Calitatea de Salariat a Autorului Faptei Prejudiciabile – Conditie de Atragere a Raspunderii Patrimoniale

Calitatea de salariat a autorului faptei prejudiciabile – condiție de atragere a răspunderii patrimoniale

Abstract:

Răspunderea patrimonială a salariatului este o varietate a răspunderii civile contractuale cu particularități izvorâte din specificitatea raporturilor juridice de muncă. Prezentul studiu își propune să analizeze situațiile concrete în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a salariatului, având în vedere diversitatea raporturilor de muncă în care poate fi angrenat un salariat.

Key-words: răspundere patrimonială, salariat, raporturi de muncă, funcționar public, militar, administrator-salariat.

Introducere

Potrivit art. 254 alin. 1 Codul muncii salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Din chiar definiția dată răspunderii patrimoniale prin conținutul art. 254 alin. 1 Codul muncii rezultă că premisă esențială pentru angajarea răspunderii patrimoniale este determinată de calitatea de salariat a autorului faptei ce produce un prejudiciu angajatorului său.

Incidența răspunderii patrimoniale nu ridică probleme speciale în cazul raportului juridic de muncă, în forma sa completă și tipică, generată de încheierea contractului individual de muncă.

Cazuri speciale de răspundere a salariatului

Situații speciale apar în legătură cu răspunderea persoanelor vinovate față de angajatorul păgubit, atunci când acesta își desfășoară activitatea în cadrul unor raporturi incomplete, atipice, (de exemplu, personalul care, în condițiile prevăzute de lege, prestează o muncă plătită cu ora la alte unități; medicii din policlinicile cu plată; profesorii și conferențiarii consultanți sau asociați; colaboratorii științifici externi; elevii și studenții în timpul practicii în producție).

Soluția în general admisă pentru aceste cazuri este aplicarea regulilor răspunderii civile de drept comun pentru recuperarea pagubelor cauzate de persoanele menționate.

De la regula menționată există însă și anumite excepții; astfel, există anumite categorii de persoane care, deși nu au calitatea de salariat, răspund, totuși, patrimonial, în temeiul art. 254 alin. 1 C. muncii.

O asemenea categorie de persoane este întâlnită în cazul în care paguba a fost descoperită după încetarea contractului individual de muncă, adică după încetarea calității de salariat în unitatea păgubită. Într-un atare caz, recuperarea pagubei se face tot în cadrul răspunderii patrimoniale, indiferent de faptul dacă persoana în cauză a trecut în alt loc de muncă sau nu.

Din aceeași categorie de excepție de la regula calității de salariat a persoanei vinovate pentru angajarea răspunderii patrimoniale sunt și dispozițiile art. 3 a Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 potrivit cărora militarii (și salariații civili din unitățile militare) răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar (respectiv de salariat în acea unitate).

De observat că în aceste cazuri operează răspunderea materială în forma asemănătoare prevăzută de art. 102-110 din vechiul cod, cu consecința posibilității emiterii unei decizii de imputare dacă salariatul nu își asumă răspunderea printr-un angajament scris de plată. Această răspundere materială se aplică chiar și salariaților civili din structurile instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din actul normativ, respectiv Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Roman de Informații, Serviciului de Protecție și Paza, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției.

În doctrină în mod just s-a observat că O.G. nr. 121/1998 în raport cu noul cod, reprezintă legea specială și ca atare se aplică principiul „specialia generalibus derogant”.

În aceeași notă se înscrie și legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari, care în cuprinsul art. 7 alin. 1 stabilește că atunci când aceștia prejudiciază unitatea militară răspund material, iar nu patrimonial potrivit noul cod al muncii.

O altă excepție o constituie categoria ucenicilor, care își desfășoară activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de muncă conform art. 208-210 din Codul muncii, precum și, evident, salariații care au încheiat cu angajatorul contracte de calificare.

