P ătrăuților, așa cum apare el
în pisanie, este unic. În schimb, în lumea catolic ă, el se întâlne ște destul de des96.
Bisericile de la Colchester, Holyrood Abbey, Poitiers, Parthenay, capela castelului de la Riom și a castelului de la Vincennes, biserica de la Saint-Cirq la Popie, capela
castelului de la Châteaudun și a castelului de la Perpignan, bisericile de la
Aubusson, Ixelle, Lüttich, Nordhausen, una dintre capelele bisericii de la
Ottmarsheim, capela castelului Karlstein, de lâng ă Praga, biserica mă năstirii
dominicane din Lublin sau – în acela și spațiu polonez – biserica aba ției benedictine
de la Łysa Góra sunt doar câteva exemple, dintre cele mai cunoscute în literatura
de specialitate, de l ăcașuri închinate Adev ăratei Cruci. Datând din secolul al X-lea
până în secolul al XVI-lea și fiind risipite în întreaga Europ ă, aceste edificii nu par
să aibă nimic în comun. Ș i totuși ceva le une ște, legându-le, în acela și timp, de la
Sainte-Chapelle din Paris, a c ărei capelă superioar ă – o repet – are și ea același hram:
toate bisericile consacrate Sfintei Cruci amintite mai înainte au fost în ălțate ca
relicvare pentru ad ăpostirea unor fragmente din lemnul sfânt . Mai mult decât atât,

92 Apocalipsa , 11, 3–12; Vieț ile Sfinților pe luna iulie , retipărite și adăugite cu aprobarea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dup ă ediția din 1901–1911, edi ția a II-a, sub îngrijirea
P. C. Arhim. Ioanichie B ălan, Editura Episcopiei Romanului, 20 03, p. 409; Arhiepiscopul Averchie
Taușev, Părintele Serafim Rose, Apocalipsa în învăță tura Sfinților Părinți, traducere din limba
engleză de Cristian Maxim, Editura ICOS, 2000, p. 145–148; Savvas Agouridis, Comentariu la
Apocalipsa Sfântului Ioan , traducere de Pr. prof. dr. Constantin Coman, Bucureș ti, 1994, p. 174–179;
Evanghelii apocrife , p. 75–76, 137, 194, 203; Mozes Gaster, Apocrifele în literatura român ă, p. 176;
Două apocrife intertestamentar e. Apocalipsa lui Ilie și Apocalipsa lui Avram , studiu introductiv,
traducere și note de Pr. Remus Oniș or, Alba Iulia, 2005, p. 43–45, 53.
93 Repertoriul… , p. 61, nr. 3.
94 André Grabar, Les croisades de l’Europe Orientale dans l’art , p. 170.
95 Virgil Cândea, Comori de art ă din vremea lui Ștefan cel Mare , în volumul Ștefan cel
Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 16–17 (not ă de Ș tefan S. Gorovei și Maria Magdalena
Székely) și fig. 17, 18.
96 Inge Hacker-Sück, La Sainte-Chapelle de Paris… , p. 248, 252–253, 256–257.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI CULTUL SFINTEI CRUCI 33
s-a constatat c ă, în Franța, biserica lui Ludovic cel Sfânt se bucura de un prestigiu
așa de mare, încât și alți ctitori au vrut s ă-i preia modelul. Pentru a-l folosi, îns ă, ei
au trebuit s ă se asigure mai întâi c ă pot face rost și de fragmente din relicvele
Patimilor97. Altfel spus, dac ă în zilele noastre un grup de emigran ți americani î și
poate construi o bisericu ță cu hramul Adev ăratei Cruci, f ără ca ea să posede vreo
așchie măcar din lemnul sfânt, în Evul Mediu acest lucru era imposibil. Gestul era
dintre acelea care intrau în categoria uzurp ărilor.
Bisericile men ționate aici – dintre care cele mai multe sunt capele palatine,
de dimensiuni reduse – nu erau închinat e, precum alte edificii de cult, unei
sărbători sau unui sfânt din calendar, ci unui obiect: relicva Sfintei Cruci. Totu și,
întrucât și aceste biserici trebuiau s ă aibă o sărbătoare de hram, era aleasă fie ziua
de 14 septembrie (În ălțarea Sfintei Cruci), fie ziua de 3 mai (Aflarea Sfintei Cruci).
Situația Pătrăuților este absolut similar ă: biserica era consacrat ă Sfintei Cruci ca
obiect, iar pr ăznuirea hramului se f ăcea la 14 septembrie – în ziua celei mai
importante să rbători legate de Sfânta Cruce . Dacă Ștefan cel Mare ar fi vrut s ă
construiască la Pătrăuți o biseric ă având hramul În ălțării Sfintei Cruci, ar fi
construit-o, cum avea s-o fac ă în 1500, la Volovăț . De o necunoa ștere a
semnifica ției hramului fireș te că nu poate fi vorba, dup ă cum nici o tentativă de
uzurpare a unui asemenea hram nu poate fi avut ă în vedere. Nu r ămâne decât s ă
presupunem c ă biserica de la P ătrăuți a fost închinat ă cu bună știință Sfintei Cruci,
pentru că ea adă postea un fragment din lemnul sfânt . Altfel spus, biserica aceasta,
de mici dimensiuni, cu inscrip țiile picturilor în limba greac ă, era o capel ă-chivot.
Mai mult decât atât nu putem ști deocamdat ă. Istoria n-a fost deloc
îngăduitoare cu biserica de la P ătrăuți: documentele, toate câte vor fi fost, au
dispărut fă ră urmă, iar dintre odoare doar despre dou ă mai avem ceva informa ții98.
Unde anume în biseric ă va fi fost a șezată prețioasa relicv ă ? Poate într-o ră cliță, la
vedere, sau poate chiar în masa altarului. Ori șicum, acceptând prezen ța unei buc ăți
din Cinstita Cruce în Țara Moldovei, am avea, în sfârș it, o explica ție mai coerentă
și mult mai nuanțat ă pentru respectul constant și profund manifestat de Ștefan cel
Mare față de acest martor t ăcut al Patimilor Mântuitorului.
În acest context, ș i frescele din biserica P ătrăuților se mai îmbogăț esc în
semnifica ții. Sub protec ția relicvei scumpe, marea scenă a sfinților călări poate fi
văzută ca o ampl ă rugăciune a lui Ștefan cel Mare, adresat ă acestor purt ători de
Cruce (fie c ă era vorba de Sfântul Împ ărat Constantin, fie de sfinț ii mucenici), atât
pentru lupta cu necredincioș ii din această lume, cât și pentru bun ă călăuzire spre
scaunul Dreptei Judec ăți. Ase
menea rug ăciunii pe care domnul Moldovei avea s-o
adreseze unuia dintre sfin ții militari picta ți la Pătrăuți – Marele Mucenic Gheorghe –,

97 Peter Kurmann, Late Gothic Architecture in France and the Netherlands , în volumul The
Art of Gothic , p. 167, 171.
98 Virgil Cândea, op. cit. , p. 11–15 ș i fig. 1–18; Ștefan S. Gorovei, Un dar pierdut ș i
posibila lui semnifica ție, în acest num ăr al revistei, p. 35–46.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 34
și care a fost cusut ă pe steagul de lupt ă ajuns la Mă năstirea Zografu de la Muntele
Athos: „O, R ăbdătorule de Patimi și Purtătorule de Biruin ță, Mare Mucenice
Gheorghe, care în nevoi și nenorociri e ști grabnic ap ărător și cald ajut ător și celor
necăjiți bucurie nespus ă, primește de la noi ș i această rugăciune, a smeritului
robului tău, domnul Ioan Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării
Moldovei, p ăzește-l neatins în acest veac și în cel viitor , cu rugăciunile celor ce te
cinstesc, ca s ă te proslăvim în veci, amin”99.

99 Repertoriul… , p. 302–303, nr. 94 ( subl. mea ).

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 35–46. ȘTEFAN S. GOROVEI
UN DAR PIERDUT ȘI POSIBILA LUI SEMNIFICAȚ IE
Jocul ironic și trist al soartei face ca, uneori, s ă supraviețuiască sau să ne
stea mai la îndemân ă pentru studiu, izvoare ș i obiecte care pot oferi numai
informații de mâna a doua sau, oricum, com une, de serie, în timp ce altele,
constituind m ărturii istorice prin ele însele și capabile s ă furnizeze informa ții de
maximă importan ță, au dispărut, ori au ajuns în depozite foarte îndep ărtate, ori s-au
păstrat într-un singur exemplar, uneori și acela fragmentar.
Astfel, cu ceva vreme în urm ă, am prezentat într-o ședință a Filialei Ia și a
Comisiei de Heraldic ă, Genealogie și Sigilografie, știrea despre existen ța, la Suceava,
în veacul al XIX-lea, a unei anaforni țe de argint, d ăruită Mitropoliei la 1649 de
marele logof ăt al Moldovei, Todera șco Ianovici. Dou ă informații unice se cuprindeau
în acea veche descriere a obiectului pierdut înainte de a se fi f ăcut vreo fotografie
sau vreun desen: numele jupânesei lui Todera șco, necunoscut înc ă din documentele
noastre interne, precum ș i stema acestui dregă tor cu origine necunoscută – un
vultur bicefal1. Altă dată , de la un fragment de piatr ă funerară, am putut reconstitui
o frântură din biografia unui dreg ător al lui Ș tefan cel Mare, ctitor uitat la Putna2.
Din patru fragmente de hârtie, am desluș it soarta tragic ă a fiilor lui Petru Carab ăț,
marele vornic prigonit de Ștefan cel Tân ăr (Ștefăniță), la l5233. O unică impresiune
sigilară a fost de natur ă să pună într-o alt ă lumină întreaga veche sigilografie
orășenească din Moldova medieval ă4, după cum o însemnare de danie din vremea
lui Petru vod ă Rareș, așternută pe o Evanghelie greceasc ă – superb exemplar de
artă comnenă trimis din Moldova la Muntele At hos – a condus la concluzii relative
la semnifica ția restaurării unor relicve artistice ale Imperiului Bizantin5.
Obiectul despre care va fi vorba în continuare pare s ă fi dispărut (oricum,
azi nu i se cunoa ște vreun loc de p ăstrare), îns ă nu înainte de a fi fost fotografiat ă

1 Ștefan S. Gorovei, O stem ă pierdut ă și semnifica ția ei, comunicare în ședința din 14
noiembrie 2000 a Filialei Ia și a Comisiei de Heraldic ă, Genealogie și Sigilografie (cf. „Buletinul
Institutului Român de Genealogie și Heraldic ă «Sever Zotta»”, II, 2000, 10–12, p. 9).
2 Idem, Un ctitor uitat la Putna și asocierea la atributele puterii suverane , în SMIM , XXI,
2003, p. 257–270 (reluat în volumul colectiv De potestate . Semne ș i expresii ale puterii în Evul Mediu
românesc , sub tipar).
3 Idem, Mărturiile unui document , în CI (serie nou ă), XII–XIII, 1981–1982, p. 308–310.
4 Idem, „Am pus pecetea oraș ului” , în MI, XII, 1978, 2, p. 35–38 și 55 (pecetea oraș ului
Neamț – Târgul Neam ț de azi –, cu legenda în limba latin ă: S[igillum] civium de Nimcz ).
5 Idem, Un dar uitat al lui Petru Rare ș la Mănăstirea Dionysiou , în volumul Omagiu Virgil
Cândea la 75 de ani , coordonator Paul H. Stahl, I, Bucure ști, 2002, p. 323–330 (reluat în volumul
colectiv De potestate . Semne și expresii ale puterii în Evul Mediu românesc , sub tipar).

ȘTEFAN S. GOROVEI 36
partea care, la vremea respectiv ă, a fost socotită (și nu fără dreptate, desigur) ca
fiind cea mai important ă sau cea mai demn ă de interes.

*

În primăvara anului 2001, pe când era în toi marea c ăutare a urmelor
doamnei Maria de Mangop, în atmosfera prietenoas ă și optimist ă a Școlii Franceze
de la Atena, am st ăruit îndelung și în repetate rânduri asupra unei c ărți
fundamentale, pe cât de pre țioasă , pe atât de rar ă, cea a lui Gabriel Millet despre
broderiile religioase de stil bizantin6. Acolo, într-unul din capitolele ingenioasei
clasificări a epitrahilelor, am g ăsit menționată o broderie de acest fel, a c ărei
descriere nu se potrivea cu ceea ce știam deja. Iat ă informațiile preluate din
menționata lucrare:
„Putna (Moscou), envoyé à Moscou, à l’occasion de la guerre de
1914–1918, publié par Iorga, Hist., IV, fi g. 44 (p. 356), d’après une similigravure
plus ancienne, dont la photographie nous a été communiquée par la Commission
des Monuments Historiques de Roumanie. – Complet, manquent quelques glands.
Données historiques. – Putna (Moscou), portraits de deux figures en pieds,
couronnées, les bras avancés, geste de prière. L’attitude et le cadre décoratifs se retrouvent sur une photographie de Toc ilescu, publiée dans le Bulletin de la
Commission des Monuments Historiques, III, 1910, p. 8, où se lisent les titres 'Iw
Stšfano(j) boebÒda et KÁra Mar»a. Étienne, à notre gauche, est sans barbe. Il en est
ainsi à Putna. Les inscriptions peu distinct es laissent deviner près de lui, dans le
champ, à notre droite, «voevoda». Étienne et Marie se rencontrent encore à Putna
même, sur un voile…”
7.
Un epitrahil cu chipurile lui Ștefan voievod și al doamnei Maria, dar cu
numele acestora în grecește – iat ă un lucru ciudat, mi-am zis. Stilul sec al descrierii
date de Millet nu înlesne ște înțelegerea faptelor. Pe de alt ă parte, cum să fi ajuns la
Moscova, în împrejur ările Primului R ăzboi Mondial, un epitrahil de la M ănăstirea
Putna, de vreme ce, în momentul trim iterii tezaurului nostru în Rusia (1917),
această ctitorie a lui Ștefan cel Mare se afla în afara hotarelor României ?!
Confuzia este evident ă și nu stărui asupra ei8. Se înțelege, numai, că în descrierea
respectivei piese de la „Putna (Moscova)” Millet a f ăcut compara ție cu o alta,
având numele donatorilor în limba greac ă, și a cărei fotografie fusese publicat ă în
„Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”.

6 Gabriel Millet, avec la collaboration de Hélène des Ylouses, Broderies religieuses de style
byzantin , Paris, 1947. Albumul cu planș e a apărut, sub acela și titlu, în 1939.
7 Ibidem , p. 18–19.
8 Cred că Millet a avut în vedere, de fapt, epitrahilul de la Dobrov ăț, care, într-adev ăr, s-a
aflat printre odoarele tr imise în 1917 la Moscova – cf. M. A. Musicescu, Broderia din Moldova în
veacurile XV–XVIII , în volumul Studii asupra tezaurului restituit de U. R. S. S. , București, 1958, p.
156–157 și fig. 6 de la p. 153.

UN DAR PIERDUT ȘI POSIBILA LUI SEMNIFICA ȚIE 37
Peste aceste prime constat ări s-a aș ternut timpul. Revenit în țară, altele au
fost priorit ățile și, mai apoi, grijile și nevoile. Îns ă informația aceasta, despre un
epitrahil cu numele suveranilor Moldovei scrise în grece ște, m-a obsedat, îndeosebi
în vremea alc ătuirii și a pregătirii pentru tipar a studiilor despre Maria de Mangop9,
doamna care, pe icoana trimis ă mănăstirii athonite de la Grigoriou, s-a intitulat kur¦
tÁj Moldoblac…aj10. Abia în ultima vreme am putut redeschide acest dosar, pentru a
reface o poveste pe jum ătate de roman poli țist.
Un epitrahil cu numele lui Ștefan și al doamnei Maria în litere grece ști
lipseș te din binecunoscutul Repertoriu , instrument de lucru de neînlocuit11. Însă
recenzând această lucrare la doi ani dup ă apariț ie, Radu Popa repro șa faptul c ă s-au
omis „cu desăvârș ire din repertoriu câteva piese de broderie, dintre care unele mai
există și azi iar altele, de și pierdute în momentul de fa ță, au existat până nu de mult
și au fost publicate. Este cazul epitrahilului de la P ătrăuți publicat de F. A.
Wickenhauser (lucrarea figureaz ă în bibliografie), a epitrahilului de la Vorone ț,
publicat de E. Turdeanu…”12.
Reproșul lui Radu Popa era numai par țial întemeiat, întrucât în capitolul
respectiv din Repertoriu se află o notă de subsol cu urm ătorul con ținut: „E.
Turdeanu mai men ționează un epitrahil de la Vorone ț (cu portretele lui Ștefan cel
Mare și al doamnei Maria), care îns ă s-a pierdut. Cf. Turdeanu E., La broderie
religieuse roumaine. Les étoles , p. 37–39, pl. VI”13.
Mergând pe urmele acestei indica ții, am ajuns la lucrarea lui Emil
Turdeanu, tip ărită în 1941, ș i iată c e a m g ăsit: „L’Académie Roumaine possède
dans sa collection d’Estampes la photographie partielle d’un épitrachilion, inédit
jusqu’ici, qui se trouve au monastère de Vorone ț en Bucovine. Malheureusement,
cette photographie ne reproduit que les portr aits du prince Etienne et de son épouse
Marie, de même qu’une étroite partie d es panneaux voisins. Le couple princier est
imagé exactement dans la même attitude et avec la même expression que dans
l’étole de Dobrov ăț. Ce qui est une preuve bien venu e pour nous attester la fidélité
de ce type de portrait à la réalité. Des niches à colonnettes encadrent les

9 Ștefan S. Gorovei, „Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei” , I, în SMIM ,
XXII, 2004, p. 9–50; idem, Ma ria Magdalena Székely, Însemnele imperiale ale doamnei Maria
Asanina Paleologhina , în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, carte tipărită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire
Putna, 2004, p. 81–112 + 44 ilustra ții.
10 G. Millet, J. Pargoire, L. Petit, Recueil des inscriptions chrétiennes de l’Athos , Première
partie, Paris, 1904, p. 175. Despre relaț iile domnilor Moldovei cu M ănăstirea Grigoriou – cf. Petre Ș.
Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherch es sur leurs relations du milieu du XIVe siècle à
1654, Roma, 1986 („Orientalia Chris tiana Periodica”, 227), p. 269–272.
11 Repertoriul monumentelor și obiectelor de art ă din timpul lui Ștefan cel Mare , red. M.
Berza, Bucureș ti, 1958 (în continuare: Repertoriul).
12 „Studii”, XIII, 1960, 2, p. 260.
13 Repertoriul, p. 334, nota 1.

ȘTEFAN S. GOROVEI 38
personnages mais, cette fois, les cadres s’appuient sur des têtes de lions, telles
qu’on les retrouve seulement dans l’ étole byzantine de Putna No. 99…”14.
Pentru autorul acestei descrieri, epitrahilul în cauz ă trebuie datat în jurul
anului 1488, când Ștefan a ctitorit „le monastère de Vorone ț, dans lequel fut
retrouvée l’étole” ș i el ar constitui „encore un fleuron de ce magnifique atelier de
Putna”, „un vestige de plus de ces oe uvres somptuaires qu’Etienne faisait faire
dans son monastère préféré de Putna, à l’intention de ses nouvelles fondations qui
surgissaient à une allure rapide dans toute l’étendue du pays”15.
În această amănunțită, poetică și emoționată descriere, regretatul savant, a
cărui prietenie m-a onorat în ultimii ani ai vie ții sale, a fă cut, însă, o eroare și o
omisiune deopotriv ă de inexplicabile. La vremea când el a scris și a tipărit studiul
său despre epitrahile, m ănăstirea de la Vorone ț nu mai exista de vreo 160 de ani.
Desființată curând după integrarea Bucovinei în împ ărăția habsburgic ă, ea a fost
reînființată (însă ca mă năstire de maici) abia după Revoluția din Decembrie 1989.
Astfel încât e imposibil ca respectivul epitrahil s ă fi fost „reg ăsit” – necum s ă se fi
„aflat” înc ă, în perioada interbelic ă – la Mănăstirea Vorone ț. E o eroare provenit ă
dintr-un lapsus memoriae . Și omisiunea: din descrierea sa, profesorul Turdeanu a
omis numele donatorilor. Îns ă fotografia pe care a dat-o în anexele studiului s ău
(planșa VI) ar ată că aceste
nume au fost scrise cu litere grece ști.
Așa s-a născut întrebarea: este, oare, epitrahilul descris de Emil Turdeanu
altul decât acela men ționat de Gabriel Millet ?! Oricum , în literatura de specialitate
„epitrahilul de la Vorone ț” a avut o via ță lungă . I. D. Ș tefănescu, într-o lucrare
tipărită în 196416, descria – dup ă Emil Turdeanu, dar fă ră să reproduc ă ilustrația –
această broderie, observând „pecetluirea” coloanelor cu „capetele leonine, tratate
heraldic ”, însă cu un detaliu eronat în descriere: „Inscrip ții în caractere cirilice dau
numele domnului și al so ției sale”17. Încă și în 1970, Corina Nicolescu a reprodus

14 Émile Turdeanu, La broderie religieuse en Roumanie. Les étoles des XVe et XVIe siècles ,
în „Buletinul Institutului Român din Sofia”, I, 1, Bucure ști, 1941, p. 37–38.
15 Ibidem , p. 38.
16 I. D. Ș tefănescu, Broderiile de stil bizantin și moldovenesc în a doua jumătate a sec. XV.
Istorie, iconografie, tehnic ă, în Cultura moldoveneasc ă în timpul lui Ștefan cel Mare , culegere de
studii îngrijit ă d e M . B e r z a , B u c u r e ști, 1964, p. 479–539. Din motive pe care nu le cunosc, acest
volum – alc ătuit aproximativ odat ă cu Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă – a așteptat
câțiva ani pân ă să vadă lumina tiparului; în 1958, M. Berza men ționa studiul s ău, Trei tetraevanghele
ale lui Teodor M ărișescul în Muzeul istoric de la Moscova , ca fiind „sub tipar, în volumul Ștefan cel
Mare și cultura moldovenească în veacul al XV-lea ” (cf. Repertoriul , p. 445); la fel a procedat și
Alexandru Elian, men ționând studiul care trebuia s ă-i fie tipărit în acel volum ( Moldova și Bizanțul în
secolul al XV-lea ) ca fiind „sous presse” – cf. Alexandru Elian, Les rapports byzantino-roumains , în
„Byzantinoslavica”, XIX, 1958, p. 218, nota 25. Dac ă și studiul lui I. D. Ștefănescu a fost destinat de
la început volumului respectiv, atunci reperul cronologic nu mai este 1964, ci 1957–1958. Totu și, pe
la aceeași vreme, Virgil V ătășian u scria doar despre patrafir ul „între timp pierdut”, f ără o localizare
precisă (Virgil V ătășianu, Istoria artei feudale în Țările Române , I, Bucure ști, 1959, p. 934).
17 Ibidem , p. 485; sublin ierile îmi apar țin.

UN DAR PIERDUT ȘI POSIBILA LUI SEMNIFICA ȚIE 39
aceeaș i imagine fragmentar ă a epitrahilului „d ăruit mănăstirii Vorone ț (azi
pierdut)”18.
În recenzia sa din 1960, Radu Popa men ționa – între omisiuni – nu numai
epitrahilul „de la Vorone ț, publicat de E. Turdeanu”, ci și pe acela „de la P ătrăuți
publicat de F. A. Wickenhauser”. Am urmat, deci, ancheta mea de detectiv apelând
la Wickenhauser. În 1881, acest extraordinar cercet ător al istoriei Bucovinei – un
om căruia știința istorică româneasc ă îi datoreaz ă mai mult decât ar vrea s ă-i
recunoasc ă – a relatat c ă în biserica de la P ătrăuți se află un epitrahil uzat, de
factură bizantină, din vremea fondatorului Ștefan, cu chipul acestuia și al doamnei
sale înconjurate de cuvintele „Jo Stefanos Woewoda” și „Kyra Maria”19. Această
informație precisă a fost folosit ă în 1929 de preotul Erast Costea (Hostiuc), îns ă
doar preluând (în traducere) cuvintele lui Wickenhauser20. Din felul în care a
descris portretele domne ști21, s-ar putea deduce c ă autorul a v ăzut epitrahilul cu
ochii săi, la locul de pă strare, adic ă în biserica de la P ătrăuți; din pă cate, el nu a
făcut altceva decât s ă traducă, pur și simplu, însemn ările lui Wickenahuser22. Mai
departe, informa țiile și descrierile au trecut într-un articol publicat în 1960 de N.
Grămadă23, care a creat și el aceeași impresie, c ă ar fi vă zut epitrahilul la P ătrăuți24.
După cum se constat ă, singurul care a descris broderia având-o sub ochi a
fost austriacul F. A. Wickenhauser, care, din p ăcate, nu a dat nici o imagine. Iar cei
doi istorici români men ționați au procedat ca și alți confrați, lăsând să se creadă o
realitate care nu existase…

18 Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Țările Române. Secolele XIV–XVIII ,
București, 1970, p. 128; v. și p. 126 („epitrahilele de la Vorone ț și Dobrovăț”).
19 Franz Adolf Wickenhauser, Molda oder Beiträge zur Ge schichte der Moldau und
Bukowina , I. Band, Geschichte der Klöster Homor, Sct. Onufri, Horodnik und Petrautz , Cernăuți,
1881, p. 79: „Aus der Zeit der Kalugerinnen und aus der des Stifters Stefan sind nur (die Pfarrbücher
beginnen erst mit dem J. 1801) ei nige abgenützte Epitrachil, auf welchen zwischen zerstreuten
Buchstaben Bildnisse gestickt sind – byzantinische Arbeit, wie dies aus den Zeiten: «Jo Stefanos
Woewoda und Kyra (Herrin) Maria», zu entnehmen ist – und die Kirche (jetzt Pfarrkirche) noch übrig”.
20 Erast Hostiuc, Istoricul fostei m ănăstiri de maici din Pătr ăuți pe Suceava , extras din
„Candela”, XL, 1929, 7–9, p. 49: „De pe timpul c ălugărițelor și al ctitorului ei, s-au p ăstrat în biseric ă
numai câteva epitrahile uz ate, brodate în icoane și presărate, peste tot, cu litere – lucru bizantin,
precum se poate în țelege din șirele «Ion Stefanos voevoda ș i Kyra (Domna) Maria»”.
21 Ibidem : „Brodăria mantalelor este de aur și argint, fa ța din mătasă și amândoi poartă
coroane pe cap. Ștefan e blond ș i fără barbă și poartă o cruce mare în mâna stâng ă; Maria îns ă ține o
astfel de cruce la piept”.
22 Franz Adolf Wickenhauser, op. cit. , p.246: „Die Stickerei der Mä ntel ist Gold und Silber,
das Antlitz in Seide und beide tragen Kronen auf den Häupten. Stefan, blond und bartlos, trägt ein gr. Handkreuz in der Linken vor sich. Maria hält ein solches an der Brust”.
23 N. Grămadă, Biserica din P ătrăuți, în MMS , XXXVI, 1960, 3–4, p. 244–247.
24 Ibidem , p. 246: „Din vremea marelui domnitor Ștefan, ctitorul bisericii P ătrăuți, s-au
păstrat numai câteva epitrahile uzate, de execu ție bizantin ă, brodate în icoane și presărate peste tot cu
litere. Un epitrahil ne înf ățișează chipul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria, cu inscrip ția: Io
Stefanos Voevoda, Kyra Maria. Broderia mantalelor e de aur și argint, iar fa ța din mătase. Ambele
figuri poart ă coroana. Marele voievod e blond f ără barbă, cu o cruce în mâna stâng ă”.

ȘTEFAN S. GOROVEI 40
Prin urmare, avem, pe de o parte, o imagine par țială a unui epitrahil, despre
care se spune că a fost dăruit Mănăstirii Vorone ț, cu portretele domne ști însoțite de
explicații grecești și, pe de alt ă parte, descrierea unui epitrahil care, în 1881, se
găsea la Pătrăuți, de asemenea cu portrete domne ști însoțite de explica ții grecești.
Sunt, deci, două , sau e numai unul singur ?!
Așa am ajuns, într-un târziu, s ă verific și cealaltă trimitere a lui Millet, la
„Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” din 1910. Aici, în adev ăr, arhitectul
Spiridon P. Cegă neanu a reprodus cele dou ă chipuri princiare cu numele în
grecește, cu indica ția Poale de epitrafir de la Ș tefan cel Mare25 și cu următoarea
explicație: „Provenien ța nu o cunosc. Cli șeul a fost g ăsit într-o serie de peste o sut ă
de cliș ee de obiecte și de monumente biserice ști, făcute de regretatul Gr. G.
Tocilescu”26. Este absolut aceea și imagine pe care a reprodus-o ș i profesorul
Turdeanu, indicând, îns ă, o fotografie din colec ția de stampe a Academiei Române.
Nu cunosc soarta cli șeelor lăsate de Gr. G. Tocilescu (1850–1909) Muzeului
Național de Antichit ăți (pe care l-a condus vreme de aproape trei decenii), m ărturie
a formidabilei sale str ădanii de a aduna informa ții istorice sortite pieirii; îns ă dacă
pe cliș eul său nu era nici o însemnare privind locul de pă strare a broderiei (cum ne
spune Ceg ăneanu), e de la sine în țeles că o eventual ă mențiune de pe o fotografie
ulterioară, realizată după acest clișeu, nu mai are nici o relevan ță.
Prin urmare, trebuie s ă conchidem c ă ne află m în fața unei multiple
confuzii, care abia acum se limpeze ște. Există – sau a existat – un singur epitrahil
cu portrete domne ști explicate în greceș te. Franz Adolf Wickenhauser i-a
semnalat existen ța la Pătrăuți în 1881; Grigore G. Tocilescu – urmând, probabil,
această semnalare ap ărută chiar în anul când a devenit director al Muzeului
Național de Antichit ăți – a fotografiat chipurile domne ști; în 1910, Spiridon P.
Cegăneanu a
publicat aceste chipuri, după cliș eul lui Tocilescu; în 1941, Emil
Turdeanu a reprodus aceea și imagine, după o fotografie de la Academia Român ă,
afirmând c ă epitrahilul ar fi fost dă ruit Mă năstirii Vorone ț, unde s-ar fi aflat înc ă la
vremea aceea (în perioada interbelic ă); în 1947, Gabriel Millet a menț ionat acest
epitrahil într-o form ă confuză (poate și pentru a evita explicaț ii pe care nu le putea
da), care las ă și posibilitatea de a se conchide că e vorba de o broderie de la Putna,
trimisă la Moscova. Dup ă Al Doilea Ră zboi Mondial, specialiș tii au păstrat ambele
localizări ale epitrahilului, anume Vorone ț și Pătrăuți. Sper că, de azi încolo, nu se
va mai vorbi decât de epitrahilul de la P ătrăuți.

*

Însă, odată stabilită această certitudine, o incertitudine apare: acest
epitrahil a fost destinat de donatori M ănăstirii Pă trăuți, sau a ajuns întâmplă tor

25 Sp. P. Ceg ăneanu, Din odoarele biserice ști ale Muzeului Na țional, în BCMI , III, 1910, p.
8 (v. și p. 6).
26 Ibidem , p. 10, nota 22.

UN DAR PIERDUT ȘI POSIBILA LUI SEMNIFICA ȚIE 41
acolo, fie în veacurile XVI–XVIII, fie dup ă desființarea mănăstirii, între obiectele
lăcașului devenit biseric ă parohială a satului P ătrăuți ?
Pentru a încerca un r ăspuns, trebuie s ă examinăm mai îndeaproape
broderia, în m ăsura îngăduită de fotografia pe care o avem la îndemân ă.
Siluetele donatorilor, încoronate și așezate față în față pe cele dou ă laturi
ale epitrahilului, sunt înf ățișate în atitudine de rug ă, cu mâinile întinse înainte; în
mâna stâng ă, Ștefan ține o cruce dubl ă, iar doamna Maria – o cruce simpl ă. În jurul
acestor siluete „plutesc” litere despre care nu se poate spune c ă sunt tipic grece ști,
dar ele dau numele donatorilor în forma greceasc ă. Se citesc f ără dificultate:

Û„ ST[…] FA[ …] O[…] VOEVODA
KΗ RA MARΗ A

Și domnul, ș i doamna stau sub câte o arcad ă, ale cărei coloane laterale –
sprijinite pe postamente bine conturate – au un fel de capiteluri înf ățișând un cap de
animal mare (felină ). Fotograful a mai prins câte un mic fragment de deasupra și de
dedesubtul portretelor. Sus, se v ăd postamentele coloanelor ș i partea inferioar ă a
unor veșminte (desigur, ale sfin ților care erau broda ți acolo); jos, dup ă o mică
bandă ornată cu vrejuri, urmeaz ă o înlănțuire de cruci de o factur ă aparte (de altfel,
pentru modelul acestei cruci a reprodus Spiridon P. Ceg ăneanu, în 1910, imaginea
acestor Poale de epitrafir de la Ștefan cel Mare !). Singurul element care permite o
individualizare mai strâns ă a broderiei este capul de animal care, la toate cele patru
coloane vizibile în fotografie, închipuie capitelul.
Un alt epitrahil în care apar aceste „ni șe” cu coloane având capitelurile în
chip de cap de leu se păstreaz ă în tezaurul Mă năstirii Putna (aș a-numitul Putna
9827). Inscripția „de danie în limba slavon ă, dispusă pe două rânduri, brodat ă cu fir
și mătase roșie și albastr ă” – „considerat ă de unii cercet ători ca adăugată ulterior” –
dă numele lui Ioan Ș tefan voievod, domn al Țării Moldovei și data, 6977 (1469)
iunie 1528. Însă această inscripție s-a vădit bucluca șă: încă lui Gabriel Millet lectura
datei – oferit ă de O. Tafrali29 – i s-a p ărut nesigur ă, păstrând-o îns ă ca
„preferabil ă”30. Examinând-o cu toat ă atenț ia și stăruința, profesorul Petre Ș.
Năsturel a ajuns la concluzia c ă văleatul ar fi fost r ău citit și că, în loc de 6977

27 După numerotarea fixată de Tafrali: O. Tafrali, Le trésor byzantin et roumain du
monastère de Poutna. Texte , Paris, 1925, p. 60, nr. 98 și pl. L; G. Millet, op. cit. , p. 24–25;
Repertoriul , p. 285, nr. 83 și fig. 199–201; Maria Ana Musicescu, Broderia medieval ă româneasc ă,
București, 1969, p. 30–31 (catalog, nr. 11); Cristian Moisescu, Maria Ana Musicescu, Adriana Șirli,
Putna , București, 1982, p. 41 (catalog, nr. 3); Mari a Ana Musicescu, Ana Dobjanschi, Broderia veche
româneasc ă, Bucureș ti, 1985, p. 15 și 35–36 (catalog, nr. 15); Claudiu Paradais, Comori ale
spiritualităț ii române ști la Putna , Iași, 1988, p. 303–306, nr. 41.
28 Repertoriul, p. 285, nr. 83.
29 O. Tafrali, op. cit. , p. 60.
30 Gabriel Millet, op. cit. , p. 24.

ȘTEFAN S. GOROVEI 42
(1469), s-ar afla 6997 (1489)31. Lă sând deoparte toate consecin țele acestei
eventuale redată ri32, rămâne apropierea celor dou ă broderii dup ă un criteriu sigur.
Tot la Putna se mai p ăstrează un epitrahil – cunoscut în literatura de
specialitate ca Putna 9933 –, cu sfin ții așezați sub arcade, ale c ăror coloane au
capitelurile în chip de cap de fiar ă; această broderie somptuoasă și bine pă strată nu
are nici o inscripț ie și nici o dat ă. Speciali știi sunt de acord s ă o considere oper ă
bizantină. În lucrătura poalelor sale, se descifreaz ă vulturul bicefal, schematizat,
dar foarte u șor de recunoscut, exact a șa cum se afl ă și pe epitrahile descoperite în
mănăstirile athonite Marea Lavr ă34, Stavronikita35 și Dionysiou36. Gabriel Millet a
semnalat, înc ă din 1947, aceast ă schematizare treptat ă a păsării împărătești37, iar
Maria Theocharis, în 1974, a f ăcut și proba grafic ă, prin alăturarea unor desene38,
așa încât identificarea nu mai comport ă nici o controvers ă.
În literatura de specialitate, acest al doilea epitrahil de la Putna – Putna 99 –
cu capete de leu la coloane și vulturi bicefali schematiza ți, este apropiat, tocmai din
cauza prezen ței acestor dou ă elemente, de un epitrahil aflat în M ănăstirea Sf. Ioan
Teologul din Patmos. La ambe le capete ale acestei broderii, panourile penultime
au, în centru, câte un medalion mare, cu vulturul bicefal f ără nici o schematizare,
iar în colțuri patru medalioane mai mici, cu câte o cruce cu raze. La fâ șia care cade
în dreapta purt ătorului, această compoziție este mărginită sus și jos de câte o band ă
cu un straniu desen zoomorf, în care doi dragoni afronta ți flancheaz ă un cap de

31 Petre Ș. Năsturel, Date noi asupra unor odoare de la M ănăstirea Putna , II, în Rsl, IV,
1960, p. 274.
32 Cf. ibidem , p. 274–276.
33 O. Tafrali, op. cit. , p. 61, nr. 99 ș i pl. L; G. Millet, op. cit. , p. 29–31; Repertoriul , p. 326,
nr. 110 și fig. 233–235; Claudiu Paradais, op. cit. , p. 291–294, nr. 36; nu este înregistrat de Maria
Ana Musicescu, Broderia medievală româneasc ă, și nici de Cristian Moisescu, Maria Ana
Musicescu, Adriana Șirli, Putna . La Maria Ana Musicescu, Ana Dobjanschi, Broderia veche
româneasc ă, p. 38 (catalog, nr. 26), fiș a este identificabil ă doar dup ă indicația care înso țește fig. 26 –
reproducere în culori (fragmentar ă) a poalelor cu vulturii schematiza ți –, întrucât trimiterea
bibliografic ă din fișa respectiv ă nu este corect ă; tot aici, o eroare mai grav ă s-a strecurat în redactarea
fișei de catalog nr. 25 (p. 37), pentru epitrahilul Putna 95 (Repertoriu , p. 322–325, nr. 108 și fig.
232): „Inscrip ția de danie […] în limba greac ă. Numele personajelor în limba slavon ă”. În realitate,
este exact invers : inscripția de danie este în limba slavon ă, iar numele sfin ților (nu ale personajelor ,
adică ale donatorilor, care nici nu sunt reprezenta ți) în limba greac ă ! Socotesc necesar ă această
corectare nu din motive de pedanterie științifi că, ci pentru a preveni na șterea altor confuzii, în
legătură cu folosirea limbii grece ști în inscrip țiile de danie ale lui Ștefan cel Mare. În stadiul actual al
cunoș tințelor, epitrahilul „de la P ătrăuți” rămâne singura broderie în care limba greacă a depăș it
folosirea tradi țională, limitat ă doar la numele sfin ților.
34 Gabriel Millet, op. cit. , pl. XXIII.
35 Ibidem , pl. XXXIII.
36 Ibidem , pl. XXXIV; v. și pl. XXIX (epitrahil de la Sveta Troica).
37 Ibidem , p. 18; tot la Lavra, pl. XXXV.
38 În volumul Mon¾ Stauronik»ta. `Istor…a – E„kÒnej – Crusokent»mata , Atena, 1974, p. 229, fig.
113.1 (epitrahilul de la Patmos ; v. mai departe, în text) și 113.2 (epitrahilul de la Stavronikita;
ilustrație în culori la fig. 64).

UN DAR PIERDUT ȘI POSIBILA LUI SEMNIFICA ȚIE 43
animal mare, înscris într-un medalion central, format din cozile lor; banda cu
această compoziție se regăsește, distribuit ă asimetric, pe toată broderia, cu rolul de
a separa panourile cu chipuri de sfin ți39. Maria Theocharis a socotit acest epitrahil o
mostră de artă paleologă și l-a datat în secolul al XV-lea40; capul de fiar ă ar fi, dup ă
opinia acestei specialiste din Grecia, „a buffalo mask”41. Anterior, Pauline
Johnstone îl atribuise primei jum ătăți a veacului al XV-lea, acceptând c ă ar ilustra
„a connection with the imperial house or with the Patriarchate in Constantinople”42;
după opinia acestei specialiste din Anglia, avem de-a face nu cu capete de bivol, ci
de leu – „lion masks”43. Este evident c ă, în această compozi ție, capul de animal
(accept identificarea cu leul !), înf ățișat de-sine-st ătător, în medalionul format din
cozile a doi dragoni afronta ți, sugereaz ă mai degrab ă o emblem ă, decât un simplu
motiv decorativ.
O piesă apropiată, epitrahilul de la Tismana, mai veche și mai somptuoas ă,
oferă imaginea acestui cap de felin ă mare, plasat tot de-sine-st ătător, dar într-o altă
compoziție; spre partea inferioară a fiecărei laturi, se afl ă un model complicat, a
cărui descriere o preiau din cartea lui Millet: „L’entrelacs prend l’aspect d’une
étrange rosace, sorte de chaîne, composée de larges anneaux à trois cordons, bizarrement déformés, où l’on croit aperce voir un souvenir du quatre-feuilles. Il
enferme de petits motifs sans relief, jetés sur le fond et adaptés aux vides: têtes de
fauve et branchages, au cœur de la rosace, feuilles à trois lobes, une ou deux à la
tige, tournées en sens divers, dans les anneaux et aux angles du cadre. Motif rare et
digne d’attention”
44. Ceea ce Millet nume ște aici „tête de fauve”, cap de animal
sălbatic, este un cap de felin ă, cu urechi rotunjite și bărbie proeminent ă. Din
fericire, aceast ă broderie are o paternitate sigur ă și o datare destul de strâns ă: a
aparț inut lui Anthim Critopoulos, mitropolit al Țării Române ști în veacul al XIV-lea
și, pe criterii logice, a fost datat ă „aux environs de 1380”45.
Nu-mi este îng ăduit, nu-mi îng ădui, să duc aceast ă investiga ție în direc ția
istoriei artelor, unde motivele, modelele și sursele lor constituie un teren fragil și
lunecos, pe care doar cu dificultate se pot afla repere ferme. Îns ă, din cele
prezentate, se vede c ă epitrahilul „nostru”, de la P ătrăuți, se așează alături de Putna
98 și Putna 99 , făcând parte din aceea și familie.

39 Cf. Maria Theocharis, 'Ekklhsiastik£ crusokšnthta , Atena, 1986, p. 36, fig. 19; eadem,
Church Gold Embroideries , în volumul Patmos. Treasures of the Monastery , ed. Athanasios Kominis,
Atena, 1988, p. 206, fig. 8 și 9, descriere ș i comentariu la p. 192–193.
40 Ibidem .
41 Maria Theocharis, Church Gold Embroideries , p. 192.
42 Pauline Johnstone, The Byzantine Tradition in Church Embroidery , Londra, 1967, p. 100;
pentru datare, v. p. 44.
43 Ibidem , p. 100.
44 Gabriel Millet, op. cit. , p. 5 (sublinierile îmi apar țin).
45 Ibidem , p. 4. Pentru epitrahilul de la Tismana, v. ș i Maria Ana Musicescu, Broderia
medievală românească, p. 8 ș i fig. 3.

ȘTEFAN S. GOROVEI 44
Din cât m-am putut informa până acum, m ă simt îndemnat s ă formulez nu
o ipoteză, ci mai degrab ă o sugestie, de care s ă se țină seama în cercet ările viitoare.
Anume, capul acesta de fiar ă, reprezentat o vreme liber, ca o emblemă (Patmos, dar
și Tismana), mai apoi redus la un capitel (dar și capitelurile erau de atâtea ori
armoriate !), pare a veni din tezaurul heraldic sârbesc, sau, în termeni mai
apropriați, din ceea ce se nume ște armorialul iliric ; în anii din urm ă, s-au făcut, de
altfel, insistente apropieri și sugestive conexiuni între acest însemn și familia
Brancovici46.
Dacă aceste apropieri sunt întemeiate, atunci trebuie s ă observăm, la rândul
nostru, că, din câte epitrahile s-au f ăcut (ori s-au p ăstrat) în Moldova, au capul de
felină numai cele trei, men ționate aici, și din care dou ă se află la Putna. La Putna –
unde a ajuns, în împrejur ări necunoscute, și marele epitaf al kesarissei Eufemia și
al vasilissei Eupraxia, so ția și fiica lui Uglie șa, căzut, cu fratele s ău, regele
Vukașin, în lupta de la Cernomen, pe Mari ța, la 26 septembrie 1371. La Putna –
unde s-a îngropat, în 1500, și doamna lui Radu cel Frumos, Maria zis ă Despina, a
cărei ascendență „ilirică” este, totu și, cea mai plauzibilă47. Așezând aceste frânturi
de certitudini al ături de epitrahilul pierdut, apare ca mai veridic ă presupunerea c ă
respectiva broderie dateaz ă, în adevăr, din anii când Ștefan cel Mare era c ăsătorit
cu Maria Voichiț a – fiica Despinei – și nu din anii c ăsătoriei cu Maria Asanina
Paleologhina, cum ne-ar ispiti numele perechii princiare date în grece ște.
Or, aceste nume în grece ște, în ultimele dou ă decenii ale veacului al XV-lea,
conduc spre singura biseric ă din Moldova lui Ștefan cel Mare unde și inscripțiile
din pictur ă sunt scrise în aceeaș i limbă: Pătrăuți. Cu alte cuvinte, este foarte
probabil c ă broderia pierdut ă a făcut, în adev ăr, parte din vechea zestre a
Mănăstirii Pătrăuți. Ajungând la aceast ă concluzie, misterul nu scade, ci cre ște,
dacă vom adăuga amănuntul că Tetraevanghelul dăruit la Pă trăuți în 149 3 pare a fi
materi
alizat – dup ă cum se în țelege din însemnarea sa dedicatorie – o ini țiativă a
doamnei Maria Voichiț a48.

46 Cf. Byzantium. Treasures of Byzantine Art and Culture from British Collections , Edited
by David Buckton, Londra, 1994, p. 209–211 – co mentariile asupra „mo tivelor” zoomorfe ( șoim,
dragon și cap de felin ă mare) aflate pe o cingă toare (nr. 225) împreun ă cu numele „Branko”,
identificat ca fiind al str ămoșului familiei Brancovici. Urma șii lui Branko au purtat în stema lor un
leu. V. ș i John A. Goodall, An Illyrian Armorial in the Society’s Collection , în „The Antiquaries
Journal”, 75, 1995, p. 278 (nr. 22).
47 Cf. Ștefan S. Gorovei, O întregire la genealogia Basarabilor , comunicare în ședința din
22 decembrie 1975 a Comisiei de Heraldic ă, Genealogie și Sigilografie de pe lâng ă Institutul de
Istorie „N. Iorga” din Bucure ști. Nu insist, aici, asupra opiniilor exprimate ulterior de istoricii Andrei
Pippidi și Ștefan Andreescu, întrucât îmi propun s ă revin eu însumi asupra acestui subiect într-o
comunicare viitoare.
48 Repertoriul , p. 403, nr. 155. Socotit mult ă vreme pierdut, acest manuscris a fost reg ăsit
într-o bibliotec ă din New York – cf. Virgil Cândea, Comori de art ă din vremea lui Ștefan cel Mare , în
MI, XX, 1986, 1 (226), p. 20–22; reluat, cu ilustra țiile adecvate, în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt.
Atlet al credin ței creștine, p. 11–18.

UN DAR PIERDUT ȘI POSIBILA LUI SEMNIFICA ȚIE 45
Și, pentru a ad ăuga piese în plus în acest dosar, voi mai spune c ă la Putna
se păstrează și doi lei de piatr ă: unul, mic, e prins într-o pisanie cu stem ă făcută de
Alexandru L ăpușneanu la 155949; celă lalt, mare, pare a fi stat în picioare (pe labele
din spate), un leu „rampant”. Vin, oare, ace ști lei din moș tenirea sârbească ,
împrospătată apoi de c ăsătoria lui Petru vodă Rareș cu Elena Ecaterina Brancovici,
doamna cea „de Dumnezeu încoronat ă”, „fiica lui Ioan Despot împă ratul”50 ?!
Constată rile se succed și se leagă. Doamna Elena e cea care d ăruiește, în
1536, Putnei un pocrovăț – acoper ământ pentru sfintele vase –, broderie compus ă
din bucăți tăiate, probabil, dintr-un vechi ve șmânt presă rat cu vulturi bicefali
oarecum atipici. Gestul pare normal. Dar el ridic ă și un semn de întrebare. Se știe
bine ce scandal a provocat p ărăsirea Putnei ca necropol ă princiară de către Petru
Rareș și învestirea Probotei cu aceast ă calitate (la sugestia lui Grigore Ro șca).
Fragmentelor din ve șmântul cu vulturi împ ărătești le-ar fi stat bine la Probota, a
cărei pisanie evoc ă tocmai „domnia împ ărătească” a lui Petru Rare ș. Mi se pare c ă
această danie la Putna poate s ă aibă altă semnifica ție. Fiica lui „Despot împ ăratul”
a putut d ărui, cred, fragmentele dintr-o veche mantie – probabil o mo ștenire de
familie, purtat ă poate și de ea îns ăși – acolo unde se afla d eja o altă relicvă
sârbească, epitaful celor dou ă prințese din veacul al XV-lea. Astfel, am avea
dovada unei cronologii relative (cum ar spune arheologii): cred c ă marele epitaf
sârbesc a putut ajunge la Putna din zestrea Mariei Despina, so ția lui Radu cel
Frumos sau – la rigoare – din t ezaurul acestuia , capturat de Ștefan cel Mare la 1473.
Constată rile se succed – unele se al ătură, altele stau deja în conexiuni
variate. Aceast ă înșiruire e cel pu țin de natur ă să deschidă perspective noi în
cercetarea istoriei lui Ș tefan cel Mare ca istorie a puterii. E posibil c ă ne află m pe
drumul identific ării a ceea ce s-ar putea numi succesiunea sârbeasc ă. Dar drumul
acesta ne ră mâne a-l str ăbate, pe îndelete, în întâlniri viitoare.

49 G. Balș, Bisericile și mănăstirile moldoveneș ti din veacul al XVI-lea , București, 1928, p.
140 – descriere și traducerea pisaniei; Episcopul Melchisedec, O vizită la câteva m ănăstiri și biserici
antice din Bucovina , în RIAF , an. I, 1883, vol. I, fasc. II, p. 258 – textul slav; un desen în plan șa 13
(nr. 7), anexat ă acestui studiu.
50 G. Balș, op. cit. , p. 98 (pisania bisericii Ep iscopiei de Roman, 1550), 110 și 113, fig. 127
(biserica Învierii din Suceava, 1551), 118 și fig. 133 (biserica Uspenia din Boto șani, 1552). Pentru
pocrovățul cu vulturi bicefali, d ăruit Putnei de Elena doamna la 1536, v. Petre Ș. Năsturel, Întregiri la
istoria lui Petru Rare ș, în RI (serie nou ă), VIII, 1997, 7–8, p. 499–501. R ămâne misterios semnul
purtat pe piept de vulturii bicefali: un fel de V străpuns în ramura stângă (heraldic) de o s ăgeată
așezată în bandă și cu vârful în jos.

ȘTEFAN S. GOROVEI 46

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 47–52. PETRE Ș. NĂSTUREL
STEAGUL „DE LUPT Ă” AL LUI ȘTEFAN CEL MARE:
PRAPUR BISERICESC ORI POAL Ă DE ICOAN Ă ?
Mai toate istoriile României arat ă de nelips ă o prea frumoas ă broderie din
anul 1500, ce-l înf ățișează pe Sfântul Gheorghe Purt ătorul de Biruin țe. O întreag ă
bibliografie stă scrisă despre acest odor de art ă bisericească , închinat cândva
mănăstirii bulgă rești de la Sfântul Munte Athos, M ănăstirea Zografu.
Aproape to ți cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei prea vestite
broderii au socotit-o și o socotesc mai departe drept un steag . De la o vreme, unii
istorici îi spun „steag de lupt ă” cu gândul de a i se înt ări caracterul ost ășesc. Aș a se
poate citi în unele lucră ri apărute anul trecut la Putna, cu prilejul împlinirii a cinci
sute de ani de la trecerea la ve șnicele lăcașuri a Sfântului Domn al Moldovei, cum
îi spune acum oficial Biserica Ortodoxă Română, din 1992 încoace.
Foarte pu țini, însă, sunt aceia care au pus și mai pun la îndoială caracterul
ostășesc al broderiei. Unul din ei a fost însu și descoperitorul ei, slavistul Stoica
Nicolaescu, într-o scurtă lucrare1. Neîntârziat s-a încins o polemic ă cu Anton
Velcu, muzeograf la Muzeul Militar din București. Acesta2, împotrivindu-se
profesorului de slavistic ă de la Școala de Arhivistic ă din Bucure ști, a luat asupra sa
sarcina de a ap ăra părerea obișnuită, oficială, că este vorba despre un steag de
război al lui Ștefan cel Mare. Acela și, în Enciclopedia României3, rânduiește iarăș i
broderia printre steagurile române ști, așa cum a f ăcut în 1903 însu și bunicul meu,
care o cunoscuse datorit ă legă turilor sale cu acela și Stoica Nicolaescu.
Și tot așa s-a scris mai departe în istoriografia noastr ă pe temeiul spuselor
istoricilor – Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, C. C. Giurescu ș i alții, nu puțini – sau a
heraldistului General Petre V. N ăsturel.
În teza noastră de doctorat – cea de-a doua, sus ținută la Sorbona în 1979 ș i
tipărită la Roma în 1986 –, noi am privit steagul împricinat drept o banier ă, adică
un prapur d ăruit la Athos de Ștefan cel Mare. Acolo, expuneam și gândul nostru de
a da la iveal ă o cercetare mai am ănunțită asupra acestei broderii, dezvoltându-ne
părerea ce o împ ărtășim cu Stoica Nicolaescu. Lucrarea a ap ărut astfel în 1990, la
Iași, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”. Acolo nu ne-am dat în

1 Stoica Nicolaescu, Din daniile lui Ștefan cel Mare f ăcute Mănăstirii Zografu de la Sfântul
Munte Athos , București, 1938.
2 Anton Velcu, Steagul lui Ș tefan cel Mare de la Muzeul Militar este ostăș esc sau bisericesc ?
(Răspuns D-lui Stoica Nicolaescu) , Bucureș ti, s.a., 16 p.
3 Enciclopedia României , I, Bucure ști, 1938, p. 77.

PETRE Ș. NĂSTUREL 48
lături să-i criticăm pe înainta șii noș tri, necruțându-l nici pe însu și bunicul nostru !
Amicus Plato, sed magis amica veritas . Și astfel am numit prapur – bannière pe
franțuzește – acea falnic ă broderie, mergând pân ă la a o privi ș i ca un manifest
duhovnicesc și politic, „une affiche de propagande”, spuneam, sub chipul sfântului
ostaș apărând oarecum adevă ratul lupt ător român pentru Hristos, verus athleta
Christi, și el un purt ător de biruin țe, mereu gata de lupt ă împotriva turcului, a
ungurului și a leșului. Căci sub picioarele Sfântului Gheorghe, șezând în jil ț și
călcând un balaur înaripat și tricefal, am socotit c ă este vorba, într-un fel, de chiar
dușmanii de c ăpetenie ai Ță rii Moldovei.
Chiar dac ă am luat „steagul” lui Ștefan cel Mare și Sfânt drept un prapur
bisericesc, am ridicat atunci în treac ăt o întrebare și anume dac ă broderia nu ar fi
mai curând o podša , cum spun bizantinii ș i grecii, adic ă un sk¨t , după numele
sârbo-bulgar,
vechea denumire româneasc ă fiind poală de icoan ă, așa cum vom
arăta mai departe.
Azi, nu ne vom lua la ceart ă, nici la trânt ă cu nimeni ! Nici m ăcar cu noi
înșine… Ci vom strânge câteva dovezi hot ărâtoare care pe noi ne încredinț ează că
broderia d ăruită Zografului de Ștefan cel Mare, la 1500, și ridicată de acolo la 1917
de către armata franceză spre a fi predat ă României care, de una singur ă, dar
vitejește, se lupta cu nenum ărați dușmani – ungurii, nem ții, bulgarii, turcii și rușii
bolșevizați – nu este un steag de lupt ă și nici un prapur, ci, de fapt, o poal ă de
icoană.
Că nu este vorba de un steag, în pofida p ărerilor a nenum ărați istorici –
care, de fapt, se iau unii dup ă alții ! – se arat ă întâi de toate de îns ăși micim e a
broderiei : 1 m / 90 cm ! Greu s ă o vezi de la dep ărtare pe câmpul de lupt ă, nu-i așa ?!
Un steag domnesc ori cr ăiesc sau împă rătesc trebuie s ă fie îndeajuns de
mare ca s ă se vadă de la o anumit ă depărtare, căci el vorbe ște prin fâlfâielile sale,
rostind porunci și îndemnuri c ătre luptători. El, de aceea, poart ă și stema
stăpânitorului sau a țării. Astfel amintim aici o gravur ă din Cronica lui Thurócz ,
din 1488, înf ățișând bă tălia de la Baia din anul 1467. Artistul arat ă ciocnirea dintre
călărimea maghiar ă și pedestrimea moldoveneasc ă. Ungurii se strâng acolo sub
steagul mare al Ungariei, ținut sus de un că lăreț. Steagul lor poart ă binecunoscuta
cruce a Sfântului Ștefan, ca și fasciile ungure ști. Cât despre români, ei sunt ar ătați
ridicând, de a s
emenea, steagul lor, care flutur ă mândru, ș i pe care st ă un mare cap
de bour .
Tot așa, o altă gravură, care împodobe ște din 1597, când s-a tipă rit,
Cronica polonă a lui Martin Bielski, poartă două steaguri mari moldovene ști,
lunguiețe, oarecum triunghiulare, fiecare cu capul de bour, soarele ș i steaua.
Gravura vorbe ște tocmai de bă tălia de la Obertyn, din 22 august 1531. Este clipa
când călăreții moldoveni sunt gata s ă înfrunte c ălărimea polon ă.
Nici o asem ănare, cât de cât, nu ar e vreuna din cele două gravuri cu a șa-zisul
steag de la 1500 al lui Ștefan cel Mare.

