CALIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL FARMACIE [306099]

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: [anonimizat]. [anonimizat] (Grender)

SIBIU

2017

[anonimizat], denumit și secolul vitezei. [anonimizat], de care trebuie să ne îngrijim în primul rând. [anonimizat], care duce spre deteriorarea funcțiilor atât a ficatului cât și a celorlalte organe ale corpului omenesc.

[anonimizat]-ood-urile care la prima vedere ne ajută să trecem rapid peste mesele importante, s-[anonimizat].

[anonimizat]-urilor (plină de grăsimi), poluarea excesivă a [anonimizat]. [anonimizat], a căror utilizare abuzivă se restrânge asupra ficatului nostru. [anonimizat], [anonimizat].

Hepatita, [anonimizat]. [anonimizat]:

virusul hepatitei A (HVA)

virusul hepatitei B (HVB)

virusul hepatitei C (HVC)

virusul hepatitei D (HVD)

virusul hepatitei E (HVE)

virusul hepatitei G (HVG)

Noile studii științifice sugerează existența și a [anonimizat]. [anonimizat] A, B și C. Atât hepatita B cât și hepatita C [anonimizat], a [anonimizat]. [anonimizat] B este considerată de Organizația Mondială a [anonimizat].

[anonimizat] B [anonimizat] C. Cele mai multe infecții cu virusul B și C s-au produs înainte de 1990, având în vedere că sângele nu era securizat și nu se utilizau seringi de unică folosință.

Începând cu anul 1990 s-[anonimizat] B.

[anonimizat] B, este considerată ca fiind a două boală cu transmitere sexuală ca incidență. În jur de 40 – 50% din persoanele infectate rămân purtătoare de virus. [anonimizat] 60% [anonimizat] 30% ajung la ciroza hepatică și între 5% și 10% fac cancer de ficat.

[anonimizat]-biliare și a medicației corespunzătoare contribuie la identificarea și tratarea timpurie și eficientă a [anonimizat] a acesteia.

[anonimizat] o vechime de mii de ani (cuvantul fitoterapie derivă din grecescul phyton = planta, therapie = știința tratării și vindecării bolilor). Cu 2000 de ani i.Hr. egiptenii, grecii, [anonimizat], cosmetică, [anonimizat]orides, Plinius cel Bătrân.

În concepția hipocratică și paracelsiană, se consideră că alimentele sunt remediile noastre, iar remediile sunt în primul rând alimentele. Deși, un timp s-a uitat acest adevăr, în prezent ca adepți ai unei terapii naturale, trebuie să recunoaștem că, în plantele medicinale și aromatice, în legume, fructe, în seminte, substanțele active sau nutritive sunt bine proporționate și mai ales organismul nostru este mai bine adaptat la acestea decât la derivatele ultrapreparate sau la alimentele și medicamentele semisintetice, obținute în laborator.

Demonstrarea acțiunii farmacodinamice și farmacocinetice a produselor fitoterapeutice propriu-zise, s-a efectuat abia în ultimii 25 de ani când au început să fie elaborate teste de mare sensibilitate, în special teste biochimice „in vitro” sau teste biologice speciale, diferite de cele clasice experimentale pe animale de laborator.

S-a arătat că toate substanțele fabricate în laborator și străine organismului, trebuie acceptate cu multă prudență de medici și de bolnavi și nu trebuie considerate ca inofensive, fără cercetări complexe foarte aprofundate.

Plantele medicinale și aromatice și în special produsele farmaceutice obținute din ele, ca toate medicamentele de altfel, trebuiesc folosite în scopuri profilactice sau curative, pe baza prescripțiilor medicului specialist. Plantele nu sunt remedii universale și nici un ultim refugiu la care se apelează adesea, după ce toate metodele terapeutice au fost epuizate. Ele își au locul bine stabilit de specialiști în arsenalul terapeutic, fie că este vorba de cele cu acțiune majoră sau medie, fie că este vorba de adjuvante.

Plantele medicinale pot fi folosite, în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici excepții, la care trebuie să se țină seama de antagonismul dintre unele medicamente – de exemplu anticoagulantele – și unele plante). Fitoterapia modernă, studiază compoziția chimică a plantelor în laboratoarele farmaceutice și argumentează științific, utilizările tradiționale ale unor plante

Efectele plantelor se instalează în timp și necesită o administrare prelungită – de la 2-3 săptămâni la câteva luni, în funcție de gravitatea și vechimea bolii, reactivitatea organismului și perseverența bolnavului în a urma tratamentul. În cazul bolilor foarte grave, tratamentul poate dura și 2-3 ani, urmând o schemă terapeutică indicată de medic.

CAPITOLUL 1. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA FICATULUI ȘI A CĂILOR BILIARE

Generalități privind aparatul digestiv

Aparatul digestiv (și sistemul alimentar) cuprinde totalitatea organelor care îndeplinesc importanta funcție de digestie și absorbție a alimentelor (prehensiune, modificarea fizico-chimica a alimentelor, absorbtia nutrimentelor si excretia reziduurilor neabsorbite). Este compus din tubul digestiv (cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros, anusul) și glandele sale anexe (pancreasul, ficatul, căile biliare).

Anatomia ficatului

Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcții importante în cadrl economiei generale a organismului. Este studiat împreună cu glandele anexe ale tubului digestiv, datorită provenienței sale din epiteliul ansei duodenale a intestinului primar, cât și faptului că prin căile biliare extrahepatice își varsă produsul de secreție externă – bila – în duoden.

Ficatul este un organ vital; distrugerea sau extirparea totală a acestuia, determină moartea.

Ficatul este situat în etajul supramezocolic. El ocupă o lojă delimitată în felul următor: în jos, de colonul și mezocolonul transvers; înainte, lateral șo posterior de pereții corespunzători ai abdomenului și de baza toracelui; în sus, de bolta diafragmei; medial, loja hepatică comunică larg cu loja gastrică.

Este alcătuit din doi lobi inegali, cel drept fiind de circa șase ori mai mare decât cel stâng.

Configurația externă – are forma unui semivoid, așezat transversal în abdomen, cu lungimea de aproximativ de 28 cm, diametrul antero-posterior de 18 cm, înălțimea de 8 cm și greutatea de aproximativ 1400g. Are o culoare roșu-caramiziu, datorită cantității mari de sânge pe care o conține.

Ca și consistență, ficatul are o consistență mai mare decât celelalte organe glandulare. Este dur, friabil, puțin elastic, prin urmare se rupe și se zdrobește ușor. Are o mare plasticitate, ceea ce îi permite să se muleze pe organele vecine.

Ca și aspect, ficatul este lucios și foarte neted. Versantul posterior al feței diafragmatice, lipsit de peritoneu, are un aspect aspru, rugos.

Mijloacele de fixare ale ficatului sunt multiple:

presa abdominală

suportul elastic al celorlalte organe abdominale

vena cavă inferioară

venele hepatice

o serie de formațiuni peritoneale

tracturi fibroase

Cu toate aceste mijloace de fixare, ficatul nu este imobil, el mișcându-se în timpul respirației, motiv pentru care, la palparea ficatului, se recomandă pacientului să respire superficial.

Conformația exterioară

La exterior, ficatul apare format din doi lobi, unul drept și altul stâng. Glisson (Anatomia hepatis 1659) a descris ficatul ca având două fețe: una inferioară – viscerală și o alta superioară – diafragmatică. Cele două fețe, sunt separate în partea anterioară, printr-o margine inferioară, foarte bine exprimată. În partea posterioară, limita separativă dintre cele două fețe, apare foarte ștearsă.

Fața viscerală (Facies visceralis)

Pe acestă față, se găsește hilul ficatului – o regiune deosebit de importantă. Fața este plană și privește în jos, înapoi și spre stânga, continuându-se cu porțiunea posterioară a feței diafragmatice. Fața viscerală, vine în contact cu stomacul, duodenul, colonul, mezocolonul transvers, rinichiul drept și glanda suprarenală dreaptă.

Pe această față se găsesc trei șanturi, dispuse în forma literei „H”:

Șanțul sagital drept – antero-posterior – este larg și este format din două segmente: înainte – fosa vezicii biliare (Fosa vesicae biliaris) și înapoi – șanțul venei cave (Sulcus venae cavae), care trece mai mult pe porțiunea posterioară a feței diafragmatice. Cele două segmente ale șanțului, sunt separate printro punte de parenchim hepatic, procesul caudat (Processus caudatus).

Șanțul sagital stâng – antero-posterior – adăpostește în porțiunea anterioară ligamentul rotund al ficatului (Ligamentum teres hepatis) iar în cea posterioară ligamentul venos (Ligamentum venosum) al lui Arantius.

Șanțul transversal – hilul ficatului – (Porta hepatis) – se întinde între cele două șanțuri sagitale.

Prin prezența lor, aceste trei șanțuri, împart fața viscerală a ficatului în trei zone. Pe laturile șanțurilor sagitale, se găsesc două zone marginale (dreaptă și stângă), iar între ele o zonă mijlocie.

Zona marginală dreaptă, corespunde lobului drept și prezintă impresiuni puțin adânci, care sunt denumite după organele cu care vin în raport:

impresiunea colică (Impressio colica) – în raport cu flexura colică dreaptă;

impresiunea renală (Impressio renalis) – în raport cu treimea superioară a rinichiului drept;

impresiunea duodenală (Impressio duodenalis) – în raport cu flexura duodenală superioară;

impresiunea suprarenală (Impressio suprarenalis) – în raport cu fața anterioară a glandei suprarenale drepte.

Zona marginală stângă – răspunde lobului stâng anatomic. Aceasta vine în raport cu fața anterioară a stomacului, care formează pe ea, impresiunea gastrică (Ipressio gastrica).

Zona mijlocie – este împărțită de către hilul ficatului, în doi lobi: lobul pătrat aflat înaintea hilului și lobul caudat, înapoia lui.

lobul pătrat (Lobus quadratus) – se găsește în marea cavitate peritoneală și vine în raport cu: porțiunea pilorică a stomacului, porțiunea superioară a duodenului și cu porțiunea dreaptă a colonului transvers.

lobul caudat (Lobus caudatus) sau lobul lui Spiegel – se găsește în bursa omentală, dispus înapoia omentului mic, formând tavanul vestibulului bursei.

Fața diafragmatică (Facies diaphragmatica)

Datorită faptului că aceasta privește în sus și înainte, a fost denumită de către mulți autori ”fața superioară”. Pe cea mai mare întindere, este acoperită de peritoneu – excepție făcând doar porțiunea sa posterioară, care aderă strâns la diafragmă.

Fața diafragmatică este convexă, pătrunde în torace sub cupola diafragmei; doar o mică parte se află în contact cu peretele abdominal anterior, motiv pentru care sunt descrise două porțiuni: o porțiune toracică și una parieto-abdominală.

Porțiunea toracică – vine în raport cu peretele toracic prin intermediul diafragmei, astfel, porțiunea toracică vine în raposrt cu plămânii, pleurele, inima și pericardul. Inima lasă o depresiune numită impresiune cardiacă. Raporturile cu aceste organe, au o deosebit de mare importanță clinică.

Porțiunea parieto-abdominală – are o formă triunghiulară, limitată de arcurile costale drept și stâng ale bazei toracice. Uneori, pe ea se găsesc impresiuni lăsate de presiunea coastelor sau a unor fascicule ale diafragmei.

Structura ficatului

Ficatul este învelit de două membrane: peritoneul și tunica fibroasă. Parenchimul ficatului este format din lame de celule hepatice, anastomozate între ele, cuprinse întro vastă rețea de capilare sangvine; între lamele de celule hepatice, se formează un sistem de canalicule biliare.

Învelișurile ficatului – ficatul este învelit în cea mai mare parte de peritoneul visceral, care îi formează tunica seroasă (Tunica fibrosa). Pe fața profundă a peritoneului, se găsește o pătură subțire de țesut conjunctiv lax, stratul subseros. Dedesubtul peritoneului, ficatul este învelit întro membrană subțire, dar rezistentă și aproape inextensibilă, tunica fibroasă (capsula lui Glisson).

Parenchimul hepatic – Lobul hepatic clasic uman (Lobulus hepatis), este format din parenchimul tributar unei vene centrale. La periferie este delimitat prin linii convenționale care unesc între ele spații porte.

Vase și nervi – ficatul are o dublă circulație snagvină: nutritivă și funcțională. Circulația nutritivă, asigură aportul de sânge hrănitor, bogat în oxigen, adus de artera hepatică, iar după nutriția organului, sângele iese prin venele hepatice, în vena cavă inferioară. Circulația funcțională, este asigurată de către vena portă, eliminându-se mai apoi, prin venele hepatice.

Artera hepatică – pleacă din trunchiul celiac și se bifurcă în artera hepatică proprie și în artera gatroduodenală. Artera hepatică proprie, la rândul ei, se bifurcă în două ramuri: dreaptă și stângă. Aceste două ramuri ale arterei hepatice, irigă elementele constitutive ale ficatului: tunica fibroasă, conductele biliare și vasele sangvine.

Vena portă – colectează și transportă la ficat sângele venos de la organele digestive abdominale (stomac, intestin subțire, și gros, pancreas) și de la splină. Vena portă, se se împarte în două ramuri terminale: dreaptă și stângă. În drumul lor, ramurile venei porte, primesc venele tunicii fibroase și venele nutritive, provenite din capilarele care nutresc artera hepatică, conducte biliare și chiar vena portă.

Venele hepatice – formează pediculul eferent. Acestea culeg sângele adus la ficat de vena portă și artera hepatică. Sunt vene scurte, cu pereți subțiri, lipsite de valvule. Venele hepatice se împart în două grupuri: unul superior și altul inferior. Grupul superior, cuprinde trei vene: vena hepatică stângă, vena hepatică intermediară și vena hepatică dreaptă.

Limfaticele – ficatul produce o mare cantitate de limfă. Vasele limfatice sunt de două feluri: superficiale și profunde. Vasele limfatice superficiale, provin din spațiile interlobulare de la suprafața ficatului și merg pe sub peritoneu. Vasele limfatice profunde, iau naștere în adâncimea ficatului.

Nervii – provin din nervii vagi și din plexul celiac și sunt de natură simpatică și parasimpatică. Ramurile destinate ficatului, formează plexul hepatic, care se dispune în două planuri:

Plexul hepatic anterior – conține fibre venite din ambii ganglioni celiaci (dar mai ales din cel stâng), și fibre din nervul vag drept.

Plexul hepatic posterior – primește fibre nervoase din ganglionul celiac drept și din vagul stâng.

Căile biliare – bila, este produsul de secreție externă a ficatului și este condusă de la nivelul hepatocitelor până în duoden, printr-un sistem de canale, care constituie căile biliare. Acestea au o porțiune aflată în interiorul ficatului, căile biliare hepatice de o mare importanță funcțională și clinică.

Căile biliare intrahepatice – încep cu canaliculele biliare, continuă cu o serie de canalicule care adună formând cele două ducte hepatice, drept și stâng. Cele două ducte hepatice principale, drept și stâng, ies din ficat prin hil, după care se unesc și formează ductul hepatic comun.

Căile biliare extrahepatice – cuprind un canal principal și un aparat diverticular. Calea biliară principală, este formată din ductul hepatic, continuat de ductul coledoct. Aparatul diverticular, este format din vezica biliară și ductul cistic.

Vezica biliară – sau colecistul – este un rezervor anexat căilor de excreție a bilei, în care aceasta se acumulează în intervalul dintre două prânzuri. Este situată în fosa vezicii biliare de pe fața viscerală a ficatului și este menținută pe fața inferioară a ficatului, de către peritoneu.

1.4. Funcțiile ficatului

Ficatul are peste 500 de funcții, unele atât de complexe, încât fără ficat nu se poate trăi. Totodată, ficatul, are o foarte mare capacitate de regenerare, lucru demonstrat prin faptul că după o hepatectomie parțială, regenerarea începe după 24 de ore, atinge maximul în 4-5 zile și se termină în 14 zile. Funcțiile ficatului sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului.

Funcțiile metabolice ale ficatului, se exercită în:

Metabolismul glucidic

Ficatul intervine în fosforilarea și polimerizarea glucidelor în glicogen, asigurând rezerve de glucoză și menținerea homeostazei glicemice. La nevoie, ficatul fabrică glucoză, din proteine și grăsimi – gluconeogeneza. Metabolismul glucidic hepatic, este insulinodependent. Glucoza metabolizată de ficat, provine din aportul portal, glicogenoliza sau gluconeogeneza. Principala cale de metabolizare a glucozei, constă în oxidarea celulară. Degradarea oxidativă, se desfășoară în funcție de o serie de factori metabolici, nutriționali sau hormonali prin intermediul glicolizei.

Metabolism proteic

Ficatul ocupă o poziție centrală în cadrul metabolismului protidic, atestată de faptul că celula hepatică deține capacitatea de a sintetiza proteinele proprii, structurale și funcționale, precum proteine plasmatice, factori ai coagulării, proteine pentru membrana citoplasmatică, reticul endoplasmatic sau numeroase enzime cu rol în diferite reacții metabolice. Pentru obținerea acestor proteine, ficatul utilizează majoritatea aminoacizilor rezultați din digestia proteinelor alimentare, precum și aminoacizii descărcați permanent în lichidele interstițiale, ca urmare a catabolismului și remanierilor proteice. Zilnic, ficatul sintetizează aproximativ 18g de albumină, prin procese la care participă reticulul endoplasmatic, ribosomii și ARNm produs în nucleu.Sintetizarea creatinei în ficat, este urmată de depunerea acesteia în cea mai mare parte în musculatură ți mai puțin în țesutul nervos.

Metabolismul lipidic

Ficatul îndeplinește funcții majore în sinteza diverselor fracțiuni lipidice, pe care le metabolizează local, încorporându-le ulterior în lipoproteine, pe care le distribuie celulelor organismului prin intermediul circulației suprahepatice. Conținutul bogat de lipide și acizi grași nesaturați evidențiază importanța ficatului în metabolismul lipidic, iar frecvența situațiilor de steanoză hepatică instalată în diferite condiții patologice, demonstrează repercursiunile perturbării proceselor de metabolizare lipidică.

Trigliceridele metabolizate la nivelul ficatului, sunt de origine alimentară sau endogenă. De asemenea, la ficat ajung glicerolul și acizii grași descărcați în circulația sistemică, în urma activității unei lipaze hormosensibile din adipocite, simulată de catecolamine, glucagon sau glucocorticoizi și înhibată de insulină. Glicerolul și acizii grași, se pot sintetiza în ficat și pe fondul unui exces de glucide.

Prin degradarea oxidativă, la care sunt supuși o parte din acizii grași, se obține, prin catabolizarea acestora, cantități mult mai mari de energie, comparativ cu glucidele, datorită faptului că lanțurile hidrocarbonate ale acizilor grași, conțin un număr mai mare de hidrogeni decât glucoza. Când cantitatea de acizi grași se află în exces, ficatul îi încorporează în pre-beta-lipoproteine sau îi transformă în corpi cetonici, iar în condițiile în care aceștia nu mai pot fi eliberați, se acumulează în hepatocite și conduce la steanoza hepatică.