De observat că au o răspundere patrimonială și salariații detașați în condițiile art. 45-47 din Codul muncii față de angajatorul cesionar cu care se află în raporturi de muncă pe durată determinată, însă nu și față de angajatorul cedent a contractului individual de muncă, față de care răspunde în temeiul Codului civil, deoarece contractul său de muncă cu angajatorul cedent este suspendat, or răspunderea patrimonială intervine pentru fapta salariatului care produce un prejudiciu din vina și în legătură cu munca sa. Așadar întrucât munca se prestează exclusiv în favoarea angajatorului cesionar, eventualele prejudicii aduse angajatorului cedent nu vor putea fi recuperate decât în temeiul dreptului comun deoarece prin activitatea desfășurată de salariat acesta răspunde patrimonial numai față de angajatorul actual, în favoarea căruia prestează munca.

Așadar pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului nu e suficient ca acesta să fie salariat al celui care pretinde că i s-a cauzat un prejudiciu, ci mai este necesar ca efectele contractului individual de muncă să nu fie suspendate la momentul săvârșirii de către salariat a faptei prejudiciabile.

În schimb, în cazul delegării salariații delegați nu răspund față de unitatea la care au fost trimiși de angajatorul lor, deoarece, într-un atare caz nu există raport juridic de muncă între salariatul delegat și unitatea unde își desfășoară activitatea.

Față de cel păgubit, salariatul vinovat va răspunde civil – delictual conform Codului civil. Dar, unitatea prejudiciată are și varianta de a solicita angajatorului, care a dispus delegarea, despăgubiri pentru acoperirea pagubei în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1373 Cod civil. Se poate îndrepta, în același timp împotriva ambilor (și comitentului și prepusului), care vor răspunde, în solidar, conform art. 1382 Cod civil.

De remarcat că potrivit sistemului de răspundere creat de Noul Cod civil, doctrina a renunțat la instituția obligațiilor in solidum, o instituție de inspirație franceză, deoarece numai această instituție putea explica solidaritatea celui care răspunde pentru fapta altuia alături de autorul direct al faptei ilicite, în contextul în care fostul art. 1003 din vechiul Cod civil făcea referire doar la solidaritatea celor care le este imputabilă fapta prejudiciabilă.

Or, în sistemul actual, art. 1382 Cod civil, face referire la solidaritate celor care răspund pentru o faptă prejudiciabilă, o formulare mult superioară și diferită în raport cu vechea reglementare conținută de art. 1003 din vechiul cod civil.

Nici salariatul agentului de muncă temporară nu răspunde patrimonial față de utilizator cu prilejul prestării muncii sale. El va răspunde direct civil-delictual pentru faptele sale ilicite și culpabile. Desigur nimic nu împiedică utilizatorul să formuleze acțiune în despăgubiri împotriva agentului de muncă temporară (angajatorul salariatului vinovat), în baza contractului de punere la dispoziție care este un contract comercial, fiind vorba așadar de răspunderea contractuală a agentului de muncă temporară. În condițiile în care agentul de muncă temporară despăgubește în temeiul răspunderii contractuale pe utilizator se va îndrepta cu o acțiune în regres împotriva propriului salariat, în conformitate cu art. 254 din Codul muncii3.

În literatura de specialitate s-a afirmat că, din interpretarea logică și unitară a Legii nr. 31/1990, răspunderea administratorilor, cenzorilor și lichidatorilor societăților comerciale, chiar dacă sunt salariații acestora, precum și a directorilor executivi este o răspundere civilă – în sensul larg al noțiunii. Această soluție ar rezulta fără echivoc din dispozițiile art. 72 conform căruia „obligațiile și răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele speciale prevăzute de această lege"); ale art. 166 alin. 1 potrivit căruia „întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului"; ale art. 253 alin. 2 în baza căruia „lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii", precum și ale art. 152 alin. 3 potrivit căruia directorii executivi sunt răspunzători față de societate ca și administratorii.

Nu suntem de acord cu un asemenea punct de vedere, deoarece regulile de la mandat la care face referire legea nr. 31/1990 nu exclud automat incidența răspunderii patrimoniale.