STEAGUL „DE LUPT Ă” AL LUI ȘTEFAN CEL MARE 49
În afară de aceste dou ă gravuri, Vladimir Mischevca, Ion Negrei și
Alexandru Nichitici mai amintesc în c ărticica lor4 mărturia lăsată de italianul
Guagnini. Acesta v ăzuse în Polonia, la 1574, steagul moldovenesc cu capul de bour –
caput bisontis, zice – și cu steaua ș i luna, fiara purtând un inel petrecut prin n ări,
totul fiind a șezat in campo coelestino , „pe fond azuriu”, adic ă.
Nimic asem ănător, prin urmare, cu înf ățișarea așa-zisului nostru steag al lui
Ștefan cel Mare ! Acesta nici stema țării nu poart ă și nici stema domneasc ă, lucru
cât se poate de îngrijor ător pentru p ărerea consfin țită încă de pe la sfâr șitul
veacului al XIX-lea și care s-a încet ățenit peste tot în dauna adev ărului obiectiv,
dar care, recunosc, ne m ăgulește patriotismul… Și pe viitor, mult ă vreme desigur c ă
tot așa se va mai spune.
Răposatul bizantinolog grec Thomas Provatakis, în cartea sa despre
iconografia diavolului, vorbe ște în treac ăt și despre „steagul” nostru, spunându-i
labarum , dar punându-l, din neb ăgare de seam ă, pe socoteala țarului sârb Ștefan
Dușan. Labar um-ul, se știe că era ste agul Sfântului Împ ărat Constantin cel Mare; el
îl ținea prin predania p ăstrată încă de la vechii romani, care cuno șteau astfel de
signa, și cu care însu și împăratul Traian pornise r ăzboiul în Dacia. Un atare signum
este labarum -ul lui Constantin, c ăruia i se ad ăugase crucea cu hrismonul ș i
cuvintele Cu acesta vei învinge !
Nici prapur bisericesc nu este icoana brodată de la 1500. Gre șit am crezut
noi așa destulă vreme. Și părerea aceasta a început a prinde cât de cât r ădăcini –
rog să mi se ierte ! – în lucr ări așa de bune ca acelea ale colegilor Florin Marinescu
și Nicolaos Mertzimekis, care, scr iind de curând despre daniile lui Ștefan cel Mare
la Zografu, deschid un scurt capitol „steaguri (sau poate prapuri)” în care ei trimit
cu șovăială la articolul meu din 1990. Și tot așa la părintele profesor Ioan
Moldoveanu.
Pe când îmi pregă team comunicarea de fa ță am deschis, fire ște, anumite
cărți de specialitate5. Lămuririle din aceste lucr ări m-au încredin țat că, bizuindu-m ă
pe Anatole Frolow6, am „adulmecat”, încă dinainte de 1990, rostul cel adevă rat al
broderiei noastre din 1500. Es te neîndoielnic vorba de o poală de icoan ă. O astfel
de poală se aș ează sub o icoan ă – icoana împ ărătească sau, la praznic, icoana de pe
tetrapod – cu care adeseori seam ănă aproape leit. Acele v ăluri mai împodobeau
bisericile și locuințele din jur, precum și palatele bizantine ale lumii ortodoxe
îndeobște, precum se arat ă în fel de fel de izvoare. La zile mari ele se scoteau afară .
Inventarele unor m ănăstiri bizantine vorbesc de blatte , văluri scumpe de mă tase și

4 Vladimir Mischevca, Ion Negrei și Alexandru Nichitici, Simbolurile Țării Moldovei ,
Chișinău, 1994, p. 43.
5 De pildă, Pauline Johnston, The Byzantine Tradition in Chruch Embroidery , Londra,
1967; Maria Theocharis, 'Ekklhsiastik£ crusokšnthta (= Broderii biserice ști din fire de aur ), Atena, 1986,
și Eleni Vlahopoulou-Karabina, Holy Monastery of Iveron. Gold Embroideries , Muntele Athos, 1998.
6 Anatole Frolow, La „podéa“, un tissu déco ratif de l’Eglise byzantine , în „Byzantion”, 1938.

PETRE Ș. NĂSTUREL 50
fire de aur, de argint și cu felurite fire de m ătase, a căror îmbinare le d ădea mai
multă strălucire și relief și care măreau frumuse țea slujbelor să vârșite la zile mari.
Astfel de podéai , adică de poale de icoane, se mai pă strează la noi la Putna, spre
pildă, ca și la Muzeul de Art ă din Bucure ști.
La Muntele Athos se p ăstrează câteva din acele poale române ști. La Iviron,
bună oară, se găsește o „dubl ă podéa ” cum scrie Gabriel Millet, pentru c ă o
jumătate închipuie ște Coborârea la iad , iar cealalt ă Buna Vestire . Este un dar f ăcut
de Radu vod ă Paisie ș i fiul său, Vlad voievod, la anul 7053 (1544–1545). Tot a șa,
la Mănăstirea Grigoriou se află două poale gre șit puse de Gabriel Millet pe seama
lui Ștefan cel Mare, fiind îns ă, după părerea mea, da nii de la Neagoe Basarab. Una
arată Cina de la Mamvri (adic ă Sfânta Treime), iar cealalt ă Intrarea Maicii
Domnului în biseric ă. Monahul Varlaam Anghelakos le spunea, în 1921, „ podéai
de tetrapoade”, cu deplin ă dreptate. El le cuno ștea bine ș i rostul liturgic, c ăci se
foloseau atunci, ca și astăzi, mai departe, la anumite slujbe.
Tot așa, în vechiul tratat de Istoria României7 se spune de „steagul lui Vlad
Vintilă , primul steag p ăstrat al Țării Române ști”. Am ară tat, în trecut, c ă sunt de
fapt două poale de icoane, aproape la fel, mici, păstrate la Athos, la M ănăstirea
Kutlumus.
Nu ne putem întinde ast ăzi asupra problemei poalelor române ști de icoane .
Însă nu mă pot lipsi s ă spun aici c ă vălul de la Neagoe Basar ab, de prin 1515–1516,
cu pajura bicefal ă, ce l-am descoperit noi la Lavra cea Mare a Sfântului Atanasie în
1976, făcea parte dintr-un tacâm de poale, care se foloseau poate pentru jil țul
domnesc sau la împodobirea st ăreției, vădind cine este ctitorul m ănăstirii la acea
vreme. Numai cercetă rile ce are s ă le îngăduie viitorul în țară, dar și prin unele
sfinte lă cașuri străine, ocrotite veac de veac de c ătre țările române ști, vor înlesni
cunoașterea capitolului aproape nescris al poalelor de icoane de la noi.
Dar să ne întoarcem la broderia din 1500, fala artei moldovene ști sub
Ștefan cel Mare și Sfânt. Ț in m inte că am văzut, să fie o jum ătate de veac, în
biserica Sfântul Gheorghe din Hârl ău, parcă în zugr ăveala peretelui de
miazănoapte, lâng ă tâmplă, un Sfânt Gheorghe foarte asem ănător cu chipul lui de
pe poala d ăruită Zografului. Sfântul osta ș stă și el în jilț și își ține paloșul. Cam tot
așa apare și pe ferec ătura Evangheliei dăruite de Alexandru L ăpușneanu la 1554
Mănăstirii Xenofon de la Athos. Ș i acolo, Purt ătorul de Biruinț e și-a scos din teac ă
spada și îi încearc ă vârful. Sub picioare, de data aceasta, el calc ă o pernă, nu
balaurul.
Învățatul rus Mihail Alpatov aminte ște că la Moscova, în Galeria
Tretiakov, se p ăstrează o icoană adusă de la Dmitrovo și care î n fățișează pe alt
sfânt osta ș, pe Sfântul Dumitru. Și el stă așezat într-un jil ț, îmbrăcat în zale, cu
coroana pe cap, sco țându-și spada din teac ă. Nu știu dacă s-a făcut vreun studiu
asupra asemă nărilor și a contamină rii dintre icoanele celor doi sfin ți ostași.

7 Istoria României , II, Bucure ști, 1962, p. 655, fig. 186.

STEAGUL „DE LUPT Ă” AL LUI ȘTEFAN CEL MARE 51
Tot la Tretiakov, din câte am citit la Provatakis, care d ă și o fotografie, se
află și o icoan ă din veacul al XVI-lea a Sfântului Nichita, unde sfântul osta ș
Nichita Gotul este confundat cu un cuvios, cunoscut ca alung ător de draci. Pe
această icoană, Nichita apare în scaun, încoronat de îngeri, și călcând în picioare un
balaur cu numai dou ă capete; dintr-una din guri el smulge un drac mic zugr ăvit în
chip de harap, de negru.
Încercarea ce am dezvoltat-o ast ăzi ar putea fi luat ă ca punct de plecare al
unor noi cercetă ri, care lipsesc înc ă, asupra rostului și a întrebuin țării anumitor
„chindiseli” (broderii) liturgice moș tenite din trecut. I. D. Ștefănescu și Virgil
Vătășianu arunc ă, în lucră rile lor, un început de lumin ă. Însă nu este destul dacă
vrem să cunoaștem mai l ămurit și această zestre de art ă veche. Ajutându-se și de
broderiile bizantine și grecești, de cele sârbeș ti, ruseș ti, ba chiar și georgiene,
precum și de anumite piese r ăzlețite în unele muzee mari din țări apusene ori din
A
merica, tineri cercetători de azi, viitorii bă trâni de mâine !, ar avea un câmp nou
de desțelenit. Le las lor „mo ștenire” – vorba V ăcărescului ! – o astfel de treab ă, de
care nu mai am mijloacele, nici r ăgazul să mă mai apuc.
De curând, harnicul nostru coleg bucure ștean Constantin Rezachevici,
vorbind despre încuscrirea dintre Ștefan cel Mare și marii cneji ruș i, s-a oprit
asupra a două văluri biserice ști lucrate, se spune, de c ătre Olena doamna, fiica
Sfântului marelui nostru voievod, cea m ăritată după nefericitul țarevici Ivan
Ivanovici. Unul din v ăluri înfăț ișează Tăierea capului Sfântului Ioan Botez ătorul;
celălalt, Duminica Floriilor . Acum, ne este deplin limpede c ă aceste două văluri
sunt, liturgic ș i iconografic vorbind, ni ște poale de icoane: una se folosea de
praznicul T ăierii Înainte Merg ătorului, iar a doua la s ărbătoarea Intră rii Domnului
în Ierusalim. Este vădit lucru c ă altă menire, alt ă întrebuin țare nu s-a avut în
vedere, atunci când ele s-au lu crat, „ c
hindisit”, brodat. Dac ă le-a migălit nefericita
Olena, cea nuntită „cu pohval ă” și ursită temniț elor din Țara Moscului, sau dac ă au
fost lucrate din îndemnul ei, iat ă întrebări între care nu am cum alege și hot ărî. Mai
ales că nu cunosc lucrarea lui Demir Dragnev de la Chi șinău, pe care s-a întemeiat
însuși Constantin Rezachevici. Dar pentru cunoa șterea poalelor de icoane
îndeobște, își are rostul, cred, l ămurirea ce o aducem azi, c ă este vorba de dou ă
podéai , de două poale . Lăsăm istoricilor din țară și din Moldova cea din afar ă,
precum și cercetătorilor din Rusia ș i din Ucraina, grija s ă adâncească puținul ce-l
mărturisește comunicarea noastră și asupra poalelor de icoane.

PETRE Ș. NĂSTUREL 52

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 53–60. CONSTANTIN CRĂESCU
VITEJII LUI ȘTEFAN CEL MARE
8 noiembrie 1473. Domnul Moldovei se preg ătește să intre cu o știle în
Țara Româneasc ă pentru a-l însc ăuna pe Laiot ă Basarab. Preg ătirea se face la
hotarul dintre cele dou ă țări. Poveste ște Letopisețul numit al lui Grigore Ureche:
„… dacă au sositu Ș tefan vodă la margine, noemvrie 8 zile, au împ ărțitu steagurile
oștii sale pre Milcov. Și decii s-au împreunat cu Radul vod ă, joi, într-aceia și lună,
18 zile, la locul ce se chiam ă Cursul Apei. Și dându r ăzboiu viteja ște de îmbe
părțile, s-au b ătut acolo pân ă în sară…”1. Campania a durat pân ă la 28 noiembrie,
după care Ș tefan a poruncit întoarcerea în Moldova. La sosirea în cetatea de scaun,
„… mitropolitul cu tot clerul bisericesc i-au f ăcut o întâmpinare minunat ă și
frumoasă, dar mai ales prosl ăvind pe Dumnezeu pentru toate câte d ăruise robului
său, Ștefan voievod. Și atunci a f ăcut acolo mare osp ăț mitropoli ților și vitejilor
săi”2, urmează Letopisețul anonim al Moldovei.
Dincolo de semnifica ția gestului domnesc f ăcut întru lauda lui Dumnezeu3,
sau de semnifica ția zilei alese – 8 noiembrie fiind s ărbătoarea Sfin ților Arhangheli
Mihail și Gavril – data menț ionată reprezint ă prima atestare a vitejilor lui Ștefan
cel Mare. Este adev ărat, Letopiseț ul anonim îi aminte ște pe viteji și anterior, dar cu
referire la cei din Țara Românească : în lupta de la Soci, împotriva Radului voievod
(7 martie 1471), „mulț i viteji au fost prinși atunci, care au ș i fost tăiați. A lăsat vii
numai pe doi boieri mari, Mircea comis și Stan logof ăt”4.
Problema vitejilor lui Ștefan cel Mare a preocupat pe istorici de-a lungul
vremii. De la studiile de istorie militar ă5 la cele de istorie social ă6, s-au încercat
numeroase explica ții pentru în țelegerea acestei categorii sociale. Alexandru V.
Boldur ar ăta, de pild ă, referindu-se la viteji, c ă, „uneori, în cronic ă, acest titlu
precede titlului de boier, dar aceasta nu înseamn ă că vitejii erau o categorie social ă
aparte față de boieri ș i că în ierarhia social ă a timpului se aflau deasupra lor. Dac ă

1 Ștefan cel Mare ș i Sfânt 1504–2004. Portret în cronic ă, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p.
51 (în continuare, Portret în cronic ă).
2 Ibidem , p. 16.
3 Ștefan S. Gorovei, Gesta Dei per Stephanum Voievodam , în vol. Ștefan cel Mare și Sfânt
1504–2004. Atlet al credin ței creștine, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 393.
4 Portret în cronic ă, p. 15.
5 N. Iorga, Istoria armatei româneș ti, ed. N. Gheran și V. Iova, Bucure ști, 1970; I. Bogdan,
Documentul Râzenilor din 1484 și organizarea armatei moldovene în secolul XV , în ARMSI , s. II, t.
XXX, 1908, p. 403–406; Radu Rosetti, Istoria artei militare a românilor pân ă la mijlocul veacului al
XVII-lea , ed. Petre Otu, Bucure ști, 2003, p. 73–74.
6 N. A. Constantinescu, Formarea „vitejilor” la români în Evul Mediu , București, 1942.

CONSTANTIN CRĂ ESCU 54
ar fi așa, vitejii ar fi figurat înaintea boierilor în actele de cancelarie domne ști în
care se vorbe ște de membrii sfatului prezen ți la luarea hot ărârii, dar aceasta nu se
constată ”7. Autorul i-a a șezat în rândul boierimii pe viteji, deoarece, considera el,
„expresia « a face viteji » înseamn ă, desigur, a acorda o distinc ție militar ă.
Acordarea acestui titlu însemna în acela și timp și acordarea boieriei unui viteaz
care nu era de provenien ță boiereasc ă”8.
Într-un studiu special închinat vitejilor și vitejiei, N. A. Constantinescu îi
socotea pe viteji drept un rang, din care se recruta îns ăși boierimea9. Tot în rândul
boierimii i-a inclus pe viteji ș i A. Cazacu, g ăsind că la nivelul acestei instituț ii se
poate constata asem ănarea dintre societatea medieval ă moldoveneasc ă și cea
apuseană10. La rândul s ău, N. Iorga era de p ărere că „numărul vitejilor era în jur de
3.000 în veacul al XVI-lea; în luptele lui Ș tefan cel Mare ei sunt str ălucita cavalerie
boiereasc ă nimicită numai la 1476, în lupta de la Valea Alb ă, pentru a fi apoi fă cută
din nou”11, fără a preciza, îns ă, din ce categorie se ridicau ace știa. Anterior, I.
Bogdan crezuse c ă vitejii se ridicau din rândurile țărănimii, aducând ca argument
celebrul document al Râzenilor12. A. Balot ă a observat c ă vitejii lui Ștefan vod ă
lipsesc din actele de cancelarie, ei fiind aminti ți numai de textul cronicii. Explica ția
ar fi că „vitejii […] nu au f ăcut parte din societatea feudal ă care s-a reflectat în
urice. Ei nu au fost nici sfetnici domne ști și nici nu au participat la divanele
voievodului ca «vitejii» lui Bogdan «Desc ălecătorul»”13. Atunci, cine au fost vitejii
lui Ștefan cel Mare ?
În Letopisețul anonim îi regăsim, de cele mai multe ori, în leg ătură cu
acțiuni și gesturi de putere ale voievodului, pline de semnifica ție. I-am v ăzut deja
în momentul întoarcerii din campania încununat ă de succes împotriva Ță rii
Românești, din 1473, f ăcând probabil parte din alaiul acelei entrée royale în cetatea
de scaun a țării. Ospățul de care vorbe ște cronica este posibil să nu fi avut loc tot
atunci, dat fiind c ă era tocmai perioada postului Cră ciunului, ci mai târziu, în
preajma vreunei s ărbători14, cel mai probabil de Sfântul Nicolae.
Participan ți la ceremonia de întâmpinare a o știi biruitoare trebuie s ă fi fost
vitejii și după lupta de la Vaslui (10 ianuarie 1475), când „a fost atunci veselie între
oameni și la toate domniile dimprejur ș i la toț i creștinii drept-credincio și, căci a

7 Alexandru V. Boldur, Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457–1504). Studiu de
istorie social ă și politică, ediția a II-a, revă zută și adăugită de către autor, îngrijit ă de Cătălina Chelcu
și Marius Chelcu, Ia și, 2004, p. 103.
8 Ibidem .
9 N. A. Constantinescu, op. cit. , p. 28.
10 A. Cazacu, Vitejii , în V. Cost ăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viața feudală în Ț ara
Româneasc ă și Moldova (sec. XIV–XVII) , București, 1957, p. 194–197.
11 N. Iorga, op. cit. , p. 36.
12 I. Bogdan, op. cit. , p. 403–404.
13 A. Balotă, Vitejii lui Ștefan cel Mare , în SAI, IX, 1967, p. 55.
14 Ștefan S. Gorovei, op. cit. , p. 402.

VITEJII LUI Ș TEFAN CEL MARE 55
biruit Domnul limbile p ăgâne cu mâna robului s ău, Io Ș tefan voievod. Și însuși
Ștefan voievod a f ăcut atunci mare osp ăț mitropoli ților și vitejilor s ăi și tuturor
boierilor s ăi, de la mare până la mic. Și a dăruit atunci multe daruri întregii lui
oștiri și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost”15. Jan Długosz adaug ă, la
acestea, câteva rânduri care i-au fă cut pe istorici s ă considere c ă vitejii se ridicau
dintre țărani: „toat ă oastea lui s-a îmbogăț it din prada luat ă de la turci: aur, argint,
purpură, cai și scule scumpe. Pe mai mul ți țărani i-a fă cut boieri”16.
Șirul particip ărilor la ceremoniile triumfale ale voievodului ia sfâr șit odată
cu bătălia de la Valea Alb ă (Războieni, 26 iulie 1476). „Au biruit atunci
blestemații turci și cu muntenii hicleni. Și au căzut acolo vitejii cei buni și mulți
boieri mari și oștenii cei buni și tineri, și oastea bun ă și vitează, și husarii oș teni
viteji s-au topit atunci. Și a fost atunci mare întristare în Țara Moldovei și în toate
țările și domniile din jur și la creștinii drept-credincio și, când au auzit c ă au căzut
vitejii cei buni și bravi, și boierii mari, ș i oștenii cei buni și tineri, și oastea cea
bună și vitează și aleasă, și cu husarii cei viteji sub mâinile limbilor necredincioase
și păgâne și sub m âinile muntenilor p ăgâni, ca unii ce au fost p ărtași cu păgânii și
au fost de partea lor, î
mpotriva Cre știnătății”17. Observăm dimensiunea aproape
apocaliptic ă pe care anonimul moldovean o d ă înfrângerii de la Valea Alb ă.
Moldova toat ă, ba chiar și Creștinătatea întreag ă, împotriva c ăreia se ridicaser ă
muntenii „hicleni și păgâni”, păreau pierdute odat ă cu „oștirea cea bun ă și
vitează” a țării.
Nu se știe cât va fi durat refacerea acestei o știri și nici dac ă ea a fost
într-adevăr nimicită cu totul. Cert este că în bătălia de la Râmnic, acolo unde toț i
„vitejii și boierii lui Țepeluș au căzut”, oastea lui Ștefan a obț inut o nouă victorie.
Principele s-a întors, ca și după bătălia de la Vaslui, ca un purt ător de biruin ță și „a
instituit atunci mul ți viteji și a dăruit atunci multe daruri ș i îmbrăcăminte scump ă
boierilor s ăi, și vitejilor ș i întregii lui oștiri. Și pe toți, după vrednicie, i-a slobozit
pe fiecare la ale sale și i-a înv ățat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru
cele ce au fost, pentru c ă de la Dumnezeu au fost cele întâmplate”18.
Cronicarul aduce, ca element de noutate în acest pasaj, relatarea explicit ă
privind instituirea vitejilor. Se va repeta acest lucru și după bătălia din Codrii
Cosminului, când „a slobozit toat ă oastea sa, pe fiecare la ale sale, și așa a poruncit
tuturor vitejilor și boierilor s ăi, să se adune în ziua Sfântului Nicolae, în târgul
numit Hârlă u. Deci, s-au adunat toț i în acea zi. Și acolo, atunci, domnul Ștefan
voievod a f ăcut mare osp ăț tuturor boierilor s ăi, de la mare pân ă la mic ș i atunci a
instituit mul ți viteji și i-a dăruit atunci cu daruri scumpe, fiecare dup ă vrednicia sa.

15 Portret în cronic ă, p. 17.
16 Ibidem , p. 164.
17 Ibidem , p. 17.
18 Ibidem , p. 18.

CONSTANTIN CRĂ ESCU 56
Și i-a slobozit la ale lor și i-a învățat să laude ș i să binecuvânteze pe Dumnezeu
[…]”19. Cu aceasta, prezen ța vitejilor în cronica lui Ștefan voievod ia sfâr șit.
În legătură cu apartenen ța socială a vitejilor, mult ă cerneală a curs pân ă
acum și va mai curge înc ă. Un segment atât de important al st ărilor din Moldova
medievală, prezent în cronica de curte în procent destul de semnificativ, s-ar fi
cuvenit să se reflecte ș i în actele de cancelarie, atâtea câte s-au pă strat, din perioada
ștefaniană. Așa ar fi logic, dac ă ne gândim numai la faptul c ă instituirea vitejilor
era urmat ă de înzestrarea lor cu proprietăț i. Ce ne spun, îns ă, documentele ?
Primul dintre ele, datat 1 februarie 1481, arat ă pe domn cump ărând de la
Danco și de la nepo ții lui de sor ă, Giurgea, Anu șca, Vasutca, M ărie și Neagșa, satul
Selivestri, de la Cobâle, cu 200 de zlo ți. Acest sat va fi schimbat cu Borile știi și
Drăgoteștii din Câmpul lui Drago ș, aflate în proprietatea Mă rinei Lolca, pentru a fi
dăruite Mă năstirii Tazlă u. Proprietarul satului Selivestri, Danco, este fiul lui S i ma
și nepotul lui Dragoș viteazul20.
Celălalt document, din 7 ianuarie 1491, este o înt ăritură de patru sate –
Brătuleștii, Fedele șanii, Goeștii și Vârstații – pentru nepo ții lui Bratul viteazul21.
Dintre cei doi viteji prezen ți în actele de la Ștefan cel Mare, mai cunoscut
este Drago ș viteazul. La 30 martie 1392, când Roman voievod d ăruia lui Ioani ș
viteazul satele Ciorsaceu ți, Vladimir ăuți și Bucurăuți, pe Siret, pentru credincioas ă
slujbă, în mărturia sfatului este men ționată și credința lui Drago ș viteazul22.
Prezența lui în sfat va fi atestat ă până la 15 iunie 143123. A stăpânit satul Gârbe ști,
pe Șacovăț, pe care fiul s ău, Sima, avea s ă-l vândă24. Printre descenden ții lui
Dragoș viteazul s-a num ărat Costea Albot ă, postelnicul lui Petru vodă Rareș25.
Bratul viteazul r ămâne deocamdat ă necunoscut.
Am amintit mai sus pe Ioani ș viteazul. În afar ă de faptul c ă el a primit,
pentru credincioas ă slujbă, trei sate într-un hotar, despre Ioani ș se mai ș tie că a
făcut parte din sfatul domnesc de la 18 aprilie 139726 până la 28 iunie 140127.
Între manuscrisele care con țin letopise țul lui Grigore Ureche se află și
acelea care dau informa ții despre domnia Iug ăi vodă. Se spune despre el c ă „au
descă lecat orașe prin țară tot pe la locuri bune și le-au ales sate și le-au făcut ocoale
pren pregiur ș i au început a d ărui ocine prin țară a voinici, ce f ăcea vitejii la oș ti”28.
Or, din domnia Iug ăi vodă s-a păstrat un document care men ționează mărturia lui

19 Ibidem , p. 20.
20 DRH , A, II, p. 356–357, nr. 233.
21 Ibidem , III, p. 168–169, nr. 84.
22 Ibidem , I, p. 3, nr. 2.
23 Ibidem , p. 154, nr. 103.
24 Ibidem , II, p. 380, nr. 250.
25 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș , Iași, 2002, p. 365.
26 DRH , A, I, p. 7, nr. 5.
27 Ibidem , p. 19, nr. 13.
28 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei , ediția P. P. Panaitescu, Bucure ști, 1955, p. 68.

VITEJII LUI Ș TEFAN CEL MARE 57
Costea viteazul29. Chiar dac ă alte acte care s ă ateste informa ția din cronic ă nu au
mai ajuns pân ă la noi, este de presupus c ă și Iuga vod ă a instituit viteji, în scurta-i
domnie.
Din vremea lui Alexandru cel Bun avem atestarea lui Tama ș viteazul ca
membru în sfat30. De men ționat că acesta apare și ca stolnic31, dar ș i ca vornic32 și
ispravnic de act.
Un personaj destul de interesant pare a fi fost Dră goi viteazul, de la
Tulova, dac ă în documente va fi fiind vorba despre una și aceeași persoan ă. El
apare în sfat cu epitetul de viteaz la 28 noiembrie 139933, este prezent și la 29 iunie
140034, alături de copiii s ăi, după care dispare în mod misterios, pentru a reapare la
2 august 141435, când este numit jupan.
Elementul comun pentru to ți vitejii aminti ți mai sus este acela c ă ei apar
mai ales în sfatul domnesc. Nu au dreg ătorii, dar au statutul unor mari seniori, stau
în preajma domnului, oferindu- și serviciile de consilium et auxilium și, probabil,
toți au stă pâniri importante.
Din cauza lipsei izvoarelor, multe întreb ări rămân fără răspuns. De pild ă,
dacă Drăgoi viteazul este una ș i aceeași persoan ă cu jupan Dr ăgoi de la Tulova,
atunci exist ă vreo legătură de rudenie între el și Ion vornic (Oan ă de la Tulova),
ctitorul m ănăstirii Humor ? Și, oare, cum putem interpreta gestul lui Ș tefan cel
Mare, de a închina unei ctitorii boiere ști un Tetraevanghel de valoarea aceluia din
1473 ? Să găsim explica ția în legăturile de rudenie dintre aceste personaje ? Din
păcate, nu putem pune nici un temei documentar acestor supozi ții.
În vremea lui Ștefan, vitejia apare ca o institu ție aflată la apusul ei. Vitejii,
aidoma cavalerilor occidentali, î și regăsesc rațiunea existen ței lo r în războaiele
purtate de suveran; nu întâmpl ător, prezen ța lor în cronică se face sim țită în
preajma evenimentelor aflate în legă tură cu fapte de arme. Dac ă stăpânirea unei
suprafețe de pământ era semnul distinctiv al unei demnit ăți nobiliare, calitatea de
„viteaz” reprezenta împlinirea unei voca ții și, de ce nu, a unei meniri: aceea de
războinic. În vremurile în care statul de la r ăsărit de Carpa ți abia se înfiripa, rolul
acestora era unul primordi al, vital chiar. Prezen ța vitejilor în sfatul țării
dovedește aceasta. Din rândurile lor se vor „extrage” elementele aristocra ției
Moldovei de mai târziu.
Nici unul dintre vitejii lui Ștefan, îns ă, nu mai are statutul predecesorilor
din vremea lui Roman voievod sau Alexandru cel Bun. Formau ei, oare, acea
„oaste bună și vitează” și numai atât ? Trebuie să ne imagină m că acești viteji, care

29 DRH , A, I, p. 10, nr. 8.
30 Ibidem , p. 26–27, nr. 18.
31 Ibidem , p. 14–15, nr. 10.
32 Ibidem , p. 19, nr. 13.
33 Ibidem , p. 12, nr. 9.
34 Ibidem , p. 14–15, nr. 10.
35 Ibidem , p. 51, nr. 36.

CONSTANTIN CRĂ ESCU 58
sunt separa ți de boieri în textul cronicii, asigurau întreaga armat ă de slujitori de pe
lângă curț ile domne ști din țară și, probabil, aveau st ăpâniri în locurile în care
slujeau. Categoria social ă din care se ridicau era cea a oamenilor liberi. Și, fiindcă
lipsesc documentele care s ă ateste danii de ocini c ătre vitejii instituiți cu diverse
prilejuri, cred c ă putem spune c ă aceste ocini existau deja în stăpânirea lor. Or,
raportându-ne la defini ția dată de d-l Ș tefan S. Gorovei, conform c ăreia „prin
boierime se în țelege acea stare social ă definibil ă prin stăpânirea liber ă a unei
întinderi de p ământ, în virtutea și în baza unui document. Oricât de mic ă ar fi fost
această întindere de p ământ, ea asigura, din punct de vedere juridic, statutul de om
liber, căruia accesul la func țiile în aparatul de stat îi era neîngr ădit”36, înseamn ă că
vitejii se ridicau dintre boieri, adic ă dintre st ăpânii de pă mânt. Era probabil o
categorie intermediar ă între boierimea de rând ș i dregători, ale c ărei atribuții erau
mai mult militare. De altfel, Cronica moldo-german ă dă pentru viteji sinonimul
„cavaleri”: „ și a venit cu multă pace la Suceava, la scaunul țării sale, și a lă udat pe
Dumnezeu, cu vl ădicii și arhidiaconii și cavalerii s ăi și cu toț i supuș ii lui”37; or,
cavalerii nu puteau fi decât nobili.
Un alt aspect, referitor la raporturile dintre voievod și vitejii s ăi, ține de
natura gesturilor de putere pe care le face Ștefan. Instituirea vitejilor are loc în
cadrul unor ceremonii solemne, pline de semnifica ții sacre, de și, la prima vedere,
actul de instituire este unul cât se poate de temporal. Fiind înc ărcată cu semnifica ție
simbolică , instituirea presupunea, probabil, un întreg ritual. Cronica men ționează
acordarea de daruri în aceste moment e. Poate fi vorba despre plata o știlor, care
avea loc dup ă fiecare acț iune militar ă a domniei. Toate aceste gesturi erau menite
să strângă legă tura dintre monarh și supușii săi, condiție necesar ă și obligatorie
pentru a apropia voin ța domnului de interesele țării. Construc ția unei biserici pe
locul unei lupte împotriva necredincio șilor păgâni are semnifica ția unei uria șe rugi
pentru iertarea pă catelor celor care au c ăzut pe câmpul de b ătălie și este, totodată ,
un gest menit a aduce la cunoș tința țării că domnul nu i-a uitat pe cei care au c ăzut
în numele Crucii. Ne-o dovede ște inscri pția pusă pe biserica de la R ăzboieni, la 18
noiembrie 149638:

„În zilele binecredinciosului și de Hristos iubitorului
domn Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării
Moldovei, fiul lui Bogdan voievo d, în anul 6984, iar al domniei
sale anul 20 curg ător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împ ăratul
turcesc, cu toate puterile sale r ăsăritene; și încă și Basarab

36 Ștefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorit ăți, puteri (Moldova, sec. XV–XVII) , în
ArhGen , I (VI), 1994, 1–2, p. 85.
37 Portret în cronic ă, p. 25.
38 Ștefan cel Mare și Sfânt 1504–2004. Biserica. O lec ție de istorie , Sfânta M ănăstire Putna,
2004, p. 224–225.

VITEJII LUI Ș TEFAN CEL MARE 59
voievod, poreclit Laiot ă, a venit cu el, cu toată țara sa
băsărăbească. Și au venit s ă prade și să ia Țara Moldovei, și au
ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan voievod,
și cu fiul nostru, Alexandru, am ie șit înaintea lor aici și am
făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și cu voia lui Dumnezeu,
au fost înfrân ți creștinii de pă gâni. Și au căzut acolo mul țime
mare de osta și ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit Țara
Moldovei din partea aceea. De aceea a binevoit Io Ștefan voievod
cu buna sa voin ță a zidi aceast ă casă în numele Arhistrategului
Mihail și întru rug ă sieși și doamnei sale, Maria, ș i fiilor să i,
Alexandru și Bogdan, ș i pentru amintirea și întru pomenirea
tuturor drept-credincio șilor creștini care s-au pr ăpăd it aici. În anul
7004, iar al domniei sale anul 40 curg ător, în luna noiembrie 18 ”.

Adăugăm și faptul c ă biserica are hramul unui sfânt militar, Arhanghelul
Mihail, dovadă a prețuirii pe care Ș tefan o ar ăta memoriei oș tenilor săi, veritabil
act de solidaritate cu supu șii și de pioșenie. Este ceea ce Jean-Paul Roux observa la
monarhia occidentală : „principele era la fel de strâns legat de popor pe cât era de
Dumnezeu; sau mai degrab ă, întrucât poporul era material mai accesibil decât
Dumnezeu, leg ăturile suveranului cu el erau ma i bine percepute. Din popor emana
regele. Asupra poporului iradia pretutindeni influen ța regală, iar de la popor c ătre
rege convergea tot ceea ce provenea din regat”39. În vacarmul continuu al armelor,
care asurzise Moldova mai bine de un deceniu, gestul voievodului avea menirea de a descrie un arc peste timp: Ștefan nu era un cuceritor, nu pentru slava sa luptase la
Războieni, ci pentru împlinirea voinț ei lui Dumnezeu. Ridicarea bisericii era un act
de pioșenie, dar și de recuno ștință față de „vitejii” s ăi.
„Dreapta și credincioasa slujbă ” – sintagm ă ce revine deseori în
documentele Țării Moldovei – pentru care Ștefan îi „miluia” pe supu șii săi, poate
avea multe în țelesuri pentru noi, cei de ast ăzi. În vremea aceea, chiar ș i în afara
unui sistem feudal în adev ăratul sens al cuvântului, rela țiile dintre de ținătorii
puterii se bazau mai mult pe rela țiile personale
40. Boierimea depunea un jură mânt
de credin ță față de domn, care ar putea echivala cu un „contract vasalic”. Atunci
când una din p ărți încălca acest „contract”, el putea fi anulat. Dac ă cel vinovat era
domnul, atunci el pierdea sprijinul boierimii și, implicit, tronul. Dac ă era vreun
boier, acesta î și pierdea capul.
Probabil în acest sens trebuie s ă privim momentele de revolt ă a boierimii
sau, mai corect spus, de nesupunere fa ță de poruncile domnului și de pribegire a lor
peste grani ță. C e v a f i f ăcut Ștefan de s-a confruntat cu r ăzmerițe boierești,
deocamdat ă nu putem spune. Nu se știe dacă nu îl vor fi considerat și pe el vinovat

39 Jean-Paul Roux, Regele. Mituri și simboluri, Bucure ști, 1998, p. 298.
40 Maria Magdalena Székely, op. cit. , p. 480.

CONSTANTIN CRĂ ESCU 60
de „vărsarea sângelui cre știnesc”, în numeroasele lupte pe care le-a dat, a șa cum
avea să pățească peste mai pu țin de un veac fiul să u, Petru Rare ș41.
Dar lunga domnie de care s-a bucurat, numeroasele realiz ări și lunga pace
socială dovedesc faptul că Ștefan a g ăsit resursele necesare pentru a asigura
integritatea materială și protecția supuș ilor săi.
Odată cu sfârșitul domniei lui Ș tefan cel Mare, în Țara Moldovei se încheie
o perioadă de căutări și așezări ale institu țiilor. Statul avea s ă evolueze de acum
înainte pe coordonate bine stabilite, atât din punct de vedere politic, cât și
instituțional. Ierarhia social ă era bine definită , iar elita politic ă începea să fie
conștientă de rolul ei în men ținerea acestor structuri. Atunci când vârful piramidei
sociale avea s ă dispară, boierimea va fi în stare s ă găsească alternativ ă la tronul
țării, pentru a nu disp ărea și statul. Ea este acea structură de putere care d ă viață
ideii.

41 Ibidem , p. 481.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 61–68. LUCIAN -VALERIU LEFTER
BOIERI ȘI „DOMENII” ÎN ȚINUTUL VASLUI
ÎNAINTE ȘI ÎN VREMEA LUI Ș TEFAN CEL MARE
Cercetând problema boierilor ș i a domeniile lor de dinainte de Ștefan cel
Mare1, constatăm prezen ța covârșitoare a marilor boieri vasluieni ca membri ai
sfatului domnesc în prima parte a secolului al XV-lea: Negru/Negrea de la Bârlad
(1403–1429), Țiban (1400, 1411), Giurgiu Piatr ă (1435–1442), Duma Negru
(1433–1442), Oan ă (Brudur) portarul (1438–1448), Dan Uncleata vame șul
(1421–1436), Stan Preu țescu-Popovici (1409–1411, 1414–1415), Moica și Tador
(1439, 1442–1443), Ș erbea de la Vaslui (1423).
Aceș ti mari boieri aveau în st ăpânirea lor mai multe sate, formând
adevărate „domenii”. Nu folosim termenul de domeniu în sensul s ău firesc, de
patrimoniu familial și ereditar, precum în Occidentul medieval, ci în sensul unei
stăpâniri par țiale sau compacte, de c ătre o singur ă persoană, a vă ii unui râu, fapt
care nu poate decât s ă sugereze ideea continuităț ii de stă pânire a unor cnezate de
vale, antestatale. Putem, de aceea, accepta par țial aserț iunea potrivit c ăreia
„toponimia medieval ă este una seniorial ă”2: numele de sate sunt datorate unor
stăpâni sau întemeietori de sate, fapt care îl îndrept ățea pe Georges Duby s ă
constate c ă, în esen ță, toponimele sunt „monumentele ridicate de putere”3. În
aceeaș i ordine de idei, Constantin Giurescu definea st ăpânirea unei p ărți din
pământul țării ca surs ă a legitim ării puterii și prestigiului unui individ, întrucât
clasa boierească cuprindea pe to ți proprietarii agrari4, indiferent dac ă ei erau mari
ori mici, boga ți sau săraci, cu dreg ătorii ori fă ră. De aceea, toponimia cu rezonan ță
străină certifică o constatare potrivit c ăreia „originea plurietnic ă a boierimii
moldovene este un adevă r îndeobște acceptat de istorici”5. Unul dintre vechii
cronicari, stolnicul Constantin Cantacuzino, scria c ă nu toți locuitorii ță rii sunt

1 Lucian-Valeriu Lefter, Boieri și domenii în ținutul Vaslui înainte de Ștefan cel Mare ,
comunicare prezentat ă în cadrul Filialei Iaș i a Comisiei de Heraldică , Genealogie și Sigilografie a
Academiei Române, la 9 decembrie 2003.
2 Stelian Brezeanu, Identit ăți și solidarităț i medievale. Controverse istorice , Bucureș ti,
2002, p. 5.
3 G. Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului , trad. Elena-Natalia Ionescu și
Constanța Tănăsescu, Bucure ști, 1998, p. 18.
4 Constantin Giurescu, Despre boieri , în vol. Studii de istorie , ed. Dinu C. Giurescu,
București, 1993, p. 408.
5 Maria Magdalena Székely, Familii de boieri din Moldova de origine transilv ăneană
(secolele XIV–XVII) , în ArhGen , I (VI), 1994, 1–2, p. 95.

LUCIAN-VALERIU LEFTER 62
români, „ce mai mul ți streini și veniți dupe-ntr-alte țărî”6. În Letopiseț ul lui Grigore
Ureche g ăsim afirmaț ia: „să cunoaște că cum nu-i disc ălicată țara de oameni
așăzați”, venind în completarea explica ției faptului c ă „nici legile, nici tocmeala
țării pre obicee bune nu-s legate, ci toat ă direptatea au l ăsat pre acel mai mare, ca
să o judece și ce i-au p ărut lui, ori bine, ori r ău, aceia au fost lege”. Domnul „le
căută să le placă tuturor, ori cu folos, ori f ără folos, ori cu paguba ță rii, care obicei
până astăzi trăiește” 7, ne zice cronicarul din veacul al XVII-lea.
Întrebându-se dac ă „marii boieri au constituit în Ță rile Române o veritabil ă
oligarhie institu țională și ereditară”, istoricul Neagu Djuvara a ajuns la concluzia c ă
anumite structuri familiale și de putere au guvernat țara. Un mic grup de familii a
reușit, pentru o vreme, să monopolizeze puterea în Țările Române8. Marii boieri au
jucat un rol dominant în conducerea țării din Evul Mediu pân ă la crearea României
moderne. Ei st ăpâneau întinse domenii, a c ăror sorginte trebuie c ăutată înainte de
întemeierea țării9. Erau martori ai sfatului domnesc, dar nu ocupând func ții, ci în
virtutea faptului de a fi st ăpânit întinse domenii – sursa puterii lor. În secolele
XIV–XV sunt preponderen ți în sfat ace ști mari boieri f ără dregătorii, dar care
dețineau puterea local ă. Unificarea țării nu a f ăcut decât s ă-i priveze pe ace ști
descenden ți ai cnezilor locali de o parte a puterii lor10. Prin urmare, se constat ă o
continuitate a unui grup restrâns de familii care deț ineau de facto pârghiile puterii11.
Un exemplu gr ăitor în acest sens poate fi cel al boierilor st ăpânitori de
„domenii” din ț inutul Vaslui. În partea de nord a ținutului, pe cursul inferior al
pârâului Rebricea, se afla st ăpânirea lui Giurgiu Piatră , cu șase sate, iar pe cursul
superior al aceluia și pârâu gă sim stăpânirea lui Duma Negru, cu nou ă sate. În
același timp, pe un afluent al Rebricei – Rebricioara –, popa Micu Crai stă pânea tot
șase sate; Moica și Tador i-au succedat acestuia, mo ștenindu-i cele șase sate plus
altele dou ă din patrimoniul funciar al lui Giurgiu Piatr ă. Evident, cei doi, Moica și
Tador, stăpâneau și alte sate, precum Moice știi de pe valea Vasluiului. Pe tot cursul
unui afluent al Vasluiului, pârâul Șerbotești, și la obârșia Săratei, Dan vame șul
stăpânea șase sate într-un hotar; în vecin ătate, ceva mai spre nord, Stan Preu țescu12
avea opt sate, mo ștenite ulterior de Ivan Damianovici, „domeniu” care includea
toată valea Dobrov ățului – un alt afluent la Vasluiului.
Neamul lui Brudur și al lui Oană portarul avea ș ase sate la obâr șia râului
Bârlad și alte câteva pe valea pârâului satului Portari, afluent al Vasluiului, a șadar

6 Constantin Cantacuzino, Istoria Țărâi Rumâne ști, București, 1991, p. 99.
7 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei , București, 1958, p. 67.
8 Neagu Djuvara, Les Grands Boïars ont-ils constitué dans les principautés roumaines une
veritable oligarchie institutionelle et héréditaire ? , extras din SOF , XLVI, 1987, p. 1.
9 Ibidem , p. 19.
10 Ibidem , p. 21.
11 Ibidem , p. 55.
12 V. Voica Maria Pu șcașu, Mănăstirea Dobrov ățului – date istorice , I, în MMS , LIII,
1977, 1–3, p. 164.

BOIERI ȘI „DOMENII” ÎN ȚINUTUL VASLUI 63
în nord-vestul și în estul ținutului. Lâng ă stăpânirea lui Brudur, pe Bârladul
superior, afl ăm și cele patru sate identificate ale lui Țiban. Unul din cei mai mari
stăpâni funciari, Negru de la Bârlad (avea 20 de sate în Moldova), st ăpânea cele
mai multe dintre satele sale pe cursul Bârladului superior, pe o distan ță de aproape
20 de km, centrul administrativ al puterii sale fiind, probabil, în satul care ulterior
s-a numit Negre ști13.
Asemenea exemple pot sugera – dup ă cum a observat Mircea Ciubotaru –
„o stă pânire familial ă de tip cnezial într-un cnezat de vale”14 din secolul al XIV-lea.
Poate numai astfel ne-am explica, într-adev ăr, de ce „familiile lui Piatr ă și Duma
Negru, probabil înrudite, controleaz ă aproape întreaga vale” a Rebricei15. Putem
identifica centre de putere local ă, administrativă , precum cele unde rezidau marii
boieri: Petre știi lui Giurgiu Piatră , curtea și cetatea lui Duma Negru, Brudure știi lui
Oană portarul, Negre știi lui Negru de pe Bârlad și curtea de la Ru și a lui Stan
Preuțescu. Un fapt esen țial, care poate lă muri multe aspecte neclare din istoria
noastră, este acela c ă, în perioada respectiv ă, într-o propor ție covârșitoare, stăpânii
funciari din ținutul Vaslui erau membri în sfatul domnesc. Cel mai vechi boier,
atestat înc ă de la 1399, Țiban, era în sfatul domnesc de la 1400; îi întâlnim apoi pe
Giurgiu Piatr ă, Oană portarul, Dan vame șul, Negrea de la Bârlad, Stan Preu țescu,
Șerbea de la Vaslui, Duma Negru, Moica ș i Tador, Tador Moicescu (1442–1456),
Micu Crai (1451–1461) sau Duma Brudur (1498–1502). To ți au fost membri ai
sfatului domnesc în diverse r ăstimpuri între anii 1400 și 1460. Evident, ace ști
boieri nu stă pâneau numai în ținutul Vaslui, ci și în celelalte ținuturi moldave, ceea
ce ne îndrept ățește să susținem afirma ția potrivit c ăreia puterea ș i prestigiul erau
condiționate de st ăpânirea funciar ă16.
În rândul acestor boieri întâlnim pe unii cu nume de sorginte maghiar ă. Am
văzut printre cei enumera ți un nume de rezonan ță ardeleană: Tador. Ală turi de el se
aflau și alți ardeleni: Feir și fratele s ău Oanăș Ungureanul, cu fiul acestuia Groaz ă
Rohat, aveau în st ăpânire trei sate de pe Racova (Roha ții și Fereștii), iar Feir era
stăpân peste dou ă sate de pe S ărata, Tătăreștii și Fereștii. Ei nu pot fi decât
„descenden ți din înso țitorii desc ălecătorilor maramure șeni sau ai unor coloni ști
ardeleni, cu nume de origine maghiară , românizat ă”17. Oiconimele de pe valea
Rebricei: D ămăcușeni, Micl ăușeni, Rohote ști (sau Roha ți) și Bolați, pot fi puse
alături de Fere știi și Rohații de pe Racova, Fere știi de pe Să rata, Chiujdenii de pe
Vaslui și Chiujde știi de pe Vilna. Sunt vechi oiconime ce deriv ă de la stăpânii de
demult ai satelor. Numele lui Mogo ș de la Vilna „sugerează condiția sa de

13 Mircea Ciubotaru, O străveche a șezare de pe valea Bârladului: Negreș ti (jud. Vaslui) , I,
în AIIAI , XX, 1983, p. 322.
14 Idem, Comuna Vulture ști. I. Studiu de istorie social ă. Onomastică, Iaș i, 2003, p. 95.
15 Idem, Toponimia bazinului hidrografic Rebricea (jud. Ia și – jud. Vaslui). Oiconimele.
Perspectiv ă istorică, II, în AIIAI , XXIX, 1992, p. 450.
16 Constantin Giurescu, op. cit .
17 Mircea Ciubotaru, Toponimia bazinului hidrografic Rebricea , p. 450.

LUCIAN-VALERIU LEFTER 64
războinic în serviciul domnilor Moldovei de la sfârș itul veacului al XIV-lea, ca fiu,
probabil, al unui înso țitor maramure șean al lui Bogdan I Întemeietorul, ca și
Chiujdea de la Chiujde ști sau acei D ămăcuș, Miclă uș, Rohat sau Bolat, care au fost
stăpâni ai satelor de pe Rebricea, D ămăcușeni, Miclăușeni, Rohote ști (dispărute) și
Bolați”. Aceste nume p ătrund în Moldova în secolele XIV–XV „odat ă cu acea
nobilime de origine maramure șeană din primele generaț ii de după «descălecatul»
țării”18. Nu întâmpl ător găsim Chiujde știi de pe Vilna lângă Mogoș ești, Chiujdenii
de pe Vaslui lâng ă Ferești sau alt sat Fere ști de pe Racova lâng ă Rohați. De
asemenea, un S ărăcin de pe Telejna (S ărăcineștii), trăia lângă un Baliță (Bălițenii).
Și tot pe Telejna era Micul Totoiescu, postelnic în vremea lui Ștefan al II-lea, cu un
nume ce ne trimite la maghiarul Tot, de unde și satul Totoie ști de pe Vaslui.
Originea multietnic ă a boierimii moldovene este verificat ă. Henri H. Stahl afirma
că această boierime a noastr ă este „în mare parte venită din afara Moldovei”, din
Maramure ș19. D. Ciurea nu respingea nici el „aportul maramureș ean” al boierimii,
și nu uita s ă enunț e, asemenea lui Gh. I. Bră tianu, faptul c ă domniile lui Drago ș și
Bogdan „s-au suprapus unor st ăpâniri locale”20. Mulț i dintre st ăpânii medievali
vasluieni pot fi considera ți, precum spunea N. Iorga, „vitejii cavaleri de obâr șie
maramure șeană, cu nume de acolo: Drago ș, Grozea, Domuncu ș”. Șendrea-Șandor
care a dat numele s ău satului Șendreni, indic ă și el originea ardelean ă , fiind poate
unul dintre cei mai vechi st ăpâni de sate din Moldova, tr ăitor „în primul veac de
după întemeierea statului”21.
În urma unei cercet ări a satelor ținutale vasluiene pe principiul genealogic
și a stăpânirii funciare, putem (re)conf irma o realitate incontestabil ă, așa cum a
demonstrat-o C. Cihodaru, anume c ă, niciunde în Moldova, „nu a existat în secolul
al XV-lea o mas ă de ță rani liberi, satele fiind st ăpânite de boieri mari și mici”22, și,
prin urmare, „nu r ămâne loc pentru ob ștea liberă țărănească liberă” în Moldova
medievală23.

*

Înainte de Ștefan cel Mare, boierii, fie autohtoni, fie veni ți de peste mun ți,
erau stăpâni peste un num ăr oarecare de sate întregi. Care era, însă , situația
urmașilor acestora, în ținutul Vasluiului, în vremea domniei lui Ștefan cel Mare ?
La această întrebare vom r ăspunde prin câteva exemple concrete.

18 Idem, Comuna Ipatele. Studi u istoric. Toponimie, Ia și, 2000, p. 51.
19 H. H. Stahl, Controverse de istorie social ă românească, Bucure ști, 1969, p. 274.
20 D. Ciurea, Evolu ția și rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV–XVIII ,
în AIIAI , XVII, 1980, p. 178–179.
21 Mircea Ciubotaru, op. cit. , p. 120.
22 C. Cihodaru, Câteva constat ări statistice în leg ătură cu proprietatea feudal ă și situația
țărănimii din Moldova în a doua jum ătate a sec. al XV-lea , în SCȘI, XII, 1961, fasc. 1, p. 48.
23 Ibidem , p. 42.

BOIERI ȘI „DOMENII” ÎN ȚINUTUL VASLUI 65
La 8 octombrie 146224, Nicoară Sârbescul era înt ărit în satele lui de pe
valea Rebricei: unde a fost curtea lui Duma Negru, unde au fost grecii lui Duma
Negru, Dr ăgești, Borisești, Țibănești, Muncei, unde a fost cetatea lui Duma Negru,
precum și unde a fost Moi șă Filosoful, cump ărate de la Ilca, fiica lui Popș a, și de la
fiii lui Moișă Filosoful, Danciul ș i Marușca. De asemenea, în aceea și moșie veche,
la 17 martie 149525 Sima Gure ș era întărit cu jum ătate de sat din Sârbi, pe care și-a
împărțit-o cu nepotul s ău, Nicoar ă Ciocârlie; stă pânirea decurgea din privilegiul
bunicilor s ăi, Oană Popșa și Moișă Filosoful.
La 13 ianuarie 146026, Ivașco Goenescul fusese înt ărit stăpân pe seli ștea
care aparținuse lui Conu, pe Rebricea, cump ărată de la Băloș, iar „peste deal, pe
Rebricioara Mic ă”, cu seliștile lui Nicoară și Giurgiu Blidaru, ambele cump ărate de
la Bâlea ș i Malea, fiii lui Ion. Pe acest afluent al Rebricei, popa Micu era stă pân în
satul Cră ești, însă poseda și celelalte sate; îl putem identifica pe acest personaj cu
un Micu Crai, martor în sfatul domnesc între 1451 și 146127. La 1 martie 148828,
regăsim pe Ivan Crai ală turi de Micu Crai. Și aici, la 9 martie 149129, Iliana, fata lui
Moise, nepoata popii Micu, vinde „preutes ăi popii Petrii” satul Cr ăești.
La 17 ianuarie 149030, Urâta, fiica Malei, nepoata lui Giurgiu Piatr ă,
vindea din uricul bunicului ei, un sat la gura Rebricioarei, unde au fost Roman și
Hodco, lui popa Sima și fraților lui. De asemenea, aceea și Urâta avea s ă vândă, la 3
martie 149031, lui Avram diac de vistierie, satul Dobroslove ști, pe Bârlad, în
apropierea celuilalt sat vândut anterior. La 25 februarie 149432, Dragotă, fiul lui
Ivan Pietrescul, nepot lui Ia țco Piatră, vindea din uricul mo șului său, Iațco, satul
Ostășeștii, pe Rebricea.
Pe valea Bârladului, în partea superioar ă, la 9 februarie 146933, frații
Petrea, Oan ă și Duma Brudur erau înt ăriți în Brudure ști, „unde le este casa”,
precum și în alte sate din vecin ătate: Sacali șeștii, jumătate din Tonguzeani,
Andrieștii, dar ș i pe văile afluen ților Bârladului, un loc de moară și Poiana de Sus
pe Șacovăț, Bereștii pe Suhule ț, seliștea Că scioarele pe Pârâul Fânaț elor, precum ș i
o seliște, pe Racov ăț, unde a fost casa bunicului lor, Oan ă Giuratul. Pe unul din cei

24 DRH , A, II, vol. întocmit de Leon Șimanschi, Georgeta Ignat și Dumitru Agache,
București, 1976, p. 161, nr. 112.
25 Ibidem , III, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Capro șu și N. Ciocan, Bucure ști, 1980, p.
342, nr. 188.
26 Ibidem , II, p. 129, nr. 90.
27 Documente privind istoria României, A. Moldova, veacurile XIV–XVII (1384–1625).
Indicele numelor de persoane , întocmit de Al. I. Gon ța, Bucureș ti, 1995, p. 447 (în continuare,
Indicele numelor de persoane ).
28 DRH , III, p. 48–49 nr. 30.
29 Ibidem , p. 185, nr. 92.
30 Ibidem , p. 117, nr. 62.
31 Ibidem , p. 121, nr. 65.
32 Ibidem , p. 271, nr. 142.
33 Ibidem , II, p. 231, nr. 156.

