Calitatea Vieții Copiilor
=== 20ac126e817a96791095db13f58b79be1914b69f_592789_1 ===
Introducere
Cu cât bunăstarea socială este mai optimă cu atât formarea, dezvoltarea, afirmarea și contribuția copilului în folosul comunității este mai mare. Cu cât nivelul calității vieții este mai ridicat, cu atât copilul are un mediu armonios pentru creșterea sa.
Dacă nivelul de trai este precar atunci apar probleme de ordin social, econom, educațional, cultural, familial, medical, iar viața psihică fizică a copilului este afectată.
Cu cât condițiile de bunăstare socială sunt mai bune, cu atât există condiții de trai mai optime, în toate domenile educațional, medical, social, familial, etc.
Copiii constituie o resursă principală în cadrul societății, deoarece prin ei este continuată viața și este perpetuată existența societății în sine. În general, în cadrul societății din țara noastră, familia este preocupată de bunăstarea și viitorul copiilor, dar, cu toate acestea, în perioada comunistă și în cea e trnziție care a urmat, au existat sincope concretizate în aspecte legate de îngrijirea și protecția copilului.
Există în țara noastră copii care sunt expuși unor probleme sociale complexe, dintre care sărăcia, expunerea la probleme de sănătate, probleme școlare, comportamente infracționale, consum de substanțe etc. În aceste condiții, au apărut preocupări ample pentru protecția copilului din partea instituțiilor guvernamentale, O.N.G.-urilor și altor instituții specializate, aceasta fiind, de asemenea, o cerință pre-integrare și apoi o cerință de armonizare la standardele Uniunii Europene.
Capitolul 1
Factorii dezvoltării copilului
1.1. Nevoile copilului
Personalitatea copilului este condiționată de o serie de diferențe de natură economică și socio-culturală, acestea având un rol important în formarea copilului din perspectiva idealului individual și social. Scopul părinților este de a-și vedea copiii crescând, dobândind o bună educație și o pregătire corespunzătoare din punct de vedere social și profesional. Unii părinți își neglijează aceste îndatoriri, din diverse motive, cum sunt ignoranța, iresponsanilitatea sau incapacitatea de a-și îndeplini rolul. Rolul părinților față de un copil este evident: pentru viața sa de zi cu zi, copilul depinde în general de adulți și în special de părinții săi. Părinții rămân întotdeauna un refugiu afectiv pentru copii, chiar dacă el îi respinge uneori și chiar dacă își afirmă câteodată independența.
Studiul dezvoltării copilului se referă la caracteristicile individuale și de vârstă, precum și la modul de apariție și manifestare al diverselor procese psihice, cum sunt procesele cognitive, motivaționale, afective și volitive, precum și a trăsăturilor de personalitate, în condițiile interrelaționării lor și în relație cu mediul.
Dezvoltarea copilului nu reprezintă un proces liniar și continuu, ci presupune o serie de stadii de dezv liniar, iar adolescența, de exemplu, nu este un stadiu de dezvoltare, copilul fiind considerat un adult mai mic. Noțiunea de "stadiu de dezvoltare" apare mai târziu și definește totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de viață comune pentru copiii de aceiași vârstă.
Nevoile de bază ale copilului sunt:
1. Nevoile fiziologice, necesare supraviețuirii și dezvoltării copilului. Atunci când copilul este prea mic, adultul este cel care trebuie să cunoască și să satisfacă nevoile fiziologice ale copilului. Mai târziu, copilul poate să ceară ceea ce are nevoie, iar adultul devine doar un ghid care îl sfătuiește corect pe copil. Tratarea cu indiferență, cu ostilitate sau cu agresivitate a copilului, sau supra protejarea acestuia de către părinți sunt greșeli ale adulților cu consecințe grave, cum ar fi:
– tensiunile, conflictele dintre indivizi au la origini traume , dureri, pericole pe care le-au trăit în copilărie;
– închisorile, spitalele de boli mintale, școlile de corecție sunt pline de indivizi care nu au cunoscut dragostea și respectul în copilărie;
– ostilitatea cu care poate fi tratat un copil de către părinți se poate transmite de la o generație la alta : copilul nu este în stare de a oferi dragoste necondiționată, ne egoistă, generoasă, nici celor din jur, nici propriilor copii.
2. Nevoile de dragoste și securitate. Este o nevoie permanentă în copilărie, dar la vârstă mică este cea mai importantă, fiind condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. Prin această nevoie copilul se atașează de părinți și de restul familiei. Dragostea acestora și ordinea vieții de familie îl face pe copil să se simtă în siguranță. Nesatisfacerea nevoii de dragoste și securitate are ca efect sindromul de “ depravare maternă “.
3. Nevoia de stimulare, de experiențe noi necesare pentru stimularea inteligenței copilului. Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului. Prin joc copilul explorează lumea, se confruntă cu situații provocatoare care îl ajută să își dezvolte lumea sa internă, ce nu este altceva decât o reflectare a lumii externe așa cum este ea percepută de copil în momentul în care a descoperit-o.
4. Nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile. Dacă mai târziu, la vârsta adultă o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși răsplata, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile sale, copilul are nevoie de încurajări și răsplăți. Adultul va formula așteptări care să permită copilului trăirea succesului în urma unui efort depus. Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a copilului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort.
5. Nevoia de responsabilități. La o anumită vârstă, aceasta devine o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și îi dau acestuia sentimentul puterii lui, al libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilități și pentru alții, pentru cei care depind de el. Familia este importantă la începutul acestui proces de responsabilizare a copilului, dar și școala este de maximă importanță în acest proces de dezvoltare a copilului.
Factori care determină dezvoltarea copilului
Procesul de dezvoltare a copilului este foarte complex, care trebuie să se finalizeze prin maturizare și adaptare socială, fiind totodată un proces activ și dinamic, care se constituie în relația mediului cu caracteristicile particulare ale sale. Cei mai importanți factori ai dezvoltării umane sunt ereditatea, mediul social și educația.
Ereditatea reprezintă dotările native, de natură biologică, care contribuie la adaptarea și interacțiunea persoanei cu mediul. Aceste caracteristici reprezintă predispoziții native ale individului, care rezultă din dezvoltarea biologică de pe parcursul generațiilor, reprezentând baza dezvoltării, fiind o condiție principal a realizării acestui proces. La naștere, copilul se adaptează la mediu prin reflexe necondiționate, care reprezintă dotări native care contribuie la realizarea acestui proces. Sub acțiunea mediului, caracteristicile creierului, din punct de vedere funcțional și morfologic, constituie baza dezvoltării psihice a copilului.
Mediul social se referă la ansamblul solicitărilor sociale și a interacțiunilor pe care le are copilul. Acești factori legați de mediul social sunt reprezentați de factori din: mediul imediat, reprezentați de familie, școală și educatori (microsistemul); mediul social la modul general, fiind vorba de societate cu caracteristicile sale social-istorice (macrosistemul). Aceștia diferă în diferite etape de vârstă, interacționând totodată sub multe aspecte, motiv pentru care există diferențe de dezvoltare între copiii din cadrul aceleiași societăți.
Educația reprezintă un factor essential al dezvoltării copiluluim acționând continuu, atât din punct de vedere intelectual în cadrul instituțiilor de învățământ, precum și din perspectiva tuturor aspectelor care influențează dezvoltarea copilului cu scopul formării armonioase a personalității și adaptarea corespunzătoare a acestuia la solicitările societății, pornind de la potențialul propriu.
Dezvoltarea copilului presupune parcurgerea mai multor stadii în perioada 0-11 ani. Aceste etape sunt:
perioada prenatală;
0 –1 an – stadiul de sugar;
1 – 3 ani – prima copilărie;
3 – 6 ani – stadiul preșcolarității;
6 – 11 ani – stadiul micii școlarități.
Perioada prenatală are o importanță crucială în dezvoltare, atât din punct de vedere al rapidității creșterii și al vulnerabilității, cât și din perspectiva dependenței directe a copilului de mama, starea de sănătate și de bine subiectiv a acesteia depinzând de numeroși factori, în special cei legați de alimentație, condiții de muncă, stres și stare emoțională.
În primul an de viață, dezvoltarea somatică și psihică este foarte marcată, începând cu dezvoltarea senzorială și motorie primară, care oferă copilului posibilitatea de a-și dezvolta capacitățile senzoriale, perceptive și de mișcare. Acest stadiu, între 0 ți 12 luni, a fost numit de către Piaget stadiul senzorio-motor al inteligenței.
Din punct de vedere psihosocial, în acest stadiu are loc dezvoltarea emoțională, precum și interacțiunilr cu părinții, mediul socio-cultural. Se consider că în perioada 0-1 an nu există emoții propiu-zise, ci doar reacții. În această etapă se formează atașamentul, iar relațiile din cadrul familiei au o importanță foarte ridicată, relațiile tensionate și conflictuale dintre părinți conduc la o anumită relație cu copilul. Probleme precum tensiunile familiale, sărăcia și insuficienta informare privind nevoile copilului au efecte negative asupra acestuia.
În prima copilărie (1-3 ani), copilul începe să se detașeze de adult, începând să intervină active în propria existență. În această perioadă, se condolidează o serie de aspect precum mersul, percepția și adaptarea la mediu, vorbirea, modul de relaționare, precum și interesul pentru ceea ce se întâmplă în jur.
Elementul principal în cee ace privește dezvoltarea motrică este activitatea de joc, care oferă copilului posibilitatea corelării mișcărilor, subordonarea activității unor intenții, verbalizarea și socializarea cu alți copii.
În această etapă, se dezvoltă și conduita afectivă, aceasta dobândind un grad sporit de complexitate, din punct de vedere al rezonanței afective și al impresionabilității. Totodată, începe să se contureze personalitatea, prin apariția și dezvoltarea unor aspect de bază în cadrul relațiilor cu ceilalți și în raport cu achizițiile dobândite.
În perioada preșcolară (3-6 ani), are loc integrarea din ce în ce mai activă în cadrul mediului social și cultural de care aparține copilul, acesta acumulând și asimilând modele și experiențe de viață, având loc începutul procesului de formare a personalității, dezvoltarea capacităților de cunoaștere și de comunicare, prin integrarea în colectivitate, ceea ce produce un anume tip de responsabilizare a acestuia. Vocabularul se dezvoltă foarte mult, la fel și capacitatea de a experimenta și simula emoțiile, iar relaționarea cu adulții, copiii și diverse elemente de noutate stimulează interesul pentru mediu și învățarea.
Dezvoltându-se, copilul își extinde și îmbunătățeste relațiile cu mediul, printr-un proces condiționat de factori biologici, psihologici și sociali, care pot favoriza sau împiedica formarea conduitelor normale. Când vreunul dintre acești factori devine obstacol el generează frustrarea. Maslow prezintă o organizare ierarhică a trebuinâelor, la baza piramidei aflându-se trebuințele biologice, pe următoarea treaptă trebuințe de securitate, cele de afiliere și afectivitate, trebuințe de stimî și statut.