Colesterolul, fie sub formă liberă ori esterificată, reprezintă unul dintre cei mai importanți constituenți ai lipoproteinelor plasmatice și ai structurilor lipoproteice celulare, fiind precursorul celorlalți compuși sterolici din organism. Proveniența colesterolului, poate fi exogenă – pe cale alimentară și endogenă- prin sinteza hepatocitară.

De asemenea, ficatul reprezintă unul din principalele organe ce sintetizează colesterol. Zilnic, în organism se sintetizează între 1,5g colesterol, o treime din totalul colesterolemiei fiind de origine exogenă, iar restul endogenă. Aproximativ 80% din cantitatea de colesterol, este metabolizată în acizi biliari, descărcați în intestin, prin intermediul bilei.

Metabolismul mineral – Acționează prin depozitarea fierului și a cuprului și intervine în repartiția apei și a electroliților în organism. Din cantitatea totală de fier prezentă în organism, 70% este sub formă de hemoglobină, 3% mioglobină, iar din rest, aproximativ 60%, se depune la nivelul ficatului, sub formă de feritină. Fierul din structura feritinică, este descărcat în circulația sistemică, atunci când concentrația plasmatică a fierului scade. Fixarea excesului de fier, poate fi realizată și de hemosiderină, iar în urma acestui proces, se formează un complex mai greu disociabil.

Metabolismul vitaminelor – Absorbția vitaminelor liposolubile din intestin, se desfășoară în prezența sărurilor biliare, iar la nivelul ficatului, o parte din acestea se pot depune. Spre exemplu, un ficat normal, conține rezerve de vitamina A, pentru 1 – 2 ani și vitamina D, pentru 1 – 4 luni, însă ficatul deține roluri importante în metabolismul propriu-zis al acestor vitamine.

De asemenea, vitaminele hidrosolubile pot fi depozitate sau utilizate la nivelul ficatului. Vitamina B12, este izolată în concentrații mari în ficat și acționează similar unei coenzime în sinteza proteinelor.

Prin mecanisme complexe, ficatul contribuie direct sau indirect la reglarea conținutului hidric global și a repartiției sectoriale a lichidelor electrolitice.

Prin funcția sa de rezervor sangvin, ficatul se adaptează necesităților cantitative volemice ale organismului. În condiții fiziologice, la ficat ajung aproximativ 1.500ml sânge, din care 70% prin sistemul port și 30% prin artera hepatică, iar volumul de sânge prezent în vene și sinusoide hepatice, este apreciat ca fiind 10% din volumul sangvin total.

Cele mai importante funcții ale ficatului sunt:

Funcția biliară – comportă secreția și excreția bilei, cu rol important în digestia și absorbția grăsimilor, în absorbția vitaminelor liposolubile (A, D, E și K), în absorbția fierului și al calciului alimentar. Bila se varsă în intestin în cantități de 600 – 1000ml/24 de ore. EA conține 97%apă și următorii componenți principali: săruri biliare, pigmenți biliari, colesterol, lecitine și săruri anorganice.

Funcția de depozit – ficatul este un important depozit de vitamine: A, B2, B12, D, K. El intervine în convertirea carotenilor în vitamina A, în transformarea vitamine B, în conjugarea vitaminei B2 pentru formearea fermentului galben respirator, în procesul de sintetizare a protrombiei cu ajutorul vitaminei K.

Funcția de sinteză a fermenților necesari proceselor vitale, este îndeplinită într-o foarte mare măsură de ficat. Fermenții sint complexe macromoleculare legate de grupări active, iar sinteza lor reprezintă o activitate laborioasă a hepatocitului și necesită integritatea anatomică și funcțională a ficatului.

Funcția hematopoetică – ficatul formează hematii în perioada intrauterină a fătului, fiind în același timp și loc de distrugere a hematiilor îmbătrânite. Ficatul are rol în reglarea echilibrului acido – bazic, intervenind în transformarea acidului lactic în glucoză, formarea amoniacului din acizi aminați.

Funcția de homeostazie circulatorie – ficatul are capacitatea de a interveni în două moduri, asupra circulației sangvine:

Modificarea intrahepatică a diametrelor arterei venoase și a spațiilor Disse – în acest mod, se poate reține în ficat, o cantitate de sânge surplus, pentru un moment dat.

Modularea sintezei (degradării) unor factori de reglare a circulației, sintetizează antiotensinogen, catabolizează catecolamine, metabolizeză aldosteron și cortizon.

Funcția termogenetică – constă în faptul că în acest organ, datorită metabolismului său foarte intens, se produc mari cantități de căldură necesară menținerii temperaturii corpului. În condiții de repaus, 70% din căldura organismului este produsă la nivelul nucleului central, reprezentat de organele toraco-abdominale și cele din cutia craniană

Funcția de detoxifiere – ficatul captează, metabolizează și elimină diverse substanțe proprii(hormoni mediatori chimici, amine biogene etc.) sau străine din organism (droguri, toxice etc.) absorbite din intestin sau extrase din sânge. Unele substanțe suferă modificări la nivelul ficatului, care îi transformă din compuși liposolubili, în compuși cu un grad ridicat de hidrosolubilitate, care pot fi eliberați mai ușor prin bilă sau urină.

Funcția de coagulare – o parte din factorii care intervin în procesul de coagulare, sunt sintetizați în ficat. Astfel, fibrinogenul și protrombia, sunt sintetizați în ficat. Tot în ficat este sintetizată și substanța coagulantă denumită heparină.

1.5. Bila și rolul ei în organism

Bila este produsul de secreție al hepatocitelor din ficat și intervine în procesele de emulsionare și absorbție a lipidelor. În 24 de ore ficatul secretă aproximativ 1.200 de ml de bilă care este depozitată în vezica biliară. Capacitatea maximă de depozitare a vezicii biliare este de 70 de ml – ceea ce înseamnă că bila, suferă intense procese de concentrare în vezica biliară.

Structura vezicii biliare

Vezica biliară este formată dintr-un strat de celule muscularem un țesut muscular neted. Este învelită parțial de peritoneul care o menține în poziție. Din interiorul ficatului pornește canalul hepatic comun ce se continuă cu canalul cistic, care ajunge în vezica biliară. Din canalul cistic pornește canalul biliar comun ce se deschide în duoden. Bila formată în interiorul ficatului este captată de canalul hepatic comun iar mai apoi se varsă în vezica biliară prin canalul cistic. După ce digestia alimentelor a început și este concentrată, vezica biliară se contractă iar bila ajunge din canalul cistic în canalul biliar comun. Astfel, bila ajunge în duoden, unde poate să-și îndeplinească rolurile.

Compoziția bilei

Chiar dacă este secretată încontinuu de către ficat, bila este eliberată doar în perioadele digestive. Bila constă într-un lichid a cărui culoare și compoziție diferă, în funcție de locul unde se găsește – vezica biliară sau ficat. Bila veziculară este verde-brun, tulbure și cu un pH-ul de 7 – 7,6. În vezica biliară este absorbită apa și bila se concentrează de 8 – 10 ori.Bila hepatică este galben-aurie și limpede. pH-ul este alcalin, de 8 – 8,6.

Compoziția bilei este reprezentată de colesterol, pigmenți biliari,săruri biliare, lecitină, acizi grași și mucină. Se mai găsesc și cloruri de Na, K sau Ca, bicarbonați și fosfați. Deoarece nu conține enzime digestive, bila nu este un suc digestiv propriu-zis.

Sărurile biliare – au acțiune de tip detergent – acestea scad tensiunea superficială a particulelor de grăsime mari, favorizând fracționarea acestora pentru emulsionare. Sărurile biliare, mai au rolul de a transporta acizii grași din interiorul lumenului, până la peretele intestinal unde vor fi absorbite.

Pigmenții biliari – biliverdina și bilirubina – produse prin distrugerea hematiilor – sunt excretate prin bilă. După eliminare, ajung în intestin și se transformă în urobilinogen (colorează urina) și stearcobilinogen (colorează materiile fecale).

Colesterolul – se găsește sub formă liberă în bilă. Provine atât din sinteza hepatică cât și din alimentație. Ajuns în intestin, colesterolul este reabsorbit sau eliminat prin materiile fecale.

Rolurile bilei

Rolul principal al bilei este de a interveni indirect în digestia și absorbția grăsimilor prin emulsionarea acestora și activarea lipazei pancreatice (o enzima secretată de pancreas cu acțiune lipolitică puternică). Odată cu absorbția grăsimilor, se absorb vitaminele liposolubile – A, D, E și K, colesterolul și fierul. Bila favorizează peristaltismul intestinal (poate produce efecte laxative) și neutralizează aciditatea sucului gastric când ajunge în intestin.

Reglarea secreției biliare

Reglarea secreției de bilă se face atât pe cale nervoasă cât și pe cale umorală. Reglarea nervoasă, este asigurată prin influența vagului. Stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic inhibă secreția biliară.

Reglarea umorală este asigurată chiar de către bilă, în principal în timpul digestie, când bila ajunge în intestin și este absorbită de sânge. Prin vena portă se va reîntoarce la ficat și va determina creșterea secreției de bilă (mecanism de feedback pozitiv). Secreția biliară mai crește și prin mecanisme endocrine – secretină, gastrină, colecistokinină, glucagonul și histamină (aceste substanțe cresc producția biliară).

CAPITOLUL 2. AFECȚIUNI ALE APARATULUI HEPATO – BILIAR

Afecțiunile hepatice, includ o largă varietate de boli ale ficatului. Afecțiunile hepatice pot fi moștenite sau dobândite ca urmare a expunerii la substanțe chimice sau virusuri. Unele boli ale ficatului au un caracter temporar și se vindecă de la sine, în timp ce altele pot dura perioade lungi de timp și pot conduce la apariția de complicații redutabile.

Afecțiunile hepatice includ:

2.1. Hepatita

Hepatita este un termen general care semnifică prezența unei reacții inflamatorii la nivelul ficatului. Hepatitele acute virale, sunt infecții virale acute sau subacute, caracteristice omului și animalelor, care afectează întregul organism, dar suferința manifestându-se cu predilecție la nivelul ficatului.

Se cunosc mai multe tipuri de virusuri hepatitice, notate cu literele mari ale alfabetului latin, cele mai cunoscute fiind cele de la A la E. Unele se transmit pe cale fecal-orală, cum este cazul virusurilor hepatice A și E, iar altele prin sange și fluide ale corpului contaminate (virusurile B, C, D).

Hepatita virală A

Virusul hepatic A (VHA) este un virus ARN, de dimensiuni mici (27nm) care aparține familiei Picornaviridae, genul Enterovirus. Calea de pătrundere a VHA în organism, este cea fecalo-orală. Infecția este favorizată de faptul că virusul are capacitatea de a rezista perioade îndelungate în mediul umed. Sursa de infecție este omul bolnav care, mai ales în perioada preicterică, este un intens excretor de virus.

Contaminarea fecală a surselor de apă, în zone cu standard igienico-sanitar scăzut, constituie modalitatea principală de infectare. Sediul inițial de replicare este intestinul, urmează apoi o perioadă scurtă de viremie, însoțită de reacție inflamatorie locală. Virusul hepatic A este răspunzător pentru aproximativ 40 – 50 % din cazurile de hepatita acută.

Perioada de incubație este de 20 – 50 de zile.

Simptome: Probabilitatea de boală simptomatică, este strict legată de vârstă: copiii mici, fac forme asimptomatice de boală în majoritatea cazurilor; la adolescenți formele acute sunt mai frecvente. Tipic, hepatita acută A, evoluează în trei stadii: pre-icteric, icteric, convalescență.

Debutul poate fi pseudo-gripal, gastro-enteric, cu febră, anorexie, astenie, apatie, disconfort digestiv (greață, vărsături, pierderea apetitului). În stadiul următor apare icterul, colorația galbenă a sclerelor (albul ochilor) și tegumentelor, urini hipercrome (închise la culoare) și scaune acolice (decolorate). Durata icterului este de 2-4 săptămâni. Convalescența este marcată de o lungă perioadă de astenie.

Hepatita virală A, evoluează în marea majoritate a cazurilor cu vindecare completă. Nu se cronicizează. Complicațiile hepatice sau extra-hepatice, apar mai ales la adulți.

Hepatita acută cu virus A durează aproximativ 4 săptămâni și majoritatea pacienților se recuperează complet în 4 săptămâni. Vindecarea este completă în 99 % din cazuri, hepatita fulminantă cu virus A apare la 1-3 persoane din 1000 și este asociată cu o frecvență a mortalității de 80 %. Infecția cu VHA nu se cronicizează, iar pacienții nu prezintă vreun risc crescut pentru ciroza hepatică sau carcinom hepatocelular.

În România peste 80% din copiii sub 10 ani au trecut prin infecție, de cele mai multe ori, forme asimptomatice.

Hepatita B (HVB)

Hepatita B este o boală datorată infecției ficatului cu virusul hepatitic B (VHB). Infecția cu virusul B poate fi acută sau cronică. În mod normal (95% din cazuri), sistemul imunitar al organismului uman este capabil să elimine virusul din organism vindecându-se complet în decurs de câteva luni. Dar în cazul în care sistemul imunitar este deficitar și nu poate lupta împotriva virusului, boala devine cronică, apărând astfel riscul de a dezvolta alte boli grave cum ar fi: ciroza hepatică, insuficiența hepatică, sau chiar cancerul hepatic.

Hepatita B acută

În faza acută a hepatitei B, inflamația evoluează rapid, iar durata este o perioadă scurtă de timp (de obicei, o recuperare totală poate apărea în maxim câteva luni). În aproximativ 6 luni, cea mai mare parte a adulților care suferă de hepatita B acută, se vor vindeca și vor dezvolta anticorpi care îi vor proteja de o nouă infectare, pentru toată viața.

Hepatita B cronică

Hepatita cronică B, apare atunci când ficatul eșuează recuperarea totală, după forma activă a hepatitei și poate evolua mulți ani, fără a genera simptome.

În cazul hepatitei B cronice, inflamația ficatului se cronicizează. În cazul în care nu este tratată corespunzător, aceasta evoluează către insuficiență hepatică, ciroză hepatică sau chiar cancer hepatic. Riscul evoluției către ciroză hepatică, sau cancer hepatic, este direct proporțional cu cantitatea de VHB (cuprins între 15 – 20%) din organism.

S-a constatat faptul că riscul de cronicizare al infecției, depinde foarte mult și de vârsta la care a fost contactată infecția. Astfel, cel mai mare risc de cronicizare îl prezintă nou-născuții infectați la naștere și copiii cu vârste de până la 5 ani.

De asemenea, pacienții care poartă un anumit tip de antigen VHB, cu vârste mai mari de 40 ani și care au valori foarte mari ale testelor enzimelor hepatice, prezită un risc crescut de evoluție către ciroză hepatică.

Pacienții de sex masculin, cu vârste de peste 40 ani, care au avut în familie cazuri de cancer hepatic, prezintă un risc crescut de evoluție către cancer hepatic.

Hepatita B cronică cunoaște 4 faze:

Faza de toleranță imună (replicativă) – caracterizată de valori normale ale transaminazelor (TGP și TGO), antigen HBs pozitic și de o viremie ridicată. La persoanele infectate în copilărie, această fază poate dura între 15 și 30 de ani.

Faza de clearance imun (imunoreactivă, hepatită cronică) – cel mai frecvent întâlnită, poate dura ani de zile. Este caracterizată de transaminaze ridicate, AgHBe pozitiv și replicare virală înaltă.

Faza de replicare virală joasă (purtător inactiv de VHB) se caracterizează prin prezența AgHBs, prin absența AgHBe, viremie nedetectabilă sau foarte joasă și valori normale ale transaminazelor.

Faza de reactivare este caracterizată prin valori ridicate ale transaminazelor, de replicare virală și de o posibilă reapariție a AgHBe. Această fază, poate fi spontană sau se poate datora unor mutații sau unor coinfecții virale.

Perioada de incubație a virusului hepatitic B

Virusul hepatitic B are o perioadă de incubație de 45 – 160 de zile, iar de obicei simptomele apar între 30 și 180 de zile de la incubarea virusului în organism. Jumătate din persoanele infectate cu acest virus nu prezintă niciun simptom.

Simptomele infectării cu virusul hepatitic B: Aproximativ 30% din bolnavi sunt complet asimptomatici. Simptomele hepatitei cronice B sunt similare celei acute, cu particularitatea că, oboseala este mai severă, și pot apărea confuzia sau dezorientarea.

Simptomele hepatitei acute B includ:

icter (îngălbenirea pielii sau a scleroticelor – partea albă a ochilor și/sau colorarea în maro sau portocaliu a urinii);

decolorarea scaunului (fecalelor);

oboseală inexplicabilă, care persistă săptămâni sau luni de zile;

simptome asemănătoare celor date de gripă, cum ar fi: febra, inapetența (lipsa poftei de mâncare), greață și vărsături;

dureri abdominale.

Aceste simptome apar după o perioadă de incubație de 1-6 luni după expunerea la virus.

Mod de transmitere: Căile de transmitere ale virusului hepatitic B sunt:

percutanat: transfuzii sangvine cu sânge infectat, prin utilizarea seringilor și acelor contaminate, manevre sângerande (la stomatolog) etc. Aceste situații sunt foarte rare în momentul de față, pentru că sângele donat, este testat și în cazul în care provine de la o persoană infectată, nu este folosit.

perinatală: de la mama infectată la nou-născut. Din nefericire, mamele pot transmite infecția fătului, în momentul nașterii. Nu se cunoaște în totalitate modul de transmitere al virusului hepatitic B la nou-născu. Mulți dintre copiii infectați cu virus hepatic B vor avea afectare hepatică pe termen lung. În prezent, toți nou-născuții sunt vaccinați antihepatitic B, la naștere și apoi în timpul primului an de viață

sexuală: contact sexual neprotejat cu o persoana purtătoare a AgHBs;

persoane care călătoresc în țări cu prevalență ridicată de hepatita B;

pacienți dializați.

Hepatita C ( HVC )

Virusul hepatitic C (HCV) este una dintre cele mai importante cauze de boli hepatice cronice pe întreg mapamondul. HVC este răspunzător de aproximativ 20% din hepatitele acute, 60 – 70% din hepatitele cronice și aproape 30% din ciroze, sau fazele finale ale bolilor hepatice și din cancerele hepatice. O caracteristică majoră a hepatitei acute C, este tendința de a se transforma în boală hepatică cronică. Cel puțin 75% dintre bolnavii de hepatită acută C, dezvoltă într-un final infecția cronică.

Virusul hepatitic C HCV – este un virus de dimensiuni mici (40-60 de nm), încapsulat, din familia Flaviviridae, genul Hepaciviridae. Datorită faptului că virusul suferă mutații rapid, modificările capsulei (inveliș exterior) proteice, îl ajută să scape de "atacul" sistemului imun. Există cel puțin 6 genotipuri majore și aproape 50 de subtipuri de HCV.

