Calitatea Vietii Copiilor din Centrele de Plasament
CUPRINS
I. INTRODUCERE 3
II. Calitatea vieții copiilor din centrele de plasament 5 2.1. Calitatea vieții- noțiuni generale 5
2.2. Copiii instituționalizați 6 2.2.1. Aspecte generale 6 2.2.2. Teorii privind instituționalizarea copiilor 9 2.3. Cauzele instituționalizării copiilor 14 2.3.1. Mediul familial al copiilor 15 2.4. Centrele de plasament 17 2.4.1. Aspecte generale 17 2.4.2. Rolul asistentului social în centrele de plasament 20 2.5. Metode si tehnici în asistența socială a copiilor în cadrul centrelor de plasament 21 2.5.1. Descrierea serviciului de asistență socială 22 2.5.2. Investigarea relației copil-părinți 23 III. Metodologia cercetarii sociale 25 3.1. Scopul cercetării 25 3.2. Obiectivele cercetării 25 3.3. Ipoteze 25 3.4. Universul populației. Eșantionarea 25 3.5. Operaționalizarea conceptelor 26 3.6. Metode utilizate în cercetare 28 IV. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute 29
V. CONCLUZII 35
VI. BIBLIOGRAFIE 37
VII. ANEXE 40
I. INTRODUCERE
Multe studii ne arată că majoritatea copiilor crescuți înafara familiei au tendința de a se dezvolta în alt fel. Atât copiii crescuți în centrele de plasament cât și cei în familii își dezvoltă trăsăturile de caracter, personalitate și comportament. În centrele de plasament care au un număr mare de copii instituționalizați, este aproape imposibil să le asigure un nivel optim de dezvoltare intelectuală. Majoritatea copiilor care au probleme de dezvoltare, este datorită lipsei mamei sau lipsă de afecțiune a părinților care influențează negativ formarea personalității. Copilul instituționalizat simte lipsa părinților având nevoie de o îngrijire plină de afecțiune. Să-i oferi unui copil instituționalizat afecțiune, reprezintă prima nevoie pentru a-i asigura o dezvoltare armonioasă. Nevoia de afecțiune adresată copiilor este în strânsă legătură cu cea de securitate. Securitatea copilului este foarte importantă în dezvoltarea lui, deoarece el are nevoie să se simtă la adăpost atât față de lumea exterioară cât și de trăirile sale interioare. Înlocuirea frecvență a persoanei de îngrijire poate duce la unele piedici în dezvoltarea copilui, deoarece el ajunge să își piardă încrederea. În centrele de placement asistenți sociali au datoria de ai încuraja pe acești copii instituționalizați spre o dezvoltare frumoasă, de a-I ajuta să se descurce în viața de zi cu zi atunci când ei vor părăsi centrul. Ei trebuie formați și învățați cum să relaționeze cu alte persoane care intră în contact cu ei, având nevoie de înțelegere din partea celor cu care intereactioneaza. Mulți copii instituționalizați tind să creadă că sunt discriminate din această cauză și ajung să creadă că nu au cum să se descurce când va ieși de aici. Instituționalizarea copiilor are repercusiuni asupra dezvoltării personalității și conduitei creșterii copilului care diferă față de copilul crescut într-o familie. Aici observăm că efectele instituționalizări afectează toate nivelele personalități copiilor și toate domeniile funcționării acesteia cum ar fi: dezvoltarea cognitive, maturizarea afectiv-emotionala, formarea cunostiintei de sine, natura imaginii și respectului de sine. În capitolul al II-lea al lucrării mele, reprezentând capitolul de teorie, am încercat să spun câte ceva despre viața copiilor din centrele de plasament, să arăt că ei chiar dacă sunt instituționalizați încearcă să se descurce în viața de zi cu zi cu ajutorul asistenților sociali care îi încurajează și le oferă o mână de ajutor în tot ce au nevoie. În capitolul III am formulat obiectivele și ipotezele acestei lucrării din care am reușit să formulez ghidul de interviu. Metoda utilizată în acest studiu este interviul semistructurat care a fost aplicat unui număr de 13 copii din Centrul de Plasament Orlat. În capitolul IV am analizat toate variabilele și am testat ipotezele. În ultimul capitol am încercat să văd dacă ipotezele pe care mi le-am propus sunt testabile.
II Calitatea vieții copiilor din centrele de plasament
1. Calitatea vieții-noțiuni generale
Noțiunea de calitate a vieții apare asociată cu cea de bunăstare materială și spirituală, fericire și progres, civilizație superioară. Această noțiune este frecvent prezentată împreună cu noțiunea de trăi. Temeiul menționării împreună a celor două expresii rezidă în faptul că ele redau procese și stări sociale interdependente, aparținând domeniului care în mod obișnuit se numește viața cotidiană umană. Mai specific calitatea vieții se înțelege prin bunăstare fizică, pshică și socială precum și capacitatea oamenilor de a-și îndeplini sarcinile obișnuite în existența lor cotidiană (Lupu 2006). Acest concept se referă la caracterul mai bun sau mai puțin bun al vieții oameniilor, la nivelul bunăstării și fericirii fiind un concept care reflect în cea mai mare măsura percepția subiectivă a persoanei în cauză. Zanc și Lupu (2006) ne vorbesc despre dimensiunile calității vieții: – Bunăstare emoțională sau psihică care are indicatori precum: mulțumirea de sine, sentimentul identității personale, stima de sine, sentimentul de siguranță. – Relațiile interpersonale având indicatori ca: afecțiune, contacte sociale, suport social. – Bunăstarea material relatată prin indicatori ca: siguranța locului de muncă, posesie de bunuri, locuință, status social. – Bunăstare fizică fiind concretizată prin sănătate, mobilitate fizică, alimentație adecvată. – Independența care înseamnă posibilitatea de a face alegeri personale, capacitatea de a lua decizii, prezența unor valori și scopuri clar definite, auto-conducerea în viață. – Integrarea social face referire la acceptarea în diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ, participarea la activități comunitare. Aceste dimensiuni sunt formulate pentru adult dar pot fi extrapolate și la copil existând anumite particularități în funcție de vârstă: asigurarea îngrijirii, accesul la educație, menținerea într-o școală care să-i asigure independența și bunăstarea. Calitatea vieții se prezintă ca o noțiune cu virtuții descriptive, metodologice și operaționale irecductibile ce definesc laturi ale existenței umane. Calitatea vieții contribuie la realizarea unui punct de cotitură în surprinderea factorilor implicați în devenirea procesului muncii și a vieții omului. Ea aparține acelei familii de concept ce sunt ultilizate în studiul complexității și diversității vieții sale. Elaborată pe baze metodologice calitatea vieții poate fi considerată ca una dintre cele mai cumprinzătoare noțiuni ale disciplinelor socio-umane. Noțiunea nu se referă la existența omului ca atare ci are în vedere manifestările vieții umane apreciate pe baza unor criteri antice și axiologice. Aprecierea antică vizează modul și proporția în care omul valorifică în traiul său cotidian mijloacele materiale de care dispune. Interpretarea axiologică judecă dacă membri unei comunități manifestă pretenți scăzute sau inferioare, crescute sau superioare față de modul în care își trăiesc viața. (Marx 1973) Spre deosebire de cel de nivel de trăi conceptualul de calitate a vieții se impune prin concretizarea lui până la nivelul micro-grupurilor (famililor) și a indivizilor umani. K. Marx a demonstrat că modul de viața în terminologie neologistă calitatea vieții se realizează atât în sferele productive și ocupaționale, cât și în activitățiile omului legate de consum și timpul liber. (Marx 1974: 20-21) Calitatea vieții are și aspecte negative precum: mizeria, subnutriția, analfabetismul, ignoranța și subdezvoltarea economico-socială unei însemnate părți a populației. Atributele pozitive nu se acumulează în manierea entropică, adică fără intervenție și eforturi din partea societății și omului. Aspectele pozitive ale calității vieții permite definirea sistemului de trebuințe și necesități umane. Marx face distincția dintre trebuințele de lux și ceea ce e necesar de la natură. “Trebuințele cele stricte sunt necesare vieții omului”.( Marx 1974: 21.) Calitatea vieții are și o parte superioară a trebuințelor ce aparțin omului și este vorba de personalitatea omului, împlinirea vocației lui creatoare și realizarea cerințelor de frumos și atractiv, a gusturilor estetice ale acestora. Este vorba de sistemul trebuințelor care după o cunoscută remarcă a lui Marx încep că “atunci când încetează munca impusă de mizerie și utilitate exterioară”.(Marx 1973: 358) Omul atinge un nivel superior al calității când beneficiază de o serie de amenități. Amenitatea este considerată ca o noțiune polisemică, exprimă totalitatea consecințelor positive, convenabile și atractive precum sistemul avantajelor și binefacerilor cu care se soldează programele dezvoltării sociale și modernizării calității vieții în profil teritorial. În calitatea vieții se tratează cu seriozitate și fenomenul nutrițional, cantitatea și compoziția hranei. Asigurarea unei alimentații corespunzătoare contribuie nu numai la menținerea vieții ci are repercursiuni și asupra randamentului omului în toate activitățile sale. Calitatea locuinței se judecă și după armonia ei față de mediul înconjurător, natural sau amenajat. Studiul locuinței ca element definitoriu al calității vieții are menirea de a edifica asupra realităților sociale proprii. Calitatea vieții prezintă și idealurile de viață ale oamenilor care exprimă proiectarea activităților a personalității fiecărui individ. Idealurile se repercutează asupra activității de zi cu zi a omului legându-o de niște perspective viitoare.