Un copil care are suficientă hrană, îngrijire, securitate și dragoste nu are nevoie pe măsură ce crește să fie obsedat de trebuințele de bază. Se va simți în siguranță și de aceea va putea atinge scopuri lărgite. Dacă a cunoscut satisfacția impulsurilor de bază și securitate, el poate tolera în viață o frustare a acelorași impulsuri mult mai ușor decât o persoană a cărei personalitate este axată pe trebuințe care nu au fost satisfăcute în mod adecvat.
Reacția la frustrarea copilului mic este imediată, spontană și exteriorizată. Ca urmare a frustrărilor la copii s-a constatat apariția unui retard al dezvoltății motrice, intelectuale și afective prezentând regresii și defecte comportamentale: agresivitate, furie, gelozie, posesivitate, apatie, refuz de a comunica și a învăța, tulburări de sexualitate. Sursele frustrării, nivelul frustrării și reacțiile la frustrare au putut fi cercetate cel mai ușor la copii instituționalizați.
Teorii ale dezvoltării copilului
Piaget, în cercetarea dezvoltării morale la copil, debutează prin studierea aplicării, confecționării regulilor în jocurile de grup. El arată că până la vârsta de 6 ani, în jocul copilului nu există reguli în adevăratul sens al cuvântului. Între 6-10 ani, Piaget consideră că debutează la copii capacitatea de a înțelege reguli, dar sunt inconsecvenți în aplicarea sau urmarea lor. Adesea pentru copiii de această vârstă , același joc își schimbă regulile o dată cu schimbarea participanților sau componenței grupului. La 12 ani copiii încep să înțeleagă că există reguli pentru a oferi jocului sens și direcție și pentru a preveni disputele între jucători. Copilul înțelege acum că aceste reguli sunt acceptate de toată lumea, iar fiind acceptate de toți ele pot fi chiar schimbate.
Piaget a delimitat două mari etape ale dezvoltării morale, care sunt in corelație cu dezvoltarea intelectuală. În prima etapă care ține până la 6/7 ani, corespunzătoare stadiului preoperațional, copiii sunt caracterizați prin realism moral și se bazează pe supunerea rigidă față de autoritate. Această etapă are mai mult caracteristici:
morala are un caracter heteronom. Copilul consideră ca regulile sunt exterioare și sunt impuse copilului de către adulți;
consecința acțiunilor definește ceea ce este rău;
copilul nu înțelege ce înseamnă minciuna;
copilului îi judecă mai dur pe ceilalți decât pe el însuși, el neînțelegând de fapt intențiile celorlalți..
Întrucât sunt egocentriști, copiii nu își pot imagina mai mult de o modalitate de a privi o chestiune morală. Ei cred ca regulile nu pot fi adaptate sau schimbate , că purtarea este fie corectă fie greșită și că orice greșeală merită să fie pedepsită, indiferent de intenție.
A doua etapă care începe la 6/7 ani odată cu trecerea la stadiul operațiilor concrete se caracterizează prin autonomie morală și o flexibilitate în creștere. Copilul înțelege acum că regulile sunt făcute de cineva și chiar ei pot emite judecăți morale sau reguli. Regulile sunt acceptate prin consens de către membrii grupului și pot fi modificate dacă nu mai sunt considerate bune
Pe măsură ce interacționează cu mai mulți oameni și intră în contact cu o gamă mai largă de puncte de vedere, copiii încep să renunțe la ideea că există un standard unic și absolut de corectitudine și greșeală și să își formeze propriul simț al adaptării
Discipol al lui Freud, Erikson a dezvoltat o teorie proprie diferită de cea freudiană. Spre deosebire de Freud care considera încheiat procesul formării personalității în jurul vârstei de 5 ani, Erikson consideră ca personalitatea se formează pe durata întregii vieți. Freud și-a centrat teoria pe aspectele psihosexuale, în timp ce Erikson a situat în centrul gândirii sale aspectele psihosociale.
Erikson consideră că stadiul de viață este marcat de un conflict cu care individul trebuie să se confrunte și să încerce să îl rezolve. De modul în care sunt rezolvate aceste conflicte, depinde progresul individului.
Primul stadiu, în primul an de viață , are la bază conflictul încredere/neîncredere. O îngrijire calmă, caldă, echilibrată, determină încredere, speranță de viitor pe când o îngrijire dezordonată , capricioasă, neglijentă duce la teamă, neîncredere, suspiciune, insecuritate.
Al doilea stadiu durează până la 3 ani, iar conflictul specific acestei perioade este cel dintre autonomie/îndoială, sentimentul de rușine datorită incapacității de a dobândi autonomia. Dacă copilul este încurajat să efectueze diferite acțiuni atunci acestea va dezvolta un simț al autonomiei și a aprecierii. Dacă este criticat atunci își va dezvolta sentimentul de rușine și îndoială despre propria capacitate de autocontrol.
Conflictul ce stă la baza celui de-al treilea stadiu, care durează până la 5 ani, este cel dintre inițiativă/vinovăție. Daca inițiativa este aplaudată atunci copilul va dobândi abilitata de a iniția activități și bucuria de a participa la ele. Dacă acesta este mereu certat atunci va avea teamă de pedeapsă și vinovăție cu privire la sentimentele personale.
Cel de-al patrulea stadiu se caracterizează prin conflictul dintre sârguință/inferioritate care durează până la 12 ani. Copilului i se impun anumite cerințe cărora el reușește să le facă față prin dezvoltarea sârguinței. Dacă nu reușește să facă față acestor cerințe atunci va avea sentimentul de inferioritate, de incapacitate.
Stadiul al cincilea are loc între 12- 18, iar conflictul caracteristic este cel dintre identitatea eului/confuzia rolurilor. Rezolvarea acestui conflict duce la abilitatea persoanei de a se vedea pe sine ca fiind consecventă și integrată. Eșecul formării identității duce la confuzia cu privire la cine și ce este adolescentul.
Cel de-al șaselea stadiu specific vârstei 18-35 ani are la bază conflictul dintre intimitate/izolare. Stabilirea unor relații intime duce la abilitatea de iubire si dăruire. Nerealizarea acestor relații duce la izolare, relații superficiale cu alții.
Al șaptelea stadiu, între 35-65 ani, este perioada adultă propriu-zisă și se caracterizează prin conflictul dintre generozitate/stagnare. Cei caracterizați prin generativitate sunt mai activi, creativi , au un interes și grijă față de ceilalți într-un sens mai larg. Eșecul generativității duce la egocentrism, stagnarea dezvoltării, plictiseală.
Ultimul stadiu descris de Erikson este cel de după 65 ani, în perioada bătrâneții, iar conflictul este cel dintre realizare/disperare. Unii atunci când privesc înapoi o fac satisfăcuți de viață, iar alții au regrete față de posibilitățile omise și pierdute, având și o teamă de moarte. Marele merit al teoriei lui Erikson este acela că pune în valoare dezvoltarea Eului de-a lungul întregii vieți.
Ca și Piaget, Kohlberg a studiat felul în care copiii și adulții gândesc asupra regulilor care le guvernează comportamentul în anumite situații. Kohlberg nu a pornit de la studiul jocului copiilor așa cum a făcut Piaget, ci a probat răspunsurile la o serie de situații structurate sau dileme morale.
Kohlberg referitor la stadialitatea morală a realizat un studiu asupra problemelor morale discutând dilemele apărute la nivelurile: preconvențional, convențional, postconvențional.
Stadiul moralității preconvenționale (4-10 ani). În acest stadiu copilul încă nu are habar asupra faptului că în societate există norme de conduită care trebuie respectate. Acest stadiu cuprinde la rândul său două substadii:
– Substadiul 1. Orientare spre pedeapsă și supunere. „ Ce mi se va întâmpla?” Copiii respectă regulile pentru a evita pedeapsa. Ei ignoră motivele unei acțiuni și se concentrează asupra formei sale fizice, cum ar fi de exemplu mărimea minciunii sau asupra consecințelor ei, de exemplu gradul de vătămare fizică.
– Substadiul 2. Scopul instrumental și schimbul. „ O mână spală pe alta”. Copiii se conformează regulilor în virtutea interesului personal și a luării în calcul a ceea ce pot face alții pentru ei. Privesc o acțiune prin prisma nevoilor umane pe care le împlinește și delimitează această valoare de formă fizică și consecințele acțiunii.
În stadiul moralității convenționale ( 10-13 ani sau mai mult) respectarea regulilor sociale devine importantă.
– Substadiul 1. Menținerea relațiilor reciproce, aprobarea altora. Copiii vor să le facă pe plac altora și să îi ajute, pot să judece intențiile altora și își formează propriile idei despre ce înseamnă să fii o persoană bună.
– Substadiul 2. Grijă și conștiință socială. „Ce ar fi dacă toți oamenii ar proceda așa?” Oamenii sunt preocupați de îndeplinirea datoriei, de manifestarea respectului față de autoritățile superioare și de păstrarea ordinii sociale.
Stadiul moralității postconvenționale (începutul adolescenței sau abia la vârsta de adult tânăr sau niciodată).
– Substadiul 1. Moralitatea contractului, a drepturilor individului și a legii democratic acceptate. Oamenii gândesc în termeni raționali, prețuind voința majorității și binele societății.
– Substadiul 2. Moralitatea principiilor etice universale. Oamenii procedează așa cum consideră ei ca indivizi că este corect, indiferent de restricțiile impuse de lege sau de părerea altora. Acționează conform standardelor internalizate.
Nici Piaget, nici Kohlberg nu i-au considerat pe părinți importanți în dezvoltarea morală a copiilor, dar cercetările recente au subliniat contribuția părinților atât în plan cognitiv, cât și în plan emoțional.
Capitolul 2
Calitatea vieții copiilor în România
Conceptul de calitate a vieții și situația din România
Conceptul de ”calitate a vieții” a fost introdus în anii ’60, în țările dezvoltate, urmărindu-se creșterea bunăstării într-un ritm mai rapid. Calitatea vieții cuprinde amsamblul aspectelor legate de nivelul de trai, stilul de viață, starea de spirit, valorile, condițiile de viață, starea sănătății, evoluția populației, nivelul educațional și alte aspecte care țin de viața unei populații studiate.
Calitatea vieții se referă la condițiile de viață și activitățile vitale a populației, la capacitatea de rezolvare a nevoilor acestora formate ca urmare a dezvoltării socio-economice și culturale, care caracterizează nivelul material, gradul de ocupație, condițiile de muncă și viață, sănătatea și protecția ei, nivelul educațional, condițiile de locuit. Toți acești factori se descriu evoluția și dinamica schimbărilor din cadrul societății.
În manualul O.N.U. sunt specificate domeniile și aspectele care trebuie luate în considerare: populația și aspectele demografice specifice; așezările și locuința; aspectele legate de gospodărie și familie; starea sănătății și serviciile medicale; educația și învățământul; activitatea economică și ocupațională; grupurile socio-economice și mobilitatea social; veniturile și consumul; serviciile și securitatea socială; activitățile de timp liber, cultură si comunicare; ordinea publică si siguranța persoanei.