Genomul virusului hepatitei C (HCV) are sens pozitiv, al cărui ARN monocatenar are lungimea de 9.6 kb. Aproximativ 9.0 kb codifică o poliproteină formată la rândul ei din 10 proteine.

Hepatita virală C acută

Forma acută a hepatitei C se referă la primele 6 luni de la infectarea cu VHC.

Hepatita virală C acută, evoluează cu forme icterice și atipice (anicterică, frustă, subclinică, inaparentă și portaj de virus hepatic C). Din 100 de persoane infectate cu virusul hepatic C, forma manifestă, se constată numai în 20% din cazuri. Formele acute pot avea o evoluție autolimitată, cu vindecare în 10 – 30% din cazuri, celelalte avînd o evoluție spre cronicizare care are loc în 50 – 90% din cazuri, cu evoluție spre ciroză în 20 – 22 de ani sau hepatocarcinom în 28- 29 ani.

Persistența VHC pe o perioada mai lungă de 6 luni, implică o afecțiune hepatică cronică.

Hepatita virală C cronică

Inflamația cronică a parenchimului hepatic, necroza hepato-celulara și adesea fibroza hepatică care (acumularea în exces de țesut cicatricial – fibros – nefuncțional la nivelul ficatului) persistă fără ameliorare cel puțin 6 luni, cu potențial evolutiv/asociere cu ciroza hepatică determinată de infecția cu VHB.

Simptome: Ca și hepatita B, infecția hepatică cu virus C, nu prezintă de obicei simptome specifice. Foarte puțini pacienți manifestă simptome pseudo-gripale asociate cu pierderea în greutate, oboseală, dureri musculate, iritabilitate, greață, anorexie și icter în faza activă a hepatitei C (aceasta apare între 2 – 26 săptămâni de la infectare).

Simptomatologia specifică (ce apare în hepatita C cronică) presupune:

hepatomegalie

splenomegalie

steluțe vasculare

ginecomastie

Perioada de incubație și de contagiune: Virusul hepatic C are o perioadă de incubație ce variază între 14 și 180 de zile (mediu – 45 de zile). Majoritatea persoanelor infectate cu virusul hepatic C nu manifestă nici un fel de simptome, iar puținii care totuși prezintă simptome, sunt rareori diagnosticati cu hepatita C. Acest fapt se întamplă din cauza că simptomele ce apar – anorexie, oboseală, durere abdominala, icter, iritații cutanate, manifestări pseudo-gripale – sunt de obicei asociate cu alte afecțiuni.

Persoanele care suferă de hepatita C cronică prezintă un risc mai ridicat de evoluție către ciroza și cancer hepatic.

Transmitere: Transmiterea virusului hepatitei C prin sânge și organe infectate :

utilizatorii de droguri intravenos;

transfuzii de sânge – înainte de 1992;

transplant de organe de la donatori infectați cu virusul hepatitei C – înainte de 1992;

manevre medicale cu risc;

expunere profesională la sânge infectat;

nou născuți din mame infectate cu virusul hepatitei C;

relații sexuale cu persoane infectate cu virusul hepatitei C (comportamente sexuale cu risc crescut);

utilizatorii intranazali de cocaină.

Unele studii estimează că sărăcia, comportamentele sexuale cu risc crescut, nivelul scăzut de educație, statusul marital/divortul sunt asociate cu risc crescut de infectie.

Există câteva grupuri care prezintă un risc ridicat de a contacta hepatita C:

persoane care au suferit transfuzii de sânge sau transplanturi de organe;

persoane afectate de hemofilie (peste 60% din cazuri);

utilizatori ai drogurilor injectate;

personal al spitalelor;

copii născuți din mame infectate cu virusul hepatic C;

familii ale persoanelor infectate;

persoane cu parteneri sexuali multipli;

adepți ai tatuajelor și a piercingurilor numeroase.

Diagnostic și tratament: Diagnosticul infecției cu VHC este un diagnostic clinic și de laborator. Pacienții se pot plânge de astenie fizică și psihică, oboseală, somnolență, puse de cele mai multe ori pe suprasolicitarea de zi cu zi.

Infectia cu VHC se descoperă prin evidențierea anticorpilor anti VHC, printr-un test de laborator efectuat din sângele recoltat. Dacă testul este pozitiv înseamnă că persoana este infectată cu VHC și trebuiesc făcute investigații suplimentare, pentru a afla stadiul bolii și efectuarea tratamentului specific.

Dacă boala nu este diagnosticată sau nu se face tratamentul specific, boala hepatică poate să progreseze.

Evoluția bolii este accelerată de prezența unor cofactori cum ar fi: consumul de alcool, diabetul zaharat, coinfecțiile cu alte virusuri hepatitice sau HIV. În funcție de prezența acestor cofactori, riscul ca bolnavii să dezvolte ciroza hepatică este între 10% și 40%, pe când cancerul hepatic apare cu o incidență de 1-5% pe an (infecția cu VHC fiind cea mai importanta cauză de cancer hepatic în Europa).

Tratamentul cu interferon pegylat și ribavirină este aprobat și recunoscut de toate societățile internaționale de hepatologie. Scopul tratamentului actual este eradicarea VHC din organism urmată de regresia leziunilor hepatice. În prezent, se caută noi strategii de tratament pentru a obține o eficacitate mai mare, o durată mai scurtă de tratament, administrare ușoară, tolerabilitate mai bună și mai ales o aderență mai bună a pacienților.

2.2. Ciroza hepatică

Ciroza hepatică este o afecțiune cronică – degenerativă, ireversibilă și difuză a ficatului, caracterizată prin distrugerea progresivă a celulelor hepatice, pierderea elasticității (scleroza) țesuturilor, dezvoltarea unui țesut cicatrticial fibros și regenerarea anormală a celulelor ce se constituie în noduli de regenerare. Scleroza țesuturilor hepatice, împiedică circulația sangvină hepatică, ducând la hipertensiune portală – creșterea presiunii sangvine în interiorul venei care colectează sângele de la organele digestive și îl transportă la ficat.

Ciroza hepatică se manifestă prin alterarea progresivă a funcției ficatului și prin încetinirea circulației sangvine (staz), mai întâi la ficat, apoi la alte organe.

Cauzele care duc la apariția cirozei hepatice

Cele mai frecvente cauze care duc la apariția cirozei, sunt cauzate de un consum exagerat de alcool timp de mai mulți ani și de virusurile hepatitei B și C. Există situații cȃnd cauza cirozei nu este cunoscutǎ, aceeasta fiind denumitǎ ciroza criptogenicǎ.

Etiologie

Cauze virale: B,C și D (CH postnecrotică)

Cauză alcoolică (ciroză Laennec)

Cauză colestatică

ciroza biliară primitivă

ciroza biliară secundară

4. Cauză metabolică

boala Wilson

hemocromatoza

deficitul de alfa1 anti tripsină

glicogenoza

NASH

5. Cauză vasculară

ciroza cardiacă (insuf. cardiace severe)

ciroza din sd. Budd Chiari

6. Cauză medicamentoasă (metotrexat, amiodaronă, tetraclorură de carbon, izoniazidă)

7. Ciroza autoimună

8. Cauză nutrițională (denutriție, by-pass)

9. Ciroza criptogenetică (de cauză nedeterminată).

Clasificare

După dimensiunea ficatului:

– hipertrofică

– atrofică

După morfologia hepatică

– micronodulară

– macronodulară

– micro-macronodulară.

Ciroza poate fi de două feluri:

1 – Compensată (fără icter sau ascită)

2 – Decompensată:

vascular: ascită, edeme

parenchimatos: icter

Simptomatologia este dată de:

Disfuncția parenchimatoasă: sd. neurasteniform, scădere ponderală, hepatalgii, febră (citoliză intensă), prurit, epistaxis, gingivoragii.

Hipertensiunea portală: discomfort, balonări, ascită.

Tratamentul cirozei hepatice:

Tratamentul depinde ȋn principal de cauza/cauzele care a declanșat boala, precum și de prezența complicațiilor. Obiectivele tratamentului sunt de a ȋncetini extinderea țesutului fibrotic și pentru a preveni sau pentru a trata complicațiile bolii. Spitalizarea se recomandă ȋn cazul cirozei cu complicații.

Deoarece malnutriția este frecventǎ la persoanele cu cirozǎ, existența unei diete sǎnǎtoase este importantǎ în toate stadiile bolii. Este foarte importantă schimbarea stilului de viață în ceea ce privește alimentația.

Evitarea alcoolului. Persoanele cu ciroza sunt încurajate să nu consume deloc alcool deoarece acesta agraveazǎ afecțiunile hepatice.

Tratamentul pentru cirozǎ se adreseazǎ ȋn principal tratǎrii complicațiilor specifice. Pentru edeme și ascită, medicul va recomanda medicamente diuretice, care elimina lichidul din organism. Cantități mari de lichid ascitic pot fi scoase din abdomen prin aceastǎ metodǎ.

Antibioticele orale pot fi prescrise pentru a preveni infecția. Infecția severă asociată cu ascită va necesita, de cele mai multe ori, antibiotice intravenoase.

Creșterea presiunii în vena portă și ȋn venele mici din jur poate fi tratatǎ cu ajutorul medicamentelor ȋmpotriva tensiunii arteriale, pentru a putea controla creșterea presiunii ȋn venele din jurul ficatului. Acest lucru poate preveni sângerǎrile severe.

Tratament chirurgical – pentru persoanele cu ciroză avansată, tratametul chirurgical este transplantul de ficat de la un donator compatibil, în cazul în care insuficiența hepaticǎ s-a instalat. Un transplant de ficat este o procedură prin care ficatul pacientului este ȋnlocuit cu un ficat sǎnǎtos de la un donator.

Patotoligia biliară

Prin noțiunea de angiocolecistopatie, se înțelege suferința arborelui biliar extrahepatic, fenomen la care se poate adăuga și afectarea căilor biliare intrahepatice, aceasta din urmă survenind uneori și independent, fără o suferință evidentă a căilor biliare extrahepatice.

Tabloul clinic al afecțiunilor căilor biliare, include o serie de sindroame specifice și manifestări rezultate din antrenarea în suferință a altor organe, de care trebuie ținut cont în diagnosticare și la instituirea tratamentului.

2.3. Litiaza biliară

Litiaza biliară este o afecțiune destul de frecventă și reprezintă prezența de calculi (pietre) în interiorul vezicii biliare (colecistului) și a căilor biliare (conducte anatomice care transporta bila de la ficat la intestin.

Calculii biliari apar atunci când colesterolul și substanțele constituente ale bilei cristalizează, formând calculi duri în vezica biliară. Calculii se formează atunci când există o cantitate prea mare de colesterol în bilă, sau atunci când funcția vezicii biliare este alterată (nu se golește normal). Marea majoritate a medicilor consideră că inclusiv calculii de dimensiuni microscopice pot determina apariția simptomelor. Acești calculi de mici dimensiuni pot duce la formarea unui sediment denumit "nămol biliar", care poate fi adesea evidențiat la examinarea ecografică abdominală.

Calculi biliari se descriu în două mari categorii:

Calculi de colesterol (85%);

Calculi pigmentari (15%).

Factorii principali care duc, sau care contribuie la formarea calculilor de colesterol sunt următorii:

gradul de concentrare a bilei și staza din veziculă;

proporția inadecvată între colesterol, lecitină și săruri biliare, în favoarea colesterolului.

Suprasaturarea bilei în colesterol nu poate explica în totalitate procesul de formare a calculilor. Nucleația – este procesul de tranziție a colesterolului din stare solubilă în stare solidă cristalizată. În interiorul veziculei biliare anumiți compuși pot inhiba acest proces, în timp ce alții îl pot favoriza. Un bun exemplu, este mucusul, care favorizează nucleația în timp ce glicoproteinele specifice bilei, inhibă acest fenomen.

Hipomotilitatea veziculei biliarei cu stază consecutivă, este un alt factor implicat în formarea calculilor. Această condiție poate fi întâlnită atât în sarcină – după administrarea de contraceptive orale, precum și la pacienții aflați în unitățile de terapie intensivă, care primesc alimentație parenterală.

Calculii de colesterol, în funcție de compoziția chimică, sunt împărțiți în două categorii:

calculi de colesterol pur – cu un conținut de 90 – 100% colesterol;

calculi micști – cu un conținut în colesterol de 50-90%;

Factorii care duc la creșterea riscului de dezvoltare a calculilor de colesterol sunt următorii:

fibroza chistică asociată cu insuficiență pancreatică;

obezitatea;

dietele hipercalorice;

sexul feminin;

terapia cu clofibrat;

Calculii pigmentari sunt și ei de două tipuri:

calculii bruni – conțin bilirubinat de calciu și săpunuri de calciu – în formarea acestora sunt implicate bacterii.

calculii de culoare neagră – conțin bilirubinat de calciu rezultat în urma polimerizării bilirubinei ce pătrunde în bilă în exces. Aceștia apar mai ales la pacienții cu ciroză alcoolică, anemii hemolitice cronice, precum și la persoanele de varstă înaintată.

Simptome: Cel mai frecvent simptom ale litiazei biliare este durerea în zona epigastrică (zona stomacului) și în partea superioară dreapta a abdomenului, aria subcostală dreaptă, denumită medical, hipocondru drept.

Durerea poate avea următoarele caracteristici:

apare brusc în zona centrală superioară a abdomenului (zona epigastrică) și se poate întinde în partea superioară dreaptă a spatelui și în zona umărului

împiedică efectuarea unor mișcări respiratorii normale și profunde

durează de la 15 minute până la 24 ore (frecvent, durează între 1 și 5 ore)

apare noaptea, fiind atât de severă încât să întrerupă somnul

apare după mese.

Durerea asociată litiazei biliare, poate determina vărsături, care pot duce la ușurarea într-o oarecare masură a durerii și presiunii abdominale. Durerea ce asociază febră, greață și vărsături sau inapetență (pierderea apetitului alimentar), poate fi un semn de infecție la nivelul vezicii biliare (colecistită acută).

Simptomele care sugerează obstrucția canalului biliar comun includ:

îngălbenirea pielii și a porțiunii albe a ochiului (icter)

închiderea la culoare a urinii (urini hipercrome)

scaune deschise la culoare (acolice)

febra și frisoane.

Tratament: Medicamentele folosite în cazul litiazei biliare, sunt antispastice (Scobutil, Foladon, Fobenal, Papaverina). Rezultate bune se obțin cu perfuzii de Procaină în soluții glucozate și cu adaos de atropină și papaverină. După calmare se recomandă evacuarea intestinului prin clisme ușoare.

Tratamentul litiazei biliare în afara colicilor este medical și chirurgical.

Medicamentele folosite sunt antispastice mai ușoare (Lizadon, Scobutil, Foladon), eventual cu adaosuri de tranchilizante (hidroxizin, meprobamat).

Colagogele și colereticele (Anghirol, Colebil, Fiobilin, Rowachol, ulei de măsline, ceaiuri medicinale: hepatice, de sunătoare) se vor administra în perioadele de liniște. În caz de constipație persistentă se pot administra laxative neiritante.

Antibiotice nu se prescriu decât dacă apar semne de infecție. Tratamentul care urmărește dizolvarea calculilor se face cu acid chenodeoxicolic sau/și acid ursodeoxicolic și combinații ale acestora (Chenav, Lithofalk, Ursofalk). Se administrează 500 – 1000 mg/zi (4 – 8 capsule), în trei prize sau în priză unică, seara la culcare, timp îndelungat (6 luni – 2 ani).

Tratamentul chirurgical este recomandat în toate formele de litiază biliară, atât din cauza riscului mare ai complicațiilor pe care aceasta le poate genera la nivelul căilor biliare, ficatului, pancreasului și tubului digestiv, cât și din cauza evoluției, în cele mai multe cazuri, spre cancer al veziculei biliare.

Colica biliară – reprezintă un accident paroxistic dureros, ce urmează dereglărilor survenite la nivelul căilor biliare extrahepatice. Durerea este localizată în hipocondrul drept, în zona colecistului, cu iradieri frecvente în lungul rebordului costal drept, către coloana vertebrală. În situațiile în care este afectat și pancreasul, durerea iradiază în formă de evantai, către regiunea epigastrică

2.4. Colecistita

Colecistita este inflamația peretelui vezicii biliare. Vezica biliară depozitează și eliberează bila, un lichid brun-verzui produs în ficat și care ajută la digestia grăsimilor. Atunci cand organismul are nevoie de bilă pentru a digera grăsimile, vezica biliară se contractă și împinge bila în canalele biliare, care o transportă în intestinul subțire (duoden).

Există două tipuri de colecistită: colecistita acută și colecistita cronică.

Colecistita acută este inflamația bruscă a vezicii biliare, care determină dureri severe și constante la nivelul abdomenului superior. Inflamația vezicii biliare începe de obicei fără infecție bacteriană, dar în timp, se supraadaugă infecția bacteriană și poate evolua spre gangrenă și chiar perforație. Calculii biliari sunt responsabili pentru 90% din episoadele de colecistită acută, dar în cazuri rare, poate fi secundară unor tumori ale vezicii biliare.

Colecistita cronică este inflamația pe termen lung (cronică) a vezicii biliare, care determină o perioadă prelungită de durere. Aceasta se datorează episoadelor repetate de colecistită acută, care afectează vezica biliară. Pereții veziculei devin îngroșati și tari, astfel vezica biliară începe să se micșoreze și nu mai poate depozita și elibera bila.

Cauze: În majoritatea cazurilor, colecistita este datorată prezenței calculilor biliari. Colecistita se produce atunci când o piatră obstrucționează canalul cistic care transportă bila, de la vezica biliară în canalul biliar comun. Astfel bila rămâne blocată la nivelul vezicii biliare, ceea ce duce la inflamarea pereților vezicii biliare și creșterea presiunii din interiorul acesteia.

Colecistita poate fi cauzată de o infecție bacteriană , tumori sau traumatism sever la nivelul vezicii biliare.

Tratament: Tratamentul colecistitei depinde de simptome și de starea generală a pacientului. Pacienții care au calculi biliari, dar nu au nici un simptom s-ar putea să nu necesite tratament. În cazurile ușoare, tratamentul include evitarea alimentației pe gură pentru a nu solicita tractul digestiv, administrindu-se lichide și antibiotice intravenos precum și medicamente de calmare a durerii.

Colecistectomia – tratamentul principal al colecistitei acute este operația de îndepartare a veziculei biliare. Colecistectomia este o procedură sigură și care poate fi efectuată clasic – chirurgia deschisă, sau laparoscopic – mai puțin invazivă.

2.5. Angiocolita

Angiocolita este o infecție bacteriană a căii biliare principale și a căilor biliare intrahepatice.

Cauze: Angiocolita este cauzată, în general, de prezența unui corp străin în căile biliare. Cel mai des, este vorba de migrarea unui calcul vezicular în canalul coledoc (calea biliară principală), rar de o tumoră și, uneori, de o infectare cu un vierme sau cu gălbează.

Simptome și diagnostic: Angiocolita se manifestă prin febră de 40 de grade Celsius cu frisoane, asociată uneori cu dureri abdominale și cu un icter.