2. Copiii institutionalizați – Aspectele generale
Cuvântul “instituționalizat” este în strânsă legătură cu cel de îngrijire care are mai multe aspecte de la responsabilitate sau supraveghere la noțiunile de relație, dorințe de a crea o bună stare (Brannen 2000:2). Punctul de vedere istoric de îngrijire are ca scop promovarea celor mai bune interese ale copilului său tânărului, o bună dezvoltare a caracterului său abilitățile lor. Îngrijirea de zi cu zi se referă la lucrătorii de îngrijire rezidențială, ei trebuie să facă cam tot ce ar face un părinte pentru copilul lor. Copiii din centrele de plasament pot avea activități în aer liber cum ar fi picnicuri, vizite la plajă, care sunt o parte din viața normală a vieții pentru cei mai mulți copii. Dezvoltarea copilului ține de faptul dacă personalul asigură o serie de activități pentru copil fără să prezinte vreun grad de risc pentru acesta. Una din principalele modalități în care personalul poate stabili relati cu copii este de a lua parte la activități împreună cu ei. Ei au o serie de diferite modele de comportament, ajungând la vârsta adolescenței când își pun multe întrebări. Ei trebuie să-și asume responsabilități iar asta o fac doar dacă au dezvoltate capacitățile fizice, cognitive și emoționale. Vander Van (1999) ne spune că activitățile merg mai departe între copii și ei doar colaborând și dezvoltându-și stima de sine. Participarea la activități extra-curriculare promovează respectul de sine. Personalul trebuie să încurajeze copiii de a intra în activități, ei trebuie încurajați, dându-le un sentiment de mândrie care contribuie la stima de sine fiind elementul cheie al identității. (Emond 2004). În centrele de plasament s-au înființat școli, aceste instituții definite ca învățământ special. Se analizează efectul învățării asupra copilului. Copiii instituționalizați sunt priviți ca indivizi cu nevoi care trebuie să fie îndeplinite pentru că aceastea să funcționeze efficient în viața socială și educațională. (Gofman 1959; Lenkis 2005; Mead 1934). Dispozițiile sociale sunt destinate să compensesze mediile și condițiile de viața inacdecvate în așa fel încât să permită copiilor aceleași oportunități de dezvoltare personală. Nevoile speciale sunt private că niște deficiențe care trebuie compensate prin intermediul dispozitilor special. Legislația școlară și socială se bazează pe evaluarea individuală, dând mărturie ca fiind un purtător de nevoi. Toate institutile descriu dificultățile copiilor în trecut că (neglijare și trauma timpurie) care sunt comune. Obiectivul general al învățământului este de a pregăti copiii pentru cetățenia activă având condițiile dezvoltării personale și cognitive. Copiii aflați în îngrijire sunt o populație eterogenă. Mulți copii vin din familii cu statut socio-economic scăzut, instabilitate în familie, abuz sau neglijare, sărăcie socială. Ei prezintă un comportament agresiv, participare slabă să la școală. Multe evenimente a copiilor veniți în centre pot duce la rezultate negative cum ar fi abandonul școlar. (Macavei 1989). Transmiterea normelor și valorilor sociale se realizează în primul rând în cadrul familiei iar în lipsa acesteia funcția de socializare a familiei este preluată de medile de îngrijire alternativă mediul familial natural care ar trebui să asigure condițiile necesare dezvoltării copiilor și socializarea primară a acesteia. Stadiile dezvoltării cognitive, morale și sociale ne dezvăluie că interacțiunea copilului cu cei din jur este specifică în funcție de stadiul de dezvoltare pe care îl parcurgem, iar calitatea interacțiunii cu cei din jur, modul în care părinții sau persoanele care îl au în grijă copilul, vor satisface nevoile copilului, în special în perioadele sensibile, va amprenta parcurgerea copiilor la acestor stadii (Piaget 1968). Factorii de risc care i-au determinat să ajungă aici sunt prezența unei tulburări psihice sau de educație specială. În cazul copiilor instituționalizați, viciile în formarea autonomiei și a responsabilității, lipsă de comunicare cu anturajul de tinerii și adulți precum și neimplicarea în luarea decizilor importante în propria lor viață au repercusiuni negative asupra integrării sociale.( Carsoro 2005; Frones 1995). Deficitul de socializare generează un deficit de integrare socială pentru că integrarea socială presupune intereacțiunea a două sisteme: individul, cu personalitatea sa și societatea cu sistemul de norme și valori care reglementează relațiile între membri săi. Pentru ca integrarea socială în ambele sisteme să fie facilă, individul și societatea trebuie pregătite (Erickson 1988). Integrarea socială ca relație a individului cu semenii săi înseamnă integrare fizică prin satisfacerea nevoilor de bază a individului, integrare funcțională prin acces la instituții și servicii și asigurarea nivelului satisfăcător și al confortului personal, integrarea personal prin interacțiune cu semeni, existența unor relații apropiate care să constituie un suport social în comunitate, integrarea în societate prin asumarea de responsabilități, participare la viața societații, egalitatea statului de cetățean și integrarea organizațională prin acees la instituți care sprijină integrarea social (Kohlberg 1964). Copilul abandonat este încadrat în categoria copiilor neglijați. Plasarea lui într-un centru se dezvoltă pe termen lung un tip de personalitate dependent, el fiind incapabil să-și trăiască viața pe cont propriu. Ocrotirea minorilor este o activitate responsabilă realizată de autoritățile legale pentru protecția copilului. Protecția copilului este datoare să ocrotească copii orfani sau abandonați pentru că nu există persoane dispuse să-i ajute. Copiii neglijați sunt împărțiți în 4 categorii: – Cei ai căror părinți sunt decedați, necunoscuți sau în orice altă situație care duce la instituirea tutelei – Ce care au nevoie de îngrijire special ace nu le poate fi asigurată de familie – Cei care pentru dezvoltarea fizică, morală, intelectuală sunt primejduite în familie – Care care au săvârșit fapte penale și nu pot răspunde penal. – În funcție de aceste categori sunt și tipuri de protectie: – Plasament familial, instituționalizare în leagăne, case de copii – Integrare în învățământ special – Internare în instituții cu caracter medical-educativ – Adoptie Departamentul din guvernul Regatului Unit, responsabil pentru dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor fiscale și economice a guvernului britanic afirma în 2001 că„orice copil și persoană tânără, merită cel mai bun start în viață, să fie crescut într-un mediu sigur și fericit, să fie ascultat și auzit, să fie sprijinit pe măsură ce se dezvoltă și să i se ofere toate oportunitățile pentru a-și atinge potențialul maxim.” (Clever and Walker, 2004) Cea mai importantă nevoie a adulților, dar și a copiilor, este nevoia de apartenență. Nevoia de a comunica cu alte persoane, de a interacționa cu cei din jur, de a simți că face parte din ceva, dintr-un grup cu tot ceea ce ține de acel grup, reguli, beneficii. Fred A. III Hartley (2009), spunea în cartea sa, că cele trei nevoi fundamentale ale copiilor, sunt: nevoia de acceptare, de afecțiune și de afirmare. Printre nevoile copiilor se mai numără nevoia de dragoste permanentă, de afecțiune, pe care să o simtă în orice moment, ori că sunt triști, ori că sunt fericiți. Această nevoie este printre cele mai importante, orice copil vrând să fie iubit și accept, mai ales de părinții săi. Dar această dragoste trebuie arătată copiilor, nu trebuie doar simțită de către părinți, trebuie împărtășită și copiilor. . O altă nevoie ar fi acceptarea, chiar și atunci când face ceva greșit, copilul trebuie să înțeleagă că doar comportamentul lui este greșit și doar acesta este respins de către cei din jurul său, nu și el însuși. Persoanele din jurul său, tot timpul, trebuie să îl trateze cu respect. Copiii au nevoie să li se arate că deși sunt mai mici ca ceilalți, aceștia sunt respectați și părerea lor contează, iar pe lângă acestea, tot timpul este bine să li se mulțumească și să fie rugați frumos să facă anumite lucruri. O altă nevoie a copilului este onestitatea. Oamenii din jurul său trebuie să îi ofere, de cele mai multe ori, adevărul complet. În momentul în care copilul află că a fost mințit, sau a fost informat greșit, acesta va deveni confuz și nu va mai avea încredere în spusele acelor persoane care l-au mințit. De asemenea, copilului trebuie să îi se aplice un set de reguli care să îl îndrume în viața de zi cu zi. După luare la cunoștință a regulilor, copilul va trebui să învețe că acestea trebuie respectate, iar părinții au obligația de a le aplicata în mod corect și constant, pentru a nu induce copilul în eroare. Aceastea corespund nevoii de corectitudine. Printre nevoile copiilor se mai numără și nevoia de înțelegere. Așadar, copii trebuie ascultați. Trebuie lăsați să vorbească, să își exprime dorințele, să pună întrebări, să își dea cu părerea. Copiii mai au nevoie și de răbdare din partea noastră atunci când așteptăm anumite rezultate de la ei. Ori de câte ori este nevoie, trebuie să le oferim explicații, să le oferim exemple, să dăm dovadă de înțelegere, să exersăm cu ei, să îi ajutăm până când aceștia ajung să realizeze ceea ce așteptăm de la ei. Pe lângă toate aceste nevoi, copilul mai are nevoie și de consistență (constanță) în ceea ce privește comportamentul adultului. Adică să nu se schimbe regulile foarte des, acestea să se respecte tot timpul, pentru că dacă nu, va crede că respectarea lor nu este așa importantă. Totodată mai are nevoie de timp. Timp care să arate implicarea adultui, în ceea ce privește bunăstarea copilului. Timp pentru ajutor la teme, timp pentru a vă juca împreună, a vă plimba, timp pentru a-i citi, a-l ajuta, a-l asculta, a vorbi cu el. Timpul petrecut împreună cu copilul, ar trebui să fie un obiectiv zilnic pe lista părintelui. De asemenea, copilul trebuie înțeles, trebuie să i se arate că și adulții din jurul său simt ceea ce simte și el, văd lucrurile și din perspectiva lui. De aici rezultă nevoia de empatie. Printre nevoile copilului se mai numără și cea de flexibilitate, însemnând că noi trebuie să creștem odată cu el, trebuie să modificăm reguli, comportamente, atitudini personale odată cu schimbarea lui (Oaneș 2004).
Copiii trebuie să beneficieze de toate drepturile generale către care suntem îndreptățiți încă de la naștere. Ca să fie respectate aceste drepturi trerbuie să tratăm oamenii cum am vrea ca noi să fim tratați adică cu respect, demnitate, egalitate și dreptate. Drepturile nu trebuie să se deosebească între ele ținându-se cont de naționalitate, etnie, sex, rasă, orientare sexuală. Copiii față de adulți sunt vulnerabili, sunt în process de dezvoltare au nevoie de îngrijire. Drepturile pot fi grupate pe 3 categorii: drepturi de protective care are în vedere protecția oricăror forme de abuz fizic său emoțional, drepturile de dezvoltare având în vedere disponibilitatea și accesul la toate serivicile de îngrijire medicală și drepturile de participare care are în vizor implicarea copilului în deciziile care îl privesc. Copiii au drepturi dar și responsabilități, ei trebuie să-și respecte drepturile și obligațiile copiilor și adultiilor cu care relaționează.
2.2. Teorii privind copiii instituționalizați
Copiii că să poată ajunge la maturizare se devolta pe bază unor teori. Ele sunt: Teoria atașamentului care se bazează pe evidențe privind felul în care experiențele timpurii asupra atașamentului față de adulți sau de părinți reprezintă fundamental important pt viitoarele competențe sociale. Copii dezvoltă o conștientizare a propriilor lor stări psihologice înainte de a înțelege pe cealalti. Această teorie se bazează pe importantă relației mamă-copil. În primul an de viață se dezvoltă relația de atașament față de persoană care îl îngrijește.(John Bawlby 1953) Un atașament față de cineva înseamnă să fi alături de cineva de cele mai multe ori atunci când ești nesigur pe tine. Atașamentul se observă de cele mai multe ori atunci când copilul este speriat sau are nevoie de îngrijire. Atașamentul poate fi dezorganizat și dezorientat în cazul în care copiii au un astfel de comportament care este caracterizat prin mișcări și reacti incomplete, uneori copiii sunt circumspecți față de o persoană străină. Copiii care au un atașament nesigur vor fi tensionați, încordați ușor de fustrat cerând atenție persoanelor din jur. Copilul cu atașament bazat pe securitate, atunci când mama părăsește camera se simte totuși sigur, deoarece știe că aceasta nu îl va părăsi și se va întoarce cât de curând, iar între timp este chiar dispus să interacționeze cu alte persoane din cameră. Când mama se întoarce, copilul, uneori dorește chiar să o ia în brațe, să meargă la ea, iar uneori se mulțumește și cu faptul că știe că este cu el în cameră (Greenberg, Cicchetti și Cummings 1993). Teoria învățării este susținută de B. F. Skinner care urmărește comportamentul oamenilor. Ceea ce el a urmărit mai mult a fost felul în care oamenii învață să se comporte în anumite feluri. Prin comportament se înțelege atât ceea ce putem observa că face un individ, cât și ceea ce nu putem vedea, cum ar fi gânduri, emoții. (Thyer și Myers 1998: 36). De aici a rezultat teoria învățării. Skinner considera că „învățarea este un proces în care indivizii, ca urmare a experienței lor, reușesc să stabilească o asociere sau o legătură între două evenimente.” (Zanden 1985: 41) De exemplu, am învățaț să asociem gheața cu ceva foarte rece.
Skinner a efectuat o mulțime de studii, pe porumbei, șobolani sau șoareci, pe care îi ținea într-o cușcă și când în mod involuntar apăsau pe un buton, le cădeau o bucată de mâncare. Aceștia s-au obișnuit în timp și făceau acel lucru doar pentru a fi recompensați. Majoritatea experimentelor au fost pe porumbei, pe care îi ținea într-o cușcă și nu îi hrănea decât atunci când efectuau o anumită mișcare. În timp, porumbeii, au învățat că, pentru a primi mâncare, trebuie să execute mișcarea dorită de Skinner. Prin aceste experimente a căutat să studieze controlul comportamentului. Acesta, a împărțit, apoi, comportamentul în răspunsuri și în stimuli. În experimentele sale, și-a învățat porumbeii să danseze împreună și să joace Ping-Pong. (Zanden 1985: 41)
Behaviorștii, sunt de părere că orice comportament poate fi învățat. Atât cel normal și conform standardelor, cât și cel nedorit. Tot aceștia sunt de părere că pentru a stopa un comportament nedorit, tot ce trebuie să faci este să nu mai faci nimic ce ar putea duce la efectuarea lui. Pe lângă aceasta, s-ar putea folosi sistemul de recompense și pedepse, sistem care a ajutat la distrugerea fricii de înălțimi, de spații închise, de a da teste, etc. (Zanden 1985: 44) Această teorie se aplică foarte bine și în cazul lucrării mele, deoarece explică de ce copiii care sunt abandonați, părăsiți de părinți și locuiesc în centrele de plasament, sunt diferiți de copiii care trăiesc în familia proprie. Instiuțiile de protecție, nu vor putea niciodată oferi 100% ceea ce se oferă în cadrul unei familii iubitoare, deoarece, tot timpul, numărul de angajați, va fi mult sub numărul de copii care au nevoie de ajutor. Așadar, există riscul ca un copil să ceară ceva și să nu i se poată răspunde, există riscul va personalul să nu își dea interesul tot timpul. Și pe lângă asta, copilul va trăi tot timpul cu ideea că el e diferit, că a fost părăsit, abandonat. Toate acestea pot duce la crearea unui comportament nedorit, deoarece el poate ajunge să creadă, pe parcursul aniilor, că nu i se oferă nimic, că nu este demn de a fi iubit, că nimănui nu îi pasă de el. Și astfel începe să facă anumite lucruri doar pentru a atrage antenția (Marinescu 2011: 213).