La acești indicatori s-au mai adăugat și alții, respective: grupe speciale de populație, cum este cazul femeilor, vârstnicilor, tinerilor și handicapaților; o serie de elemente precum migrația, șomajul, abandonul școlar și protecția socială și economică; indicatori care țin de sănătate, cum este durata medie a vieții; indicatori legați de educație, cum sunt educația adulților și nivelul de pregătire; indicatori legați de timpul liber, cum sunt numărul de ore alocate pentru aceasta, tipul de activități desfășurate etc.
În încercarea de a modela calitatea vieții, cuprinderea a cât mai multor componente ale acesteia și structurarea lor sistematică fac obligatorie prezența mai multor criterii: delimitarea pe cât posibil a componentelor materiale ale calității vieții de cele nemateriale; evidențierea distinctă a condițiilor de muncă în ansamblul subsistemului social; surprinderea, pe de-o parte, a fenomenului social la nivelul întregii populații și, pe de altă parte, la nivelul anumitor categorii sociale defavorizate din cadrul acesteia.
Având în vedere toate acestea, se poate stabili urmatoarea structură: condițiile materiale de trai; condițiile sociale de trai; condițiile de muncă; protecția socială. Dintre indicatorii subsistemului social, stabiliți la nivel maxim de dezagregare, au fost selectați umătorii: veniturile totale ale populatiei; veniturile din muncă; veniturile din fondurile sociale; veniturile din proprietate; venitul disponibil al populatiei; economiile populatiei; consumul final; investițiile pentru servicii sociale; fondurile necesare pentru protecție socială.
Condițiile materiale se referă la: venituri (totale, nominale și reale, economiile și activele populației); consumul populației (consum final, privat și public, real, cheltuieli de consum); condițiile de locuit (fondul de locuințe, dotări, cheltuieli și investiții pentru locuințe); mediul ambiant (calitatea mediului, investiții). Condițiile sociale se referă la: starea de sănătate și asistență medicală (cheltuieli bugetare, investiții, resurse de muncă); instruirea și educația (bază materială, populația școlară, resurse de muncă, cheltuieli și investiții); cultură (cheltuieli și investiții); odihnă și recreerea (bază materială, accesibilitate, cheltuieli, investiții); mediul social politic (cheltuieli cu ordinea publică, starea infracțională organizații publice și sindicale).
Condițiile de muncă se caracterizează prin: durata timpului de muncă, condiții grele de muncă, protecția muncii, morbiditate profesională. Protecția socială se referă la: șomaj (starea șomajului, cheltuieli, locuri de muncă); asigurările sociale (pensii, indemnizații și alte cheltuieli de asigurări sociale); asistența socială (prestații de asistență socială pentru batrâni, minori, ocrotiți,
prestații familiale); săracia (numărul săracilor, categorii sociale potențiale, cheltuieli);
Extinderea Uniunii Europene a pus în evidență diferențele economice, sociale și culturale din cadrul grupului extins de state membre. Unul dintre scopurile primordiale ale politicii sociale și economice a UE este să stimuleze coeziunea economică și socială pentru reducerea inegalităților vizibile în prezent în întreaga Europă, reducând diferențele dintre statele membre vechi și cele noi în ceea ce privește condițiile de viață și de muncă. În vederea reducerii acestor inegalități în noua Europă extinsă, factorii de decizie politică și actorii sociali au nevoie de informații fiabile referitoare la modul în care trăiesc oamenii și la percepția lor asupra propriilor condiții de viață.
Dacă utilizăm PIB-ul pe cap de locuitor drept unul dintre indicatorii macroeconomici principali, România are cele mai scăzute randamente economice din statele membre UE. În ultimii ani, au existat rate de creștere mari și o bună refacere economică, fără însă ca acestea să genereze o creștere substanțială a veniturilor la nivelul gospodăriilor.
Șomerii și familiile lor, precum și persoanele necalificate, sunt cel mai expuși riscului de „sărăcie a veniturilor”. Acest lucru semnalează nevoia de politici de incluziune socială și anti-sărăcie care să favorizeze măsurile active, cum sunt facilitarea creării de locuri de muncă și creșterea șanselor de găsire a unui loc de muncă prin studii și formare profesională. În plus față de grupul menționat anterior, pensionarii (persoane singure sau cupluri cu vârste de peste 65 de ani) sunt de asemenea expuși riscului de „sărăcie a veniturilor”. Prin urmare, este nevoie de măsuri care să se adreseze specific acestui grup – inclusiv măsuri cum sunt ajutoarele sociale și subvențiile – menite să le reducă dificultățile financiare și să le îmbunătățească incluziunea socială.
România prezintă un nivel ridicat al lipsurilor în ceea ce privește standardul de viață, înregistrând un nivel de 3,4 pe indexul lipsurilor (pe baza a șase articole considerate necesare traiului). Nivelul lipsurilor se măsoară pe baza a șase articole pe care o gospodărie nu și le poate permite: încălzirea adecvată a locuinței; o masă cu carne o dată la două zile, dacă se dorește; înlocuirea mobilierului uzat; cumpărarea de îmbrăcăminte nouă mai degrabă decât la mâna a doua; banii necesari pentru o săptămână de concediu pe an; a invita la masă sau la o băutură prietenii sau rudele cel puțin o dată pe lună. Indexul lipsurilor este o încercare de a construi indici de sărăcie care să măsoare excluderea separat de nivelul de trai minim. Studiile au relevat faptul că multor persoane nu le sunt satisfăcute aceste nevoi de bază în România.
Condițiile economice generale predominante în România influențează și măsura în care gospodăriile își produc propriile alimente. Mai mult de jumătate dintre respondenți au declarat că întrețin culturi agricole sau cresc animale pentru a-și asigura necesarul de alimente. În România, 75% dintre gospodăriile cele mai sărace se bazează pe producția proprie de alimente pentru asigurarea necesarului. Acest tip de agricultură de subzistență reprezintă o soluție limitată și pe termen scurt. Deși s-a dovedit o strategie utilă de supraviețuire în dificilii ani ai tranziției, aceasta nu poate fi considerată o soluție pe termen lung de dezvoltare a celor două țări înspre economia bazată pe cunoaștere.
În ciuda faptului că mulți cetățeni și-au elaborat strategii proprii pentru a face față presiunilor economice, circa 41% dintre populația României se descurcă greu cu banii. Astfel de disparități reprezintă o problemă majoră pentru factorii de decizie politică, în special nivelul de trai scăzut al persoanelor din cvartila veniturilor celor mai mici constituie o problemă foarte serioasă.
La fel ca în majoritatea țărilor foste comuniste, proprietatea asupra locuinței proprii este foarte răspândită în România. Aceasta se datorează în mare parte privatizării locuințelor sociale în anii 1990, ceea ce a permis locuitorilor să devină proprietari în loc să rămână chiriași. În România, circa 85% din populație trăiește în acest moment în locuința proprietate personală, în comparație cu 62% din UE25 și cu 75% din populația din cele șase țări UE cu veniturile cele mai scăzute. În plus, o largă majoritate a proprietarilor de locuințe sunt proprietari fără rate sau ipoteci, factor care, fără îndoială, permite oamenilor să supraviețuiască din venituri mai mici.
În ceea ce privește mărimea locuințelor, persoanele din România au semnificativ mai mult spațiu de locuit față de alți cetățeni din UE: numărul mediu de camere pentru o persoană este 1,3, în comparație cu media de o cameră pe persoană în cele șase țări UE cu veniturile cele mai scăzute. În România, un procent important de proprietari (27%) trăiesc în case foarte mici, de până la 50 m2, în vreme ce un procent aproape la fel de mare (23%) de persoane trăiesc în locuințe mari, de peste 100 m2. Cifrele arată așadar o anumită polarizare în ceea ce privește spațiul de locuit. Totuși, calitatea locuințelor este relativ scăzută.
În ceea ce privește problemele legate de mediu, poluarea atmosferică și poluarea apei sunt probabil responsabile pentru starea de sănătate relativ proastă a populației din România și, prin urmare, impun un răspuns rapid prin politici adecvate. În ceea ce privește locuințele și mediul înconjurător, cele două țări ar trebui să învețe din experiențele pozitive ale statelor membre UE.
Începutul anilor 1990 s-a caracterizat printr-o rată relativ ridicată a șomajului în România. Începând cu anul 2000, situația a început să se îmbunătățească. Din 2003, rata șomajului s-a stabilizat, scăzând la circa 7%, cu diferențe mici între bărbați și femei. Marea provocare însă, va fi reducerea nivelului ridicat de șomaj pe termen lung, în special în rândurile tinerilor fără calificare și al persoanelor mai în vârstă. Va fi nevoie de o selectare atentă a publicului țintă și de aplicare eficientă a unor măsuri specifice ținând de politicile pentru o piață activă a muncii, cum sunt politicile de creștere a populației active.
Scăderea puternică a ratei șomajului pe parcursul ultimilor patru sau cinci ani a fost atribuită puternicei creșteri economice care a generat noi locuri de muncă, în special în sectorul privat; dar ea se datorează și nivelului relativ ridicat de emigrare din aceste țări înspre celelalte state membre UE. Totuși, întrucât emigrarea forței de muncă este foarte selectivă în ceea ce privește vârsta și educația emigranților, emigrarea masivă poate duce la o denaturare de proporții a ofertei interne de muncă. Prin urmare, ar trebui să se acorde o atenție sporită acestei probleme și să elaboreze politici menite să minimizeze efectele macroeconomice, demografice și sociale negative ale emigrației.
În ciuda puternicei creșteri economice din ultimii ani, rata de ocupare a forței de muncă este relativ redusă, de doar 58%, cu 5% – 10% mai mica decât media pentru țările din UE25. Crearea de noi posibilități de angajare este unul dintre factorii majori de facilitare a incluziunii și coeziunii sociale. Din acest motiv, creșterea ratelor de participare la piața muncii, în special a femeilor și a persoanelor în vârstă, până în 2010, reprezintă unul dintre obiectivele majore ale politicilor sociale ale UE. Totuși, acesta nu este un obiectiv ușor de atins pentru România, din cauza procentului mare din rata totală de ocupare a forței de muncă reprezentat de lucrătorii agricoli. Pe termen mediu, politica agricolă a UE va exercita o presiune puternică asupra șanselor de angajare în sectorul agricol necompetitiv din România, ceea ce poate duce la un surplus de forță de muncă, în special în zonele rural.
În medie, populația din România lucrează mai multe ore decât cea din UE25. Nivelul scăzut al veniturilor și inflexibilitatea timpilor de lucru sunt considerate factori semnificativi care contribuie la această situație. De exemplu, din cauza salariilor mici, mulți încearcă să-și completeze veniturile luându-și o a doua slujbă. Un alt motiv este nivelul relativ ridicat de ocupare a forței de muncă în economia subterană, caracterizată de salarii mici, condiții de muncă proaste, completă inflexibilitate a timpilor de lucru, puternică nesiguranță a locului de muncă și un nivel scăzut de protecție a angajaților în ceea ce privește durata zilei de muncă. Prin urmare, ocuparea forței de muncă în economia subterană este un domeniu în care sunt necesare o mai mare reglementare și o mai puternică intervenție prin politici.