Tratament: Angiocolita trebuie sa fie tratată rapid cu antibiotice, datorită riscurilor de septicemie, de insuficiență renală și de colaps cardiovascular. O intervenție chirurgicală sau endoscopică, având drept scop eliminarea obstacolului în cauză, trebuie să fie realizată urgent după regresia semnelor infecției.

CAPITOLUL 3. FITOTERAPIA APARATULUI HEPATO – BILIAR

Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare și aproape imediat ce a învățat să scrie, a consemnat descrieri ale proprietăților curative ale acestora, în “tratate despre plante”.

Primul tratat despre plante cunoscut, a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani în timpul domniei împaratului chinez Chi’en Nung. Se numea Pen Tsao și conținea descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante.

Prin 2000 I.Hr., egiptenii antici utilizau plante în medicina, în cosmetica și în îmbălsămare. Grecii și romanii, au perfecționat câteva dintre aceste tehnici și au dezvoltat altele noi, proprii.

3.1. Noțiuni de fitoterapie

Deși la ora actuală există studii extrem de numeroase care fundamentează în mod științific proprietățile multor plante, mulți dintre adepții acestui gen de tratamente nu au o înțelegere corectă asupra modului cum acționează preparatele fitoterapeutice. Unii cred că forma sau aspectul plantelor trădează destinația terapeutică a plantei respective. De exemplu, dacă aspectul sau conturul unei frunze seamănă cu forma sau aspectul unui organ – poate ficat, poate stomac, poate altceva – atunci planta respectivă este un leac potrivit pentru bolile acelui organ.

Utilizarea rațională a plantelor medicinale este o condiție esențială pentru folosirea lor fără riscuri. Pentru a nu fi induși în eroare de diverse curente cu pretenții mai mult sau mai puțin științifice, rețineți:

Efectele plantelor medicinale sunt supuse legii universale a cauzalității. Nici un efect nu apare fără o cauză. Orice cauză este urmată de un efect.

Efectele plantelor medicinale, ca de altfel și ale medicamentelor, se datorează principiilor active prezente în plante. Aceste principii active sunt substanțe chimice mai mult sau mai puțin complexe. Introduse în organism sau aplicate pe suprafața corpului, aceste principii acționează asupra celulelor, țesuturilor, organelor, aparatelor și sistemelor organismului, inducând efecte în conformitate cu proprietățile lor. De exemplu, frunzele de mentă conțin uleiuri volatile, polifenoli, taninuri și flavonoizi. Taninurile explică efectul antidiareic. Flavonoizii stimulează producerea de bilă, au un efect antispastic și favorizează evacuarea bilei. Aceste substanțe motivează utilizarea mentei în afecțiunile biliare.

S-a constatat că numeroasele principii active dintr-o plantă se influențează reciproc și pot determina efecte diferite de cele la care ne-am aștepta la administrarea lor separată. Acțiunea fitocomplexelor – cum au fost numite aceste principii active care acționează împreună – se supune aceleiași legități generale a cauzalității.

Pentru folosirea rațională a plantelor medicinale este importantă cunoașterea compoziției lor chimice, a concentrației principiilor active din ele, a modului de preparare și de administrare. O întreită regulă de aur în ce privește tratamentul bolilor, valabilă nu doar în cazul folosirii plantelor medicinale, ci și al celorlalte mijloace de tratament, se poate formula astfel:

Constatarea cauzei bolii sau tulburării.

Înlăturarea cauzei.

Asistarea și susținerea organismul în vederea refacerii lui.

Avantajele fitoterapiei

Fitoterapia se bucură de o enormă simpatie. Totuși, încrederea exagerată în aceste mijloace terapeutice, acceptarea și utilizarea lor fără discernământ, poate fi periculoasă. Iată de ce folosirea responsabilă a remediilor din plante presupune cunoașterea nu doar a avantajelor, ci și a posibilelor riscuri ale folosirii lor.

Cel mai frecvent amintite avantaje sunt: remediile fitoterapeutice nu produc obișnuință, nu dau reacții adverse, nu au efecte nocive secundare, sunt mai ieftine.

Adevărul este că argumentația folosită în apărarea fitoterapiei împletește realitatea cu idealizarea. Nu despre toate remediile din plante se poate spune că nu au efecte adverse, că nu produc obișnuință și nici măcar că sunt mai ieftine.

Plantele medicinale au desigur avantaje reale față de multe medicamente de sinteză, și anume:

cu excepția plantelor toxice, plantele medicinale nu prezintă un risc atât de crescut de toxicitate cum prezintă multe dintre medicamentele de sinteză;

cu puține excepții, plantele medicinale nu prezintă un risc serios de obișnuință cum prezintă multe medicamente de sinteză;

plantele medicinale nu au, în general, efecte adverse atât de importante și frecvente cum au medicamentele de sinteză;

în sfârșit, plantele medicinale și preparatele simple din plante medicinale sunt, în general, mai ieftine decât medicamentele de sinteză.

Dezavantaje

Limitele aplicării preparatelor fitoterapeutice recunoscute de practicienii cu vederi echilibrate ar fi următoarele:

efectele se instalează mai lent;

în ciuda numărului sporit de studii științifice despre plante, efectuate și publicate în ultimii ani, există încă relativ puține cercetări și dovezi științifice indiscutabile care să constituie o bază concretă pentru stabilirea indicațiilor și dozajelor;

sunt mai puțin eficiente sau total ineficiente în tratamentul bolilor acute;

de multe ori nu prezintă siguranța unui dozaj adecvat, precis, deoarece cantitatea de principii active dintr-o plantă este variabilă și este influențată de o serie de factori greu controlabili.

Așa cum medicamentele cu constituenți toxici prezintă riscuri, tot așa și plantele care conțin principii active toxice prezintă riscuri. Ca urmare a acestui fapt, s-au raportat numeroase cazuri de intoxicații datorate folosirii plantelor medicinale.

În ultimele decenii s-au identificat zeci de plante care conțin substanțe cu acțiune toxică asupra ficatului, stomacului, intestinelor, sistemului nervos și sângelui. În cele mai multe cazuri, riscul este legat de depășirea dozei terapeutice, dar există și riscul obișnuinței.

Greșeli frecvente în folosirea preparatelor fitoterapeutice:

folosirea pe durată nelimitată sau pe o durată foarte lungă;

folosirea în cantități sau doze excesive;

folosirea nediscriminatorie, fără a ține seama de potențialul toxic al unor plante;

aprovizionarea din surse nesigure;

aplicarea exclusi vă a remediilor din plante, refuzul nejustificat al medicației sau intervenției recomandate de medic.

Reguli pentru folosirea în siguranță a plantelor medicinale.

Pentru folosirea rațională a remediilor din plante și pentru reducerea la minimum a riscurilor este indicat să aveți în vedere următoarele principii și recomandări:

ceaiurile sau plantele medicinale nu trebuie considerate un panaceu (remediu universal, bun în toate bolile).

ceaiurile din plante nu trebuie folosite ca tratament de bază al unor boli severe.

preparatele fitoterapeutice pot fi folosite în tratarea bolilor ușoare.

în bolile severe se vor folosi ca tratament adjuvant și numai cu acordul medicului.

fiți conștienți de toxicitatea unora dintre plantele medicinale și folosiți numai ceaiuri fără constituenți toxici.

folosiți numai ceaiuri preambalate, standardizate;

evitați ceaiurile a căror proveniență este dubioasă, vândute „la grămadă”.

citiți cu atenție eticheta de pe ambalaj.

nu folosiți mai mult de 1-2 cești de ceai, în mod regulat.

femeile însărcinate și copiii mici trebuie să manifeste o precauție deosebită în folosirea ceaiurilor medicinale, deoarece puține dintre ele au fost testate pe deplin.

folosirea unui ceai medicinal în tratamentul unei anumite boli nu trebuie să înlăture sfatul unui medic competent.

amânarea tratamentului medical de specialitate poate fi periculoasă în cazul unor boli severe.

Forme fitoterapice

Maceratul – este soluția extractivă cea mai simplă, obținută din plante la temperatura mediului ambiant. Acest procedeu este indicat pentru speciile de plante care conțin substanțe active care se extrag la rece, ca de exemplu: nalba mare, inul, vâscul s.a. Materia primă vegetală fragmentată sau întreagă se menține în contact cu cantitatea de apă potabilă prescrisă, un timp de 2-12 ore, agitând din când în când. Se filtrează prin tifon și se administrează în aceeași zi. Infuzia se recomandă de obicei să fie preparată din flori, sau din parțile de plantă cu țesuturi fragile (frunze, muguri, părți aeriene). Materia primă fragmentată, se umectează cu 3 părți apă călduță. După 5 minute, se introduc într-un vas, preferabil din porțelan, care a fost încălzit în prealabil cu apă clocotită. Peste plante, se toarnă apa clocotită și se acoperă vasul. Se lasă în repaos 10-15 minute. Se filtrează prin tifon, care se stoarce ușor.

Decoctul – este tot o soluție extractivă apoasă obținută la cald, din materia primă vegetală fragmentată umectată, dar menținând la fierbere cu cantitatea de apă prescrisă. Prepararea decoctului durează timp de 15-30 minute la foc domol, în cazul în care nu se prescrie alt timp. Soluția extractivă apoasă astfel obținută, se filtrează fierbinte, apoi peste plantele ca atare sau în amestec se mai aduce o cantitate de apă pentru a completa apa de evaporare. Acest procedeu se întrebuințează în special, în cazul materiilor prime vegetale cu consistență dură: rădăcini, scoarță (coji), unele fructe și semințe. Toate aceste tipuri de soluții extractive, se prepară maximum pentru o zi, se păstreaza la frigider, apoi se aduc la temperatura camerei, se îndulcesc cu zahăr și miere, ciclamat de sodiu sau aspartam în cazul diabeticilor, în cazuri de diaree sau nu se îndulcesc deloc dacă se prescrie aceasta.

Tinctura – este o soluție extractivă hidroalcoolică obținută la temperatura camerei prin percolare (în industrie) sau prin macerare în farmacia casei. Timpul de macerare durează 7 – 10 zile și se folosește alcool 40 – 70 grade în cazul în care nu se prescrie altă concentrație. Pentru plantele medicinale cu acțiune blândă, se folosesc 20% plante, iar pentru cele cu acțiune puternică 10%. După aceea se filtrează și se lasă să se sedimenteze la loc rece. Se pastrează în sticle brune, închise la culoare. Se administrează sub formă de picături.

Siropul – face parte din categoria soluțiilor extractive apoase și se obține din macerate, decocturi sau sucuri de plante la care se adaugă 64% sută zahăr, pentru a-i asigura o bună consevare în timp. În sirop, se pot adauga tincturi sau alte substanțe medicamentoase, pentru a le mări eficiența.

Vinul medicinal – este o formă farmaceutică obținută din materii prime vegetale fragmentate, dar macerate în vin de bună calitate. Este destinat uzului intern, în special pentru stimularea apetitului, în care scop se administrează cu jumătate de oră înainte de masă. Nu se recomandă celor cu gastrite acide, hipertensivilor, în hepatite, gravidelor, mamelor care alaptează, copiilor.

Oțetul aromatic – se prepară prin macerarea plantelor în oțet de vin, în cantitate de 50-100g, plante mărunțite la 1 litru oțet. Macerarea durează 7 – 8 zile, după care se filtrează prin tifon, iar la sfîrșit conținutul se presează. Se utilizează sub formă de fricțiuni.

Uleiul medicinal – se obține prin macerarea plantelor în ulei comestibil, timp de 4 – 6 săptămâni. Astfel se prepară uleiul de sunătoare, mușețel sau din alte plante. Se folosesc pentru îngrijirea unor plăgi greu vindecabile, în arsuri sau în degerături.

Inhalația – se obține din plante medicinale bogate în uleiuri volatile, sau chiar din amestec de uleiuri volatile care se pun în vase smălțuite și cantitatea de apă clocotită prevazută. Vaporii de apă saturați în uleiuri volatile, acționează prin inhalare, pătrunzând în căile respiratorii.

Gargarismele – se prepară sub formă de infuzie sau decoct din plante și se utilizează sub formă de gargară în stomatite, gingivite, afte bucale, amigdalite, abcese dentare etc.

Cataplasmele, prișnițele sau compresele – sunt destinate uzului extern și se obțin din soluții extractive apoase sau hidroalcoolice, cu care se îmbibă o bucată de tifon sau pânza curată și se aplică direct pe piele pentru a obține un efect revulsiv, emolient sau antiinflamator. În același mod se aplică și unele măști cosmetice din plante.

Băile fitoterapeutice – sunt forme de utilizare a plantelor medicinale și aromatice destinate uzului extern. Pentru a obține un amestec de plante pentru băi (ceaiuri balneologice), plantele fragmentate se introduc într-un săculeț de tifon dublu. După umectare, săculețul cu plante se fierbe, conform indicației 10 – 30 minute, la foc domol, in 3 – 5 litri apă. Totul se toarnă în cada de baie, cu apa la o temperatură potrivită.

Băile locale – se prepară la fel ca băile de plante, dar în cantități mai mici de lichid și se recomandă în cazul unor traumatisme locale, plăgi purulente, hemoroizi etc. Există numeroase alte forme de prelucrare și administrare a plantelor, dar care aparțin domeniului industriei farmaceutice.

Măsuri orientative:

1 linguriță = 5 ml lichid sau 1-3 g plantă uscată (cca. 1 g flori și frunze subțiri, 2 g frunze și ramuri, 3 g scoarțe și rizomi)

1 lingură = 15 ml lichid sau 5-10 g plantă uscată

1 vârf de cuțit = 0,5-1 g plantă uscată

1 cană = 200-250 ml lichid.

20 picături apă distilată = 1 g

50-60 picături tinctură (în funcție de concentrația de alcool) = 1 g

3.2. Principiile active din plante medicinale

Principiile active ale unei plante medicinale, sunt compușii care îi conferă acesteia eficacitate, cărora planta le datorează puterea ei de vindecare. Cu ajutorul infuziilor, bunicile noastre dinamizau principiile active din plante, fără să știe acest lucru.

De asemenea, farmaciștii știau că principiile active ale unei plante, extrase și dizolvate în apă clocotită, sunt asimilate mai bine de organism. Pe lângă infuzie, decoctul folosit de chinezi, urmărea același obiectiv, planta fiind lăsată în contact cu apa în fierbere, un timp mai îndelungat.

Tehnologiile moderne din zilele noastre, permit prin izolarea acestor principii, producerea unor extracte de o calitate excepțională,chintesențe ale virtuții plantei. Folosind instrumentele de analiză de care dispunem, putem înțelege mai bine eficiența unei plante, prin izolarea principiilor ce o compun.

În disfuncțiile hepato-biliare, numeroase specii de plante medicinale, sunt recomandate ca adjuvant. Cele mai utilizate sunt plantele cu proprietnăți coleretice (care stimulează formarea bilei) și colagoge (care facilitează evacuarea căilor biliare), care asigură un flux optim al bilei. Alte plante medicinale au efecte antispastice, iar altele sunt utilizate ca adjuvante contra depunerii calculilor biliari.

De regulă, tratamentul se face în cure de lungă durată, infuziile se beau calde, bine îndulcite cu zahăr sau de preferință cu miere. Ca particularitate, pentru ca lichidul să pătrundă mai ușor prin canalul coledoc, se recomandă ca primul ceai să se bea dimineața, la sculare, pe stomacul gol, după care să se stea culcat pe partea dreaptă jumătate de oră.

Stimulente ale funcției hepatice

Fitoterapia recomandă mai multe plante cu proprietăți hepatoprotectoare, care contribuie parțial și la regenerarea celulei hepatice, utile celor care au ficatul sensibilizat în urma unor hepatite sau altor afecțiuni hepatice.

Fructus Cardui mariani – Armurariul

Armurariul face parte din familia Asteraceae, fiind o plantă care se folosește de peste 2000 de ani pentru menținerea sănătății ficatului.

Compoziție: Semințele de armurariu conțin silimarină (silibină, silicristină, silidianină), bioflavonoide, aminoacizi (glicină, leucină, cisteină, tiramină), acid glutamic, acid fumaric, saponine, steroli, tocoferol.

Acțiune: Armurariu are acțiune hepatoprotectoare, de reconstrucție a celulei hepatice, în hepatitele virale tip A, B, C inhibă replicarea virușilor hepatici, reglarea digestiei, creșterea tensiunii arteriale, puternic efect antitoxic, împiedică pătrunderea substanțelor toxice la nivelul ficatului și favorizează eliminarea acestora, stimulează activitatea vezicii biliare și combate riscul apariției calculilor biliari.

Indicații terapeutice: Preparatele cu armurariu sunt indicate în hepatite cronice, ciroze, insuficiențe hepatice, protejează ficatul de efectele nocive ale chimioterapiei, eficient in intoxicații accidentale cu ciuperci otrăvitoare, adjuvant în intoxicații cu diverse substanțe toxice (medicamente hepatotoxice, plumb, etanol, tetraclorură de carbon), adjuvant în alcoolism, digestie dificilă, constipație, hipotensiune arterială, adjuvant în caz de cancer, în tratarea bolilor de piele în general (psoriazis, vitiligo), deficite imune, hiperolesterolemie.

Administrare:

Decoctul se prepară dintr-o linguriță cu vârf din semințe zdrobite la o cană cu apă clocotită; se lasă să dea o dată în clocot, apoi se strecoară și se beau două cani pe zi.

Infuzia se prepară dintr-o linguriță de semințe măcinate peste care se toarnă o cană de apă clocotită; se lasă la infuzat 10 – 15 minute.

Pulberea de semințe măcinate din care se iau 1-2 grame pe zi cu o jumătate de oră înainte de mesele de prânz și de seară; pulberea se ține sub limbă 5-10 minute după care se înghite cu apă.

Tinctura de armurariu se administrează câte o linguriță dizolvată într-un pahar de apă timp de trei săptămâni cu 2 săptămâni pauză.

Precauții și contraindicații: Armurariul este lipsit de efecte secundare, putând fi folosit atât pe timpul sarcinii cât și al alăptării. Foarte rar, la doze mari, s-au semnalat scaune diareice și hipertensiune arterială.

Produse farmaceutice care conțin silimarina:

▪Silimarina – comprimate ( Ozone );

▪Hepafoprotect – comprimate ( Biofarm );

▪Plavobil – comprimate ( Plantavorel );

▪Denoxinal – tablete (Walmark);

▪Legalon – drajeuri (Madaus);

▪Silymain Instant – pulbere efervescenta (Sedico Impex);

▪Armurariu – capsule (Laboratoarele Medica);

▪Armuhep – capsule (Hofigal);

▪Silivit F – capsule (Vitacare);

▪Sanohepatic – capsule (Zdrovit);

▪Hepatofalk – capsule (Dr.Falk Pharma );

▪Hepato Drainol – soluție orala și soluție injectabila (Lab. Boiron);

▪Ceaiuri (de armurariu, hepatic, hepato-biliar etc.)