LUCIAN-VALERIU LEFTER 66
trei frați Brudure ști, Duma, îl g ăsim pârcălab de Hotin și Neamț, clucer, martor în
sfatul domnesc între 1498 și 150234 și stăpân în Bălești, pe Stemnic, și în satele
moștenite la obâr șia Bârladului. Dintr-un document târziu, de la 162835, aflăm că
Duma Brudur cump ărase, în vremea lui Ștefan cel Mare, de la nepo ții lui Piatr ă,
printre care și un Ivan Piatr ă, satul Petrile știi de pe Rebricea. Nu putea exista decât
o legă tură de rudenie între neamurile lui Piatr ă și Brudur, pentru ca un asemenea
fapt să se întâmple.
Panul Negrea, un mare boier de dinaintea lui Ștefan cel Mare, avusese în
stăpânirea sa vreo 20 de sate; centrul puterii sale îl reprezenta st ăpânirea din
bazinul superior al râului Bârlad36. Datorăm profesorului Mircea Ciubotaru
reconstituirea acestui domeniu, care îngloba sate de-a lungul apei Bârladului cale
de vreo 20 de km, mai jos de stă pânirea panului Țiban. De aceea, el a fost cunoscut
ca Negru de la Bârlad, cum bine a ar ătat cândva Mihai Costă chescu37, și nu pentru
că ar fi fost un pretins vornic al oraș ului Bârlad. Cu numele de Negru de la Bârlad
este întâlnit în sfatul domnesc între anii 1403 ș i 142938, așadar pe tot parcursul
domniei lui Alexandru cel Bun. Centrul puterii acestui mare boier pare s ă fi fost în
satul lui Iacu ș Mihu, atestat din veacul al XVI-lea sub numele de Negre ști39.
Stăpânirea sa se întindea și pe apa Vilnei, unde fiul s ău Alexa avea s ă întemeieze
satul Alexe știi; acesta era și nepotul lui Dragoș de la Stavnic40, alt boier care la 17
ianuarie 143241 era atestat ca avându- și casa pe „Stamnic”. Panul Negru poate fi
„unul dintre r ăzboinicii n ăscuți în prima genera ție de după întemeierea statului
[moldovenesc]”42. Pe urmaș ii săi îi regăsim în vremea lui Ștefan cel Mare
dăruindu-și între ei sate. La 17 martie 149343, Magda, fiica lui Mihul, nepoata
panului Negrea, împreun ă cu nepoț ii ei, „toți nepoți panului Negrea”, d ădeau lui
Rabotă și neamului s ău un sat pe Vilna, „anume unde a fost casa lui Alexa”, pe
care sat „îl d ăduse încă pan Negrea fiului s ău, Alexa”, numindu-se apoi Alexe ști.
Ulterior, la 1497, unii dintre cei pomeni ți la 1493, anume Duma, Vla șin și
Anghelina, feciorii lui Iuga, nepo ții lui Alexa, aveau s ă vândă a treia parte din
Alexești44. Aceeași Magda, amintit ă la 1493 ca fiic ă a lui Mihul – fiul lui Cananov,
fratele lui „Negril ă” –, împreun ă cu alții din neamul ei, nepoț i lui „Negril ă”, însă și
„nepoții lui Sima Rugir ă”, și-au împă rțit între dân șii, câțiva ani mai târziu, la 24

34 Ibidem , p. 181.
35 DRH , A, XIX, vol. întocmit de Haralambie Chirc ă, București, 1969, p. 598.
36 Mircea Ciubotaru, O străveche a șezare de pe valea Bârladului , p. 322.
37 M. Costăchescu, Documente moldovene ști înainte de Ștefan cel Mare , I, Iași, 1931, p. 90.
38 Mircea Ciubotaru, op. cit. , p. 320.
39 Ibidem , p. 322.
40 Ibidem , p. 321.
41 DRH , A, I, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Capro șu și L. Ș imanschi, Bucureș ti, 1975, p.
161, nr. 110.
42 Mircea Ciubotaru, op. cit .
43 DRH , III, p. 249, nr. 127.
44 Ibidem , p. 359, nr. 199.

BOIERI ȘI „DOMENII” ÎN ȚINUTUL VASLUI 67
ianuarie 149545, satele lor de pe Bârlad și de pe Nistru. Pe Bârlad sunt amintite satele
Todireni, Liude ști, Bârzești, precum și satul unde a fost Iacu ș Mihu, adic ă Negreștii.
Grozav, fiul lui Mogo șel, vindea jum ătate de sat, pe Vilna, „paniei” Neaga,
soția lui Giurgiu Piatr ă. Cealaltă jumătate o stăpânea la 1464 Manea Mogo șescu46,
posibil fiu al lui Vla șin Mogoș escu. Fă ră îndoială, exista o leg ătură de rudenie între
Piatră și Mogoș, de vreme ce Neaga panului Piatră putea cump ăra un sat pe Vilna.
De altfel, satul st ăpânit la 147247 de Petru Vilna se numea Petre știi.
Între satele lui Oan ă portarul și ale lui Dan vameș ul de pe valea Vasluiului,
mai precis de pe un afluent al acestuia, pârâul S ărata, se afla stă pânirea lui Feir.
Acesta, împreună cu fratele s ău Oanăș Ungureanul și fiul acestuia Groaz ă Rohat,
mai stă pâneau satele Fere știi și Rohații de pe Racova48; pe valea pârâului Sărata
Feir stăpânea Fere știi și Tătăreștii. Cel din urm ă sat era vândut la 12 ianuarie
148749 de către cele trei fete ale lui Feir, M ărena, Titiana și Mușa, satul aflându-se
„mai sus de Feerești”. Din documentul fals datat 11 februarie 140050, aflăm că
stăpânirea celor șase sate ale lui Dan vameș ul, de pe Vaslui, se atingea de „hotarul
lui Feaer”. În vremea lui Ștefan cel Mare, Anu șca, fiica lui Dan vame șul, vindea
unul din cele șase sate – Lăț canii51. Stă pânirea vame șului includea valea pârâului
Șerbotești-Șurănești, precum și obârș ia vă ii pârâului S ărata.
Deși este întâlnit martor în sfatul domnesc doar o singur ă dată , la 142352,
Șerbea de la Vaslui trebuie s ă avut în st ăpânire mai multe sate pe valea pârâului
eponim. Îns ăși prezen ța sa în sfat f ără dregătorie poate fi o consecință a puterii sale
locale de pe valea Vasluiului. Un document târziu, din 30 martie 159853, atestă
satele Șerbeștii și Moghilenii, care trebuie să fi avut leg ătură cu vechiul st ăpân din
veacul al XV-lea, Șerbea. George-Felix Ta șcă54 a deslușit genealogia acestui mare
boier, identificând membri ai familiei sale. So ția lui Șerbea, Fedca, apare în
documente la 11 septembrie 1467, împreun ă cu fiii ei, Iurie Șerbescu și Anușca,
făcând o danie M ănăstirii Humor. Fiii lui Șerbea sunt men ționați ca membri ai
sfatului domnesc: Manoil Șerbici între anii 1439 și 1444, și Iurie Ș erbescu la 1443.
Sora lor, Anu șca Șerbici, era c ăsătorită cu Radu Pisc, boier în sfat între anii 1438 și
1465. Un exemplu, a șadar, despre cum s-a distribuit și s-a păstrat puterea în sânul
unui grup restrâns.

45 Ibidem , p. 318, nr. 175.
46 Ibidem , II, p. 168, nr. 118.
47 Ibidem , p. 275, nr. 185.
48 Ibidem , III, p. 189, nr. 96.
49 Ibidem , p. 3, nr. 3.
50 Ibidem , I, p. 419, nr. III.
51 DIR, A, XVI/1, p. 268–269, nr. 236.
52 DRH , I, p. 80, nr. 54.
53 DIR, XVI/4, p. 200–201, nr. 257.
54 George-Felix Ta șcă, Șerbea de la Vaslui și descenden ța sa, în AMM , IX–XI, 1987–1989, p.
287–293.

LUCIAN-VALERIU LEFTER 68
*

Un grup de boieri, mari st ăpâni funciari în a doua jum ătate a veacului al
XIV-lea și prima parte a celui urm ător, dețineau frâiele puterii în statul
moldovenesc. Și cu toții par să se fi înrudit între ei. Puterea lor î și avea sorgintea în
stăpânirea funciară a unei părți din pă mântul țării, într-o continuitate de dinaintea
întemeierii statului, a unor st ăpâni locali printre care s-au strecurat și oameni veni ți
de peste mun ți în suita primilor „desc ălecători”. Faptul c ă în ținuturile sudice ale
Țării Moldovei, printre care ș i Vasluiul, stă pânii funciari apar atestaț i în număr mai
mare, spre deosebire de partea nordic ă a țării, pare s ă sugereze luarea în st ăpânire
mai târziu a sudului Moldovei, și, ca atare, nevoia de confirmare a st ăpânirii
boierilor locali. Prezen ța lor în sfat era o garan ție în acest sens. De altfel, aceasta
este, așa cum arată Ștefan S. Gorovei, „expresia alc ătuirii statului moldav din și
prin puterea unor mari st ăpâni de p ământuri – urma și ai acelor potentes illarum
partium menționați documentar înc ă înainte de « d
escălecatul» lui Dragoș vodă – și
care, prin urmaș ii lor, vor fi pilonii societ ății medievale moldovene ști”55. Lucru pe
care am încercat s ă-l arăt printr-un crâmpei de istorie local ă, în speță a ținutului
Vasluiului, unde se pot identifica nume ale urma șilor acelor potentes illarum
partium de dinaintea întemeierii țării.

55 Ștefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorit ăți, puteri (Moldova, secolele XV–XVII) , în
ArhGen , I (IV), 1994, 1–2, p. 91.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 69–78. MIRCEA CIUBOTARU
O PROBLEM Ă DE DEMOGRAFIE ISTORIC Ă DE LA SFÂR ȘITUL
DOMNIEI LUI Ș TEFAN CEL MARE
În Letopisețul anonim al Moldovei, se g ăsește textul bine cunoscut, care
relatează despre expedi ția de represalii a lui Ștefan cel Mare în sudul Poloniei, în
iunie 1498, dup ă aventura regelui Albert, încheiat ă dramatic în Codrul Cosminului,
în anul anterior. Între dou ă atacuri ale turcilor și tătarilor în aceea și direcție, din
mai și noiembrie 1498, oastea moldovenească a intrat în Podolia [= Pocu ția], a ars
și prădat sate, ora șe și cetăți, între care Trembowla, Buceaciul (Buczacz) și
Podhaețul (Podhajce), apoi a pustiit Gali ția, întorcându-se „cu mare izbândă ”1.
Informația, consemnat ă de un contemporan al evenimentelor, se reg ăsește în alte
izvoare narative din epoc ă sau ulterioare, interne și străine, cu detalii și adaosuri
importante. Astfel, în Letopisețul de la Putna II și în Cronica moldo-german ă, se
consemneaz ă și faptul că, în afară de prada obiș nuită, care era r ăsplata oștenilor în
oricare incursiune de acest fel în teritorii str ăine, domnul „a adus mul ți oameni în
țara lui”2.
În Letopisețul Țării Moldovei, atribuit lui Grigore Ureche, apar mai multe
nume de localit ăți atacate ș i incendiate, din Podolia și de „la rusi”, ș i evaluarea
pierderilor umane: „mul ți oameni, bă rbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult
de 100.000. Mul ți de aceia au a șăzat Ștefan vod ă în țara sa, de și până astăzi
trăiaște limba ruseasc ă în Moldova, ales pre unde i-a desc ălecat, că mai a treia parte
grăiescu ruseș te”3. Sursele acestor ș tiri sunt cronicile poloneze: Chronica
Polonorum de Matei Miechowski4, Chronicorum […] partem posteriorem de
Bernard Wapowski5, un Tractatus cronicae fratrum minorum observancie… de
Johannes de Komorowo6, Kronika Polska de Bielski7, unele cunoscute direct de
cronicarul moldovean. Foarte asem ănătoare sunt pasajele referitoare la acelaș i
eveniment din Cronica de la M ănăstirea Hustânscaia8 (izvor rusesc), Cronica
Lituaniană9 (cu evaluarea num ărului prizonierilor la peste 150.000), Cronica

1 Ștefan cel Mare și Sfânt 1504–2004. Portret în cronic ă, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 21.
2 Ibidem , p. 37, 41, 45.
3 Ibidem , p. 65–66.
4 Ibidem , p. 174.
5 Ibidem , p. 188.
6 Ibidem , p. 192.
7 Ibidem , p. 205.
8 Ibidem , p. 225.
9 Ibidem , p. 232.

MIRCEA CIUBOTARU 70
Byhovec10 și Gentis Silesiae Annales de Ioachimus Cureus11. În cronica universală
ebraică a lui David Gans (1541–1631), publicată la Praga în 1592, preluându-se
informații de la germanul Henricus Reutel, se rezum ă astfel ș tirile de mare
notorietate dup ă 1498: „ Ștefan, voievodul Moldovei, […] a f ăcut acolo mare
distrugere și prădare și a dus în țara sa multe mii de suflete și averi mari. Și a dat
acestor prizonieri locuri bune ca s ă se așeze în țara sa cea bogat ă și mănoasă. Le-a
dat și ajutor b ănesc ca să -și ridice ora șe neîntărite și să trăiască acolo în pace și
siguranță. Ei se afl ă acolo până azi”12.
Nicolae Costin, în Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii pân ă la
1601 și de la 1709 la 171113, urmează textul lui Grigore Ureche, cu unele diferen țe
care denot ă și folosirea unor izvoare poloneze, iar Letopiseț ul Țărâi Române ști și a
Țărâi Moldovei (Cronica paralel ă)14 este tributar lui Nicolae Costin și preia
sintagme din Letopisețul lui Grigore Ureche.
Ne-au reținut atenția în aceste pasaje narative câteva probleme care, dup ă
știința noastră, nu au fost înc ă valorificate de istoriografia modern ă. Fiind vorba de
o expedi ție prădalnică în afara Moldovei, comentariul evenimentului a fost
expediat de istoricii români15. Întrebările pe care le suscit ă acest episod r ăzboinic
sunt însă importante și pentru noi, cel pu țin din perspectivă socială, dacă nu ș i
militară.
Observăm, mai întâi, num ărul foarte mare de prizonieri („robi”), 100.000 și
chiar peste 150.000, pierdere care va fi avut un efect demografic important în
zonele devastate, dificil de apreciat de noi. Apoi, în timp ce izvoarele poloneze
vorbesc despre transportul prizonierilor în Grecia și Asia, umplute cu plugari
poloni și ruși (Bernard Wapowski), în Tracia, Macedonia, la t ătari și în Grecia
(Bielski și cronica ruseasc ă), în Tracia (Ioachimus Cureus), cronicarii moldoveni
menționează uciderea și arderea joimirilor din ora șele din Podolia și str ămutarea
populației civile din Pocu ția și localitățile galițiene. Ar p ărea să rezulte din
relatarea lor foarte sumar ă că prizonieri au fost lua ți și de turci, și tătari, dar cifrele

10 Ibidem , p. 236.
11 Ibidem , p. 337.
12 Textul, identificat și tradus de I. Kara, a fost semnalat d-lui Ștefan S. Gorovei, care ni l-a
comunicat cu generozi tatea bine cunoscut ă.
13 Ștefan cel Mare și Sfânt 1504–2004. Portret în cronic ă, p. 94.
14 Ibidem , p. 138.
15 Istoricul polonez Zdizslaw Spieralski a studiat problema ș i a ajuns la concluzia c ă, de
fapt, Ștefan cel Mare nu ar fi executat expedi ția de represalii din iunie–iulie 1498, știrile referindu-se
doar la incursiunile turcilor și tătarilor, iar concertarea lor s-ar explica prin atmosfera antipolon ă din
cronistica epocii. Ilie Corfus este rezervat fa ța de aceast ă constatare, invocând fresca din biserica
franciscan ă din Przemyšl, unde este reprezentat ă scena uciderii unor c ălugări de către moldoveni, la
20 iulie 1498. Suspecte i se par îns ă istoricului român urmarea aceluia și traseu pr ădalnic și de
moldoveni, și de turci ș i tătari, ca și faptul că în tratatul moldo-polono-ungar din 15 aprilie 1499 nu
există nici o menț iune a expedi țiilor din Pocu ția: Ilie Corfus, Pagini de istorie româneasc ă în noi
publicații poloneze , în AIIAI , V, 1968, p. 225–226.

O PROBLEM Ă DE DEMOGRAFIE ISTORIC Ă 71
menționate se refer ă doar la captura lui Ștefan cel Mare, care i-a dus în Moldova
(Grigore Ureche, Nicolae Costin). Prizonierii erau, dac ă nu exclusiv, cel pu țin
majoritatea, „rusi”, adic ă ruteni sau ucraineni, nu și polonezi (le și), fiindcă urmaș ii
acelor robi vorbeau înc ă în secolul al XVII-lea „limba ruseasc ă”. Este ra țional să
admitem c ă numai polonezii au putut evalua cu aproxima ție pierderile lor și că
prizonierii au fost lua ți și duși în teritoriile atacatorilor (turci, t ătari și moldoveni).
Este, de asemenea, probabil c ă s-a pus de c ătre cronicarii moldoveni doar în seama
lui Ștefan cel Mare num ărul atât de mare de prizonieri dintr-un soi de mândrie
patriotică, necenzurat ă în acele vremuri barbare de vreun scrupul moral și
umanitar. Ar fi îns ă cu totul hazardat s ă deducem din interpretarea acestor prea
sumare informaț ii că ar fi existat sau nu o porunc ă a domnului privind selec ția
etnică a prizonierilor și eventualele ra țiuni ale acestuia.
Chiar dac ă nu se va putea ș ti niciodat ă care a fost numă rul real (m ăcar
estim
ativ) al prizonierilor lui Ș tefan cel Mare, o problem ă important ă ar fi aceea a
efectului intern al acestei masive coloniz ări a Moldovei, deja sec ătuită de locuitori
după câteva decenii de ră zboaie cu pierderi umane pe care le bă nuim ca fiind
importante. Din p ăcate, și pe acest teren de ipoteze aprecierile nu pot fi decât
intuitive și prezumtive.
Articolul 10 din tratatul moldo-polon semnat în 1499 prevedea eliberarea
reciprocă a tuturor prizonierilor din r ăzboaiele de pân ă atunci16. Este de presupus
că, poate cu excep ția unor r ăscumpărări individuale, prizonierii nu au fost
repatriați, fiindcă tratatul nu a putut avea o urmare practic ă de vreme ce tensiunile
au continuat, iar Ștefan cel Mare a ocupat Pocu ția în anul 1502, prelungind starea
de beligeran ță și în timpul domniei lui Bogdan. Noul tratat de pace din anul 1510
cuprindea din nou clauza eliber ării altor captivi coloniza ți de Bogdan voievod, dar
chestiunea era complicat ă de faptul c ă nobilii polonezi atr ăseseră în Rusia Ro șie
mulți țărani moldoveni17. Este mai mult decât evident faptul c ă aceste conven ții au
rămas literă moartă cel puț in în unele privin țe.
Un aspect ce poate fi abordat cu mai mare probabilitate a adev ărului este
acela al statutului acestor „robi”, prizonieri de r ăzboi în terminologia actual ă.
Chestiunea a fost cercetat ă în general, dar prea pu țin în legă tură cu expedi țiile lui
Ștefan cel Mare. F ără îndoială, acei oameni lua ți din locurile lor de ba ștină nu
puteau avea statutul de robi propriu-ziș i, ca ț iganii18. Prizonierii cre știni, dacă nu
erau ră scumpărați (vezi cazul acelor tineri din Caffa, evada ți de pe corabia ce-i
ducea la Istanbul și ajunși la Suceava, de unde o parte au fost r ăscumpărați de

16 Ion Ursu, Relațiunile Moldovei cu Polonia pân ă la moartea lui Ștefan cel Mare ,
Piatra-Neam ț, 1900, p. 160.
17 Veniamin Ciobanu, Ță rile române și Polonia. Secolele XIV–XVI , București, 1985,
p. 115–118.
18 N. Grigora ș a constatat c ă robii de origine str ăină au fost „recruta ți” (sic !) numai dintre
țigani: Robia în Moldova (de la întemeierea statului pân ă la mijlocul secolului al XVIII-lea) , I–II, în
AIIAI , IV, 1967, p. 31–79, și V, 1968, p. 43–85.

MIRCEA CIUBOTARU 72
rudele lor italiene cu foarte mul ți bani, cf. Cronica moldo-german ă19), erau desigur
colonizați. Pentru aceast ă constatare, decisivă este informa ția transmis ă de David
Gans, care vorbe ște chiar de ajutoare b ănești pentru ace ști prizonieri, pentru a- și
întemeia ora șe neîntărite (adică târguri). Aceasta este, de fapt, problema cea mai
important ă care ne preocup ă aici, încercând s ă distingem câteva aspecte ale
chestiunii: cum erau împă rțiți acești prizonieri, unde erau trimi și și ce statut social
puteau dobândi dup ă stabilirea lor.
Toate informa țiile și indiciile pe care le cunoa ștem conduc spre
următoarele constată ri: numai domnul putea împ ărți robii țigani boierilor sau
mănăstirilor (cu excepț ia acelora cump ărați) și putea decide asupra locului și
numărului coloniz ărilor; prizonierii coloniza ți erau repartiza ți fie ca poslu șnici ai
mănăstirilor, fie erau a șezați în sat e boierești existente, fie erau „desc ălecați” în
așezări nou înființ ate, slobozii cu imunit ățile bine cunoscute, acordate pentru
atragerea unor bejenari. To ți aceștia nu puteau avea decât statutul social de vecini,
fapt ce este de multă vreme admis: o mare parte a acestei categorii sociale era
formată de străini veniți sau aduși în Moldova ( și în Țara Româneasc ă). În legătură
cu aceste chestiuni, observ ăm acum doar c ă în veacul al XV-lea nu sunt atestate
decât două slobozii în Moldova: una era un sat al Mă năstirii lui Ia țco, care trebuia
înființat de bejenari str ăini sau moldoveni, privilegiu acordat de Alexandru
voievod, la 23 februarie 145320, și o slobozie în satul Negoe ști, de pe Pârâul Negru,
dată de Ștefan cel Mare, la 13 martie 1466, mitropolitului Tarasie21.
Nici un indiciu al vreunei coloniz ări libere (dar nici impuse) nu se
întreză rește în documentele din ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, dintre
1498 și 1504, în legă tură cu marele num ăr de locuitori disloca ți din Polonia în 1498
sau cu anexarea Pocu ției în octombrie 150222. Și, totuși, o atât de masiv ă populare
a Moldovei nu putea r ămâne fă ră urmări sesizabile, în afara celor constatate de
cronicarii moldoveni din veacul al XVII-lea. Toponimia poate oferi cel puț in
sugestii, dac ă nu chiar certitudini, în aceast ă chestiune de natur ă demografic ă.
Este neverosimil ă informația transmis ă de David Gans despre întemeierea
unor târguri de c ătre coloniș tii ruteni sau polonezi de la 1498. Nici unul dintre
târgurile moldovene ști atestate dup ă anul 1500 nu apar, prin denumiri sau prin alte
indicii specifice, ca a șezări exclusiv de colonizare ruso-polon ă. Este îns ă foarte
probabil, cum se va vedea mai jos, că asemenea sate au ap ărut în ocoalele unor

19 Ștefan cel Mare și Sfânt 1504–2004. Portret în cronic ă, p. 26. Situa ția acestora este
destul de echivoc prezentat ă în alte surse cunoscute.
20 DRH , A, II, p. 39, nr. 28.
21 Ibidem , p. 190–191, nr. 134.
22 Stăpânirea asupra Pocuț iei și delimitarea sa au r ămas într-un litigiu nesolu ționat între anii
1499 și 1504 și după moartea lui Ștefan cel Mare. Dintr-o scrisoare a regelui Vladislav al Ungariei
adresată regelui Ioan Albert (23 noiembrie 1500) rezult ă că până la cercetarea ținutului de c ătre
delegaț i ai părților implicate, în Pocu ția nu trebuiau a șezați coloni nici de Ștefan cel Mare și nici de
regele polon: Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală și modernă, Bucure ști, 1990, p. 194.

O PROBLEM Ă DE DEMOGRAFIE ISTORIC Ă 73
târguri deja existente la sfârșitul secolului al XV-lea. Câteva criterii de identificare
a unor sate de colonizare rutean ă se contureaz ă din cercetarea numelor de sate
moldovene ști și din studiul istoriei lor sociale. Am exclus, mai întâi, toate acele
sate cu nume de aspect ucrainean, care sunt atestate în documentele anterioare
anului 1498. Au fost avute în vedere localit ățile cu nume cu sufixele ucrainene:
-euți, ca Maneuți, Tereș euți, Vasileuți și altele; cele cu – ăuți, precum Balc ăuți,
Bilosăuți, Boriscă uți, Bugaicicăuți, Coșilăuți etc. și -inți, de tipul Balinți, Berzinți,
Gâdinți, Răpcinți, Râșcinți, Rjavinți, Vaculinți, Zaharinți și altele, toate fiind nume
de grup, echivalente cu numele ro mânești în – ești
sau -eni; oiconimele în – eva,
precum Comareva , Valeva etc. sau -ov(a) , ca în Cacova , Dubovaia , Hrițcova , Jicov
sau Vicov , Micicova , Neporotova , Nârnova , Pecialova , Tulova , Lișcov, Râșcov etc;
cele cu sufixele compuse – auca , din Cernauca , Târnauca etc., sau – euca , din
Samoileuca , Teleșeuca .
Repartiț ia teritorială a acestor toponime este, de asemenea, gră itoare pentru
originea ucrainean ă a aș ezărilor. Majoritatea se g ăsesc în nordul Moldovei sau la
est, spre Nistru. Oiconimele de tipul Camena ( și Camenița), Cobâlcina, Cozia ,
Dobrovăț, Hluboca , Horodiște, Horodnic , Lipnic , Liuban a , Medvedia, Molnița,
Pobrata , Voloca , Vorona , Zagorna și altele, marea lor majoritate având baze
lexicale est-slave și repartizate și în alte zone ale Moldovei, nu indic ă în mod sigur
localități slave în veacul al XV-lea, fiindc ă sunt nume mai vechi, desemnând ini țial
pâraie, văi, înălțimi, păduri etc. În perioada care ne intereseaz ă, multe sate cu
asemenea nume puteau fi deja române ști.
Este în logica lucrurilor că eventualele sate de colonizare23 să fie că utate nu
la hotarele Moldovei, ci în zone de siguran ță, de unde cei nou veni ți nu ar fi putut
pleca prea u șor, și în locuri de interes pentru dom nie. Nu-i vom putea identifica pe
rușii coloniza ți de Ș tefan cel Mare în sloboziile atestate în veacul al XVI-lea și la
începutul secolului urm ător (de altfel înc ă foarte pu ține, numai patru și un sat
Sloboziani).
Ne atrag aten ția, în primul rând, satele numite Ruși și Rușciori, denumiri
date de românii din satele învecinate unor grupuri etnice ucrainene24. În primul
volum din Tezaurul toponimic al României. Moldova , sunt înregistrate circa 30 de
sate și moșii (foste sate) Ru și și două sate Rușciori (satele Ruseni nu intr ă în
discuție, numele fiind derivate din antroponimul Rus(ul ). Dintre acestea, câteva
sunt mai vechi, din secolul al XV-lea, iar cele cu atestări mai târzii pot fi coloniz ări

23 Necunoscând documentele și textele din cronicile române ști referitoare la coloniz ările din
anii 1453, 1466 și, respectiv, cele din 1498, Vlad D. Matei, în Contribuț ii cu privire la studiul satelor
de colonizare din Moldova (sec. XV–XVII) , din SAI, VII, 1965, p. 41–68, ajunge la concluzia eronat ă
că între 1400 și 1575 nu există mențiuni ale unor coloniz ări cu stră ini în condi ții de slobozie și, cu atât
mai puțin, cu prizonieri de r ăzboi.
24 Pentru aceste toponime, vezi îndeosebi Ioan Lobiuc, O problem ă controversat ă:
toponimele dacoromâne cu radicalul rus-, I–II, în AIIAI , XXIV, 1987, 2, p. 109–126, și XXV, 1988,
1, p. 409–424.

MIRCEA CIUBOTARU 74
din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea și nu apare posibilitatea identific ării
vreunuia dintre acestea ca fiind rezultatul evenimentelor din 1498. Doar câteva sate
pot fi avute în vedere pentru problema aici urm ărită. Astfel, Ru șii, situat pe Pârâul
Rușilor, pe din sus de Deleni (Hârlă u) și din jos de Feredeieni, sat pustiu în jurul
anului 1600, fusese al lui P ătrașco [Nădăbaico] logof ăt, care l-a dat ginerelui s ău
Costea Bucioc, cu întă rire de la Radu voievod (26 iulie 1616 – 9 februarie 161925).
Având o anume vechime atunci, dar f ără atestări din veacul al XV-lea (Delenii
existau la 7 iulie 143026), este posibil ca aceast ă așezare să fi fost întemeiat ă pe la
1500 pe sau lâng ă moșia Deleni, pe atunci a urma șilor lui Hărman, fost pârc ălab de
Cetatea Alb ă. De asemenea, unele sate Ru și din ocoalele târgurilor sunt cele mai
susceptibile de a fi fost colonizate în 1498. Este cazul Ru șilor de lângă Bacău, azi
Rușii-Ciutea, din comuna suburbană Letea Veche, stâlpit în timpul lui Alexandru
Lăpușneanul27, și de Rușii de pe Sitna, din marginea de nord-vest a târgului
Botoșani, sat domnesc pân ă la Alexandru Ilia ș voievod, care l-a d ăruit28.
Cercetarea localit ăților din Moldova cu denumiri ucrainene ne ofer ă însă o
sugestie semnificativă într-un grup compact de sate de la sud de Hârl ău. Dacă în
nordul Moldovei asemenea grup ări sunt obi șnuite, pân ă pe la Zvori ștea (județul
Suceava), unde, în veacul al XIV-lea, existau pe Horai ța satele Bucur ăuți,
Ciorsaceu ți, Șerbăuți și Vladimir ăuți29, unele cu nume cu baze antroponimice sigur
românești (Bucur, Șerbu) și sufix slavizat în cancelaria domneasc ă, nicăieri în toat ă
Moldova, mai spre sud, nu mai întâlnim, unul lâng ă altul, patru sate din aceea și
categorie onomastic ă, precum acelea de lâng ă Hârlă u: Ceaplinți, Buhainț i, Scobinți
și Verbăuți. Prin acomod ări de rostire în procesul de trecere a numelor la o form ă
de singular, primele dou ă oiconime au ajuns la formele Ceplenița și Buhalnița, iar
ultimul sat a disp ărut încă din secolul al XVII-lea.
Toate aceste sate sunt atestate începând abia din a doua jum ătate a
secolului al XVI-lea și nu sunt indicii despre existen ța unor documente mai vechi,
eventual pierdute.
Mănăstirea Neam țului cumpă rase de la Nicoară logofătul, înainte de 8
ianuarie 160830, un loc de moară pe pârâul Buhainț i, cu casă și povarnă. Pentru
vecinătatea cu mo șia Cepleni ța, satul Bohalni ța a fost cump ărat de marele vornic
[Nestor] Ureche și întărit de Radu voievod la 16 aprilie 161731.
În documentele de redac ție slavon ă, numele Ciaplinți, cu sufixul – inți,
presupune un nume de persoan ă neatestat în antroponimia româneasc ă, pe care îns ă

25 DIR, A, XVII, 4, p. 15, nr. 21.
26 DRH , A, I, p. 146–147, nr. 99.
27 Mențiune la 6 noiembrie 1635: Ibidem , XXIV, p. 303, nr. 261.
28 Ibidem , p. 461, nr. 399 (men țiune la 14 aprilie 1636).
29 Ibidem , I, p. 3, nr. 2 (30 martie 1392), p. 153, nr. 103 (15 iunie 1431).
30 DIR, A, XVII, 2, p. 142, nr. 178. Înt ăriri la 14 ianuarie 1612 și 7 iunie 1616: Ibidem ,
XVII, 3, p. 45, nr. 73, și XVII, 4, p. 8, nr. 13.
31 Ibidem , XVII, 4, p. 145, nr. 183.

O PROBLEM Ă DE DEMOGRAFIE ISTORIC Ă 75
îl identific ăm în ucr. Čaplea (din apelativul corespunz ător cu sensul ‘bâtlan,
stârc’)32. Două vechi sate Ciaplin ți au existat și în ț inuturile Sucevei și
Cernăuților.
Satul Ciaplinț i de la Hârl ău este men ționat la 20 aprilie 1554, într-un
document îndoielnic33, dar existenț a localităț ii la mijlocul veacului al XVI-lea nu
poate fi pus ă la îndoial ă. La 8 aprilie 160034 și la 16 aprilie 161735, satul Ciaplinț ii
era întărit marelui vornic Nestor Ureche, tat ăl cronicarului Grigor e Ureche. Ispisocul
ne transmite informa ții prețioase pentru istoria a șezării în veacul al XVI-lea. Satul
a fost domnesc și dat de Petru voievod [ Șchiopul] lui Nestor Ureche pentru 12 cai
buni, prețuiți la 24.000 de aspri. Pe aceea și moșie mai era un cut numit Verbovți
(Vărbăuți, mai târziu36). Istoria propriet ății la Buhalni ța va merge în secolele
al XVII-lea – al XIX-lea împreun ă cu istoria Cepleni ței.
Oiconimul Scobinți este de origine antroponimic ă, cu pluralul în – inți,
amintind de un ucr. Skoba ‘scoabă ’37. Satul Scubin ți exista în veacul al XVI-lea și
avea întinse vii în ț arină, pe Dealul Porcului. A fost proprietate domneasc ă și
ascultător de ocolul târgului Hârl ău până la 27 martie 163538, când Vasile voievod
[Lupu] îl dă ruiește finului s ău, Pătrașco Ciogolea, pârc ălab de Hotin, și cumnatului
acestuia, Simion Țâra, fost vornic.
Aceste patru oiconime nu sunt crea ții române ști și nici transplanturi
toponimice din spa țiul nordic, rutean. Sunt nume date de o popula ție compact ă
ucrainean ă și preluate apoi, cu adapt ări specifice, de românii din satele învecinate.
Toate datele concur ă spre o ipotez ă cu un mare grad de probabilitate: aceste sate
sunt colonizate de un domn, foarte probabil Ștefan cel Mare, ca sate din ocolul
târgului Hârl ău, cu popula ție ucraineană , atât de necesar ă pentru muncile dintr-o
zonă de mare interes viticol (alături, la sud, se g ăsea moșia târgului Cotnari).
Adăugăm alte trei toponime din zon ă, care nu sunt slave vechi, ci sunt crea ția
acestor coloni ști: numele dealurilor Horodiștea de la Cotnari, într-o arie unde
circula apelativul grădiște (cf. Dealul Gră diștea, de la Hârl ău39), Zlodica , nume de
persoană, neatestat în onomastica româneasc ă, cu origine lexical ă (având sensul

32 O etimologie popular ă a consemnat Octav Dessila în romanul s ău Iubim , I, Bucure ști,
1970, p. 243: Cep la Ni ță > Ceplenița.
33 DIR, A, XVI, 2, p. 238, nr. I.
34 Ibidem , XVI, 4, p. 286, nr. 349.
35 Ibidem , XVII, 4, p. 145, nr. 183. Acum apare în st ăpânirea lui Nestor Ureche și satul
Buhalniț a.
36 Gh. Ghib ănescu, Ispisoace și zapise , VI, 2, Iaș i, 1935, p. 152–154.
37 Cf. și Iorgu Iordan, Toponimia româneasc ă, Bucureș ti, 1963, p. 433, unde se presupune
baza antroponimic ă româneasc ă Scoabă. Sufixul ucrainean impune îns ă derivarea de la un nume
rutean. Un sat Scobâl țeni din comuna Podul Iloaiei, cu nume deformat în grafia oficial ă, s-a numit în
secolul al XVIII-lea ș i în prima jum ătate a secolului al XIX-lea Scobinț i și Scobințeni.
38 DRH , A, XXIII, p. 102, nr. 78.
39 Arhivele Na ționale Iași, Documente , 140/3 (20 noiembrie 1666), 140/10 (27 noiembrie
1756).

MIRCEA CIUBOTARU 76
„tâlhărița”), și Camenița (azi ș i Camnița ), numele botului Dealului lui Vodă , dintre
Buhalnița și Scobinți.
Mulți dintre ruș ii prizonieri vor fi fost da ți de domni unor boieri credincio și
și stabiliți în satele acestora. Urmele lor sunt mai greu de identificat în documentele
secolelor al XVI-lea sau al XVII-lea40. Câte o informa ție însă confirmă imaginea
unei Moldove puternic impregnate de elementul etnic ucrainean în preajma anului
1600. Astfel, cu prilejul cercet ării unei pricini pentru un hlabnic de la Vulture știi
din ținutul Vasluiului, domnul Constantin Movil ă poruncea ca hotă rârea sa în acest
caz să fie citită în fața tuturor martorilor de la fa ța locului, între care și megieșii
„carii sânt amesteca ți cu rușii”41. Așadar, în satele vecine B ăloșești (azi Voine ști),
Buhăiești și Boțești (azi Parpani ța), trăiau atunci mai mul ți ucraineni, lua ți în seamă
în această împrejurare.
În sfârșit, o observa ție cu totul valoroas ă pentru argumenta ția aici
desfășurată: de unde putea ș ti cronicarul c ă mai a treia parte din „rusii” coloniza ți
în 1498 mai vorbeau limba lor în prima jum ătate a secolului al XVII-lea ? Nu ni se
pare posibil ca Grigore Ureche s ă fi putut face vreo evaluare a situaț iei lingvistice
din întreaga Moldovă , în lipsa, evident ă, a unor recens ăminte de această natură.
Cronicarul putea îns ă cunoaște destul de exact starea de fapt tocmai din satele sale,
Buhalnița, Vărbăuții și în primul rând de la Cepleni ța, unde își avea curțile.
Rutenii coloniza ți sau bejenari în Moldova s-au dezna ționalizat cu relativ ă
ușurință și în tim p scurt, în trei sau
patru genera ții. Constatarea este evident ă
îndeosebi în evoluția numelor proprii, în men țiunea și apoi în lipsa etnonimului rus
din catagrafiile ruse ști de la 1772–1774 și în cele din prima jum ătate a secolului
al XIX-lea. Desigur, în satele cu popula ție ucrainean ă mai numeroas ă, cum au fost
acelea dintre Cotnari și Hârlău, caracterul etnic stră in s-a putut men ține mai multă
vreme. Astfel, în 1774, la Cepleni ța erau recenza ți doar opt birnici ruș i, iar la
Scobinți doar ș ase. Dintre aceș tia, doar doi Simion, un Ostahi ș i un Pricopi mai au
nume specific ucrainene42, dar nu exist ă certitudinea c ă ei ar putea fi urma șii
acelora men ționați cu vreo 130 de ani mai înainte de Grigore Ureche, fiindc ă în
veacul al XVIII-lea a existat o masiv ă imigrație străină, inclusiv ruteneasc ă în
Moldova, fenomen social bine evidenț iat și de catagrafiile din prima jum ătate a
secolului urm ător. Astfel, în anul 1820, la Cepleni ța, Buhalni ța și Bădeni erau

40 Mai precise, de și nu foarte multe, sunt informaț iile privitoare la ru și (rusnaci) din Ț ara
Leșească aduși în diverse slobozii boiere ști sau mănăstirești, cf. DRH , A, XIX, p. 73, nr. 54 (30
aprilie 1626), p. 77, nr. 58 (5 mai 1626).
41 Toma G. Bulat, Documentele M ănăstirii V ăratec, Chiș inău, 1938, p. 8 (scrisoare
nedatată , dintre anii 1607–1611). Ru șii erau chemaț i ca martori, pentru c ă se evaluaser ă cheltuielile
pentru cur ățirea de stuf și tină a hlabnicului. Se pare c ă rutenii erau me șteri recunoscuț i în lucrările la
iezituri și morile de ap ă, după cum rezult ă și dintr-o m ărturie a marilor boieri, din 1633, pentru ni ște
„ezari” ru și uciși (DRH , A, XXI, p. 366–367, nr. 287) și din altă mărturie de la oamenii din satul
Șerbănești de pe apa Bogdanei , dintre anii 1640–1648: ibidem , XXV, p. 275, nr. 280.
42 Moldova în epoca feudalizmului , VII, partea a 2-a, Chi șinău, 1975, p. 228–230.

O PROBLEM Ă DE DEMOGRAFIE ISTORIC Ă 77
recenzați trei bejenari (români, dup ă prenume), un Pavă l Ungureanul, ș ase birnici
cu numele de familie Rusul fixat, câțiva cu nume specifice rutene ști (Hergheliuc ,
Velniuc , Coșciuc, Zup, Stețcu) și trei Huțanul43. Urmașii unora dintre ace știa din
urmă de la Buhalni ța și Ceplenița, „de origine slav ă”, mai vorbeau „limba rus ă” la
sfârșitul secolului al XIX-lea44. Situația era similar ă la Scobinț i (cu Fete ști și
Sticlă ria), unde g ăsim în 1820 trei bejenari, 14 Ungureanul , doi Rusul și mai mul ți
Hrițcu45. Peste ș apte decenii, descenden ților acestora nu li se mai recuno ștea
originea str ăină. Cu atât mai pu țin, nici o rela ție genealogic ă nu se mai poate
întreză ri între locuitorii din satele acestea la 1900 și coloniștii de la 1498.

43 Arhivele Na ționale Iași, Vistieria Moldovei , 10/1820, f. 41r–48v.
44 Marele dic ționar geografic al României , II, Bucureș ti, 1899, p. 56, 317.
45 Arhivele Na ționale Iași, Vistieria Moldovei , 10/1820, f. 51r–57r.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 79–92. ANDREI PIPPIDI
LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
Prilejul de a ne aduna ne e dat ast ăzi de ultimul volum, al ș aselea, din
remarcabila colec ție pe care o dator ăm osârdiei cu care M ănăstirea Putna, vrednicii
ei slujitori, dimpreună cu prietenii no ștri, Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena
Székely, au trezit în conștiin ța noastră amintirea celui mai mare domn al românilor,
atunci când se împlineau cinci veacuri de la moartea sa. Suntem la cap ătul unui șir
de gesturi comemorative al că ror efect, mai mult sau mai pu țin fericit, s-a m ăsurat
după sinceritatea care le-a inspirat. În aceast ă privință, nu încape îndoială că
prinosul oamenilor de carte, aici, la Bucure ști și la Cluj, a fost partea cea mai curat ă
și mai cinstit ă din omagiile aduse lui Ș tefan cel Mare și Sfânt. De aceea, chiar dac ă
n-am avut „un mândru imn de triumf al românimii unite”, a șa cum, în 1904,
nădăjduia N. Iorga, alternativa evocat ă de istoric cu aprig ă amărăciune nu s-a
adeverit, oricum nu pe de-a-ntregul. C ăci el adăuga următorul avertisment: „dac ă
vom fi răi și neînțelegători și fără priință unul către altul și fără iubire pentru
lumina min ții prin care se dobândesc toate, […] în ziua de 2 iulie 2004, când se vor
împlini cinci sute de ani de la s ăvârșirea lui Ș tefan, nu vom cuteza a mai sta
înaintea stră bunului, care- și va întoarce fa ța de la noi”1. Dezminț irea acestor
cuvinte de profet mânios n-ar fi fost u șoară fără munca unor înv ățați harnici. Ei au
cules tot ce se ș tia despre domnia lui Ș tefan, înseilând și o sumă de întregiri sau
îndreptări. Din aceast ă bogată recoltă vine sămânța care va asigura sem ănăturile
viitoare.
Pentru a dovedi emula ția creată de acest exemplu, vom da la iveal ă câteva
spicuiri din izvoare care, de și publicate de câtva timp, n-au fost înc ă folosite pentru
acele informa ții relative la Ștefan și vremea sa pe care le cuprind. Ele î și vor găsi
locul alături de extrasele pe care le-am adus în circula ție nu demult și care
proveneau din cronici italiene din veacul al XV-lea2.
Primul pasaj asupra c ăruia ne oprim apar ține cronicii otomane cunoscute
sub numele de „Anonymus Hanivaldanus”. Descoperitorul ei a fost nobilul silezian
Philipp Haniwald von Eckersdorf, din 1584 secr etar al ambasadorului imperial la
Constantinopol. Neobositul Hans Löwenklaw (Leunclavius) a tradus textul mai
întâi în limba german ă, editându-l în Neuwe Muselmanische Historie (1590), apoi
și în latină , în Historiae Musulmanae Turcorum (1591). Edi ția modern ă pe care am

1 N. Iorga, Pomenirea lui Ștefan cel Mare , București, 1904, p. 106–107.
2 Andrei Pippidi, Noi izvoare italiene despre Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare , în SMIM , XX,
2002, p. 15–21.

ANDREI PIPPIDI
80
utilizat-o este aceea din colec ția „Osmanische Geschichtsschreiber”3, menționată
de altfel și în recenta bibliografie alc ătuită la Institutul de Istorie „N. Iorga”4.
Interesul informa țiilor ce urmeaz ă se va vedea mai cu seam ă la coroborarea cu alte
fragmente alese pentru acela și mănunchi de ș tiri.
„Pe când sultanul Baiazid z ăbovea trândav la Constantinopol, cneazul
rușilor a trimis un sol la domnul Carabogdaniei [Moldovei], iar acesta a avut de
ales ori să încheie cu el o alian ță pentru a-l ataca vr ăjmășește pe turc cu for țe unite,
ori să țină seama c ă el singur va fi c ăutat acasă cu război. De aceea a ră spuns
Carabogdan c ă de câț iva ani turcul îi r ăpise niș te cetăți, care din vechime
aparținuseră Carabogdaniei, deci f ăcuseră parte din domeniul s ău. Cneazul ru șilor
putea așadar să vină cu oaste ș i, prin cucerire, s ă-i restituie cet ățile de curând
pierdute, Akkerman și Chilia; dac ă el va face asta, el însu și se va supune poruncilor
sale și va fi de bună voie vasalul s ău. La acest ră spuns, cneazul Rusiei și-a st râns
oștirea și a pornit spre Carabogdan. Le cump ăni pe toate în sufletul s ău
moldoveanul și ajunse la credin ța că cneazul nu va izbuti împotriva turcilor și, prin
urmare, de ce s ă rupă pacea cu ei ? Trimise soli la pa șa de Silistra ca s ă-i spună că
cneazul intr ă în Moldova cu gând r ău, așa că, potrivit în țelegerii încheiate, s ă-i
trimită ajutor, s ă nu-l părăsească chiar acum. Pa șa fiind împiedicat de a veni el
însuși în ajutorul lui Carabogdan, trimise 1.200 sau 1.300 de oameni în frunte cu un
oarecare Nasuh Begoglu”. Urmeaz ă povestirea campaniei lui Ioan Albert în
Moldova, care se încheie cu cuvintele: „Cu un astfel de vicle șug, domnul
Carabogdaniei i-a scos pe ru și din țară în anul 901 de la moartea profetului
Mohamed”.
Datarea e probabil o eroare a lui Leunclavius, care a prelucrat originalul,
căci calendarul islamic începe cu zece ani mai înainte de evenimentul indicat, de la
„emigrarea” primei comunit ăți de credincio și ai noii religii. Nici nu e anul 1496,
cum ar corespunde lui 901 de la Hegir ă, ci 1497. Rolul lui Ioan Albert este atribuit
fratelui său, Alexandru Cazimirovici al Lituaniei și al Rusiei Ro șii, viitor rege al
Poloniei din 1501. La expedi ție au luat parte, pe lâng ă armata regal ă polon ă, trupe
ale Ordinului Teuton și forțele militare ale Rusiei apusene. În tab ăra lui Ștefan se
găseau vechii s ăi dușmani, turcii, care îi întâlneau pe poloni pe câmpul de lupt ă
pentru prima oar ă după 5 0 d e a n i , c â ți trecuser ă de la Varna. Accentul pe care
cronica îl pune îndeosebi asupra contingentului rutean se explic ă prin continuarea

3 Richard F. Kreutel, Der fromme Sultan Bayezid. Die Geschichte seiner Herrschaft
(1481–1512) nach dem altosmanischen Chroniken des Oruc und des Anonymus Hanivaldanus ,
Graz-Wien-Köln, 1978, p. 212–216.
4 Stephen the Great, Prince of Moldavia (1457–1504). Historical Bibliography , Bucharest,
2004, p. 40. Izvorul a fost par țial tradus în româneș te în vol. Războieni. Cinci sute de ani de la
campania din 1476, Bucureș ti, 1977, p. 249–250, și Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronic ă,
Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 311–312, dar numai pentru luptele din 1476. Pasajul întreg despre
luptele din 1497–1498 fusese tradus de N. Orghidan, Ce spun cronicarii streini despre Ștefan cel
Mare , Craiova, 1915, p. 102–105.

LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
81
evenimentelor: în 1498, Podolia și Haliciul au fost devastate de turci, care
deschiseră drumul pentru revanș a moldovenilor5.
De remarcat c ă autorul recunoa ște că porturile ocupate de turci în 1484
făcuseră parte din Moldova din cele mai vechi timpuri. Versiunea otoman ă a
faptelor este confirmat ă de cronica anonim ă Menakib-i Sultan Bayezid-Han
(numită uneori „Anonimul Blochet”), din care descrierea b ătăliei din Codrul
Cosminului, dar nu ș i raidul de prad ă al lui Malcocioglu Bali bei, a fost inclus ă în
culegerea de izvoare otomane traduse în limba român ă6.
Alte două cronici mai târzii, din secolele XVI și XVII, au repetat relatarea
stratagemei lui Ștefan, care i-ar fi atras pe poloni în capcana de la Cosmin în timp
ce-i chema în ajutor pe turci. E vorba de Saadeddin și de Kodja Husein. Scena de
sângeroasă confuzie din p ădure se afl ă în ambele texte, dar câ știgarea victoriei e
pusă pe seama „gaziilor” de la Silis tra, sub comanda lui Malcocioglu7. Elogiul lui
„Istefan bei […], om foarte dibaci și mare me șter în luptele împotriva ghiaurilor”,
așa cum îl caracteriza anonimul, este reluat de Saadeddin și Kodja Husein, care
cred că sultanul l-a ră splătit pe domnul Moldovei cu o „scufie aurit ă”, asemenea
cucii pe care o știm din ceremonialul învestiturii din vremea vasalit ății față de Poartă.
Aceleași evenimente au fost povestite pe larg într-un fragment de text
anonim în limba turc ă din secolul al XVI-lea, manuscrisul nr. 552 din colec ția
orientală a Muzeului Regional din Sarajevo. Acel manuscris, poate disp ărut în
1992–1993, când numeroase vestigii ale trecu tului otoman al Bosniei au fost
nimicite cu înver șunare, a fost cercetat de istoricul Aleksandr Olesnițki, care a
publicat într-o revistă a savan ților ruși „albi” refugia ți la Belgrad, relatarea
expediției lui Malcocioglu din 1498. Paginile urm ătoare transpun în române ște
acea traducere în ruse ște8.
„În vremea aceea, sultanul Baiazid era la Țarigrad. Tot atunci, st ăpânitorul
Rusiei a trimis la voievodul Moldovei un so l, care i-a spus: «ori te vei uni cu mine
împotriva turcului, ori am s ă vin eu la tine !». Moldoveanul a ră spuns: «Turcul mi-a
luat toate cet ățile mele, toate câte au fost ale mele ! Vino la mine încoace și ia-i
repede Cetatea Alb ă și Chilia, ca s ă mă pot închina ție !». Atunci st ăpânitorul
Rusiei și-a adunat oastea și, venind, s-a preg ătit să ia cu asalt Cetatea Alb ă.
Moldoveanul, cu toate c ă era sigur că pașa [de Silistra] nu putea b ănui nimic
[despre tratativele lui], a strâns întreaga sa oaste, spunându-i [st ăpânitorului
Rusiei]: «asta pentru ca să nu mă creadă pașa dușmanul său»”.

5 Ioan Ursu, Ștefan cel Mare , București, 2004, p. 225–227.
6 Mihail Guboglu și Mustafa Mehmet, Cronici turce ști privind țările române, I, Bucure ști,
1966, p. 137–139.
7 Ibidem , p. 329–331 și 465–467. Cf. Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronic ă, p. 284–286
și 294–297.
8 A. A. Olesni țki, Pervîia boevîia vstreaci v XV veaka turok-osmanov s Rusîio , în „Zapiski
Russkago Naucnago Instituta v Bialgr ada”, 3, Beograd, 1931, p. 121–122.