Calitatea percepută a locurilor de muncă în România, măsurată prin nivelul salariilor, gradul de autonomie în muncă și perspectivele de avansare în carieră, este mai scăzută decât cea din UE25. În plus, nivelul perceput de nesiguranță a locului de este ridicat, de 18%, de două ori mai mare decât media în UE25. Împreună cu drepturile reduse în ceea ce privește protecția locului de muncă și cu amploarea sectorului subteran, sentimentul de nesiguranță pare să fie influențat și de experiențele neliniștitoare asociate cu privatizarea sectorului socialist, proces care a dus la pierderea a mii de locuri de muncă.
În ceea ce privește formarea, datele EQLS indică faptul că doar 12% dintre cei din România au participat la formări sau cursuri de instruire în ultimul an, procente extrem de reduse în comparație cu media de 21% pentru UE25. De fapt, aceste cifre sunt un motiv de îngrijorare, întrucât investițiile în oameni, prin furnizarea de posibilități de instruire mai bune, de formare profesională suplimentară și de formare continuă sunt considerate determinante pentru competitivitatea economiilor UE. Ele constituie de asemenea un factor important care le permite oamenilor accesul la locuri de muncă de bună calitate, ceea ce duce la o mai bună incluziune socială și la o coeziune sporită.
Românii trăiesc în gospodării relativ mari, cu o medie de 2,92 persoane pe gospodărie, comparativ cu țările din UE25, cu doar 2,46 persoane pe gospodărie. Există, de asemenea, un procent relativ ridicat de gospodării care cuprind mai mult generații, în cadrul cărora trăiesc în aceeași casă copii, părinți și bunici. Dimpotrivă, procentul de gospodării cuprinzând o singură persoană este mic în comparație cu nivelul UE. Modelele de gospodării sunt determinate de factori culturali, dar și de factori sociali și economici. Din cauza ratelor ridicate de șomaj și a salariilor mici, mulți tineri din România nu își pot permite să trăiască independent și, prin urmare, rămân mai multă vreme în casa părintească decât omologii lor din Europa occidentală. Alte motive semnificative care explică procentul ridicat de gospodării cuprinzând mai multe generații sunt problemele legate de găsirea unei locuințe, lipsa structurilor de îngrijire a copiilor, precum și nivelul scăzut al pensiilor. În general, familiile extinse fac mai ușor față problemelor economice, pentru că membrii familiei se sprijină reciproc în perioadele dificile.
Solidaritatea dintre generații în cadrul familiilor din România se manifestă și prin măsura în care oamenii își îngrijesc copiii și vârstnicii în familie; activitățile de îngrijire sunt efectuate de familie într-o măsură mai mare decât în UE25. Dacă vârstnicii sunt îngrijiți în general în familie, ei joacă de asemenea un rol activ în îngrijirea copiilor. Aceste forme de sprijin compensează în parte slaba dezvoltare a serviciilor sociale.
Sarcinile domestice, îngrijirea copiilor și a vârstnicilor familiei sunt sarcini efectuate de obicei în cadrul gospodăriei, în principal de femei. România este pe primul loc în UE în ceea ce privește numărul de ore dedicate zilnic sarcinilor domestice. Numărul de ore dedicate îngrijirii copiilor și vârstnicilor este de asemenea mai mare în România. Situația economică, pe de o parte, și lipsa serviciilor publice și private, pe de alta, sunt considerate motive de primă importanță care obligă membrii familiilor să își asume aceste tipuri de sarcini. În multe cazuri, în special în ceea ce privește femeile, aceste responsabilități le împiedică să fie active pe piața muncii. Prin urmare, dezvoltarea și asigurarea unui acces mai bun la diferite tipuri de servicii de îngrijire pentru copii și vârstnici ar trebuie să ocupe locuri importante pe agenda factorilor de decizie din România.
În general, familia este sursa principală de integrare și sprijin în România. Oamenii se bazează în bună măsură pe membrii familiei în situațiile dificile, cum ar fi boli fizice sau mentale, precum și atunci când au nevoie de sfat și de sprijin. În privința sprijinului acordat de prieteni, România diferă de celelalte țări europene, căci oamenii se bazează mai puțin pe prieteni față de cei din țările UE25. Viața socială este așadar caracterizată prin relații de familie și prin rețele sociale mai puțin dezvoltate. România este țara în care oamenii se bazează cel mai mult pe familie.
Reconcilierea vieții profesionale și a celei private este o chestiune importantă pe agenda UE și urmărește creșterea participării femeilor pe piața muncii și asigurarea pentru familii a unei oferte de îngrijire a copiilor și a adulților dependenți. În România, reconcilierea celor două aspecte ale vieții este în mod special dificilă, dat fiind numărul mare de ore pe care oamenii din aceste țări le petrec muncind. Femeile, în special, sunt foarte împovărate în acest sens. În România, proporția femeilor care lucrează peste 48 de ore pe săptămână este foarte apropiată de cea a bărbaților, situație foarte diferită de cea din UE25, unde proporția femeilor care lucrează un număr mare de ore este jumătate din cea a bărbaților. În același timp, din cauza distribuției rolurilor în familie, femeile din România dedică de asemenea mai mult timp sarcinilor domestice decât bărbații și adesea sunt responsabile cu îngrijirea copiilor și a vârstnicilor. Pentru a schimba aceste modele și pentru a creștere participarea femeilor pe piața muncii, guvernul ar trebui să garanteze un sprijin mai puternic furnizării de diferite servicii de îngrijire. Ar trebui să depună, de asemenea, eforturi mai consistente pentru elaborarea și aplicarea unor programe de muncă flexibile, care să le permită femeilor să creeze un echilibru între responsabilitățile familiale și cariera profesională.
Dificultățile întâmpinate în păstrarea unui echilibru între viața profesională și cea privată au un impact puternic negativ asupra satisfacției în ceea ce privește munca, familia și viața personală – și toate acestea sunt dimensiuni importante ale calității vieții. Prin urmare, partenerii sociali din România ar trebui să se gândească la crearea de noi posibilități de echilibrare a vieții de familie, sociale și profesionale. Angajații ar trebui să-și un poate alege orarul de lucru prin introducerea unor programe de muncă mai flexibile. Femeilor ar trebui să li se ofere mai multe posibilități de a intra și de a rămâne pe piața muncii, de exemplu prin furnizarea de servicii de îngrijire mai numeroase și de mai bună calitate. Reglementările pieței muncii și dispozițiile de securitate socială ar trebui să prevadă posibilitatea ca oamenii să reia o slujbă cu normă întreagă pentru a evita riscul de sărăcie la vârste mai înaintate. Deși România a făcut pași în aceste direcții, este nevoie de un efort mai mare pentru creșterea acceptării sociale și a adoptării orarelor flexibile și pentru crearea condițiilor care să ducă la locuri de muncă și venituri sigure. Lipsa măsurilor în acest sens poate constitui un obstacol în calea eforturilor de creștere a participării pe piața muncii și de îmbunătățire a calității globale a vieții oamenilor.
O stare bună de sănătate este o condiție esențială pentru o bună calitate a vieții. Starea de sănătate a populației din România se situează sub media din UE25. 16% dintre respondenții din România au declarat că au o stare de sănătate proastă, aproximativ dublu față de media din UE25. Mai mult, un sfert din populația din România declară are boli cronice sau infirmități care o împiedică într-o anumită măsură să ducă o viață activă și independentă. Cetățenii vârstnici din România au adesea o stare proastă de sănătate. Grupurile cu venituri mici, șomerii, cei cu studii modeste și cei care trăiesc în zone urbane sunt mai expuși riscului de a avea probleme de sănătate. Cu excepția populației urbane, nivelul de satisfacție față de starea proprie de sănătate în cadrul tuturor grupurilor menționate este sub media națională.
În ceea ce privește accesul la serviciile de sănătate, locuitorii din România declară mai multe probleme legate de acces decât cei din UE în general. În România, oamenii se plâng mai ales de costurile implicate de vizita medicală: în ansamblu, 29% dintre persoanele care au avut nevoie de servicii medicale au întâmpinat dificultăți din cauza costurilor ridicate ale acestor servicii.
Cetățenii din România au printre cele mai scăzute niveluri de trai din UE. Nivelul de trai scăzut afectează în mod negativ sentimentele subiective ale oamenilor față de viața proprie în ansamblu și față de diferitele aspecte ale acesteia, se situează în urma vechilor state membre UE în ceea ce privește bunăstarea subiectivă, ceea ce oglindește disparitățile existente între cele două grupuri de țări în privința condițiilor obiective de viață: situație financiară, nivel de trai, condiții de muncă, folosirea timpului, sănătatea și calitatea societății.
În ceea ce privește experiențele și așteptările oamenilor, trebuie să ne raportăm la istoria recentă a României. România a cunoscut unul dintre cele mai dure regimuri comuniste din Europa de Est. Răsturnarea regimului autocratic a fost traumatică, iar tranziția a început de la un nivel mult mai jos decât în majoritatea fostelor țări comuniste. Deși tranziția a fost dificilă, ea a fost însoțită de mai puține crize extreme, iar ritmul reformelor a fost mai lent. În 2000, țara a fost martora primelor semne de însănătoșire economică, de îmbunătățire a mediului politic și de măsuri de protecție socială mai specifice și mai eficiente. Cu toate acestea, există grupuri dezavantajate din punctul de vedere al bunăstării subiective. De exemplu, nivelul de satisfacție al șomerilor, al persoanelor cu venituri reduse sau al celor necalificate se situează sub media națională. Nivelul de satisfacție cel mai scăzut se înregistrează totuși în rândurile vârstnicilor – semn clar că factorii de decizie politică trebuie să identifice măsuri pentru acest grup particular. Situația multor persoane în vârstă este foarte grea. Tranziția economică a afectat puternic persoanele aparținând acestui grup, întrerupându-le viața profesională și subminându-le modul de viață, în vreme ce scăderea veniturilor, serviciile medicale proaste, izolarea socială și lipsa serviciilor dedicate vârstnicilor le-au afectat negativ bunăstarea subiectivă.
2.2. Factorii care influențează calitatea vieții copiilor și efectele lor
Copiii constituie o resursă principală în cadrul societății, deoarece prin ei este continuată viața și este perpetuată existența societății în sine. În general, în cadrul societății din țara noastră, familia este preocupată de bunăstarea și viitorul copiilor, dar, cu toate acestea, în perioada comunistă și în cea e trnziție care a urmat, au existat sincope concretizate în aspecte legate de îngrijirea și protecția copilului.
Există în țara noastră copii care sunt expuși unor probleme sociale complexe, dintre care sărăcia, expunerea la probleme de sănătate, probleme școlare, comportamente infracționale, consum de substanțe etc. În aceste condiții, au apărut preocupări ample pentru protecția copilului din partea instituțiilor guvernamentale, O.N.G.-urilor și altor instituții specializate, aceasta fiind, de asemenea, o cerință pre-integrare și apoi o cerință de armonizare la standardele Uniunii Europene.
În perioada comunistă, prin decretul 770/1996, a fost interzis avortul, introducându-se o politică pronatalistă, ceea ce a condus la dublarea ratei natalității în anii 1960-1970, după care rata natalității a cunoscut o nouă scădere, revenind aproape de valoarea inițială, prin găsirea unor metode de control de către familii, fie în ceea ce privește contracepția, fie avorturi clandestine.