▪Tincturi (Tinctura de armurariu, Tinctura pentru ficat);

Thymus serpyllum – Cimbrișor

Cimbrișorul își are originea de pe țărmul mediteranean, fiind utilizat încă de pe vremea străvechii civilizații mesopotamiene. La noi a venit în secolul al XI-lea. Numele românesc cimbrișor este diminutivul derivat din cimbru. Originea latinescului Thymus se presupune că vine din grecescul thyo, ce înseamnă parfum.

Compoziție: Cimbrișorul conține ulei volatil (timol, carvacrol), acizi cafeic și rozmarinic, tanin și serpilină.

Acțiune:Cimbrișorul este o plantă foarte mult utilizată în fitoterapie. Ceaiul obținut dintr-o linguriță de cimbrișor uscat, infuzat într-o cană cu apă clocotită, are o acțiune diuretică, coleretică, stomahică, antihelmintică și antiseptică.

Indicații terapeutice: Preparatele fitoterapeutice pe bază de cimbrișor se recomandă în tusea spastică, convulsivă și astmatică, în caz de reumatism, alcoolism, stimuleaza ciclul lunar și secreția de lapte la femeile care alăptează.

Este, în același timp, tonic nervos și reconfortant general. Ajută în cazul durerilor de cap, migrenelor, epilepsiei.

Precauții și contraindicații: Având în vedere conținutul de energie caldă ce-l posedă cimbrișorul, care ar putea agrava senzațiile de caldură excesiva (în perioada caniculară) sau unele afecțiuni cardio-vasculare nu se recomandă consumul exagerat. Nu se recomandă administrarea ceaiului de cimbrișor în perioada de sarcină. Acesta poate grăbi nașterea. Este contraindicat persoanelor ce suferă de insuficiență pancreatică sau gastrică severă.

Produse farmaceutice care conțin cimbrișor:

Cimbrișor capsule – MEDICA

Tinctura de Cimbrișor – DACIA PLANT

Ceai cimbrișor – Fares

Ulei Esential De Cimbrișor – HERBAVIT

Hypericum perforatum – Sunătoare

Sunătoarea este o plantă erbacee răspândită pe pășuni, prin grădini sau la marginea drumurilor, întâlnindu-se din zona de câmpie până la cea subalpină, dar mai ales în zona deluroasă.

Compoziție: Sunătoarea conține uleiuri volatile, flavonoide, hiperină, acizi organici (cafeic, clorogenic), taninuri, derivați antracenici (hipericina, pseudohipericina), rezine, colină, betacaroten, fitoncide.

Acțiune: Datorită prezenței acidului clorogenic, hipericinei și pseudohipericinei sunătoarea are acțiune antiseptică, antiinflamatorie, decongestivă, dezinfectantă, astringentă, antidiareică, cicatrizantă.

Datorită substanțelor amare are acțiune colagogă, stimulentă a digestiei, scade aciditatea gastrică, flavonozidele au acțiune vasodilatatoare, hipotensivă, ajută la eliminarea surplusului de apă din organism, iar datorită uleiurilor volatile și a colinei are acțiune calmantă și sedativă asupra sistemului nervos.

Indicații teraputice: Sunătoarea este recomandată în afecțiuni digestive (gastrite hiperacide, ulcer gatro-duodenal, enterocolite, dischinezii biliare, hepatite), retenție hidrică (edeme, ascită), hipertensiune arterială de cauză nervoasă, distonii neurovegetative, agitație psihomotorie, atacuri de panică, stări depresive, irascibilitate, insomnie, tulburări nervoase de menopauză.

Administrare: Infuzia se prepară dintr-o linguriță de plantă mărunțită la o cană de apă clocotită, lăsată la infuzat 15-20 de m inute, apoi se strecoară și se consumă 2-3 căni pe zi.

Precauții și contraindicații: În perioada administrării oricărui preparat pe bază de sunătoare (creme, unguente, ulei, tincturi, infuzii) se evită expunerea la soare datorită efectului de fotosensibilizare (poate să apară dermita alergică solară, poate agrava diverse boli de piele: vitiligo, psoriazis, dermatoze).

Tratamentul cu sunătoare este bine să nu dureze mai mult de 2 luni cu o lună pauza, după care se poate relua pentru a evita apariția unor simptome nedorite: nevralgii, dureri de cap, fotosensibilizare (fenomenul de sensibilizare la lumină).

Produse farmaceutice care conțin sunătoare:

Sunătoare – capsule – DACIA PLANT

Hypericum Extract (Sunătoare) – capsule – ROTTA NATURA

Spirulina Și Sunătoare – capsule – ALEVIA

Sunătoare – ceai – LARIX

Ceai Sunătoare – ceai – FARES

Ulei De Sunătoare – NERA

Extract Uleios de Sunătoare – SOLARIS

Tinctură De Sunătoare – DACIA PLANT

Chelidonium majus – Rostopască

Rostopasca este o plantă erbacee care înflorește la sfârșitul primavării. Originară din Europa, Asia și Africa de Nord, ea crește în apropierea așezărilor umane, în locuri umbrite, umede. Rostopasca crește până la o înâlțime de 30-80 de cm, iar din tulpină cresc numeroase ramificații.

Compoziție: Compușii activi sunt din rostopască sunt: alcaloizii (protopina), chelidonină, saponozide, enzime, rezine, acidul chelidonic, acid nicotinic, acid ascorbic și carotenoizi.

Acțiune: Preparatele pe bază de rostopască au efecte vasodilatatoare, antispastice, analgezice și stimulează secrețiile digestive. Extern, are acțiune: antiseptică, antibacteriană, regenerantă, cicatrizantă, antitumorală.

Indicații terapeutice: Rostopasca este recomandată în terapia naturistă a afecțiunilor hepatice, în procesul de cicatrizare a unor boli de piele, negi, în cazurile de icter, constipație, reumatism etc.

Administrare: Infuzia se obține dintr-o linguriță de plantă uscată și mărunțită la o cană de apa clocotită, lăsată la infuzat 2-3 minute, se strecoară și se bea cu înghițituri mici.

Tinctura se prepară din plantă uscată (15 linguri pulbere) sau planta proaspata (conserva cel mai bine proprietatile curative ale plantei), pusa intr-un borcan fara sa se inghesuie, peste care se toarna alcool de 60 de grade, se inchide borcanul ermetic, se lasa la macerat 2- 3 saptamani, apoi se filtreaza si se imbuteliaza in sticlute inchise la culoare; se administreaza de 3-4 ori pe zi cate 50-100 picaturi (1- 2 lingurite) pe zi, diluate in putina apa.

Frunzele proaspete zdrobite pot fi folosite sub forma de cataplasma pe zona afectata; sucul proaspat extras din frunze verzi poate fi folosit în uz extern pentru tratarea diverselor afectiuni ale pielii sau mucoaselor; sub forma de instilații la nivelul ochilor (deși este foarte neplăcut s-a dovedit eficient în tratarea cataractei).

Precauții și contraindicații: Preparatele din rostopască trebuie administrate intern doar cu avizul unui specialist în medicina plantelor. În doze mari, toxice, alcaloizii pot determina purgații violente, colici, scaune cu sânge.

Produse farmaceutice care conțin rostopască:

▪Hepatobil V , tablete (Plantavorel);

▪Piavobil , comprimate (Plantavorel);

▪Hepatofalk, capsule (Dr. Falk Pharma);

▪Iastamix, granule pentru soluție orală (Antibiotice Iași);

▪Hepato Drainol, soluție orală și soluție injectabilă (Lab. Boiron);

▪Tincturi (Tincturi de rostopască, Tinctura pentru ficat);

▪Ceaiuri (Ceai de rostopască, Ceai Hepatocoi, Ceai Hepatic).

Ghințura – Gențiana

Denumiri populare – ghimbire de munte, abramească, cahincea, dantură, fierea pământului, iantura, strigoaie, ochincea, tintaura, lumânărica pământului etc.

Este o plantă medicinală cu proprietăți tămăduitoare, răspândită în munții Carpați, crește spontan, la altitudini înalte însorite, pe grohotișuri, pe coastele ierboase, la marginea pădurilor însorite, recoltarea prea mare a plantei, datorită calităților terapeutice excepționale, și în scopuri comerciale, a făcut ca planta să fie tot mai rară, pe cale de dispariție, de aceea este ocrotită de lege, fiind considerata monument al naturii, recoltarea ei din flora spontana fiind interzisă.

Planta este protejată, fiind ocrotită prin lege în mai multe țări, crește în rezervații naturale, și se încearcă aclimatizarea ei în grădini sau rezervații naturale, ghințura în scopuri medicinale este cea cultivată și se găsește în magazinele naturiste.

Se cunosc mai multe specii de ghințură, toate sunt considerate cu calități medicinale, iată câteva dintre ele:

gențiana lutea – ghințura galbenă;

gențiana punctata – ghințura pătată;

Gentiana Lutea – Ghințura galbenă

Este o plantă cu tulpină dreaptă, cilindrică, erectă, poate atinge 1-1,5 metri înălțime, frunzele sunt verzi – albăstrui, eliptice, mari, late, dispuse în perechi, florile sunt mari de culoare galbenă, sunt așezate în buchete dese la baza perechilor de frunze, ghințura, înflorește în vara în iulie și august.

În scop terapeutic se folosește rădăcina, care se recoltează de la sfârșitul lui august și până toamna târziu la finele lui octombrie.

Conținutul chimic al rădăcinilor:

glucide (gentianoză, gentiobioză), pectine, mucilagii;

glicozide amare (gentiopicrină, amarogentină, gentiamarină, geotiocaulină);

substanțe colorante (gentisina, gentlina);

alcaloizi (gentianină), taninuri, holozide, steroli;

ulei volatil;

vitamine (C, PP);

săruri minerale.

Principii active – proprietăți

Rădăcina este lungă și foarte groasă, este folosită în medicină, datorită substanțelor valoroase pe care le conține, este bogata în – substanțe amare, taninuri, uleiuri eterice, minerale, pectină, zaharuri, – aceste substanțe îi conferă calități de – tonic amar, antitermic, antihelmintic, stomahic, colagog.

Proprietățile medicinale ale acestei plante sunt deosebite, preparatele din ghințură – ceai la rece, pulbere, tinctură, decoct, vin – sunt benefice după cum urmează:

afecțiuni ale ficatului: ciroză hepatică, dischinezie biliară;

afecțiuni ale stomacului și intestinelor: gastrită hipoacidă, balonări, digestie lentă sau dificile, anorexie, diaree;

stimulează pofta de mâncare, fiind recomandate în anemie;

afecțiuni ale rinichilor: stimulează contracția vezicii urinare, și a vezicii biliare,

combat paraziți intestinali;

tratează răceala, gripa, guta;

eficiente în convalescență;

depresie, nevroze, oboseală cronică.

Această specie este apreciată pentru capacitatea deosebită de a mării numărul globulelor roșii, și de a scădea numărul globulelor albe, stimulând capacitatea organismului de a se apăra de microbi și infecții.

Prepartate și recomandări

Preparatele din rădăcină de ghințură nu se prepară termic.

Ceai la rece din rădăcină de ghințură – 1/2 linguriță de rădăcină uscată și mărunțită, la 250 ml apă rece, se pune la macerat 8 ore, se bea de trei ori pe parcursul unei zile înainte de mesele principale – stimulează ficatul, ajută la tratarea bolilor hepatice și de inimă.

Pulbere din rădăcină de ghințură – rădăcina uscată se macină fin, din această pulbere se ia cate 1/2 linguriță, cu un pahar de apă – combate frisoanele și împotriva viermilor intestinali.

Vin de rădăcina de ghințură – 50 gr de rădăcină uscată și mărunțită, la 1 litru de vin, se lasă la macerat o săptămână, se agită în fiecare zi, se filtrează, și se ia câte o linguriță înainte de mesele principale cu o jumătate de oră, se poate lua cu puțină miere de albine.

Tinctura din rădăcină de ghințură – 20-25 gr de rădăcină uscată și mărunțită, la 100 ml alcool alimentar de 70 de grade, se pune la macerat într-o sticlă închisă la culoare 14 zile, se agită zilnic, se filtrează și se păstrează în sticluțe mici închise la culoare în locuri reci, se iau 10-20 înainte de mese – stimulează pofta de mâncare, ușurează digestia.

Contraindicații

Ghințura galbenă este contraindicată femeilor însărcinate, deoarece poate produce contracții uterine. Totodată, în doze mari de peste două grame pe zi, planta este contraindicată persoanelor foarte slăbite, cașectice, deoarece efectul său tonic amar foarte puternic este greu de suportat de un organism devitalizat.

Se administrează cu prudență și în timpul crizelor biliare, deoarece poate agrava durerile.

Produse farmaceutice care conțin ghințură:

Calmogen Plant, 20 capsule – Omega Pharma

Tinctură de ghințură – FARMANATPOIENI

Tinctură de ghințură – Faunus Plant

Tinctură de ghințură – Dorel Plant

Ceai de Ghințură 50g – rădăcină – Stefmar

Ceai de ghințură, 80g – Plafar

Rosmarinus officinalis – Rozmarin

Descriere

Rozmarinul este o plantă erbacee de origine mediteraneană, plăcut mirositoare. La noi în țară se cultivă ca plantă medicinală, condimentară și ornamentală.

Tulpina, cu ramuri arcuite sau ascendente, poate ajunge până la 60 – 150 cm. În partea de jos, scoarța este exfoliată, iar în partea superioară este acoperită cu peri de culoare cenușie.

Frunzele, care rămân verzi și pe perioada iernii, sunt liniare, având lungimea de 2 – 3 cm și seamănă cu acele coniferelor.

Florile sunt de culoare albăstrui – deschis, ușor violacee, formând un spic. În scop terapeutic se utilizează partea aeriană a plantei.

Compoziție

Rozmarinul conține un ulei volatil, reprezentat prin borneol, camfor, eucaliptol, flavonoizi, acid rozmarinic, principii amare, rozmaricină și substanțe di – și triterpenice.

Acțiune

Preparatele din rozmarin stimulează secreția sucurilor digestive, au proprietăți coleretice, colagoge, antiseptice și diuretice.

Uleiul volatil stimulează activitatea psihică și îmbunătățește oxigenarea creierului.

Indicații terapeutice

Preparatele din rozmarin sunt indicate în afecțiunile căilor biliare și hepatice, în anorexie, afecțiuni ale stomacului, rinită cronică. Ceaiul de rozmarin are multiple proprietăți:

tonic – amar, colagog – coleretic, hepatoprotectoar;

îmbunătățire a irigării și oxigenării cerebrale;

de stimulare a sistemului nervos central;

vasoprotectoar a circulației periferice (arteriolară și capilară);

tonifiant și reconfortant;

antiseptic (efecte antimicrobiene, antifungice și antivirale);

diuretic;

antioxidant.

Uleiul volatil se recomandă în stările de debilitate fizică, astenie și în convalesceță.

Administrare:

Infuzia se prepară din 1 linguriță de frunze uscate și mărunțite la o cană cu apă. Se beau 1-2 căni pe zi.

În rinita cronică se pot face inhalații cu ceai preparat din 1 lingură de frunze la 1 cană cu apă, după o fierbere de 5 minute.

Efectul tonifiant se obține prin efectuarea unor băi în care s-a adăugat ceai sau extract de rozmarin. Aceste băi se fac în cursul dimineții.

Precauții și contraindicații

Depășirea dozei terapeutice poate duce la apariția convulsiilor, de aceea utilizarea uleiului volatil trebuie făcută cu maximă atenție.

Produse farmaceutice care conțin rozmarin:

Rozmarin, 30 capsule – Pro Natura

Ulei esențial rozmarin 30 capsule – VITACARE

Gemoderivat mladițe rozmarin 30 monodoze 1.5ml HOFIGAL

Extract din mlădițe de ROZMARIN, 15ml -Plant Extrakt

Ulei esential de Rozmarin, 10ml – Fares

Ulei volatil rozmarin 10ml – Solaris

Ulei rozmarin 10ml STEAUA DIVINA

Ulei rozmarin 60ml RAO ERBE

Tinctură de Rozmarin 50 ml – Hofigal

Rozmarin tinctură 50ml – Dacia Plant

CEAI ROZMARIN 50g DACIA PLANT

Ceai de Rozmarin – Hofigal

Calculoză biliară

Plantele recomandate în cazul calculozei biliare, pot ajuta la micșorarea depunerilor sau chiar la eliminarea calculilor.

Stigmata Maydis – Mătase de porumb

Porumbul este o plantă cerealieră cultivată de peste 5000 de ani, adusă de pe continentul American pe tărâmul European de către Cristofor Columb cu ocazia primei expediții în Cuba (1492). În scop terapeutic se folosesc florile femele ale porumbului, stigmatele filiforme, subțiri ca un fir de ață, care apar în timpul înfloririi numite, impropriu, mătasea porumbului (culeasă de la planta încă verde neajunsă la maturitate).

Compoziție: În compoziția mătasei de porumb intră flavonoide, saponine, taninuri, rezine, uleiuri volatile, alantoină, ergosterină, betaină, proteine (zeina, principala proteină a bobului de porumb, cu un conținut important de acid glutamic și leucină), săruri de potasiu, minerale (fier, fosfor, magneziu, zinc), carotenoizi, vitamine de grup B, vitamina E, C, A, hidrocarburi, amidon .

Acțiune: Fitoterapia cu mătase de porumb are acțiune diuretică, antispastică, mărește secreția biliară, împiedică depunerea sărurilor în bilă, îmbunătățește funcția ficatului, purgativă, diminuează conținutul de glicogen din sânge, datorită conținutului de vitamina K, are acțiune hemostatică, fiind utilă în dereglari menstruale, la menopauză, hematurie (sânge în urină).

Indicații terapeutice: Mătasea de porumb este recomandată în caz de cistite, infecții urinare, prostatite, nefrite, cure de detoxifiere, hipertensiune arterială, boli cardiovasculare, edeme renale sau cardiace, edeme generalizate, ascită, artrite, reumatism articular, obezitate.

Administrare: Infuzia se prepară dintr-o linguriță de plantă uscată la o cană de apă clocotită care se infuzează 2 minute, apoi se strecoară și se consumă 1 – 3 căni pe zi.

Decoctul din mătase de porumb se obține din 30 grame de planta uscată la 1 litru de apă, se fierbe la foc domol timp de 2 ore și se bea pe parcursul unei zile în caz de colică renală, microlitiază renală, cistite, infecții urinare.

Produse farmaceutice care conțin mătase de porumb:

Mătase de porumb – 30 capsule – Pro Natura

Mătase porumb extract – 70 capsule – Herbagetica

Ceai Mătase De Porumb – 50gr – STEFMAR

Ceai mătase de porumb – 20 plicuri – Fares

Mentha piperita – Menta

Menta este o plantă ierboasă care crește în culturi. În popor i se mai spune și izmă de grădină, sau izmă bună. În scopuri medicinale, de la mentă se folosesc frunzele și partea aeriană în totalitate.