ANDREI PIPPIDI
82
Narațiunea continu ă: „Pe atunci, begul din Silistra era Mesih pa șa.
Moldoveanul a trimis la el pe un om al s ău cu știrea: «Afl ă că oastea rusească vine
împotriva ta». Mesih pa șa nu s-a ocupat el însu și de acest lucru. Ci avea un suba ș,
pe nume Nasuh Begoglu. Pe el l-a îns ărcinat să strângă un detașament de 800 de
oameni și să meargă în ajutorul moldoveanului. În acest r ăstimp, din partea aceea
[de miazănoapte] a venit în Moldova oastea ruseasc ă. Moldoveanul, de asemenea,
și-a adunat oastea, a pornit în întâmpinarea ru șilor, iar înaintea acestora a gr ăit: «eu
nu-ți sunt dușman, dar ce s ă fac ? Turcul a venit cu o armată mare. Tu în țelege-te
numai cu oamenii pa șei». Ca răspuns la aceasta, rusul a zis: «Ascult ă ! Tu spuneai
că nu vei merge împotriva mea. Atunci de ce l-ai adus împotriva mea pe turc ?».
Moldoveanul a r ăspuns: «Despre acestea nimic nu știu ! Turcul nu se sf ătuiește cu
mine ! Dar tu pleac ă neîntârziat, pleac ă de aici. De vei sta noaptea asta până
dimineața, va fi rău de tine !». Rusul, ne știind ce s ă facă , a început să -l roage pe
mo
ldovean: « Ține-l tu pe turc ca să nu dea n ăvală împotriva mea !». Moldoveanul
l-a contrazis: «Dac ă vrei ca el s ă nu se repead ă asupra ta, trimite-ne mai repede
niște bani, pe care s ă-i pot da lui. În caz contrar – a ad ăugat el – nici de tine, nici de
mine nu va fi bine !». Rusul, vă zând că treaba era departe de bun sfâr șit, i-a trimis
moldoveanului un car plin cu florini [cervone ți] sub paza unei cete de că lăreți, mai
adăugând la aceasta o mul țime de alte daruri”.
Năvălitorii și-au început retragerea, „îns ă moldoveanul a pornit îndată pe
urmele lor. R ăzboinicii dreptcredincio și [musulmanii], aflând despre cele
întâmplate, l-au tras la r ăspundere pe moldovean ș i i-au spus: «Am auzit noi c ă ai
primit bani de la rus. Rusul era prada cuvenită nouă , iar tu i-ai dat ajutor să fugă».
Moldoveanul le-a r ăspuns: «Banii nu se vor pierde, dar voi f ără întârziere urm ăriți-l
pe duș man și înghesuiți-l din spate». Între timp, ruș ii, retrăgându-se, s-au apropiat
de un ascunzi ș în m u
nții păduroși. Pe nea șteptate, cei 800 de o șteni
dreptcredincio și au năvălit asupra arierg ărzii rușilor și le-au luat câteva care. Ru șii,
văzând situa ția în care se aflau, au a șezat carele la un loc în cerc și, ascunzându-se
după ele, au început lupta. Ru șii aveau o oaste mare, iar dreptcredincio șii numai 800
de oameni ! Mul ți dintre ei au fost r ăniți, iar alții și-au jertfit via ța pentru credin ță.
În această luptă, Nasuh Begoglu și-a pierdut o mân ă. Având în vedere aceast ă
situație grea, dreptcredincio șii au încetat lupta și, dând înapoi, au plecat. Aceasta s-a
întâmplat în anul 903 de la Hegir ă”.
Data corespunde anului 1497, dup ă 29 august, iar b ătălia la care se refer ă
cronicarul a avut loc la 26 octombrie. O analiz ă critică a surselor otomane relative
la bătălia din Codrii Cosminului – cele cinci identificate până acum – duce la
concluzia c ă prim ul izvor, deci biografia anonim ă a lui Baiazi
d al II-lea, este
independent de celelalte două , care au reprodus întocmai pagina de descriere a
luptei. Manuscrisul de la Sarajevo ne permite s ă surprindem etapa de folclorizare a
narațiunii, pe când Saadeddin și Kodja Husein, scriind mai târziu, au adoptat un stil
oficial, mult mai solemn. Spre deosebire de „Anonimul Blochet”, „Anonimul

LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
83
Hanivaldanus” îi identific ă pe învinș ii de la Cosmin cu „ru șii”, adică rutenii din
regiunea Halici-Podolia, ceea ce, dup ă cum s-a v ăzut, caracterizeaz ă și textul editat
de Olesni țki.
Asemănarea dintre aceste dou ă versiuni sare în ochi ș i în privinț a
conținutului (atragerea aten ției spre contingentul rutean, men țiunea căpeteniilor
otomane Mesih pa șa și Nasuh Begoglu, povestea carului înc ărcat cu bani), dar și
sub aspect formal. Tradi ția româneasc ă nu cunoa ște decât „crai le șesc” și „oaste
leșască”; Cronica moldo-german ă înregistreaz ă și prezenț a „prusienilor” (armata
Ordinului Teutonic), deoarece vorbeau aceeaș i limbă cu autorul. Totuș i, Ureche a
reținut între pierderile din tabă ra cealaltă pe „voevoda Ruskii” și stăruie asupra
represaliilor din 1498 „la Podolia și la rusi”, cu care prilej cronicarul consemneaz ă
o masivă deportare de populaț ie din estul Gali ției, „de și până as tăzi trăiește limba
rusească în Moldova, ales pre unde i-au desc ălecat”9.
Dar folclorizarea s-a dezvoltat în continuare ș i în istoriografia româneasc ă,
ajungând în secolul al XVIII-lea la legenda „dumbr ăvilor roșii” pe care Neculce
declara că o deține din tradi ția popular ă („așia vorbăscu oamenii”)10, legendă căreia
Alecsandri și învățământul primar haretian îi vor asigura marea r ăspândire. Ar fi
desigur necesar ă o încercare de a construi tipologia nara țiunilor istorice din trei
grupuri distincte, otoman, balcanic și românesc, pentru a reconsidera alunecarea de
la anale c ătre folclor și, mai departe, spre expunerea ornat ă, de cronic ă aulică,
reflectând închegarea unei conș tiințe de grup prin evolu ția atitudinii fa ță de trecut11.
Un asemenea demers formalizant s-ar putea perfect aplica și cronicii de la
Sarajevo. Ea continu ă cu relatarea celor dou ă raiduri de prad ă întreprinse de turci
dincolo de hotarul de nord al Moldovei, av enturi militare peste Nistru care au avut
un deznod ământ foarte diferit.
„Când sultanul Baiazid a aflat despre aceast ă expediție a rușilor, strașnic s-a
supărat, l-a schimbat pe Mesih pa șa și i-a dat sangeacul de Silistra lui Bali beg
Malcocioglu, cu îns ărcinarea de a face un akân în Rusia. Trecând prin Valahia,
akângiii au pă truns în Rusia. Ei au dobândit o prad ă uriașă, au jefuit și au pârjolit
toată țara. După aceasta, s-au întors nev ătămați în ținuturile lor de ba ștină. Acestea
s-au întâmplat de asemenea în anul 903 de la Hegir ă. Scurtă vreme dup ă aceea,
Bali beg iar ăși a pregătit un akân în Rusia. Sultanul Baiazid i-a trimis înt ăriri
akângii rumelioț i, dar l-a numit pe el serdar peste to ți oștenii. În acest fel, l-a pus
sub comanda lui și pe Ali beg Mihaloglu. A șa stând lucrurile, Bali beg
Malcocioglu i-a chemat s ă ia parte la akân. Dar, în ultimul moment, din partea lui

9 Grigore Ureche vornicul și Simion dasc ălul, Letopisețul țării Moldovei , ed. Const. C.
Giurescu, Craiova, [1942], p. 56. Cf. ibidem , p. 85: „la rusi în Podolia”.
10 Ion Neculce, Opere , ed. Gabriel Ștrempel, Bucure ști, 1982, p. 168.
11 În aceast ă privință, sugestii utile sunt oferite de Steven Vanderputten, Typology of
Medieval Historiography Reconsidered: A Social Re -Interpretation of Monastic Annals, Chronicles
and Gesta, în „Historical Social Research”, 26, 2001, 4, p. 141–178.

ANDREI PIPPIDI
84
Ali beg Mihaloglu s-au întâmpinat greut ăți în privin ța unirii lui ș i a cetelor sale cu
Bali beg Malcocioglu. Ali beg s-a înc ăpățânat și nu s-a dus la akân, nici nu și-a
trimis oamenii la soroc. Pe când Bali beg î și aduna cetele, a trecut mult ă vreme și
din aceast ă pricină oastea s-a urnit din loc cu întârziere. Akângiii, pornindu-se în
expediție, au trecut prin mijlocul Moldovei, dar prin aceast ă silnicie au stârnit
împotrivirea locuitorilor acelei ță ri. Continuând expedi ția, ei au pr ădat și au pustiit
ținutul rusesc. Cu dobânda apucat ă și cu pră zile, ei au pornit pe drumul întoarcerii.
Între timp, a c ăzut o iarn ă grea. Gerul i-a prins înc ă de când se aflau în acea
regiune. La aceasta s-a ad ăugat și faptul că nu le mai r ămăsese proviant. Akângiii
au vrut s ă treacă din nou prin mijlocul Moldovei. Numai c ă, după cum se
povestește, încă dinainte, atunci când mergeau la akân, ei, la trecerea prin
Moldova, au stârnit împotriva lor pe b ăștinași, care se să turaseră de ei din adâncul
sufletului. De data aceasta, pe p ământul Moldovei s-a adunat o mare oș tire, iar
moldovenii nu le-au mai îng ăduit trecere slobod ă prin țara lor. Când ni ște akângii
totuși au intr at în hotarele Moldovei, moldoveni
i au pustiit totul în calea lor și nici
unuia dintre ei nu i-au mai dat provizii. Atunci când dreptcredincio șii au trecut
granița Moldovei spre a- și urma drumul mai departe, s-a ridicat o furtun ă
năprasnică și a început s ă cadă zăpada. A venit gerul mare și s-a făcut
insuportabil de frig. Mul ți dreptcredincio și au pierit. Akângiilor nu le-au mai
rămas cai aproape deloc și foarte mulț i dintre ei au fost nevoiț i să umble pe jos.
Iar celor care mergeau pe jos le-au de gerat picioarele, iar altora le-au c ăzut
urechile”.
Primul atac, cel din mai 149812, era cunoscut din Letopise țul Putna II și din
Cronica moldo-polonă13. Datarea din februarie 1499, pe care o g ăsim în Cronica
moldo-german ă, e fă ră îndoială greșită, fiindcă turcii nu s-ar fi încumetat s ă
înceapă ostilitățile în toiul iernii. Dimpotrivă , textul pe care l-am reprodus explic ă
prin rivalit ățile comandan ților o întârziere pe care a agravat-o probabil prelungirea
devastărilor săvârșite de akângii. Plecând înc ă din august, cavalcada jefuitorilor a
putut dura pân ă în octombrie, când, în acea perioad ă de „mică glaciațiune”, era
firesc să ningă14. Cronica moldo-german ă mai adaug ă următoarele am ănunte, care
coincid cu povestirea autorului otoman: „Atunci a venit o iarnă grea și ger, ză padă,
de pe urma c ăreia mulț i au murit înghe țați și de foame, încât nu au mai apucat a
trece Nistrul înd ărăt”15.
Condițiile în care s-a produs aceast ă retragere par să -i fi impresionat adânc
pe contemporani. Alt ă dovadă este faimoasa balad ă „Cântecul lui Marco ș pașa”, în

12 Cf. Ioan Ursu, op. cit. , p. 225–226, 230, care presupune c ă a doua expediț ie ar fi avut loc
în noiembrie 1498.
13 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan , ed. P. P. Panaitescu,
București, 1959, p. 65, 182.
14 Andrei Pippidi, Tradiția politic ă bizantin ă în țările române în secolele XVI–XVIII ,
București, 2001, p. 233, n. 91, semnalând c ăderea zăpezii în septembrie 1538.
15 Cronicile slavo-române , p. 37.

LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
85
care Petru Caraman a recunoscut ecoul unor evenimente istorice în leg ătură cu
lupta pentru posesiunea Pocu ției16. Ceea ce ne aduce din nou la problema rela ției
dintre o compoziț ie istorică și tratarea epic ă a aceluia și subiect. Fiindc ă faptele de
arme ale unor Mihaloglu sau Malcocioglu au inspirat probabil în poezia otoman ă
ori, eventual, și slavă un ciclu „akritic”, analog celui cu care cercet ătorii literaturii
bizantine sunt familiariza ți.
Însemnările de mai sus nu pot revendica alt merit decât pe acela de a fi
confruntat un izvor otoman pu țin cunoscut cu surse române ști de diverse categorii.
Vom întregi acest exerci țiu critic prin compara ția cu o m ărturie greceasc ă,
„Cronica sultanilor turci”, zis ă „Anonimul Zoras” sau Codex Barberinianus
Graecus 111 . Ea este o „versiune corupt ă și lacunară a unei compilaț ii din secolul
al XVI-lea”17. De aceea, poate, de și se vor împlini în curând cinci decenii de la
prima publicare18, istoricii noștri n-au fost ispiti ți să comenteze informa țiile despre
români și despre rezisten ța opusă de ei Imperiului Otoman, care formeaz ă totuși un
sfert din întregul text. Între timp, au ap ărut două traduceri: una tot în seria
„Osmanische Geschichtsschreiber”, s ub îngrijirea profesorului Richard F.
Kreutel19, cealaltă în Statele Unite, care i se datoreaz ă lui Marios Philippides20.
Aceeași structur ă de mozaic pe ca re am constatat-o și la cronicile otomane din
secolele XVI–XVII se v ădește și în această operă, datând probabil de la mijlocul
secolului al XVII-lea și al cărei autor ultim provenea din grecitatea supus ă
stăpânirii vene țiene. Toată partea despre Mircea cel B ătrân, Iancu de Hunedoara și
Vlad Țepeș e atât de întins ă încât nu-i aici locul pentru dezghiocarea diferitelor
împrumuturi din cronografe grece ști sau compendii italiene21.
De Ștefan cel Mare vorbe ște cronica mai pu țin, chiar dac ă sub mai
multe nume.
De pildă , fiind vorba de luptele din 1462 din Țara Româneasc ă, situație
tulbure în care a intervenit și Ștefan, compilatorul l-a avut drept c ălăuză pe
Chalcocondil. Acela scrisese: „Vlad, împ ărțindu-și armata în dou ă, o parte o avea
cu sine, iar cealalt ă a trimis-o contra domnului Bogdaniei Negre, ca s ă-l resping ă
dacă acela ar încerca s ă năvălească”22. La anonim, pasajul se reg ăsește aidoma,
doar că aici apare „Negru care era du șmanul său, domnul Podoliei”, sau „principele

16 Petru Caraman, Contribuț ii la cronologia și geneza baladei populare române ști, în
„Anuarul Arhivei de Folklor”, I–II, Cluj, 1932–1933.
17 Am spus-o în recenzia edi ției americane, RESEE , XXXIII, 1995, 3–4, p. 344.
18 G. Th. Zoras, Cronikon peri twn tourkwn soultanwn , Atena, 1958.
19 Leben und Taten der türkischen Kaiser , Graz-Wien-Köln, 1971.
20 Byzantium, Europe and the Early Otto man Sultans, 1373–1513. An Anonymous Greek
Chronicle of the Seventeenth Century , New Rochelle, 1990.
21 Cu aceast ă anevoioas ă operație s-a îns ărcinat Elisabeth A. Zachariadou, To croniko twn
tourkwn soultanwn kai to Italiko tou prototupo , Thessaloniki, 1960.
22 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice , trad. Vasile Grecu, Bucure ști, 1958, p. 286. Cf.
Fontes Historiae Daco-Romanae , IV, Bucure ști, 1982, p. 507 (trad. N. Ș. Tanașoca).

ANDREI PIPPIDI
86
Podoliei, pe nume Negru”23, acolo unde, în original, „Negrul Bogdan” avea sensul
de „moldoveanul” = Carabogdan, adic ă Ștefan. Confuziile se ț in lanț: țara lui Vlad
Țepeș este „Moldova”, iar osta șii săi sunt „moldoveni”, Radu cel Frumos prime ște
numele de „Dracula”, cetatea de scaun a lui Vlad este la „Proilav” (Br ăila), deși
Chalcocondil a localizat-o corect la Târgovi ște etc.
În legătură cu războiul din 1463 dintre Poart ă și venețieni: „Când a venit
vara, ei l-au trimis pe domnul Valahiei s ă se ducă la sultan ca s ă-l roage să facă
pace. Dar Mehemet pa șa l-a jupuit de viu, iar pe fratele s ău l-a înrobit”24. În
realitate, e vorba de Bosnia, c ăreia i se spune „Valahia” din cauza vlahilor de
acolo, și de ultimul s ău rege, Ștefan Toma șevici.
Lupta de la Vaslui din 1475 e înf ățișată în relație cu cucerirea Caffei: „În
anul următor, turcii au nă vălit în Valahia ș i în Moldova. Ș i domnul Moldovei s-a
înarmat, îl chema Ștefan Pakinos , și a adunat lâng ă el mulți bărbați înarmați și a
capturat patru flamburari [sangiac-bei] ș i a omorât mul ți turci și a prins treizeci și
șase de steaguri. Ș i, trecând pu țină vreme, genovezii, fiind st ăpânitorii Caffei din
Marea Neagr ă, au avut un r ăzboi și s-au luptat în Italia cu duca Milanului; n-au
putut face altfel și i-au dăruit sultanului Caffa ca s ă-i fie pe plac și au făcut
pace”25.
Oricine știe că numai tunurile flotei otomane au silit colonia din Crimeea
să capituleze, fă ră nici o leg ătură cu subordonarea Genovei fa ță de Milano, unde,
de altfel, Galeazzo Maria Sforza era de un an membru al ligii antiotomane26. În
pasajul precedent, „Valahia” este numele corect dat Țării Române ști, dar, dup ă
câteva pagini, citim: „s-a ridicat și ducele Valahiei, Ștefan voievod, a luat din
armata regelui Matias și a luat și oastea sa proprie, a înaintat și i-a atacat pe turcii
din Bosnia și a luat o parte din ținuturile lor”27. Să fie o confuzie cu incursiunea în
Bosnia din 1476, la care a luat parte Vlad Țepeș28 ? Mai degrab ă, cronicarul se
referă la înfrângerile suferite de turci în Bosnia în anii 1480–1481, când ungurilor li
s-au alăturat în num ăr mare vlahii din regiune și de pe malurile Neretvei. Singurul
voievod cu numele de Ștefan care ar putea fi menț ionat în acest context este Istvan
Bathori, voievodul Transilvaniei29, dregătorul regal îns ărcinat să supravegheze
Țara Româneasc ă și Moldova.

23 G. Th. Zoras, op. cit. , p. 110–111.
24 Ibidem , p. 116, eveniment plasat în 1464. Vezi John V. A. Fine Jr, The Late Medieval
Balkans , Ann Arbor, 1996, p. 584–585.
25 G. Th. Zoras, op. cit. , p. 119.
26 F. Babinger, Mahomet II le Conquérant et son temps (1432–1481) , Paris, 1954, p. 409;
Jacques Heers, Gênes au XVe siècle , Paris, 1971, p. 409; Roberto Lopez, Storia delle colonie genovesi
nel Mediterraneo , Bologna, 1938, p. 440–444.
27 G. Th. Zoras, op. cit. , p. 123.
28 Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula) , București, 1998, p. 165–166.
29 Lajos Thalloczy și Sandor Horvath, Monumenta Hungariae Historica. Diplomataria , XL,
Budapest, 1915, p. CXLV, 55–56, 61 (vlahii îl cheam ă contra turcilor pe „her țegul” Vlatko
Kosaca).

LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
87
Pentru anul 1481 (de fapt, 1484), întâlnim urm ătoarele știri despre Baiazid
al II-lea: „s-a unit cu tă tarul și a adunat multă și puternic ă oaste, pe care a condus-o
împotriva lui Marcu Phontis , voievodul Valahiei și al Bogdaniei, care jefuise multe
teritorii ale lui Baiazid și chiar a luat cetatea Chilia ș i Cetatea Alb ă, pe care el le
luase în st ăpânire ca ș i cum ar fi ale sale. Atunci a venit oastea lui Baiazid
împreună cu tă tarii și era o oaste de 70.000 de oameni. El a luat înapoi Cetatea
Albă și Chilia și a năvălit în Valahia ș i a jefuit multe locuri. A luat și a dus în Ora ș
[Constantinopol] 500 de bă rbați, femei ș i copii ș i pe aceștia i-a dus în Ora ș”30.
Alăturarea numelor celor dou ă principate, în sfâr șit distribuite corect, corespunde
situației stabilite într-adev ăr după biruința de la Râmnic din 1481. Însemnarea,
probabil contemporan ă acestor evenimente, pe care compilatorul a inclus-o ulterior
în țesătura textului s ău, adoptase punctul de vedere otoman: nu Baiazid, ci Ștefan
era definit ca uzurpator prin ocuparea cet ăților.
Apoi povestirea popose ște iarăși la un episod cunoscut: „În al doilea an, el
[sultanul] a trimis aceea și oaste pân ă la hotarele Lehiei. Și era iarnă și i-a luat frigul
și au murit mul ți turci. De asemenea, nechezau caii lor fiindc ă nu aveau nutre ț și au
murit aproape to ți, căci din 70.000 numai 10.000 s-au întors”. Imaginea acestei
armate troienite nu se deosebe ște de cea din cronica de la Sarajevo.
„Anonimul Zoras” este o oper ă de compila ție la care s-a lucrat mecanic,
împrumutând pasaje din diverse surse, ceea ce explic ă și erori de datare ca „al
doilea an”, când întâmplarea precedent ă se petrecuse cu 14 ani înainte. Altă dovadă
și mai conving ătoare este deplasarea unor denumiri geografice – de exemplu,
toponimul „Valahia” nu r ămâne fixat pe acela și teritoriu –, iar un singur personaj –
în cazul nostru, Ștefan cel Mare – cap ătă nume diferite. Exist ă părți clar preluate
dup
ă un original italian: „Louniadi” vine de la „l’Uniadi” (p. 68, 69, 71), expresiile
turcești care mi șună: haraci, pa șale, bei, raiale, „hunghiar” sau sarai intraser ă poate
în vocabularul limbii vulgare grece ști, dar nu e exclus s ă indice un izvor turcesc. La
originea informa ției că una din fiicele cneazului Laz ăr ar fi fost c ăsătorită cu
„domnul Moldovei” – deci cu Petru I – se g ăsește una din rodosloviile sârbe ști. De
unde vin îns ă diversele nume date lui Ștefan ? Din slavone ște avem în text cuvântul
boibontaj , deci „Vodă ” a devenit la transcriere fonthj . Înțelegerea gre șită a unui
original slavo-român e sugerat ă de numele „Marcu”, care a ap ărut printr-o
confuzie, dac ă pagina pe care a vă zut-o compilatorul se referea la Malcocioglu,
căruia, în letopise țe, i se spune „Marcolci” și „Marcola”. Atunci, și Pakinoj ar fi
posibil să derive din descifrarea slovelor numelui Stefan citite grece ște.
Cunoș tințele despre realităț ile române ști culese de „Anonimul Zoras” din
toate părțile sunt, din aceast ă ca uză, vădit inegale. Expunerea care le-a adunat la un

30 G. Th. Zoras, op. cit. , p. 127. Cifrele sunt mult infe rioare datelor din cronica vene țianului
Domenico Malipiero (N. Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor , III, Bucureș ti, 1897,
p. 84–85).

ANDREI PIPPIDI
88
loc are un caracter anacronic. Textele din care s-a alimentat au fost produse în
secolul al XV-lea și majoritatea lor aparț in unei forme rudimentare de cronistică31.
Deși scrise pe la 1480, deci în timp ce se desf ășura epopeea lui Ștefan cel
Mare și la același nivel cronologic cu m ărturiile turce ști sau grece ști referitoare la
ea, există alte atestă ri ale luptei antiotomane purtate de Moldova care dezv ăluie o
cultură umanistă, de expresie latin ă sau italian ă. Pe temeiul lor se poate vorbi de o
etapă superioar ă în dezvoltarea istoriografiei din sud-estul Europei și de
deschiderea drumului pe care situaț ii sau personalit ăți din aceast ă regiune au
pătruns în canonul apusean de tradi ție intelectual ă. De aceea, se cuvine să întregim
spicuirile noastre privitoare la Ș tefan cel Mare cu o oper ă bine informat ă despre
geografia și istoria popoarelor de la Dun ărea de Jos, dar că reia istoricii români nu
i-au dat destul ă atenție.
Mai precis, ceea ce s-a re ținut până acum din dezv ăluirile postume ale
marelui înv ățat italian Agostino Pertusi a fost c ă o consulta ție cu privire la
itinerariul recomandat unei cruciate antiotomane, care a fost tip ărită în 1522 sub
numele raguzanului Felix Petanč ić și care nu și-a pierdut actualitatea de-a lungul
întregului secol al XVI-le
a, este un plagiat dup ă o scriere mai veche cu vreo 20 de
ani decât presupusa dat ă (1502) a alc ătuirii sale32. Adevăratul autor, c ăruia Pertusi
i-a restituit acest text odată cu altul, cu un con ținut asem ănător, a fost Martin
Segono, sârb de obâr șie, cu studii la Padova și numit de vene țieni în fruntea
diocezei Dulcigno în Dalma ția.
Ocuparea de că tre turci, în 1480–1481, a portului Otranto, la extremitatea
sud-estică a peninsulei italice, a determinat o reac ție antiotomană în care se
încadrau noi planuri de campanie. Unul din acestea, adresat papii Sixt al IV-lea,
stabilind direc ția în care trupele regelui Ungariei ar fi înaintat dup ă trecerea Dun ării
la Belgrad, menț iona pe vlahi, „neam țărănesc de munteni, deprin și să crească
turme și cirezi”33. Caracterizarea locuitorilor din Țara Româneasc ă, „Maior
Valachia sive Dacia”, reune ște recunoa șterea latinităț ii, care înnobileaz ă, cu
aspectul resping ător și redutabil pe care-l accentua o propagand ă ostilă : „Aceasta
este provincia numit ă Dacia de că tre antici, colonie a romanilor, din care cauz ă
băștinașii ei și în vremea noastr ă se folosesc pretutindeni de graiul latin. Acest neam
este barbar, crud, atras de ghicit și de prevestiri, ahtiat întotdeauna de jaf ș i pradă”34.

31 Karl Krumbacher, Geschichte der byzantinischer Litteratur , München, 1897, p. 397. Vezi
și Borje Knös, L’Histoire de la littérature néo-grecque , Uppsala, 1962, p. 406.
32 Andreas Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum
Moldavia et Valachia , I, Budapest, 1914, p. 110–111; Călători străini despre țările române , I, ed.
Maria Holban, Bucure ști, 1968, p. 440–444. Ștefan Andreescu, Din istoria Mării Negre (Genovezi,
români și tătari în spa țiul pontic în secolele XIV–XVII) , Bucureș ti, 2001, p. 143–144, s-a limitat s ă
menționeze ecourile victoriilor lui Vlad Ț epeș și Ștefan cel Mare în textul lui Martin Segono.
33 Agostino Pertusi, Martino Segono di Novo Brdo, ve scovo di Dulcigno. Un umanista
serbo-dalmata del tardo Quattrocento. Vita e opere , Roma, 1981, p. 91, 121.
34 Ibidem , p. 98–99.

LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
89
Balanța este înclinat ă în sens favorabil de dârzenia cu care românii au st ăvilit
expansiunea otoman ă: „Dracula, împreună cu oșteni puțini, dar ale și, pe Mahomed,
împăratul turcilor, care pusese st ăpânire pe Valahia Mare și se pregătea s-o ocupe
și pe cea Mică , l-a atacat în cea de a doua veghe a nop ții, l-a pus pe fug ă spre Dun ăre
cu mare ru șine și măcel al oamenilor s ăi și l-a silit s ă se retragă”. Celălalt ceas glorios
pe care Segono ține să -l facă știut este b ătălia de la Vaslui: „acum patru ani, Ștefan,
principele Moldovei, astfel l-a înfrânt pe Soliman pa șa, beglerbeiul Rumeliei, încât
din 30.000 de turci pu țini au scăpat și anume cei care c ălăreau pe cai mai iuț i”. Din
pasajul citat rezult ă că episcopul folosea în 1480 un memoriu pe care-l scrisese din
1479. În 1480 a murit Jan D ługosz, așa că numai pân ă atunci Segono ar fi putut
primi informa ții de la cronicarul polon. E posibil ca atât unul, cât și celă la lt să fi
avut o surs ă comună de tipul „avviso”, fiindc ă și arhiepiscopul de Lwow a f ăcut o
aluzie la fugari care sun ă asemănător: „cei care o luar ă la fugă și se îndreptar ă spre
Dunăre fură tăiați de moldoveni, care aveau cai mai buni”.
Cu aceea și ocazie, se aduc lă muriri despre campania din anul urm ător,
când Mehmed al II-lea și-a luat revan șa: „auzind de moartea regelui Daciei,
numaidecât a trecut Dun ărea cu oastea sa, pentru a pune în loc la conducerea acelui
neam pe unul din familia Bassaranban”35. Aceste cuvinte se refer ă, de bună seamă ,
la Radu cel Frumos, care murise din 1475, și la Basarab cel B ătrân (Laiot ă).
Informația potrivit c ăreia, „dup ă ce liniștise Dacia Mare și se pregătea să treacă în
cea Mică”, sultanul a fost silit s ă plece ca să dea ajutor cet ății Smederevo se poate
înțelege doar cu preciz ări. Scenariul este acela și ca în 1462, ceea ce nu corespunde
realității. Luptele pe Dun ăre cu Matias Corvin vor avea loc în iarna 1476–1477, dar
Moldova fusese devastat ă de turci din iulie pân ă la sfârșitul lui august. Exist ă o
scrisoare a lui Mehmed al II-lea datată 12 iunie „din țara lui Dobrotici”; prin
urmare, în momentul acela sultanul se afla înc ă în Dobrogea, înainte de a p ătrunde
în Moldova. Aceasta e numit ă, prin excep ție, „Dacia Mare”. Un alt document, prin
care se cre ștea vama plă tită de negustorii raguzani, indic ă prezența sultanului, la 15
noiembrie, „în țara valahilor”: abia acum Mehmed era deci în Țara Româneasc ă,
unde n-a mai z ăbovit din cauza pericolului care între timp amenin ța o puternic ă
poziție strategic ă de pe ma lul sârbesc al Dunării36.
În fine, pentru a încheia, ad ăugăm o însemnare din 1482 dintr-o cronic ă
municipal ă german ă. Cronicarul din Lübeck, aflând despre negocierile
ungaro-otomane care preg ăteau pacea din 1483, și-a manifestat nemul țumirea fa ță
de conflictul dintre Matias și Frederic de Habsburg, din cauza c ăruia cel dintâi a

35 Ibidem , p. 137. O întrebare la care nu se poate r ăspunde acum este de unde provenea
informația deț inută de Segono. Forma de plural a numelui „Basarab”, p ăstrată în textul italian,
coincide curios cu „Bezeremban” dint r-un izvor persan de secol XIII în leg ătură cu care exist ă o
veche controvers ă. Cf. Aurel Decei, L’invasion des Tatars de 1241/ 1242 dans nos régions selon le
Djami ot-Tevarikh de Fa zl ol-lah Rasid od-Din , în RRH , XII, 1973, 1, p. 101–122.
36 Boško I. Bojovi ć, Raguse et l’empire ottoman (1430–1520) , Paris, 1998, p. 230–231.

ANDREI PIPPIDI
90
lăsat războiul cu turcii s ă fie purtat numai de Ș tefan. Iată textul, pe care-l traducem
din latină: „În zilele acelea, Matias, rege al Panoniei, adic ă al Ungariei, ar fi putut
înlătura orice st ăpânire a turcilor din regiunea Dun ării, dacă nu l-ar fi atacat
comandantul trupelor împ ăratului Frederic al III-lea. De aceea a fost nevoie ca el s ă
se întoarc ă din drum și să se apere de oastea împ ăratului. O, cât de viclean lucreaz ă
diavolul, aprinzând trufia principilor ! Totu și, împăratul zicea c ă n-a știut despre
acestea. Îns ă Baiazid, împ ăratul turcilor, a fost lipsit de toată Misia de Sus de c ătre
zisul Matias ș i de către Ștefan, episcopul Misiei de Jos, adic ă al Valahiei; fiind
îndurerat de această pierdere, el a ră pit cetatea Risan din mâinile regelui
Panoniei”37.
E vorba de cucerirea otoman ă a Herțegovinei, din care ultimul centru de
rezistență fusese portul Risan, la grani ța dintre Dalma ția și Muntenegru, în
apropiere de Kotor. În terminologia arhaizant ă a umani știlor apuseni, „ Mysia
Superior ” era Serbia (corect: „Moesia Superior”)38. Deși denumirea de Moesia
Inferior era aplicat ă în Antichitate Dobrogei, aici e asimilată cu Țara Românească ,
drept reper servind limba romanic ă, limba comun ă cu cea a vlahilor din Balcani.
Cât despre titlul de „episcop” atribuit lui Ștefan, explica ția trebuie c ăutată în
asemă narea dintre „vl ădică” și „vladateli” sau, în sârbe ște, „vladar” (st ăpânitor);
deci, undeva pe parcursul între Dun ărea de Jos și nordul Germaniei, a intervenit un
text slav a c ărui tă lmăcire a prilejuit confuzia. Noti ța încorporat ă în cronica de la
Lübeck provine desigur din circula ția manuscris ă a unor timpurii „Zeitungen“
despre evenimentele recente de pe frontul otoman.
S-a arătat altădată39 că la sfârșitul veacului al XVI-lea Ștefan devenise un
personaj istoric și că amintirea sa trezea respect. De când începe oare posteritatea
lui Ștefan ? Admira ția pentru faptele sale de arme, pentru care exist ă și alte dovezi,
tot din ultimii ani ai secolului al XVI-lea, a fost exprimat ă chiar mai devreme. În
această privință trebuie citat ă o mărturie din 1532. Aflat la Cracovia și adresându-se
unui prieten vene țian, căruia îi poveste ște o că lătorie la Praga ș i, la întoarcere, prin
Transilvania și Moldova, Ercole Daissoli, vene țian și el, ajuns secretarul lui
Ieronim Laski, comenteaz ă victoria armatei polone la Obertyn contra lui Petru
Rareș. Scrisoarea cuprinde, totuș i, un omagiu pentru vitejia aceluia de la moartea

37 Die Chroniken der deutschen Städt e vom 14. bis im 16. Jahrhundert , 31, Lübeck , V, 1,
Leipzig, 1911, p. 291: „Istis diebus Mathias rex Panoniae, id est Ungarie, omne imperium
Thurcorum evicisset ex Danubio, si campiductor Frederici III imperatoris eum non molestasset.
Ideo opportuit eum redire et se ab imperatori copiis defensare. O quam subtiliter ignit diabolus
per principum superbiam. Dicebat tamen impera tor hec se ignorasse. Spoliatus est tamen
Baiasetus, imperator Thurcorum, per predictum Mathiam et Stephanum, Misie, id est Valachiae,
Inferioris episcopum, tota Misia Superiori; qui dolens damno Risanum oppidum e manibus Panoniae
regis istud eripuit ”.
38 A. Pertusi, op. cit. , p. 223–227.
39 A. Bitay, Din soarta faimei lui Ștefan cel Mare. O apreciere maghiar ă din 1593 , în RI,
XXII, 1936, 1–3.

LUCRURI NOI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE
91
căruia se împlinise doar un p ătrar de veac: „quel valentissimo capitanio Stefano,
qual ruppe il re Mattias di Ungaria”40.
Exemplele de mai sus sunt mai semnificative prin varietatea lor decât prin
conținutul de informa ții. Dacă acestea din urm ă sunt eronate sau au suferit
distorsiuni pe traseul difuz ării lor, în schimb provenienț a unor asemenea ecouri din
mediul turcesc, din cel grecesc, din lumea slav ă a Balcanilor și, până la urmă, chiar
dintr-un col ț nordic al Occidentului ne încredinț ează că ce s-a petrecut vreme de
jumătate de veac în Moldova s-a f ăcut auzit de la un cap ăt la altul al Europei. Acea
realitate istoric ă de care ne despart cinci secole continuă să ne fascineze tocmai
fiindcă a izbutit o dep ășire a izol ării obișnuite. La un popor pe care destinul s ău nu
l-a răsfățat, această strălucire auroral ă s-a mai repetat doar o dat ă sau de două ori și
numai atunci când s-au întrunit condi țiile care angajau sufl etele în crearea sau
apărarea unor mari proiecte și valori colective. Din aceast ă perspectiv ă, nu ne
putem îndoi de m ăreția sau sfin țenia anilor lui Ștefan.

40 Acta Tomiciana , XIV, Var șovia, 1952, p. 193.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 93–100. MARIA MAGDALENA SZÉKELY , ȘTEFAN S. GOROVEI
CĂLUGĂRIREA LUI ȘTEFAN CEL MARE.
DE LA TEMEIURILE IPOTEZEI LA REALITATEA ISTORIC Ă
În vremea din urm ă, se manifest ă destul de pregnant tendin ța de a sugera și
chiar de a demonstra1 că, în ultimele zile de via ță, Ștefan cel Mare și-ar fi
abandonat domnia pentru a îmbr ăca, in articulo mortis , haina monahală2. Ipoteza
aceasta a fost construit ă pe lucrările unor autori a c ăror competen ță în istoria lui
Ștefan cel Mare nu ne este cunoscut ă (Silviu Dragomir ș i Vasile Andru3), precum
și pe o tradi ție despre care se zice c ă circulă „printre b ătrânii pustnici” de la
Muntele Athos4.
Întru sprijinirea ei, au fost aduse ca argumente: lipsa unor relată ri
privitoare la înmormântarea lui Ștefan cel Mare5, înmormântarea, în gropni ța de la
Putna, a lui Ștefan și a fiului să u, Alexandru, f ără sicrie6, pe 13 bare de fier7 (care i-ar
reprezenta pe cei 12 Apostoli și pe Maica Domnului)8, capul lui Ștefan „fiind
sprijinit pe un c ăpătâi de cărămidă”9. A fost g ăsit și un precedent în familie pentru
călugărirea înainte de moarte: Maria Despina, soacra lui Ș tefan cel Mare,

1 Constantin Rezachevici, Cronologia critic ă a domnilor din Țara Româneasc ă și Moldova,
a. 1324–1881, I, Secolele XIV–XVI, Bucure ști, 2001, p. 543; idem, Până când a domnit Ștefan cel
Mare ? , în MI, XXXVIII, 2004, 7 (448), p. 16–23. În Sumar (p. 2), articolul este prezentat cu alt titlu:
Călugărul Simion îș i desemneaz ă urmașul la tron . Dumitru Manolache, A fost călugărit înainte de
moarte ?, în „Lumea Credin ței”, II, 2004, 7 (12), p. 10–12; idem, A fost călugărit Ștefan cel Mare
înainte de moarte ? , în „Rost. Manifest românesc”, II, 2004, 17, p. 10–11.
2 Fără o analiză critică, ideea aceasta începe deja s ă-și facă loc, deocamdat ă timid, în lucr ări
apărute în ultimii ani („exist ă bănuiala – este vorba despre o simpl ă ipoteză – că și Ștefan cel Mare,
care îl pusese domn pe fiul s ău, Bogdan al III-lea, ar fi primit, de form ă, cinul călugăresc”: Dan Horia
Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din via ța privată, Iași, 2003, p. 572).
3 Constantin Rezachevici, Cronologia critic ă, p. 543; Dumitru Manolache, A fost călugărit
înainte de moarte ? , p. 10, 12; idem, A fost călugărit Ștefan cel Mare înainte de moarte ? , p. 10, 11.
4 Dumitru Manolache, A fost c ălugărit înainte de moarte ? , p. 12; idem, A fost călugărit
Ștefan cel Mare înainte de moarte ? , p. 11.
5 Idem, A fost că lugărit înainte de moarte ? , p. 10; idem, A fost călugărit Ștefan cel Mare
înainte de moarte ? , p. 10.
6 Idem, A fost că lugărit înainte de moarte ? , p. 12; idem, A fost călugărit Ștefan cel Mare
înainte de moarte ? , p. 11.
7 Constantin Rezachevici, Până când a domnit Ștefan cel Mare ? , p. 23; Dumitru
Manolache, A fost călugărit înainte de moarte ? , p. 12; idem, A fost călug ărit Ștefan cel Mare înainte
de moarte ? , p. 11.
8 Dumitru Manolache, A fost c ălugărit înainte de moarte ? , p. 12; idem, A fost călugărit
Ștefan cel Mare înainte de moarte ? , p. 11.
9 Constantin Rezachevici, Până când a domnit Ștefan cel Mare ? , p. 23.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY, ȘTEFAN S. GOROVEI 94
„înmormântat ă în necropola domneasc ă din biserica Mă năstirii Putna, în chip
călugăresc”10, și a fost indicat chiar, cu titlu de ipoteză , numele de c ălugăr al
domnului: Simion11. Călugărirea lui Ș tefan „era menit ă, desigur, s ă înlăture
existența, după 30 iunie 1504, a doi domni în scaun în acela și timp ”12.
Trebuie spus, de la bun început, c ă, înainte de publicarea articolelor
menționate, aceast ă ipoteză a fost adus ă în discuție în cadrul simpozionului Ș tefan
cel Mare și Sfânt. Atlet al credinț ei creștine, desfășurat la M ănăstirea Putna (18–25
aprilie 2004)13. Cu acel prilej, istorici și reprezentanț i ai clerului monahal au ar ătat,
deopotrivă , de ce o asemenea presupunere nu se poate sus ține. Cu toate acestea,
ipoteza a fost formulat ă și tipărită în publica ții de largă răspândire, ceea ce, în chip
evident, nu poate s ă slujească identific ării adevărului, afirm ării și apărării lui.
Tocmai de aceea, se impune analizarea, cu aten ție, a argumentelor care au fost
aduse în discu ție.
Lipsa unor relat ări privitoare la înmormântarea lui Ștefan cel Mare ca
dovadă a că lugăririi sale nu are nici o relevan ță. Faptul c ă dispunem de descrierea
făcută de Paul de Alep – și nu de „arhidiaconul de Antiohia Macarie” ! – la
înmormântarea lui Matei Basarab14 se datorează hazardului. Dac ă patriarhul
Macarie și fiul său, Paul de Alep, n-ar fi trecut chiar atunci prin Țara Româneasc ă,
n-am fi avut-o nici pe aceasta, a șa cum nu avem descrieri de înmormântă ri pentru
alți domni români. Se poate trage, de aici, concluzia c ă toți suveranii no ștri
medievali, cu excep ția lui Matei Basarab, au murit ca monahi ?!
Fiul lui Ș tefan cel Mare, Alexandru, nu a fost înmormântat la Putna, ci, a șa
cum spun izvoarele, la M ănăstirea Bistriț a, „lângă străbunicul lui, Alexandru
voievod”15.
Înhumarea f ără sicriu, pe bare de fier, este o practică îndeobște cunoscut ă,
care nu are nimic de-a face cu trecerea în monahism. Descoperirea, bun ăoară, la
Mănăstirea Bistri ța, în mormântul doamnei Ana, a unui asemenea „pat de fier” nu a
dus la concluzia c ă soția lui Alexandru cel Bun s-ar fi c ălugărit. După mărturia

10 Ibidem , p. 21; idem, Cronologia critică, p. 543.
11 Idem, Până când a domnit Ștefan cel Mare ? , p. 23.
12 Ibidem (subl. a.); idem, Cronologia critică , p. 543. Posibilitatea ca Bogdan s ă fi fost
instalat pe tron de tat ăl său a părut plauzibil ă, de mult, și lui Ștefan S. Gorovei, Mușatinii , București,
1976, p. 74.
13 V., pentru acest simpozion, dă rile de seam ă publicate în „Rost. Manifest românesc”, II,
2004, 17, p. 4–6 ș i în Cinstire Sfântului Voievod Ștefan cel Mare la 500 de ani de la str ămutarea sa
la cele ve șnice. Volum omagial , Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, 2004, p. 39–45, precum și
volumul care înm ănuncheaz ă textele comunic ărilor: Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței
creștine, carte tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2004.
14 Dumitru Manolache, A fost c ălugărit înainte de moarte ? , p. 10; idem, A fost călugărit
Ștefan cel Mare înainte de moarte ? , p. 10.
15 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan , ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, Bucure ști, 1959, p. 20, 52, 65.

CĂLUGĂRIREA LUI ȘTEFAN CEL MARE 95
arheologilor care au fă cut săpăturile de la Putna, „a șezarea trupului neînsufleț it al
lui Ștefan cel Mare pe bare metalice transv ersale (sprijinite, la rândul lor, pe o
zidărie de cărămidă ad-hoc realizată și menită să le înalțe față de partea inferioar ă a
criptei) este o modalitate relativ curent ă de înhumare (reperat ă și la Putna și în alte
părți)”16. Ea îngă duia descompunerea cadavrului în mormintele zidite, amenajate în
interiorul unor biserici, dar avea drept consecin ță „segmentarea resturilor umane,
după descompunerea cadavrului, și căderea lor oarecum dezordonat ă, în spațiile
dintre bare”17. Spre a evita c ăderea, în acest fel, a craniului, se recurgea, uneori, la
zidirea unui mic prag. În cazul mormântului lui Ștefan cel Mare, „partea vestic ă a
cavității sarcofagului fusese amenajată în mod special, cu un postament din zid ărie
de cărămidă pentru sus ținerea capului”18. Nu este vorba, a șadar, de a șezarea sub
capul defunctului a unei c ărămizi !
Nu se știe dacă Maria Despina va fi fost înmormântat ă „în chip
călugăresc” sau nu, de vreme ce mormântul acestei doamne nu a fost localizat în
cuprinsul spa țiului funerar de la Putna. Cercet ările arheologice par să indice că ,
prin amenajarea criptei lui Ștefăniță vodă – nu a lui Bogdan al III-lea19 ! –, în
naosul bisericii, s-a anulat mormântul Ma riei Despina „care, probabil, fie nu a
avut niciodat ă piatră funerar ă, fie piatra ce-i marca mormântul fusese
anepigrafă ”20.
Se constată , prin urmare, c ă amintita ipotez ă a că lugăririi lui Ștefan cel
Mare se întemeiaz ă pe confuzii grave și că nici unul dintre argumentele prezentate
pentru a o sus ține nu are vreun temei, documentar sau logic. În nici unul dintre
documentele, pomelnicele sau consemn ările cronic ărești care ni s-au p ăstrat din
vremea aceea nu se afl ă vreo informa ție, vreo sugestie, vreo aluzie m ăcar la
intrarea lui Ș tefan în monahism, de și un eveniment atât de important nu putea fi
uitat sau trecut u șor cu vederea. Nici chiar în M ănăstirea Putna – depozitar ă nu
numai a unor odoare de mare pre ț, ci și a atâtor tradiț ii legate de ctitorul s ău – nu s-a
păstrat măcar o vagă umbră a unei asemenea amintiri.
Inscripția de pe lespedea de marmur ă care acoper ă mormântul de la Putna
îl evocă pe „binecinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn
al Țării Moldovei” și nu pe monahul Simion. Este drept c ă lespedea era preg ătită
încă din timpul vie ții de Ș tefan însu și, dar, dac ă el ar fi m urit ca monah, inscripț ia
trebuia modificat ă. Admiț ând, totu și, de dragul demonstra ției, că, din anumite
rațiuni, inscrip ția iniț ială ar fi fost p ăstrată neatinsă, nu se poate explica de ce în
inscripția de pe acoper ământul de mormânt, lucrat din porunca lui Bogdan al III-lea,

16 Nicolae N. Pu șcașu (†), Voica Maria Pu șcașu, Mormintele Putnei , în volumul Ștefan cel
Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 31–32.
17 Ibidem , p. 32.
18 Ibidem .
19 Constantin Rezachevici, Până când a domnit Ștefan cel Mare ? , p. 21.
20 Nicolae N. Pu șcașu (†), Voica Maria Pu șcașu, op. cit ., p. 29.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY, ȘTEFAN S. GOROVEI 96
nu se face cuvenita îndreptare, ci se vorbe ște tot despre „Io Ștefan voievod, cel care
a domnit în Țara Moldovei”.
Intrarea în cinul monahal înseamn ă moartea omului cel vechi, a laicului, și
nașterea unui om nou, a monahului, acesta urmând s ă se înfățișeze la Judecata de
Apoi cu numele lui c ălugăresc. În aceste condiț ii, înlocuirea, în orice text scris, a
numelui vechi cu numele nou este obligatorie. Dar, tot de dragul demonstra ției,
acceptăm că Ștefan și-ar fi păstrat acelaș i nume și după trecerea în monahism. Într-un
atare caz, el ar fi trebuit s ă apară în izvoare ca „ Ștefan monah”, și în nici un caz ca
„Ștefan voievod”. Când un domn al Moldovei a fost cu adev ărat călugărit,
izvoarele au vorbit despre aceasta. P ărăsirea tronului de că tre Alexandru
Lăpușneanu, în favoarea fiului s ău, s-a consemnat („A dat schiptrul singurei
stăpâniri fiului s ău, Bogdan”)21. Înscăunarea noului domn, Bogdan al IV-lea, s-a
consemnat și ea („În anul 7076, luna martie, în 9 zile, a primit domnia
binecinstitorul Ion Bogdan voievod al Țării Moldovei, fiul preacuviosului
Alexandru, numit monahul Pahomie”)22. Călugărirea însăși s-a consemnat („ Și încă
fiind viu, i-au pl ăcut mai mult cele viitoare decât cele de fa ță și în locul porfirului
țesut cu aur, a primit asupra lui haina de lân ă călugărească și în locul cununii de
mărgăritare și cu pietre scumpe, a îndr ăgit viața cu tunderea capului și și-a
schimbat și numele, dup ă rândul îngeresc, în Pahomie”)23. Lespedea funerară de la
Slatina dă numele monahului Pahomie, nu a s uveranului Alexandru („Pahomie cel
care a răposat de la via ța de aici spre ve șnicele lăcașuri și a fost îngropat aici, în
noua sa ctitorie, în anul 7076, luna mai”)24. Cu acest nume este trecut el în
pomelnicul Slatinei („Aice s ă pomenescu pravoslavnicii domni, ctitorii monah
Pahomie care s-au ch emat Alexandru voiavodu și doamna lui Roxanda ș i copiii
lor”)25, ba chiar și în acela al Mă năstirii Dochiariu de la Muntele Athos („Pahomie
călugărul, Roxandra doamna, Bogdan voievod și copiii lor”)26.

21 Azarie, în Cronicile slavo-române , p. 147.
22 Radu Constantinescu, Note privind istoria Bisericii române în secolele XIII–XV , în
SMIM , VI, 1973, p. 186, nota 62. Ulterior, însemn ările despre însc ăunarea lui Bogdan al IV-lea (9
martie 1568) ș i moartea lui Alexandru L ăpușneanu (11 martie 1568) au mai fost publicate de dou ă
ori, ca și cum ar fi fost inedite: Teodor Bojan, Ioan Gabor, Contribuț ii cronologice la domniile lui
Alexandru și Bogdan L ăpuș neanu, în RdI, 31, 1978, 2, p. 331; Elena Lin ța, Catalogul manuscriselor
slavo-române din Cluj-Napoca , Bucureș ti, 1980, p. 89 (v. și eadem, Revelația unor însemn ări, în MI,
XIV, 1980, 10, p. 46; eadem, Despre „Catalogul manuscriselor sl avo-române din R. S. România” , în
Rsl, XXII, 1984, p. 355–358).
23 Azarie, în Cronicile slavo-române , p. 147.
24 Inscripțiile medievale ale României , I. Orașul Bucure ști, redactor responsabil Alexandru
Elian, Bucure ști, 1965, p. 511, nr. 621 (o plac ă de marmură cu lungimea de 129 cm și înălțimea de 13
cm, deci nici m ăcar o piatr ă funerară în toată puterea cuvântului, ci numai o modest ă marcare a
locului de ve șnică odihnă ). Comentariul lui Constantin Rezachevici ( Cronologia critic ă, p. 690–691)
este inadecvat.
25 Inscripțiile medievale ale României , I, p. 325, nr. 284.
26 Hurmuzaki-Iorga, Documente , XIV, 1, p. 46, nr. CXII.

CĂLUGĂRIREA LUI ȘTEFAN CEL MARE 97
Același lucru s-a întâmplat ș i în cazul împ ăratului bizantin Ioan al VI-lea
Cantacuzino, devenit, pentru ultimele trei decenii de via ță, monahul Ioasaf. De și
fostului împ ărat avea s ă i se ceară adesea sfatul în problemele grave de politic ă ale
imperiului – r ămânând, astfel, o prezen ță destul de activ ă în viața laică –, el nu va
mai apărea niciodat ă reprezentat decât în haine monahale și nu avea să -și mai
folosească numele purtat ca basileu. În ciuda marelui prestigiu și a autorităț ii de
care a continuat să se bucure și după intrarea în monahism, moartea lui, survenit ă la
15 iunie 1383, a trecut aproape neobservat ă, ea fiind consemnată într-o singur ă
sursă. Nici locul înmormânt ării sale nu se cunoa ște cu siguran ță27.
Vreme de sute de ani, Ștefan cel Mare a fost pomenit, în Putna și în toate
celelalte ctitorii din Moldova și din lumea ortodox ă, exclusiv ca „ Ștefan voievod”.
Admițând ipoteza c ălugăririi, suntem sili ți să acceptăm că, pentru o jum ătate de
mileniu, el nu a fost pomenit ca monah.
S-a mai sus ținut că, „deși în interior mormântul era cel al unui c ălugăr, fiul
său Bogdan III l-a îngropat cu podoabe și mantie domneasc ă, având pe piept
brodată o cruce de aur, iar pe acoperitoarea de mormânt i-a trecut doar numele
domnesc, nu și cel de c ălugăr”28. Gestul lui Bogdan a fost v ăzut ca o „expresie a
compromisului”29. Dar aceasta înseamn ă că nici unul dintre cei care au luat parte la
înmormântare – membrii familiei domne ști, mitropolitul Gheorghe, egumenul
Spiridon al Putnei, preoț ii slujitori – nu știau că lepădarea veșmintelor monahale
atrăgea după sine afurisirea.
Pilonul central pentru sus ținerea ipotezei privind c ălugărirea lui Ștefan îl
constituie o alt ă ipoteză, cea privind predarea domniei de c ătre Ștefan însu și fiului
său, Bogdan, la 30 iunie 1504. Iar această ipoteză s-a închegat pe baza
binecunoscutei scrisori a lui Leonardo de Massari, care, la 26 iulie 1504, comunica
din Buda ve știle primite din Moldova în leg ătură cu moartea lui Ștefan; aici se
relatează că domnul a poruncit executarea frunta șilor celor dou ă tabere boiere ști
care susțineau, fiecare, pe câte un fiu al s ău, impunându-l ca succesor pe Bogdan:
„et sic ante mortem creavit filium Vayvodam, poi torno in lecto et in do zorni
reddidit spiritum et poi morite ”30. Aceste „ do zorni ” conduc la data de 30 iunie
1504, când, pentru a se evita existenț a „a doi domni în scaun în acela și timp ”,
Ștefan ar fi devenit monah.

27 Donald M. Nicol, The Byzantine Family of Kantakouzenos (Cantacuzenus), ca. 1100–1460.
A Genealogical and Prosopographical Study , Dumbarton Oaks, 1968, p. 91–92, nr. 22; idem, A
Biographical Dictionary of the Byzantine Empire , Londra, 1991, p. 58; idem, The Reluctant
Emperor. A Biography of John Cantacuzen e, Byzantine Emperor and Monk, c. 1295–1383 ,
Cambridge, 1996, p. 159.
28 Constantin Rezachevici, Până când a domnit Ștefan cel Mare ? , p. 23.
29 Idem, Cronologia critic ă, p. 543.
30 C. Esarcu, Ștefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Vene ției, Bucureș ti, 1874,
p. 103. Câteva rânduri mai sus, medicul vene țian dă aceeași informație: „el fiol che era in Valachiam
e sta creato Vayvoda vivente patre” ( ibidem , p. 102–103).