Decretul a avut efecte variate, în funcție de categoria socială din care făceau parte familiile. La nivelul clasei de mijloc, nu s-a manifestat o creștere semnificativă a natalității, în timp ce la nivelul clsei sărace, rata natalității a crescut foarte mult, neexistând accesul la metode de control, ceea ce a produs un puternic dezechilibru pentru acestă clasă la toate nivelurile. Familiile numeroase au devenit o problemă socială, cu implicații de lungă durată, statul neacoperind decât foarte puțin nevoile acestora, apărân drept consecință o cultură a natalității restrânse pentru cea mai mare parte a populației, bazată pe adaptarea numărului de copii la capacitatea familiei de a le asigura suportul pentru o viață bună.
O altă consecință a acestui decret a fost creșterea importantă a ratei morbidității și mortalității materne, atorită avorturilor ilegale, desfășurate în condiții sanitare improprii, iar numărul copiilor nedoriți, ”decrețeii”, a crescut, de asemenea, foarte mult, crescând totodată și rata plasamentelor și numărul copiilor instituționalizați, problemă existentă încă și la ora actuală.
În urma revoluției din 1989, avorturile au fost liberalizate și u apărut metodele moderne de contracepție și planning-ul familial, ceea ce a condus la scăderea consecințelor nefaste precum mortalitatea maternă și apariția de copii nedoriți.
În perioada imediat după 1989, indicatorul de fertilitate se situa în jurul valorii de 2,20 copii pe femeie, la ora actuală scăzând foarte mult, la circa 1,30 copii pe femeie, în condițiile în care valorile acestui indicator sunt de 2,9 copii pe femeie la nivel mondial și de 1,4 copii pe femeie în Europa. La nivel european, fertilitatea este mai scăzută decât în România în țările estice, precum Bulgaria, țările baltice, Slovenia, Rusia, și în țările centrale și sudice, precum Italia, Grecia și Spania. La același nivel al fertilității sunt țări precum Ungria, Austria, Germania, Ucraina și Belarus. O fertilitate mai ridicată se întâlnește în țările nordice și vestice, respectiv Franța, Anglia, Danemarca, Finlanda, Islanda, Malta, Albania și Irlanda.
Rata natalității în țara noastră este în scădere continuă, manifestându-se în scăderea numărului de copii pe familie și creșterea numărului de familii fără copii.
Bunăstarea copiilor este strâns legată de nivelul sănătății acestora. România se situează, din păcate, între primele țări europene privind nivelul morbidității și mortalității la copii, datorită consecințelor încă resimțite le perioadei comuniste. Mortalitatea infantilă a scăzut cu peste o treime față de 1989, rămânând însă foarte crescută în raport cu media europeană, ceea ce arată că starea sănătății copiilor reprezintă încă o problemă.
Copiii sunt foarte expuși la bolile infecțiose și parazitare, numite și ”boli ale sărăciei”, existân o rată ridicată a deceselor datorate acestora, crescân foarte puternic în special rata de incidență a TBC-ului. De asemenea, există o proporție foarte ridicată de copii subponderali, mai les în rânul romilor și în județele sărace ale țării, inclusiv în ceea ce privește greutatea la naștere, ceea ce arată eficiențe în alimentația femeilor însărcinate și carențe în urmărirea medicală prenatală. O altă condiție meiclă importantă răspândită în rândul copiilor din țara noastră este anemia, a cărei pondere a crescut foarte mult, datorită alimentației necorespunzătoare în special și absenței supravegherii adecvate acesteia de către părinți.
În ceea ce privește educația, un factor frenator este reprezentat de sărăcie, familiile cu peste 3 copii fiind în general sărace, efectele fiind reprezentate de abandon școlar, neșcolarizare, marginalizare și lipsa șanselor la educație. În învățământul preșcolar, în perioada imediat după 1989, s-a manifestat o scădere a înscrierii copiilor în acest tip de învățământ, ulterior înregistrându-se o creștere datorită introducerii obligativității efectuării anului pregătitor.
La nivelul învățământului primar, toți copiii au fost incluși în acesta. La nivelul învățământului gimnazial, inițial a avut loc o scădere a ratei de cuprindere, urmată de o creștere, astfel încât, la ora actuală, se poate vorbi de o rată de cuprindere de 94%, restul procentelor referindu-se la copii neincluși în acest tip de învățământ în special datorită sărăciei, absenței interesului parental în ceea ce privește educația și condițiilor defavorabile din anumite sate izolate.
La nivelul învățământului secundar, respectiv liceu și școală profesională, a avut loc o creștere în ultima perioadă comparativ cu perioada imediat următoare anului 1989, mai ales ca urmare a reducerii duratei învățământului obligatoriu de la 10 la 8 ani și problemelor existente pe piața forței de muncă pentru noii absolvenți și mai ales ca urmare a problemelor materiale ale familiilor. Creșterea cuprinderii în învățământul secundar se datorează în special faptului că acorarea alocațiilor de stat pentru copii este dependentă de frecventarea școlii. Rata abandonului școlar s-a situat în ultimii ni în jurul valorii de 2%, fiindîn scădere la toate nivelurile de școlarizare, fiind cea mai ridicată în cazul școlilor profesionale sau de ucenici.
Familiile cele mai dezavantajate din punct de vedere socio-economic sunt cele cu 3 sau mai multți copii, situația politicilor de suport pentru acestea fiind încă destul de precară, motiv pentru care procentul de copii expuși sărăciei este superior celui al adulților, trăind în familii care nu le pot asigura necesarul unei dezvoltări corespunzătoare.
Familiile cu 3 sau mai mulți copii reprezintă circa 15% din totalitatea familiilor cu copii, iar numărul copiilor din cadrul acestor familii reprezintă circa 40% din numărul total al copiilor. Două treimi din numărul total al copiilor este reprezentat de copiii din cadrul familiilor cu doi copii.
În cadrul familiilor cu trei sau mai mulți copii, cei mai mulți copii se găsesc în situație de sărăcie cronică, aceste familii dispunând doar de 70% din venitul mediu al celor fără copii, procent care scade semnificativ proporțional cu creșterea numărului de copii din cadrul gospodăriei. La ora actuală, familiile numeroase sunt cele mai afectate de sărăcie, numărul copiilor din gospodărie constituind unul din cei mai importanți predictori ai sărăciei, iar percepția subiectivă a standardului de viață corespunde, de asemenea, aspectelor menționate.
Familiile monoparentale sunt o altă categorie supusă riscului, existând un singur aducător de venit, fiind vorba în general de mame singure cu copii, acestea înregistrând în general venituri inferioare celor ale bărbaților. Copiii din familiile monoparentale sunt expuși atât sărăciei, cât și carențelor educaționale și afective datorate absenței unui părinte.
O categorie aparte de copii este reprezentată de copiii aflați în dificultate, din această categorie făcând parte copiii abandonați temporar sau permanent în instituții specializate, aflați în plasament familial sau adopție, copiii cu dizabilități sau cu anumite boli cronice cum ar fi HIV/SIDA, copiii abuzați sau neglijați, copiii delincvenți și copiii străzii.
În perioada socialistă, sistemul de ocrotire a copilului a fost unul prin excelență centralizat, orientat după un model medical care diagnostica lipsurile din familia copilului și găsea ”soluția” în internarea copilului în instituție.
La ora actuală, în țara noastră există în continuare un număr mare de copii instituționalizați. Datele statistice oferite de ANCPA evidențiază faptul că în România sunt aproximativ 6 milioane de copii, din care aproximativ 2% se află în evidența Serviciilor Publice Specializate pentru Protecția Copilului.
Adopția a fost unul din subiectele cele mai disputate din perioada tranziției. În 1990, România a furnizat o treime din efectivul de copii adoptați la nivel internațional. Între timp, situația a revenit sub control, cifra adopțiilor internaționale stabilindu-se în jurul anilor 1993-1994. Totuși, în fiecare an, numărul adopțiilor internaționale l-a depășit cu mult pe cel al adopțiilor naționale (spre exemplu, în 2000 este de aproape două ori și jumătate mai mare). De altfel, începând cu anul 2001, adopțiile internaționale au fost stopate pe anumite perioade, datorită sistemului deficitar de monitorizare.
În perioada comunistă, copilul cu deficiențe a fost considerat ,,mai întâi deficient și apoi copil”. Medicalizarea excesivă în abordarea problematicii acestor copii a condus la inducerea unui handicap sever la un număr mare dintre ei. Mare parte din atitudinea negativă față de copiii cu dizabilități care se simte și astăzi la nivelul opiniei publice este rezultatul politicilor de instituționalizare și izolare din perioada comunistă.
În legislația noastră se întrebuințează termenul de persoane cu handicap, definite ca persoane care, ca urmare a existenței unor deficiențe la nivel fizic, senzorial, psihic sau mental, au un acces limitat sau restricționat la viața socială și profesională, fiind nevoie de luarea unor măsuri de protecție specială cu scopul integrării lor. Principalele categorii de handicap asociate copiilor cu dizabilități sunt handicapul fizic, locomotor, somatic, auditiv, vizual, mintal, neuropsihic, asociat, social, HIV/SIDA și existența unor boli rare.
Conform datelor de la Ministerul Sănătății și Familiei, la sfârșitul anului 2011 se înregistrau aproape 60.000 de copii cu dizabilități, dintre care marea majoritate trăiau în familiile naturale și numai 1058 de copii erau instituționalizați, circa 50.000 intre aceștia fiind înscriși în învățământul special.
O categorie aparte de copii în dificultate o reprezintă cea a copiilor seropozitivi. România are 52% din totalul copiilor seropozitivi din întreaga Europa. Copiii cu HIV/SIDA sunt considerați persoane cu handicap, cele mai grave cazuri fiind tratate ca persoane cu handicap de gradul I, beneficiind de măsuri de protecție speciale atât din partea statului, cât și din partea unor ONG-uri.
Deși prin mass-media și prin serviciile județene de protecție a copilului sunt semnalate numeroase cazuri de abuz fizic (bătaie, înfometare, abuz sexual etc.) asupra copiilor, nu există o statistică oficială sistematică sau studii reprezentative la nivel național care să contureze dimensiunile fenomenului. În fiecare an sunt raportate la nivel național mii de cazuri de copii care au fost supuși diverselor tipuri de abuzuri, în special în cadrul familiilor de origine, iar existența unui deficit la nivelul serviciilor sociale privind capacitățile de investigare și soluționare a acestor cazuri conduce la continuarea și agravarea comportamentelor abuzive. Cele mai multe date existente se referă la abuzurile deosebit de grave, de tipul abuzurilor sexuale sau cele fizice. De exemplu, în anul 2016, statisticile indică faptul că aproximativ 30% din totalul minorilor care suferă un abuz sunt victime sexuale. Asupra altor forme de abuz nu există nici un fel de date, întrucât nu sunt declarate, nefiind conștientizate ca atare de către victime sau de către ceilalți.
În privința infracționalității copiilor se constată o creștere a fenomenului în ultimii ani. Infracționalitatea a cunoscut o creștere la nivelul întregii populații, motiv pentru care procentajul infracțiunilor juvenile nu a variat semnificativ, găsindu-se în jurul valorii de 10%, cunoscând însă o oarecare scădere în ultimii ani, infracțiunile cele mai frecvente comise de minori fiind furtul și tâlhăria.