Teoria umanistă în viziunea autorului Abraham Maslow susține că nevoile umane pot fi cuprinse pe cinci nivele, într-o piramidă a nevoilor. (Maslow 2003: 12) Pe ultimul nivel al piramidei, se află nevoia de autorealizare, care, după Maslow, reprezintă nivelul cel mai înalt, pe care îl poate atinge o persoană. Cei care ajung să își atingă potențialul unic și reușesc să se autorealizeze, Maslow i-a caracterizat așa:
sunt încrezători în sine și se acceptă și pe ei și pe ceilalți exact așa cum sunt;
sunt foarte spontani în gândire dar și comportament;
sunt egocentrici, ci dimpotrivă, se contrează mai mult pe probleme apărute;
au nevoie de intimitate;
sunt foarte independeți și descurcăreți;
nu sunt nepăsători la ceea ce se intamplă în jurul lor și doresc să-i ajute pe ceilalți;
nu sunt neconvenționali, dar nici nu se supun cu totul la stereotipurile societății;
preferă să stabilească relații puternice și importante cu puține persoane, decât să se afle în relații superficiale cu mai multe persoane;
sunt foarte creativi (Zanden 1985: 44-45).
Psihologii umaniști au fost de părere că științele științifice ar trebui să ajute oamenii să ajungă la fericire, la libertate, la împlinire de sine. Așadar, psihologia umanistă dorește să arate de fapt ce anume ar trebui să studieze psihologia, și nu să studieze ea însăși dezvoltarea umană. (Zanden 1985: 45). Acest model de psihologie, a avut un impact asupra metodelor de învățare, și unul dintre principiile sale este că: „informațiile vor fi achiziționate și utilizate de către elevi numai în măsura în care le-au descoperit semnificația personală a informațiilor.” (Zanden 1985: 45). Din acest punct de vedere, studenții ar trebui să fie capabili să își asume responsabilitatea pentru faptele și alegerile lor, să își caute singuri resursele necesare pentru a învăța.
Teoria bio-ecologică este rezultatul îmbinării teoriei sistemelor cu teoria ecologică și teoria biologică. Baza acestei teorii a fost pusă de Urie Bronfenbrenner. Acesta este de părere că „nimeni nu se dezvoltă în izolație, ci mai degrabă în contact cu alte sisteme cu care interacționează de-alungul vieții.” (Stewart 2008:35-36)
Această teorie explică faptul că prin interacțiunea copilului cu sistemele din jurul său, acesta se poate dezvolta corect.
Teoria sistemelor bio-ecologice a identificat și definit patru sisteme:
1. Microsistemul: acesta este format structurile cu care copilul intră în contact direct și cel mai des, precum școala, familia, venicii. Relațiile, aici, au două sensuri, înspre copil și dinspre copil. Atât copilul poate fi influențat de deciziile și credințele părințiilor, cât și părinții pot fi influențați de comportamentul copilului.
2. Mezosistemul se formează din legăturile deja existente între toate elementele microsistemului.
3. Exosistemul este format din structuri care nu intra în contact direct cu copilul, dar intră în contact cu structurile din microsistemul lui.
4. Macrosistemul este învelișul exterior al copilului. Aici intră tradițiile, legile, obiceiuri. (Stănciulescu 1997)
Factorii de risc pot apărea oricând și la orice nivel (individual, școlar, familial etc.). Acești factori pot contribui la apariția unor probleme de comportament și „pot fi definiți ca orice eveniment, condiție sau experineță care [determină sau] crește probabilitatea apariției, menținerii sau exacerbării unei probleme.” (Jenson și Fraser apud Fraser și Terzian 2006).
Acești factori de risc pot fi foarte numeroși. Încă de când este conceput, copilul este predispus la o multitudine de factori de risc care îl pot afecta. Unii pot duce direct la apariția rezultatelor negative, iar alții îl fac pe copil mai predispus la o dezvoltare incorectă.
Acești factori de risc pot fi de trei tipuri (Jenson și Fraser adaptare după Fraser, 2006):
– Factori de mediu: norme și legi favorabile care favorizează comportamentul antisocial, deprivarea economică și sărăcia, oportunități economice scăzute, vecinătate dezorganizată, atașament scăzut față de vecinătate.
– Factori interpersonali și sociali: comunicarea în familie și conflictul, relația copil-părinte slabă, practici de management în familie sărace, consumul de alcool și droguri în familie, eșecul școlar, importanța scăzută acordată școlii, asocierea cu grupuri de prieteni antisociali.
– Factori individuali: auto-control scăzut, deficit emoțional, hiperactivitate și nevoia intensă de stimulare.
Deși există atâția factori de risc pentru copii, totuși s-a observat că sunt mulți copii care deși s-au confrutat cu anumiți factori de risc, totuși, aceștia au putut face față și s-au adaptat chiar foarte bine, cu rezultate deosebite. Așadar, există persoane care fac față mult mai bine și se adaptează mult mai ușor la apariția factorilor stresori și există persoane care se dau foarte repede bătute și nu mai reușesc să meargă mai departe și să depășească momentul. În cazul apariției acestor factori stresori, există trei posibilități: prima, în care copilul depășeste cu succes situația și este capabil să se adapteze; a doua, în care, deși nu reușește să învingă situația, dispune de niște abilități care îl ajută să facă față factorului stresorm fără să se dea bătut și ultima care apare atunci când copilul a suferit momente traumatizante și totuși se recuperează. Dar pentru a face față momentelor de criză și pentru a le și depăși, copilul trebuie să se folosească de anumiți factori de protecție, cum ar fi:
– factorii de mediu: oportunitățile pentru educație, angajare și alte activități prosociale; suport din partea adulților și a membrilor familiei existente; suport social din parte altor membrii din afara familiei.
– factorii sociali și interpersonali: atașamentul față de părinți; relații reciproce de întrajutorare între frați; lipsa conflictelor parentale semnificative; nivel de implicare crescut în activitatea școlară; implicare în activități convenționale; credință în normele și valorile prosociale.
-factorii individuali: abilități sociale și de rezolvare a problemei; atitudini pozitive; temperament; nivel ridicat de inteligență; copilărie cu nivel scăzut de stres. (Jenson și Fraser adaptare după Fraser 2006):
Așadar, fiecare om, pe tot parcursul vieții, se află în contact cu diferite sisteme. Pe măsură ce înaintează, aceste sisteme care fac parte din viața sa, se vor schimba și felul în care el percepe acele sisteme, sau felul în care interacționează cu acestea, duc la evoluția sa. Sau dimpotriva, la regresia, sau stagnarea sa. Omul, de fapt are nevoie de acele sisteme pentru a evolua. Totuși, pot apărea oricând o serie de factori de risc, factori stresori, care va afecta calitatea vieții copilului și depinde foarte mult de felul în care ecesta se descurcă și face fața evenimentului stresor.
Teoria dezvoltării sociale se referă la legătura strânsă dintre nivelul capacității de raționare cu moralitatea sa. Moralitatea semnificând modul în care copilul apreciază ce este correct și ce nu.( Bonchis, 2006) Teoria dezvoltării psihosociale care ne arată că pe măsură ce copilul crește trebuie să-ți steabileasca atitudinea față de lumea din jurul său. Atunci el beneficiază de satisfacție, lucru care îl ajută să-și dezvolte o atitudine încrezătoare. (Neamțu 2003) Teoria cognitiv-comportamentala reprezintă o parte a dezvoltării teoriei și terapiei comportamentală care se bazează în special pe cea a învățării sociale.(Mihu 2002). Această teorie este considerată inteligență ca o formă de dezvoltare prin interacțiunea cu mediu. Copilul fiind active acționează continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are acțiunea sa. Când se gândește, copilul efectuează operați mintale. O operație reprezintă orice set de acțiuni care produc un efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul stăpânește noi abilități, aceastea apar în procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive.(Rotariu și Ilut 1996).