Compoziție: Frunzele de mentă conțin o cantitate mare de uleiuri volatile, substanțe polifenolice, taninuri, flavonoizi și principii amare. Uleiul volatil din mentă este compus din mentol, mentonă, mentofuran, carvacrol, timol. Datorită conținutului său în uleiuri volatile este mult folosit nu doar ca medicament, ci și ca aromatizant în industria cosmetică și alimentară.

Acțiune: Mentolul produce o ușoară anestezie a mucoasei gastrice, motiv pentru care preparatele din mentă au acțiune antiemetică. Menta stimulează secreția și eliminarea bilei datorită prezenței compușilor flavonoizi. Menta mai are proprietăți antifermentative, dezinfectante – datorate în principal taninurilor – precum și proprietăți spasmolitice. Mentolul aplicat local are efect antiseptic, analgezic și decongestionant al căilor respiratorii. Există unele studii care arată că mentolul din mentă are proprietăți anticancerigene.

Indicații terapeutice: Preparatele fitoterapeutice din mentă sunt utile în boala diareică, bolile vezicii biliare, pentru combaterea grețurilor sau colicilori inclusiv în cazul colonului iritabil. Mentolul în soluție diluată poate fi administrat ca antiseptic, analgezic și decongenstionant în afecțiunile inflamatorii ale nasului, sinusurilor și căilor respiratorii.

Administrare: În tratamentul aerofagiei, digestiei leneșe, eructației persistente, flatulenței și al problemelor secreției biliare:

Infuzie: Puneți 1 lingură mică de frunze uscate la 150 ml de apă clocotită. Lăsați să infuzeze timp de 10 – 15 minute. Strecurați. Beți câte o cană după fiecare masă principală. Pentru un efect tonic: beți câte 2 căni după mese. Pentru efect sedativ: beți 1 cană seara.

Precauții și contraindicații: Utilizarea frunzelor, proaspete sau uscate, nu prezintă nici un risc. Totuși, uleiul esențial trebuie administrat intern doar sub supraveghere medicală. Uleiul esențial, este contraindicat copiilor mici. Uleiul esențial poate exacerba problemele de reflux gastric.

Produse farmaceutice care conțin mentă:

Tinctura de Mentă – Dacia Plant

Tinctura De Mentă 50ml FAVISAN

Ceai de Mentă – 20 plicuri, Fares

Ceai De Mentă – 50g DACIA PLANT

Ceai Premium de Mentă Ecologic/Bio 12dz SONNENTOR

Ulei de mentă 10ml – Uz Intern FARES

Ulei Esențial De Mentă Eco/Bio 10ml MAYAM

Ulei Esențial de Mentă 10ml TRIO VERDE

Phyllytis scolopendrium – Năvalnicul sau Limba Cerbului

Descriere:

Limba cerbului este o specie de ferigă veșnic verde, preponderent europeană, ea mai fiind cunoscută la noi sub numele de năvalnic. Aceasta crește în principal în zonele umbroase din pădurile de fag și se numără printre cele mai cunoscute plante medicinale românești.

Planta de limba cerbului are numeroase beneficii atât în uz intern, cât și în uz extern. Medicii o recomandă pentru efectele sale detoxifiante asupra ficatului, vezicii biliare și rinichilor.

Indicații terapeutice

Limba cerbului are proprietăți medicinale deosebit de puternice, mai ales rizomii și fructele, care conțin vitamine, izoflavone, mucilagii și taninuri. Acestea au efecte antiinflamatorii, diuretice, detoxifiante, astringente și cicatrizante. Limba cerbului este indicată în următoarele afecțiuni:

dizolvarea și eliminarea nisipului, nămolului și pietrelor la ficat, rinichi și fiere;

obstrucțiile vezicii biliare;

evacuarea bilei în duoden;

combate diareea;

potolește tusea, eliberează căile respiratorii;

ajută la scăderea febrei.

ajută în bolile pulmonare.

Ceaiul de limba cerbului folosit regulat, stimulează regenerarea părului (se fierbe planta și se face masaj pe pielea capului) și tratează părul gras.

Mod de preparare

Fizioterapeuții spun că limba cerbului este mai benefică în stare proaspătă, verde. Procesul de uscare omoară foarte mult din proprietățile medicinale pe care planta le are.

Cum se prepară ceaiul de limba cerbului: se pune o linguriță de plantă la o cană de apă fiartă și se infuzează 10 minute. Se beau câte 2-3 căni de ceai pe zi, înainte de masă, îndulcit cu miere de albine. Consumul de ceai din aceasta plantă provoacă transpirație și diureză (n.r. volum al urinii secretate de rinichi într-o perioadă de timp dată).

Contraindicații

Tratamentul cu ceai de limba cerbului, poate duce la un deficit de Vitamina B1 în organism, de aceea este bine să se ceară sfatul unui medic înainte de atministrare. Trebuie de asemenea evitat în caz de sarcină și alăptare.

Produse farmaceutice care conțin Limba cerbului

CEAI DE LIMBA CERBULUI, PLICURI 20 BUC, GOLD PLANT

Ceai de limba cerbului 250g Plantimed

Ceai de limba cerbului 50gr FAUNUS PLANT

Ceai de limba cerbului (navalnic) 150gr DOREL PLANT

Ceai de Limba cerbului – Aroma Plant

Tinctură limba cerbului 500 ml – Plantimed

Melilotus officinalis – Sulfina

Descriere

Sulfina este o plantă ierboasă, din familia leguminoaselor, cu flori galbene, plăcut mirositoare, înșirate la vârful tulpinilor înalte de până la un metru. Crește în toate regiunile țării, din câmpie până în zonele de munte.

În scop medicinal, de la sulfină se recoltează partea aeriană înflorită.

Compoziție

Planta conține acid melilotic, care prin hidroliză formează cumarine. În plus, sulfina mai conține alantoină, acid alantoic, aciduric, colină, mucilagii.

Acțiune

Preparatele din flori de sulfină au acțiune emolientă, anticoagulantă, astringentă, diuretică, cicatrizantă, calmantă.

Indicații terapeutice

Preparatele din sulfină sunt folosite în tratarea afecțiunilor gastrice, în varice, hemoroizi, tromboflebite, pentru oprirea sângerărilor ușoare, iar în medicina empirică este indicat pentru tratarea icterului și a afecțiunilor hepato-biliare.

Administare

Infuzia se prepară din 1 linguriță de plantă uscată la 1 cană cu apă. Se beau 1 – 2 căni pe zi. Pentru combaterea insomniilor se poate bea 1 cană de infuzie din flori de sulfină înainte de culcare. În gingivite, afte bucale, abcese dentare, se prepară o infuzie din 2 lingurițe de plantă la 1 cană cu apă și se clătește gura de mai multe ori pe zi.

Pentru uz extern, se prepară o infuzie din 1 linguriță de plantă la 1 cană cu apă și se aplică sub formă de comprese locale.

Precauții și contraindicații

După recoltare, trebuie să se acorde o atenție deosebită procesului de uscare. Uscarea necorespunzătoare, poate duce la apariția unor substanțe cu efect anticoagulant, constituind un potențial pericol de sângerare.

Produse farmaceutice care conțin sulfină:

Sulfină 40cps FAVISAN

Ceai de sulfină 50gr FARES

Ceai de sulfină 50gr ADNATURA

Ceai de sulfină 50gr DOREL PLANT

Ceai de sulfină 50gr STEFMAR

Ceai de sulfină 50gr CYANI

Tinctură de sulfină 50ml HOFIGAL

Cichorum inthybus – Cicoarea

Descriere

Cicoarea este o plantă erbacee răspândită prin lanurile de cereale sau crește spontan la marginea drumurilor și este folosită din cele mai vechi timpuri pentru proprietățile ei tămăduitoare. Era cultivată încă din Egiptul Antic și folosită pentru tratarea bolilor hepato-biliare.

În scop terapeutic se folosesc rădăcinile recoltate toamna târziu cât și părțile aeriene recoltate în timpul înfloririi. Cicoarea este înlocuitorul tradițional al cafelei, fiind asemănătoare la gust.

Compoziție

Întreagă plantă de cicoare conține un suc lăptos, al cărui constituent major – cam 45-60% – este inulină. Acidul fenolic se găsește în flori, iar rădăcinile conțin lactone sesquiterpenice amare.

Acțiune

Cicoarea are proprietăți eupeptice, colagoge (stimulează evacuarea vezicii biliare și totodată o fluidifică, secretiille digestive și ajută funcția ficatului), împiedică formarea pietrelor la fiere, reglează funcția glicogenetică a ficatului, stimulează funcția pancreasului și normalizează glicemia, fiind eficientă în caz de diabet zaharat, datorită uleiurilor volatile și rezinelor au acțiune diuretică, depurativă (favorizează eliminarea toxinelor din organism, curată sângele), efect laxativ, grăbind evacuarea colonului și îmbunătățind digestia, stimulează funcția cerebrală, favorizează concentrarea, crește atenția, îmbunătățește memoria, fiind importantă pentru susținerea activității intelectuale intense, efecte tonifiante generale.

Indicații terapeutice

Preparatele pe bază de cicoare sunt recomandate în caz de boli hepatice și biliare, constipație, diabet zaharat, oboseală fizică și intelectuală.

Administrare

Frunzele proaspete pot fi utilizate în salate de crudități, având acțiune benefică asupra ficatului, de curățare a sângelui și detoxifiere generală; sucul poaspat poate fi consumat în amestec cu lapte (1-2 linguri de suc la o cană de lapte băute dimineață pe stomacul gol sau seară înainte de culcare) poate avea aceleași efecte.

Infuzia se prepară din 2 lingurițe cu vârf de cicoare mărunțită la o cană de apă clocotită care se lasă la infuzat 1-2 minute, apoi se strecoară și se bea cu înghițituri mici înainte de masă.

În tratamentul afecțiunilor rinichilor și ale ficatului se folosește decoctul de cicoare (puneți 15-30 g de amestec de rădăcina, frunze și flori la 1 I de apă, fierbeți timp de 5 minute ,strecurați și beți 1 cană înainte de prânz și de masă de seară) sau băuturi instant (adăugați 1 linguriță cu vârf de cicoare instant la o cană de apă clocotită, adăugați lapte și îndulciți după gust).

Precauții și contraindicații

Persoanele care suferă de un blocaj sau de o inflamație a intestinelor trebuie să consulte un specialist în medicină plantelor înainte de a consumă cicoare.

Produse farmaceutice care conțin Cicoare:

Cicoare Extract 80 capsule – Herbagetica

Cicoare granulată, 250 g, Leroux

Ceai Cicoare iarbă, 50 g, Fares

Ceai de cicoare 50gr ADNATURA

Ceai de cicoare 50gr CYANI

Ceai de cicoare 50gr STEFMAR

Ceai de cicoare 20gr HYPERICUM

Cicoare solubilă lichidă 250ml LEROUX

Remediu floral picături cicoare Chicory Original Bach, 20 ml

Agrimonia Eupatoria – Turița mare

I se mai spune turicioară, scai mărunt sau leușteanul muntelui. Are tulpină roșiatică, rigidă (atinge aproape 1 m), neramificată, acoperită cu peri moi, la fel că și frunzele mari, alcătuite din frunzișoare mai mici crescute pe margini. Florile mici, de culoare galbenă, apar din iulie până în septembrie, formând un ciorchine alungit, că un spic, de-a lungul tulpinii.

Denumirea plantei a fost dată de botanistul Carl von Linne în amintirea regelui Mitridate Eupator din Pont,cel care se pare că a descoperit puterea tămăduitoare a plantei (a trăit din 120 până în anul 63 i.H.). Planta avea calitatea de a neutraliza unele otrăvuri din acea vreme.

Planta trebuie culeasă înainte de a înflori și se usucă fără tulpina centrală, groasă și rigidă.

Principiile active ale plantei sunt, în special, coleretice și colagoge, stimulând eliminarea bilei în intestin și favorizând secreția bilei de către celulele hepatice. Ceaiul din turiță mare stimulează contracția vezicii biliare, descompune calculii biliari și reface celulele hepatice distruse de ciroză. Este recomandat pentru vindecarea litiazei biliare, decongestionarea ficatului și a vezicii biliare și tratarea cirozei hepatice. În afecțiunile hepatice, turița mare este mai blanda că acțiune decât rostopască, drenând ficatul și ajutând la regenerarea să. Se recomandă un amestec de 100g turiță mare, 100g drăgaica și 100g vinariță. Se prepară sub formă de infuzie, câte o linguriță de amestec la cană și se bea zilnic, dimineață, pe stomacul gol, câte o cană, iar în restul zilei se beau încă 2 căni.

Planta este folosită în tratamentul colecistopatiilor cronice și congestiilor hepatice, în hipoaciditate gastrică, enterite catarale, în calculoze renale și biliare, diateză urică, în reumatism cronic muscular și articular, guță, alergii, lipsa poftei de mâncare, gingivite, stomatite, inflamații ale cavității bucale și ale faringelui, ulcer varicos, tumori, răni, contuzii, boli de piele, mușcături de șarpe sau insecte. Este un bun regenerator vascular datorită conținutului sau în catechine și are rezultate în tratamentul ulcerelor varicoase. Extractul alcoolic are proprietăți antivirale.

Utilizare

Ceai (infuzie): o linguriță de plantă, uscată și măcinată, se pune la o cană cu apă clocotită, se lasă un minut, se strecoară și se beau, zilnic, câte 2-3 căni de ceai. Consumul ceaiului de turiță mare este contraindicat celor care suferă de ulcer gastric.

Băi de plante: 3 pumni de turiță mare se pun într-un vas de 4 l cu apă clocotită, se lasă câteva minute, se strecoară și se adaugă în apă pentru baie. Durata băii este de 15 – 20 de minute. După baie, corpul nu se usucă, se îmbracă un halat gros pentru baie și se stă în pat, pentru a transpiră abundent.

Alifie: într-un vas emailat se pun 150 g untură curată de porc, se da la foc, iar când s-a încins se presară 2 pumni de turiță mare. Se lasă până ce se face spumă și se amestecă bine cu o lingură de lemn. Se retrage de pe foc și se lasă până a două zi, când, se încălzește din nou, până ce amestecul devine fluid. Se strecoară prin tifon și alifia obținută se păstrează în cutiuțe închise. Se recomandă în varice și ulceratiile gambei, fiind de un real folos în tratarea rănilor care se vindecă greu.

Produse farmaceutice care conțin Turița mare

Turița mare, 70 capsule, Favisan

Ceai Turița Mare iarba, 50 g, Fares

Ceai de turița mare, 50 g, Cyani

Ceai de turița mare 50gr ADNATURA

Tinctura turița mare 500ml AROMA PLANT

Tinctura de Turita Mare, 200 ml, Dorel Plant

Remediu floral picături turița mare Agrimony Original Bach, 20 ml

Galium verum – Drăgaica

Descriere

Drăgaica este o plantă răspândită pe ogoare, câmpii, de-a lungul gardurilor, cu flori galben- aurii, asemănătoare florii- miresei, emanând un parfum dulceag că mierea.

Tradiția populară spune că în ziua Sf. Ion în luna iunie, fetele trebuie să culeagă flori de drăgaica din care să facă cununi cu care să împodobească porțile, ușile, ferestrele pentru a aduce în casele lor belșug, sănătate și noroc iar în noaptea de Sânziene fetele își pot află destinul spălandu-se cu rouă curată de pe flori.

Văzute de la distanță, florile seamănă cu o ploaie de stele, cele 4 petale fiind așezate în semnul Sfintei Cruci, ceea ce duce la credință că această plantă a fost binecuvântată de Dumnezeu.

În scopuri terapeutice se recoltează vârfurile înflorite ale tulpinilor, în toată perioada înfloririi, din luna iunie până în septembrie.

Compoziție

Florile de sânziene au în compoziție glicozide (asperulina, quercetina, luteolina), taninuri și acizi organici.

Acțiune

Până în prezent au fost dovedite următoarele proprietăți ale florilor de sânziene: diuretice și depurative, curățând sângele la nivelul ficatului și rinichilor, sudorifice (cu mărirea secretiei glandelor sudoripare), astringente, cicatrizante, hemostatice, antiinflamatoare și vulnerare (cu grăbirea vindecării rănilor externe și interne), sedative, calmante și antispastice în afecțiunile neurovegetative, aperitive și aromatizante.

Indicații terapeutice

Produsele din sânziene se dovedesc eficiente în foarte multe afecțiuni, cum ar fi: bolile digestive, renale, genitale, bolile sistemului nervos, tumori, noduli tiroidieni, durerile reumatice, obezitate, anemie, cancer de piele, leucemie, furuncule, psorioazis.

Administrare

Pentru uz intern: infuzie din două lingurițe plantă uscată la 250ml apă clocotită – se infuzează două minute acoperit și se beau două-trei căni pe zi.

Macerat din 4-6 linguri rase de plantă uscată și mărunțită la un litru apă – se lasă la temperatura camerei timp de 8 ore, se strecoară și se consumă timp de 2 – 4 ore.

Tinctura din pulbere de plantă uscată (20 de linguri la 1 litru alcool 500) – se lasă la macerat 12 – 14 zile, cu agitare zilnică, se strecoară prin stoarcere, se trece în sticluțe brune și se beau câte 1 – 2 lingurițe de 3 – 4 ori pe zi, cu diluare în apă.

Pulbere din flori uscate, măcinate fin și cernute din care se ia câte o linguriță de 3 ori pe zi sau se ține sub limba timp de 10-15 minute, la copiii sub 12 ani doză fiind redusă la jumătate.

Pentru uz extern: unguent de sânziene, preparat din suc proaspăt amestecat cu unt sau untură, până la formarea unei paște omogene și utilizat în cancer de piele, răni, furuncule, keratoza senilă (pete de bătrânețe), panarițiu, leziuni ale coloanei vertebrale, otita.

Băi locale sau generale cu decoct de sânziene (7 linguri plantă uscată și mărunțită la un litru apă se fierbe 15-20 de minute la foc mic) pentru reumatism, erupții cutanate și erizipel;

Cataplasme cu plantă proaspătă zdrobită în tratamentul de gușă exoftalmică.

Comprese cu infuzie sau suc proaspăt de sânziene proaspete utilizate în cancer de piele, tumori canceroase, keratoze senile, erupții alergice însoțite de mâncărimi, elefantiază, ten ofilit și boli de piele (furuncule, răni).

Gargară cu infuzie concentrată (2-3 lingurițe plantă uscată la 250 ml apă clocotită) – se folosește în afecțiunile glandei tiroide și ale corzilor vocale.

În cosmetică

Roua de pe florile de sânziene se aplică pe pleoape și în jurul ochilor în fiecare dimineață, având rol în refacerea ochilor obosiți, îndepărtarea cearcănelor și a ridurilor precum și la îmbunătățirea acuitătii vizuale.