Condamnările în rândul minorilor au crescut atât ca număr, dar și ca pondere. Ponderea copiilor condamnați în totalul populației condamnate a crescut mai ales în ultimii ani, ajungând de la 5-6% la peste 10% în ultimii ani, copiii fiind condamnați în special la închisoare.
În ultima perioadă, numărul copiilor consumatori de droguri a crescut semnificativ, pe fondul dezvoltării rețelelor de traficanți, consumul începând de la vârste din ce mai mici. Consumul cel mai ridicat în rândul minorilor este înregistrat la vârsta adolescenței, mulți copii implicându-se și în rețelele de traficanți, expunându-se astfel fizic și din punct de vedere al condamnărilor.
În perioada comunistă, existența copiilor fără adăpost era total negată. Numărul lor era într-adevăr mult mai mic decât în prezent, în mare parte datorită politicilor de instituționalizare foarte stricte. După 1989, fenomenul ”copiii străzii” a devenit unul dintre cele mai abordate subiecte, având și o mare vizibilitate.
Numărul copiilor străzii este însă mult mai mic decât ar sugera imaginea publică. Studiile au estimat că ar exista 3000 de potențiali ”copii ai străzii”, mulți dintre ei fiind doar temporar pe stradă, numărul celor aflați efectiv în stradă fiind de sub 1000.
Cea mai mare parte a copiilor străzii provin din familii dezorganizate sau cu probleme speciale, de tipul sărăciei, violenței, alcoolismului sau neglijenței, existând și familii care trimit copiii la cerșit pe străzi pentru a-și asigura o sursă de venit. Casele de copii sunt o altă sursă de proveniență a copiilor străzii, aceștia fugind din astfel de instituții ca urmare a condițiilor necorespunzătoare de viață, violenței și abuzurilor din partea copiilor mai mari sau a personalului de îngrijire.
Analfabetismul este o problemă cu care se confruntă aproximativ o treime din acești copii, cea mai mare parte a copiilor străzii având un nivel foarte scăzut de școlarizare. Un număr foarte mare de copii ai străzii sunt supuși abuzului sexual, prin violuri, impunerea de relații homosexuale, obligarea de a se prostitua sau de a realiza materiale pornografice, devenind abuzatori unii dintre ei, ajungând să se implice în rețele de racolare și trafic. De asemenea, în rândul lor sunt foarte răspândite bolile cu transmitere sexuală și HIV, neexistând însă date concrete în aceste privințe.
Chiar dacă în perioada de după 1989 s-au înregistrat progrese considerabile în privința protecției copilului, analiza situației actuale pune în evidență câteva aspecte care necesită o atenție specială.
Situația familiilor cu mulți copii pare să se agraveze în timp. Sărăcia și implicit riscurile la care sunt supuși copiii în astfel de familii înregistrează un trend ascendent. Conștientizarea acestei probleme rămâne esențială în dezvoltarea viitoarelor strategii în plan social, întrucât, prin consecințelor sale, poate crea și alte probleme pentru comunitate. O astfel de consecință o reprezintă problema copiilor neglijați sau abuzați care devine un fenomen tot mai vizibil. De asemenea, starea de sănătate a copiilor și participarea lor școlară continuă să prezinte multe aspecte problematice.
Integrarea copiilor cu nevoi speciale în cadrul învățământului normal alături de procesul de dezinstituționalizare și diversificare a serviciilor alternative sunt câteva dintre rezultatele pozitive ale inițiativelor ultimilor ani. Incluziunea școlară a copiilor cu dizabilități moderate sau ușoare nu este încă realizată corespunzător, o etapă viitoare fiind integrarea în școlile normale a copiilor cu dizabilități severe. Este necesară adaptarea programelor școlare, precum și formarea cadrelor didactice pentru lucrul cu această categorie, sensibilizarea realizându-se prin campanii de informare și implicarea tuturor factorilor de răspundere, cu scopul creării unei atitudini tolerante.
Numărul copiilor instituționalizați se află în continuă scădere, crescân numărul celor aflați în plasament în regim familial, o influență pozitivă și eterminantă având-o transferul acestor instituții către Serviciile Publice Specializate pentru Protecția Copilului, care a facilitat o abordare mai complexă a problematicii copilului și o colaborare superioară cu ONG-urile. Desigur, procesul de dezinstituționalizare prezintă și o serie de riscuri, îndeosebi în condițiile în care are loc într-un ritm alert, motiv pentru care este nevoie de evluări adecvate și complexe ale familiilor în care sunt integrați copiii.
2.3. Bunăstarea copiilor
Părinții au rolul cel mai important în viața copilului. Tot ei sunt cei care trebuie să se ocupe de creșterea și educarea copilului. Răspunderea pentru creșterea copilului le revine în mod firesc acestora. Ei au obligația de a le oferi o bună creștere și educare copiilor și de a-i îndruma în viață, ținând cont de interesul superior al acestora. Părinții trebuie să fie informați cu privire la drepturile și obligațiile pe care le au, precum și dreptul de a beneficia de ajutor în ipoteza în care nu sunt în măsură să le asigure o dezvoltare optimă a propriilor lor copii.
Rolul părinților în viața copiilor este unul esențial, fapt pentru care au principala responsabilitte cu privire la respectarea și ganatarea drepturilor copilului. Intervenția statului este subsidiară, acesta participând la realizarea protecției copilului și garantând respectarea drepturilor acestuia, prin acțiuni determinate desfășurate de către instituțiile specializate.
Autoritățile publice trebuie să implice familia și copilul în toate acțiunile interprinse cu privire la îngrijirea, educarea și dezvoltarea copilului în sânul familiei. Asigurarea respectării principilui responsabilității părinților cu privire la educarea și creșterea copiilor, o reprezintă prohibiția separării copilului de părinții săi, fără a avea consimțământul acestora, cu excepția situațiilor prevăzute în mod imperativ de lege.
CEDO s-a pronunțat în sensul că ”există viață de familie între copil și părinți, încă de la momentul nașterii copilului, care este de plin drept inserat în familie, indiferent dacă părinții sunt căsătoriți sau nu, dacă trăiesc împreună sau dacă relația lor de conviețuire a încetat”.
Instanța europeană a precizat în cadrul unei hotărâri, că legăturile personale dintre copil și părinții săi reprezintă un element de bază al vieții de familie, chiar și în situația în care relația dintre aceștia a suferit o ruptură, ca urmare a separării lor.
Dreptul de coerciție aplicat minorilor nu mai este justificat de vreun drept cutumiar, sau autorizat de lege, fiind interzisă orice formă de violență ca mijloc de educare a copiilor, așa că fapta părinților care cauzează suferințe fizice minorilor în exercitarea dreptului de ”educare”, poate intra sub incidența dispozițiilor Codului penal, privind infracțiunea de lovire sau alte violențe.
Copii care trăiesc în cadrul familial nociv, cu părinți hierautoritari sau nepăsători, cunosc durerea și suferința cauzată de abuzul verbal. Părinții care sunt prea ocupați cu munca ori cu alte îndeletniciri nu mai acordă suficientă atenție propriilor copii, iar datorită stresului acumulat au înclinația de a transmite această stare de nervozitate și iritare copiilor săi, însă ei ar trebui să conștientizeze că prin acest comportament copii își pierd încrederea în ei și chiar și părinții lor.
Un climat familial hiperautoritar determină modificări serioase ale dimensiunii atitudinal-relaționale a personalității care se manifestă prin apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să facă, dezvoltă atitudini refractare. Tensiunea cumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustare datorate regimului hiperautoritar, se va elimina prin descărcări bruște, prin forme de conduită explozivă.
Sănătatea și bunăstărea copilului trebuie urmărite cu perseverență, deoarece copilul reprezintă viitorul. Dacă un copil crește sănătos devine o persoană matură își poate îndeplini toate funcțiile biologice, sociale, psihice. O societate cu indivizi sănătoși poate face față oricărei situații apărute.
Importanța educării părinților cât și a copiilor este foarte importantă, deoarece prin alimentație potrivită, prin respectarea normelor de igienă, respectiv printr-un mod de viață adecvat starea de sănătate poate fi obținută și menținută.
Bunăstarea socială și caliatea vieții individului în societate influențează în mod pozitiv sau negativ dezvoltarea, formarea și integrarea copilului în societate, precum și afirmarea acestuia. Copilul este influențat de societate și influențează societatea. Adica, cadrul bunăstării, și calitatea vieții îi poate oferi condiții prielnice pentru a se forma, consolida ca ființă umană și să aibă un trai decent, inflențând prin acțiunile sale evoluția în folosul umanității, sau îi oferă condiții inumane ceea ce duce la denaturarea individului ca ființă umană, transformând copilul în delicvent punând în pericol viața sa și a altora deci constituie un declin social și deci o problemă socială.
De aceea, trebuie întreprinse politici sociale de suport pentru o viață mai bună a copilului-copilul constituind deci viitorul societății. Trebuie susținut prin sistemul social, dar și prin natura noastra umană, depinzând unul de celălalt prin buna interacțiune și colaborare.
Calitatea vieții este un concept global, cu ajutorul căruia numeroase aspecte concrete ale vieții unui individ sau grup, inclusiv al unei națiuni, pot fi evaluate în mod sintetic. Între aspectele concrete care sunt luate în considerare pentru a obține în final caracterizarea de ansamblu, sintetică a vieții unui individ-copil sau a unui grup menționat: gradul de satisfacere a cerințelor de hrană; îmbrăcăminte; locuința, igiena, îngrijirea medicală; munca, în postura ei de mod fundamental, socialmente validat, de afirmare a omului; calitatea mediului ambiant, natural și social; calitatea relațiilor interumane ale individului/copilului; percepția individuală ori comunitară prin aspectele anterioare; cultură, învățământ, educație; alte cheltuieli pentru uzul personal, călătorii, acces spre alte orizonturi de distracție etc.
Îngrijirea copilului atât fizică și psihologică, educațională – prin asigurarea accesului la resurse și afecțiune din partea familiei, semenilor etc., să existe o bună funcționare între părinte și copil, o bună comunicare și afecțiune, suport emoțional, școlar economic etc. Fără a izola copilul sau alte acțiuni care să îi afecteze starea de sănătate psihica/fizică, fără a fi abuzat în vreun fel sexual prin astfel de acțiuni sau exploatat prin a întreprinde acțiuni de a desfășura o muncă ce îi depășesc posibilitățile fizice sau privarea de îngrijire medicală sau educațională.
Atunci când există un echilibru de funcționare între toate acestea, bunăstarea socială, caliatea vieții copilului putem să înlăturăm toate problemele sociale care pot fi generate de nivelul de trai, educațional/cultural, social. Iar energia noastră va fi focalizată spre dezvoltare continuă, evoluție nu spre simpla supraviețuire sau conflicte, delicvente juvenile etc.