3. Cauzele instituționalizării copiilor Copilul care este abandonat este cel care se află în grija unei instituții de acreditare socială sau medicală de stat sau a unei persoane, urmare a faptului că părinți s-au dezinteresat de el, pe o perioadă mai mare de șase luni (Dumitrana 1998). Acest dezinteres înseamnă încetarea oricăror legături dintre părinți și copil. Abandonul se situează într-un dublu registru: cel a psihologiei și cel al socialului. Deseori se manifestă și a treia implicare, a psihiatriei, unde abandonul este definit că absența, ruperea unei legături de susținere care antrenează obligațiile morale creând conditi favorabile apariției la victim a unor tulburări nevrotice. Instituționalizarea are numeroase efecte, asupra copilului, dar dintre ele, Alexiu (2010) amintește de instabilititatea biologică și psihică, motivată de faptul că, în momentul în care copilul este lipsit de ocrotirea părintească și ajunge în sistemul de protecție, va fi tot timpul mutat, dintr-o instuție în alta, nu va putea lega o legătură stabilă cu cineva, deoarece personalul va fi tot altul și nu se putea dezvolta cum trebuie, nu se va putea maturiza, în același mod în care copiii aflați sub ocrotirea părintească o vor face. Așadar, dezvoltarea psihică poate avea de suferit mult mai mult în cazul copiilor din centrele de plasament, și printre bolile psihice întâlnite la copiii din instituții, se regăsește deficitul de atenție, tulburările reactive de atașament, tulburările de deficit de opoziție. (Ayaz, Ayaz et al., 2012)Copiii care nu se află în îngrijirea familiei lor, au un risc crescut de a avea un nivel scăzut al bunăstării lor, de a avea rezultate educaționale proaste și de a nu se dezvolta cum ar trebui. ( Boothby, Wessells, Williamson et al., 2012) Abandonul este de două situați: cel al situației afective de abandon și cel al sentimentului de abandon al stări de părăsire. Atât copilul care se află deja într-o situație de abandon cât sic el care se simte trăind această stare fără ca ea să aibe o realitate fizică, trec prin stări emoționale la fel de intense, iar consecințele pot fi similare. Consecința imediată a abandonului este pentru copii, intrarea în leagăn sau în casa de copii. Această consecință a fost considerată mult timp Soluția convenabilă atât pentru copii cât și pentru comunitate. Pentru familiile în dificultate această instituționalizare era ca o soluție salvatoare. Deși nu era pe termen lung instituționalizarea afectează dezvoltarea armonioasă a copilului chiar în condițiile în care familia păstrează legătura cu copilului (Dumitrana 1998). Separarea copilului față de familie este o situație de fustrare afectivă, stresantă cu consecințe negative asupra integrării copilului în regimul de viața al instituției și asupra maturizării. Aceste instituții soluționează suplinirea familiei devenind familie substitute prin preluarea obligațiilor de educație și ocrotire a copiilor. Separarea copiilor de familie în primii ani de viață constituie una din cauzele retardului de dezvoltare bio-psihica (Pop 1998). Transferal dintr-o instituție în altă prejudiciază dezvoltarea și maturizarea copilului. Cele mai mari probleme educative sub aspectul integrării în regimul casei de copii sunt ridicate de copiii proveniți din familii dezorganizate și relațiile de concubinaj. Întreruperea sau abandonarea relațiilor copil-parinte, devine o situație stresantă cu consecințe severe asupra dezvoltării copilului. Separarea copilului de familie în condițiile abandonului generează fenomene de frustrare. Fustrarea copilului de intimitatea relațiilor familiale determină dezechilibre biologice și psihice care se compensează în climatul casei de copii. Întreaga evoluție fizică și psihică a copilului dintr-o instituție este dependent de condiția vieții sale de a fi privat de afectivitatea adultului, lipsit de posibilitatea de a-și îndeplini trebuințele de bază ale vieții sale. Acești copiii mai au tulburări în comportamentul social, păstrarea relațiilor cu ceilalți, incapacitatea de a respecta reguli, lispa sentimental de vinovăție. Comunicarea dintre mamă și copil oferă elemente importante în viața lui.(Dumitrana 1998) 3.1. Mediul familial al copiilor Mediul familial reprezintă nucleul social primar care se reunește prin căsătorie, legătură de sânge sau adopție. Din punct de vedere sociologic P. Murdock definește familia ca un grup social în care membri sunt legați prin căsătorie care trăiesc împreună având grijă de copil (Mihăilescu 1999). Din punct de vedere juridic familia reprezintă un grup de persoane unde există relații de sânge, căsătorie și adopție având drepturi și obligații printr-un certificate de căsătorie, înfiere sau printr-un alt document( Turliuc 2004). Mediul familial are rol important în structurarea și formarea personalității copilului. Familia înseamnă factorul primordial al formării și socializării copilului, constituind matricea care imprimă trăsături caracteriale și morale. În acest mediul familial copilul învăța cum să se comporte, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențele de bază cum ar fi: negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul agresivității, competențe care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze la rolurile familiale și sociale pe care le așteaptă comunitatea. Familia este definită de mulți autori, în multe feluri, dar Hartman și Laird (1983) adoptă o definiție fenomenologică a familiei afirmând că: „o familie devine familie, când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și aceasta înseamnă că, în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei dezvoltă o initimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei „căminul lor”, unde se definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați” (Muntean, 2011: 661). Alte efecte se pot observa la dezvoltarea fizică, observând că unii copii prezintă probleme la mers. Fetele au părul scurt de obicei și chiar și la corp seamănă cu un băiat. Din cauza faptului că nevoia de afectivitate nu poate fi îndeplinită pe deplin, copiii obișnuiesc să compenseze prin alte modalități, precum mâncatul excesiv. Alții își formează anumite ticuri, cum ar fi legănatul capului, pișcatul de față sau chiar suptul degetului. Majoritatea copiilor nu se pot atașa ușor de adulți și de multe ori manifestă comportamente agresive când au contact cu alți adulți și se lasă ușor cuprinși de furie, ură și agresivitate. Un alt efect al instituționalizării, care este pe termen lung, este faptul că acești copii nu au sentimentul de a aparține cuiva. Ori din cauza faptului că nu își cunosc părinții, ori pentru că aceștia nu i-au vizitat, aceste lucruri ducând la apariția «„complexului de proveniență”». (Alexiu 2010). În cadrul familiei, copilul beneficiază de sprijin material, învață să fie independent, sigur pe el, disciplinat pentru a reuși în viață. Dacă conduit părinților este adecvată stimulându-i pe copii în direcția bună, aceștia vor ajunge să socializeze în mod normal având șanse crescute pentru a reuși în viață. În cazul în care conduit pozitivă a părinților este absența, copilul va întâmpina dificultăți în procesul de socializare, dificultăți care pot avea repercusiuni pe termen lung asupra dezvoltării personalității lui. Rolul familiei în dezvoltarea lui este importantă încă din primele etape ale evoluției sale, etape care continuă până la sfârșitul adolescenței când dezvoltarea ajunge la maturitate, având un caracter stabil. Situațiile care pot apărea într-o familie începând cu tipul de familie, structura și ajungând până la conduitele specifice pe care aceste situații le determină sunt importante pentru dezvoltarea personalității. (Comănescu 2003) Influența familiei asupra personalității se exercită pe trei căi: prin educație explicită, intenționată, prin transmiterea unor modele de valori și comportamente și prin climatul familial. Toate aceste căi se realizează diferit de la familie la familie.(Roth 2003) Educația copilului depinde de nivelul de instructive al părinților, structura familiei și caracteristicile psihopatologice ale părinților. Transmiterea familială a valorilor diferă de la familie la familie în funcție de statusul, nivelul socio-economic și cultural al acesteia. Modelele comportamentale în mediul familial pot fi positive dar și negative precum: un tată incoherent, supraocupat, violent sau o mamă instabilă sau supeficiala. Copiii au o sensibilitate față de starea de spirit și opiniile părinților. Dependența de părinți și prestigiul acestora câștigate prin experiența directă a traiului în comun, cunostiinta dobândită de copii tot prin această experiență deoarece părinții sunt persoanele care rezolvă orice dificultate a copilului întărindu-I încrederea profundă a copilului până la adolescent în știința părinților. Pentru copil această încredere este una din suporturile esențiale ale imagini despre lume și relațiile interumane. (Chindea 2003) Intenția educative trebuie întemeiată pe o bună organizare a vieții familiale. Aici este vorba de un regim de viață bine echilibrat care să respecte trebuințele copilului dezvoltându-i cunostiinta indatoriilor fața de familie și societate.
4 .Centrele de plasament – Aspecte generale Centrele de plasament are ca obiect de activitate ocrotirea pe o perioadă determinate a copilului care se află în dificultate. Acest centru de plasament este un serviciu care provine din restructurarea instituțiilor care până în 1997 au funcționat pentru categoria minorilor. Ocrotirea de tip rezidențial este considerat ca un serviciu prestart copilului. În abordarea calitatitvă a obiectelor de activitate, fiind considerat clientul serviciului oferit. Transformarea leagănului sau a casei de copii în centrul de plasament nu înseamnă doar schimbarea denumirii, ci o nouă schemă de personal. Această nouă schemă de personal antrenează noi principia în activitatea personalului pentru problematica copilului și mentalitatea celor implicate direct sau indirect în integrarea sau reintegrarea copilului în societate. Ele stau la baza organizării pe component a calității ocrotirii copiilor din aceste centre (Balica 2002). Serviciile de protecție a copilului sunt de trei feluri: servicii de zi, servicii de tip familial și servicii de tip rezidențial. În ceea ce privește serviciul de zi pentru protecția copilului, acesta are rolul de a ajuta la prevenirea separării copilului de părinți și aici intră centrele de zi, serviciile de consiliere și sprijin pentru părinți, centrele de asistență și sprijin pentru readaptarea copiilor cu probleme psihice și sociale și serviciile de monitorizare, asistență și sprijin al femeii gravide predispuse să își abandoneze copilul. Ca și beneficiari, aici putem găsi pe cei care deja beneficiază și de servicii și prestații pentru prevenirea separării lor, copiii, sau părinții acestora, care beneficiază de o măsură de protecție specială, sau care au beneficiat de ea și s-a facut reintegrarea în familie, și copiii neînsoțiți și care solicită o formă de protecție. Serviciile oferite de acest tip de proecție, cuprind consiliere și sprijin beneficiarilor, asigurarea programelor cu activități de socializare și recreative, programelor educaționale specifice vârstei copiilor, programelor de reabilitare, de prevenire a comportamentului violent al părinților, realizarea obiectivelor din planurile de servicii, sau din cele individualizate.
Serviciile de tip familial adăpostește copilul separat temporar sau definitiv de părinții săi, la un asistent maternal, la familia extinsă sau la alte familii/persoane. Acest tip de serviciu urmărește păstrarea fraților împreună, respectarea drepturilor copilului de către familia la care se află, o evaluare efectuată periodic pentru a verifica nevoile copilului și gradul de îndeplinire a acestora, păstrarea legăturilor cu familia copilului, încercarea de integrare sau reintegrare în familia naturală, protecția copilului împotria abuzurilor și neglijenței.
Serviciile de tip rezidențial au rolul principal de a proteja, crește și îngriji copilul care este momentan, sau definitiv, separat de părinții săi, după insitituirea măsurii deplasament. Pe lângă aceștia, ca și beneficiari mai pot fi tinerii peste 18 ani dar mai beneficiază, încă, de protecție specială, copiii care socilită o măsură de protecție, copiii pentru care a fost dispus plasamentul în regim de urgență și cuplurile părinte-copil, pentru care s-a constat riscul de abandon al copilului, sau chiar atunci când aceștia sunt incluși într-un program de reintegrare familială (http//. www.copii.ro/ tipuri_servicii.html). Principiile centrului de plasament este să îndeplinească drepturile copiilor. Ele trebuie recunoscute respectate și promovate. Prevederile cu privire la drepturile copiilor conține principia generale fiind puse în practică prin metode concrete. Se pornește de la analiza nevoilor special ale copiilor aflați în dificultate beneficiind de protecție, acest principiu referindu-se la conceperea proiectului, organizarea spațiului și antrenarea copilului direct. Serviciile de protecție de tip rezidențial sunt de două tipuri: de tip familial și de tip clasic. Ambele „reprezintă o formă de protecție temporară pentru copiii aflați în dificultate.” Serviciile de protecție rezidențială de tip clasic sunt cele care le găsim în instituții, iar cele de tip familial se organizează în unități mai mici aflate de obicei în comunitate (Cojocaru 2008: 67). Toate drepturile copilului sunt esențiale și egale. Deși nu sunt figurate explicit cu denumirea de drepturi se va insista pe respectarea și realizarea drepturilor copilului la viață, dezvoltarea lui în privința existenței fizice, afective, psiho-sociale, cognitive, sociale și culturale, nivelul de trăi, servicii de ocrotire a sănătății, îngrijire și securitate socială, ocrotire și educație personalizată, protective împotriva abuzului, libertate spiritual, religioasă, exprimare liberă, intimitatea propriei persoane, păstrarea sau dezvoltarea relației cu familia, reintegrarea familială și socială. Copilul din centrul de plasament nu trebuie să sufere discriminări de rasă, culoare, sex, limbă, religie, naționalitate, situația părintelui. Relațiile care se dezvoltă în cadrul colectivității centrului trebuie să asigure copilul. Valoarea modului de asigurare a copilului nu este o valoare intrinsecă: ea se exprimă în cadrul proiectului individualizat de protecție a copilului (Abraham 2003). Nevoile uname constau în dorințele, așteptările, aspirațiile oamenilor de a-și însuși bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcție de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum si de nivelul de cultură și civilizațiea popoarelor și indvizilor. „Louise C. Johnson (1983) considera trebuința drept ceea ce este necesar pentru fiecare persoane sau sistem social ca să funcționeaze în limita unor așteptări rezonabile într-o animită situație.” (Bocanceea și Neamțu, 1999: 35) C. Bocancea și Neamțu, G. spuneau în 1999, că trebuințele au patru mari caracteristici și anume: subiectivitatea, necesitatea, plasticitatea și organizarea. Subiectivitatea nevoii o dă faptul că orice nevoie este dependentă de un individ, un grup. Întâi e resimțită de cineva și apoi devine o nevoie exprimată, sau nu. Cea de a doua caracteristică se referă la faptul că orice nevoi trebuie satisfăcută. Ori că o amânam, ori că o rezolvăm pe loc, ea trebuie îndeplinită. Odată simțită, nevoia trebuie satisfăcută, pentru că nesatisfacerea ei poate avea consecințe grave asupra individului. Faptul că nevoie se mulează după fiecare individ în parte, după societatea în care trăiește acel individ, după credințele sale, ii oferă caracteristica de plasticitate. «„Ea apare, dispare, reapare, evoluează și se transformă sub influența diverșilor factori cum ar fi dezvoltarea socială și culturală, urbanizarea etc”» (Bocancea și Neamțu apud Lecomte, 1991). Nevoia se organizează deoarece ea apare prin îndeplinirea altei nevoi și tot așa. Toate sunt în strânsă legătură una cu cealaltă. Nevoile au câteva alte caracteristici asupra cărora majoritatea autorilor au căzut de acord și anume: sunt nelimitate ca număr, sunt limitate în capacitate, sunt concurente, complementare și se sting atunci când se satisfac (Badiu apud Popescu 2000). Centrele de plasament oferă condiții diferite în ceea ce privește evoluția copiilor instituționalizați, condiții care pun accentul pe un tip de comportament și de personalitate oarecum diferit în comparație cu situațiile obișnuite de viață. Așadar, afectivitatea și comunicarea sunt cele mai sensibile elemente ale mediului de viață care nu are întotdeauna efecte favorabile asupra evoluției psihice a subiectului (Verza, Bratu și Foloștină 2012). Comunicarea reprezintă baza înțelegerii procesului de dezvoltare psiho-comportamentală a omului și poate fi împărțită pe trei tipuri: informațional-cognitiv, afectiv-motivațional și de reglementare. De aici rezultă că afectivitatea o formă de comunicare interindividuală, ce conține experiențe și atitudini (Verza, Bratu și Foloștină 2012). Proiectul instituțional construiește cadrul general al centrului de plasament stabilind relațiile interioare și exterioare în cadrul serviciilor destinate protecției copilului propune activități specific, exprimă modalități de evaluare a activității. Proiectul individualizat a copilului reprezintă formalizarea acțiunilor prin care copilul este ocrotit și educat, astfel că dezvoltarea cât și reintegrarea în familie sau societate să fie asigurate. Fiind un serviciu care i-a în calcul tot ceea ce ține de copil, activitatea se desfășoară pe un proiect bazat pe nevoile fiecărui copil, tratat ca subiect unic. În centrul de plasament fiecare copil este abordat individual, intervenția complexă fiind bazată pe evaluarea inițială a situației sale, fiind mereu adaptată evoluției nevoilor copilului. Centrul de plasament face parte dintr-un sistem județean de servicii destinate protecției copilului, care sunt oferite de Direcția Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului. Numai este o instituție cu personalitate juridical în subordinea unui minister, ci un serviciu al comunității care este sprijinit de comunitate. Personalul centrului de plasament face parte din echipă de personal a DJPDC fiind integrat în sistemul resurselor umane de protective a copilului. Centrele de plasament trebuie să fie concepute ca și component funcționale asigurând: complementaritatea activităților și funcțiilor acestora, relațiile clare și funcționale între servicii, mobilitate a resurselor umane care să fie pregătite pentru a lucre în diferite componente ale sistemului (Legea 3/1970).