MARIA MAGDALENA SZÉKELY, ȘTEFAN S. GOROVEI 98
De fapt, dovezile de net ăgăduit, și provenind din chiar epoca aceea, c ă
Ștefan cel Mare nu și-a sfârșit domnia cu dou ă zile înaintea mor ții și nici nu a
îmbrăcat haina monahal ă stau la îndemân ă. Mai întâi, este Letopise țul anonim, care
spune că Ștefan a murit mar ți, 2 iulie 1504, dup ă ce a domnit 47 de ani, dou ă luni ș i
trei săptămâni31. Calculând acest ră stimp începând de mar ți, 12 aprilie 1457, cei 47
de ani, dou ă luni ș i trei săptămâni se sfâr șesc la 3 iulie 1504. Foarte exactă ar fi fost
precizarea „dou ă luni, dou ă săptămâni și șase zile” ! Dar rotunjirea în plus pân ă la
„trei săptămâni” va fi ț inut seama și de coincidenț a zilei de s ăptămână – marți –
pentru dobândirea domniei ș i pentru moartea lui Ștefan. Pe acoper ământul făcut de
Bogdan al III-lea se d ă aceeași dată a morții, cu ora precizat ă mai exact, durata
domniei fiind indicat ă cu o rotunjire înc ă și mai mare: 47 de ani și trei luni32.
Cronica mai spune: „ Și a luat schiptrul Moldovei fiul lui, Bogdan voievod,
în locul lui”33. Altfel spus, în diminea ța zilei de 2 iulie, dup ă ce Ș tefan și-a dat
ultima suflare, a început domnia lui Bogdan al III-lea. Nici vorb ă nu este – în acest
izvor, de des ăvârșită încredere, pentru c ă s-a scris chiar în zilele acelea, în
preajma tronului – de vreo retragere a bă trânului în favoarea tână rului.
Ce a putut să însemne, în realitate, c ă Bogdan a devenit voievod vivente
patre se poate explica prin analogii. Cronicarul Eginhard, de pild ă, povestind
apropierea sfâr șitului împ ăratului Carol cel Mare, spune c ă acesta l-a chemat la
sine pe fiul s ău, Ludovic, regele Acvita niei, „desemnându-l drept mo ștenitor al
titlului imperial și, punându-i pe cap coroana, a poruncit ca Ludovic să fie numit
împărat și august. Aceast ă hotărâre a sa a fost primit ă de către toți cei de fa ță cu
mare mul țumire, căci le părea că i-a fost inspirat ă de Dumnezeu spre binele
regatului, iar acest act, sporindu-i m ăreția, le-a insuflat nu puț ină spaimă
neamurilor str ăine”. Dup ă consumarea acestui episod, Ludovic a fost trimis înapoi
în Acvitania, iar tat ăl său, rămas împărat , a plecat la vân ătoare34.
Întorcându-ne în Moldova, trebuie spus c ă există și dovada peremptorie nu
numai că domnia lui Ștefan s-a terminat la 2 iulie 1504, dar și că domnia lui
Bogdan a început în aceea și zi. Pe un manuscris moldovenesc cuprinzând
comentariile arhiepiscopului Theofilact al Ohridei la Evanghelia lui Ioan, copistul
(monahul Eleazar de la Putna) a datat încheierea muncii sale la 25 mai 1509, în
funcție și de „anul curg ător” al domniei lui Bogdan al III-lea: „iar al domniei sale
anul al cincilea curg ător și urmând cel de-al șaselea, care se apropie, din luna iulie
2”35. Consemnarea aceasta – pe care sus ținătorii tezei despre pără sirea domniei de

31 Cronicile slavo-române , p. 22.
32 Repertoriul, p. 310, nr. 99.
33 Cronicile slavo-române , p. 22.
34 Eginhard, Vita Karoli Magni. Via ța lui Carol cel Mare , ediție îngrijit ă, traducere, studiu
introductiv și note de Anca Criv ăț, București, 2001, p. 135, 137.
35 Damaschin Mioc, Materiale române ști din arhive str ăine, în SMIM , VI, 1973, p. 333–334,
nr. 3. V. și Radu Constantinescu, Manuscrise de origine româneasc ă din colecț ii străine, p. 97, nr.
485. Un fragment din colofonul acestui manuscris a fost semnalat și comentat într-o lucrare ap ărută

CĂLUGĂRIREA LUI ȘTEFAN CEL MARE 99
către Ștefan și preluarea ei de c ătre Bogdan înainte de 2 iulie 1504 au ocultat-o cu
toată grija ș i cu toată seninătatea – este decisivă pentru controversa inutil ă iscată în
jurul succesiunii domne ști din Moldova anului 1504, în care s-a încercat s ă se caute
temeiul pentru teoria intr ării lui Ștefan în monahism. Nu numai c ă este o
consemnare contemporan ă, dar, în plus, ea apar ține chiar unui membru al ob știi
monahale care veghea morminte le voievodale de la Putna și care era cea mai
îndreptățită să cunoască adevărul cu privire la evenimentele petrecute la sfâr șitul
lui iunie ș i începutul lui iulie 1504. Dac ă unuia sau altuia dintre argumentele
anterioare i s-ar putea, eventual, opune vreo obiec ție, însemn ării monahului Eleazar
de la Putna nu i se mai poate contrapune nici una. Orice s-ar fi întâmplat la
Suceava în ultimele zile ale lunii iunie 1504, domnia lui Ștefan s-a sfârș it în
dimineața zilei de 2 iulie și tot atunci a început domnia fiului s ău, Bogdan. Loc
pentru puț inele ceasuri de via ță monahală nu rămâne defel.
Ipoteza c ălugăririi lui Ștefan cel Mare este nu doar neîntemeiată , ci și
primejdioas ă, ea putând conduce la concluzii hazar
date și putând arunca acuza ții
nedrepte. De pild ă, s-ar putea deduce c ă Ștefan, acest om credincios, a c ărui
smerenie este mai presus de orice îndoial ă, s-a călugărit „de form ă”36, făcând un
gest în care n-a crezut și pe care nimeni dintre apropia ții și contemporanii lui nu l-a
luat în serios. Că a avut urma și nevrednici și iresponsabili. C ă mitropolitul și clerul
Moldovei nu cunoș teau rânduielile vie ții călugărești. În fine, c ă obștile monahale
pe care le întemeiase Ș tefan sau c ărora le făcuse bogate danii nu ș i-au îndeplinit
datoria fa ță de ctitorul lor, pentru sufletul lui nemairugându-se nimeni, niciodat ă.
Și, desigur, în fruntea acestor a șezăminte ar sta Putna însăși. Ceea ce nu
corespunde nicicum realit ății.

recent: Demir Dragnev, Igor Caș u, Emil Dragnev, Virgil Pâslariuc, Ștefan cel Mare și Sfânt în
contextul epocii sale și al posterit ății, Chișinău, 2004, p. 38. Autorul – capitolul II.2, Politica domniei
față de boierime , aparține d-lui Virgil Pâslariuc – trimite (p. 149 , nota 122) direct la manuscrisul aflat
în „Biblioteca de Stat a Rusiei, fond. 98, f. 385 (r.)”, omi țând, fă ră nici o explica ție, tipărirea
respectivului colofon (cu textul slav și traducerea românească ) încă de acum trei decenii. Autorul a
dat respectivului fragment o traducere incomplet ă („anul domniei al cincilea curg ător, care se apropie
de al șaselea la 2 iulie”), și, pe de alt ă parte, este de neîn țeles afirma ția d-sale c ă ar fi vorba de o
„inscripție finală a Tâlcuirii Evangheliei lui Ioan de către Arhiepiscopul Teofilact de la Putna ” (subl.
ns.): nu a existat, în 1509, nici un arhiepiscop cu ac est nume, în toat ă Moldova, necum la M ănăstirea
Putna ! De altminteri, la vremea aceea, un singur ierarh în Moldova purta acest tit lu, anume
mitropolitul de Suceava (în 1509 – Teoctist al II-lea). Scrierea arhiepiscopului Theofilact al Ohridei –
Tâlcuirea fericitului Theofila ct, arhiepiscop al Bulgariei, a Sfintei Evanghelii a lui Ioan – se află și în
alte manuscrise moldoveneș ti din veacurile XV–XVI (v., de exemplu, P. P. Panaitescu, Manuscrise
slave din Biblioteca Academiei R. P. R. , I, Bucure ști, 1959, p. 126, nr. 99).
36 Constantin Rezachevici, Cronologia critică , p. 543.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 101–114. OVIDIU CRISTEA
ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE:
CÂTEVA CONSIDERA ȚII
Se spune c ă este mai u șor să faci să iasă duhul din sticl ă decât să îl obligi
să intre la loc în ea. Cu alte cuvinte, at unci când am propus pentru comunicarea de
față o analiz ă a informațiilor despre Moldova lui Ștefan cel Mare în cronistica
venețiană, nu eram nici pe departe con știent de dificultatea unui asemenea demers.
În primul rând, o bună parte a documenta ției rămâne înc ă foarte puț in accesibil ă
cercetătorilor români, atâta timp cât la Biblioteca Nazionale Marciana și la
Archivio di Stato din Vene ția se păstrează un num ăr însemnat de cronici
manuscrise. Chiar dac ă se poate accepta faptul c ă Țările Române nu au constituit
pentru cronistica vene țiană un punct special de atrac ție1, ar fi nevoie totu și de
inventarierea informa țiilor cuprinse de aceste cronici, de compararea cu ceea ce
este cunoscut din textele publicate, de stabilirea – în m ăsura în care este posibil – a
surselor de informa ție folosite la redactarea lor, pentru a încerca o evaluare a
prezenței lui Ștefan cel Mare în documentele de acest tip.
O altă problemă ar putea rezulta din încercarea de a aduce la un numitor
comun surse cu un caracter diferit. Cu riscul de a repeta un truism, cred c ă ar fi
greșit să aplicăm aceeaș i grilă de lectur ă pentru instrucț iunile Senatului vene țian
adresate lui Emanuele Gerardo, pentru cele dou ă memorii ale lui Matteo Muriano,
pentru rapoartele reprezentan ților Serenissimei la Buda sau la Constantinopol,
pentru relatarea lui Giovanni Maria Angi olello, pentru „Jurnalele” lui Marino
Sanudo cel Tân ăr și pentru cronicile vene țiene care con țin referiri despre Moldova
lui Ștefan cel Mare2. Primele dezv ăluie obiectivele conducerii Republicii Sfântului
Marcu într-o conjunctur ă aparte. Eforturile diplomatice au urm ărit încurajarea
acțiunilor antiotomane întreprinse de Ștefan3 și integrarea lor într-un plan de mare

1 Șerban Marin, I valacchi nella cronachistica ven eziana: tra realtà e finzione, în vol.
Dall’Adriatico al Mar Nero: Veneziani e Romeni, tracciati di storie comuni , a cura di Grigore Arbore
Popescu, Roma, 2003, p. 112.
2 Am lăsat la o parte informa țiile din lucrarea lui Th eodor Spandugino Cantacuzino și a
florentinului Andrea Cambini care fac obiectul analizei lui Gianluca Masi, Stefano il Grande e la
Moldavia nei Commentari di Andrea Cambini e Theodoro Spandugino Cantacuzeno (sub tipar), în
„Annuario. Istituto Romeno di Cultu ra e Ricerca Umanistica”; în privin ța lui Cambini, amintesc doar
de confuzia dint re Vlatko Kosaca ș i Ștefan cel Mare datorat ă transpunerii în limba italian ă a numelui
dinastului bosniac – „Valacheo”; pent ru detalii, v. Ovidiu Cristea, Acest domn de la miaz ănoapte.
Ștefan cel Mare în documente inedite vene țiene, Bucure ști, 2004, p. 75–76.
3 Pentru raporturile domnului Moldovei cu Vene ția fundamentale r ămân studiile lui Nicolae
Iorga, Veneț ia în Marea Neagr ă. III. Originea leg ăturilor cu Ștefan cel Mare ș i mediul politic al

OVIDIU CRISTEA 102
anvergură – „proiectul scitic” – problem ă reluată recent de d-l Nagy Pienaru4.
Memoriile lui Muriano țin de aceeași problem ă a raporturilor moldo-veneț iene, dar
conjunctura interna țională, în momentul elabor ării lor, se modificase sensibil.
Spre deosebire de r ăzboiul anterior, în care Vene ția intrase convins ă de
superioritatea ce o de ținea pe mare, în 1499 – anul izbucnirii conflictului cu
Baiazid al II-lea – aceast ă convingere disp ăruse. „ Venetiani non pono navigare per
mare per dubio del Turcho ” afirmă o sursă contemporan ă5, iar Girolamo Priuli se
face la rândul s ău ecoul celor care vedeau în lupta cu Imperiul Otoman o
înfruntare în care Serenissima se afla în net ă inferioritate: „ De quanta fama,
orgoglio et quanta grande et spaventosa potentia, risonava a quei tempi la
potentia turchesca per mare et per terra [subl. m.] contra venetiani esser mossa,
non he possibel che cum cento ligne tutti lo potesse dechiarir nec etiam
descriverllo, che veramente facea paura a tuto il mondo, né mai tante ne hebe il famoso Xersse. Se divulgava mai per al chun tempo niuno sign or del mondo si
christiano come infidelle aver ad uno trat o né in una impresa promosso tanta
gente, quanta a hora se diceva ”
6. În această situație, era vital ă resuscitarea
vechilor alia ți din războiul dus împotriva lui Mehmed al II-lea7, iar rapoartele lui
Muriano r ăspund chestionarului pe care orice reprezentant diplomatic îl primea la
plecarea în misiune.
Rapoartele reprezentan ților venețieni expediate spre metropolă din centre
în care ajungeau informa ții despre Ș tefan cel Mare țineau cont de directivele
primite, dar, în acela și timp, depindeau de foarte mulț i parametri variabili. De
foarte multe ori, în lipsa unor ș tiri sigure, autorii acestor dispacci se făceau ecoul
zvonurilor care circulau în legă tură cu un anumit eveniment, în a șteptarea unor
informații din surs ă de primă mână care să le confirme. De aceea, în multe situa ții,
bailii sau ambasadorii vene țieni precizau în depe șele adresate dogelui și Senatului

dezvoltării lor , în idem, Studii asupra evului mediu românesc , ed. îngrijit ă de Ș erban Papacostea,
București, 1984, p. 230–296, și Șerban Papacostea, Venise et les Pays Roumains au Moyen Âge, în
vol. Venezia e il Levante fino al secolo XV , a cura di Agostino Pertusi, I/2, Firenze, 1973, p. 599–624.
Studiul semnat de Adrian Niculescu, Diplomazia veneziana e il principe Ștefan cel Mare di Moldavia
(1457–1504) durante la guerra contro i Turchi del 1463–1479 , în vol. Italia e Romania. Due popoli e
due storie a confronto (sec. XIV–XVIII) , a cura di Sante Graciotti, Firenze, p. 98–139 nu aduce nimic
în plus, deș i autorul ar fi g ăsit suficient material în bibliotecile și arhivele italiene. R ămâne la fel de
bizară restrângerea analizei la an ii 1463–1479, atâta timp cât contacte diplomatice au existat pân ă la
sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare.
4 Nagy Pienaru, „Proiectul scitic”. Rela țiile lui Ștefan cel Mare cu Hoarda Mare , în RI,
XIV, 2003, 5–6, p. 121–135.
5 Diario Ferrarese dall’anno 1409 sino al 1502 , ed. G. Pardi, în „Rerum Italicarum
Scriptores”, t. XXIV, Bologna, f.a., p. 245.
6 I Diarii di Girolamo Priuli [Aa. 1494/1512] , I, a cura di Arturo Segre, Bologna, 1921,
p. 141.
7 Conjunctura internaț ională a fost studiat ă de Eugen Denize, Ștefan cel Mare și războiul
otomano-vene țian din 1499–1503 , în RdI, XII, 1988, 10, p. 977–991.

ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE 103
venețian dacă știrile proveneau dintr-o surs ă demnă de încredere sau dacă
constituiau doar o sintez ă a zvonurilor care circulau.
„Jurnalele” lui Marino Sanudo constituie cel mai bun exemplu în acest
sens și acest izvor a fost folosit din plin de autorii care s-au ar ătat interesa ți de
calitatea știrilor și de felul în care acestea circulau la sfâr șitul secolului al XV-lea și
în primele decenii ale celui de al XVI-lea8. Este în fapt vorba de o mas ă „brută” de
informații care reflect ă în foarte mic ă măsură (aș spune chiar deloc) punctul de
vedere al lui Marino Sanudo, cât punctul de vedere al unor supu și venețieni (și nu
numai) care, afla ți în diferite col țuri ale continentului sau ale Mediteranei,
transmiteau spre metropol ă știri despre cele mai importante evenimente politice sau
economice. De multe ori, era vorba despre lucruri auzite, a c ăror credibilitate
rămânea adesea îndoielnică . Ar fi riscant deci s ă vorbim despre „imagine” atâta
timp cât nu știm, în toate cazurile, nici cine este emi țătorul și nici prin câte
„oglinzi” aceast ă „imagine” a fost reflectat ă până a ajunge s ă fie înregistrat ă în
scris în „Jurnalele” lui Sanudo.
În sfârșit, și această constatare este o alt ă banalitate, relatarea fă cută de
Angiolello – martor ocular al campaniei lui Mehmed al II-lea în Moldova (1476) –
diferă esențial de cea a altor izvoare narative vene țiene, care se refer ă la aceast ă
înfruntare doar tangenț ial și care au folosit în redactar e nu propriile impresii, ci
alte surse.
S-ar mai impune o precizare legat ă de distinc ția operată între izvoarel e
narative vene țiene și „Jurnalele” lui Marino Sanudo „cel Tân ăr”. Nu cred,
asemenea d-lui Eugen Denize, c ă această lucrare ar fi o „adev ărată istorie
universală”9 (abordare aproape inexistent ă în istoriografia vene țiană)10 și nici
măcar o cronic ă11, chiar dac ă lucrarea se apropie destul de mult de genul analistic,

8 V. lucrarea de referin ță a lui Pierre Sardella, Nouvelles et spéculations à Venise au début
du XVIe siècle , Paris, f.a., passim; o analiz ă și o traducere în limba român ă a informa țiilor despre
Țările Române în „Jurnale” a întreprins Șerban Marin, Țările Române monitorizate de Marino
Sanudo, în „Litere, Arte, Idei. Supliment de cultur ă al ziarului Cotidianul”, s. n., 9 (265), an. VIII, 3
martie 2003, p. 3–6, dar caracterul publica ției a făcut ca aceast ă contribuț ie să treacă practic
neobservat ă; pentru problema circula ției știrilor, v. și Ovidiu Cristea, Știrea – „marf ă de lux”.
Mărturii veneț iene din primele decenii ale secolului al XVI-lea , în RI, XIV, 2003, 3–4, p. 195–209.
9 Eugen Denize, Ștefan cel Mare în I Diarii lui Marino Sanudo, în SMIM, XXII, 2004, p. 138.
10 Excepția o constituie Paolino da Venezia, dar acest autor a fost un minorit care a scris la
curtea papei Ioan al XXII-lea; v. Antonio Carile, Aspetti della cronachistica veneziana nei secoli XIII
e XIV , în vol. La storiografia veneziana fino al secolo XVI. Aspetti e problemi , a cura di Agostino
Pertusi, Firenze, 1970, p. 75–120. A. Carile face o analiz ă a surselor narative veneț iene elaborate între
1267 și 1344. Pentru perioada ulterioar ă, v., în acelaș i volum, studiul semnat de Giorgio Cracco, Il
pensiero storico di fronte ai problemi del comune Veneziano , p. 45–74; cf. Franco Gaeta,
Storiografia, coscienza nazionale e politica culturale nella Venezia del Rinascimento , în vol. Storia
della cultura Veneta dal primo Quattrocento al Concilio di Trento ”, vol. III/1, Vicenza, 1980, p. 11–24.
11 E. Denize, Ștefan cel Mare în I Diarii , p. 138, o descrie drept „cea mai important ă cronică
a Veneției de la sfâr șitul secolului al XV-lea și din prima jum ătate a secolului al XVI-lea”, „o cronic ă
foarte precis ă, dar nici pe departe perfect ă”, o „cronic ă monumental ă”.

OVIDIU CRISTEA 104
care pare s ă fi fost foarte r ăspândit în istoriografia veneț iană a secolului al XV-lea12.
În fapt, avem de-a face mai degrab ă cu o uria șă colecție de fiș e pe care Sanudo le-a
strâns în vederea redact ării unei istorii a Republicii. Eforturile sale au fost îns ă mai
apreciate de istoricii moderni decât de contemporanii s ăi, deoarece autorul
„Jurnalelor” nu a primit niciodat ă calitatea de istoric oficial pe care spera să o
obțină. Lucrarea lui Sanudo ne permite de foarte multe ori s ă sesizăm aspecte
ignorate de sursele narative sau diplomatice și, în egal ă măsură, ne poate spune
câte ceva ș i despre felul în care unii dintre cronicarii sau anali știi venețieni
foloseau informa țiile la care aveau acces. În acest sens, o compara ție între Diarii și
lucrarea lui Domenico Malipiero13 poate fi concludent ă; astfel, sub anul 1496
autorul „Analelor Vene țiene” noteaz ă că „El mese d’Agosto, Onghari ha rotto
3.000 Turchi a i confini e li Re d’Ongharia e Bohemia fa zente per mandarlea
Licostano e da Constantinopoli e sta manda a quella volta 1.000 gianizzeri ”14. Într-o
formă dezvoltat ă, știrea se reg ăsește și în I Diarii: „ Ancora vene lettere di Syo de
Zuam de Tabia consolo, de 18 lujo, come havia lettere di Pera di 2 dito per lo
ritorno di l’ambasador di maonesi da poi consignato il tributo al Turco ; in quelli
zorni era zonto corieri de li confini di Hungaria; come hungari con insidie haveano rotto turchi 3.000 i qualli stavano deputati a guardia de quelli confini, et
che il re di Hungaria e Boemia feva exercito per mandar a Licostomo. Per le qual
novità, el signor Bayseto havia mandato a quelli confini 1.000 janizari, e fato
proclamar in besastan a Costantinopoli che tutti li diputati andar in campo,
debiano star preparati per andarvi ”
15. La fel de instructivă este și reflectarea unor
evenimente care s-ar fi produs în 1497; pe ntru Domenico Malipiero, s-ar fi aflat c ă
„El Re de Polonia, e’l Re de Bohemia ha fatto 40.000 fanti per uno e son andati in
Valachia verso’l paese de Tartari, e hanno preso un luogo, nominado Lerexo, a
marina verso Caffa; e Turchi, per questo moto, ha habudo commodita de metterse
in ordene per andar a la guerra ”16. Din nou putem g ăsi un corespondent al acestei
informații în „Jurnalele” lui Sanudo care precizeaz ă și sursa de informaț ie: o
scrisoare trimis ă din Chios, la 25 iunie 1497. Potrivit acesteia, „ E sta scrito como il
re di Polana, Boemia e Hungaria, tres concordes fecerunt exercitum et hanno
preso luogi in Tartaria, i qual confina cum Pollana. Etiam Moncastro e Licostomo

12 A. Carile, Aspetti , p. 87.
13 Domenico Malipiero, Annali Veneti dall’anno 1457 al 1500 , în Archivio Storico Italiano ,
t. VII, parte prima & seconda, ed. Francesco Longo, Firenze, p. 1843–1844.
14 Ibidem , p. 152.
15 I Diarii di Marino Sanudo (MCCCCXCVI – MDXXXIII) , t. I, pubblicato per cura di F.
Stefani, Venetia, 1879, col. 295, public ă informația sub luna septembrie; E. Denize, Ștefan cel Mare
în I Diarii, p. 139 sesizeaz ă, la rândul s ău, asemănarea și consider ă că ar fi fost vorba de un ecou al
dorinței lui Ș tefan de a recupera cet ățile pierdute în 1484. Ipoteza nu poate fi exclus ă, dar rămâne să
ne întrebăm de ce a circulat o asemenea informaț ie „falsă” tocmai în 1496 ? Pe de alt ă parte, se poate
observa c ă textul nu conț ine o referire explicit ă la Moldova și că, probabil, prin frontierele ( confini )
menționate se în țelege grani ța ungaro-otoman ă.
16 Domenico Malipiero, Annali Veneti , p. 158.

ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE 105
et a preso el castello dicto Larexo a la marina et dice andarano scorando fino a
Caffa. E Polo mio fradelo me scrive de Bursa, de 8 zugno queste parole «Dicte fuerunt aliqua de ungaris et polon is propter quod factum fuit praeceptum […]. Lo
capitano di armata dil Signor, me ha c onfirmato lo Signor turcho ha mandato
janizari a Moncastro e Licostomo per novita sequita» ”
17.
Compararea celor două surse ilustreaz ă faptul că Malipiero a rezumat de
fiecare dat ă conținutul unor scrisori pe care le-a avut la îndemână . Marino Sanudo
pare să fi folosit acelea și documente, dar ofer ă de fiecare dat ă câteva informa ții
suplimentare, în primul rând asupra centrului din care a fost primit ă știrea. În
ambele situa ții, aceasta a sosit din Chios, în primul caz fiind menț ionat faptul c ă
expeditorul era o persoan ă oficială care, la rândul s ău, primise informaț iile din
Pera; în al doilea caz, a fost vorba de o scrisoare a consulului vene țian din insul ă
adresată nobilului vene țian Pietro Dolfin.
Prima știre, despre ciocnirea care pare s ă fi avut loc c ătre sfârșitul lunii mai
la „frontierele” Ungariei, a ajuns în septembrie la Vene ția străbătând traseul
Constantinopol-Pera-Chios. A doua pare s ă fi urmat acela și traseu, iar Sanudo a
completat-o cu informa ții pe care fratele s ău, aflat la Bursa, i le trimisese în
legătură cu acelea și evenimente.
Insistența asupra acestor aspecte nu se datoreaz ă unei preocup ări de a
discuta „cât mai tehnic problemele de istorie diplomatică și confrunt ările în care
era angrenat
Ștefan”18, cât pentru a în țelege cât mai bine metoda de lucru a
cronicarilor vene țieni și factorii de care trebuie s ă ținem cont atunci când încerc ăm
o evaluare, fie și parțială, a informa țiilor referitoare la Ștefan cel Mare.

Probleme terminologice
S-a făcut de mult timp constatarea c ă sursele occidentale folosesc adeseori
denumirea „Valahia” atunci când se refer ă la Moldova19. Izvoarele vene țiene nu fac
excepție și, pe perioada domniei lui Ștefan cel Mare, termenul Valahia desemnez ă
adeseori țara Mușatinilor. Este cazul lucr ării lui Domenico Malipiero20 (care
foloseș te și varianta Valachia superior )21, a „Vie ților dogilor”, elaborat ă de
Marino Sanudo22, a Cronicii Anonimului Veronez23 sau a relat ării lui Andrea

17 I Diarii , col. 756–757.
18 Este repro șul pe care mi-l adreseaz ă d-l Ovidiu Pecican, Ștefan cel Mare, un militar
sanctificat , în „Idei în Dialog”, nr. 3/2004, p. 39.
19 E. Denize, Ștefan cel Mare în I Diarii , p. 139.
20 Domenico Malipiero, op. cit. , p. 110. Valachia apare ș i în contextul campaniei lui
Mehmed al II-lea împotriva lui „ Signor Viacola ”, dar în acest caz este evident vorba de Țara
Româneasc ă.
21 Ibidem , p. 108.
22 Marino Sanudo il Giovane, Le Vite dei Dogi (1474–1494) , I, edizione critica e note a cura
di Angela Caracciolo Aricò, Padova, 1989, p. 12.
23 Cronaca di Anonimo Veronese 1446–1488 , edita la prima volta ed illustrate da Giovanni
Soranzo , Venezia, 1915, p. 307. Pentru informa țiile privind Țara Româneasc ă și Moldova din aceast ă

OVIDIU CRISTEA 106
Gritti24, pentru a alege doar câteva exemple. Acest termen coexist ă însă, uneori la
același autor, cu termeni precum Moldavia (var. Mondavia) sau Carabogdan.
Uneori avem de-a face cu o combina ție între acestea (de exemplu, Stefano
Carabogdan)25, iar în alte situa ții numele turcesc al țării este considerat a fi nume
de persoan ă (Carabogdan Vaiuoda della Valachia)26. Formula cea mai
cuprinzătoare și mai spectaculoas ă este poate Stephano de Mondavia Charabodam
et ducha Ulacho27, întâlnită într-un raport din 1497, inserat de Marino Sanudo în
„Jurnale”. În acest caz, „Carabogdan” pare s ă fie înțeles ca un fel de titlu sau de
supranume, a șa cum, în veacul al XVI-lea, apelativul „Sofi” a fost folosit de
occidentali pentru to ți șahii Persiei Safavide28.
Așa cum se poate b ănui, această imprecizie terminologic ă se datorează mai
puțin gradului de cuno ștințe geografice sau a lipsei de consecven ță a autorilor
venețieni, cât fidelit ății față de izvoarele utilizate. Se poate afirma chiar c ă
reprezentan ții venețieni au respectat terminologia utilizat ă de un anumit mediu
politic; un exemplu tot din secolul al XVI-lea îl constituie cazul lui Girolamo
Lippomano. Atunci când s-a aflat în Polonia, ambasadorul vene țian s-a adaptat
terminologiei polone în privin ța Țărilor Române29. După ce, ulterior, a fost desemnat
bail al Republicii la Constantinopol, a adoptat-o pe cea otoman ă. Ar fi deci posibil
să identificăm zona de provenien ță a unei știri în func ție de terminologia utilizat ă ?
Răspunsul pare afirmativ, dar exist ă prea multe excep ții pentru a avea o certitudine.
Cum și astă zi autori occidentali mai fac uneori confuzie între Țara Româneasc ă și
Moldova30, nu trebuie s ă ne mirăm că mai făceau și oamenii secolelor XV–XVI.
Exemplul lui Francesco Sansovino poate fi unul relevant. În Annali
turcheschi31, publicată la Vene ția în 1573, autorul menț ionat include referiri la

cronică, v. Andrei Pippidi, Noi izvoare italiene despre Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare , în SMIM , XX,
2002, p. 15–21.
24 Le Relazioni degli ambasciatori veneti al Senato durante il secolo decimosesto , ed. da
Eugenio Alberi, s. III, vol. III, p. 20.
25 I Diarii , I, col. 950; cf. E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor
culese de… , VIII (1376–1650), Bucure ști, 1894, doc. XXXI, p. 28: „Stephano Carabogdan Valacho”.
26 Historie di Messer Marco Guazzo , Venetia, 1545, p. 30r.
27 I Diarii , I, col. 740.
28 Un precedent exista și pentru suveranii Akkoyunlu . În septembrie 1484, bailul Pietro
Bembo amintea de sosirea unui ambasador al lui „Uzun Ha ssan” la Constantinopol de și era vorba de
un trimis al lui Yakub, fiul și succesorul adversarului lui Mehmed al II-lea; v. Ovidiu Cristea, Acest
domn de la miaz ănoapte… , p. 138–139.
29 Archivio di Stato Venezia, fond Secreta Archivio Proprio Polonia , filza 1; v., de
exemplu, documentul din 28 aprilie 1574 (f. 62v), unde Valachia desemneaz ă Moldova, iar Moldova
este termenul folosit pentru a desemna Țara Românească . La 24 mai 1574, domnul Țării Româneș ti
apare drept „ Moldavo cioe’l Transalpino ” (ibidem , p. 75v).
30 Un singur exemplu: Sydney Nettleton Fischer, The Foreign Relations of Turkey 1481–1512 ,
Urbana, 1948, p. 28: „Karabogdan the prince of Wallahia”.
31 Francesco Sansovino, Gl’annali turcheschi overo vite de principi della casa othomana ne
quali si descrivono di tempo in tempo tutte le guerre fatte dalla natione de Turchi in diverse

ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE 107
campaniile otomane e șuate din 1462 ș i 1475. Și Vlad Țepe ș și Ștefan cel Mare sunt
desemnați drept principe sau palatino della Moldavia32. Când aminte ște însă de
expediția lui Baiazid al II-lea, din 1484, Ștefan apare drept „ Carabogdano Vaiuoda
della Valacchia ”33. Imprecizia terminologic ă a fost, foarte probabil, rezultatul
utilizării unor surse diferite în desc rierea evenimentelor din 1462, 1475 și 1484.
Este de presupus c ă pentru Sansovino, ca și pentru cititorii operei sale, Ștefan și
Carabogdano erau dou ă personaje diferite.
Într-o altă lucrare, publicat ă de Sansovino nouă ani mai târziu34, cei doi
domni sunt aminti ți în rândul celor care reu șiseră să înfrângă oștile otomane: „ fu
anco rotto da Draula Vaiuoda della Valacchia sotto Vasillo, castello posto oltre al
Danubio verso Nicopoli et perdè quasi tu tto l’essercito et egli se ne fuggi con
poche persone. Solimano suo Bassa fu sc onfitto nel medesimo luogo con trenta
mila Turchi da Stefano vaiuoda della Moldavia ”35. Prin urmare, voievozii a dou ă
țări diferite au înfrânt oș tile sultanului în acela și loc, plasat de Sansovino dincolo
de Dunăre, către Nicopol. Foarte probabil, la ma i bine de un secol de la petrecerea
evenimentelor, critica surselor utilizate pentru elaborarea unor lucr ări referitoare la
Imperiul Otoman punea destule pr obleme. Imprecizia terminologic ă a autorilor din
secolul al XV-lea s-a transmis și s-a agravat un secol mai târziu, în a șa măsură
încât uneori personajele pot fi iden tificate doar prin raportare la con ținutul unei
informații. Așa este cazul urm ătorului pasaj apar ținând tot lui Sansovino. „ Ma
havendo intesa che Negra principe di Podolia haveva assediato Chilim, sua città,
lasciando l’essercito che era di sei mila persone […] et partitosi da lor per far altre
provisioni ”36. Episodul se referă la asediul întreprins de Ș tefan cel Mare în 1462
asupra Chiliei și este inserat după ce este men ționat atacul turcilor asupra cet ății
Brăila (Proilabo ), „citta nobilisima et capo dello stato di Blado ”; potrivit lucr ării
lui Sansovino, la aflarea ve știi, Vlad Ț epeș și-a părăsit oștirea și a plecat pentru a
strânge provizii. Dincolo de caracterul destul de confuz al informa ției, este greu de
spus cum s-a putut transforma Ștefan în „ Negra principe di Podolia ”. Singura
ipoteză care se poate formula este c ă Sansovino a în țeles destul de puț in din
expunerea pe care Laonic Chalcocondil a f ăcut-o asupra evenimentelor. Folosirea
ca sursă a cronicarului bizantin este amintită de Sansovino la începutul lucr ării

Provincie del Mondo con molti particolari della Morea et elle case nobili dell ’Albania et dell’Imperio
et stato de Greci , Venetia, 1573.
32 Ibidem , p. 135: „Blado, Dracula, principe della Moldavia”; p. 147–148: „Stefano Palatino
della Moldavia”.
33 Ibidem , p. 161.
34 Francesco Sansovino, Informatione della militia Turche sca et de gli habiti de soldati
Turchi , publicat ă împreună cu Discorso del S. Guglielmo Choul ge ntilhuomo lionese, consigliero del
Re et presidente delle montagne de l Delfinato sopra la Castrametatione et Bagni antichi de i Greci et
Romani , Vinegia, 1582.
35 Ibidem , p. 7v.
36 Francesco Sansovino, Annali turcheschi , p. 137–138.

OVIDIU CRISTEA 108
sale. Aflăm astfel c ă pentru redactarea propriei lucr ări a folosit operele unor
predecesori, cronicarul bizantin fiind amintit ală turi de Nicolo Sagundino,
Cristoforo Riccherio, Gian Battista Egnatio, Paolo Giovio, Andrea Cambini,
Giann’Antonio Menavino, Enea Silvio Piccolomini ș.a.37. Dintre toț i, doar
Chalcocondil oferă o relatare a expedi ției și atacului lui Ștefan cel Mare asupra
Chiliei și este de presupus c ă Sansovino a preluat o parte din informa ții. Este îns ă
greu de ș tiut dacă s-a folosit de un text în limba greac ă sau a utilizat o traducere.
Dacă această ultimă presupunere este corectă , s-ar putea în țelege mai u șor de ce
„Bogdania Neagr ă” s-a metamorfozat în „Negra principe de Podolia”.

Subiecte de interes
Apariția lui Ștefan cel Mare în sursele vene țiene a depins strâns de
implicarea sa în ră zboiul împotriva Semilunii . Sursele narative ne ofer ă o imagine
discontinu ă, narațiunea războiului dintre Vene ția și Poartă fiind întrerupt ă de
informații de pe alte fronturi. Excep ția o constituie relatarea foarte am ănunțită a lui
Angiolello în privința campaniei din 1476. În rest, informa țiile sunt extrem de
sumare, fiind men ționate doar anul, ț inta expedi ției și rezultatul înfrunt ării. Aut orii
venețieni par să ignore
motivele care l-au îndemnat pe domnul Moldovei s ă intre în
război împotriva Por ții și nu sugereaz ă nicăieri că Serenissima ar fi încercat s ă
integreze ac țiunile lui Ștefan într-un proiect care ar fi trebuit s ă atragă în tabăra
antiotomană pe regele Poloniei și pe tă tarii din Hoarda Mare.
Singura leg ătură moldo-vene țiană pare să fi fost, potrivit cronicarilor
venețieni, indirectă : victoria de la Vaslui a f ăcut o impresie puternic ă și, după ce a
fost confirmată de mai multe surse, cercurile conduc ătoare ale Republicii au sperat
că ar putea încheia cu Mehmed al II-lea o pace avantajoas ă38.
Contextul regional al Europei central-r ăsăritene pare, la rândul s ău, destul
de confuz pentru autorii vene țieni care, nu de pu ține ori, puneau în leg ătură luptele
lui Ștefan cu ac țiuni similare ale „ungurilor, polonilor și rușilor”39. Asemenea
conexiuni s-au datorat, pe de o parte, nenum ăratelor proiecte antiotomane din
secolul al XV-lea, iar pe de alt ă parte inten țiilor ră zboinice declarate în repetate
rânduri de Matias Corvin, iar ulterior de Ioan Albert. S-a observat de mult timp c ă
Matias Corvin a prezentat acț iunile lui Ș tefan drept ac țiuni desfășurate sub flamura
Ungariei pentru a- și spori prestigiul și a justifica, m ăcar în parte, subsidiile
consistente primite din partea Sfântului Scaun și a Veneției.
Eforturile sale au avut succes în cazul unor puteri italiene ostile în general
Veneției, precum Floren ța sau regatul Neapolelui. În ce m ăsură eforturile regelui
au găsit ecou în cronistica vene țiană este greu de spus. Neîncrederea pare s ă fi

37 Ibidem , p. 1. Interesant este c ă lucrarea este dedicat ă sfetnicului regelui Poloniei „Pietro
Zborowski de Zbor palatino Sedomiri ense, Camionascense, Stobuicense”.
38 Domenico Malipiero, Annali Veneti , I, p. 112.
39 Ibidem , p. 108, 110.

ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE 109
caracterizat raportur ile veneto-ungare de și, în 1463, cele dou ă puteri semnaser ă un
acord antiotoman. Matias î și arătase nemul țumirea fa ță de trimiterea unei ambasade
în Moldova, după cum și venețienii fuseseră indispuși de gesturile amicale f ăcute
de rege ora șului Ancona.
Raporturile diplomatice tensionate s-au r ăsfrânt și în cronistica vene țiană,
care a fost rezervat ă sau chiar ostil ă în privin ța lui Matias Corvin. În schimb, fa ță
de Polonia ea pare s ă fi fost mult mai favorabil ă. O analiz ă făcută de Paolo
Morawski pe baza informa țiilor lui Sanudo asupra campaniei lui Ioan Albert,
încheiată cu dezastrul din Codrii Cosminului, a ajuns la concluzia c ă Veneția a
preluat versiunea oficial ă pusă în circula ție de curtea polonă40. Chiar și așa, rămân
greu de explicat numeroasele știri care, pe tot parcursul anului 1497, au dat drept
sigură pierderea de c ătre turci a Cetăț ii Albe și a Chiliei. Una este s ă-i fie atribuit ă
lui Ștefan vina retragerii lui Ioan Albert din Moldova și cu totul altceva s ă dai drept
sigură căderea în mâinile cre știnilor a Chiliei și Cet ății Albe, ba chiar și a cetății
Lerici. În fapt, zvonul care d ădea drept certe aceste cuceriri și ad ăuga chiar c ă a
avut loc un raid pân ă spre Caffa, pare s ă corespundă mesajului transmis de Ș tefan
Veneției în 1477: dac ă cele două cetăți ar fi r ămas în mâinile Moldovei,
recuperarea pozi țiilor din Crimeea s-ar fi putut face destul de ușor. Singurul lucru
care se poate afirma este c ă, la mai bine de un deceniu de la cucerirea lor de c ătre
Baiazid al II-lea, cele dou ă cetăți erau privite drept un punct strategic important în
cazul unui atac împotriva Imperiului Otoman.
Acest fapt explic ă și de ce despre expediț ia din 1484 dispunem de un
număr destul de mare de relat ări venețiene. Și în ac es t caz, dependen ța de sursa de
informare a influen țat în mare m ăsură conținutul și acuratețea relatărilor. Nicolae
Iorga observa că , între acestea, divergen țele sunt mult prea mari „pentru a putea
combina din ele o poveste sigură ”41. Numărul de cetăți cucerite variaz ă de la un caz
la altul. Uneori, sursele amintesc doar ocuparea Cet ății Albe, alteori ordinea în care
este expus ă cucerirea Chiliei și Cetății Albe, este inversată42. Există și situația în
care sunt amintite trei cet ăți cucerite. Un fragment dintr-un izvor narativ vene țian
publicat de Nicolae Iorga în volumul al III-lea din Acte și fragmente cu privire la
istoria românilor amintește că, în urma campaniei din 1484, Baiazid al II-lea a
cucerit „Licostomo, Moncastro și Asprocastro”43.

40 Paolo Morawski, Notizie dalle (future) „Indie d’Eur opa”: Polonia, Lituania e Moscovia
nei Diarii di Marin Sanudo – Anni 1496–1519 , în „Annali della Fondatione Luigi Einaudi”, XXI,
1987, p. 52–58.
41 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe , București, 1899, p. 156.
42 V., de exemplu, știrile comentate de Andrei Pippidi, O solie din Moldova la Veneț ia, în
vol. Ștefan cel Mare și Sfânt 1504–2004. Atlet al credin ței creș tine, Sfânta M ănăstire Putna,
2004, p. 506.
43 N. Iorga, Acte și fragmente , III, p. 15: „Fato lo suo ex ercito, amdò personalmentte ala
conquista de dito paese, comquestò Licostomo e Mon castro, ale marine del fi ume, et una altra terra:
Asprocastro”.

OVIDIU CRISTEA 110
Putem presupune c ă este vorba de o c onfuzie terminologic ă datorată fie
suprapunerii unor ș tiri provenite din surse diferite, fie necunoa șterii de către autor a
realităților geografice, fie, în sfârș it, o aluzie la existen ța unei cet ăți pereche
Cetatea Alb ă (Asprokastron) – Cetatea Neagr ă (Maurokastron)44. Arheologia nu
confirmă încă această interpretare și rămâne doar s ă sperăm că problema va fi
soluționată prin cercet ări viitoare45.
Față de izvoarele narative, sursele diplomatice ofer ă o imagine mult mai
nuanțată. Instrucțiunile acordate lui Emanuele Gerardo, rapoartele transmise de
Matteo Muriano sau depe șele expediate în 1484 de Pietro Bembo și Giovanni Dario
indică faptul că, în cazul Moldovei, ca și în cazul altor puteri ale epocii, „chestionarul
politic” care trebuia completat de reprezentan ții Signoriei privea întinderea ță rii,
familia domnului, raporturile cu boierii, rela țiile cu vecinii, poten țialul militar și cel
economic. Dac ă implicarea Moldovei în r ăzboiul veneto-otoman din 1463–1479 nu
ar fi avut nici un fel de impact asupra conducerii vene țiene, foarte probabil
Serenissima nu ar mai fi încercat s ă reînnoade leg ătura cu Ș tefan cel Mare în
timpul conflictului din 1499–1503. Dar poate cel mai fericit exemplu al locului
ocupat de Moldova în politica vene țiană a acelor ani o constituie uria șul tablou I
Natali di Venezia care evoc ă, sub forma unei procesiuni, diferite episoade din
istoria Vene ției46. D-l Andrei Pippidi a atras aten ția asupra unui grup de personaje
pe care vestimenta ția și înfățișarea „le plasează în aria ruso-român ă de stil
bizantin”47. Are mai puțin ă importan ță, pentru tema de fa ță, dacă grupul figurat
constituie o referire explicită la un anume moment din istoria contactelor
diplomatice veneto-moldovene sau dac ă este vorba de însumarea amintirii mai
multor solii venite din partea lui Ștefan cel Mare48. Inserarea „ambasadorilor
principelui Moldovei” indic ă faptul că, fie și pentru o perioad ă scurtă de timp, acest
principat c ăpătase pentru Vene ția un loc bine conturat.

Câteva concluzii
La capătul acestor scurte preciză ri, se impun câteva concluzii. Cred c ă o
apreciere strict cantitativă a referirilor la domnul Moldovei ar putea fi riscant ă dacă
ne raportă m la alți parteneri ai Vene ției la lupta antiotoman ă precum Skanderbeg
sau Uzun Hassan. În primul rând, pentru c ă Ștefan cel Mare s-a angajat în r ăzboiul

44 Matei Cazacu, A propos de l’expansion polono-lituanienne au nord de la Mer Noire aux
XIVe–XVe siècle: Czarnigrad, la „Cité Noire” de l’embouchure du Dniestr , în vol. Passé turco-tatar.
Present sovietique. Études of fertes à Alexandre Bennigsen , publ. par Chantal Le mercier-Quelquejay,
G. Veinstein, S. E. Wimbush, Louvain-Paris, 1986, p. 99–122; Șerban Papacostea, Maurocastrum și
Cetatea Alb ă: identitatea unei a șezări medievale , în RI, VI, 1995, 11–12, p. 911–915.
45 Ionel Cândea, Raport preliminar privind cercetările arheologice de la Cetatea Alb ă –
punctul citadela , în „Istros”, IX, 1999, p. 223–257 + 55 pl.; Mariana Șlapac, Cetatea Albă. Studiu de
arhitectur ă militară medieval ă, Chișinău, 1998.
46 Andrei Pippidi, O solie din Moldova, p. 499–508.
47 Ibidem , p. 502.
48 Ibidem , p. 500, 502–503.

ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE 111
cu Poarta într-un moment în care trecuse deja un deceniu de la izbucnirea
ostilităților între Vene ția și Imperiul Otoman. Pe de alt ă parte, pentru Serenissima
era mult mai simplu să culeagă informații despre eroul rezisten ței albaneze sau
despre suveranul Akkoyunlu . În teritoriile albaneze, prezenț a venețiană era
semnificativă , iar despre Uzun Hassan ve știle soseau în lagună de la reprezentan ții
sau supuș ii Republicii care îș i desfășurau activitatea în Mediterana ră săriteană. Cu
totul altfel st ăteau lucrurile în cazul Moldovei. Pân ă la stabilirea contactelor
diplomatice, știrile din spa țiul est-carpatic ajungeau în lagună fie prin bailul vene țian
de la Constantinopol (situa ție valabilă până în 1463)49, fie prin medierea ungară .
În sfârșit, Skanderbeg era un personaj fo arte cunoscut, fiind pe rând
adversar și aliat al Serenissimei , iar Uzun Hassan se insera într-o lung ă listă de
personaje privite de tradi ția politic ă occidental ă drept providen țiale în lupta
împotriva Islamului. De la o epoc ă la alta, acest salvator venit din Orient a fost
întruchipat de legendarul „preot Ioan”, de ilkhanul Persiei, Ghazan, de Timur Lenk,
de emirii Karamaniei, de Uzun Hassan și, ulterior, în veacul al XVI-lea, de dina știi
Safavizi ai Persiei. Ștefan cel Mare era, în schim b, un „personaj” nou în lupta
antiotomană , iar atenția acordat ă nu a depins numai de interesul politic – care fă ră
îndoială că a existat –, dar și de un întreg complex de factori care nu sunt
întotdeauna u șor de sesizat. Dac ă ar fi să reducem problema men ționării Moldovei
în sursele vene țiene doar la chestiunea pragmatic ă a dorinței Serenisismei de a lărgi
cât mai mult cercul du șmanilor Porț ii, nu am putea explica de ce Ștefan apare în
anumite izvoare și este ignorat de altele. Amintesc doar dou ă situații. Primul
exemplu îl constituie dou ă texte redactate aproximativ în aceea și perioadă, care au
în centrul aten ției aspe ctele diplomatice și militare ale politicii vene țiene în
Mediterana și în Peninsula Italic ă și care apar țin tipologic tipului analistic. Primul
izvor este deja amintita oper ă a lui Domenico Malipiero, „Annali Veneti”, în timp
ce al doilea este lucrarea Annalium Venetorum pars quarta , elaborat ă de Pietro
Dolfin50. Malipiero face referiri la Ștefan cel Mare pentru anii 1475 și 1484, fără a
sugera nic ăieri existen ța unui schimb de solii între Vene ția și Moldova, sau a
vreunui proiect în urma c ăruia Republica Sfântului Marcu ar fi încercat s ă integreze
acțiunea Moldovei într-o uria șă diversiune nord-pontic ă îndreptat ă împotriva
Imperiului Otoman. Pentru Malipero, Moldova pare s ă fi ieșit din scen ă în 1484,
deși „Jurnalele” lui Sanudo pot contura o imagine sensibil diferit ă.
Pietro Dolfin nu are, în schimb, nici o men țiune despre Ș tefan deși, în
contextul r ăzboiului veneto-otoman din 1499–150351, a părut să fie destul de

49 Este cazul informa țiilor oferite de Paolo Barbarigo despre asediul cet ății Chilia în 1462;
v. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe , București, 1899, p. 125.
50 Petri Delphini Annalium Venetorum pars quarta , a cura di Roberto Cessi e Paolo
Sambin, Venezia, 1943 (Diarii Ven eziani del secolo decimosesto).
51 Pentru acest subiect, v. Gaetano Cogo, La guerra di Venezia contro i Turchi (1499–1501) ,
în „Nuovo Archivio Veneto”, IX, 1899, t. 18, p. 5–76 și 348–421; an. X, 1900, t. 19, p. 97–139; S. N.
Fischer, The Foreign Relations… , cap. VI, War with Venice 1499–1503, p. 61–82; Hans Theunissen,

OVIDIU CRISTEA 112
interesat de situa ția Europei central-r ăsăritene. În cuprinsul „Analelor”, a inserat
depeșe ajunse în cetatea lagunelor de la Co rfu, Buda, Constantinopol, Chios, Coron
și Modon centre în care, adeseori, ajungeau și informa ții referitoare la Ț ara
Moldovei. De asemenea, lucrarea con ține referiri la tentativele de alian ță ale
Veneției cu Ungaria, la evenimentele petrecu te în Polonia sau la sosirea unei solii
de la Moscova în cetatea Sfântului Marcu în anul 1500.
Aceeași discrepan ță se constat ă dacă vom compara „Jurnalele” lui Marino
Sanudo cu cele ale lui Girolamo Priuli52. Numeroasele referiri la spa țiul românesc
din opera celui dintâi nu au corespondent în lucrarea lui Priuli, de și ambii autori au
fost interesați de problema otoman ă și de cea a comerț ului mediteranean. Aceast ă
situație nu cred c ă se poate explica doar prin invocarea interesului vene țian, pentru
că ar fi greu de în țeles de ce, pentru subiecte asemă nătoare, unii dintre vene țieni au
părut interesa ți de informa ții pe care alții nu le-au utilizat. Cred c ă în bună măsură
diferența a provenit nu atât din interes (sau lips ă de interes), cât din accesul la un
anumit tip de informa ție.
Istoricul italian Paolo Morawski observa c ă, în „Jurnalele” lui Sanudo,
numărul de referiri la spa țiul polon a sc ăzut simțitor în două situații: atunci când
nobilul vene țian a îndeplinit func ția de camerlengo la Verona (aprilie 1501 –
septembrie 1502) și în 1522 când a fost bolnav o perioad ă îndelungat ă53. Prin
urmare, plecarea din capital ă a însemnat o diminuare considerabilă a fluxului de
informații pentru un autor care, altminteri, pare s ă fi notat cu con știinciozitate
aproape tot ceea ce îi că dea în mân ă. Situația a fost cu atât mai evidentă în cazul
bolii, perioad ă în care autorul „Jurnale lor” a fost obligat să își diminueze drastic
activitatea.
Dar chiar și în cazul unei prezenț e îndelungate la Vene ția, un autor – fie
chiar și membru al Marelui Consiliu – nu avea acces automat la orice tip de
informație. Știri soseau din toate col țurile Europei, dar nu toate erau fă cute publice.
În Diarii , Sanudo menț ionează de fiecare dat ă când, în depe șele care i se puneau la
dispoziție, anumite por țiuni erau lă sate în cifru. Putem presupune, de asemenea, c ă
o parte din rapoartele primite nici m ăcar nu îi erau înmânate. Un posibil argument
poate fi g ăsit în felul în care prezint ă răscoala lui Gheorghe Doja54, respectiv
expediția oriental ă a sultanului Selim I, încheiat ă cu victoria de la Çaldiran55.
Aceste relat ări, deși sunt extrem de am ănunțite și se întemeiaz ă pe scrisori

= Ottoman Venetian Diplomatics: the Ahd-names. The Historical Background and the Development
of a Category of Political-Commercial Instruments t ogether with an Annotated Edition of a Corpus of
Relevant Documents , în „Electronic Journal of Oriental Studies” (= la adresa www2.
let.uu.nl/solis/anpt/ejos) , I, 1998, 2, p. 142–150.
52 I Diarii di Girolamo Priuli [Aa. 1494/1512] , I, a cura di Arturo Segre, Bologna, 1921;
vol. II, a cura di Roberto Cessi, Bologna, 1933.
53 Paolo Morawski, Notizie dalle (future) „Indie d’Europa” , p. 50.
54 Marino Sanudo, I Diarii , vol. XIX, Venezia, 1887, col. 15–17 și 99–103.
55 Ibidem , vol. XVIII, Venezia, 1887, col. 328, 343, 346, 393–395, 413, 426, 445.

ȘTEFAN CEL MARE ÎN SURSELE VENE ȚIENE 113
reproduse integral, difer ă totuși de varianta prezentat ă de Alvise Borghi, autor al
unei Istorii secrete elaborată doar pentru uzul membrilor Senatului vene țian56.
Foarte probabil, acest autor, care a îndeplinit func ția de secretar al Senatului57, a
avut la dispozi ție un num ăr de documente care au r ămas necunoscute lui Sanudo.
Am insistat asupra tuturor acestor ches tiuni doar pentru a sublinia ceea ce
era de altfel de presupus: a existat interes pentru ac țiunile antiotomane ale lui
Ștefan indiferent dac ă Veneția s-a aflat în ră zboi sau în pace cu sultanul. Interesul
politic pare s ă fi fost dublat de st ăpânirea cet ăților Chilia ș i Cetatea Alb ă, a căror
pierdere a fost considerat ă la unison de sursele veneț iene „ di molta importanza ”
pentru că însemna eliminarea ultimei breș e în sistemul otoman al M ării Negre.
Felul în care ac țiunile domnului Moldovei s-au reflectat în cronistica vene țiană a
depins îns ă de la un autor la altul, de un num ăr de factori pe care textul de fa ță a
încercat doar s ă îi schițeze.

56 Alvise Borghi, Historia Vinitiana Secreta , Archivio di Stato Venezia, fond Secreta
Materie Miste Notabili nr. 68. Pentru r ăscoala din Transilvania: p. 57v–59r; asupra campaniei lui
Selim I cel Aspru: p. 62r–64v. Voi reveni într-un studiu aparte asupra reflect ării acestor evenimente în
cronica lui Alvise Borghi. Fragmente din aceast ă cronică au fost publicate anterior în Storia
Veneziana di Daniele Barbaro dall’anno 1512 al 1515 s upplita nella parte che manca colla storia
segreta di Luigi Borghi , în Archivio Storico Italiano , tom. VII, parte se conda, Firenze, 1844.
57 Pentru cariera și opera lui Alvise Borghi, v. Dizionario Biografico degli Italiani , vol. XII,
Roma, 1970, p. 670 (autor G. Pillinini).

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 115–122. ȘTEFAN ANDREESCU
ȘTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI ȘI ZACCARIA GHIZOLFI,
SENIORUL DIN MATREGA:
CÂTEVA NOTE DESPRE RELAȚIILE LOR
Matrega, colonie genovez ă situată la capătul peninsulei Taman, veghea
dinspre răsărit trecerea dintre Marea Neagră și Marea de Azov. Ea a fost printre
ultimele – dac ă nu chiar ultima1 – poziții genoveze cucerite de otomani în nordul
Mării Negre, dup ă ce la 6 iunie 1475 a c ăzut cetatea-port Caffa, din Crimeea.
Nicolae Iorga a publicat odinioar ă, însă doar fragmentar, o scrisoare din 12
august 1482, trimis ă din stepa t ătară (Ex Campania ) la Genova de c ătre fostul
senior din Matrega, Zaccaria Ghizolfi. Mai exact, Iorga a selectat din textul
scrisorii numai crâmpeiele care priveau nemijlocit rela țiile acestuia cu voievodul
Ștefan al Moldovei. Dar a avertizat într-o not ă că documentul a mai fost publicat
anterior, ceea ce probabil l-a determinat s ă nu mai reproduc ă întregul text2.
Totuși, scrisoarea în ansamblul ei merit ă toată atenția, deoarece avem de-a
face, așa cum s-a subliniat de altminteri3, cu un unicat, cu singura mă rturie sigur ă
din această epocă provenind de la supravie țuitorii genovezi ai cuceririi otomane a
litoralului nord-pontic. Îi voi înf ățișa deci tot con ținutul, cu atât mai mult cu cât am
putut consulta ș i originalul și am verificat lecturile precedente4.
În momentul redactă rii scrisorii, Zaccaria Ghizolfi se g ăsea în interiorul
peninsulei Taman, la cincizeci de mile de cetăț uia de la Matrega. El începe prin a
arăta cum, urm ărit cu insisten ță de turci ( vegando li Turchi molto sercare di
perseguirmi ), s-a gândit ini țial să se îndrepte c ătre Genova, traversând Moldova
(per via de Velachia). Dar, după ce a p ătruns în Moldova, a fost jefuit în a șa
măsură de vodă Ștefan ( da lo signore Stefano Vaivoda), încât s-a hot ărât să nu-și
mai continue c ălătoria și s-a întors „cine știe acum câ ți ani” lâng ă oamenii lui,
adică în peninsula Taman.

1 Nicolae Iorga presupunea c ă evenimentul a avut loc abia în anul 1479 ( Studii istorice
asupra Chiliei ș i Cetății Albe , București, 1899, p. 153).
2 N. Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor , III, Bucureș ti, 1897, p. 97.
3 Vezi E. S. Zevakin ș i N. A. Pen čko, Ricerche sulla storia delle colonie genovesi nel
Caucaso occidentale nei secoli XIII–XV , trad. din limba rus ă de Maria Teresa Dellacasa, în
Miscellanea di studi storici , I, Genova, 1969, p. 96 (st udiul a fost publicat ini țial în anul 1938).
4 Actul a fost editat în întregime de L. T. Belgrano, în „Atti della Società Ligure di Storia
Patria”, IV, 1867, p. CCLVII–CCLVIII. La Arhivele Statului din Genova, cota actual ă este
următoarea: Ms. 849. Este vorba, de fapt, de un dosar în care au fost adunate mai multe acte, printre
care și scrisoarea lui Zaccaria Ghizolfi.