Capitolul 3
Cercetare
3.1. Obiectivele și ipotezele cercetării
Obiectivul acestei cercetări îl reprezintă studiul comparative al calității vieții copiilor din mediul rural și urban, punând acești copii în centrul acestui demers de cercetare, oferindu-le ocazia de a-și comunica direct propriile opinii în ceea ce privește calitatea propriei vieți, precum și a modului de percepere a propriei bunăstări.
Obiectivele specific ale cercetării au fost următoarele:
1. Identificarea nivelului de bunăstare al copiilor din mediul rural și din cel urban conform propriilor evaluări.
2. Identificarea satisfacției față de calitatea vieții a copiilor din mediul urban și rural.
3. Identificarea factorilor care corelează cu bunăstarea percepută de acești copii.
Ipotezele cercetării au fost următoarele:
Ipoteza 1. Anticcipăm că situația materială percepută are un impact asupra nivelul bunăstării percepute al copiilor, în sensul că un nivel material scăzut este corelat cu un nivel mai scăzut de bunăstare percepută.
Ipoteza 2. Anticipăm că modul în care este structurată familia de proveniență a copilului are un effect asupra modului de percepție a bunăstării.
Ipoteza 3. Anticipăm că nivelul crescut de insecuritate și al schimbărilor în mediul corelează negative cu bunăstarea percepută.
Ipoteza 4. Anticipăm că există o relație foarte strânsă între aspirațiile material ale copiilor și nivelul lor de bunăstare percepută.
Ipoteza 5. Anticipăm că acei copii care participă mai mult în familie, școală și societate vor avea un nivel de percepție mai ridicat al propriei bunăstări.
3.2. Lotul de subiecți
Lotul se subiecți este format din 30 copii de la clasa zero din cadrul Școlii Generale nr. 19, din București, și 30 copii de la clasa zero din cadrul Școlii Generale Chiajna, județul Ilfov.
3.3. Metoda de cercetare
Am realizat un chestionar care să surprindă principalele elemente legate de bunăstarea vieții copiilor și modul de percepție al acestora. Chestionarul a fost aplicat copiilor cu ajutorul învățătoarei și a zece părinți care au explicat copiilor despre ce este vorba în fiecare item și care sunt posibilitățile de răspuns.
3.4. Analiza și interpretarea rezultatelor
La primul item al chestionarului, referitor la confortul material de care dispun, situația locuinței, a hranei, precum și siguranța materială, copiii din mediul rural s-au arătat încântați în proporție de 16,66% (5 subiecți) de condițiile materiale, 20% (6 subiecți) s-au declarat satisfăcuți, 26,66% (8 subiecți) se consideră în mare parte mulțumiți, 23,33% (7 subiecți) au opinii amestecate, 10% (1 subiect) se consideră nemulțumit, niciunul dintre subiecți neconsiderând ca teribile condițiile materiale de viață.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind condițiile materiale:
În ceea ce privește copiii din mediul urban, 23,33% (7 subiecți) se declară încântați de condițiile materiale, 30% (9 subiecți) s-au declarat satisfăcuți, 23,33% (7 subiecți) se consideră în mare parte mulțumiți, 16,66% (5 subiecți) au opinii amestecate, 6,66% (2 subiecți) se consideră nemulțumiți, niciunul dintre subiecți neconsiderând ca nefericite sau teribile condițiile materiale de viață.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind condițiile materiale:
Observăm că o mai mare parte a copiilor din mediul urban apreciază pozitiv condițiile materiale de viață comparativ cu cei din mediul rural, unde condițiile de viață sunt mai dificile, există mai multe lipsuri, mai ales în ceea ce privește facilitățile, de care copiii devin mai conștienți comparativ cu cei din generațiile precedente, datorită accesului mai ridicat la ora actuală la televiziune și internet, chiar și în zonele rurale.
Totuși, având în vedere vârstele mici ale copiilor, aceste opinii dispun de o foarte mare subiectivitate și se pot baza uneori pe un singur element, cum ar fi faptul că nu au o cameră proprie, trebuind să-și împartă spațiul cu ceilalți frați sau cu părinții.
Din punct de vedere al sănătății, copiii din mediul rural consideră că sănătatea lor este foarte bună în procent de 16,66% (5 subiecți), 23,33% (7 subiecți) sunt satisfăcuți de starea lor de sănătate, 26,66% (8 subiecți)sunt în mare parte mulțumiți, 20% (6 subiecți)sunt relativ mulțumiți, 10% (3 subiecți)sunt în mare parte nemulțumiți, iar 3,33% (1 subiect) sunt nemulțumiți, niciunul neconsiderând că starea sănătății lor este foarte proastă.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind percepția propriei stări de sănătate:
Copiii din mediul urban consideră că sănătatea lor este foarte bună în procent de 23,33% (7 subiecți), 26,66% (8 subiecți) sunt satisfăcuți de starea lor de sănătate, 30% (9 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 16,66% (5 subiecți) sunt relativ mulțumiți, 3,33% (1 subiect) sunt în mare parte nemulțumiți, niciunul nefiind nemulțumit sau foarte nemulțumit de starea sănătății sale.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind percepția propriei stări de sănătate:
Percepția copiilor din mediul urban, comparativ cu a celor din mediul rural în ceea ce privește starea propriei sănătăți este mai pozitivă, fapt datorat frecvenței mai scăzute de îmbolnăvire al celor dintâi, comparativ cu cei din mediul rural, unde există două aspecte: insuficienta informare și accesul mai scăzut la serviciile medicale.
Din punct de vedere al relației cu părinții și rudele, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acestea în procent de 26,66% (8 subiecți), 30% (9 subiecți) se declară satisfăcuți, 26,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 13,33% (4 subiecți) sunt relativ mulțumiți, 3,33% (1 subiect) sunt în mare parte nemulțumiți, niciunul neconsiderând că se simte nefericit sau teribil în cadrul acestor relații.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind percepția relației cu părinții și rudele:
Copiii din mediul urban consideră că relația lor cu părinții și rudele este foarte bună în procent de 30% (9 subiecți), 23,33% (7 subiecți) sunt satisfăcuți de această relație, 26,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 20% (6 subiecți) sunt relativ mulțumiți, neînregistrându-se nemulțumiri majore.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind percepția relației cu părinții și rudele:
Nu am constatat diferența semnificative între cele două loturi de copii, din mediul rural și urban, în ceea ce privește relațiile cu părinții și rudele, doar o ușoară tendință a celor din mediul urban de a întreține mai bune relații cu părinții, datorită nivelului educațional și cultural mai crescut din zonele urbane, care conduce la un interes mai mare pentru bunăstarea propriului copil.
Din punct de vedere al educației primite în cadrul familiei, copiii din mediul rural se consideră foarte încântați de acestea în procent de 23,33% (7 subiecți), 23,33% (7 subiecți) sunt satisfăcuți, 26,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 20% (6 subiecți) sunt relativ mulțumiți, iar 6,66% (2 subiecți) se consideră în mare parte nemulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind percepția educației primite în cadrul familiei:
Copiii din mediul urban consideră că educația primită în familie este foarte bună în procent de 23,33% (7 subiecți), 30% (9 subiecți) sunt satisfăcuți, 26,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, iar 20% (6 subiecți) sunt relativ mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind percepția educației primite în cadrul familiei:
Nu am constatat diferența semnificative între cele două loturi de copii, din mediul rural și urban, în ceea ce privește educația primită în cadrul familiei, deși tradițional se consideră că în mediul urban părinții dedică mai mult timp decât cei din mediul rural educației copilului.
În ceea ce privește relația cu frații și surorile, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acestea în procent de 33,33% (10 subiecți), 30% (9 subiecți) se declară satisfăcuți, 26,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, iar 10% (3 subiecți) sunt relativ mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind percepția relației cu frații și surorile:
Copiii din mediul urban consideră că relația lor cu frații și surorile este foarte bună în procent de 36,66% (11 subiecți), 33,33% (10 subiecți) sunt satisfăcuți de această relație, 23,33% (7 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 6,66% (2 subiecți) sunt relativ mulțumiți, neînregistrându-se nemulțumiri majore.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind percepția relației cu frații și surorile:
Așa cum ne-am așteptat, nu există diferențe între percepția relației cu frații și surorile între mediul rural și cel urban, mai ales la aceste vârste, deoarece copiii de vârste mici nu percep ca pe o problemă existența unei familii numeroase, așa cum este adesea cazul în mediul rural.
Referitor la relația cu prietenii apropiați, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acestea în procent de 66,66% (20 subiecți), 26,66% (8 subiecți) se declară satisfăcuți, iar 6,66% (2 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind percepția relației cu prietenii apropiați:
Copiii din mediul urban consideră că relația lor cu prietenii apropiați este foarte bună în procent de 73,33% (22 subiecți), 23,33% (7 subiecți) sunt satisfăcuți de această relație, iar 3,33% (1subiect) sunt în mare parte mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind percepția relației cu prietenii apropiați:
La fel ca și în cazul relațiilor cu frații și surorile, la această vârstă, nu există diferențe între percepția relației cu prietenii apropiați între mediul rural și cel urban.
În ceea ce privește încurajarea și ajutorul primite din partea celorlalți, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acestea în procent de 26,66% (8 subiecți), 26,66% (8 subiecți) se declară satisfăcuți, iar 23,33% (7 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 13,33% (4 subiecți) sunt relativ mulțumiți, iar 10% (3 subiecți) se consideră în mare parte nemulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind încurajarea și ajutorul primite din partea celorlalți:
Copiii din mediul urban sunt încântați de încurajarea și ajutorul primite din partea celorlalți în procent de 40% (12 subiecți), 30% (9 subiecți) sunt satisfăcuți, 13,33% (7 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, iar 6,66% (2 subiecți) sunt relativ mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind încurajarea și ajutorul primite din partea celorlalți:
Observăm că încurajarea și ajutorul primite din partea celorlalți sunt mai puternic percepute de copiii din mediul urban decât de cei din mediul rural, în orașe existând mai mulți factori implicați în educația și suportul copiilor, aceștia participând la mai multe activități.
În ceea ce privește participarea la activități colective, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acestea în procent de 40% (12 subiecți), 33,33% (10 subiecți) se declară satisfăcuți, iar 6,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind încurajarea și ajutorul primite din partea celorlalți:
Copiii din mediul urban sunt încântați de participarea la activități colective în procent de 50% (15 subiecți), 33,33% (10 subiecți) sunt satisfăcuți de acestea, iar 16,66% (5 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind participarea la activități colective:
În mediul urban, sunt organizate mai multe activități colective extrașcolare la care copiii participă, iar părinții îi înscriu de asemenea la diverse cursuri, legate de domeniul limbilor străine și sportului, în general, așadar percepția lor este mai pozitivă decât a celor din mediul rural.
Referitor la școală și învățare, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acestea în procent de 30% (9 subiecți), 30% (9 subiecți) se declară satisfăcuți, 16,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, iar 6,66% (4 subiecți) sunt relativ mulțumiți, neexistând opinii negative.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind școala și activitatea de învățare:
Copiii din mediul urban sunt încântați de mersul la școală și activitatea de învățare în proporție de 33,33% (10 subiecți), 30% (9 subiecți) sunt satisfăcuți, 16,66% (8 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, iar 10% (3 subiecți) sunt relativ mulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind școala și activitatea de învățare:
Nu există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural în ceea ce privește percepția copiilor asupra școlii și activității de învățare, neexistând alte standarde decât cele prezente la care să se raporteze.