4.2. Rolul asistentului social în centre
Conceptul de familie monoparentală este considerat o alternative la modelul clasic tradițional. Ea este rezultatul unor experiențe diferite ca: divorțul cuplurilor, decesul unuia din părinți, apariția unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se rezolvă printr-o căsătorie de reparative, decizia sau opțiunea voluntară a unor femei de a avea un copil inafara căsătoriei legale. Studiile asupra acestor familii au relevant faptul că există o probabilitate de abandon al copiilor, tulburări de comportament, abandon școlar( Lazăr 2005). Asistența socială este cea care trebuie să ofere suport material psihologic pentru a ieși din situația de criză. Sprijinul asistenților sociali este necesar tocmai pentru că educația, integrarea socială a copilului să se realizeze la parametri optimi. Asistentul social oferă și consiliere, asta fiind în funcție de momentul socializării. Aici vorbim de consilierea în situația de criză fiind consiliere a copiilor și familiilor în cazul abandonului școlar. Consilierea precriza este cea oferită în cazul unor performanțe școlare scăzute, înaintea abandonului școlar, ea poate avea și rol preventiv oferind sprijin elevilor și familiilor în integrarea școlară (Popescu 2002: 187-193). Consilierea postcriza este cea oferită după reluarea procesului educative, în vederea reintegrării în viața școlară. Asistența socială din scoală are cinci dimensiuni importante:( Nelson 1990)
Furnizarea de servicii pentru elevi și familiile acestora
Furnizarea de servicii pentru personalul educative al școlii
Furnizarea de servicii pentru personalul noneducativ al școlii
Realizarea sarcinilor administrative și profesionale specifice
Indicatorul care atrage atenția specialiștilor este performanța școlară. Dacă aceste performanțe sunt mici ele pot atrage și problemele de integrare, de adaptare care necesită intervenția specialiștilor. Asistentul social trebuie să aibă luat în vizor copilul care trece printr-o situație de criză. Pentru a reuși, asistentul social trebuie să pornească demersurile de la indentificarea și analiză cauzelor care determină rezultatele școlare, adaptarea sau inadaptarea școlară. Profesorii pot observa scăderea randamentului școlar și evenimentele din familia copilului.(Lazăr 2005) Problemele cu care se confruntă familia nu sunt puține la număr iar intervenția specialiștilor trebuie să fie mai complexă. Sărăcia, divorțul părinților, alcolismul, violența domestică, șomajul, bolile cornice sunt câteva din problemele cu care se confruntă. Asistentul social trebuie să se concentreze nu numai asupra copilului ci asupra familiei din care face parte. Asistentul social pe tot parcursul muncii sale trebuie să redea funcționalitatea psihosocială la nivel optim pentru fiecare copil în parte, fiind atins prin îndeplinirea obiectivelor: (Băban 2003)
Promovarea sănătății și stării de bine, având în vedere funcționarea bună a individului din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, emoțional
Dezvoltarea personală ține de dezvoltarea normal a personalității, atingerea potențialităților individului
Activități de preventive având în vedere prevenirea situațiilor de risc care pot produce un dezechilibru între individ și mediul de viață
5. Metode și tehnici în asistența socială a copiilor Serviciile sociale sunt un factor de creștere a calității vieții. Sunt o component a sistemelor naționale de protective alături de beneficiile sociale. În domeniu serviciilor sociale ajută furnizorii acestor servicii să vadă dacă totul este bine gestionat dacă are resurse suficiente, dacă funcționarea lor se face în condiții bune. Monitorizarea de calitate a serviciilor se face toate nivelurile: când ne referim la adresarea directă a servicilor către beneficiari dar și la nivelul național de servicii. Situația generală a serviciului social asigură rezultatul serviciului respectiv trimestrial, semestrial, annual (Zamfir 2002). Serviciul social adresat direct beneficiarului este făcut sub forma unei supravegheri constând în vereficarea obiectivelor propuse, planul individualizat de asistența și îngrijire care se află mereu în schimbare. Asistentul social trebuie să inspecteze cazul copilului aflat în dificultate să parcurgă un traseu comun cu celelalte căușe din practica asistenței sociale. Ca să facă aceste lucruri are nevoie de:
Data referirii care este ziua în care se înregistrează transferal cazului în care se oferă servicii sociale
Evaluarea inițială presupunând investigarea cazului
Data deschiderii cazului
Etapa de evaluare având în vedere analiza tuturor elementelor care sunt implicate în caz: mediul de viață, familia, factorii care a generat situația problematică
Data planului de intervenție ziua în care asistentul social concepe planul de intervenție pentru copil
Etapă de intervenție are mobilizarea și implicarea tuturor resurselor umane, financiare, material
Etapa de monitorizare care presupune urmărirea permanentă a situației și intervenția asistentului social dacă se modifică datele situației copilului
Data închiderii cazului asistentul social decide să încheie orice implicare în cazul instrumentat. Această încheiere se face atunci când asistentul social și-a atins obiectivele sau se face un transfer către o altă instituție.
Pe tot parcusul instrumentării cazului asistentul social utilizează o serie de metode specific etapei în care se află cazul. Sunt tehnici care se utilizează doar în anumite etape ale cazului, cum este consilierea care se face în etapa de intervenție și sunt tehnici care se regăsesc pe tot parcursul cazului întrevederea, observația. Utilizarea tehnicilor se face doar dacă decide asistentul social sau managerul de caz (Zamfir 2002).
5.1. Descrierea serviciului de asistență socială Protecția socială a copiilor nu este doar o instituție a dreptului familiei ci și a economiei sociale. Protecția specială a copilului lipsit de ocrotirea părinților săi instituie măsuri de protective, plasamentul familial, regim de urgență, supraveghere specializată. Copiii trebuie să beneficieze de drepturi generale încă de la naștere. Asistența socială în ziua de azi este un asamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii de protejare a persoanelor, grupurilor comunităților aflate în dificultate. Scopul asistenței sociale este de a mobiliza capacitatea de funcționare a beneficiarilor. Activitatea se desfășoară pe mai multe subsisteme care se derulează pe niște coordinate: economice, juridice, sociale, psihologice, politice. Asistentul social utilizează diferite metode de investigare și intervenție, depinde de etapa în care se află beneficiarul. El acționează ca un salariat sau un funcționar având libertatea limitată decatre instituție. Indiferent de libertatea care o are asistentul social are o metodologie a intervenției care se bazează pe cunostiintele științelor socioumane. În asistența socială se conturează strategii de investigare și intervenție de perpectiva teoretică pentru care se optează. Asistența socială este ca un sistem de reflective teoretică și activitate în rezolvarea problemelor constituiindu-și propria metodologie având două modalități:
Experiență practică de lucru cu clentii
Asimilarea achizițiilor din științele socioumane
Metodologia asistenței sociale este preocupată de acțiune, princiile utilizate în practică. În ziua de azi metodologia asistenței sociale are o fizionomie proprie din experiența profesională. Asistenți sociali caută modori de a acționa bazându-se foarte puțin pe cadrele epistemologice ale muncii.
5.2. Investigarea relației copil-părinte Părinții au datoria morală de a-și educa copiii. Ei pot culege roadele muncii lor în familie, pot avea copii bine crescuți. Ei sunt datori să se îngrijească de creșterea și dezvoltarea lor. Ei exercită drepturile părintești numai pentru interesul copiilor. Ei au obligația de a crește copilul, îngrijând de dezvoltarea fizică și sănătatea lui, de educarea și pregătirea profesională a acestuia. Părinții sau oricine are grijă de de copil își asumă responsabilitatea de a asigura în limita posibilităților condițiile de viața necesare dezvoltării copilului. Educația lui constă în dezvoltarea personalității a capacității mentale și fizice, și dezvoltarea respectului pentru drepturile omului și a libertății fundamentale (Osterrieth 1973). În educație se vorbește și de dezvoltarea respectului față de părinți, de pregătirea copilului pentru a se descurca în societate și de dezvoltarea respectului față de mediul natural. Părinții se chinuie să găsească cele mai bune modalității pentru a-și educa frumos copiii. Din cauză că societatea se confruntă cu cele mai mari crize sociale, părinții au tendința să-și încredințeze responsabilitatea educării în instituțiile specializate (Ciofu 1989). Educarea copiilor înseamnă o mare responsabilitate de a învăța pe cineva dar având o mare răspundere pentru modelarea unui destin. Exemplul părinților este unul fundamental intruirii, puterea propriului exemplu. Este foarte important în educația copilului deoarece oricine trăiește ceea ce predica constatându-se că articularea verbal nu are o prea mare eficacitate ci dimpotrivă ajunge să abandoneze educarea. Dacă există o contrazicere între teorie și practica copilul de cele mai multe ori ignoră învățătura urmând exemplul negative. Ca să educi un copil trebuie să devi tu însuți copil. A crește un copil înseamnă a-i lua sufletul în mâini și a merge pe o cărare îngustă. Copiii nu trebuie să primească orice lucru ca un dar ci să participle la munca prin casă. Trebuie să se învețe să se poarte atent cu părinții și uni față de alții. Vor fi puși zilnic în față cu realizările vieții, vor putea să devină cu adevărat folositori nu numai să se prefacă a fi. Copilul are nevoie de sentimentul de siguranță, de sentimentul că este iubit, nu trebuie să fie amenințat, trebuie învățat să-și asume responsabilitățile, să fie independent, părintele să fie tolerant ca să poată evita conflictele, nu trebuie să se simtă inferior, trebuie favorizat în ceea ce privește creșterea și progresul lui.
III. Metodologia cercetării
1. Scopul cercetării Scopul cercetării mele este de acela de a arăta cât de importantă este integrarea copiilor în centrele de plasament, deoarece centrul este considerat casa acestor copii. Odată ce ajunge aici, ei trebuie sa se adapteze și să se considere acasă, deoarece aici iși va petrece o mică sau mare parte din viață.
2. Obiectivele cercetării Pentru a atinge scopul cercetării, au fost propuse următoarele obiective: 1. Identificarea cauzelor care au generat separarea copilului de familie și plasarea în centrul de plasament. 2. Analiza relației dintre copilul instituționalizat și familia biologica. 3. Identificarea relațiilor stabilite de copii în mediul educațional (cu cadrele didactice, colegii de școala etc.) 4. Identificarea relației dintre copiii instituționalizați și ceilalți beneficiari ai centrului. 5. Identificarea percepției copilului din centrul de plasament asupra comportamentului și atitudinii personalului. 3. Ipotezele 1. Dacă separarea copilului de familie s-a produs în urma unor manifestări de abuz și neglijare din partea părinților față de copil și dacă vârsta la care s-a produs separea a permis conștientizarea comportamentului părinților față de el, atunci copilul va evita menținerea legăturii cu familia. 2. Dacă copilul a suferit abuz și neglijare în istoricul său social, atunci va manifesta lipsă de încredere în raport cu ceilalți adulți din mediul său social: cadre didactice, specialiști din centru. 3. În centrele de plasament relațiile dintre copii sunt influentate de vârstă și calitățile lor fizice, astfel: copiii mai mici sau cu forță fizică redusă sunt în general expuși violenței și exploatării din partea copiilor mai mari sau mai dezvoltați fizic.