ȘTEFAN ANDREESCU 116
Aici, ținându-i întrucâtva la respect pe turci, și-a sporit treptat num ărul de
supuș i, cu oameni atât din Copa – alt ă fostă colonie genovez ă –, cât și din alte
părți. Se putea astfel l ăuda că așezarea din step ă avea acum, în august 1482, vreo
180 de „case” ( da caze CLXXX in cercha). Nu dispunea, îns ă, de nici o fortifica ție,
ceea ce-l fă cea dependent de c ăpeteniile circaze ( questi Signori Getici5), pe care,
pentru a p ăstra bunele rela ții, a trebuit tot timpul s ă le subven ționeze. În aceste
condiții, Zaccaria Ghizolfi anun ța că nu se va mai putea men ține în acele p ărți
decât pentru puț in timp. Or, el ar fi r ămas cu drag ă inimă pe loc „per amore de la
patria e de la republica”, dac ă protectorii B ăncii San Giorgio ar fi consim țit să-i
trimită ca ajutor suma de o mie de duca ți. Argumentul pentru prezen ța lui în acel
loc în interesul Genovei este aluziv: trebuia a șteptat momentul când Dumnezeu se
va milostivi de genovezi ( se Dio ne dara con el tempo qualche gratia ). Dar el
devine perfect inteligibil, când mai departe fostul senior din Matrega ține să
vădească „marea în țelegere pe care totdeauna am avut-o și o am cu împă ratul și cu
domnul Eminek” (e maxime che grande intendimento semper eo havuto e habio
con lo Imperadore e cum lo Signore Eminech). Cu alte cuvinte, în acest pasaj al
scrisorii Zaccaria Ghizolfi s-a referit la proiectul genovez de recucerire a
posesiunilor pontice, la care, prin mijlocirea lui, aveau s ă-și aducă o contribu ție
însemnată și cârmuitorii hanatului Crimeii6. După ce indica dou ă căi pentru
expedierea sumei de bani cerute – fie direct la Copa, fie prin intermediul sorei lui
Zaccaria, care se g ăsea la Pera –, autorul scrisorii nu ezita s ă anunț e că are la
dispoziție și o altă variantă, bineînțeles în caz de refuz.
Același Ștefan vod ă, care odinioară îl jefuise și obligase s ă se întoarc ă din
drum, l-a invitat st ăruitor, prin intermediul solilor în urm ă sosiți la hanul Mengli
Ghirai, să vină în Moldova, unde va primi un castel și multe alte bunuri. La limit ă,
dacă nu va mai putea rezista pe loc, Zaccaria Ghizolfi se vă dea decis s ă opteze
pentru aceast ă soluție și, în fruntea supu șilor săi, să-și asume riscul drumului în
Moldova7.
Faptul că autoritățile din Genova aveau cuno ștință despre situa ția lui
Zaccaria Ghizolfi și contau pe sprijinul lui reiese cu limpezime din actele
ambasadei sosite la Kiev în 22 septembrie 1481, tocmai cu scopul de a preg ăti
recuperarea posesiunilor pontice, în contextul a șa-numitei „cruciade de la Otranto”:
„Nos enim habita noticia de eorum volum ptate, de subito se apropinquabimus ad

5 Pentru altă accepție a denumirii Iheti sau Geti din actele genoveze – go ții din Crimeea –,
vezi Gian Giacomo Musso, Il tramonto di Caffa genoveze , în vol. Miscellanea di Storia Ligure in
memoria di Giorgio Falco , Genova, 1966, p. 323, n. 21; vezi, de asemenea, Ștefan Andreescu, Noi
știri despre exportul de cereale prin Cetatea Alb ă și gurile Dun ării, în SMIM, XX, 2002, p. 323.
6 Vezi, anterior, E. S. Zevakin și N. A. Pen čko, op. cit. , loc. cit.: „… giudicando da alcune
allusioni, sembra che mediti di ristabilire i suoi di ritti con l’aiuto del khan Mengli-Gherei, col quale in
tutto questo tempo ha intrattenuto ottimi rapporti”.
7 Un rezumat al scrisorii din 12 august 1482 și la W. Heyd, Histoire du commerce du
Levant au Moyen Âge , II, Leipzig, 1886, p. 405.

ȘTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI Ș I ZACCARIA GHIZOLFI 117
civitatem Caphe cum favore Menglicarei imperatoris et Eminec, et etiam cum
Jacharia de Guisulphis cui ordinabitur quid opus erit” [s. n.]8. În aceea și scrisoare
din 30 septembrie 1481, din care am citat, solii genovezi Bartolomeo
Campofregoso și Lodisio Fieschi vorbeau de buna dispozi ție a hanului Mengli
Ghirai, a lui Eminek și a „tuturor t ătarilor”, precum și a locuitorilor greci și armeni
din Caffa în vederea înl ăturării stăpânirii otomane din ț inuturile septentrionale ale
Mării Negre. Faptul este confirmat și de alte surse, iar motivul nemul țumirii față de
otomani era reducerea veniturilor hanului, din pricina schimb ării condițiilor în care
se desfășura comer țul din bazinul pontic. Era vorba în primul rând de sporirea
substanțială, abuzivă , de către noii st ăpâni a taxelor vamale9. Situația aceasta îi
afecta, bineînțeles, și pe locuitorii din Caffa, gata s ă atace garnizoana turceasc ă, în
momentul în care vor fi aflat c ă flota genoveză a sosit la Chios. Acestea erau cel
puțin speranțele solilor genovezi trimi și să ia legătura cu regele polon și cu hanul
din Crimeea. Oricum, a șa cum am observat alt ădată, însăși solia moldovean ă către
Mengli Ghirai, men ționată în scrisoarea lui Zaccaria Ghizolfi din 12 august 1482,
„s-ar putea s ă fi privit tocmai planul genovez sus-amintit”10. Iar invita ția lui Ștefan
vodă de a veni cu oamenii să i în Moldova, adresată prin intermediul acestei solii,
pare să indice mai degrab ă eventualitatea în care planul cu pricina ar fi e șuat.
Trebuie spus că există încă o scrisoare atribuit ă lui Zaccaria Ghizolfi, mult
discutată mai ales de c ătre istoricii ru și și sovietici. Ea a fost redactat ă în Copa, la 8
iunie 1487, ș i a fost adresat ă marelui cneaz Ivan III. Numai c ă semnătura de la
sfârșitul textului este: „Zaharia Guigursis”. Faptul c ă în text se face referire la
„Ștefan voievod”, care l-ar fi jefuit și chinuit pe autorul scrisorii pe când încerca s ă
răzbată în ținuturile st ăpânite de marele cneaz11, l-a îndemnat – pe bun ă dreptate ! –
pe istoricul rus F. Brun s ă-l identifice cu Zaccaria Ghizolfi12. Acesta cerea
îngăduința marelui cneaz s ă se pună sub protec ția sa, împreun ă cu „casa” ș i
oamenii lui, amintind totodat ă că îi mai scrisese în două rânduri, odat ă tot din
Copa, iar alt ădată din Caffa. R ăspunsul marelui cneaz, datat în Moscova, la 18
martie 1488, era adresat lui „Zaccaria, principe de Taman” ( Zahariea kniaziu
Tamanskomu) și cuprindea încuviin țarea rugăminții acestuia13.

8 G. Grasso, Documenti riguardanti la costituzione di una lega contro il Turco nel 1481 , în
„Giornale ligustico”, VI, 1879, nr. CXIII, p. 484; vezi și Roberto Lopez, Storia delle colonie genovesi
nel Mediterraneo , Bologna, 1938, p. 444.
9 Vezi K. V. Bazilevici, Politica extern ă a statului centralizat rus în a doua jum ătate a
secolului al XV-lea , Bucureș ti, 1955, p. 353–354; Roberto Lopez, op. cit. , p. 444–445; Ștefan
Andreescu, Cetatea Alb ă – „cheia Lituaniei” ? , în RI, s. n., XIV, 2003, 5–6, anexa I, p. 115.
10 Ștefan Andreescu, Din istoria Mării Negre (Genovezi, români și tătari în spa țiul pontic în
secolele XIV–XVII) , Bucureș ti, 2001, p. 146.
11 Act editat în „Zapiski Odeskogo Obš čestva Istorii i Drevnostei”, V, 1863, doc. nr. 9, p. 273.
12 F. Brun, O poseleniach italianskich v Gazarii. Topografi českiia i istori českiia zameatki ,
în culegerea sa de studii, Černomorie. Sbornik izleadovanii po istori českoi geografii Iujnoi Rossii , I
(1852–1877), Odessa, 1879, p. 214 și 216.
13 „Zapiski Odeskogo Obš čestva Istorii i Drevnostei”, V, doc. nr. 10, p. 274.

ȘTEFAN ANDREESCU 118
Dar de abia de aici începe adev ărata încurc ătură. Căci mai există o
scrisoare a marelui cneaz Ivan Vasilievici, cu data 18 octombrie 1487, trimis ă,
după editor, unui anume „Zah aria Skara”, care, îns ă, în textul propriu-zis al actului
este indicat sub forma „Zaharia Evreul” ( Zahariea Evreianinu ). În scurta scrisoare
era vorba tot de îng ăduinț a dată pentru a veni în Rusia14. De aici, de la aceast ă
epistolă a stăpânului din Moscova s-a n ăscut teoria dup ă care Zaccaria Ghizolfi ar
fi fost de fapt evreu ! Și că ar fi fost amestecat în polemicile religioase ale
timpului… Au îns ă dreptate, dup ă părerea mea, cei ce îl despart pe „Zaharia
Skara”, „executat împreun ă cu apărătorii libert ății Novgorodului în 1477 sau în
1491”, de Zaccaria Ghizolfi sau „Guigursis”, „principe de Taman”. Printre ace ști
istorici se num ără în primul rând F. Brun, citat și mai sus, care a sus ținut că în
privința cuvântului „Evreianin” din scrisoarea din 18 octombrie 1487 trebuie c ă
avem de-a face cu o gre șeală a unui diac de cancelarie. Acesta, de fapt, ar fi trebuit
să scrie „Iverianin”, adic ă Georgianul. C ăci, într-adevă r, în vremurile trecute
„țarii” georgiano-abhazi erau privi ți drept stă pânitori ai tuturor p ământurilor de pe
ambele laturi ale Caucazului, inclusiv ai peninsulei Taman15.
Admițând identitatea lui Zaccaria Ghizolfi cu „principele de Taman” din
1487–1488, constat ăm că el dispunea de o anumit ă libertate de mișcare în zon ă,
fiind când în stepa t ătară, când la Copa, când chiar la Caffa, unde se afla o
garnizoan ă otomană ! Dacă ținem seam ă de informa țiile utilizate de c ătre istoricii
ruși, el mai tr ăia în 1491, când a renun țat definitiv s ă meargă în Rusia, deoarece
hanul Mengli Ghirai nu a vrut s ă-i dea călăuze, ca să nu-l mânie pe sultan16…
Înainte de a trece mai departe, este cred locul s ă ne întreb ăm de ce într-o
primă fază Ștefan cel Mare l-a obligat, practic, pe fostul senior din Matrega să se
înapoieze în peninsula Taman, în loc s ă-i îngăduie trecerea spre Genova ?
Indiferent dac ă acest fapt s-a petrecut în 1475 sau în 1479 – părerea lui Nicolae
Iorga ! –, el nu a putut avea decât o singură semnifica ție: domnul Moldovei nu
putea asista indiferent la abandonarea ultimei pozi ții creștine, fie ea cât de precar ă,
din ținuturile septentrionale ale M ării Negre. El știa prea bine c ă o mare putere
maritimă, cum era Genova, nu va renun ța cu ușurință la coloniile ei pontice. Și de
aceea, bineîn țeles, prezen ța lui Zaccaria Ghizolfi în apropiere de Matrega trebuia s ă
fie și să rămână un element de sprijin în eventualitatea intr ării în acțiune a unei
coaliții cre știne, din care ar fi f ăcut parte atât Genova, cât și Moldova.
Este vrednic de subliniat c ă scrisoarea lui Zaccaria Ghizolfi, din 12 august
1482, nu este, totu și, unica m ărturie despre rela țiile între Matrega și spațiul

14 Ibidem , doc. nr. 8, p. 272.
15 F. Brun, op. cit ., p. 216; Idem, în „Zapiski”, cit ., VIII, 1872, p. 291. Brun scoate în
evidență faptul c ă scrisoarea din 1482 îl v ădește pe autorul ei drept cre știn și că este puț in probabil ca
el să fi aderat ulterior la secta iudaizan ților. Vezi și E. S. Zevakin și N. A. Penč ko, op. cit. , p. 63–65,
unde sunt trecute în revist ă diferite puncte de vedere asupra acestei chestiuni.
16 „Zapiski”, ci t., V, p. 209.

ȘTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI Ș I ZACCARIA GHIZOLFI 119
românesc. Într-adev ăr, o însemnare din registrele „Massariei” din Caffa atest ă că în
22 mai 1462 doi oșteni erau trimi și de acolo „cum ambasiatore Veladi Vaivode ad
Matregam”17. Cu alte cuvinte, un sol al lui Vlad vod ă Țepeș al Ță rii Române ști a
avut drept misiune nu numai să ajungă î n C r i m e e a , l a C a f f a , c i s ă meargă mai
departe, s ă traverseze strâmtoare Vosporo (Ker č) și să răzbată până în peninsula
Taman. Din câte știu, nu exist ă deocamdat ă nici o încercare de explica ție pentru
această misiune diplomatic ă, plecată din Ț ara Româneasc ă în condi țiile în care
Vlad Țepeș aștepta iminenta invazie a o știlor otomane.
În ce mă privește, cred c ă această solie muntean ă în nordul M ării Negre
este de pus în leg ătură cu celebra și atât de controversata ambasad ă a suveranilor
orientali, în frunte cu Lodovico da Bologna. A șa cum observa Jean Richard, „elle
avait sans doute adopté la voie de terre, par la Crimée, Akkerman de Moldavie, la
Hongrie ou la Pologne, seule accessibl e depuis la chute de Constantinople”18.
Așadar, nu este deloc exclus ca domnul Țării Române ști, în anul 1460, s ă fi avut
cunoș tință despre conț inutul amintitei ambasade. Și în atmosfera atât de tensionat ă
din primăvara anului 1462, când r ăzboiul să u cu Poarta fusese inaugurat, s ă fi
încercat s ă obțină concursul principilor georgieni19. Deocamdat ă, aceasta mi se
pare singura ipotez ă plauzibil ă.

*

De curând, Michel Balard a scos la lumin ă și a publicat testamentul din 20
iunie 1303 al lui Buscarello de’Ghisolfi, str ămoșul lui Zaccaria. Din acest
document rezult ă că Buscarello avea o so ție și nu mai pu țin de ș apte copii: trei fete
și patru bă ieți. Unul dintre ace știa din urm ă purta numele de… „Argonus”. Și asta,
bineînțeles, așa cum a remarcat profesorul Balard, în amintirea faptului c ă, intrat în
serviciul Il-Khanului din Persia, Argkun, a executat pentru acesta, în anul 1289, o
misiune diplomatic ă, care l-a dus pân ă la Londra. Era vorba de organizarea unei
acțiuni conjugate contra Egiptului mameluc20. Aceasta nu a fost de altfel unica

17 N. Iorga, Acte și fragmente , III, p. 63.
18 Jean Richard, Louis de Bologne, patriarche d’Antioche, et la politique bourguignonne
envers les états de la Méditerranée orientale , în volumul s ău, Croisés, missionnaires et voyageurs.
Les perspectives orientales du monde latin médiévale , Variorum Reprints, London, 1983, XXI, p. 64.
Pentru autenticitatea ambasadei, anterior s-a pronun țat și L. Pastor, Histoire des Papes depuis la fin
du Moyen Âge , ed. a V-a, t. III, Paris, 1924, p. 236.
19 Pentru Anthony A. M. Bryer, tocmai ce i doi emisari georgien i din grupul condus de
Lodovico de Bologna „seem to be the only ones who actually travelled with Ludovico from the
Caucasus” (Anthony A. M. Bryer, Ludovico da Bologna and the Georgi an and Anatolian Embassy of
1460–1461, în volumul s ău, The Empire of Trebizond and the Pontos , Variorum Reprints, London,
1980, X, p. 184).
20 Michel Balard, Sur les traces de Buscarello de’Ghisolfi , în vol. Dei gesta per Francos.
Études sur les croisades dédiées à Jean Richard , edited by Michel Balard, Benjamin Z. Kedar and
Jonathan Riley-Smith, Ashgate Publishing Limited, Aldershot (Hampshire), 2001, p. 72–73 și 77.

ȘTEFAN ANDREESCU 120
misiune în Occident îndeplinit ă de Buscarello în slujba Il-Khanilor mongoli. În
1302–1303, el a c ălătorit din nou spre apusul Europei cu o misiune similar ă, dar de
astă dată în calitatea de emisar al Il-Khanului Ghazan. Ne d ăm așadar seama cât de
vechi ș i de strânse au fost leg ăturile acestei familii genoveze cu Orientul !
Nu știm cu precizie când a ajuns Matrega în st ăpânirea familiei Ghizolfi.
După părerea lui Michel Balard, „les Ghisolfi se créèrent à la fin du XIVe siècle
une seigneurie à Matrega”21. Istoricii ru și cred îns ă că faptul s-a petrecut ceva mai
târziu, în anul 1419, când Simone Ghizolfi – bunicul lui Zaccaria – s-a c ăsătorit cu
„Bicha-khatun”, fiica prin țului circaz Beka II (m. 1392)22. Oricum, în anul 1424
Simone Ghizolfi era stă pân în Matrega, iar autorit ățile din Genova consim țeau să -i
acorde o subven ție anuală de 50 de sommi, pentru ap ărare23.
Așa cum s-a observat, Zaccaria Ghizolfi s-a aflat mereu într-o „dubl ă
dependen ță”: de o parte – și mai ales – fa ță de cârmuirea din Caffa, de cealalt ă, față
de prinții circazi care-l înconjurau24. Sub acest din urm ă aspect, merit ă a fi amintit
episodul din anul 1457, când locuitorii din Matrega s-au r ăsculat și au vrut s ă rupă
legăturile cu Caffa, iar prin ții circazi i-au sprijinit și au izbutit s ă ocupe cet ățuia de
acolo ( quo tempore populi dicti loci re releuarunt contra Capham et obsederunt
dictum castrum insimul cum dominis Zichie ). Ulterior, unul dintre ace știa,
„Cadibeldi”, l-a repus în drepturi pe Zaccaria Ghizolfi, desigur în strict ă
dependen ță față de el25.
Poziția strategic ă „cheie” de ținută de Matrega în nordul M ării Negre era,
fără doar ș i poate, bine cunoscut ă lui Ștefan cel Mare. Cele dou ă momente din
relațiile lui cu seniorul genovez de aco lo, fie când l-a împiedicat s ă treacă prin
Moldova, fie când, peste câ țiva ani, l-a invitat să vină în țara lui, trebuie în țelese în
contextul evenimentelor dramatice de după căderea Crimeii în stă pânirea otoman ă.
În amândou ă împrejur ările, atitudinea domnului Moldovei m ărturisește despre
politica lui pontic ă, care țintea înlăturarea rapid ă a domina ției Porții din zona
septentrional ă a Mării Negre. Numai a șa ar fi putut fi salvate și pozițiile pontice ale
Moldovei, Chilia și Cetatea Alb ă.

21 Ibidem , p. 76.
22 F. Brun, O poseleniach italianskich v Gazarii …, p. 214.
23 Vezi Laura Balletto, Liber Officii Provisioni s Romanie (Genova, 1424–1428) , Genova,
2000, doc. nr. 1, p. 7.
24 E. S. Zevakin și N. A. Penč ko, op. cit. , p. 69.
25 Vezi A. Vigna, Codice diplomatico delle coloni e Tauro-Liguri durante la signoria
dell’Ufficio di S. Giorgio , t. II, Genova, 1871, p. 845–846. Vezi și W. Heyd, op. cit. , II, p. 395.

ȘTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI Ș I ZACCARIA GHIZOLFI 121

Scrisoarea lui Zaccaria Ghizolfi din 12 august 1482
(Arhivele Statului Genova, Ms. 849 )

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 123–132. ȘTEFAN S. GOROVEI
FEUDELE ARDELENE ALE LUI ȘTEFAN CEL MARE.
OBSERVA ȚII PE MARGINEA IZVOARELOR
Împrejurările istorice de ordin general în care se plaseaz ă cercetarea de fa ță
sunt îndeob ște cunoscute. În a doua jum ătate a deceniului nou ă al veacului al XV-lea,
regele Matias al Ungariei a „dă ruit” lui Ștefan dou ă cetăți în Transilvania, Ciceul
și Cetatea de Balt ă, ca despă gubire pentru Chilia și Cetatea Alb ă, pierdute în vara
anului 1484, și ca să nu se îndep ărteze de alian ța cu regatul ungar: „ Castra
Cziczo et Kikellewar in partibus regni Transsilvanis existentia pro Killya et
Nester Alba, per Turcas occupatis, data… ”, spune un document (1540), „ ne post
amissas Kyllye et Neztheralba a corona deficeret ”, adaugă un altul (1528)1. Data
exactă a acestei donaț iuni nu este cunoscută , dar trebuie s ă se admită că nu numai
anul 1484 iese din discu ție, dar chiar și 1485 și cel puțin o bună parte din 1486 nu
sunt de luat în seam ă, întrucât reprezint ă tocmai intervalul când domnul
Moldovei c ăutase sprijinul regelui Cazimir al Poloniei, revenind sub suzeranitatea
acestuia, prin jur ământul de la Colomeea; în noiembr ie 1485, în zilele luptei de la
Cătlăbuga, regele Matias scria din Viena (unde intrase triumfal la 1 iunie)
principilor Imperiului, protestând cu vehemen ță împotriva acestui act2. Câțiva ani
mai târziu, în iulie 1489, va fi rândul lui Cazimir s ă se plâng ă papei Inocen țiu
al VIII-lea c ă regele Ungariei îi r ăpise vasalul. În acest interval s-a produs
restabilirea rela țiilor lui Ș tefan cu Matias și, implicit, donarea cetăț ilor
ardelene.
În stadiul actual al cuno ștințelor, pare foarte plauzibil ă conexarea acestui
eveniment cu încheierea p ăcii moldo-otomane și a celei ungaro-otomane. Cred în
această conexiune, întrucât o sugereaz ă însăși succesiunea cronologică a faptelor.
În vara anului 1486, regele Matias era în tratative intense cu emisarii Por ții; la 9
iulie, au fost stabilite, la Pécs, dup ă discuții care au durat 17 zile, condi țiile
preliminare încheierii p ăcii, lăsându-se un r ăgaz de șase luni „pentru rezolvarea
câtorva incidente”3. Tocmai în timpul tratativelor de la Pécs și tocmai în legă tură
cu veștile despre ele, se men ționează – la 6 iulie 1486 – nemul țumirea domnului
Moldovei fa ță de neincluderea cetăț ilor sale în armisti țiul ungaro-otoman, precum

1 Andreas Veress, Acta et epistolae relationum Transyl vaniae Hungariaeque cum Moldavia
et Valachia , I, Budapesta, 1914, p. 172, nr. 130 (1528) și p. 304, nr. 264 (1540).
2 N. Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor , III, Bucure ști, 1897, p. 103–106
(v. și p. 106, nota 2); Hurmuzaki-Densu șianu, Documente , II, 2, p. 291–293.
3 Nagy Pienaru, O misiune diplomatic ă otomană în Ungaria (1486) , în RI, XIII, 2002,
3–4, p. 144.

ȘTEFAN S. GOROVEI 124
și despărțirea sa de regele Matias4. Pare puț in probabil c ă regele Ungariei s ă fi
putut dobândi o pace stabil ă cu sultanul, menținând preten țiile sale asupra cet ăților
cucerite de turci la 1484. În acela și timp, îns ă, nici nu putea ajunge la pace
recunoscând, din proprie ini țiativă , stăpânirea turceasc ă asupra cet ăților, atâta timp
cât Moldova îns ăși nu accepta noua stare de lucruri. Cu alte cuvinte, era necesar ca
mai întâi domnul Moldovei s ă reglementeze raporturile sale cu Poarta – acceptând,
astfel, implicit, noul statut al cet ăților – pentru ca, mai apoi, regele Ungariei s ă
poată obține înnoirea armisti țiului.
Este posibil ca, în acest context , regele Matias s ă fi aruncat în balan ță un
argument greu, pentru a-l determina pe domnul Moldovei, pe de o parte, să
revigoreze alian ța cu el și, pe de alt ă parte, să accepte pierderea Chiliei și a Cetăț ii
Albe. Acest argument a fost promisiunea de a-i ceda, ca feude personale, Ciceul și
Cetatea de Baltă5. Mai multe surse arat ă că mobilul acestei dona ții a fost de a
preveni ruperea leg ăturii dintre Ștefan și regele Ungariei6. Data acestei dona ții nu
este cunoscut ă, istoricii acceptând, îns ă, îndeobș te, anul 14897. Mi se pare, îns ă,
mai probabil c ă numai asigurat de o asemenea „desp ăgubire” – deosebit de
important ă prin semnifica ție și consecin țe – ș i având în vedere și atitudinea regelui
Poloniei, limitat ă la platonice proteste diplomatice (în paralel cu taton ări pentru
încheierea p ăcii), Ștefan a putut accepta s ă facă pasul pe care sperase să -l evite: a
trimis la Poart ă un sol, care, predând haraciul, s-a întors cu cuvântul de pace al
sultanului; or, acest eveniment s-a petrecut în toamna anului 14868. Foarte

4 Scrisoarea lui Iulius Caesar Valentinus, din 6 iulie 1486, trimis ă din Zagreb ducelui
Ferrarei, Hercule d’Este; cf. I. Ursu, Ștefan cel Mare și turcii , București, 1914, p. 119 și nota 1;
Nagy Pienaru, op. cit. , p. 146; idem, Confruntare și diploma ție la Dun ăre. Tratatele de pace
otomano-ungare încheiate de Bayezid II și Matia Corvin , în RI, XIV, 2003, 3–4, p. 187.
5 Victor Motogna, St ăpânirea lui Ștefan cel Mare asupra Ciceului , în RI, 1922, VIII, p.
128–136.
6 Cf. I. Ursu, Ștefan cel Mare , București, 1925, p. 202–204 (nota).
7 Propunerea lui I. Ursu, op. cit. , p. 202, preluat ă de istoriografia româneasc ă, dar nu prin
raportarea la acest istoric, ci la Constantin C. Giurescu, întruc ât el a popularizat -o prin a sa Istoria
românilor . S-au propus și alte datări, în afară de cea a lui Victor Motogna ( op. cit. , p. 134), anul 1484,
care nu mai poate fi sus ținută: 1487–1489 (Radu Constantinescu, Moldova și Transilvania în vremea
lui Petru Rare ș. Relații politice și militare , București, 1978, p. 8), circa 1486, în leg ătură cu pacea
moldo-otoman ă (Ion Todera șcu, Unitatea româneasc ă medieval ă, I, Bucureș ti, 1988, p. 145), „prin
1486” (Ioan Dr ăgan, Nobilimea româneasc ă din Transilvania între anii 1440–1514 , Bucureș ti, 2000,
p. 233) sau „după 1486 (începerea tratativelor de pace moldo-turce), mai probabil în preajma anului
1489” (Ioan-Aurel Pop, Rela ții între Transilvania și Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare , în AMN ,
31, 1994, 2, reluat în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie , carte tip ărită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire
Putna, 2003, p
. 429).
8 În privin ța datării acestui eveniment – a c ărui plasare în anul 1486 pare s ă nu mai
întâmpine nici o opozi ție între istoricii români – se ajunge , încet, la o limp ezire, care înseamn ă, de
fapt, revenirea la aceea propus ă, demult, de Nicoar ă Beldiceanu: octombrie 1486 . Datarea mai
timpurie, în prim ăvară, nu se mai poate sus ține, în urma studiilor istoricului Nagy Pienaru. Pentru
octombrie 1486 – v. Nicoar ă Beldiceanu, Die Feldzug Bajezid’s II. gegen die Moldau und die

FEUDELE ARDELENE ALE LUI ȘTEFAN CEL MARE 125
curând9, a trebuit s ă urmeze și restabilirea rela țiilor Moldovei cu Ungaria și,
implicit, trecerea Ciceului și a Cetății de Balt ă în mâinile lui Ș tefan ca feude
personale10 și ca despăgubire pentru pierderea Chiliei și a Cetăț ii Albe.
Cele două castele cu domeniile lor însemnau un teritoriu întins, cu multe

Schlachten bis zum Frieden von 1486 , prezentat ă ca teză de doctorat în 1955 la München (sub
conducerea renumitului turcolog Franz Babinger) și rămasă, din păcate, nepublicat ă; idem, La
Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au début du XVIe siècle, în REI, XXVII, 1969, 2, p. 244–245
și nota 8; autorul a p ăstrat aceast ă datare pân ă în ultima sa lucrare consacrat ă relațiilor
moldo-otomane, din 1992: Nicoar ă Beldiceanu-N ădejde, Știri otomane privind Moldova
ponto-dunărean ă (1486–1520) , în AIIX , XXIX, 1992, p. 86, 94, 99–101, 104. În istoriografia din
România: Ștefan S. Gorovei, Moldova în „Casa P ăcii”. Pe marginea izvoarel or privind primul secol
de relații moldo-otomane , în AIIAI , XVII, 1980, p. 643–645, 666–667; idem, Pacea moldo-otoman ă
din 1486. Observaț ii pe marginea unor texte , în RdI, 35, 1982, 7, p. 807–821 (reluat în volumul
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie , p. 496–515); idem, La paix moldo-ottomane de 1486
(Quelques observations en marge des textes ), în RRH , XXI, 1982, 3–4, p. 415–421. Pentru aprilie
1486 – v. Tahsin Gemil, Observații referitoare la încheierea p ăcii și stabilirea hotarului dintre
Moldova și Imperiul Otoman (1486) , în RA, 1983, 2, p. 117–128 (p. 124: „Momentul propriu-zis al
încheierii oficiale a p ăcii credem c ă a fost în aprilie 1486”); versiunea francez ă: idem, Quelques
observations concernant la conclusion de la paix entr e la Moldavie et l’Empire Ottoman (1486) et la
délimitation de leur frontière , în RRH , XXII, 1983, 3, p. 225–238 (v. p. 235). Ulterior, ipoteza a fost
înfățișată ca o certitudine absolut ă: idem, Românii și otomanii în secolele XIV–XVI , Bucureș ti, 1991,
p. 153; pentru mai–iulie 1486 – v. Nagy Pienaru, Tratatul de pace moldo-otoman (1486) , în volumul
Național și universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia
împlinirii a 70 de ani, Bucure ști, 1998, p. 301–302. Cercet ările continuate de isto ricul Nagy Pienaru
(menționate supra ) conduc, îns ă, până la urmă, tot către toamna anului 1486 – cf. Ștefan S. Gorovei,
Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior . O istorie a lui Ștefan cel Mare , Sfânta
Mănăstire Putna, 2005, p. 241.
9 Pentru a p ăstra toate precau țiile necesare, am în vedere anii 1487–1488; cred c ă există
temeiuri pentru a ne orienta spre prima parte a acestui interval, îns ă nu este aici locul pentru a le
discuta. Oricum, în 1486, când Dieta regatului polon s-a întrunit la Piotrków, Ștefan și-a trimis solii
acolo, exercitându- și astfel dreptul ( și datoria) sa de vasal al Coroanei: acestor soli – „ nunciis domini
Palatini Valachie ad Regiam Maiestatem in convencionem pyetrkoviensem euntibus ” – li s-au dat
provizii la Liov (N. Iorga, Studii și documente , XXIII, Bucureș ti, 1913, p. 318–319, nr. LXXXIX).
Nu cunosc, din pă cate, data exact ă a întrunirii Dietei la Piotrków în 1486, iar extrasul din socotelile
liovene, publicat de N. Iorga, nu este datat decât „[1486]” !
10 După istoricul Radu Constantinescu, „actul de cesiune [a cet ăților – n. ns. ] se încheie
îndată după căsătoria lui Alex ăndrel cu fiica magnatului maramure șean Drágfi Bertalan (1489),
moștenitorul lui Ștefan luând simbolic în st ăpânire feudele ardelene cu titlu personal”: Radu
Constantinescu, op. cit. , p. 11. Pentru a sus ține aceast ă afirmație, autorul citeaz ă (p. 133, nota 39) A
Csiki Székely Krónika , ed. L. Szádecky, Budapesta, 1905, p. 132 – unde se spune: „ Ipse autem in
terra sua spectabili honore confirmatur ” –, precizând c ă în aceast ă cronică evenimentul este gre șit
plasat „în 1496, anul mor ții lui Alexandru”. Nu am putut controla aceast ă informație (neaflat ă, se
pare, și în alte izvoare), respectiva cronic ă secuiască nefiindu-mi accesibil ă. Pe de o parte, tocmai
„căsătoria lui Alex ăndrel cu fiica magnatului maramure șean Drágfi Bertalan” nu poate fi demonstrat ă;
pe de alt ă parte, afirma țiile istoricului citat sunt de prea multe ori ( și fără nici un avertisment)
rezultatul unor interpretă ri proprii foarte… pers onale. Ca atare, pân ă la verificarea izvorului
menționat, nu m ă pot bizui în n ici un fel pe respectiva informa ție.

ȘTEFAN S. GOROVEI 126
zeci de sate11 – la care, prin cump ărături, se vor ad ăuga încă altele12, ajungând la
peste 10013 –, asigurând domnului Moldovei nu numai un refugiu pentru cazul
când ar fi pierdut domnia, dar și un venit consistent și sigur. Ștefan își va exercita
acolo puterea în limitele maxime îng ăduite de rânduielile locului și ale vremii,
ridicând biserici și sprijinind episcopiile de la Vad și Feleac, legate de Mitropolia
Sucevei și a toată Moldovlahia14. Prin aceste domenii, Ștefan și urmașii săi
imediați au putut avea o influen ță însemnat ă în masa locuitorilor români din
Transilvania15, iar legă turile din domeniul ecleziastic sugereaz ă existența unor
proiecte chiar mai înalte, fire ști la urmaș ul unor neamuri de cnezi și voievozi
maramure șeni.
A intrat, îns ă, domnul Moldovei în posesia castelelor și a domeniilor
deîndată ce a refă cut alianța cu Ungaria ?

Nu s-a păstrat actul prin care regele Matias a f ăcut această donatio16, dar
existența lui este mai presus de orice îndoial ă: o donație atât de important ă nu se
făcea niciodată fără un act scris, beneficiarul neputându-se ap ăra de preten țiile
altora doar prin invocarea cuvânt ului unui monarh. Pe de alt ă parte, în porunca dat ă
de regele Vladislav, în 1492, pentru a șezarea domnului Moldovei în st ăpânirea

11 În lucrările consultate, cifrele variaz ă; astfel, Ion Sab ău dă 39 de sate pentru domeniul
Ciceului și șapte pentru cel al Cet ății de Balt ă (Ion Sabă u, Relațiile politice dintre Moldova și
Transilvania în timpul lui Ștefan cel Mare , în volumul Studii cu privire la Ștefan cel Mare , București,
1956, p. 238); David Prodan – 63 de sa te pentru Ciceu (David Prodan, Domeniul Cet ății Ciceu la
1553, în AIIAC , VIII, 1965, p. 73–113); Alexandru G ăină – 50 de sate pentru Ciceu ș i aproape 10
pentru Cetatea de Balt ă (Alexandru G ăină, Legături biserice ști și culturale între Transilvania și
Moldova pe timpul lui Ștefan cel Mare (1457–1504) , în MA, XX, 1975, 11–12, p. 868–869; reluat în
volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Biserica. O lec ție de istorie , carte tip ărită din inițiativa și sub
îndrumarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire
Putna, 2004
, p. 187–188); Radu Constantinescu men ționează „vreo 55 de sate” pentru Ciceu ș i vreo
43 pentru Cetatea de Balt ă (Radu Constantinescu, op. cit. , p. 11 și 19–20), cifre preluate și de Ion
Toderașcu (op. cit. , p. 145–146), precum și de Ioan-Aurel Pop ( op. cit. , p. 428), în vreme ce Ioan
Drăgan indic ă 55–60 de sate pentru domeniul Ciceului și circa 40 pentru acela al Cet ății de Balt ă
(Ioan Drăgan, op. cit. , p. 143, 233). V. și Fr. Kiss, Posesiuni moldovene ști în Transilvania (sec.
XV–XVI) , în SAI, XXX–XXXI, 1975, p. 13–24.
12 Cf. Ion Sab ău, op. cit. , p. 238–239 (documentele sunt publicate de Andreas Veress, Acta
et epistolae… ).
13 Ioan-Aurel Pop, op. cit. , p. 429.
14 Alexandru G ăină, op. cit. , p. 869–871; Ion Todera șcu, op. cit. , p. 149; Ioan-Aurel Pop,
op. cit ., p. 430; Marius Porumb, Ștefan cel Mare și Transilvania. Leg ături culturale și artistice
moldo-transilvane în sec. XV–XVI , Cluj-Napoca, 2004, p. 18–25. V. ș i Al. Simon, Feleacul medieval.
Comunitate româneasc ă și reședință ecleziastică, în volumul Confesiune și cultură în Evul Mediu. In
honorem Ion Todera șcu, studii reunite de Bogdan-Petru Maleon ș i Alexandru-Florin Platon, Iaș i,
2004, p. 120–130.
15 Cf. Ion Todera șcu, op. cit. , p. 144–147; Ioan-Aurel Pop, op. cit ., p. 429–431.
16 Cf. Ion Todera șcu, op. cit. , p. 145: „Actul regal de concedare, dacă a existat, nu ne este
cunoscut”.

FEUDELE ARDELENE ALE LUI ȘTEFAN CEL MARE 127
domeniilor17, formula nova donatio implic ă tocmai existenț a privilegiului anterior,
pe baza căruia a fost eliberat unul nou.
Nu numai c ă actul regelui Matias s-a pierdut, dar nici nu avem vreo alt ă
știre despre situa ția feudelor ardelene până la 1492, adic ă tocmai dup ă vreo patru
ori cinci ani de la atribuirea lor, fie și numai nominală . Cea dintâi men țiune certă
despre domnul Moldovei ca de ținător al acestor feude dateaz ă din 18 aprilie 1492.
La acea dat ă, conventul de la Cluj-Mă năștur a fost împuternicit de rege s ă așeze pe
Ștefan și pe Alexandru la Ciceu și Cetatea de Balt ă ca stăpâni legitimi ai castelelor,
precum și ai tuturor oraș elor, satelor, posesiunilor și drepturilor, terenurilor și
dărilor care ț in de ele. Toate acestea, Ștefan le primise din mâinile r ăposatului rege
Matias („ a manibus eiusdem condam domini Mathiae regis ”) ca răsplată pentru
„strălucita lui credință și meritele slujbelor sale credincioase” ( praeclaram illam
fidem et fidelium obsequiorum merita ) și le-ar fi ținut, de atunci și până în ac ea zi,
în pașnică și liniștită stăpânire, beneficiind acum de o confirmare, cu titlul de „ nova
donatio”, împreună cu „ Magnificus Alexander, filius eius ”18, moștenitorul
prezumtiv al tronului. Punerea în posesie s-a f ăcut la 4 octombrie 1492,
înregistrându-se protestele unor nobili ar deleni, din familii însemnate (Bethlen,
Pongracz), care știau că au drepturi în acele locuri19.
Aceste proteste, ca ș i judecățile care au mai urmat câ țiva ani, par să
sugereze cu putere faptul că , până în 1492, Ștefan nu a st ăpânit efectiv Ciceul și
Cetatea de Balt ă cu domeniile aferente , ca ș i cum actul donativ al regelui Matias
nu ar fi fost pus în practic ă și executat îndată după emiterea lui. Și, ceea ce este
încă și mai ciudat, această executare nu s-a f ăcut nici în primii doi ani ai
noii domnii.
O asemenea situaț ie nu poate fi corespunz ătoare realit ății: nu era domnul
Moldovei omul care s ă nu ia de îndat ă în stăpânire ceea ce era sau devenise bunul
său propriu, și să aștepte câțiva ani pentru executarea unui act de dona ție.
Cred că explicația este cu totul alta.
În colecția sa de documente, Andrei Veress a publicat, imediat dup ă
porunca trimis ă de regele Vladislav conventului din Cluj-Mă năștur, la 18 aprilie

17 V. infra .
18 Andreas Veress, op. cit. , p. 43–44, nr. 39. Documentul este datat „ feria quarta proxima
ante festum resurrectionis Domini ”. Întrucât, în 1492, Pa știle au fost la 22 aprilie, miercurea imediat
premergătoare este, în adev ăr, 18 aprilie. Cu toate acestea, un rezumat al documentului a fost publicat
sub data de 7 iunie 1492 (Hurmuzaki-Densu șianu, Documente , II, 2, p. 327), preluat ă apoi în unele
studii istorice (v., de exemplu, Ion Sab ău, op. cit., p. 237; Ion Todera șcu, op. cit. , p. 145). Acela și
document apare citat și cu alte date, precum 18 martie (Radu Constantinescu, op. cit. , p. 20), 21
martie (Vasile Pârvan, Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Ungaria , în idem, Studii de istorie medieval ă
și modernă, edi ție îngrijită de Lucian Nastas ă, București, 1990, p. 185) și 25 aprilie (N. Iorga, Studii
istorice asupra Chiliei și Cetăț ii Albe , București, 1899, p. 272). După părerea lui N. Grigora ș, regele
Vladislav al II-lea i-ar fi confirmat înc ă din 1491 lui Ștefan și fiului său, Alexandru, st ăpânirea asupra
celor dou ă cetăți (N. Grigora ș, Moldova lui Ștefan cel Mare , Iași, 1982, p. 232).
19 Andreas Veress, op. cit. , p. 45, nr. 39.

ȘTEFAN S. GOROVEI 128
1492, înc ă un act relativ la aceea și problem ă – a feudelor lui Ștefan20. Documentul
este nedatat și nu are nici numele emitentului, îns ă, în func ție de documentul
precedent, editorul l-a a șezat și pe acesta sub aceea și dată, pusă între paranteze
drepte – „[Buda, 18 aprilie 1492]” – și l-a atribuit tot regelui Vladislav:
„Wladislaus II. Rex Hungariae pro Stephano vaivoda Moldaviae ”. Regestul actului
sună așa: „Donatio proventus castrorum [Csicsó et Kükül ővár] vitae comite”.
Această ultimă mențiune mi-a atras aten ția și m-a îndemnat s ă citesc cu toat ă grija
documentul din care lipsesc nu numai numele emitentului și data, dar chiar și
numele cetăț ilor. Iată-i cuprinsul:

„Nos etc. Memoriae commendamus etc. Quod nos
debitum habentes respectum ad praeclaram fidem illam ac
fidelitatem, quam fidelis noster Spectabilis et Magnificus
Stephanus waywoda Terrae Moldaviae, Sacrae imprimis huius regni nostri Hungariae coronae ac Maiestati nostrae exhibuit et
impendit atque in omni rerum suarum statu et conditione
observaturum sese promisit, universos proventus nostros, qui nobis de pertinentiis castrorum suorum t. et t. vocatorum in partibus
regni nostri Transsilvanensis habitorum ordinaria lege et consuetudine devenire deberent, ei dem vitae suae comite duximus
penitus et per omnia relaxandum, atque in subsidium suum conservationemque eorundem castrorum suorum libero iure tempus
infra remissum deputandum; immo relaxamus et deputamus per
praesentes. Quo circa vobis fidelibus nostris Magnificis t.
waywodae praedictarum partium regni nostri Transsilvanarum et
comitibus Siculorum nostrorum eiusque vicewaywodis ac
vicecomitibus Siculorum nostrorum, item dicatoribus praedictorum proventuum nostrorum ordinariorum partibus in eisdem pro tempore constitutis firmiter praeci pimus et mandamus, quatenus a
modo deinceps huiusmodi proventus nostros ordina//rios ex pertinentiis dictorum castrorum t. et t. dicare et exigere dicarique et exigi facere nullo modo praesumatis, sed eosdem eidem
Stephano waywodae hominibusque suis per ipsum ad hoc deputatis
per universum tempus vitae suae libere et sine omni impedimento
et contradictione exigendos et colligendos relinquere. Datum ”.

Deși i-a făcut regestul men ționat, experimentatul editor care a fost Andrei
Veress nu pare s ă fi acordat aten ție unor elemente care deosebesc fundamental
acest act de porunca regal ă din 18 aprilie 1492.
În actul discutat, beneficiarul este numai „ Spectabilis et Magnificus
Stephanus waywoda Terrae Moldaviae ”, iar obiectul îl constituie „ proventus ”,

20 Ibidem , p. 45–46, nr. 40.

FEUDELE ARDELENE ALE LUI ȘTEFAN CEL MARE 129
adică roadele sau recoltele produse de p ământurile care țineau de cele dou ă cetăți
ale domnului moldovean, și care roade, în chip legal și după obicei, se cuveneau
regelui: „ universos proventus nostros, qui nobis de pertinentiis castrorum suorum
t. et t. vocatorum in partibus regni nostri Transsilvanensis habitorum ordinaria
lege et consuetudine devenire deberent ”. Numai acest „ proventus ”, cules pân ă
atunci de rege, este cedat acum domnului Moldovei și numai pentru durata vie ții
sale: formula „ vitae suae ” se repet ă de două ori, a dou ă oară cu toată limpezimea
posibilă, per universum tempus vitae suae , „pentru toat ă durata vie ții sale”.
Spre deosebire de acest act, porunca regal ă din 18 aprilie 1492 are în
vedere nu numai pe domn, dar și pe fiul s ău, Alexandru, ș i încă și pe toți
moștenitorii și urmașii lor: „ memorato Stephano vaivodae ac per eum Magnifico
Alexandro, filio eiusdem ipsorumque veris haeredibus et posteritatibus
universis ”21. Ceea ce în actul nedatat se înf ățișează ca o cedare (ară tată de folosirea
verbului „ relaxo ”) cu caracter viager („ per universum tempus vitae suae”) doar a
uzufructului („ proventus ”) către o singur ă persoană, în actul datat este o proprietate
deplină, cu caracter perpetuu, aparț inând domnului Moldovei, fiului s ău și
urmașilor lor. Deosebirea este fundamental ă și mi se pare c ă nu trebuie s ă stărui
pentru a dovedi c ă cele dou ă acte nu pot avea aceeaș i dată și, mai mult, nu pot
aparține nici m ăcar unui interval scurt de timp.
De fapt, ce este acest document, care trece de obicei neobservat și de care
nu pare să se fi „împiedicat” nici unul dintre istoricii, mai vechi sau mai noi22, care
au scris despre feudele ardelene ale lui Ștefan cel Mare ? Men țiunea foarte sumar ă
a editorului arat ă că nu avem de-a face cu originalul, și nici măcar cu o copie a sa,
ci doar cu o mostră de formular diplomatic , ceea ce explic ă omisiunile
menționate (numele emitentului, data, numele cet ăților). Textul a fost recuperat de
Andrei Veress dintr-o veche culegere de asemenea formulare, alc ătuită de Nicolaus
Olachus și aflată în biblioteca unei m ănăstiri: „Liber formularum archiepiscopi
Nicolai Oláhi, fol. 19. Bibliotheca conventui de Jászó Ms. No. 78”.

În chip evident, actul nedatat est e anterior celui din 18 aprilie 1492.
Această certitudine, împreună cu deosebirile fundamentale dintre cele două texte,
obligă la o reconstituire a faptelor mult mai nuan țată decât cea de până acum.
Astfel, trebuie s ă se pună mai întâi întrebarea: actul nedatat apar ține regelui
Matias sau regelui Vladislav ? În primul caz, ar data din anii c. 1487–1490, în al
doilea caz, ar data din anii 1490–1491.

21 Ibidem , p. 44, nr. 39.
22 Cea mai recent ă abordare a subiectului – Nicolae Edroiu, Transylvanian Possessions of
the Wallachian and Moldavian Princes (the 14t h–16th Centuries). Political-Social and Cultural-
Historical Significance, în Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , volum editat de Petronel
Zahariuc și Silviu V ăcaru, Iași, 2003, p. 185–195 – aduce, pe ntru perioada în discuț ie, numai
informația general ă cunoscut ă.

ȘTEFAN S. GOROVEI 130
Dacă emitentul ar fi regele Vladislav, ar trebui s ă admitem că Matias a
cedat lui Ștefan doar cet ățile, iar Vladislav, într-o prim ă etapă, a adăugat venitul
recoltelor, iar apoi a ad ăugat cetăților și stăpânirea efectiv ă a domeniilor, extinzând
efectul acestei dona ții, de la Ștefan singur pe durata vie ții sale, la Ștefan și toți
succesorii ș i moștenitorii s ăi, in perpetuum .
Dacă emitentul ar fi regele Matias, ar însemna c ă actul respectiv ar fi un fel
de completare a dona ției inițiale, întrucât în act Ștefan apare ca fiind deja posesorul
cetăților („ de pertinentiis castrorum suorum […] in partibus regni nostri ”); în acest
caz, ar trebui s ă presupunem existenț a încă a unui act, care a produs extinderea
menționată.
Cu alte cuvinte, indiferent de emiten ți, au existat cel pu țin cinci etape cu
cinci documente corespunz ătoare:
1) atribuirea cet ăților, de către regele Matias, lui Ștefan singur (probabil
în uz viager) – act necunoscut ;
2) cedarea veniturilor domeniilor aferente , tot către Ștefan singur, și
tot cu titlu viager – actul cunoscut din Liber formularum a lui Olachus;
3) extinderea dona ției, pentru a include și domeniile aferente, c ătre
Ștefan și fiul său – act necunoscut (poate chiar două acte succesive, pentru fiecare
chestiune în parte);
4) nova donatio a regelui Vladislav, pentru Ștefan și Alexandru – act
necunoscut ;
5) punerea în posesie – actul cunoscut, din 18 aprilie 1492.
Odată evidențiate aceste detalii, se poate constata c ă indicii în favoarea lor
se află chiar în porunca regal ă din 18 aprilie 1492.
Mai întâi, se vede c ă a mai existat înc ă cel puț in un document de la regele
Vladislav; monarhul porunce ște să se facă punerea în posesie „în tă ria altor scrisori
ale noastre”, care con țineau „titlul noii noastre dona țiuni”: novae nostrae
donationis titulo, vigore aliarum litterarum nostrarum.
Pe de alt ă parte, regele Vladislav lasă să se înțel eag ă că el nu a f ăcut
altceva decât a înnoit dona ția predecesorului s ău: „quo eadem a manibus praefati
condam domini Mathiae regis habuit et tenuit, et quo etiam nostrae Maiestatis
incumbit collationi ”.
Cu aceasta, r ămâne neclar numai dac ă extinderea dona ției către Ștefan și
toți urmașii săi a fost opera regelui Matias sau a regelui Vladislav; îns ă cred că
devine limpede c ă cel puțin atribuirea uzufructului domeniilor din jurul cet ăților a
fost înfăptuită tot de Matias. Ca atare, cred c ă actul fă ră emitent ș i fără dată,
copiat de Andrei Veress din Liber formularum a lui Olachus, a ie șit din cancelaria
regelui Matias.
Așa stând lucrurile, cred – mai departe – c ă Matias a cedat lui Ș tefan cel
Mare, cu prilejul reluă rii raporturilor dintre ei pe baza tratatului din 1475, cele dou ă
cetăți; momentul ar putea fi 1486 sau 1487 . Ulterior, i-a cedat dreptul de a culege

FEUDELE ARDELENE ALE LUI ȘTEFAN CEL MARE 131
roadele de pe domeniile cet ăților, ca să-i fie de ajutor ș i pentru p ăstrarea ziselor
cetăți („in subsidium suum conservationemque eorundem castrorum suorum”).
Acest pas trebuie s ă se fi produs în preajma morț ii regelui (care se afla la Viena,
unde l-a și ajuns sfâr șitul vieții) și probabil c ă hotărârea nu a mai apucat a fi pus ă în
practică din pricina luptelor pentru succesiune. Ca atare, nu a r ămas nici o urm ă în
documente despre adunarea venitu rilor de pe domeniile celor dou ă cetăț i.
Statornicirea rela țiilor lui Ștefan cu regele Vladislav, în împrejur ările
cunoscute ast ăzi destul de bine datorit ă cercetărilor istoricului Ș erban Papacostea23,
a avut, probabil, drept consecin ță, nu numai confirmarea dona ției regelui r ăposat,
dar și extinderea ei, în sensurile arătate: pe de o parte, uzu fructul s-a transformat în
drept de st ăpânire efectivă – porunca regal ă din 18 aprilie 1492 folose ște cuvântul
dominium : „in dominium eorundem castrorum et cunctarum pertinentiarum
suarum ”; „in dominium eorundem et earundem ” – ș i, pe de altă parte, uzul viager
s-a transformat în stăpânire perpetuă și ereditar ă.
De altfel, mi se pare foarte probabil ca aceasta s ă fi fost, de la început,
însăși dorința lui Ș tefan: stăpânirea personal ă, deplină și ereditar ă, pentru el ș i
pentru urma șii săi. E ușor de înțeles că numai un asemenea statut îl putea face să se
simtă oarecum desp ăgubit de pierderea cet ăților pontice, asupra că rora avusese
stăpânirea exclusiv ă și necondi ționată. Cetățile ard e lene și domeniile lor – repede
extinse prin cump ărături de la vechii st ăpâni – au devenit ocina domnilor Moldovei
sau, în limbajul documentelor vremii, „dreapta lor ocin ă din uric de danie și de
cumpărătură”, parte a Țării Moldovei. Ca atare, numele celor două „feude” nu au
împodobit niciodat ă intitulația vreunui domn al Moldovei, de la Ștefan cel Mare
până la Petru Rare ș, ceea ce le deosebe ște categoric de feudele ardelene ale
domnilor munteni. Cu un asemenea statut, st ăpânul Ciceului și al Cetăț ii de Baltă
era la adăpost de eventuale imixtiuni ale autorităț ii regale sau a celei voievodale
transilvănene, ceea ce explică mai bine și sensul, și împrejur ările întemeierii
Episcopiei de Vad – pe ocinile sale, pentru „moldovenii” s ăi de acolo.

Mi-ar plăcea să închei aceast ă cercetare deschizând drumul c ătre o alta.
Din Huși, la 17 decembrie 1487, Ștefan trimite bra șovenilor o scrisoare scurt ă, dar
al cărei conținut arată că ea a fost dubla tă de un schi mb de mesaje verbale, cu mult
mai importante decât cuvintele scrise. Domnul confirm ă primirea solului Nicolae,
membru al conducerii Bra șovului, din gura că ruia a primit anumite ve ști pe care le-a
înțeles „lămurit și clar” ( plane et clare inthelleximus ); prin acela și sol, comunica și
el „anumite dorin țe ale gândului nostru” ( quedam nostre mentis desideria )24. O

23 Șerban Papacostea, De la Colomeea la Codrul Cosminului (poziț ia interna țională a
Moldovei la sfâr șitul secolului al XV-lea) , în idem, Evul Mediu românesc. Realit ăți politice și curente
spirituale , București, 2001, p. 242–243, 251 (ș i documentul din anex ă, p. 257–261), reluat în volumul
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie , p. 476–477, 491–495.
24 Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare , II, Bucure ști, 1913, p. 379, nr. CLXVIII.

ȘTEFAN S. GOROVEI 132
solie purtat ă de un jurat al Bra șovului, expus ă domnului Moldovei „l ămurit și clar”
și căreia destinatarul i-a r ăspuns încredin țând solului „anumite dorin țe ale gândului
nostru” (formulare absolut insolită ), care trebuiau s ă fie cunoscute în Transilvania,
nu putea s ă privească, desigur, o afacere m ăruntă de negoț sau datorii neachitate.
Adaug imediat c ă intitulația domnului pare dispropor ționată în raport cu cele
câteva rânduri ale scrisorii: „ Iohannes Stephanus woyewoda, Dei gracia dominus
heresque Terre Moldavie ”. Folosirea lui Io (în forma Iohannes , Ioan ) și mai ales a
calificativului de heres ( moștenitor, domn ereditar ) sugereaz ă importan ța mai
deosebită a misiunii pe care o acoper ă mica scrisoare. Cercetarea vocabularului
politic utilizat de Ștefan cel Mare în intitula țiile sale25 arată că prezența titlului
heres poate fi un indiciu pentru exprimarea pozi ției domnului în raport cu
asigurarea succesiunii la tron și cu extinderea st ăpânirii sale asupra unor noi
teritorii. Se poate pune, deci, întrebarea dac ă folosirea termenului heres într-o
destul de stranie scrisoare c ătre brașoveni, nu indic ă, în decembrie 1487, tocmai
proaspăta dobândire a feudelor ardelene .

25 Ștefan S. Gorovei, Titlurile lui Ștefan cel Mare. Tradi ție diplomatic ă și vocabular politic ,
sub tipar (SMIM , XXIII, 2005). Trebuie s ă se observe c ă orice teritoriu ad ăugat de Ștefan stăpânirilor
sale a devenit parte a Moldovei: la Cră ciuna (1482) a aș ezat „pe pârc ălabii săi, Vâlcea și Ivanco”, în
cetățile ardelene a trimis pârc ălabi (precum Bernaldinus, atestat la 1498), iar când a anexat Pocu ția a
pus acolo staroș tii săi, căpitani de margine, pe boierii Hrincovici și Clă nău. Nu este, deci, o simpl ă
preluare a unor ținuturi care s ă-și păstreze, în cadrul principatului moldav, autonomii sau administra ții
proprii, ci este mai degrab ă o integrare deplin ă în Moldova: ținuturile respective devin Moldova !
Ceea ce noi numim „feude ardelene” nu au fost, de fapt, decât o extensie a Țării Moldovei peste
munți – așa cum Moldova îns ăși nu fusese, spre mijlocul veacului al XIV-lea, decât o extensie a
Maramure șului. Este un alt mod de a gândi expansiunea teritorial ă. Anterior, anexarea Parathalassiei
fusese „anun țată” prin men ționarea ținutului în intitula ți a lui Roman I, apoi folosirea termenului s-a
restrâns la domeniul ecleziastic și a încetat: Parathalassia a deven it o parte a Moldovei, ba chiar –
precum va spune Ș tefan însu și, la 1477 – „Moldova toat ă” !