Astfel, aprecierea vinovăției, stabilirea prejudiciului, a caracterului ilicit al faptei a administratorului, cenzorului și lichidatorului care îndeplinește și calitatea de salariat se va aprecia,într-adevăr, după regulile de la mandat prevăzute în Codul civil, însă regimul juridic al stabilirii răspunderii patrimoniale precum și modalitățile de recuperare a prejudiciului vor fi cârmuite exclusiv de normele de dreptul muncii, de regulile cuprinse în art. 253-259 Codul muncii.

Numai în acest fel se poate aprecia preocuparea legiuitorului de a face trimitere expresă la regulile privind mandatul în aprecierea răspunderii administratorului, preocupare firească câtă vreme atribuțiile administratorului, cenzorului și lichidatorului sunt reglementat expres prin norme imperative cuprinse în legi speciale.

În doctrina de specialitate s-a precizat că răspunderea civilă a administratorilor este una civilă, delictuală față de terți (de exemplu în cazul procedurii insolvenței, când administratorul poate fi obligat la plata pasivului societății, în cazurile și în condițiile art. 135 din legea nr. 85/2006) și contractuală față de societate grefată pe contractul de mandat existent între societate și administrator, în baza art. 72 din legea nr. 31/1990.

Toate aceste ipoteze nu acoperă însă situația în care administratorul îndeplinește funcția de administrator în baza unui contract individual de muncă încheiat cu societatea. De aceea, considerăm noi, că nimic nu se opune ca la aprecierea condițiilor de atragere a răspunderii administratorului să se aibă în vedere regulile de la mandat prevăzute de art. 2025-2029 Cod civil și a legii nr. 31/1990, iar în ce privește modul de stabilire a răspunderii, recuperarea prejudiciului să fie incidente dispozițiile art. 253-259 Codul muncii.

În ce privește funcționarii publicii art. 84 din Legea nr. 188/1999, stabilește că răspunderea funcționarilor publici este una civilă și nu patrimonială (în sensul Codului muncii). Ea intervine pentru:

– pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;

– nerestituirea în termen legal a sumelor ce li s-au acordat necuvenit;

– daunele plătite de autoritatea sau instituția publică în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Nu va răspunde patrimonial în temeiul codului muncii nici persoana care prestează munca la o altă persoană fizică sau juridică ca elev într-o școală de arte și meserii, respectiv ca student în timpul practicii profesionale ori ca voluntar. În aceste cazuri, dacă acesta produce un prejudiciu prin săvârșirea unei fapte în legătură cu munca sa, cel în cauză va răspunde exclusiv în temeiul dispozițiilor de drept civil (delictual sau contractual dacă există încheiat un contract civil în acest sens), fără a fi incidentă răspunderea patrimonială.

Aceeași situație se întâlnește și cazul personalului silvic salariat în cadrul instituțiilor și autorităților publice cu competențe în domeniul silvic care va răspunde conform regulilor de răspundere civilă a funcționarilor publici și nu în baza răspunderii patrimoniale așa cum era firesc. Astfel, conform art. art. 58 alin. 1 din OUG 59/2000 „personalului silvic i se aplică dispozițiile legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel”, motiv pentru care răspunderea civilă a personalului silvic, indiferent că este funcționar public sau salariat va fi stabilită conform procedurii prevăzută de legea nr. 188/1999.

În prezent, instanța supremă a tranșat definitiv problema competenței materiale a instanțelor judecătorești în materia răspunderii patrimoniale a personalului silvic care are calitatea de salariat, statuând prin decizia nr. 3/2014 faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 84/2007, coroborate cu dispozițiile art. 254 și art. 266 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările ulterioare, acțiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuții de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafețele de pădure pe care le are în pază, în condițiile art. 1 lit. a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competența materială a instanțelor de conflicte de muncă.

În consecință, răspunderea pentru prejudiciul creat a personalului silvic care are calitatea de salariat nu va mai fi antrenată în conformitate cu regulile răspunderii civile contractuale ale funcționarilor publici, devenind incidente normele răspunderii patrimoniale prevăzute de art. 253-259 Codul muncii.

Concluzii

Salariatul răspunde în principiu patrimonial, însă sunt reglementări speciale sau interpretări doctrinare care stabilesc o altă formă de răspundere a salariatului pentru daunele provocate angajatorului său.