3.4. Universul populației . Eșantionarea Universul populației este format din copiii instituționalizați în Centrul de plasament Orlat. Eșantionul este de disponibilitate, format din 13 copii din care 11 din cei intervievați au fete iar 2 au fost băieți. Intervalul de vârstă între ei a fost de 8-14. Din ceea ce am observat, fetele au fost mai vorbărețe decât cei doi băieți, dar m-am înțeles destul de bine și cu ei.
3.5. Operaționalizarea conceptelor Definiția nominală Organizația Mondială a Sănătății definește Calitatea Vieții ca fiind „percepțiile indivizilor asupra situaților lor sociale, în contextul sistemelor de valori culturale, în care trăiesc și în dependență de propriile necesități, standarde și aspirații”(OMS 1998). Definiția operațională Calitatea Vieții reprezintă caracterul mai mult sau mai puțin bun al vieții oamenilor. Este un concept complex, cu multiple laturi, fiind folosit în viața de zi cu zi și în numeroase dișcipline precum literatură, filozofie,medicină, psihologie sau sociologie.
Operaționalizarea: V1. Cauzele care au generat separarea copilului de familie
Vârsta separării de familie
Separare prin abandon
Separare in urma abuzului si neglijarii
Separare din lipsa de resurse financiare / materiale
Separare ca urmare a destramarii familiei
Separare ca urmare a decesului unuia / ambilor parinti
Separare ca urmare a starii de sanatate a părintilor
Separare ca urmare a plecarii părintilor la munca in strainatate
V2. Relația copilului instituționalizat cu familia biologic
Menține legătura cu părinții (ambii sau numai unul)
Comunica telefonic / prin email / prin internet cu părinții
Frecventa comunicarii cu părinții
Frecvența vizitelor efectuate de copil acasă
Frecventa vizitelor din partea părinților la centru
Comportamentul părintilor fata de el cand merge acasa
Aspect care-i plac / displac acasa
Dorinta copilului de a fi reintegrat in familie
Cauze care influenteaza reintegrarea sau nu a copilului in familie
Situatia locativa si profesionala a parintilor
Existent fratilor / surorilor
Unde se afla fratii / surorile
Relatia cu fratii / surorile
V3. Relația copilului cu cadrele didactice
Interesul copilului față de învatatura
Relatia cu cadrele didactice
Existent unui cadru didactic care sa constituie un model pozitiv pentru copil
Sentimental de discriminare din partea cadrelor didactice
Aspect pe care ar dori sa le schimbe in mediul scolar
Comportamentul sau fata de profesori
V4. Relatia copilului cu colegii de scoala
Comunicarea cu colegii de clasa
Comportamentul sau fata de colegi
Comportamentul colegilor fata de el
Existenta prietenilor la scoala
Intrajutorarea la sarcinile scolare
Participarea alaturi de colegi la activitati extrascolare
Intalniri cu colegii in alte medii decat cel scolar (ex. Daca este invitat la petreceri aniversare ale colegilor)
V5. Relația copilului cu ceilalți beneficiari
Numarul de copii din centru
Organizarea copiilor (pe casute, apartamente, camera etc.)
Numarul de copii intr-o camera
Cine a stabilit cu cine va sta in camera
Existent regulilor de comportament in camera (curatenie, ora de somn etc.)
Intredere in colegii de camera (ex. daca isi iau unii altora obiectele, daca le returneaza)
Incredere in ceilalti colegi
Posibilitatea schimbarii camerei si a colegilor de camera
Comunicarea cu colegii
Existent prietenilor in centru
Existent unei persoane careia sa-i impartaseasca o problema
Comportamentul sau fata de copiii mai mici
Comportamentul fata de copiii mai mari
Comportamentul fata de copiii de aceeași varsta
Violenta / injurii suferite de el in centru, din partea altor beneficiary
daca comportamentul fata de colegi este influentat de modul in care altii s-au comportat in trecut cu el.
Daca forta fizica este importanta in relatia cu colegii
Daca cei mai puternici au o influenta mai mare asupra celorlalti
Activitati desfasurate alaturi de ceilalti beneficiari
V6. Atitudinea personalului
atenția personalului față de copii
modul in care comunica cu copiii
implicarea personalului in activitățile copiilor
sistemul de pedepse / recompense utilizat de personal
implicarea copiilor in deciziile care-i privesc: activitati, meniul zilnic, achizitia obiectelor personale etc.
numarul de copii la un educator
increderea in personal
daca are un model in randul personalului
siguranta copilului in centru
6. Metode utilizate în cercetare Specifică lucrării mele este perspectiva cercetării calitative. Metoda folosită este interviul structurat iar instrumentul este ghidul de înterviu. Am ales aceasta metodă, deoarece un dialog cu copiii mi se pare mult mai relevant decât dacă le dădeam variante de răspuns. Am întâmpinat în luarea interviurilor deoarece nu mi s-a permis să folosesc niciun mijloc de înregistrare. Astfel interviurile nu au fost foarte detaliate, dar am încercat să cuprind cât se poate de bine toate variabilele din studiul meu. Este important să vedem situația copiilor în funcție de părerea lor. Prin metodele calitative, putem descoperi probleme cu care ei se confruntă și cum le fac față. Cu ajutorul interviului mi-a fost mult mai ușor sa aflu ceva de la acești copii deoarece am interacționat direct cu ei. Prin acest fapt am dus discuția spre punctul care m-a interesat,am încercat sa aflu cat mai multe despre viața copiilor, înainte și după instituționalizare, sa aflu cum se simt de când au venit în centru și cât sunt de mulțumiți.
IV. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute
Interviurile au fost aplicate unui număr de 13 copii din Centrul de Plasament Orlat. Acesti copii au fost asigurați de confidențialitatea răspunsurilor, astfel că, în analiză, fiecărui copil i se va atribui un număr pentru a putea fi diferențiat de ceilalți. Prin intermediul interviului calitativ am urmărit să cunosc experiențele trăite de acești copii înainte de intrarea lor în centru, dar și aspectele referitoare la viața lor din instituție. Pentru început vom face o descriere a copiilor intervievați, pentru a afla ce i-a determinat sa ajungă aici.
1. Cauzele care au generat separarea copilului de familie În această zonă am incercat să urmăresc care sunt cauzele care au generat separarea copilului de familie și la ce vârstă, în medie, s-a întamplat separarea. Una din cauzele separării este despărțirea și plecarea părinților la muncă în străinătate.
“ S-au despărțit părinții, tata a plecat în Germania, am rămas la bunica care numai răzbea cu noi și a trebuit să ne aducă aici” (I2-10 ani, gen feminin). O altă cauză este cea a abandonului, unii copii au fost luați în plasament de părinți maternali care și acum îi caută și păstrează legătura cu ei. „ Nu îi cunosc pe cei naturali, doar pe cei maternali. Tata avea probleme cu sanătatea din cauza băuturii și ne-a adus aici de anul trecut. Mama lucra și nu avea în grija cui să ne lase, așa am ajuns aici.” (I8- 10 ani, gen feminin). „ Nu îi ascultam pe părinții maternali și m-au dat aici. Pe părinții buni i-am văzut odată la 6 ani, știu că sunt în Copșa Mică, am încercat să vorbesc cu mama mea bună atunci de ziua mamei dar nu a răspuns.” (I3-12 ani, gen feminin.)
O altă cauză comună a copiilor de la acest centru este situația precară de acasă. „Nu aveam condiții bune de trăit acasă, tata o bătea pe mama, noi am rămas în grija bunicii care nu a vrut sa ne lase sa vedem ce rău îi facea tata mamei. Am rămas o perioadă aici, dar neavând cum să ne mai întrețină ne-a adus la centru.”(I5-9 ani, gen feminin).
Decesul unuia din părinți este o altă cauză a separării care de multe ori îi marchează pe copii. E greu atunci când nu îi vezi sau nu ști nimic de părinți, dar e foarte greu atunci când îl pierzi știind că n-ai să-l mai vezi niciodată. „ Nu vreau să vorbesc despre trecutul meu, îmi este foarte greu, dar am să spun cum am ajuns aici. Tatăl meu a murit în brațele mele, inima lui i-a cedat până salvarea a ajuns la noi. Era un om bun doar că îi plăcea să bea. Nu mereu făcea asta, dar se întâmpla deseori, își aducea aminte de mama care ne-a lăsat doar cu el. Am fost luate de niște rude din partea tatălui și duse la centrul Prichindelu, de acolo am ajuns aici.”(I11-12 ani, gen feminin).
2. Relația copilului instituționalizat cu familia
În această zonă a relației copilului cu familia, există diferențe între copii. Sunt copii care mai păstrează legătura cu părinții, copii care sunt căutați de aceștia, dar sunt și copii care nu vor să mai audă de ei. În urma interviurilor luate din Centrul de Plasament Orlat concluzionez că 10 din 13 copii păstrează legătura cu părinții. Un exemplu: intervievata 11 nu o cunoaște pe mama ei dar nici nu vrea asta. Este de părere că tatăl ei a decedat din cauza ei. „Nu păstrez legătura cu nimeni, nu merită. Pe mama nici nu o cunosc, a plecat când eu eram bebelușă, nici sora mea nu cred că o mai ține bine minte, avea doar doi ani. Păstrăm legătura cu un sponsor care îl ajuta pe tata când era în viață.”(I11-12 ani, gen feminin)
Această fetiță este foarte revoltată pe rudele ei deoarece le-a adus la centru și nu s-au mai interesat deloc de ele, ținea foarte mult la tatăl ei și mereu se gândește la el, e de părere că tatăl ei de sus o ajută și în ciuda greutăților la care viața a pus-o la încercare ea a reușit sa meargă mai departe fiind foarte optimistă. Este de părere că nu are niciun rost să-și caute rudele care nu sunt deloc interesate de viața lor și e mult mai bine așa.
Sunt și copii care păstrează legătura cu părinții în ciuda faptului că ei nu s-au mai înteles și au ajuns la divorț. Pentru copii este greu să știe că familia a ajuns să se destrame, dar nu este imposibil să păstreze legătura cu ei indiferent de situație. Intervievatul 1 are părinții despărțiți dar păstrează legătura cu ambii. „ Vorbesc des cu mama, se află în același sat amandoi părinți ai mei și de multe ori pe mama o întreb cum o duce tata. Țin legătura și cu el da nu mereu am ce să vorbesc, sunt mulțumită să știu că e bine.” (I1-8 ani, gen feminin). Părinți comunică destul de des cu copiii, nu doar vizite ci și telefonic. „ Vorbesc des cu mama, aproape în fiecare seară și uneori dimineața înainte să merg la școală. Aș vorbi și cu tatăl meu dar nu mai este în viață. Povestesc de toate cu mama mea, îmi spune de prietenii mei de acasă, mă întreabă cum îmi merge școala. Dacă nu mă sună ea, o sun eu de aici, ne dă voie.” (I6-8 ani, gen feminin)
În ceea ce privește relația copilului cu familia nu constă doar în faptul menținerii legăturii telefonice, contează foarte mult dacă sunt căutați, vizitați aici sau dacă copiii pot merge în vizită acasă la părinți lor, fie ei biologici sau maternali. Contează foarte mult vizita părinților pentru acești copii. Intervievata 6, după părerea mea este foarte atașată de mama ei, așteaptă mereu un semn de la ea fiind foarte bucuroasă atunci când o vizitează sau merge ea în vizită acasă. „ Vine când poate aici. Eu am fost acum de Rusalii acasă și o să merg și în august. Imi place tare mult de ea și mă bucur la fel de mult când o văd. E o mamă tare bună” Din exemplul intervievatei 3 putem întelege că și părinții maternali sunt înteresați de situația lor, nu doar telefonic ci și vizite de care fetița se bucură mereu. „ Vorbesc la telefon cu ei săptămânal, la sfarșit așa, sâmbăta, duminica și când mai au ei timp. Vin aici la centru doar când mă iau acasă. Se bucură foarte mult când ne vedem, mă iau în brațe, mă pupă.”(I3-12 ani, gen feminin) Contează foarte mult înțelegerea dintre părinte și copil dar la fel de mult contează și cum se simte copilul în momentul sau perioada când el este în vizită la părinți. Un exemplu îl putem vedea în convorbirea cu intervievata 5 care atunci când merge acasă, nu este la părinți ci la o matușă din partea tatălui. „ Merg acasă în vacanțe. Merg la tușa din partea la tata. Ei sunt despărțiți dar o văd și pe mama acolo. Imi place acasă, imi petrec timp cu părinții și neamurile.” (I5-9 ani, gen feminin) Tot din această convorbire ne putem da seama că fetița este mulțumită de părinți cu toate că aceștia din cauza neințelegerilor au ajuns la divorț, dar nu i-ar place să se întoarcă acasă din cauza condițiilor în care trăiesc. „Imi place tare mult că sunt cu ei, dar nu vreau să rămân acolo, nu sunt condițile de aici. Aici e mult mai bine și mai frumos, ne vedem mai răruț dar e mai bine, atunci când ne întâlnim trăim momentul.”