Produse farmaceutice care conțin Drăgaică (Sânziene)

Sânziene, 70 capsule, Favisan

Sânziene Capsule 60 capsule – Hypericum

SÂNZIENE 70CPS – Favisan

Ceai de Drăgaică 50 gr Dorel Plant

CEAI SÂNZIENE(DRAGAICA) 100gr HYPERICUM

Ceai Sânziene iarbă, 50 g, Fares

Ceai Sânziene, 50 g, Dacia Plant

TINCTURĂ DRĂGAICĂ 200ML – Dorel Plant

Tinctură de Sânziene 50 ml, Dacia Plant

TINCTURĂ DE DRĂGAICĂ, 100ML, GOLD PLANT

Tinctură de Drăgaică 200 ml Faunus Plant

Cremă din Drăgaică 50gr Natura Plant

Cremă de Drăgaică și Gălbenele 100g Faunus Plant

Calendula officinalis – Gălbenele

Descriere

Gălbenelele sunt originare din zona mediteraneană, cresc spontan sau cultivate că plante decorative, în grădini, pe lângă zidurile caselor, poteci, drumuri sau prin parcuri, și sunt răspândite și recunoscute în toată Europa încă din Evul Mediu.

În trecut era numită și "floarea ploilor" deoarece atunci când nu se deschidea era sigur că vin ploile.

În scop terapeutic se folosesc florile, care se culeg atunci când este soare, când plantă este deschisă și emană uleiuri volatile.

Compoziție

Gălbenelele conțin flavonoide, carotenoizi, vitamina C, uleiuri eterice, substanțe amare, saponine triterpenice, rășini, mucilagii.

Acțiune

Au acțiune antiinflamatorie, decongestivă, antiseptică, antimicrobiană, imunostimulenta, cicatrizantă, grăbește vindecarea și regenerarea țesuturilor, reglează ciclurile menstruale, carminativ, reglează funcția biliară prin principiile amare.

Indicații terapeutice

Gălbenelele sunt indicate în ulcerații, eczeme, gastrite, ulcer gastric, ulcer duodenal, inflamații ale colonului, colecistită, boli hepato-biliare, hemoroizi, dereglări menstruale, dismenoree, micoze, vaginite, infecții urinare, cistite, cancer .

Administrare

Infuzia – se prepară din 2 ligurite cu vârf de floare uscată la o cană de apă clocotită, se lasă la infuzat 3-5 minute și se consumă 2- 3 căni pe zi, înainte de mese.

Tinctura – se prepară din flori proaspete puse într-o sticlă peste care se toarnă alcool de 60 de grade, se lasă la macerat, la soare, timp de două săptămâni, se strecoară și se păstrează în recipiente închise la culoare, închise ermetic; se administrează de 3 ori pe zi câte 30 de picături, pentru reglarea ciclului menstrual, tratarea ulcerului gastro-duodenal.

Decoctul – se prepară din două linguri de plantă uscată la 1 litru de apă, se lasă la macerat în apă rece 24 de ore, apoi se strecoară și se mai fierbe maceratul într-un litru de apă timp de 10 minute, se strecoară și se amestecă cele două extracte și se administrează atât intern cât și extern, gargară (afte, stomatite, gingivite, faringite), se fac băi de șezut, comprese externe (vindecarea ulcerelor, escarelor, abcese, pustule, fisuri, degerături), spălături, clisme.

Pulberea de plantă – se obține prin măcinarea florilor uscate, din care se administrează câte o linguriță de plantă pe stomacul gol de 3-4 ori pe zi pentru efectul antiinflamator, cicatrizant (se depozitează în recipiente bine închise, maxim 10 zile, datorită uleiurilor volatile care se evaporă rapid).

Produse farmaceutice care conțin Gălbenele

Gălbenele, 40 capsule, Favisan

Gălbenele, 30 capsule, Pro Natura

Glicerina cu propolis si Gălbenele, 25 ml, Tis Farmaceutic

Ceai de Gălbenele, 50g, Dacia Plant

Ceai de Gălbenele, 50 g, Larix

Ceai de Gălbenele, 20 plicuri, Pro Natura

Ceai de Gălbenele, 40 plicuri, Alevia

Tinctura de Gălbenele, 50 ml, Dacia Plant

Tinctura de Gălbenele, 50 ml, Hofigal

Ulei de Gălbenele (M – 1057), 50 ml, Mayam

Spray propolis cu Gălbenele, 25 ml, Transvital

EXTRACT ULEIOS DE GĂLBENELE 20ml HOFIGAL

Crema cu Gălbenele, 20 g, Larix

Optima unguent cu Gălbenele, 40 ml, Favisan

Unguent Gălbenele cu propolis, 20 g, Plafar

CREMA GĂLBENELE 100ml HERBAVIT

CREMA CU EXTRACT DE GĂLBENELE 75ml MEBRA

CREMA GĂLBENELE 20ml SANTO RAPHAEL

CREMA GĂLBENELE 20gr FARES TRADING

Balsam pentur copii reparator cu Gălbenele, 40 ml, Klorane

Rosa canina – Măceșul

Descriere

Răspândit prin câmpii, pe dealuri și la munte, măcesul este unul dintre cei mai cunoscuți arbuști medicinali de pe la noi. Crește înalt, de 1-3 m, acoperit cu ghimpi, cu tulpini alungite, grupate în tufă. Trandafirul sălbatic, are flori roz sau albe, mari, care cresc fie solitare, fie grupate câte două sau trei.

Măceșele se culeg din iunie până în septembrie, apoi se usucă și se zdrobesc sau se macină pulbere.

Măceșele zdrobite sau măcinate se folosesc la prepararea infuziilor, decocturilor, tincturilor sau a extractelor uscate.

Compoziție

Principalul element valoros al măceșelor este acidul ascorbic, adică vitamina C. Măceșele mai conțin – după cum trădează și culoarea lor roșie – cantități importante de carotenoizi, precursori ai vitaminei A. Lista vitaminelor conținute în măceșe, continuă cu vitaminele B1, B2, PP și K. Paleta de ingrediente bioactive din măceșe, este completată de substanțe glucidice, pectine, taninuri, acizi organici, terpenoide, glicozide ale beta-sitosterolului și altele.

Acțiune

Datorită conținutului mare de vitamine, măceșul este un excelent vitaminizant natural. Vitamina C conditionează buna funcționare a tuturor celulelor, ea jucând un rol esențial în procesele metabolice fundamentale, și anume în reacțiile de oxido-reducere și în respirația celulară.

De asemenea, măcesele cresc rezistență capilarelor sanguine, care devin astfel mai puțin fragile. În plus, unii autori îi menționează proprietățile astringente, antidiareice, diuretice, precum și faptul că stimulează pofta de mâncare și digestia.

Indicații terapeutice

Preparatele farmaceutice sau alimentare din măceșe sunt indicate în prevenirea și tratarea răcelilor, a gripei, la bolnavii cu hipovitaminoză, precum și la cei aflați în convalescență, ca tonic și stimulent general. Unii autori le recomandă și în afecțiunile vasculare pentru menținerea elasticității capilarelor sanguine.

Administrare:

În tratamentul răcelilor, gripei, al oboselii generalizate:

Infuzie: 2-2,5 g de fructe la o cană de apă clocotită. Lăsați să infuzeze timp de 10 minute, apoi strecurați. Beți 3-4 căni pe zi.

Tinctura: 30 de picături într-un pahar cu apă. Luați de 3 ori pe zi, înainte de mese.

Decoct: 30-50 g de fructe măcinate la 1 I de apă clocotită. Lăsați să infuzeze 15 minute și strecurați. Beți decoctul regulat, mai ales la micul dejun.

Precauții și contraindicații

Preparatele pe baza de măceșe nu sunt recomandate în sarcina și alăptare.

Produse farmaceutice care conțin Măceș:

Vitamina C din măceșe, 20 comprimate, Alevia

Vitaminizant cu Măceșe și Cătină, 60 capsule, Fares

Pastile gumate cu lămâie și măceșe, 50 g, Diomsana

Măceș 40CPS FAVISAN

VIT C 1000MG Măceșe 100CPR – Vitaking

Vitamina C 500 mg cu măceșe, 100 tablete, VitaKing

Ceai de Măceșe, 20 plicuri, Fares

Ceai de Măceșe, 20 plicuri, Larix

Ceai de fructe Măceșe, 20 plicuri, Belin

Ulei de Măceșe, 50 ml, Adams Vision

Ulei din sâmburi de Măceșe presat la rece, 100 ml, Herbavit

MĂCEȘ FRUCTE FRUNZE ȘI FLORI – Hofigal

VITAMINIZANT MĂCEȘE & CĂTINĂ 60cps FARES

Sirop de Afine, Cătină și Măceșe, 100 ml, Tis Farmaceutic

SIROP MĂCEȘE ȘI CĂTINĂ 250ml HIPOCRATE

Convolvulus arvensis – Volbura

Volbura aparține familiei Convolvulaceae și face parte din flora spontană din Europa și Asia. În România este întâlnită în întreagă țară, în zona de câmpie și de deal, că buruiană de culturi, pe pajiști, pe marginea drumurilor, etc. Rochița rândunicii este o plantă erbacee, cu tulpină răsucită, cățărătoare sau târâtoare, care poate ajunge până la 2 m lungime. Rădăcina este lungă și subțire, de culoarea albă. Frunzele sunt ovale sau sagitate, au codiță lungă, dispuse în spirală, cu marginea ondulată. Florile au formă de pâlnie, sunt albe sau roz pal și se disting pe suprafață lor 5 dungulițe subțiri violacee, sunt plăcut mirositoare și înfloresc din mai până în septembrie.

În fitoterapie este utilizată întreagă plantă, care trebuie smulsă împreună cu rădăcinile, în lunile aprilie- mai. Plantă conține următoarele substanțe: rezine de natură glicozidica, convolvulina, jalapina, tanin, vitamina c, substanțe minerale. Proprietățile sale curative sunt: purgativ, coleretic, colagog, laxativ ușor, depurativ.

Recoltare

De obicei se recoltează înainte sau după inflo­rire. Recoltarea se face când terenul este uscat, prin smul­gerea ei, cu rădăcina cu tot. Se preferă a se recolta cât mai multă rădăcina, deoarece este mult mai bogată în principii active decât restul plantei. Acolo unde este abundență în culturi, se adună după prășit.

Preparate din volbură

Se pot prepara mai multe forme farmaceutice: ceaiuri (infuzie și decoct), tinctura și vin.

Infuzia: 2 linguri de plantă măcinată groscior se opa­resc cu o ceașcă de 250 ml de apă fiartă, se lasă timp de 30 minute, după care se filtrează. Se admi­nistreaza o cană pe zi, seară, înainte de culcare, că laxativ, în afecțiunile menționate mai sus.

Decoctul: 4 linguri de plantă uscată și mă­runtita groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml apă, într-un vas, de preferință din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apă evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală. Această din urmă se va umectă cu puțină apă înaintea filtrării, altfel o parte din soluția extractivă se va pierde din cauza îmbibării filtrului din vată. Prin această procedura se obține un preparat mai concentrat, iar doză teră­peutica este de o cană pe zi, că purgativ, în constipațiile cronice.

Pentru obținerea unor preparate în cantități mai mari și cu termen de vala­bilitate mai lung, va prezentăm alte două forme farmaceutice: tinctura și vinul.

Tinctura de volbură: se folosește mo­dul clasic de preparare a tincturii, și anu­me: 20 grame volbură uscată și maci­nata groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs diști­lat obținut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o de­plină limpezire. Se trece ușor partea limpede într-un alt flacon, indepar­țându-se eventualele reziduuri care s-au depus pe fun­dul vasului. Se păstrează în flă­coane de sticlă sau plas­tic, prevăzute cu dop picurator. Doză uzuală este de 3 linguri pe zi, în constipatii. Ter­menul de valabilitate este de 2 ani, de la dată pre­pă­rarii. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare.

Vinul de volbură: 100 g plantă uscată, mărunțită groscior, se pune timp de 30 zile într-un litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 30 zile, vinul se filtrează și se pune la păstrat în flacoane, de preferat de 200 sau 250 ml. Se recomandă 50 ml, de 2 ori pe zi, în constipație.

Produse farmaceutice care conținVolbură

Capsule Hyper Lax 60cps – Hyperium

Hyper Lax 330 mg cu volbură 60 capsule Hypericum

COLON SĂNĂATOS 60cps FARES

Vezica biliară lentă (63 de capsule) – Fares

Ceai Volbură – Hypericum

Ceai Volbură, 50 g, Stef Mar Valcea

CEAI VOLBURĂ IARBĂ 50gr PLAFAR

Tinctură Laxativă 50ml Hypericum

Hippophae rhamnoides – Cătina

Descriere

Cătina este un arbust care poate crește până la 5-6 metri înălțime. Ramurile prezintă numeroși țepi lungi, foarte ascuțiți, iar frunzele sunt înguste, de culoare verde-argintiu. Florile, brun-gălbui, sunt mici și apar în lunile martie – aprilie. Principala parte folosită în fitoterapie sunt fructele, bogate în vitamina C și cu un conținut bogat în ulei, extrem de benefic în afecțiunile pielii. De asemenea, sucul de fructe presate poate fi consumat că atare sau transformat în sirop, cu multiple beneficii petnru sănătate.

Compoziție

Fructul este bogat în vitamina C (de două ori mai mult decât măceșul și de 10 ori mai mult decât cictricele), precum și alte vitamine E, K,F,P, complexul B (B2,B6,B9,colină, inozitol), carotenoide (beta caroten, xanthophila), minerale și oligoelemente, acizi grași polinesaturati, uleiuri complexe (din care se obține uleiul de cătină, oleum hippophaes), serotonină, uleiuri volatile, flavonoide, pectine, taninuri, aminoacizi, enzime, fitosteroli.

Acțiune

Cătina are efect antioxidant, emolient, citoprotector, imunostimultor, vitaminizant, depurativ, antiinflamator, cicatrizant.

Indicații terapeutice

Preparatele pe bază de cătină sunt recomandate în caz de afecțiuni hepatice, oculare, răceli, viroze respiratorii, pojar, afecțiuni gastroduodenale, urticarii, eczeme, surmenaj, ulcer gastric, ateroscleroza.

Administrare

Siropul din fructe de cătină se prepară din miere și suc de fructe sau fructe în părți egale puse în borcane închise ermetic și păstrate la frigider; este deosebit de valoros deoarece păstrează proprietățile nealterate ale plantei proaspete și toate substanțele active terapeutic; se administrează câte 1 – 2 linguri înainte de mesele principale.

Infuzia din fructe de cătină uscate și zdrobite se prepară din 1- 2 lingurițe peste care se toarnă 250ml (o cană) de apă clocotită, lăsându-se la infuzat acoperite, o jumătate de ora; se poate consumă în anotimpul rece fiind un ceai puternic vitaminizant.

Tinctura din scoarță de cătină se obține punând la macerat scoarță cojită de pe crengutele de cătină, în alcool de 60-70 de grade timp de 2 săptămâni ; se administrează câte 30 de picături de 3 ori pe zi

Uleiul din fructe de cătină se poate prepară acasă prin macerarea timp de 21- 30 de zile a fructelor de cătină în ulei vegetal (floarea soarelui sau măsline).

Extractul de muguri de cătină (gemoderivat), se administrează 30-50 de picături (1-2 ml) de 2 ori pe zi pentru creșterea imunității, tonifierea sistemului nervos, afecțiuni respiratorii, cardio-vasculare.

Produse farmaceutice care conțin Cătină:

COENZIMA Q10+ULEI Cătină FORTE 40cps(moi) HOFIGAL

Cătină 30cps blister MEDICA

Cătină, 70 capsule, Favisan

Spirulina și Cătină, 60+60 comprimate, Dacia Plant

Cătină 50gr KALPO Fructe uscate

Cătină deshidratată, 100 g, Carmita Classic

Cătină fructe, 100 g, Cyani

ULEI DE Cătină 30ML – QUANTUM PHARM/PARAPHARM

ULEI DE Cătină 600mg 60cps moi HOFIGAL

Ulei de Cătină, 50 ml, Carmita Classic

Sirop cu extract natural de Cătină albă, 500 ml, Hypericum

Ceai Cătină fructe, 50 g, Fares

Ceai de Cătină, 75 g, Larix

Ceai de Cătină fructe, 50 g, AdNatura

UNGUENT Cătină 20ml SANTO RAPHAEL

CREMA COPII CU Cătină BABY 4U 50 grame TIS

Lotiune regenerantă cu Cătină, 200 ml, Weleda

Berberis vulgaris – Drăcilă

Descriere

Drăcila este un arbust care crește împreună cu alte tufișuri la marginea pădurilor. Datorită aspectului său plăcut, este cultivată drept gard viu, pentru delimitarea grădinilor. Deși datorită ramurilor prevăzute cu spini grupați câte trei, planta pare să fie foarte defensivă, prin florile ei mirositoare și colorate în galben, reprezintă un punct de atracție pentru insecte și în special pentru albine.

În scop medicinal se recoltează scoarță atât de pe rădăcini, cât și de pe tulpină.

Compoziție

Scoarța de drăcilă conține un număr mare de alcaloizi cum ar fi berberina, berbamina, oxiacantina, precum și taninuri, răsîni.

Fructele de drăcilă conțin glucoză, fructoză, acid malic, pectine, vitamina C. Se pot consumă că aliment, sub formă de suc, sirop, gem, fiind o sursă importantă de vitamina C.

Acțiune

Preparatele și extractele din dracilă au acțiune colagogă, hemostatică, tonic stomahică, diuretică, febrifugă, vasodilatatoare, hipotensivă, bacteriostatică (activă fătă de bacilul tuberculozei), antispastică, citostatică.

Indicații terapeutice

Fitoterapia cu preparate din dracilă își gășește aplicații în tratarea afecțiunilor hepato-biliare, a icterului, a metroragiilor, a stomatitei, gingivitei, a tuberculozei și malariei.

Administrare:

Pentru uz intern, se prepară un decoct din jumătate de lingurită de scoartă măruntită la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute și se filtrează după răcire. Se bea 1 cană sau cel mult 2 căni pe zi, cu 30 de minute înainte de masă.

Din rădăcini se prepară tincturi care se folosesc în dilutii mari. Pentru gârgâră se prepară un decoct din 1 lingură de pulbere de scoartă la 0,5 litri de apă.

Precauții și contraindicații

Depășirea dozelor utile duce la apariția unor efecte adverse cum ar fi greată, vărsături, amețeli, convulsii, scăderea drastică a tensiunii arteriale.

Preparatele din scoarță de dracilă nu se administrează la copii, femei insărcinate sau în perioada de lactatie, iar la adulți se vor folosi numai cu maximă prudentă. La apariția primelor semne nedorite, administrarea se întrerupe imediat

Produse farmaceutice care conțin Drăcilă:

Tinctură de dracilă și rostopască – Apuseni Plant

Diskinezie biliară

Fiind o tulburare motorie care împiedică evacuarea bilei din vezica biliară, pentru fitoterapia ei, se recomandă numeroase plante cu efecte colerice și colagoge. Apeciile cu efectele cele mai importante, sunt:

Cynara scolymus – Anghinare

Anghinarea este o plantă ierboasă de origine mediteraneană, la noi cultivându-se mai ales în regiunile din sudul țării. În primul an se dezvoltă frunze lungi de până la 1 m și late de 30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasă, cu peri deși. În scop terapeutic se utilizează frunzele de anghinare, care au gust amar și se recoltează de 3-4 ori pe an, după maturizare, încă din primul an, în lunile iunie-septembrie.