La itemul referitor la înțelegerea de sine, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de nivelul acesteia în procent de 60% (18 subiecți), iar 40% (12 subiecți) se declară satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind înțelegerea de sine:
Copiii din mediul urban sunt încântați de nivelul de înțelegere de sine în proporție de 66,66% (20 subiecți), iar 33,33% (10 subiecți) sunt satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind înțelegerea de sine:
Nu există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural în ceea ce privește cunoașterea propriilor calități și limite, dar precizăm că acest concept, înțelegerea de sine, nu pare să fi fost înțeles de copii nici în urma explicațiilor.
Referitor la munca în cadrul locuinței, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acest aspect în proporție de 20% (6 subiecți), 23,33% (7 subiecți) se declară satisfăcuți, 20% (6 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 16,66% (5 subiecți) se consideră relativ satisfăcuți, 13,33% (4 subiecți) se consideră în mare parte nemulțumiți, iar 6,66% (2 subiecți) se consideră nefericiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind munca în cadrul locuinței:
Copiii din mediul urban sunt încântați de munca în cadrul locuinței în proporție de 33,33% (10 subiecți), 26,66% (8 subiecți) sunt satisfăcuți, 23,33% (7 subiecți) se consideră în mare parte mulțumiți, iar 16,66% (5 subiecți) se consideră relativ mulțumiți, nemanifestându-se nemulțumiri.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind munca în cadrul locuinței:
Există o diferență foarte mare în ceea ce privește percepția copiilor asupra muncii în cadrul locuinței între cele două medii, copiii din mediul rural fiind implicați în activități mai solicitante și, implicit, cu un grad mai scăzut de plăcere, decât cei din mediul urban, care nu sunt foarte mult implicați în astfel de activități, majoritatea locuind în apartamente.
În ceea ce privește nivelul de creativitate, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acest aspect în proporție de 70% (21 subiecți), iar restul de 30% (9 subiecți) se declară satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind creativitatea:
Copiii din mediul urban sunt încântați de nivelul propriu de creativitate în proporție de 83,33% (25 subiecți), iar 16,66% (5 subiecți) sunt satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind creativitate:
Copiii din mediul urban se consideră mai creativi, mulți dintre ei fiind înscriși de către părinți la cursuri de arte plastice corespunzătoare nivelului lor de vârstă, unde producțiile le-au fost apreciate de persoane din afara grădiniței și familiei.
Referitor la viața socială, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acest aspect în proporție de 86,66% (26 subiecți), iar restul de 13,33% (4 subiecți) se declară satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind viața socială:
Copiii din mediul urban sunt încântați de specificul vieții lor sociale în proporție de 76,66% (23 subiecți), iar 23,33% (7 subiecți) sunt satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind viața socială:
În mediul rural, copiii au acces mai ridicat la întâlnirea altor copii, cei din mediul urban neieșind să se joace decât sub supravegherea părinților, în general în weekend.
În ceea ce privește activitățile recreaționale, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acest aspect în proporție de 80% (24 subiecți), iar restul de 20% (6 subiecți) se declară satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind activitățile recreaționale:
Copiii din mediul urban sunt încântați de activitățile recreaționale în proporție de 90% (27 subiecți), iar 10% (3 subiecți) sunt satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind activitățile recreaționale:
Există o diferență importantă privind conținutul acestor activități, în mediul rural acestea constând în televiziune, muzică, desen, în timp ce în mediul urban acestea se referă în special la computer.
Referitor la participarea la recreația activă, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acest aspect în proporție de 73,33% (22 subiecți), iar restul de 26,66% (8 subiecți) se declară satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind recreația activă:
Copiii din mediul urban sunt încântați de aspectele recreaționale active în proporție de 83,33% (25 subiecți), iar 16,66% (5 subiecți) sunt satisfăcuți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind recreația activă:
În mediul urban, copiii participă la activități sportive mai organizate și mai frecvente, comparativ cu cei din mediul rural.
Privind nivelul de independență, copiii din mediul rural sunt foarte încântați de acest aspect în proporție de 20% (6 subiecți), 26,66% (8 subiecți) se declară satisfăcuți, 26,66% (8 subiecți)sunt în mare parte mulțumiți, 16,66% (5 subiecți) sunt relativ mulțumiți, iar 10% (3 subiecți) sunt în mare parte nemulțumiți.
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul rural privind independența:
Copiii din mediul urban sunt încântați de nivelul de independență în proporție de 23,33% (7 subiecți), 26,66% (8 subiecți) sunt satisfăcuți, 26,66% (7 subiecți) sunt în mare parte mulțumiți, 20% (6 subiecți) sunt relativ mulțumiți, iar 6,66% (2 subiecți) sunt în mare parte nemulțumiți).
În figura de mai jos prezentăm distribuția răspunsurilor copiilor din mediul urban privind independența:
Trebuie să precizăm că acest item l-am identificat totuși ca irelevant, datorită vârstei prea mici a subiecților.
Analizând cele 5 ipoteze de la care am pornit această cercetare, constatăm următoarele:
– prima ipoteză, în care am anticipat că situația materială percepută are un impact asupra nivelul bunăstării percepute al copiilor, în sensul că un nivel material scăzut este corelat cu un nivel mai scăzut de bunăstare percepută, se confirmă, copiii din mediul rural, care sunt mai defavorizați, percepându-se ca mai puțin mulțumiți decât cei din mediul urban.
– cea de-a doua ipoteză, în care am anticipat că modul în care este structurată familia de proveniență a copilului are un efect asupra modului de percepție a bunăstării, se confirmă, copiii care provin din familii unite și protectoare percepându-se ca fiind mai mulțumiți.
– cea de-a treia ipoteză, în care am anticipat că nivelul crescut de insecuritate și al schimbărilor în mediul corelează negativ cu bunăstarea percepută, se confirmă, cu cât suportul și siguranța oferite copiilor sunt mai scăzute, cu atât aceștia se percep mai puțin mulțumiți, cum este cazul, mai ales, al copiilor din mediul rural.
– cea de-a patra ipoteză, în care am anticipat că există o relație foarte strânsă între aspirațiile materiale ale copiilor și nivelul lor de bunăstare percepută, se confirmă, copiii defavorizați având un nivel mai scăzut de mulțumire, știind că există multe lucruri pe care nu pot să le atingă.
– cea de-a cincea ipoteză, în care am anticipar că acei copii care participă mai mult în familie, școală și societate vor avea un nivel de percepție mai ridicat al propriei bunăstări, se confirmă, observând că nivelul de mulțumire autoperceput este mai crescut în cazul copiilor implicați în activități multiple.
Concluzii
Procesul de tranziție a însemnat modificarea obiectivă importantă a condițiilor de viață ale oamenilor. O privire de ansamblu asupra calității vieții în România relevă puncte în care evaluările indivizilor asupra unor aspecte ale vieții sunt pozitive, reprezentând elemente de sprijin in viața lor, în timp ce alte componente se mențin în zone negative, constituind permanente surse de insatisfacție în viața oamenilor și riscuri de marginalizare și excluziune socială.
In lucrarea de față am identificat domenii importante ale vieții copiilor din mediul rural și urban, care constituie fie elemente de sprijin în parcurgerea unui timp de dificultăți economice, fie surse de îngrijorare, stres, neîmplinire. Perspectiva utilizată a fost aceea a ”calității vieții”, care presupune luarea în considerare a evaluărilor pe care oamenii le fac condițiilor în care trăiesc.
Percepțiile și autoevaluările înglobează un întreg set de așteptări, interese, motivații, stări sufletești, norme, valori, opțiuni politice, filozofice, religioase, precum și opinia publică și de grup și alte elemente care le pot influența într-un fel sau altul.
Personalizarea percepțiilor și autoevaluărilor le face de neinlocuit din exterior. În diferitele judecăți de tip normativ, emise de un evaluator sau altul (cercetător, politician, oricare altă persoană) în legătură cu valorile dezirabile ale indicatorilor de calitate a vieții, nu se pot ignora semnificațiile personale pe care oamenii le atribuie propriei vieți, dacă se dorește menținerea în zona plauzibilului, a credibilității, cunoscut fiind faptul că oamenii acționează pe baza impresiilor, judecăților, cunoștințelor pe care le au despre un anumit aspect de viață aflat în atenție la un moment dat.
Pe ansamblu, evaluările subiective pe care oamenii le fac asupra condițiilor de viață, reflectă performanțele globale, umane ale procesului de dezvoltare social-economică.
Datele de cercetare obținute prin chestionarea indivizilor conturează o imagine coerentă asupra condițiilor de viață ale copiilor din cele două medii.
Anexă
Chestionar
1.Confort material, casă, mâncare, siguranță materială
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
2.Sănătate – apt fizic și viguros
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
3.Relația cu părinții, frații și alte rude – comunicare, vizite, ajutor
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
4.Educația în familie
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
5.Legătură strânsă cu frații/surorile
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
6.Relația cu prieteni apropiați
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
7.Ajutorul și încurajarea celorlalți, sfătuit
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
8.Participarea la activități colective
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
9.Învățat – mersul la școală, îmbunătățirea cunoștințelor
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
10.Înțelegerea de sine – cunoașterea limitelor și calităților
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
11.Munca acasă
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
12.Creativitate
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
13.Viața socială – cunoașterea altor copii, petreceri etc
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
14.Citit, ascultare de muzică, distracție
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
15.Participarea la recreația activă
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
16.Independență, lucruri pe care le faci pentru tine
a. Încântat
b. Satisfăcut
c. În mare parte mulțumit
d. Mixt
e. În mare parte nemulțumit
f. Nefericit
e. Teribil
Bibliografie:
Avram, M., Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013
Bîrsan, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol I, Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005
Bocsa, E., Psihologia dezvoltării umane, Ed. Focus, Petroșani, 2009
Bogdan, S., Drept penal, Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2009
Braconnier, A., Copilul tău de la 10 la 25 ani, Ed.Teora, București, 2001
Crețu, E., Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar, Ed.Aramis, București, 1999
Gal, D., Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană, 2011
Handbook on Social Indicators, New York, United Nations, 1989
https://www.eurofound.europa.eu/surveys/european-quality-of-life-surveys
Mărginean, I., Bălașa, A., (coord.), Calitatea vieții în România, București, Editura Expert, ediția a II-a, 2005
Muntean, A., Violența în familie și maltratarea copilului în Neamțu George (coord ) , Tratat de Asistență Socială, Ed. Polirom, Iași, 2003
Papalia, D.E., Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R.,Dezvoltarea Umană, Ed. Trei, București, 2010
Schmidt, M.C., Asistența socială a familiei și copilului, Petroșani, 2011
Sion, G., Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003
www.insse.ro
Zamfir, C., Indicatorii sociali de „stare” și indicatorii sociali de satisfacție, în „Viitorul social”, nr. 3, 1966.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Calitatea Vieții Copiilor (ID: 111072)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.