Tot în cadrul relației cu familia putem vorbi și despre relația cu frații, cât de bine se înteleg între ei și cât de mult relaționează. În acest centru printre copiii cu care eu am comunicat am avut și frați care se înteleg foarte bine cu excepția micilor conflicte care le gasim peste tot. „ Am patru frați. Daniel e înfiat e acasă și mai sunt doi care se află aici cu mine. Ei sunt mai mici ca mine, am grijă de ei, am noroc că sunt înțelegători și se înteleg bine cu doamnele de aici. Îi mai urmăresc pe aici prin curte și dacă nu sunt cuminți îi mai cert, da nu tot timpu.” (I5-9 ani, gen feminin) Sunt și copii care au frați maternali cum este și intervievata 10. Nu o deranjează acest lucru, ba din contră e multumită că are cu cine să mai vorbească atunci când merge acasă. „ Mai am doi frați tot așa luați în plasament, părinții lor buni sunt în Germania, cu ei mai păstrează legătura. Imi place când merg acasă să mă joc cu ei, să ne plimbăm sau să facem alte lucruri. Dacă am frați buni nu știu.” (I10-11 ani, gen feminin) Am întâlnit aici copii care erau foarte mulțumiți de situația profesională a părinților având exemplul intervievatei 8: „ Mama este asistentă la Veștem iar tata controlor pe tren. Imi place să vorbesc cu mama și să-mi spună noutăți de la ea de la servici. E un lucru bun să ajuți oameni bolnavi pentru că și Dumnezeu poate te ajută.”
3. Relația copilului cu cadrele didactice
În această zonă urmărim puțin interesul copiilor față de învățătură, relaționarea cu colegii și profesori de la școala la care ei învață. Zece din copiii intervievați sunt conștincioși și merg cu drag la școală, înteleg faptul că sunt nevoiți să învețe pentru ei, pentru a se descurca pe viitor singuri neavând nevoie de ajutor din partea cuiva. Din ce am vorbit cu intervievata 11 mi-am dat seama că este foarte interesată de școală dar nu o face pentru a primi note bune ci pentru ea. „ Bineînteles că merg la școală. Sunt clasa a VII-a, ce să zic îmi place în ciuda faptului că am colegi destul de răi, care vorbesc urât. Imi spun aziloancă, trec cu vederea nu am ce face, nu câștig nimic așa. Învăț cât să trec, sunt mulțumită de mine, nu vreau să ajung să ma bat pe note. Știu engleză foarte bine dar nu m-am băgat nciodată peste alcineva….cum fac restul clasei mele.” Contează foarte mult și relaționarea cu profesorii, mai ales că sunt copii care din cauza instituționalizării, ei sunt discriminați. Acești copii din perspectiva mea, au nevoie de întelegere din partea cadrelor didactice. Intervievata 9 este foarte mulțumită de profesori și învață de multe ori de dragul lor. „ Sunt clasa a VI-a, sunt multe profesoare, dar este una de care îmi place mult și îmi este foarte dragă, profesoara de matematică care mă ascultă și mă ajută când am nevoie de orice. S-a întâmplat odată să mi se facă rău la școală, una din colege a ieșit să anunțe să ma lase acasă, cred că mi se facuse rău din cauză că nu mâncasem. Profa de mate era de servici pe hol și bineînteles a intrebat-o ce se întâmplă. Profa când a auzit de cine e vorba n-a mai lasat-o să mearga în altă parte, a scos niște ciocolată a venit și mi-a dat spunându-mi că dacă după asta nu o să mă simt mai bine, atunci după terminarea orei pot pleca acasă. Ce să spun mai mult, decât că o ador pe profa asta și sper că o sa fac mereu cu dânsa mate, până termin generala.” Tot în această zonă din cei cu care am interacționat, am gasit-o pe intervievata 10 careia îi place să cânte la vioară și bineînteles profesoara ei preferată este cea de muzică. „La școală sunt în clasa a V-a, aici avem și cursuri de muzică, eu cânt la vioară. Am fost la câteva concursuri unde am primit și premii. Vioara mă liniștește, îmi place mult de tot. Atunci când sunt supărată incep să cânt și uit repede.”
E frumos să ști că atunci când îți place ceva anume este cineva aproape să te ajute și să te îndrume spre un drum mai bun. Am stat de vorbă cu un băiețel căruia nu îi prea place foarte mult să învețe, în schimb el vrea să devină sculptor când va fi mare. „ Merg la școală, sunt clasa a IV-a. Îmi fac temele, nu învăț prea mult. Zilele trecute ne-a întrebat doamna ce o să ne facem când o să fim mari. Eu am zis sculptor, nu știu de ce, dar îmi place lemnul…să-l tai, să lucrez cu el.” (I7-9 ani, gen masculin)
Cam toți copiii se înteleg cu cadrele didactice, foarte bine după părerea mea, deoarece ei au mare nevoie de ei pentru a fi incurajați să învețe in ciuda instituționalizării.
4. Relația copilului cu colegii de școală
În această secțiune urmărim puțin cât de bine se înțeleg copiii instituționalizați cu colegii de clasă, dacă păstrează legătura și înafara școlii. Din convorbirea cu intervievata 2 am dedus că se înțelege destul de bine cu colegii de clasă. „Mă înțeleg și vorbesc doar cu cei care mă respectă, nu cei care râd de mine. Sunt câteva colege care vorbesc în așa fel cu mine, ca și cum aș fi de a lor, nu că aș fi din centru. Pe cei care râd îi las în pace, nu îi bag în seama.”(I2-10 ani, gen feminin). După părerea mea copii care își bat joc de cei care sunt instituționalizați, sunt cei cărora le lipsesc cei 7 ani de acasă, pot spune că de multe ori de la copiii instituționalizați ai ceva de învățat un exemplu poate fi bunul simț. Ei știu să se oprească fără să ajungă la o ceartă cu colegii lor, de multe ori ei cedează, pleacă și lasă totul așa, fără să se răzbune cumva. Intervievata 5 are colegi cu care poate vorbi orice, dar sunt unele persoane destul de răutacioase. „ Cu colegii mă înteleg, dar mai sunt unii care vorbesc urât, nu-i nimic, le cam răspund la fel. Da am o prietenă mai mică, ea ma consideră mai mult prietenă că o ajut mereu și mie pot spune că îmi este dragă.” (I5-9 ani,gen feminin). Putem vedea ce suflet bun are această fetiță chiar dacă prietena ei e mai mică. Contează foarte mult atașamentul aici, te atașezi de persoane cu suflet ca al tău și mereu ai tendința să o ajuti chiar dacă o faci doar cu un sfat. Am mai stat de vorbă cu intervievata 8 care se înțelege destul de bine cu colegii, dar ca orice fetiță de vârsta ei are și o prietenă mai bună căreia îi poate împărtăși un secret, cu care poate vorbi orice fără să existe motive de ceartă. „Mă înțeleg cu colegii, dar nu mă dau în vânt după ei. Sunt și copii care nu vorbesc cu mine sau vorbesc urât datorită faptului că nu am familie la fel ca ei. Am stat și m-am gândit că degeaba au familie dacă nu știu cum să se comporte, nu au cei șapte ani de acasă. Am o prietenă foarte bună, este colegă cu mine, avem și un semn al nostru al prietenie, este foarte cuminte și asta îmi place foarte mult la ea. Ne vedem și la școală dar vine și aici la centru de mă vizitează.”(I8-10 ani, gen feminin) Îmi place să văd că sunt și persoane cu suflet bun care nu fac discriminări între colegi. Eu sunt de părere că așa ar trebui să se procedeze peste tot, să se țină cont că și ei sunt suflete de oameni care trebuie să îsi aibe locul aici cu noi. Sunt de părere că acești copii ar trebui ocrotiți și sprijiniți în tot ceea ce fac, fiind încurajați din exterior acești copii pot ajunge destul de departe și sunt destul de mulți care si-au atins un scop în viață. În clase sunt și grupuri de colegi care păstrează legătura, nu doar la scoală ci și înafara școlii. „Am prieteni mulți la școală, îmi sunt dragi toți. Suntem cam zece sau unsprezece prieteni. Sunt și mai mari dintre ei dar sunt câțiva și în clasă cu mine. Ne întâlnim de multe ori și înafara școli când putem dar nu pentru învățat. Povestim de multe ori, ne plimbăm cu rolele, suntem câțiva baieți care de sărbatori mergem la colindat aici în Orlat. Prieteni mei toți sunt de aici” I13, 13 ani, gen masculin)
5. Relația copilului cu ceilalți beneficiari
Aici am urmărit să aflu câte persoane se află în acest centru, câți se află în cameră, dacă s-a stabilit cumva organizarea în camere. Tot aici aș vrea să aflu dacă sunt prieteni sau dacă își vorbesc mai mult decât ar fi nevoie. Într-un colectiv așa de mare, după părerea mea ar trebui să fie întelegere și armonie între ei. Am mai vrut să aflu dacă desfășoară ceva activități în cadrul acestei instituții. Am aflat câte ceva despre aceste lucruri de la intervievata 9: „ În centru suntem cam o suta sau o suta unu de copii. În camere suntem o persoană sau două, asta depinde tot de noi, dacă ne înțelegem sau nu. Activități avem destul de multe și plăcute pentru mulți dintre noi. Avem clubul de majorete pentru noi fetele care se desfășoara o dată la săptămână, avem tabere, excursii, acum în vacanța asta o să mergem la mare și vom fi în numă destul de mare. Săptămâna trecută am fost la mănăstire la Sâmbăta.”(I9-11 ani, gen feminin)
Am aflat că sunt în număr destul de mare copiii din acest centru, au activități care pe viitor le pot fi de ajutor unora dintre ei. M-am bucurat să aflu că în camere stau cum ei doresc și nu e foarte mare înghesuială. E bine dacă se ține cont de decizia copilului și la fel de bine este să stea cu cineva în cameră în care are încredere și poate povesti cu el. Un exemplu îl avem de la intervievatul 12 care este foarte mulțumit de colegul lui de cameră. „ Stăm două persoane în cameră, cu mine suntem trei, trei băieți, suntem și colegi de școală deci mergem împreună de aici. Eu nu prea sunt cu școala dar avem pe colegul nostru care ne mai împinge el de la spate să învățăm, să ne scriem ce avem. Tot e bine că ne ajută de multe ori. Activități avem educative, sportive. Eu cu colegii mei mergem la înnot aici ne jucăm cu mingea. E bine, mai este și teatru de păpuși de care se bucură foarte mult cei care sunt mai mici. Bine avem și taberele care se fac mai mereu, pe grupuri și pe categoria vârstelor. Eu am cam mers în toate.”(I12- 8 ani, gen masculin).
Le prinde foarte bine copiilor orice fel de activitate, fie ea una educativă sau sportivă. De multe ori cei mai micuți înteleg foarte bine ceea ce se întâmplă la un teatru de păpuși, le este acaparată toată atenția și sunt dornici să-ți povestească tot ce a înteles din ceea ce a văzut.