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 133–150. LIVIU PILAT
BISERIC Ă ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA
ÎN A DOUA JUM ĂTATE A SECOLULUI XV
Domnia lui Ș tefan cel Mare, momentul de apoteoz ă al istoriei Moldovei,
reprezintă un moment semnificativ și din perspectiva evoluț iei structurilor
ecleziastice, fapt care nu a sc ăpat atenției istoricilor. Fie c ă este vorba de ctitorirea
de biserici, de danii f ăcute sfintelor l ăcașuri sau de rela țiile cu lumea ortodox ă,
toate aceste aspecte au fost incluse în ceea ce s-a numit generic „Rela ția dintre
domn și Biserică”. Numai c ă această sintagmă istoriografic ă, aparent corect ă, a
condus la apariția unei grave erori de perspectiv ă, inducând ideea separa ției
puterilor în stat, aspect ce reiese foarte clar din unele studii. Or, aplicarea unui
concept modern pentru realit ățile lumii medievale conduce în mod automat la
imposibilitatea relev ării mecanismelor ce guverneaz ă dinamica unei societ ăți. În
mod arbitrar și eronat, se consideră că definitivarea organiz ării ecleziastice a
Moldovei a avut loc în vremea lui Alexandru cel Bun, tot în acel moment Biserica
și Statul începând s ă funcționeze ca institu ții distincte. Îns ă, dacă ținem seama de
faptul că cele două elemente sunt pă rți componente ale aceluia și corp politic,
definitivarea organiz ării ecleziastice ne apare ca un proces evolutiv, bazat pe
acumulare culturală și întărire a puterii și nu ca un simplu ritual birocratic.
Un alt aspect, ce trebuie men ționat, ține de metodologia cu care se
operează în aceast ă problemă. Practic, suntem pe un teren istoriografic, grefat de o
perspectiv ă incoerentă , unde supozi ția – camuflat ă sub termenul de „ipotez ă”, dar
rezultată din superficialitate și imagina ție – înlocuie ște concluzia rezultat ă în urma
unei analize. Pentru a înl ătura orice confuzie, trebuie f ăcută o precizare
terminologic ă. Fiind o știință care operează prin aproxim ări succesive și prin
rectificări, istoria foloseș te foarte mult termenul de ipotez ă. Numai c ă, prin ipotez ă
se înțelege, sau ar trebui s ă se înțeleag ă, o construc ție teoretic ă bazată pe concluzii
și observa ții deduse în urma unei
analize temeinice ș i a unei reflec ții riguroase.
Tocmai de aceea, textul istoric nu este nici eseu, nici proz ă. Astfel, o ipotez ă de
lucru devine la rându-i subiect de analiz ă, făcută cu alte mijloace (noi surse, alt
utilaj mental, o nou ă perspectivă ), creându-se astfel o succesiune, fapt ce explic ă de
ce activitatea istoricilor nu poate fi privit ă ca una finalizabil ă. Însă, în istoriografia
noastră, această accepțiune a termenului pare, uneori, a fi oarecum str ăină, ipoteza
fiind pentru unii o p ărere personală formată pe baza unei simple lecturi, altfel spus
un simplu „dat cu p ărerea”, ce vine s ă completeze un anume gol de informa ție la
fel de bine cum unui șchiop i se aplic ă un picior de lemn. În aceste condi ții, analiza
și reflecția nu prea î și găsesc locul, iar spiritul critic este în ăbușit din fașă, locul lor

LIVIU PILAT 134
fiind luat de imagina ție și fantezie. Am ținut să fac aceste preciz ări pentru a enun ța
din start motivul care m ă determin ă să mă detașez de unele scenarii ap ărute în
ultima vreme.
Evenimentul care a zguduit Europa la jum ătatea veacului XV a avut
repercusiuni importante și asupra Moldovei. C ăderea Constantinopolului a
însemnat pentru Moldova renun țarea la Unirea de la Floren ța, act a c ărui
importanță a fost mult exagerat ă, dar și debutul preten țiilor otomane venite pe
filiera subordon ării ecleziastice. Plecarea lui Ioachim, ultimul mitropolit grec, a
marcat nu o pozi ție față de problema unirii religioase, ci ruperea leg ăturilor cu
Patriarhia de Constantinopol, reorganizat ă de către antiunionistul Ghenadie
Scholarios. În lipsa unor elemente care m ăcar să sugereze existen ța unor asemenea
legături, trebuie s ă acceptăm că, după 1453, Biserica Moldovei ș i-a dobândit, în
mod fortuit, autocefalia. În acest fel, plata tributului c ătre turci însemna doar
„răscumpărarea păcii”, în vreme ce subordonarea fa ță de Patriarhia ecumenic ă ar fi
adus integrarea de jure în noul sistem p olitic otoman.
În acest context, acț iunea Puterii și a Bisericii, ca un singur corp politic, ni
se relevă din ce în ce mai clar. La 7 iunie 1455, apare men ționat, pentru prima dat ă,
în fruntea sfatului domnesc, mitropolitul Theoctist1. Asupra acestui fapt s-a atras
până acum de nenum ărate ori aten ția. Leon Șimanschi a legat aceast ă apariț ie de
prezumtivul trecut monahal al lui Petru Aron, ce ar fi provenit din ob ștea de la
Bistriț a sau de la Moldoviț a, consim țământul înaltului ierarh reprezentând probabil
o condiție obligatorie pentru însu șirea calității de domn2. Pentru Alexandru I.
Gonța, prezența mitropolitului în sfat se explic ă prin înrudirea acestuia cu dinastia
domnitoare3. Al. V. Boldur s-a rezumat doar s ă constate rolul important pe care îl
joacă mitropolitul Theoctist în domnia care o precede pe cea a lui Ștefan cel Mare4.
În fine, pentru Dan Ioan Mure șan, prezen ța mitropolitului în sfatul domnului se
explică prin nevoia pe care unul o are față de celălalt: Theoctist, pentru c ă doar
domnul poate instaura ordinea și proteja Biserica Moldovei împotriva unei
eventuale interven ții externe, Petru Aron, pentru legitimitatea oferit ă de o
încoronare oficiat ă de mitropolitul țării5.
Anumite aspecte m ă determin ă să nu fiu de acord cu nici una dintre aceste
opinii, decât într-o foarte mic ă măsură. Din punctul meu de vedere, prezen ța
mitropolitului în sfatul personal al domnului nu reflect ă în nici un caz o mare

1 DRH , A, II, nr. 47.
2 Leon Șimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ștefan cel Mare: Reuseni, 15 octombrie
1451, în AIIAI , XIX, 1982, p. 194.
3 Alexandru I. Gonț a, Mitropolia și episcopiile ortodoxe moldovene ști în secolul al XV-lea ,
în Studii de istorie medieval ă, ed. Maria Magdalena Székely și Ștefan S. Gorovei, Ia și, 1998, p. 188.
4 Al. V. Boldur, Biserica în timpul domniei lui Ștefan cel Mare , în Ștefan cel Mare și Sfânt.
Biserica. O lec ție de istorie , Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 90.
5 Dan Ioan Mure șan, De l’intronisation du métropolite Théoctiste Ier au sacre d’Étienne le
Grand, în Ștefan cel Mare ș i Sfânt. Atlet al credin ței creștine, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 354.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 135
influență politică și nici nu vă d de ce cineva, care a renun țat la viața monahal ă, ar
avea nevoie de aprobarea mitropolitului pentru a deveni domn. De asemenea,
judecând dup ă cele dou ă tradiț ii succesorale, Petru Aron nu avea nevoie de nici o
legitimitate suplimentar ă, el obținându- și tronul la fel ca ș i înaintașii săi, lucru care
nu se poate spune ș i despre mitropolitul Theoctist. Un fapt peste care s-a trecut
prea ușor este că, alături de mitropolit, apare, în sfat, și arhimandritul Eustatie de la
Bistriț a, egumenul cu rangul cel mai înalt din Moldova. Acesta este men ționat și la
2 iulie 14556, prezența sa la Suceava fiind consemnat ă chiar ș i la 15 august, „în
ziua Adormirii Sfintei N ăscătoare de Dumnezeu”7, zi în care se s ărbătorea hramul
Mănăstirii Bistriț a. Abia dup ă această dată se renun ță la men ționarea
arhimandritului, la 20 august figurând doar mitropolitul Theoctist8. Prezența lui
Eustatie, al ături de mitropolit, m ă determină să cred că lucrurile stau de fapt invers,
Puterea fiind cea care legitimeaz ă, în plan intern, noua ierarhie a Bisericii, care, la
acel moment, se afla în contradic ție cu tradi ția. Situația nu este una f ără precedent.
Este vorba de un resort mental c ăruia i se datoreaz ă și menționarea credin ței
„vlădicăi Iosif”9, în vremea lui Ștefan I, în plin conflict cu Patriarhia ecumenic ă. În
acest context, sprijinul pe care Puterea îl acord ă Bisericii, înl ăturând în felul acesta
orice nemulț umire care poate s ă apară î n p l a n i n t e r n , m i s e p a r e c â t s e p o a t e d e
evident. Consider c ă acesta este mesajul pe care îl transmite prezen ța mitropolitului
în fruntea sfatului domnesc.
Această situație va fi mo ștenită și de către Ștefan cel Mare, a c ărui relație
cu mitropolitul Theoctist a constituit și încă mai constituie obiectul unor specula ții.
Nu inten ționez aici s ă mă opresc asupra antiunionismului fervent ce îi este
atribuit acestui personaj, nici asupra pr esupusei sale origini bulgare sau a
înrudirii cu domnul Moldovei. Ceea ce m ă intereseaz ă, în mod direct, este maniera
în care s-a construit o nou ă tradiție succesoral ă ecleziastic ă și felul în care
documentele p ăstrate reflect ă acest proces. Este adev ărat că informa ția
documentar ă referitoare la acest subiect este extrem de să racă, mai ales în cazul
analizei individuale a documentelor, îns ă această deficien ță poate fi suplinit ă,
într-o anumit ă măsură, prin analiza unor serii documentare. Aceste serii de
documente, stabilite dup ă criterii tipologice, corespund unor anumite secven țe
temporale ce reprezintă , în opinia mea, interven ția unui element de noutate.
Precizez c ă nu fac obiectul analizei decât documentele în care este indicat ă
componen ța sfatului domnesc și cele în care este pomenit ă doar credin ța domnului
și a mitropolitului. Principalul criteriu tipologic este prezen ța mitropolitului de la
Suceava în fruntea sfatului domnesc, aspect ce prezint ă diferențe pe parcursul a trei
mari secven țe temporale.

6 DRH , II, nr. 48.
7 Ibidem , nr. 49.
8 Ibidem , nr. 50.
9 Ibidem , nr. 6.

LIVIU PILAT 136
O primă serie documentar ă acoperă intervalul 1457–1464. Principala
caracteristic ă a acestei perioade este men ționarea în sfat doar a unui singur ierarh:
mitropolitul Theoctist. Dar, în leg ătură cu aceasta, apar unele elemente ce pun în
discuție prezen ța acestuia doar într-un anumit loc sau doar cu anumite ocazii.
Astfel, mitropolitul nu apare în nici unul din cele dou ă documente emise de Ș tefan,
în 1457, la Bac ău10, respectiv la Mă năstirea Bistriț a11. Absența confirm ă un aspect
ce reiese și din analiza documentelor emise de Petru Aron: mitropolitul nu apare
decât în documentele emise la Suceava, singura excep ție fiind constituit ă de
celebrul „act de închinare” de la Vaslui. În schimb, în 1458, Theoctist apare în
majoritatea documentelor, indiferent dac ă ele sunt destinate m ănăstirilor sau unor
laici, toate fiind emise la Suceava. Excepț ie face doar documentul din 12 aprilie,
emis la exact un an de la bă tălia de la Dolje ști și al cărui beneficiar este Mitropolia
de Roman12. Această omisiune se poate explica prin calitatea de beneficiar indirect
a mitropolitului. C ă aceasta este o excepț ie ne-o confirm ă situația pentru 1459,
mitropolitul fiind menț ionat în toate documentele acestui an, emise la Suceava.
Situații noi apar pentru anul 1460. Astfel, Theoctist nu figureaz ă într-un
document emis la 13 aprilie, la Suceava13. Explicația acestei absen țe ar fi că în acea
zi era sărbătorit Paștele, mitropolitul fiind ocupat cu oficierea serviciului religios.
Totuși, el apare într-un document emis pentru M ănăstirea Bistriț a, la 23 aprilie14,
ziua de Sfântul Gheorghe fiind o s ărbătoare important ă pentru Mitropolia
suceveană. Sfârș itul acestui an aduce și o situație nouă . În documentul din 27
noiembrie, emis la Suceava, mitropolitul Theoctist lipse ște din sfat15, însă apare în
5 decembrie, la Bârlad, ca martor la o judecat ă între dou ă neamuri boiere ști16.
Documentele anului 1461 sunt neconcludente: doar dou ă la număr, emise la
Suceava, la jum ătatea lunii august și în care figureaz ă numele
mitropolitului17.
Situația pentru 1462 este și ea complicată . La 2 martie, din Suceava,
mitropolitul se adreseaz ă regelui polon, în numele Bisericii Moldovei, vă zută ca
ansamblu al tuturor credincio șilor și ca un singur corp politic: „Iat ă eu, Theoctist,
mitropolitul Moldovei, și cu boierii moldoveni, cu duhovnici și mireni, cu boga ți și
săraci, și cu toț i sfetnicii domnului nostru, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu
domn al Țării Moldovei, b ătrâni și tineri, și cu toată țara”18. Deși, în acest act, se
făcea referire la vechiul obicei al bă trânilor voievozi ai Moldovei, nu putem s ă nu

10 Ibidem , nr. 66.
11 Ibidem , nr. 65.
12 Ibidem , nr. 70.
13 Ibidem , nr. 92.
14 Ibidem , nr. 93.
15 Ibidem , nr. 96.
16 Ibidem , nr. 97.
17 Ibidem , nr. 99, 100.
18 I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare , II, Bucureș ti, 1913, p. 290, nr. CXXX.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 137
remarcăm elementul de noutate. Este pentru prima dat ă când un mitropolit
moldovean semnează jurământul de credință al ță rii și, spre deosebire de perioada
anterioară, este prima apari ție a lui Theoctist într-un document extern. A șa cum
observa Alexandru I. Gonț a, în locul obi șnuitului act solemn de închinare, în care
erau înșirați toți boierii, de această dată a fost suficient actul de jură mânt dat de
capul Bisericii în numele întregii țări19.
La 15 mai, mitropolitul apare într-un document emis la Bac ău20. Apoi, tot
în acest an, între 20 august și 3 decembrie, avem mai multe documente emise la
Suceava, credin ța mitropolitului fiind men ționată doar în dou ă. Astfel, el nu
figurează în sfat la 15 septembrie21, dar apare la 5 octombrie22, nu însă și în 6 și 8
octombrie23, revenind abia la 3 decembrie24. Nu este exclus ca men ționarea să fie
datorată unei erori a pisarului, ambele documente în care figureaz ă Theoctist fiind
scrise de Isaia, în vreme ce restul sunt scrise de Toma. Pentru 1463, avem dou ă
documente ce acoper ă intervalul 15 aprilie – 13 iulie, îns ă mitropolitul nu apare ca
martor25. Caracteristica principal ă a acestor ultimi ani ar fi absen ța
din Suceava a mitropolitului și apariț ia sa tot mai frecventă în Ț ara de Jos.
Tendința este valabil ă și pentru 1464. Astfel, el lipse ște din documentul emis la 28
aprilie, în Suceva26, dar apare la 5 și 11 iunie la Vaslui27, făcându-și apariția în
cetatea de scaun abia la 13 august28, cu două zile înainte de Adormirea Maicii
Domnului.
Pe baza analizei acestei serii documen tare se desprind câteva concluzii.
Mai întâi, faptul c ă, în perioada 1457–1464, singurul ierarh ortodox din Moldova
era mitropolitul Theoctist. Aceasta înseamn ă că situația Bisericii moldovene era
una destul de critic ă, ea aflându-se în imposibilitatea de a- și asigura succesiunea
ierarhică; potrivit dreptului canonic, hirotonisirea unui episcop trebuia f ăcută în
prezența a cel pu țin doi ierarhi. Situa ția era, în fond, și mai grav ă pentru că această
succesiune nu putea fi rezolvată în felul în care se procedase la hirotonisirea lui
Theoctist, ceea ce ar fi înscris momentul respectiv într-o tradi ție. Și aceasta pentru
că, așa cum am ar ătat mai sus, în 1459, Patriarhia de Peci fusese desființ ată și,
oricum, intrase și ea sub control turcesc. Totodat ă, frecventele apari ții ale lui
Theoctist în Țara de Jos arat ă faptul că acesta se împ ărțea între scaunul de la
Suceava și cel de la Roman, purtând grija ambelor eparhii.

19 Alexandru I. Gon ța, Mitropolia… , p. 188.
20 DRH , II, nr. 104.
21 Ibidem , nr. 107.
22 Ibidem , nr. 110.
23 Ibidem , nr. 111, 112.
24 Ibidem , nr. 113.
25 Ibidem , nr. 115, 117.
26 Ibidem , nr. 119.
27 Ibidem , nr. 120, 121.
28 Ibidem , nr. 122.

LIVIU PILAT 138
Această situație impunea g ăsirea unei solu ții. Or, un moment favorabil a
apărut după 5 iulie 1463, data c ăsătoriei lui Ștefan cu Evdochia de Kiev29. Această
legătură matrimonial ă a putut media o rela ție cu Mitropolia de Kiev, care, la rându-i,
rupsese leg ătura cu Patriarhia ecumenic ă. Însă, numirea unui nou ierarh nu se putea
face fără consultarea reprezentan ților principalelor m ănăstiri din Moldova, în
special a celor patru mari centre monastice, în ordine ierarhic ă, Bistrița, Neamț,
Moldovița și Probota. Un document din 12 septembrie 1464 constituie, în opinia
mea, prima atestare a întrunirii soboru lui Bisericii moldovene. Aparent, este
vorba de rezolvarea unei chestiuni administrative a Mitropoliei. „Cu voia tuturor
marilor noastre m ănăstiri din Moldova și cu toți călugării lor”, mitropolitul
Theoctist vinde un sat al Mitropoliei lui Toader Prodan. Printre martorii acestei
tranzacții apar mai multe fe țe biserice ști: „episcopul nostru chir Tarasie de Târgul
de Jos” și egumenii Teodor de la Bistri ța, Ioasaf de la Neam ț, Anastasie de la
Moldovița și Stahie de la Probota30. Prezența acestora, la Suceava, între dou ă mari
sărbători (Sfânta Maria Mică și Înălțarea Sfintei Cruci), doar pentru a fi martori la
o tranzacție funciar ă este neverosimil ă, prin urmare actul deja men ționat pare a fi
efectul și nu cauza ce a determinat întrun irea soborului. Or, acest fapt m ă determin ă
să cred că acesta este momentul hirotonisirii lu i Tarasie pentru Mitropolia de Roman.
Următoarea serie documentar ă acoperă intervalul 1465–1473. Caracteristica
principală a acestei serii este ocuren ța în documente a mitropolitului Theoctist,
alături de care, în unele situa ții, apare ș i ierarhul de la Roman. Tarasie
apare doar în documentele emise la Roman și Suceava, aici mai cu seam ă în lunile
aprilie și septembrie. Surprinz ătoare este prezen ța sa, la Suceava, la 11 aprilie
146531, în Joia Mare, ca martor la cump ărarea unui sat pentru Mitropolia Sucevei.
În rest, prezen ța, pentru aceast ă lună, se plaseaz ă după Paști, mai precis în
intervalul dintre Pa ști și Înălțare. Pentru luna septembrie, prezenț a la Suceava se
constată spre jumătatea acestei luni. Astfel, în 1466 îl întâlnim la 15 septembrie32, a
doua zi după Înălțarea Crucii, cum o spune și documentul, și la 10 septembrie
1471, când Ștefan face o danie M ănăstirii Putna. Apariția sa în jurul acestei date nu
este deloc întâmplă toare. Conform unei hot ărâri adoptate la Sinodul al patrulea,
în fiecare eparhie, anual, trebuia s ă se întruneasc ă soborul: „să se adune
mitropolitul, toț i episcopii, cu toată eparhia lor de dou ă ori într-un an”. Data
primului sobor a fost fixat ă la Duminica Vame șului și Fariseului, a 33-a dup ă
Rusalii (ianuarie–februarie), iar cel de-al doilea la În ălțarea Cinstitei Cruci, la 14
septembrie, urmând ca la aceste soboare „de toate lucrurile biserice ști și ale
oamenilor a se întreba și îndrepta toate”33. Așadar, apariț iile lui Tarasie la Suceava,

29 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI , ed. P. P. Panaitescu, Bucureș ti, 1959, p. 16.
30 DRH , II, nr. 123.
31 Ibidem , nr. 128.
32 Ibidem , nr. 141.
33 Pravila de la Govora , București, 1884, col. 83.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 139
în jurul datei de 14 septembrie, trebuie le gate de participarea sa la cel de-al doilea
sobor anual al Bisericii Moldovei, aspect care ar fi r ămas necunoscut dacă nu ar fi
existat aceste men țiuni documentare. Surprinz ătoare este, îns ă, prezența lui Tarasie
la Suceava la 14 octombrie 147334, unde asist ă la o judecat ă asupra unei omucideri.
Dar ziua de 14 octombrie, în calendarul ortodox, este dedicat ă Sfintei Mucenice
Paraschiva, hramul purtat de biserica mitropolitan ă din Roman. 1473 ca și 1465
sunt doi ani importan ți ai domniei lui Ștefan cel Mare, or, este foarte probabil ca
prezența lui Tarasie la Suceava, în dou ă momente în care el ar fi trebuit s ă se afle la
Roman, s ă fi fost solicitat ă chiar de domn.
Un alt aspect care se observ ă este alternan ța titlurilor de mitropolit și
episcop în cazul lui Tarasie. Explica ția oferită de Scarlat Porcescu asupra acestei
titulaturi oscilante a fost c ă pisarii din cancelaria domneasc ă nu stă pâneau prea bine
terminologia religioas ă35. Altfel spus, cei din cancelaria domneasc ă și, implicit,
logofătul și domnul, erau atât de nepricepuț i încât nu erau în stare s ă facă diferența
între un episcop și un mitropolit. În mod inexplicabil, această opinie înc ă face
carieră, fără ca cineva s ă se întrebe de ce aceast ă inconsecven ță nu este valabil ă și
în cazul lui Theoctist. La o analiz ă atentă, se observ ă că cei de odinioar ă nu erau
deloc nepricepu ți și cunoșteau foarte bine diferen ța dintre cei doi termeni, pe care o
aplicau cu scrupulozitate. A șa cum am ar ătat mai sus, scaunul mitropolitan de la
Roman a fost înfiin țat de Patriarhia ecumenic ă, în cadrul provinciei ecleziastice a
Moldovlahiei, subordonat scaunului de Suceava și având doar o jurisdic ție
arhiepiscopal ă. În plan simbolic, aceast ă poziție se traducea prin dreptul ierarhului
de la Roman de a purta pateriță argintată în eparhia sa, iar la Suceava cârj ă simplă
ca și a celorlal ți episcopi. Înseamn ă, așadar, că Tarasie era considerat m itropolit,
atunci când se afla la Roman și simplu episcop când se afla la Suceava. Acest fapt
este ilustrat și de documente. În documentele emise la Suceava, Tarasie este numit
mereu episcop și menționat după mitropolitul Theoctist. Îns ă, atunci când domnul i
se adreseaz ă lui Tarasie, el folose ște formula „acestui adev ărat mitropolit al nostru,
chir Tarasie, de târgul Roman”36. Exemplul cel mai edificator ne este oferit de un
document emis la Roman, cu data de 10 august 1470, la câteva zile dup ă
sărbătoarea Schimb ării la Față, zi important ă pentru ora șul Roman. Este vorba de o
nouă scrisoare adresat ă fostului logof ăt Mihail, în care apare și credința
mitropoliților: „credin ța și sufletul mitropolitului nostru de Suceava, chir Theoctist,
și credința și sufletul mitropolitului domniei mele de târgul Roman, chir Tarasie”37.
Așadar, chiar dac ă ordinea ierarhic ă se respect ă, în eparhia sa Tarasie nu mai este
episcop, ci mitropolit.

34 DRH , II, nr. 195.
35 Scarlat Porcescu, Titulatura și teritoriul de jurisdicț ie al Mitropoliei Moldovei pân ă la
1500, în TV , III, 1993, 8–10, p. 108–110.
36 DRH , II, nr. 134. Edificatoare este și însemnarea de pe verso: „chir Tarasie mitropolit”.
37 Ibidem , nr. 169.

LIVIU PILAT 140
Trebuie să remarcăm că această situație este și cea mai potrivit ă din
perspectiva succesiunii ierarhice. Fiind hi rotonisit ca mitropolit, ierarhul de la
Roman poate trece direct în scaunul de la Suceava, în caz de vacanță a acestuia,
fapt în m ăsură să explice tradi ția preeminen ței ierarhului de la Roman la scaunul
mitropolitan. Îns ă, această soluție nu elimin ă necesitatea apelului la ierarhia unei
alte provincii ecleziastice și această situație pare să-i fi preocupat pe cei de atunci.
La 2 octombrie 1468, între să rbătoarea Acoper ământului Maicii Domnului și cea a
sfinților Dionisie Areopagitul și Mucenicul Theoctist, este emis un document
pentru Mă năstirea Putna, ce ț ine să ne asigure c ă acțiunea s-a desf ășurat „înaintea
mitropolitului nostru, chir Theoctist de Suceava, a episcopului nostru, chir Tarasie
de târgul Roman, înaintea tuturor egumenilor no ștri din mănăstirile noastre”38. Însă,
ca martori nu figureaz ă decât cei doi arhierei.
Totuși, soborul Bisericii moldovene se va întruni în anul urm ător, cu
ocazia sfin țirii Mă năstirii Putna, la 3 septembrie 1469, dat ă asupra c ăreia nu mai
trebuie să persiste nici un fel de dubiu. Apari ția acestui nou centru monahal, care,
în scurt timp, va ajunge unul dintre cele mai însemnate, a constituit un eveniment foarte important, de aceea trebuie s ă stăruim puț in asupra lui. Importan ța sa nu
constă doar în realizarea unui ansamblu de arhitectur ă fără egal, în Moldova, pân ă
la acea dat ă
39, ci și în apari ția unui nou centru de cultur ă40, fapt cu implica ții
serioase în cadrul procesului de acumulare culturală . În cadrul acestui proces, este
antrenată și o nouă generație de călugări nemțeni, al cărei rol se eviden țiază, în
ceea ce Emil Turdeanu a numit foarte frumos „bifurcarea curentului de cultur ă”41.
După știința mea, tot el a fost ș i primul care a atras aten ția asupra unui alt aspect
important: „Zidurile Putnei erau înc ă în lucru când Ștefan a poruncit s ă se
pornească munca pentru înzestrarea lă cașului cu cărțile cuvenite. Datoria trebuiau
s-o împlineasc ă pisarii de la Neam ț, de unde venea primul arhimandrit, Ioasaf, și
unde o veche tradi ție culturală își arătase roadele”42. Ulterior, Ioan Ivan și Scarlat
Porcescu au observat c ă acest Ioasaf, trecut la Putna, era de fapt chiar egumenul de
la Neamț43. Pomelnicul Mă năstirii Bistri ța evidențiază, la rându-i, acest transfer, ba
mai mult, pe baza sa îi putem identifica pe unii dintre înso țitorii lui Ioasaf. La o
dată neprecizat ă, un anume c ălugăr Martirie va înscrie în pomelnic mai multe nume
ale unor c ălugări nemțeni, fapt indubitabil datorit ă adnotării marginale „Neam ț”:

38 Ibidem , nr. 155.
39 Nicolae N. Pu șcașu (†), Voica Maria Pu șcașu, Mormintele Putnei , în Ștefan cel Mare și
Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 20.
40 Scarlat Porcescu, Locul Mănăstirii Putna în via ța Bisericii Ortodoxe Române , în Ștefan
cel Mare și Sfânt. Biserica. O lec ție de istorie , p. 126–127.
41 Emil Turdeanu, Manuscrisele slave din timpul lui Ștefan cel Mare , în idem, Oameni și
cărți de altădată, I, vol. îngrijit de Ștefan S. Gorovei ș i Maria Magdalena Székely, Bucure ști,
1997, p. 51.
42 Ibidem , p. 43.
43 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neam ț, Iași, 1981, p. 281.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 141
„Pomenește, Doamne, sufletul robilor t ăi: al diaconului
Ioasaf; al lui Ghenadie; al lui Calevit; al ieromonahului Manasie;
Ivănalie; Metodie; Ilarion; Silvestru; Ioil; Pahomie; Iosif;
ierodiacon Chiriac; ierodiacon Teodor și scriitor; Siloan; Dorothei;
ieromonah Ioanichie; monah Martirie ”44.

Același călugăr își va înscrie, peste ani, din nou numele în pomelnic,
alături de apropia ții săi, adnotarea marginal ă fiind, de data aceasta, „Putna”:

„Pomenește, Doamne, sufletul robilor t ăi: al monahului
Anastasie; al ieromonahului Ioasaf; al monahului Misail; al monahului Nicon; Ioanichie ieromonah; al monahului Calistrat; ieromonah Macarie; ierodiacon Teodor; al monahului Ioil; al
monahului Martirie ”
45.

Observăm cu ușurință faptul că cele două liste conțin unele nume identice,
nume ce apar țin călugărilor ce l-au înso țit pe Ioasaf în noua ctitorie, cea mai
impunătoare dintre bisericile pe care Moldova le avea la acel moment. Dar, unii
dintre ace ști monahi pot fi identifica ți și din alte surse; este vorba despre cei care
au participat la înzestrarea Putnei cu primele c ărți de cult. Astfel, ieromonahul
Ioanichie copiază , în 1467, un Minei pe luna ianuarie, el oferindu-ne și o altă știre
extrem de important ă: „s-a scris acest Minei pe luna ianuarie pentru M ănăstirea de
la Putna. Ș i s-a scris în M ănăstirea Neam țului, cu mâna mult p ăcătosului așa-zis
ieromonah Ioanichie, fiind pe atunci arhiereu în Țara Moldovei chir Theoctist, fiind
egumen la Putna Ioasaf”46. Așadar, Putna fusese pusă la începuturile sale sub
ascultarea egumenului de la Neamț , așa cum se întâmplase odinioar ă cu Mănăstirea
Bistriț a, iar similitudinile nu se opresc aici. În însemnarea sa de pe Mineiul pe luna
aprilie, copiat tot în 1467, diaconul Nicodim nota: „s-a scris acest Minei pentru
Mănăstirea de la Putna, pe vremea arhimandritului chir Ioasaf, cu mâna mult
păcătosului diacon Nicodim”47. S-a observat c ă rangul de arhimandrit este rezervat,
până în vremea lui Ștefan cel Mare, doar egum enului de la Bistri ța, domnia marelui
domn marcând extinderea rangului și pentru egumenul M ănăstirii Putna, în
persoana celui care fusese egumenul M ănăstirii Neam ț, Ioasaf48. În opinia mea,
utilizarea acestui titlu este legat ă de folosirea celor dou ă biserici ca necropole
domnești, fapt care îi confer ă egumenului de acolo o anume preeminen ță.
Așadar, încă din 1467 se ș tia că Ioasaf va trece la Putna, el fiind însă rcinat
de domn cu o misiune extrem de important ă. În aceste condiț ii, pisarii de la Neam ț

44 Pomelnicul M ănăstirii Bistri ța, editat de Damian P. Bogdan, Bucure ști, 1941, p. 91.
45 Ibidem .
46 Emil Turdeanu, Manuscrisele… , p. 40.
47 Ibidem , p. 41.
48 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neam ț, p. 280, nota 1.

LIVIU PILAT 142
au lucrat într-un ritm alert, ei trebuind practic s ă țină pasul cu zidarii, pentru ca
debutul vie ții monahale la Putna să aibă loc în condiț ii optime. Însă , unele lucr ări
au ajuns în biblioteca m ănăstirii la câ țiva ani dup ă sfințirea acesteia, fapt care i-a
determinat pe unii cercet ători să considere c ă ele au fost scrise aici. În aceast ă
situație se află Psaltirea , copiată în 1470, „cu mâna p ăcătosului Casian”. Printr-o
analiză grafologic ă, Emil Turdeanu a ajuns la concluzia c ă este vorba despre
călugărul nemțean cu acela și nume, care copia, în 1467, Mineiul pe luna noiembrie.
Pe baza acestui fapt, el considera c ă acest Casian ar fi trecut împreun ă cu Ioasaf la
Putna, făcând parte din ș coala de c ărturărie slavon ă constituit ă aici. În aceea și
situație se află și călugărul Chiriac, ce copiază , în 14 70, Cuvântările Sfântului Ioan
Gură de Aur , și monahul Vasile, care copiaz ă Leastvița în acelaș i an49. Însă,
Pomelnicul Bistriț ei ne arat ă că acești trei copi ști au rămas la Neam ț, ei fiind
pomeniți printre c ălugării nemțeni:

„Pomenește, Doamne, sufletul robilor t ăi: al
ieromonahului Domentian; al monahului Siluan; al lui Teodor; al
lui Ierothei; al lui Atanasie; al lui Siluan; al lui Teodor; al lui
Palamon; al lui Casian; al lui Damian; al lui Timotei; al lui
Chiriac; al lui Teofan ”50.

Acest fapt ne arată că „bifurcarea curentului de cultură ” nu a condus și la
spolierea M ănăstirii Neam ț de copiștii săi cei mai de seam ă. Chiar dac ă unii dintre
ei au luat drumul Putnei, cei trei copi ști menționați – cărora li se adaug ă
ieromonahul Ghervasie, care, în 1472, copiază Sintagma lui Matei Vlastares51și al
cărui nume apare de asemenea în pomelnic – vor continua tradi ția cultural ă a
Neamțului. Un personaj enigmatic r ămâne acel „ierodiacon Teodor și scriitor”,
menționat printre c ălugării plecați cu Ioasaf. Datorit ă faptului c ă este men ționat în
aceeaș i formă ca și înaintașul său, Gavril Uric, ne-am fi a șteptat să aibă o activitate
apropiată măcar de a acestuia. Or, nu ni s-a p ăstrat nici un manuscris semnat de el,
ceea ce nu înseamn ă însă că el nu a avut o activitate important ă, atât la Neam ț cât și
la Putna. De asemenea, el nu po ate fi identificat cu Toader Mă rișescu, pentru c ă, în
opinia mea, cei doi sunt din genera ții diferite.
Trecerea lui Ioasaf de la Neam ț la Bistri ța, confirmat ă și de pomelnicul
bistriț ean, mai este important ă și dintr-un alt punct de vedere: ea ne ajut ă la
stabilirea datei la care a avut loc sfinț irea Mănăstirii Putna. Dup ă cu m se știe,
istoriografia noastr ă a oscilat în plasarea acestui eveniment, între 3 septembrie
1469 și 3 septembrie 1470, iar recent s-a s ugerat chiar anul 1471. Un document
redactat în Suceava, la 28 mai 1470, are, cred, darul de a clarifica lucrurile. Și

49 Emil Turdeanu, Manuscrisele… , p. 46.
50 Pomelnicul M ănăstirii Bistri ța, p. 89.
51 Emil Turdeanu, Manuscrisele… , p. 52.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 143
aceasta pentru că el îl pomene ște pe arhimandritul Putnei, Ioasaf, dar invoc ă și
mărturia noului egumen de Neam ț, Siluan52, ceea ce înseamn ă că Ioasaf părăsise
Neamțul anterior datei amintite. A șa cum am v ăzut, Ioasaf era numit, neoficial,
arhimandrit al Putnei înc ă din 1467, îns ă instalarea oficială nu putea avea loc decât
după sfințirea bisericii, tot atunci urmând s ă aibă loc ș i renunțarea la rangul de
egumen al Neam țului, dată fiind distan ța dintre cele dou ă mănăstiri. Or, prezenț a
celor doi în acest document nu înseamn ă decât un singur lucru, și anume c ă Putna
fusese sfin țită anterior acestei date. În aceste condi ții, trecerea lui Ioasaf de la
Neamț la Putna mi se pare a fi cel mai hot ărâtor argument pentru a accepta c ă
sfințirea Putnei a avut loc la 3 septembrie 1469, iar faptul c ă, în acest an, ziua
Sfântului Theoctist a c ăzut duminica, constituie un argument suplimentar în
favoarea acestei date.
O nouă întrunire a soborului Bisericii moldovene are loc și în anul urm ător,
prezența la Suceava a egumenilor celor mai importante m ănăstiri și a „tuturor
egumenilor no ștri din toate m ănăstirile noastre” cu m ne inform ează un document,
fiind atestat ă pentru intervalul 28 mai – 5 iunie 147053. Este posibil ca ace știa să
fi rămas la Suceava pân ă după sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou (13–14 iunie,
în acest an); în orice caz, prezen ța ambilor mitropoli ți poate fi constatat ă până la
18 iulie54.
Nu știm ce s-a discutat cu ocazia acestor întâlniri, îns ă, la 25 aprilie 1472,
apare în documente un nou martor: Ioanichie, episcop de R ădăuți55. Această
apariț ie neașteptată i-a determinat pe unii dintre istorici s ă considere că Episcopia
de Rădăuți ar fi fost înființ ată în vremea lui Ștefan cel Mare. Consider c ă această
opinie trebuie definitiv abandonată . Când fac aceast ă afirmație nu mă bazez doar
pe menționarea acestei structuri ecleziastice în vremea lui Alexandru cel Bun, fapt
confirmat ș i de documentele lui Ștefan cel Mare, ci, mai cu seam ă, pe aspecte ce țin
de dreptul canonic. Dac ă cei care s-au ocupat de aceast ă problemă ar fi comparat
acest fapt cu înființ area Episcopiei de Hu și, în vremea Movile știlor, ar fi observat
că acest lucru s-a fă cut cu acordul unui patriarh ecumenic56. Or, obț inerea unui
asemenea acord la 1472 era mai dificil ă. De aceea, cred c ă începuturile
Episcopiei de R ădăuți trebuie c ăutate între primele mă suri legate de organizarea
ecleziastic ă a Moldovei. Cum în actele patriarhal e, din perioada conflictului, sunt
menționați doi episcopi, Iosif și Meletie, m ă îndoiesc că cineva poate considera c ă

52 DRH , II, nr. 166.
53 Ibidem , nr. 166, 167.
54 Ibidem , nr. 168.
55 Ibidem , nr. 184.
56 Înființarea Episcopiei de Hu și s-a făcut cu acordul patriarhului ecumenic, Meletie Pigas,
așa cum reiese din scrisoarea acestuia c ătre Ieremia Movil ă: „mă bucur că s-a hirotonit și un alt
episcop, a șa cum voiam eu”. Acest aspect a fost obs ervat de episcopul Melchisedec: „eu în țeleg că se
face aici aluzie la episcopul și Episcopia de Hu și înființată cu câțiva ani mai înainte” (Melchisedec,
Chronica Romanului ș i a Episcopiei de Roman , I, Bucure ști, 1874, p. 96).

LIVIU PILAT 144
cei doi împ ărțeau același scaun episcopal. Lipsa unui titular, pe parcursul perioadei
bizantine, a cufundat în uitare acest scaun bisericesc, îns ă numirea unui titular, la
1472, a reprezentat soluț ia salvatoare pentru Biserica Moldovei. Formula cu trei
ierarhi oferea posibilitatea de reglementare a succesiunii, f ără a mai fi necesară
prezența unui ierarh apar ținând unei alte Biserici. Ulterior, ca o m ăsură
suplimentar ă de precau ție, în aceast ă schemă a fost integrat și episcopul de Vad57.
În acest mod, s-a creat tradi ția succesoral ă pe care o vedem func ționând atât de
bine la 155858, atunci când, prin moartea episcopilor Macarie și Gheorghe,
scaunele de la Roman și Rădăuți au rămas vacante.
Așadar, putem conchide c ă acest moment a marcat încheierea procesului
de organizare ecleziastic ă a Moldovei, la cap ătul căruia se va forma o tradi ție
succesorală în conformitate cu autocefalia de facto , obținută după 1453, tradi ție pe
care moldovenii o vor ap ăra în secolele urm ătoare cu cerbicie. „Iară acuma nici
ohrideanilor se pleac ă, nice ț arigrădeanului și nu știm de unde au luat atâta
putere”59, scria, la jum ătatea veacului XVII, Daniil Panoneanul. Îns ă, potrivit
Pravilei, „unde nu e lege scris ă, acolo trebuia ște să păzim obiceiul locului”60, fapt
de care va trebui s ă țină seama și Patriarhia de la Constantinopol, dup ă reluarea
legăturilor cu Biserica Moldovei. La dou ă decenii de la alungarea lui Ioachim,
Biserica Moldovei î și definitiva organizarea, iar legitimitatea sa nu mai putea fi
contestată de nimeni. În aceste condiț ii, prezen ța ierarhilor în fruntea sfatului
domnesc nu mai era necesar ă. La 14 octombrie 1473, mitropolitul și cei doi
episcopi apar men ționați pentru ultima dat ă61. De acum înainte, men ționarea
ierarhilor în documente va fi strict legat ă de problemele „Bisericii noastre mame”,
vorba unui document din 147962. Aceasta este, de altfel, caracteristica principal ă a
seriei documentare ce acoper ă intervalul 1474–1504.
Recent, Alexandru Simon a dat o alt ă explicație acestui moment. Pentru
domnia sa, dispariția mitropolitului din sfat dup ă 1473 este legat ă de un conflict
izbucnit între Ștefan și Theoctist, generat de apropierea domnului de papalitate,

57 Alexandru G ăină, Legăturile biserice ști și culturale între Transilvania și Moldova pe
timpul lui Ștefan cel Mare , în Ștefan cel Mare și Sfânt. Biserica. O lec ție de istorie , p. 189–190.
58 „În anul 7066 (1558), în zilele drept credinciosului Io Alexandru voievod, cu gra ția lui
Dumnezeu domn al Țării Moldovei, și în acea vreme au r ăposat în ț ara noastr ă a Moldovei doi
episcopi, episcopul Gheorghie din de Dumnezeu a șezatul scaun al R ădăuțiului și al doilea episcop
Macarie din pă rțile de jos, din târgul Roman și atunci drept credinciosul și de Dumnezeu aș ezatul și
cu fapta bun ă înfrumuse țatul Io Alexandru voievod a f ăcut cu a lui bun ă înțelepciune sobor, a ales
patru episcopi și (ei) au aș ezat doi episcopi, unul, chir Athanasie a Romanului, și al doilea la
Mitropolia R ădăuțiului, chir Eftimie” (Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de R ădăuț i, Viena,
1912, p. 212).
59 Îndreptarea legii, p. 365.
60 Ibidem , p. 75.
61 DRH , II, nr. 195.
62 Ibidem , nr. 221. Termenul se refer ă la biserica mitropolitan ă din Suceava, îns ă am preluat
formula ș i o folosesc aici cu sens de structur ă ecleziastic ă.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 145
Ștefan cel Mare pregă tindu-se chiar și de un pelerinaj la Roma63. Spre o opinie
similară pare să se îndrepte ș i Dan Ioan Mure șan, după cum reiese din finalul
studiului dedicat întron ării lui Theoctist64. Nu ș tiu în ce m ăsură este vorba de o
influență reciprocă în susținerea unei asemenea opinii, pot doar constata, în ambele
cazuri, superficialitatea și predilec ția pentru dihotomii simpliste.
De fapt, ceea ce se întâmplă în 1473 reprezint ă exact contrariul. În acest
an, Biserica îl recupereaz ă și pe ultimul dintre „episcopii” s ăi, este vorba de cel
însărcinat cu problemele exterioare ale Bisericii. La 17 iunie, în Tetraevanghelul de
la Humor, domnul apare ca „binecinstitorul și de Hristos iubitorul țar, Io Ș tefan
voievod, domn al Țării Moldovlahiei”65. Nu inten ționez să intru într-o polemic ă
inutilă cu Constantin Rezachevici, care afirm ă că titlul de „ țar”, deși provine din
slavona bisericeasc ă, nu are conota ții creștine, de vreme ce este atribuit și
sultanului66; de aceea, îmi voi concentra aten ția asupra ultimei p ărți a acestei
titulaturi. Termenul de „Moldovlahia” face referire direct ă la provincia ecleziastic ă
având acest nume înc ă din vremea lui Alexandru cel Bun, ceea ce m ă determin ă să
afirm că semnifica ția termenului de „ țar” trebuie c ăutată în cadrul Bisericii. Nu
întâmplător, tot de aici începe și seria ț arilor moldoveni, ceea ce arat ă că apariția și
folosirea acestui titlu trebuie legat ă de evoluția organiz ării ecleziastice. Din punctul
meu de vedere, folosirea sa marcheaz ă afirmarea autocefaliei Bisericii Moldovei.
În plan simbolic, rolul patriarhului a fost preluat de mitropolit, iar cel al basileului
de „țar”. Ocupându-m ă recent de impactul pe care îl are modelul constantinian
asupra imaginarului epocii lui Ștefan cel Mare, am atras aten ția asupra faptului c ă
adaptarea și punerea în practic ă a unor elemente ce ț in de acest model au ca
moment de debut tocmai anul 147367. Acum, încep s ă înțeleg și de ce. Este vorba
despre distribuirea rolurilor dup ă tiparul societăț ii creștine ideale. Declan șarea
războiului la 8 noiembrie 1473, în ziua Sfin ților Mihail ș i Gavril, prin împă rțirea de
steaguri la Milcov68, impunea o delimitare clar ă a pozițiilor. Biserica preia doar
rolul de c ălăuză spirituală, iar domnului îi revine ducerea la îndeplinire a misiunii
creștine. Or, marile „liturghii civile” de dup ă 1473, organizate pentru a sărb ători
succesele militare împotriva pă gânilor prin întâmpinarea și aclamarea „ țarului”
victorios69, vin să confirme tocmai aceast ă idee.

63 Alexandru Simon, The Use of the „Gate of Christendom”. Hungary’s Mathias Corvinus
and Moldavia’s Stephen the Great. Politics in the late 1400’s , în Quaderni della Casa Romena di
Venezia , no. 3/2004, îngrijit de Ioan-Aurel Pop și Cristian Luca, Bucure ști, 2004, p. 214 și 209.
64 Dan Ioan Mure șan, De l’intronisation… , p. 374.
65 Emil Turdeanu, Manuscrisele… , p. 51.
66 C. Rezachevici, Neamul doamnei Evdochia de Kiev, în leg ătură cu descoperirea pietrei
sale de mormânt la Suceava , în Ș tefan cel Mare ș i Sfânt. Atlet al credinț ei creștine, p. 120.
67 Liviu Pilat, Modelul constantinian ș i imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare , în Ștefan cel
Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 434–435.
68 Cronicile slavo-române , p. 17.
69 Liviu Pilat, Modelul constantinian… , p. 437.

LIVIU PILAT 146
Definitivarea organiz ării ecleziastice, însemnând afirmarea autocefaliei, va
avea consecin țe importante, mergând chiar pân ă spre timpurile moderne. Chiar ș i
după reluarea leg ăturilor cu Patriarhia ecumenic ă, ce are loc pe fundalul accentu ării
dependen ței față de Imperiul Otoman70, Biserica Moldovei își va p ăstra o larg ă
autonomie. În prima faz ă, a fost vorba de un refuz cat egoric. De pe la începutul
secolului XVI, în beratele pe care sultanii le acord ă patriarhilor ecumenici începe
să figureze și numele Moldovei71. Însă, în vremea lui Bogdan al III-lea, atunci când
un patriarh grec se hot ărăște să viziteze provincia ecleziastic ă, pe care el o credea
ca aflându-se în subordinea sa, se va confrunta cu o surpriză de propor ții:
„Ioachim a ocupat din nou scaunul patriarhal și nu după mult timp s-a dus
în Moldovlahia, la domnul Moldovei, îns ă acesta nici n-a vrut s ă-l vadă.
Patriarhul a trecut în Țara Româneasc ă, la Târgoviș te, dar a murit acolo de
supărare și trecere cu vederea ”72.
Chiar dac ă sub presiunea crescând ă a otomanilor aceste rela ții se vor
normaliza, la sfâr șitul secolului XVI, mitropolitul Gheorghe Movil ă putea afirma
că nu recunoa ște ca superior pe patria rhul din Constantinopol și nici pe alt patriarh
din Orient, iar, la începutul veacului XVIII, Dimitrie Cantemir consemna faptul c ă
mitropolitul Moldovei are un anumit rang, pe care al ții nu îl au73.
Consecințele acestei situa ții se văd foarte bine și în plan politic. F ără a se
ridica la în ălțimea faptelor înainta șului lor, urma șii lui Ș tefan cel Mare î și vor
asuma aceeaș i misiune. Din scrierile cronicarilor veacului XVI reiese o identificare
a Bisericii cu Statul, conform ă concepției ortodoxe74, Moldova și Moldovlahia
suprapunându-se. Aceasta înseamn ă, în plan teoretic, realizarea unei Biserici–Stat,
prin intermediul „episcopului” din exterior, bra țul secular al Bisericii. Concep ția
ortodoxă privind raportul dintre Stat și Biserică a fost edificat ă pe baza unit ății
indestructibile a trei elemente principale: împ ăratul, patriarhul ecumenic și capitala.
În termenii acestei ideologii, imperiul este unic ș i sacru, el reprezentând „regatul
lui Dumnezeu pe pă mânt”, suveranul s ău fiind alesul lui Dumnezeu. Aceast ă
concepție va fi contestat ă, în secolul XIV, în mediile isihaste slavone, mai ales de
către școala patriarhului Eftimie de Târnovo, a c ărui operă va pătrunde destul de
repede și în Moldova75. Noua concep ție, care, în mare m ăsură, este o replic ă a
Bisericilor „na ționale”76, exprimă egalitatea dintre basileu și ceilalți suverani

70 Nestor Vornicescu, Leg ăturile Patriarhiei de Constan tinopol cu Biserica româneasc ă în
veacul al XVI-lea , în MO , X, 1958, 3–4, p. 197.
71 Dan Ioan Mure șan, De l’intronisation… , p. 372–373.
72 FHDR, IV, p. 547.
73 Cf. Ștefan S. Gorovei, Un episod din „recuperarea” Bizanț ului: prima „oper ă” a
spătarului Nicolae „Milescu” , în AIIAI , XXII/2, 1985, p. 442.
74 John Meyendorff, Teologia bizantin ă, trad. Al. I. Stan, Bucure ști, 1996, p. 288.
75 Emil Turdeanu, La littérature bulgare du XIVe siècle et sa diffusion dans les Pays
Roumaines , Paris, 1947, p. 135–139.
76 John Meyendorff, Teologia bizantin ă, p. 290.

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 147
ortodocși, refuzându-i-se acestuia rolul de mediator între Dumnezeu și creștini, prin
afirmarea originii divine a puterii țarilor bulgari și sârbi. De asemenea, ora șului
Târnovo îi este atribuită poziț ia de „nou Constantinopol” sau „nou ă Romă”77.
În condi țiile în care, la două decenii după destră marea
„Commonwealth”-ului bizantin, Biserica Moldovei î și afirmă autocefalia, este
interesant de v ăzut în ce m ăsură cele trei elemente sunt prezente în m ărturiile
vremii. Nu știu să existe asemenea asocieri directe în ceea ce priveș te capitala
Moldovei. Există doar o singur ă referire la ora șul „Roma veche”, în care cei doi
frați, Roman și Vlahata, fugi ți de „prigoana ereticilor”, au întemeiat oraș ul
„Roman”78. Totuși, există anumite accente referitoare la o valorizare a capitalei
țării. Astfel, Macarie vorbe ște de încoronarea domnului în „cetatea cea preasl ăvită
a Sucevii”79. Însă, o însemnare de pe un Liturghier copiat „din porunca ș i cu darul
preasfințitului mitropolit al ora șului păzit de Dumnezeu, Suceava, și al întregii
Moldovlahii”80 este mult mai explicit ă: protec ția divină era atributul
Constantinopolului, locul în care se exercita puterea divin ă a împăratului, iar
sanctitatea Statului ș i a Bisericii determina natura excepț ională a romeilor,
„poporul ales al lui Dumnezeu”81.
Un alt element de noutate, caracteristic cronicarilor veacului XVI, este
denumirea domniei prin țarstva , sau chiar țarstva Moldovlahii82, termen ce face
referire la noile atribu ții „episcopale” ale domnului Moldovei, cel care convoac ă
soborul Bisericii și îi numește pe ierarhi. Apropierea tot mai evident ă a domnului
Moldovei de sfera sacerdo țiului este confirmată și de alte aspecte. Atunci când îl
numește pe proasp ătul domn Ștefan Rare ș „stăpân”, Macarie nu folose ște termenul
gospodarî , ci pe cel de vladikî83, evidențiind dimensiunea sacerdotală a monarhului
moldovean. Aceasta pentru c ă domnul este „milostiv și iubitor de monahi și hrănea
pe cei săraci”84 sau „bun și iubitor de Dumnezeu și mângâia pe to ți și dăruia
bisericilor și se purta foarte cre știnește, dă dea mare cinste arhiereilor și preoților și
călugărilor, cum se cuvine să facă un domn binecinstitor”85. Astfel, domnul
Moldovei devine îns ărcinat să ducă la îndeplinire misiunea cre ștină, el este
ocrotitorul Bisericii, ap ărătorul ortodoxiei, atâta vreme cât respect ă bazele
„constituționalismului”: „a șezămintele Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu și legile
domnești”86. Datorită acestui fapt, spre deosebire de perioada anterioar ă, urcarea pe

77 Ilka Petkova, Gregoire Camblac: l’idée de l’unité orthodoxe , în EB, 1996, 3–4, p. 105–111.
78 Cronicile slavo-române , p. 158.
79 Ibidem , p. 92.
80 Emil Turdeanu, Oameni și cărți…, p. 274.
81 Ilka Petkova, Gregoire Camblac… , p. 105.
82 Cronicile slavo-române , p. 114.
83 Ibidem , p. 90.
84 Ibidem .
85 Ibidem , p. 121.
86 Ibidem , p. 103.

LIVIU PILAT 148
tron a unui nou domn seam ănă mai degrab ă cu alegerea unui mitropolit. Ea se face
„după sfatul episcopilor și al întregului sfat”, printr-o larg ă participare a poporului,
clerului și dregătorilor87, sau, în cazul lui Petru Rare ș, „după revelația de la
Dumnezeu”88.
În aceste condi ții, Biserica intervine printr-un act care îl apropie și mai
mult pe domn de sfera sacerdoț iului. Cronicile secolului ne vorbesc, pentru prima
dată, de ungerea domnului. Radu G. P ăun, mergând pe urma observa țiilor fă cute de
Gilbert Dagron, observa c ă oncțiunea apare în momentul existen ței unei anumite
„crize de legitimitate” și atunci când Biserica accept ă să joace rolul de intercesor
între suveran ș i divinitate89. Într-adevă r, așa cum reiese din cronica lui Macarie,
Ștefăniță a fost primul domn care a beneficiat de acest ritual, „fiind acesta atunci de
nouă ani ș i a primit binecuvântarea ungerii cu mâna preasfin țitului mitropolit chir
Theoctist în cetatea cea preaslă vită a Sucevii”90. Mitropolitul Theoctist al II-lea a
conferit, prin actul ungerii, legitimitate și protecție sacră copilului de nou ă ani,
urcat pe tron – caz unic în istoria Moldovei pân ă la acel moment –, și tot el pare s ă
fi jucat rolul hot ărâtor și în înscă unarea lui Petru Rare ș. Spre o asemenea idee
trimit și cuvintele episcopului Macarie, refe ritoare la personalitatea mitropolitului:
„a adormit întru Domnul, la adânci b ătrânețe, cel care ungea pe domni și
învățătorul Moldovei, mitropolitul chir Theoctist”91. Mă întreb ce sens ar mai fi
avut o asemenea men țiune, dacă toți mitropoliț ii Moldovei, începând cu Iosif I, i-ar
fi uns pe domni ? Este evident c ă Macarie nu- și putea elogia dasc ălul înșirând
banalități, iar faptul c ă acesta introdusese anumite „inova ții” este confirmat ș i de un
alt pasaj: „Era bă rbat învăț at ca nimeni altul, cele vechi și cele noi le-a înv ățat până
la capăt și a îndeplinit multe înainte de plecarea lui c ătre Dumnezeu”92. Dar, mai
există un element care pledeaz ă în favoarea introducerii onc țiunii domnului de
către Theoctist al II-lea. A șa cum s-a observat, nu putem vorbi de ungerea efectivă ,
care să asigure transmiterea gra ției divine, f ără a avea fundamentul liturgic al
acestui ritual93. Or, cel mai vechi manuscris pă strat, ce cuprinde ritualul de
încoronare, a fost copiat în 1532, la M ănăstirea Zografu, din porunca mitropolitului
Theofan94. De vreme ce a dat o asemenea dispozi ție, este limpede c ă mitropolitul

87 Ibidem , p. 103, 105.
88 Ibidem , p. 95.
89 Radu G. P ăun, Les fondements liturgiques du „constitu tionnalisme” roumain entre le
Seconde et la Troisième Rome (XVIe – XVIIIe siècles). Premières résultats, în RRH , XXXVII, 1998,
nr. 3–4, p. 188.
90 Cronicile slavo-române , p. 92.
91 Ibidem , p. 95.
92 Ibidem.
93 Radu G. P ăun,, Les fondements…, p. 181.
94 Ivan Biliarsky, Le rite de couronnement des tsars dans les pays slaves et promotion
d’autres axiai , în „Orientalia Christiana Pe riodica”, LIX, 1993, p. 91–139. Vezi și Emil Turdeanu,
Oameni și cărți…, p. 271–276. Traducerea româneasc ă a textului la Radu G. P ăun, Si Deus nobiscum,

BISERICĂ ȘI PUTERE ÎN MOLDOVA 149
cunoș tea funcționalitatea unei asemenea scrieri și că avea deja cunoștin ță de ea.
Faptul denot ă interesul tot mai evident pentru actul ungerii ca sursă de legitimare a
puterii, fapt vizibil și în relat ările cronicarilor. Dup ă Ștefăniță, toți domnii
considera ți legitimi apar ca un și, în vreme ce, în cazul uzurpatorilor, nu se
pomenește niciodat ă acest lucru.
Însă, până a ajunge aici, Biserica Moldovei a parcurs un lung proces de
acumulare culturală , ale cărui roade încep s ă se vadă tot mai clar în prima jum ătate
a secolului XVI. De la textele scrise și copiate, unele dintre ele cu un caracter
polemic, și până la „Cele ș apte sinoade ecumenice”, pictate în pronaosul
bisericilor, se observ ă capacitatea ei de a-ș i sublinia identitatea ș i de a-ș i preciza
poziția în raport cu celelalte confesiuni. Or, nu întâmpl ător, tot în aceast ă perioadă,
apare, în frescele reprezentând Judecata de Apoi, grupul ereticilor, în contextul
unor măsuri ale domniei îndreptate împotriva altor confesiuni95.

quis contra nos ? Mihnea III: note de teologie politic ă, în Național și universal în istoria românilor.
Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani , București, 1998, p. 73–76.
95 Andrei Pippidi, Religion et politique dans les Pays Roumaines, în Idées politiques et
mentalités entre l’Orient et l’Occident. Pologn e et Pays Roumaines au Moyen Âge et à l’Epoque
Moderne , red. Ianusz Zarhowski, Var șovia, 2000, p. 35.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 151–160. MARIA MAGDALENA SZÉKELY
GESTURILE PUTERII LA Ș TEFAN CEL MARE
O cercetare de antropologie politic ă nu poate fi imaginată fără o analiză a
gesturilor de ținătorilor puterii. Și aceasta, pentru c ă, după opinia lui Jean-Claude
Schmitt, „gesturile dezv ăluie structurile puterii”1. Iată de ce am socotit c ă studierea
gesturilor puterii la Ștefan cel Mare nu este lipsit ă de interes.
Cele dintâi informa ții pe care cronica ni le ofer ă despre Ș tefan cel Mare
sunt consacrate gesturilor. „În anul 6965 (1457), luna aprilie 12, Mar țea Mare, a
venit Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, împotriva lui Aron voievod, la locul
numit Hreasca, la Dolje ști, și a biruit Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, ș i a
luat schiptrul Moldovei”2. Dar gestul învingă torului – luarea „schiptrului” – nu-i
aducea acestuia, în chip automat, calitatea de suveran. „Regele nu devine cu
adevărat un cap încoronat decât în momentul învestirii sale”3. De aceea, Ștefan s-a
supus unui gest liturgic, unui gest de consacrare: ungerea de c ătre mitropolitul
Moldovei. „L-a uns pentru domnie”, spun letopise țele4. Abia în urma acestui gest,
care face ca harul divin s ă treacă asupra viitorului monarh – ș i trebuie reamintit c ă
fiul lui Bogdan al II-lea este primul domn a c ărui ceremonie de consacrare este
menționată în izvoare5 –, Ș tefan a devenit suveran deplin, un Nou David.
Ceremonia de încoronare îi legalizase puterea.
În reprezentă rile azi cunoscute6 – imagini votive pictate, sculptate sau
brodate –, Ș tefan este surprins în atitudini mai curând statice, în care gestul se las ă

1 Jean-Claude Schmitt, Ra țiunea gesturilor în Occidentul medieval , traducere de Doina
Marian, prefa ță de Alexandru Duț u, Bucure ști, 1998, p. 447.
2 Cronicile slavo-române din s ec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan , ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, București, 1959, p. 15 (Letopise țul anonim); v. și ibidem , p. 70
(traducerea româneasc ă a letopise țelor de la Putna).
3 Jean-Paul Roux, Regele. Mituri și simboluri, traducere și note de Andrei Niculescu,
București, 1998, p. 174.
4 Cronicile slavo-române , p. 49 (Putna I); v. și ibidem , p. 61 (Putna II), 70 (traducerea
româneasc ă a letopise țelor de la Putna).
5 V. ș i Benoît Joudiou, Le règne d’Etienne le Grand et la succession: une perspective
idéologique , în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, carte tip ărită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire
Putna, 2004, p. 422.
6 Nu analizez portretul din bi serica Sfântul Nicolae din Ia și (azi, dispă rut) și pe acela de la
Sfântul Gheorghe din Suceava, pentru c ă sunt creaț ii mai târzii. Tabloul votiv de la P ătrăuți, deș i
refăcut, are structura compozi țiilor similare din alte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, ceea ce m ă
determină să cred că repictarea s-a executat respectându- se tabloul originar sau, cel pu țin, un model
din epocă.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 152
perceput cu greu. Singura parte a trupului care poate fi, totu și, cercetat ă este mâna,
„simbol și agent al puterii”7. S-a observat deja c ă „fixitatea imaginilor medievale
creează o mare problem ă. Toate gesturile care erau simple mi șcări […] trebuiau
«înghețate» de artist”8.
În fresce, Ș tefan cel Mare ține macheta ctitoriei cu ambele mâini (la
Voroneț și la Dobrovăț ), cu mâna dreapt ă (la Dorohoi) sau cu mâna stâng ă (la
Sfântul Ilie și la Pă trăuți). În biserica episcopală de la Rădăuți, domnul poart ă în
mâna stâng ă un rotulus . Pe placa sculptat ă așezată în zidăria arsanalei de la
Vatoped, Ștefan duce în mâna dreapt ă macheta construcț iei sale și întinde mâna
stângă spre Maica Domnului, care, la rândul ei, I-l arat ă pe ctitor Pruncului. În
dvera Răstignirii, domnul î și ține mâinile în gest de adora ție și privește în sus, spre
Mântuitorul aflat pe cruce. Pe epitrahilele de la P ătrăuți și Dobrov ăț, Ștefan cel
Mare poart ă în mâna stângă o cruce dubl ă.
Gesturile, destul de rigide, sunt acelea caracteristice pentru un ctitor și,
dincolo de evlavie, ele nu sugereaz ă mare lucru. Foarte gr ăitoare sunt, îns ă,
gesturile la care do m
nul se supune. De pild ă, în tabloul votiv din biserica Sfântul
Ilie, Ștefan se las ă purtat de sfântul patron, care îl ține de mâna dreaptă . În tabloul
de la Vorone ț, domnul este prezentat Mântuitorului de c ătre Sfântul Gheorghe, care
îi cuprinde um ărul drept cu o tandre țe ocrotitoare. Gesturile acestor sfinți sunt
prietenoase, afectuoase, a șa încât Ș tefan cel Mare, de și figurat în fa ța tronului lui
Iisus Hristos – scaun de judecat ă, la urma urmei –, apare în tr-un cadru apropiat, de-a
dreptul familial.
În toate imaginile votive analizate pân ă aici, domnul Mol dovei este prezentat
stând în picioare. Exist ă, însă, și o excepție, una singur ă. În Tetraevanghelul de la
Humor, c ălugărul Nicodim l-a pictat în genunchi în fa ța tronului pe care stau Maica
Domnului și Pruncul. Ș tefan prive ște în sus, precum în dvera R ăstignirii, și întinde
cu amândou ă mâinile manuscrisul ferecat. Maica Domnului îl prezint ă pe donator
Pruncului, cu un gest amintind de acela de pe placa de la Vatoped.
Imaginea în mi șcare a domnului se poate reconstitui numai pe temeiul
izvoarelor scrise. Ele ni-l prezint ă pe Ș tefan sub chipul unui domn care dă porunci,
se înarmeaz ă, adună oști, face tab ără, iese în calea adversarului, n ăvălește asupra
lui, se luptă , împresureaz ă, asediază și cucerește cetăți, își ucide du șmanii, le prad ă
țările, ia robi și ostatici, îi taie pe hicleni și pe cei care nu-i ascultă poruncile.
Gesturile lui sunt, în primul rând, acelea ale unui suveran r ăzboinic.
La 8 noiembrie 1473, înainte de a intra cu ră zboi în Ț ara Românească ,
Ștefan cel Mare a împ ărțit steaguri oastei sale9. Nu este vorba, aici, doar de

7 Jean-Claude Schmitt, op. cit. , p. 131.
8 Idem, Motivația gesturilor în Occident: secolele III–XIII , în volumul O istorie cultural ă a
gesturilor din antichitate până în zilele noastre, cu o introducere de Sir Keith Thomas, editat ă de Jan
Bremmer și Herman Roodenburg, traducere de dr. Tatiana Avacum, Bucure ști, 2000, p. 64.
9 Cronicile slavo-române , p. 17, 30, 50, 63.

GESTURILE PUTERII LA ȘTEFAN CEL MARE 153
aplicarea unor reguli de organizare militar ă ci, mai degrab ă, de îndeplinirea unui
ritual. Înaintea plec ării la lupt ă, mai cu seam ă împotriva necredincioș ilor, oștile
creștine primeau steaguri (baniere) cu chipurile sfin ților protectori, în cadrul
ceremoniei respective rostindu-se și unele rug ăciuni10. Aceste steaguri „contribuie
la moralizarea și sacralizarea luptelor purtate de ră zboinicii care le înalță ”11. În
acest sens trebuie în țeles și episodul din 1473: Ștefan cel Mare a împă rțit
luptătorilor săi steaguri înf ățișându-i pe sfin ții militari, precum acela ajuns, multe
decenii mai târziu, la M ănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Gestul domnesc
era, fă ră îndoială , simbolic: în ziua Sfin ților Arhangheli Mihail și Gavril, oastea
Moldovei era pus ă sub ocrotirea „o știlor cere ști”. Mesajul avea, și el, valoare
simbolică : de vreme ce se împlinise un ritual obiș nuit în armatele cruciate,
înseamnă că războiul împotriva Țării Române ști era considerat un r ăzboi împotriva
necredincio șilor. Or, exist ă dovezi c ă Ștefan cel Mare îi asimila cu adev ărat pe
munteni p ăgânilor. În 1476, oastea Moldovei a c ăzut „sub mâinile limbilor
necredincioase și păgâne ș i sub mâinile muntenilor p ăgâni, ca unii ce au fost p ărtași
cu păgânii și au fost de partea lor împotriva Creș tinătății”12. Domnul însuș i
declarase, cu un an înainte: „Muntenii sunt pentru noi ca și turcii”13. Iar într-o solie
trimisă la Moscova, i-a m ărturisit lui Ivan al III-lea: „în p ărțile acestea, numai eu
unul am r ămas, și din două părți este păgânătatea cea grea, iar din trei p ărți se
numesc cre știni, dar mie îmi sunt mai r ău decât păgânătatea”14.
În descrierea unora dintre luptele sale, Ștefan se înf ățișează pe sine însu și
ca suveran lupt ător. De pild ă, în scrisoarea care vestea regelui Poloniei victoria de
la Baia, Ștefan cel Mare poveste ște: „… am adunat o știle noastre și le-am ie șit în
cale și i-am întâmpinat în apropiere de plaiuri și am luptat cu dânș ii la câmp, la
râuri și unde a fost cu putin ță. […] și apoi au venit de-a dreptul pe sub plaiuri, într-un
oraș numit Baia și au început s ă ridice cetate. Și noi am venit și am nă vălit asupra
lor și ne-am așezat la o mil ă mai jos, între două râuri, între Moldova și Șomuz, și la
asfințit, în ziua de cincisprezece decembrie, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu ș i cu
norocul Mă riei Tale, am poruncit tuturor c ălăreților noș tri și întregii oș ti să
descalece, de la mic pân ă la mare, și am pornit pe jos ș i am nă vălit asupra lor ș i a
început lupta între noi, de
seară până în zori și ne-am luptat piept la piept…”15. În
ianuarie 1475, la intrarea turcilor în Mo ldova, „noi, auzind, ne-am înarmat cu to ții

10 Jean Flori, Război sfânt, jihad, cruciad ă. Violență și religie în creș tinism și islam ,
traducere din francez ă de Felicia Andreca, Chi șinău, 2003, p. 173.
11 Ibidem , p. 175.
12 Cronicile slavo-române , p. 18.
13 Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare , II, Bucure ști, 1913, p. 327, nr. CXLIV.
14 Relațiile istorice dintre popoarele U. R. S. S. și România în veacurile XV – începutul
celui de al XVIII[-lea] , I, comitetul de redac ție: J. S. Grosul, Andrei O țetea, A. A. Novoselski, L. V.
Cerepnin, I (1408–1632), Moscova, 1965, p. 62, nr. 9.
15 P. P. Panaitescu, Contribuț ii la istoria lui Ștefan cel Mare , în ARMSI , s. III, tom. XV,
1934, p. 65–66.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 154
și am mers împotriva lor” și pe „dușmani i-am c ălcat în picioarele noastre, și pe toți
i-am trecut prin ascu țișul sabiei”16. Un an mai târziu, la Valea Alb ă, „noi, Ș tefan
voievod, […] am ie șit înaintea lor aici și am făcut mare r ăzboi cu ei”17, iar în 1481,
„Io Ștefan voievod […] a f ăcut război la Râmnic”18.
Gesturile puterii, ca elemente ale „marelui sistem simbolic medieval”19,
sunt, însă, mult mai numeroase și mai nuan țate. La urma urmei, „civiliza ția
medievală este o civiliza ție a gestului”20. Domnul Moldovei îi miluie ște pe cei
care-l slujesc drept și credincios ș i face danii m ănăstirilor pentru pomenirea
morților ori pentru s ănătatea și mântuirea sa și a familiei sale. D ăruiește – sate, vii,
prisăci, mori, robi – din ceea ce el însu și moștenise21, din ceea ce ob ținuse ca prad ă
de război22 sau din ceea ce cump ărase, pe nu pu țini bani23. Nu întotdeauna
provenien ța bunurilor care f ăceau obiectul daniilor este precizată ; despre unele se
spune doar c ă aparțineau domnului24. Darul lui Ștefan cel Mare poate fi privit ca o
răsplată și ca un angajament: r ăsplată pentru credincioș i, angajament pentru ob știle
monahale care trebuiau s ă facă slujbele de pomenire cuvenite. Dania implica un
gest de reciprocitate.
Se întâmpla, îns ă, ca alte daruri s ă iasă din acest tipar. Prin 1495, șoltuzii,
pârgarii și târgoveții din târgul Bârladului, dimpreun ă cu oamenii s ăraci din satele
ascultătoare au cerut domnului s ă cerceteze și să stabileasc ă hotarul târgului. Cu
acel prilej, domnul a cump ărat o seli ște situată în afara hotarului Bârladului, pe
care a pus-o „s ă asculte de târgul nostru Bârlad”25. Pentru acest dar, Ștefan n-a
cerut și n-a așteptat nimic în schimb. Cump ărarea și închinarea respectivei seli ști
par să fi făcut parte din îns ăși acțiunea de stabilire a hotarului, pe care – spune
domnul – „l-am cercetat și l-am însemnat pe unde a fost și cât a ascultat din
vechime”26. Îndeobș te, în cazul cercet ării hotarelor, uricele amintesc numele

16 Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare , II, p. 323, nr. CXLIII.
17 Repertoriul monumentelor și obiectelor de art ă din timpul lui Ștefan cel Mare , Bucureș ti,
1958, p. 143, nr. 14.
18 Ibidem , p. 57–58, nr. 2.
19 Jacques Le Goff, Saint Louis , Paris, 1996, p. 616.
20 Idem, Civilizația Occidentului medieval , cu o prezentare de M. Berza, traducere și note
Maria Holban, Bucure ști, 1970, p. 470.
21 DRH , A, III, p. 66, nr. 37; p. 69, nr. 38.
22 Ibidem , p. 152, nr. 77.
23 Ibidem , II, p. 203, nr. 141; p. 229, nr. 155; p. 259–260, nr. 175; p. 273, nr. 184; p. 326, nr.
214; p. 356, nr. 233; p. 248, nr. 166; p. 233, nr. 157; ibidem , III, p. 50, nr. 31; p. 75, nr. 40; p. 96, nr.
51; p. 103–105, nr. 54; p. 146, nr. 75; p. 148, nr. 76; p. 151–152, nr. 77; p. 160, nr. 81; p. 163–164, nr.
82; p. 171–172, nr. 86; p. 203–204, nr. 102; p. 232–233, nr. 118; p. 368–369, nr. 204; p. 435–436, nr.
244; p. 441–442, nr. 246; p. 445–446, nr. 247; p. 468–469, nr. 261; p. 501–502, nr. 282; p. 508–509,
nr. 285; p. 522, nr. 293; p. 528, nr. 295.
24 Ibidem , II, p. 197, nr. 138; p. 2 88, nr. 192; p. 337–338, nr. 221; ibidem , III, p. 63, nr. 36;
p. 146, nr. 75; p. 459, nr. 256; p. 505, nr. 283; p. 522, nr. 293.
25 Ibidem , III, p. 282, nr. 151.
26 Ibidem , p. 281, nr. 151.

GESTURILE PUTERII LA ȘTEFAN CEL MARE 155
hotarnicilor, boieri mai vechi sau mai noi27. De data aceasta, îns ă, formula din
document îl indic ă pe Ș tefan ca hotarnic, ceea ce nu înseamn ă, desigur, c ă domnul
va fi făcut el însu și măsurătoarea și însemnarea locurilor. Semnifica ția respectivei
precizări trebuie că utată în plan simbolic: Ștefan cel Mare este, acum, suveranul
care pune ordine în spațiu, care organizează teritoriul, care trage brazda împrejurul
așezării. Creația însemnase, în fond, scoaterea din haos și stabilirea unei anumite
ordini. Prin calitatea sa de uns al lui Dumnezeu, suveranul mo ștenea dreptul de a fi,
la rândul s ău, creator, repetând gesturi deven ite arhetipuri. Exemplul cel mai
grăitor în acest sens îl ofer ă Bizanțul, unde ordinea ( taxis ), cu multitudinea ei de
înțelesuri, era conceptul – de origine politic ă și socială – pe care se întemeia
întreaga organizare a statului28. Împăratul avea, între altele, și calitatea de
cosmocrator (st ăpân al lumii).
În ceea ce-l prive ște pe Ș tefan cel Mare, interpretarea propus ă gestului s ău
de a stabili hotarul unei a șezări este sus ținută și de un alt exemplu, furnizat de un
document din 1499, în care domnul Moldovei aminte ște de niște vii din dealul
Hârlăului, „pe care le-a s ădit domnia mea din pustie”29. Ca și în cazul analizat mai
înainte, nu ac țiunea propriu-zis ă intereseaz ă aici – fire ște că nu domnul fusese
acela care să pase gropile și care plantase vi țele –, ci semnifica ția ei. Prin gestul
suveranului, un pă mânt fără nici o menire și lipsit de via ță capătă un rost ș i este
făcut să rodească . S-ar putea spune chiar mai mult, anume c ă, sădind vie – și nu o
altă plantă –, domnul a sacralizat locul, reluând gestul Creatorului, invocat de
psalmist: „Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caut ă din cer și vezi și cerceteaz ă
via aceasta, și o desăvârșește pe ea, pe care a s ădit-o dreapta Ta” ( Psalmi , 79, 15–16).
Pentru o mai bun ă înțelegere a semnificațiilor și implicațiilor simbolice ale
unor gesturi domne ști, alegerea hotarului târgului Bârlad trebuie studiat ă în paralel
cu o acțiune asem ănătoare , petrecut ă cu câțiva ani mai înainte, la Vaslui. În 1491,
Ștefan cel Mare a cump ărat de la mai mul ți stăpâni din zon ă sate în valoare total ă
de 1.490 de zlo ți tătărești. „Iar apoi, hotarul târgului nostru al Vasluiului și
celorlalte tuturor satelor și săliștelor se începe…”, spune documentul, dup ă care
urmează descrierea hotarului, încheiat ă cu formula: „Atât iaste tot hotarul a târgului
nostru a Vasluiului ș i tuturor acestor de mai sus sate”30. Nicăieri nu se precizeaz ă că
hotarul ar fi fost ales de suveran. Din motive pe care nu le cunoa ștem, fixarea
hotarului târgului Vaslui nu pare s ă fi implicat, din partea domnului Moldovei,

27 De pildă, panii Albu, Cozmi ța, Lazea, Vâlcea, Giurgiu Galbinul, Ia țco Hudici, Negrea,
Ieremia stolnicul, Iva șco Turcul sulgerul, Dinga pitarul, Iva șco comisul, Bratul arma șul, Tăutu
logofă tul (ibidem , II, p. 125, nr. 87; p. 131, nr. 91; p. 141, nr. 99; p. 250, nr. 167; p. 288, nr. 192;
ibidem , III, p. 50, nr. 31; p. 146, nr. 75; p. 232, nr. 118; p. 249, nr. 127; p. 256, nr. 131; p. 259, nr.
134; p. 502, nr. 282).
28 Hélène Ahrweiler, Ideologia politic ă a Imperiului Bizantin , cu o postfa ță de Nicolae
Șerban Tana șoca, traducere Cristina Jinga, Bucure ști, 2002, p. 124, 127–131.
29 DRH , A, III, p. 435, nr. 244.
30 Ibidem , p. 190–191, nr. 96.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 156
îndeplinirea unor gesturi simbolice, precum la Bârlad, chiar dac ă amândouă aceste
așezări erau propriet ăți ale domniei31.
Ctitoria cea dintâi a lui Ș tefan cel Mare, M ănăstirea Putna, a început a se
zidi după îndeplinirea unui gest domnesc. Descrierea nu este contemporan ă
evenimentului, dar, foarte probabil, autorul ei – Ion Neculce – a a șternut-o în scris
după cum o aflase de la c ălugării putneni. Locul viitoarei m ănăstiri a fost ales dup ă
ce domnul a tras cu arcul „dintr-un vârvu de munte ce iaste lâng ă mănăstiré. Și
undé au agiunsu s ăgiata, acolo au f ăcut prestolul, în oltariu”32. După stabilirea
locului viitorului altar, Ștefan a pus „trii boerena și […], pre v ătavul de copii și pre
doi copii din cas ă”, să tragă și ei cu arcul. „Decii undé au c ăzut săgiata vătavului de
copii au f ăcut poarta, iar undé au c ăzut săgiata unui copil din casă au făcut
clopotnița. Iar un copil din cas ă zicu să fie întrecut pe Ștefan vod ă și să-i fie căzut
săgiata într-un deluș el ce să chiamă Sion, ce iaste lâng ă mănăstiré. Și iaste sămnu
un stâlpu de piiatr ă. Și zic să-i fie tăiat capul acolo”33. Cât adev ăr se află în spatele
acestei tradiț ii, nu se poate ști. Neculce însu și avea îndoieli: „Dar întru adev ăr nu să
știe, numai oamenii a șia povestescu”34. Reală sau nu, întâmplarea aceasta reflect ă,
în fond, concep ția omului medieval despre asocierea la atributele puterii. Ștefan
cel Mare, suveran ctitor, îi asociase la împlin irea gestului fondator pe cei trei fii
de boieri, oameni tineri, care atunci deprindeau tainele slujbei la curte. Ei nu aveau,
însă, dreptul de a face ceea ce Miron Costin avea s ă numească „un lucru ce s ă
cuvine unui domnu”35. Trăgând cu arcul mai departe decât suveranul însu și, copilul
din casă manifestase o cutezan ță care nu-i era îng ăduită decât unei „puteri
domnești”36. El nu luase doar parte la un gest fondator – a șa cum fusese dorin ța
suveranului –, ci împlinise, la rândul s ău, un gest de putere.
Izvoarele narative men ționează, în trecere, și alte categorii de gesturi ale
lui Ștefan cel Mare. Îl vedem, astfel, pe domn stând la mas ă, veselindu-se sau
luându-și doamne. Despre gesturile omene ști, sursele nu pomenesc nimic, dar de
existența lor fireasc ă nu ne putem îndoi. Aceste gesturi naturale suprapun,
completeaz ă și nuanțează gesturile puterii.
Foarte adesea, în descrierea anumitor gesturi sau ac țiuni ale lui Ș tefan cel
Mare, apare calul: domnul c ălărește, descalec ă sau cade de pe cal. Lucrul nu este
prin nimic surprinz ător, la prima vedere, fiindc ă omul medieval se deplasa, de
regulă, călare. Prezen ța animalului fiind în țeleasă implicit, ar fi trebuit ca în

31 Constantin C. Giurescu, Târguri sau ora șe și cetăți moldovene din secolul al X-lea pân ă
la mijlocul secolului al XVI-lea , ediția a II-a, Bucure ști, 1997, p. 154–156.
32 Ion Neculce, Opere , ediție critică de Gabriel Ștrempel, Bucure ști, 1982, p. 162.
33 Ibidem , p. 163.
34 Ibidem .
35 Miron Costin, Opere , ediție critică de P. P. Panaitescu, Bucure ști, 1958, p. 168.
36 Pentru dreptul boierilor de a exercita unele atribute ale puterii suverane, v. Ștefan S.
Gorovei, Un ctitor uitat la Putna ș i asocierea la atributele puterii suverane , în SMIM , XXI, 2003, p.
265–269.

GESTURILE PUTERII LA ȘTEFAN CEL MARE 157
descrierea evenimentelor el s ă fie pomenit întotdeauna sau s ă nu fie pomenit
niciodată. Dacă, însă – ca în cazul lui Ștefan cel Mare – calul apare doar în câteva
situații, înseamn ă că autorul respectivei relat ări a simțit nevoia s ă sublinieze un
gest semnificativ.
Calul a fost dintotdeauna și în toate culturile care l-au cunoscut, un animal
asociat cu puterea37. Izvoarele îl prezint ă pe suveran mergând c ălare pentru a marca
diferența dintre el ș i supuș i. Aceștia din urm ă merg pe jos, lucru pe care suveranul
îl face numai în situa ții speciale. Dup ă alungarea turcilor din țară, la 1476, „ie și
voievodul neînfricat cu c ălărimea sa prin toat ă Moldova”38, ca într-un soi de mar ș
triumfal, amintind oarecum de acela al sfinț ilor militari din fresca de la Pă trăuți, cu
Sfântul Împ ărat Constantin în fruntea lor și îndruma ți de Arhanghelul Mihail. În
1485, „a mers c ălare Ștefan voievod la regele Poloniei și s-au întâlnit la
Colomia”39. Firește că Ștefan mersese c ălare; așadar, rostul consemn ării nu este
acela de a preciza modalitatea de transpor t, ci de a sublinia calitatea domnului
ajuns la Colomeea, de suveran cu puteri depline care, depunând un jur ământ de
vasalitate, nu în țelegea să renunțe la nici una dintre acestea.
În timpul luptei de la Șcheia, din 1486, „ Ștefan voievod a c ăzut de pe cal și
a zăcut printre mor ți de diminea ță până la prânz”40. Autorul cronicii nu a avut
intenția de a relata aici un simplu accident (cine știe de câte ori nu va fi c ăzut
domnul de pe cal…). În contextul dat, trebuie s ă se țină seama de concep ția potrivit
căreia, pentru un de ținător al puterii, c ăderea de pe cal semnifica îns ăși pierderea
puterii. Întâmplarea de la Șcheia trebuie v ăzută în paralel cu desfăș urarea
propriu-zis ă a luptei, care, în prima faz ă, fusese câș tigată de adversarul lui Ștefan,
pretendentul Hroiot41. Episodul a fost comparat cu acela din timpul luptei de la
Bouvines, când regele Fran ței, Filip August, a c ăzut și el de pe cal42. Se cuvine
adăugată, în aceea și ordine de idei, și căderea de pe cal a lui Carol cel Mare,

37 „Puterea politică era întemeiat ă pe cal” (Richard Lewinsohn, O istorie a animalelor.
Rolul lor în dezvoltarea civiliza ției umane , traducere de Lucia R uxandra Munteanu, prefa ță și note
suplimentare de Mihail Cociu, Bucure ști, 1988, p. 168). „…l’animal des gens de pouvoir, des princes,
de la chasse et de la guerre par excellence” (Nicolas Drocourt, Les animaux comme cadeaux
d’ambassade entre Byzance et ses voisins (VIIe – XIIe siècle) , în volumul Hommage à Alain Ducellier.
Byzance et ses périphéries (Mo ndes grec, balkanique et musulman) , études réunies par Bernard
Doumerc et Christophe Picard, Toulous e, 2004, p. 75). „…animal associ é de près au souverain qui le
monte, chasse ou avec lequel il se rend au combat” ( ibidem ).
38 N. Iorga, Veneția în Marea Neagr ă. III. Originea leg ăturilor cu Ștefan cel Mare și mediul
politic al dezvolt ării lor , în idem, Studii asupra Evului Mediu românesc , ediție îngrijit ă de Ș erban
Papacostea, Bucure ști, 1984, p. 273, nr. XXXI; cu traducere, în volumul Războieni. Cinci sute de ani
de la campania din 1476. Monografie ș i culegere de texte , ed. Manole Neagoe, Bucure ști, 1977, p.
200, nr. 38.
39 Cronicile slavo-române , p. 180.
40 Ibidem , p. 36. V. și ibidem , p. 51, 64, 72, 181.
41 Ștefan S. Gorovei, Gesta Dei per Stephanum Voievodam , în volumul Ștefan cel Mare și
Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 404–408.
42 Ibidem , p. 407–408.

MARIA MAGDALENA SZÉKELY 158
interpretat ă de contemporani drept un semn prevestitor pentru chiar moartea
împăratului43.
Ștefan cel Mare descalec ă și pentru a lupta, dar și pentru a merge pe jos,
într-o împrejurare cu totul excep țională. După biruința de la Vaslui, „ Ștefan cu
oastea lui fac un pelerinaj descul ți”44. Suveranul biruitor – cu modelul s ău, Sfântul
Gheorghe c ălare, ucigând balaurul – las ă locul suveranului penitent, care aminte ște
mai degrab ă de regele David dup ă fuga din fa ța lui Abesalom45. Imaginea aceasta,
a suveranului mergând pe jos în picioa rele goale pentru a sugera peniten ța – și care,
în chip paradoxal, face s ă strălucească și mai mult persoana monarhului46 – este
cunoscută și din alte izvoare medievale; m ă mărginesc să evoc aici episodul
primirii la Paris a coroanei de spini a Mântuitorului de c ătre regele Fran ței,
Ludovic cel Sfânt, îmbr ăcat numai în c ămașă și având picioarele goale47.
Descrierea depunerii jur ământului de vasalitate fa ță de regele Poloniei, din
1485, este cea mai bogat ă în detalii privind gesturile lui Ștefan. La aceast ă
ceremonie, domnul „a venit c ălare […]. R ăsunând trompetele aceluia și ale regelui
și venind aproape de tronul maiest ății regale, a desc ălecat, apoi a apucat în mâini
steagul și de îndat ă s-a îndreptat cu steagul spre tron […]; și fără a sta pe gânduri,
apropiindu-se de tron, îngenunchind dup ă obiceiul s ău și plecând capul, înclin ă
steagul pân ă la pământ […] și spuse con ținutul omagiului […]. El a ținut mai
departe steagul, iar în locul îngenuncherii, cu capul plecat după obiceiul credinț ei
sale, atingând efigia Sfintei Cruci, a f ăcut jurământul corporal”48. Apoi, regele și-a
rostit răspunsul și a dat vasalului s ărutul ritual. „Dup ă sărut, maiestatea regal ă a
primit în mâini steagul din mâinile palatinului”49. În sfârș it, „maiestatea regală l-a
așezat pe palatin al ături de el, ca pe un prieten și vasal apropiat al s ău”50.
După numai un deceniu, mâna care, la Colomeea, ținuse „schiptrul”
Moldovei și care se întinsese pentru jur ământ, picioarele care se îndoiser ă la
coborârea de pe cal și care îngenuncheaser ă aveau să devină imobile. În toamna lui
1497, Ștefan „era foarte neputincios de picioare” și, pentru a lua parte la lupta din

43 Eginhard, Vita Karoli Magni. Via ța lui Carol cel Mare , ediție îngrijit ă, traducere, studiu
introductiv și note de Anca Criv ăț, București, 2001, p. 141.
44 P. P. Panaitescu, Influența polonă în opera și personalitatea cronica rilor Grigore Ureche
și Miron Costin , în ARMSI , s. III, tom. IV, 1924, p. 173, nota 2; v. și I. Minea, Informațiile
românești ale cronicii lui Jan Dł ugosz , Iași, 1926, p. 55, nota 5.
45 „Iar David s-a dus în Muntele Eleonului și, mergând, plângea; capul îi era acoperit și
picioarele desculț e” (II Regi , 15, 30).
46 Jacques Le Goff, Saint Louis , p. 699.
47 Ibidem , p. 145–146.
48 Victor Eskenasy, Omagiul lui Ștefan cel Mare de la Colomeea (1485). Note pe marginea
unui ceremonial medieval , în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie , carte tip ărită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire
Putna, 2003, p. 454.
49 Ibidem .
50 Ibidem , p. 455.

GESTURILE PUTERII LA ȘTEFAN CEL MARE 159
Codrii Cozminului, a fost dus într-o sanie51. Peste câ țiva ani, nu cu mult înainte de
moarte, solul s ău transmitea la Vene ția că domnul Moldovei „picioarele ș i mâinile
nu le poate mi șca, nici nu se poate ajuta cu ele”52.
Gesturile domne ști, acelea prin care „se transmitea puterea politic ă”53,
dispar din izvoare înainte chiar ca Ș tefan cel Mare s ă fi trecut în lumea drep ților.

51 Damian P. Bogdan, Știri despre români în cr onici publicate la Moscova , în RA, 54,
1977, 4, p. 446, reluat în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronic ă, carte tip ărită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire
Putna, 2004, p. 235.
52 C. Esarcu, Ștefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Vene ției, Bucureș ti, 1874,
p. 96–97.
53 Jean-Claude Schmitt, Motiva ția gesturilor , p. 62.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 161–166. FIȘIER BIBLIOGRAFIC
„Fișier bibliografic” nu este o rubric ă de recenzii sau de note bibliografice.
Rostul său nu este acela de a găzdui puncte de vedere cr itice, ci de a semnala
titlurile unor lucr ări consacrate lui Ștefan cel Mare și epocii sale, ap ărute în ultima
vreme și care nu au fost cuprinse în cele dou ă bibliografii tipă rite în țară, în anul
care a trecut: Ștefan cel Mare și Sfânt. Bibliografie , carte tip ărită cu binecuvântarea
Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta Mă năstire
Putna, 2004, 193 p., ș i Stephen the Great, Prince of Moldavia (1457–1504).
Historical Bibliography , Edited by Ștefan Andreescu, Tatiana Cojocaru, Ovidiu
Cristea, Mariana Mih ăilescu, Anca Popescu, Adrian Tertecel, Bucure ști, 2004, 220 p.
Pentru ca aceste bibliografii s ă fie actualizate continuu, rubrica va avea un
caracter permanent. Ea va ocupa , în cuprinsul revistei, un num ăr diferit de pagini,
în funcție de spațiul disponibil și pe m ăsură ce Redac ția va lua cuno ștință de noile
titluri apărute. Sprijinul autorilor care vor trimite propriile publica ții pe adresa
Centrului de Cercetare și Docu mentare „ Ștefan cel Mare” al Sfintei M ănăstiri
Putna va u șura considerabil efortul Redac ției și el va fi înț eles ca un frumos gest de
solidaritate.
Maria Magdalena Székely

Nichita AD ĂNILOAIE, Comemorarea lui Ș tefan cel Mare în 1904 , în
SAI, LXIX, 2004, p. 31–46.
Corneliu M. ANDONIE, Steagurile lui Ștefan cel Mare de la Muntele
Athos , în RM , XL, 2004, 3, p. 42–44.
Mihail M. ANDREESCU, Încercă rile lui Ștefan cel Mare de a modifica
statutul politico-juridic al st ăpânirii sale , în SAI , LXIX, 2004, p. 21–30.
Ștefan ANDREESCU, Pătrăuți și Arezzo: o comparaț ie și consecinț ele ei ,
în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 375–388 + 4 planș e.
Idem, Un nou act genovez cu privire la Ștefan cel Mare , în SMIM, XXII,
2004, p. 133–136.
Emanuel ANTOCHE, L’expédition du roi de Hongrie, Mathias Corvin en
Moldavie (1467). Qui remporta finalement la bataille de Baia (14/15 décembre
1467) ? , în vol. Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 197–225.
Artă și civilizație în timpul lui Ștefan cel Mare , București, 2004, 127 p. +
127 planșe.

FIȘIER BIBLIOGRAFIC 162
Paraschiva-Victoria BATARIUC, Ș tefan cel Mare și Cetatea de Scaun a
Sucevei , în RM , XL, 2004, 3, p. 29–34.
Viorel M. BUTNARIU, Monedele lui Ștefan cel Mare , în vol. Ș tefan cel
Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 59–75.
Petru CARAMAN, Vechiul cântec popular ucrainean despre Ș tefan
voievod și problemele lingvistico-etnografice aferente , în vol. Ș tefan cel Mare la
cinci secole de la moartea sa , p. 439–454.
Ileana CĂ ZAN, Dușmani de temut – alia ți de nădejde. Țările române în
epoca lui Ștefan cel Mare în contextul politicii central-europene , București, 2004,
175 p.
Ionel CÂNDEA, Edificii religioase la Cetatea Alb ă și cetatea Sucevei
(secolele XIV–XV) , în SMIM, XXII, 2004, p. 117–124.
Virgil CÂNDEA, Comori de artă din vremea lui Ștefan cel Mare , în vol.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 11–18 + 22 plan șe.
Cătălina CHELCU, Marius CHELCU, „Din uric de la b ătrânul Ștefan
voievod”. Întregiri documentare , în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la
moartea sa , p. 107–161.
Veniamin CIOBANU, Considera ții privind raporturile Moldovei cu
Polonia în timpul domniei lui Ș tefan cel Mare , în vol. Ștefan c el Mare la cinci
secole de la moartea sa , p
. 249–267.
Lucia CIRE Ș, Mitul lui Ștefan cel Mare , în vol. Ș tefan cel Mare la cinci
secole de la moartea sa , p. 429–434.
Florin CONSTANTINIU, Ș tefan cel Mare: de la Barbu Câmpina la
Constantin Cihodaru. Amintiri de student , în vol. Ștefan cel Mare la cinci secole de
la moartea sa , p. 409–412.
Ovidiu CRISTEA, Acest domn de la miaz ănoapte. Ștefan cel Mare în
documente inedite vene țiene, București, 2004, 183 p.
Idem, Antecedentele campaniei lui Baiazid al II-lea în Moldova. Noi
mărturii vene țiene, în vol. Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa,
p. 227–247.
Idem, Campania din 1484 în lumina unor noi izvoare vene țiene, în vol.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 187–274.
Eugen DENIZE, Românii între Leu și Semilun ă. Relațiile turco-vene țiene
și influența lor asupra spa țiului românesc (sec. XV–XVI) , Târgoviște, 2003, 168 p.
Idem, Ștefan cel Mare în I Diarii lui Marino Sanudo , în SMIM, XXII,
2004, p. 137–151.
Demir DRAGNEV, Cu privire la apari ția în Rusia moscovit ă a unor opere
publicistice provenite din spațiul românesc (sfâr șitul secolului al XV-lea) , în RIM ,
2003 , 1–
2 (53–54), p. 38–45.
Nicolae EDROIU, Transylvanian Possessions of the Wallachian and
Moldavian Princes (the 14th–16th Centuries). Political-Social and Cultural-

FIȘIER BIBLIOGRAFIC 163
Historical Significance , în vol. Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa ,
p. 185–195.
Andrei EȘ ANU, O ipoteză: când s-a nă scut Ștefan cel Mare ?, în vol.
Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 9–20.
Alexandru GÂSC Ă, Din viața voievozilor noș tri. Familia lui Ș tefan cel
Mare , în SAI , LXIX, 2004, p. 47–52.
Alexander GERTSEN, Nadezhda GERTSEN, Moldova și principatul
Theodoro la 1475 , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinț ei creștine,
p. 141–156 + 8 plan șe.
Gheorghe GONȚ A, Relațiile politice dintre Ț ara Moldovei și statul rus în
timpul domniei lui Ștefan cel Mare , în RIM , 2003, 1–2 (53–54), p. 26–38.
Idem, Viața politică a Ță rii Moldovei în epoca domniei lui Ștefan cel Mare
și a urmașilor să i. Relaț iile interna ționale și mișcarea de eliberare în contextul
politicii otomane în a doua jum ătate a sec. al XV-lea – sec. al XVI-lea , Chișinău,
2004, 236 p.
Ștefan S. GO ROVEI, Gesta Dei per Stephan um Voievodam , în vol. Ș tefan
cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 389–414.
Idem, „Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei” , I, în SMIM ,
XXII, 2004, p. 9–50.
Idem, Un ctitor uitat la Putna și asocierea la atributele puterii suverane , în
SMIM , XXI, 2003, p. 257–270.
Idem, Maria Magdalena SZÉKELY, Însemnele imperiale ale doamnei
Maria Asanina Paleologhina , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinț ei
creștine, p. 81–112 + 26 plan șe.
Al. HUSAR, „Poarta Cre știnătății”, în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole
de la moartea sa , p. 309–316.
Sorin IFTIMI, Ștefan cel Mare și Borzeștii. Dincolo de legend ă, în vol.
Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 21–38.
Raluca IOSIPESCU, Sergiu IOSIPESCU, Ștefan cel Mare și Dobrogea de
nord în vremea marelui r ăzboi cu Imperiul Otoman, în vol. Ștefan cel Mare și
Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 307–322 + 8 plan șe.
Sergiu IOSIPESCU, O cronică neștiută a Moldovei sub Ștefan cel Mare și
o hartă franceză a Mării Negre de la începutul secolului XVI , î n vol. Ștefan cel
Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 323–336 + 2 plan șe.
Idem, Ștefan cel Mare și vremea sa în Muzeul Militar Na țional , în RM ,
XL, 2004, 3, p. 35–41.
Benoît JOUDIOU, Le règne d’Étienne le Grand et la succession: une
perspective idéologique , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinț ei creștine,
p. 415–428.
Carol KÖNIG, Armamentul din dotarea oastei Moldovei în timpul domniei
lui Ștefan cel Mare (1457–1504) , în RM , XL, 2004, 3, p. 45–52.

FIȘIER BIBLIOGRAFIC 164
Anca LĂZĂRESCU, O broderie liturgică din timpul lui Ștefan cel Mare
păstrată în colecția Mănăstirii Putna , în RM , XL, 2004, 3, p. 86–88.
Bogdan-Petru MALEON, Ștefan cel Mare și întemeierea Episcopiei
Rădăuților, în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 77–91.
Alexandru MAREȘ , Sfârșitul lumii (anii 7000 și 8000) în textele
slavo-române și românești din secolele al XV-lea – al XVIII-lea , în SMIM , XXII,
2004, p. 193–207.
Florin MARINESCU, Nikolaos MERTZIMEKIS, Ștefan cel Mare și
Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al
credinței creștine, p. 179–186 + 6 plan șe.
Andi MIHALACHE, Documente privind comemorarea lui Ș tefan cel Mare
la Iași în 1904 , în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa,
p. 353–375.
Cătălina MIHALACHE, Ștefan cel Mare în manualele de istorie
post-comuniste. Polifonii sau alternative ? , în vol. Ș te fan cel Mare la cinci secole
de la moartea sa , p. 387–408.
Vlad MISCHEVCA, Florin MARINESCU, Ștefan cel Mare și Muntele
Athos. Contribu ții, în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa ,
p. 317–331.
Pr. Ioan MOLDOVEANU, Sfântul Ștefan cel Mare, protector al Muntelui
Athos , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 157–178.
Dan Ioan MUREȘ AN, De l’intronisation du métropolite Théoctiste Ier au
sacre d’Étienne le Grand , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței
creștine, p. 337–374.
Bogdan MURGESCU, Dimensiunea european ă a domniei lui Ștefan cel
Mare , în SAI , LXIX, 2004, p. 5–21.
Dumitru NASTASE, Vulturii bicefali de la M ănăstirea Putna , în vol.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 71–80 + 18 plan șe.
Petre Ș. NĂSTUREL, Preluarea picturii exterioare bizantine în Moldova
în vremea lui Ș tefan cel Mare , în vol. Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței
creștine, p. 455–464.
Ernest OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, Componenta pontic ă în
circulația monetar ă moldoveneasc ă din vremea lui Ștefan cel Mare , în RM , XL,
2004, 3, p. 63–85.
T. D. PANOVA, Кремлевские усыпальницы . История , судьба , тайна ,
Moscova, 2003, 224 p. + 56 plan șe.
Eadem, Некрополи Московского Кремля , ediția a II-a, Moscova, 2003,
70 p.
Eadem , Soarta marii cneaghine Elena, fiica lui Ștefan cel Mare , în vol.

Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 465–474 + tabel + 8 plan șe.

FIȘIER BIBLIOGRAFIC 165
Șerban PAPACOSTEA, Comerț, alianț e și acțiune militar ă în politica lui
Ștefan cel Mare la începuturile domniei, în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al
credinței creștine, p. 445–454.
Idem, Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1457–1504) , București, 2003,
81 p.
Claudiu PARADAIS, Mormintele voievodale de la Putna , în vol. Ș tefan
cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 335–352.
Anca PĂUNESCU, Ștefan cel Mare, principe al Cre știnătății, în RM , XL,
2004, 3, p. 13–16.
Katiușa PÂRVAN, Contribuții la cunoaș terea monedelor lui Ș tefan cel
Mare (tezaurul de la Suli ța Nouă ), în RM , XL, 2004, 3, p. 55–62.
Nagy PIENARU, Moldova și hanatul din Crimeea. 1481–1492 , în SMIM ,
XXII, 2004, p. 125–132.
Idem, Relațiile lui Ș tefan cel Mare cu hanatul din Crimeea. O controvers ă:
prima incursiune t ătară în Moldova , în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al
credinței creștine, p. 2 75– 306.
Liviu PILAT, Itinerariile lui Ștefan cel Mare , în vol. Ș tefan cel Mare și
Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 481–498.
Idem, Mesianism ș i escatologie în imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare , în
SMIM , XXII, 2004 p. 101–116.
Idem, Modelul constantinian și imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare , în
vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 429–444.
Andrei PIPPIDI, O solie din Moldova la Vene ția, în vol. Ștefan cel Mare și
Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 499–508 + 1 plan șă.
Anghel POPA, Serbarea de la Putna din 1935 , în vol. Ș tefan cel Mare la
cinci secole de la moartea sa , p. 377–386.
Marius PORUMB, Biserica arhiepiscopal ă din Feleac, ctitoria lui Ștefan
cel Mare, tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Bartolomeu, Arhiepiscop
al Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2003, 37 p.
Dan PRODAN, Relațiile moldo-otomane din vremea lui Ștefan cel Mare în
istoriografia româneasc ă. Izvoare ș i sinteze istorice , în vol. Ș tefan cel Mare la
cinci secole de la moartea sa , p. 413–427.
Mihaela PUI U
, Filigranele manuscriselor ștefaniene. Conservare muzeal ă,
în vol. Ș tefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 475–480 + 1 planșă.
Gheorghe PUNG Ă, Vatra, hotarul și ocolul târgului Ștefănești, în vol.
Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 41–58.
Nicolae N. PUȘ CAȘ U (†), Voica Maria PUȘ CAȘ U, Mormintele Putnei, în
vol. Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 19–36 + tabele + 6
planșe.
Laurențiu RĂDVAN, Din relaț iile lui Ștefan cel Mare cu Țara
Româneasc ă, în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 269–284.

FIȘIER BIBLIOGRAFIC 166
Constantin REZACHEVICI, Neamul doamnei Evdochia de Kiev, în
legătură cu descoperirea pietrei sa le de mormânt la Suceava , în vol. Ștefan cel
Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 113–132 + tabel + 4 planș e.
Idem, Ștefan cel Mare, Ivan III, Sofia Tominicina (Paleolog) și Elena
Stefanovna Voloș anca. Leg ături dinastice ș i politice , în SMIM , XXII, 2004,
p. 51–72.
Tereza SINIGALIA, Arta pictorilor – între unitate și diversitate , în vol.
Artă și civilizaț ie în timpul lui Ștefan cel Mare , p. 47–78.
Ion SOLCANU, Arhitectura: tradi ție și inovație, în vol. Artă și civilizație
în timpul lui Ștefan cel Mare , p. 17–45.
Maria Magdalena SZÉKELY, M ănăstirea Putna – loc de memorie , în
SMIM , XXII, 2004, p. 73–99; reluat, într-o form ă dezvoltat ă, în vol. Ștefan cel
Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 37–70 + 16 plan șe.
Eadem, Ștefan cel Mare și Sfârșitul Lumii, în SMIM , XXI, 2003,
p. 271–278.
Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , volum editat de Petronel
Zahariuc ș i Silviu V ăcaru, Iași, 2003, 456 p.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, carte tipă rită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților,
Sfânta Mă năstire Putna, 2004, 514 p. + tabele + plan șe nenumerotate.
Aristide ȘTEFĂ NESCU, Ștefan cel Mare și Bucureș tii. Urme peste vreme ,
în RM , XL, 2004, 3, p. 26–28.
Ștefan ȘTEFĂ NESCU, Conștiința european ă în gândirea lui Ștefan cel
Mare , în vol. Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 285–293.
Răzvan THEODORESCU, „Aceast ă poartă a Creștinătății”, în RM, XL,
2004, 3, p. 5–12, reluat, cu modific ări nese mnificative, în vol. Artă și civilizație î n
timpul lui Ștefan cel Mare , p. 1–14.
Ion ȚURCANU, Factorul religios în politica extern ă a lui Ș tefan cel Mare ,
în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 295–307.
Silviu VĂCARU, Scriitori de acte din cancelaria domneasc ă a lui Ș tefan
cel Mare , în vol. Ș tefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa , p. 93–105.
Tatiana YASHAEVA, Chersonul și împrejurimile sale de la sfâr șitul
secolului XIV pân ă în secolul XVI , în vol. Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al
credinței creștine, p. 133–140 + 12 plan șe.
Petronel ZAHARIUC, Florin MARINESCU, Două documente de la Ștefan
cel Mare și câteva informa ții despre boierii vremii sale , în vol. Ștefan cel Mare la
cinci secole de la moartea sa , p. 163–182.
Ionel ZĂ NESCU, Relațiile lui Ș tefan cel Mare cu Vlad Țepeș, în RM , XL,
2004, 3, p. 17–25.

„Analele Putnei”, I, 2005, 1, p. 167. ABREVIERI
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol”, Ia și
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iași
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis
AMN = Acta Musei Napocensis ARBSH = Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique
ArhGen = Arhiva Genealogic ă
ARMSI = Academia Române. Memoriile Sec țiunii Istorice
AȘUI = Analele Științifice ale Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”, Ia și
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
CI = Cercetări Istorice
DIR = Documente privind istoria României
DRH = Documenta Romaniae Historica
EB = Études balkaniques FHDR = Fontes Historiae Daco-Romanae
MA = Mitropolia Ardealului
MI = Magazin Istoric
MMS = Mitropolia Moldovei și Sucevei
MO = Mitropolia Olteniei
RA = Revista Arhivelor
RdI = Revista de Istorie
REI = Revue des Études Islamiques
RER = Revue des Études Roumaines
RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes
RI = Revista Istoric ă
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie
RIM = Revista de Istorie a Moldovei
RM = Revista Muzeelor
RRH = Revue Roumaine d’Histoire
Rsl = Romanoslavica
SAI = Studii și Articole de Istorie
SCIA = Studii și Cercetări de Istoria Artei
SCȘI = St udii ș
i Cercetă ri Științifice, Iași
SMIM = Studii și Materiale de Istorie Medie
SOF = Südost Forschungen
TV = Teologie și Via ță

ÎN ATEN ȚIA COLABORATORILOR
Revista „Analele Putnei” accept ă spre publicare studii, articole, note, însemn ări,
documente, recenzii, note bibliografice referitoare la epoca lui Ștefan cel Mare și la istoria
Mănăstirii Putna.
Încredinț ând un text „Analelor Putnei”, autorul se angajeaz ă, implicit, s ă nu predea
același text unei alte reviste științifice și nici să nu îl includ ă într-un volum (colectiv sau
personal), a c ărui apariție s-ar produce înaintea num ărului aferent din revist ă. Colaboratorii
sunt rugați să anunțe Redacția în cazul când acela și text este predat și unei alte publicaț ii (în
versiunea originar ă sau în traducere), când textul resp ectiv face deja parte dintr-un volum
predat unei edituri (sau aflat într-un stadiu avansat de definitivare), precum și în cazul când
unele afirmaț ii sau cit ări din note necesit ă anumite actualiz ări. Prevenit ă, Redacția va
adopta solu ția socotită optimă.
Redacț ia poate accepta preluarea unor artico le publicate în alte reviste, dac ă
acestea prezint ă un interes deosebit pentru tematica și direc țiile „Analelor Putnei”. Într-un
asem enea caz, autorul a
re datoria s ă obțină acordul publica ției din care urmeaz ă să se preia
respectivul text. În chip identic, pentru ca un studiu tip ărit întâi în „Analele Putnei” s ă poată
fi reprodus într-o alt ă publicație (revistă, volum colectiv sau person al), autorul are datoria
de a cere permisiunea Redac ției.
Materialele propuse spre publicare revistei „Analele Putnei” vor fi prezentate pe
dischetă sau CD, culese în programul WORD for WINDOWS sau într-unul compatibil,
împreună cu un exemplar imprimat. Fotografiile și desenele (bine executate, astfel încât s ă
permită reproducerea) vor fi numerotate și înso țite de explicaț ii, indicându-se în manuscris
locul unde trebuie a șezată fiecare imagine. În absen ța acestor preciz ări, Redacția va grupa
ilustrațiile – cu sau f ără explicații – la sfâr șitul textului, în func ție de spațiul disponibil.
Colaboratorii sunt ruga ți să prezinte materialele în form ă finită, ținând seama de
faptul că nu întotdeauna li se va putea asigura tr imiterea unei corectur i; într-o asemenea
situație, corectura va fi efectuat ă de Redac ție, urmărindu-se respecta r ea manuscrisului.
Referințele bibliografice trebuie s ă se conformeze uzan țelor revistei, în ceea ce
privește sublinierile, abrevierile etc.
Manuscrisele care nu vor respecta toate aceste reguli nu vor fi re ținute în vederea
publicării.
Redacția își rezervă dreptul de a planifica materialele potrivit necesit ăților revistei și
de a nu le re ține pe acelea care, dintr-un motiv sau altul, nu r ăspund acestora.
Redacț ia își rezervă, de asemenea, dreptul de a face îndrept ările socotite necesare
în ceea ce prive ște forma textelor, consultând îns ă pe autori cu privire la eventualele
modificări ale fondului.
Responsabilitatea pentru con ținutul științific al textelor publicate revine în
întregime autorilor.

VOLUME PUBLICATE DE SFÂNTA M ĂNĂSTIRE PUTNA
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în legend ă, carte tipă rită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților,
Sfânta Mă năstire Putna, 2003, 250 p.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie , carte tipă rită cu binecuvântarea
Înalt Prea Sfin țitului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta
Mănăstire Putna, 2003, 617 p. + 16 plan șe.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronic ă, carte tipă rită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților,
Sfânta Mă năstire Putna, 2004, 375 p.
Ștefan cel Mare ș i Sfânt. Bibliografie , carte tipă rită cu binecuvântarea Înalt
Prea Sfin țitului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sfânta Mă năstire
Putna, 20
04, 193 p.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Biserica. O lecț ie de istorie , carte tipă rită din
inițiativa și sub îndrumarea Înalt Prea Sfinț itului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, 265 p.
Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credin ței creștine, carte tipă rită cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților,
Sfânta Mă năstire Putna, 2004, 514 p. + tabele + plan șe nenumerotate.