6. Atitudinea personalului
Aici am vrut să aflu dacă personalul este destul de atent cu aceștii copii prezenți în acest centru. Dacă copiii sunt implicați în decizile care-i privesc. Din ce eu am observat, personalul are o atitudine foarte prietenoasă față de ei. Copilașii sunt foarte bucuroși, parcă li se luminează fața când dau de o persoană anume care face parte din personal (psiholog sau asistent social), sunt luați în brațe, iar ei la rândul lor sunt foarte mulțumiți. Părerea mea este că te atașezi foarte repede de persoana care te întreabă cum iți merge, dacă ești bine sau dacă ai nevoie de ceva. În luarea decizilor se ține cont de ce ar vrea copilul, un exemplu îl putem vedea în relaționarea cu interviavata 5: „ Pot spune că suntem întrebați de multe ori și ce am vrea noi să mancăm. Îmi place tare mult să ajut prin bucătărie, la punerea și la adunarea mesei. Când ținem ziua la cineva, suntem întrebați ce tort am vrea și cum dorim să împodobim sala unde se ține petrecerea.”(I5-9 ani, gen feminin)
În urma interviurilor luate în prezența personalului nu am reușit să ajung la o concluzie cu privire la modul de îngrijire acordat copiilor din acest centru.
V. CONCLUZII
Am încercat să aflu despre calitatea vieții copiilor instituționalizați, să văd dacă sunt mulțumiți de condițiile din centrul în care se află. Pe lângă asta am aflat cauzele datorită cărora au fost instituționalizați. Unele dintre ele sunt: abandonul părinților, decesul unuia din părinți, plecarea mamei sau a tatălui în străinătate, separarea sau divorțul părinților și situației materiale precare de acasă. . Cu privire la relația copiilor instituționalizați cu părinții am aflat că sunt copii care mențin legătura și ar vrea sa fie asa pentru mult timp, dar sunt si persoane care nu își mai caută copiii. Copiii nu numai că iși vizitează părinții acasă, mergând în vacanțe, dar vorbesc și la telefon, știind mereu unii de alții. Din cei cu care am relaționat sunt și copii care nu vor să audă de părinții care i-au abandonat, deci clar nu păstrează legături de niciun fel cu ei. Datorită situației precare de acasă, majoritatea părinților doar își vizitează copiii, nu doresc să îi și ia acasă, cu toate că cei micuți insistă, până la urmă ajungând să îi viziteze pentru câteva zile. Aș vrea să menționez că, copiilor le place foarte mult în preajma părinților chiar dacă acasă mai există certuri între ei sau condițile nu sunt bune pentru locuit. Astfel menționez că prima ipoteză nu mi s-a confirmat, deoarece în cei intervievați de mine, majoritatea copiilor păstrează legătură cu familia în ciuda faptului că ei au fost oarecum neglijați la început. În relația copiilor cu cadrele didactice am observat că profesorii sau educatorii își manifestă interesul pentru acești copii și le sunt alături în orice decizie ar lua. Îi încurajează să învețe, spunându-le mereu că nu pentru cineva anume trebuie să învețe sau să se documenteze mereu cu ceva nou, ci pentru ei înșiși trebuie să facă asta, să știe cum să se descurce atunci când nimeni nu le va mai fi alături. Sunt și copii care au profesori cărora le pot povesti orice în care au încredere și se pot baza indiferent de situație. Relația copiilor din centru cu cei de la școală, pot spune după părerea mea că este puțin tensionată. Spun asta deoarece sunt câțiva copii care sunt discriminați datorită instituționalizării, fapt ce poate duce la izolarea lor. Tot aici pot să spun că sunt copii ambițioși care nu prea bagă în seamă genul de persoane care vorbesc urăt sau “pe la spate” și au foarte mult de câștigat datorită gândirii lor. Cu atitudinea asta poti face ceva în viață. Cea de-a doua ipoteză mi s-a confirmat deoarece există copii care îi marginealizează pe cei din centru. În ceea ce privește relaționarea cu alți beneficiari, pot spune că am fost suprinsă plăcut să aflu că multe prietenii s-au legat aici în centru. În ceea ce privește decizile, mi-a plăcut să aud că se ține cont de părerea fiecăruia, astfel există armonie și înțelegere în centru. Din convorbirea mea cu personalul din centru am înteles că numărul de copiii de aici este destul de mare, el fiind în număr de 100 de persoane. Copii sunt împărțiți pe categorii de vârstă și sex, iar în camere stau câte doi sau trei, dar asta depinde de decizia fiecaruia. Cea de-a treia ipoteză mi s-a infirmat deoarece deoarece în cazurile intervievate, eu nu am întalnit relații tensionate între copii. Cu privirea la atitudinea personalului pot spune că lucrurile decurg destul de bine în ceea ce privește întelegerea cu copiii. Din relatările unei doamne psiholog am dedus că este foarte atașată de acești copii fiind numai de aproape jumătate de an, mi-am dat seama de asta deoarece am observat că le știe istoricul fiecaruia doar auzindu-le numele. Pentru îmbunătățirea calității vieții a acestor copii m-am gândit că ar fi bine să se desfășoare mai multe activități educative care să îi pregătească mai mult pe plan profesional și emoțional.
VI. BIBLIOGRAFIE
Abraham, Dorel, Corneliu, Cârțână, Daniel, Chindea. 2003. Abuzul și neglijarea copilului în familie. În Revista de Asistență Socială (1): 33-53.
Alexiu, Mircea. 2010. Protecția și ocrotirea copiilor abandonați. În Asistența socială a grupurilor de risc, ed. Doru Buzducea, 157-180. Iași: Polirom.
Ainsworth, M. 1962. The effects of maternal deprivation. The World Health Organization, Public Health Papers (14): 97-165.
Ayaz, Muhammed, Ayse Burcu Ayaz, Senem Basg Saziye, Isik Karakaya, Sahika Gulen Sismanlar, Ahmet Yar, Ekrem Senturk și Sema Dikmen. 2012. Prevelance of Mental Disorders and Associated Factors in Institutionalized 3-5 Year Old Children. Turk Psikiyatri Dergisi 23 (2): 82-8.
Balică, Ecaterina.2002. Tinerii din centrele de plasament între integrare și marginalizare. În Revista de Asistență socială (2): 110-114.
Băban A. (coord). 2003. Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj-Napoca: Spiret.
Bocancea, Cristian și George Neamțu. 1999. Elemente de asistență socială. Iași: Polirom.
Bonchiș, E. 2006. Teorii ale dezvoltării copilului. Cluj-Napoca. Ed. Dacia.
Bowlby, John. 1953. Child care and the growth of love. Harmondsworth: Penguin Books.
Bowlby, John. 1997. Attachment and loss. London: Pimlico
Comănescu, Gabi. 2003. Drepturile copilului la familie și la educație. În Revista de Asistență socială (2): 29-34.
Ciofu, Carmen. 1989. Interacțiunea părinți-copii. București. Editura Eștințifică și Enciclopedică.
Clever, Hedy și Steve Walker. 2004. Assessing Children's Needs and Circumstances: The Impact of the Assessment Framework. Londra: Jessica Kingsley Publishers.
Cojocaru, Ștefan și Daniela Cojocaru. 2008.Managementul de caz în protecția copilului. Iași: Polirom.
Erickson, Erick. 1988. Identity and the life cyele, Narton. New York.
Dumitrana, M. 1998. Copilul instituționalizat. București. Editura Didactică și Pedagogică.
Fraser, M. W. și Jeffrey M. Jenson. 2006. A risk and resilience framework for child youth and family policy. În Social policy for children and families. A risk and resilience perspective, ed. Jeffrey M. Jenson și Mark W. Fraser, 5-24. Thousand Oaks: Editura Sage.
Greenberg, Mark T., Dante Cicchetti și E. Mark Cummings. 1993. Attachment in the Preschool Years: Theory, Research, and Intervention. Chicago: University of Chicago Press.
Hoffman, O. 1999. Management fundamente socioumane. București. Editura Victor.
Kohlberg, L. 1964. Development of moral character and moral ideology. In M. L. Hoffman L.W. Hoffman. Review of child development research Vol I. New York.
Lazăr, Gheorghiță.2005. Rolul asistentului social în integrarea socioeducațională a copilului. În Revista de Asistență socială. (1-2). Ed. Facultății de Sociologie și Asistență socială.
Macavei, Elena. 1989. Familia și Casa de Copii. București. Ed. Litera.
Marinescu, Valentina. 2011. Introducere în teoria comunicării. Modele și aplicații. București: C. H. Beck .
Marx, Karl. 1974. Bazele criticii economiei politice. București. Editura Politică.
Marx, Karl. 1973. Opere. București. Ed. Politică.
Mihu, Achim. 2002. Sociologie generală. Vol I. Cluj-Napoca. Editura Napoca Star.
Muntean, Ana. 2011. Volența în familie și maltratarea copilului. În Tratat de asistență socială, Editura George Neamțu, 659-734. Iași: Polirom.
Neamțu, George. 2003. Tratat asistență socială. Iași. Polirom.
Nelson, C. 1990. A Job Analyisis of the School Social Workers
Oaneș, Cristina, Nicoleta Golea și Maria Roth. 2010. Ghid pentru educația părinților. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană
Osterrith, Paul. 1973. Copilul și familia. București. Editura Didactică și Pedagogică.
Piaget, Jean. 1968. Psihologia copilului. Bucuresti. Editura Didactică și Pedagogică.
Pop, O. 1998. Copil Abandonat. Timișoara. Ed. Ando Tours.
Popescu, M. 2002. Dicționar de politici sociale. București. Expert.
Roth, Maria.2003. Protecția copilului de la sentimentalism la profesionalism. În Revista de Asistență Socială (2): 3-16.
Rotariu, T. Ilut. 1996. Sociologie- ediția a II-a. Cluj-Napoca. Mesagerul.
Stănciulescu, Elisabeta. 1997. Sociologia educației familiale. Strategii educative ale familiilor contemporane. Iași: Polirom.
Stănciulescu, E. 2002. Sociologia educației familiale. Vol I. Iași. Ed. Polirom.
Stewart, Janice L. 2008. Children affected by war: A bioecological investigantion into their psychosocial and education needs. Teză de doctorat. The University of Manitoba.
Thyer, Bruce A. și Laura L. Myers. 1998. Social Learning Theory. Journal of Human Behavior in the Social Environment, 1(1): 33-52.
Turliuc, M.N. 2004. Pshihologia cuplului și a familiei. Iași. Editura Performantica.
Verza, Florin, Marilena Bratu și Ruxandra Foloștină. 2012.Aspects of emotional life and communication ininstitutionalized children. Procedia – Social and Behavioral Sciences. 33: 687-691.
Zamfir, Elena. 2002. Direcții ale reformei sistemului de protecție pentru copil și familie. În Revista de Asistență Socială (2): 40.
Zanc I, Lupu I. 2004. Indicatorul Libertății Umane. 164.
Zanden, James W. Vander. 1985. Human development. New York: Alfred A. Knopf.
VII. ANEXE
Ghid de interviu
De la ce vârstâ ai ajuns în centru?
Poveșteste-mi cum ai ajuns în acest loc?
Mai păstrezi legătura cu părinții?
Prin ce mijloace comunici cu ei?
Cât de des comunici cu ei?
Ești vizitat de către părinți la centru?
Mergi acasă să petreci timp cu părintii?
Cum se comportă părinții cu tine când îi vizitezi?
Care aspecte îți plac atunci când te duci în vizită acasă?
Care lucruri nu îți plac când mergi în vizită?
Ți-ai dori să te muți înapoi acasă?
Unde locuiesc părinții tăi?
Au un loc de muncă stabil?
Mai ai frați? Câți?
Care este relația cu frații tăi? Povestește.mi…
Mergi la școală? Îți place?
Cum te înțelegi cu profesorii?
Există un profesor de care îți place să îl vezi ca pe un model pentru tine?
Cum se comportă profesorii cu tine și colegii?
Care este comportamentul tău la școală?
Ai prieteni la școală? Povestește-mi despre cel mai bun prieten al tău…
Te întâlnești cu colegii și înafara școlii? Ce activități desfășurați?
Câți copiii sunt în acest centru?
Cum sunt organizați. Câți copii locuiesc într-o cameră?
Există reguli de comportament în cameră?
Câtă încredere ai în colegii tăi?
Cum te înțelegi cu colegii mai mari?
Ce activități desfășurați în centru?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Calitatea Vietii Copiilor din Centrele de Plasament (ID: 111067)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.