Compoziție: Frunzele de anghinare conțin polifenoli (cinarina și alți produși clorogenici), flavonoizi (cinarozida, scolimozida), un principiu amar (cinaropicrina), cinaratriol, compuși sterolici (taraxasterol, pseudotaraxasterol, stigmasterol și betastigmasterol), săruri de potasiu, provitamina A și numeroase enzime.

Acțiune: Preparatele din anghinare au acțiune coleretică, colagogă, antitoxică hepatică, hipolipemiantă, diuretică, stimulează excreția colesterolului prin bilă, scad nivelul de colesterol din sânge și stimulează pofta de mâncare.

Indicații terapeutice: Anghinarea, ca remediu fitoterapeutic, este indicată în insuficiențe hepatice și renale, hepatită cronică și ciroză hepatică, calculoză biliară, ateroscleroză, hipercolesterolemii, anorexie, balonare, adjuvant în tratamentul hipertensiunii arteriale, intoxicații, balonare, inapetență, greață și durerile abdominale.

Administrare: În afecțiunile hepato-biliare se prepară o infuzie din 2 lingurițe de plantă uscată și mărunțită, la 300 ml apă. Se bea în trei reprize, cu 30 de minute înaintea meselor principale. Până la servirea mesei se recomandă ca pacientul să stea culcat pe partea dreaptă. După10 zile, preparatul se poate face mai concentrat (4 lingurițe la 300 ml apă), iar după alte 10 zile, cu prudență, se poate prepara infuzia din 5 lingurițe de plantă uscată, la 300 ml apă. Tratamentul se poate relua, dacă mai este necesar, după o pauză de o lună. În mod curent, frunzele de anghinare se asociază cu diferite plante medicinale (mentă, pelin, brusture etc.).

Contraindicații: Nu se administrează în stadiul acut al bolilor hepato-biliare și renale si nici inclus în vreun altfel de preparat în cazul litiazei biliare. Contraindicat în alăptare (reduce lactația).

Produse farmaceutice care conțin anghinare:

ANGHIROL – extract apos deproteinizat, condiționat sub forma de soluție pentru uz intern (flacon 50 ml) și drajeuri conținând 250 mg extract uscat din frunze de anghinare.

Anghirolul este indicat în diskinezii biliare, atonii veziculare, colecistita subacută și cronică, etc. Soluția pentru uz intern se administrează în doze progresive: în prima săptămână câte 10 picături de trei ori pe zi, în a doua săptămână se dublează, în a treia săptămână câte 30 de picături de trei ori pe zi. Drajeurile se administrează câte două, de trei ori pe zi. Tratamentul durează 15 – 20 de zile și se poate relua după o lună.

Alte produse farmaceutice care conțin anghinare, singură sau alături de alte principii active:

▪Anginare, comprimate (Laboratoarele Medica) ;

▪Cynarix, drajeuri (Montavit) ;

▪Mag-Anghinar, comprimate (Hofigal);

▪Hofimel miere hepato-protectoare (Hofigal) ;

▪Hepatobil V , tablete (Plantavorel) ;

▪Instamix , granule pentru soluție orala ( Antibiotice Iași ) ;

▪Hepavit , capsule ( Laboraboarele Medica ) ;

▪Hepaxirem , comprimate (Laboratoarele Remedia) ;

▪Farcovit B 12 , capsule gelatinoase (Pharco) ;

▪Tincturi ( Tinctura de anghinare ( Plant Extrakt), Tonic hepatic (Dacia Plant), Tinctura pentru ficat ( Santo Raphael)) ;

▪Ceaiuri (Ceai de anghinare, Ceai hepatic, Ceai hepato-biliar, Ceai Hepatocol etc).

Salvia officinale – Salvia

Salvia este o plantă meliferă originară din zona Mediteraneană, care crește cultivată în grădini însorite, cu tulpină mult ramificată, ierboasă în partea superioară și lemnoasă în partea inferioară. Frunzele alungite, păroase pe ambele fețe, un timp sunt de culoare argintie și apoi devin verzi-cenușii, iar florile grupate sunt albastre cu nuanțe de violet.

În scop medicinal, de la salvie se folosesc frunzele și părțile aeriene înflorite.

Compoziție: Frunzele de salvie conțin un ulei volatil reprezentat prin substanțe terpenice, tuionă, tuiol, salven, sabinol. Frunzele mai conțin taninuri, principii amare, vitamina B1, C, săruri de potasiu, glicozide, polifenoli și rășini.

Acțiune: Salvia se remarcă prin multe proprietăți benefice, dar probabil cea mai notabilă dintre ele este aceea de a diminua transpirația (efect antisudorific pronunțat).

Preparatele din salvie atenuează procesele fermentative din intestin și favorizează eliminarea gazelor, stimulează secreția de bilă a ficatului, au un ușor efect hipoglicemiant, acțiune antispastică, astringentă și antiseptică, bacteriostatică.

Se mai menționează și un efect calmant asupra sistemului nervos.

Indicații terapeutice: Preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru combaterea transpirației excesive în diverse stări, cum ar fi distoniile neurovegetative și menopauza. De asemenea, preparatele din salvie sunt utile în stările de meteorism abdominal, în dischineziile biliare, ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat, în unele dureri abdominale, în inflamațiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite, amigdalite) și ale pielii sau în acnee.

Administrare: Pentru combaterea balonării abdominale și în dischineziile biliare, se poate administra infuzia preparată din 1 linguriță de frunze la 1 cană cu apă. Se beau 2 – 3 căni pe zi.

Precauții și contraindicații: Nu se administrează la femeile care alăptează, deoarece poate diminua secreția lactată.

Produse farmaceutice conțin Salvie:

Pulbere din extract de Salvie, 30 capsule, Vitacare

Salvie, 30 capsule, Rotta Natura

Ulei de Salvie macerat, 40 capsule, Hofigal

Salvie 30cps MEDICA

Salvie 40cps FAVISAN

Ulei Salvie Volatil 10ml SOLARIS

Ulei De Salvie 250ml NERA

Ceai De Salvie 50g DACIA PLANT

Ceai Salvie 20dz STEFMAR

Ceai Salvie 50gr LARIX

Ceai Salvie 20dz FARES

Tinctură De Salvie 30ml FARES

Tinctura De Salvie 50ml DACIA PLANT

Gel Cu Salvie Si Propolis 20ml TIS FARMACEUTIC

Centaurium umbellatum – Țintaura (fierea pământului)

Specie erbacee din familia Gentianaceae, anuală sau bienală, erectă, simplă, sau ramificată la partea superioară; tulpina cu patru muchii, frunzele obovate, scurt pețiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite și sesile, cu 3 – 5 nervuri arcuate; florile grupate în cime bipare, corimbiforme, terminale, cu petale de culoare roz. Se recoltează părțile aeriene ale plantei, vara, în perioada înfloririi.

Substanțe active: Părțile aeriene ale plantei conțin glicozide iridoidice amare, acizi fenolici, flavone, xantone substanțe care conferă plantei proprietăți de stimularea secrețiilor gastrice și febrifuge.

Utilizare: Țintaura se folosește individual sau în amestecuri de ceai pentru creșterea poftei de mâncare, stimularea digestiei și ca colagog. Ceaiul este recomandat și împotriva balonării. Este utilizată frecvent pentru tratarea problemelor hepatice sau pentru purificarea sângelui. În medicina populară se folosește pentru scăderea febrei, în curele de deparazitare și împotriva epuizării nervoase. În tratamentele homeopatice, plantele proaspete se folosesc pentru atenuarea durerilor de stomac. Se folosește și pentru fabricarea biterurilor sau băuturilor spirtoase utilizate pentru creșterea poftei de mâncare. Nu se recomandă pacienților care suferă de ulcer gastric.

Produse farmaceutice care conțin țintaură:

Ceai de Țintaură, 50g, Dacia Plant

Ceai Țintaură 50 gr – Stef Mar

Ceai țintaură – Adserv

CEAI ȚINTAURĂ 30gr – HYPERICUM

Ceai Tintaura iarba 50 g – Cyani

Bach 4 Centaury (Țintaură) Picături 20ml – BACH

Tinctura de țintaură 50ml – Nera Plant

Rhamnus frangula – Crușin

Crușinul este un arbust care prosperă în zonele umede împădurite și în crânguri. Este o plantă verticală, care ajunge la înălțimi de 3 – 5 m. Scoarța colorată în gri-maroniu este acoperită cu pete reliefate albicioase. Florile de culoare verde-pal apar în mai și iunie; sunt urmate de bobițe roșiatice, care se înnegresc pe măsură ce se coc.

De la crușin se recoltează, în scop medicinal, scoarța ramurilor tinere, care pe partea interioară este de culoare galben-portocaliu.

Compoziție: Scoarța de crușin conține glicozide antrachinonice, ca de exemplu glucofrangulozida și frangulozida. Acestea se formează printr-o reacție de oxidare prin care compușii antranolici, din produsul proaspăt, se transformă în compuși antrachinonici derivați.

Alte substanțe prezente în scoarța de crușin sunt principiile amare, mucilagii, saponine, rășini, sitosterol, flavone și alcaloizi peptidici (frangulina și franganina).

Acțiune: Substanțele active din scoarță imprimă produselor medicinale din crușin o acțiune laxativă, purgativă, colagogă, antivirală și coleretică. Efectul laxativ/ purgativ se instalează lent, după 8 – 10 ore de la administrare și este diferențiat în funcție de doză.

La doze mai mici efectul este mai blând, pe când la doze mai mari efectul este mai intens. S-a constatat că principiile active purificate au o acțiune relaxantă asupra musculaturii intestinale, în timp ce extractele totale măresc peristaltismul intestinal.

Indicații terapeutice: Scoarța de crușin își găsește utilitatea în fitoterapia constipației și a disfuncțiilor hepato-biliare însoțite de constipație.

Extractul de crușin pare să inhibe dezvoltarea tumorilor.

Administrare: Decoctul se prepară din 1 linguriță de coajă mărunțită peste care se toarnă 1 cană de apă clocotită și se lasă acoperit timp de 15 – 20 de minute.

Se poate administra și sub formă de pulbere în doză de 1 – 2 vârfuri de cuțit, seara, înainte de culcare.

Precauții și contraindicații: Deoarece preparatele din crușin pot interacționa cu anumite medicamente, printre care anumiți corticosteroizi și antiaritmici, este bine să cereți sfatul unui specialist în medicina plantelor, înainte de a le folosi.

Scoarța proaspătă este toxică – a nu se utiliza. Evitați crușinul în sarcină și alăptare. A nu se administra copiilor sub 15 ani.

Produse farmaceutice care conțin crușin:

Crușin, 30 capsule, Pro Natura

CEAI CRUȘIN 50g DACIA PLANT

Crușin, scoarță, D116, ceai la pungă Fares

Taraxacum officinalis – Păpădia

Păpădia este o plantă perenă ierboasă, care crește până la înălțimi de 10-30 cm. Frunzele adânc zimțate se desprind de la bază, iar singura floare galbenă apare în aprilie și mai. Floarea este urmată de semințe, fiecare încununată de perișori moi, care sunt luate de curenții de aer, ajutând la răspândirea plantei.

În scop teraputic se recoltează rădăcina și frunzele, care sunt uscate pentru a fi folosite la infuzii, extracte buvabile și capsule.

Compoziție

Rădăcina și frunzele sunt bogate în fructoză și insulină, conține principii active (lactone sesquiterpenice), acizi fenolici și steroli. Frunzele au în compoziție și flavonoide, săruri de potasiu și cumarine.

Acțiune

Preparatele pe bază de păpădie au acțiune depurativă, detoxifiantă, remineralizantă, stomahică, hepatică, colagogă, calmantă, sedativă.

Indicații terapeutice

Preparatele pe bază de păpădie sunt indicate în caz de dischinezii biliare, dispepsii, colopatii, hepatite acute si cronice, ciroză hepatică, litiază biliară, microlitiază renală, detoxifiere, reumatism, ulcere aftoase, gastrită.

Administrare:

Pentru detoxifiere și pentru îmbunătățirea funcției ficatului se pot consuma frunzele crude (sub formă de salată), de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor.

Extern, se aplică cataplasme (fruze zdrobite) pentru ameliorarea eczemelor, psoriazisului, arsurilor infectate etc.

Siropul de păpădie se prepară din toată planta (cu tot cu rădăcină), culeasă cu grijă să nu se rupă pentru a nu lăsa să se scurgă latexul, conservând principiile active ale plantei. Se spală bine cu apă rece, apoi se toacă mărunt și se pune într-un borcan cu tot cu latexul scurs, cu mai mult de jumătate miere de albine, amestecând bine conținutul, se acoperă și se lasă la macerat 2 săptămâni, apoi se consumă câte 1 – 2 lingurițe de 2 – 3 ori pe zi timp de 2 – 3 săptămâni. Benefic pentru bolile tubului digestiv, boli hepato-biliare.

Tinctura de păpădie se administrează câte o linguriță dizolvată în jumătate pahar de apă, de 3 – 4 ori pe zi și are efect antidiabetic, aperitiv, colagog, depurativ, hipocolesterolemiant, laxativ.

Precauții și contraindicații

Nu folosiți păpădia pentru a îmbunătăți secreția biliară, fără recomandarea unui medic, pentru că problema poate fi de fapt un blocaj sever al căilor biliare, afecțiune pentru care păpădia este contraindicată.

Produse farmaceutice care conțin păpădie:

Dandelion Păpădie 520mg 100cps – Secom

Litobil 20 comprimate ELIDOR

Păpădie 30cps blister MEDICA

Dandelion 100cps ( Papadie ) SOLGAR

Păpădie Rădăcină 550 mg, 100 Capsule – GNC Herbal Plus

Rădăcină de Păpădie, 70g – Fares

Tinctură de Păpădie 50ml – PlantExtrakt

Tinctura de Papadie 50 ml DACIA PLANT

Tinctura de Papadie 50 ml HOFIGAL

Tinctura de Papadie 30 ml ELIDOR

Ceai Păpădie 50G cut x 50g – DaciaPlant

Ceai Păpădie 50G – Fares

Ceai Păpădie 60G – Alevia

Achillea millefolium – Coada șoricelului

Coada șoricelului este o plantă care crește pe solurile aspre de pe pășuni și de pe marginea drumurilor. Frunzele ei verde-închis sunt divizate în mai multe segmente, aspect reflectat de numele latin de „millefolium", adică „o mie de frunze". Capetele plate ale inflorescențelor, alcătuite din multe flori albe sau roz, apar vara.

Pentru obținerea preparatelor medicinale din coada-șoricelului, majoritatea autorilor recomandă folosirea florilor, însă unii consideră totuși că toată partea aeriană (tulpina, frunzele) poate fi recoltată împreună cu florile mărunte, albe, dispuse în inflorescențe.

Compoziție

Florile conțin 0,2-0,5% ulei esențial, iar frunzele, 0,02- 0,07%. Uleiul conține sesquiterpene, mai ales azulenă, și lactonă achilleinică, cu efect antiinflamator, tanini, flavonoidele antiinflamatorii, alcaloizii, principii active (achileina, azulen, chamazulena, cineol, borneol, thion – camfen, limonen, pinen, cariofilen, acizi organici, acid achileic, formic, acid acetic, valerianoic, probionic, alcooli metilic, colina, fitosteroli.

Acțiune

Are proprietăți astringente, stomahice, antispasmotice, antiseptice, antiinflamatorii, decongestive, hemostatice, cicatrizante, calmante, vermifugă (favorizează eliminarea viermilor intestinali), reglator hormonal datorită prezenței fitosterolilor, principiile active ajută la refecerea celulelor hepatice, favorizează evacuarea vezicii biliare, acțiune coleretică, colagogă, impiedică formarea pietrelor la vezică (efecte comparabile cu anghinarea), antiinflamatorie la nivelul vezicii, combate colecistiele acute și cronice, crește rezistența organismului la infecții, flavonoidele au acțiune antispastică, combat spasmele intestinale, reduc inflamația și ajută la refacerea mucoasei tubului digestiv, datorită fitosterolilor continuți, hormoni naturali (apigeina și luteolina) reglează activitatea gonadelor, stimulează activitatea hormonilor care controlează ciclul menstrual, acțiune diuretică, depurativă, dezintoxicant pentru ficat, bilă, rinichi.

Indicații terapeutice

Coada șoricelului este întrebuințată datorită efectelor ei benefice în afecțiunile digestive, enterite, enterocolite, în colicile abdominale, în bolile diareice, în tratamentul hemoroizilor. În amestec cu alte plante cu acțiune similară, este folosită pentru stimularea digestiei în caz de hipo sau anaciditate gastrică. Planta mai este recomandată în tratamentul afecțiunilor din sfera genitală la femei, în inflamațiile cronice ale anexelor precum și pentru calmarea durerilor menstruale, datorate spasmelor musculaturii uterine. Preparatele din coada-șoricelului sunt deosebit de valoroase în vindecarea plăgilor, inclusiv a arsurilor.

Administrare:

Pentru administrare internă, infuzia din coada șoricelului se prepară din 2 linguri de flori la 2 căni de apă. Se va bea toată cantitatea în mai multe reprize, pe parcursul zilei respective.

În bolile diareice, enterite și enterocolite, infuzia din coada-șoricelului are efecte similare cu cele ale preparatelor din mușețel.

Pentru uz extern (plăgi, arsuri, eczeme, hemoroizi), se pot aplica pansamente îmbibate cu o infuzie obținută din 2 linguri de flori la o cană de apă.

În cazul hemoroizilor se mai pot face băi locale cu o infuzie concentrată preparată din 30-50 g de flori la 1 litru de apă.

Precauții și contraindicații

Coada șoricelului poate provoca alergii de contact. Nu este recomandată în sarcină și alăptare. Expunerea la lumină nu este recomandată. Planta poate fi fotosensibilizantă. Dozele mari pot produce amețeli și dureri de cap.

Produse farmaceutice care conțin Coada șoricelului:

Coada Șoricelului x 60 capsule – Pronatura

Coada șoricelului 40 capsule – Favisan

Coada Șoricelului 30cps – Laboratoarele Medica

Capsule vezică biliară lentă, flacon x 60cps – Fares

Ceai Coada Șoricelului x 20 doze – Pronatura

Ceai Coada Șoricelului x 20 doze – Larix

Ceai Coada Șoricelului cutie x 20g – Stef Mar

Ceai Coada Șoricelului cut x 50g – Adserv

Ceai Coada Șoricelului cutie x 20 doze – Fares

Tinctură Coada Șoricelului 50ml – Dacia Plant

Tinctură Coada Șoricelului 50ml – Steaua Divină

Tinctură Coada Șoricelului 50ml – Hofigal

Coada Șoricelului cu extract de sastan sălbatic, rozmarin, salcie albă și camfor, 250 ml – Biomedicus.

Concluzii

După cum se observă, aparatul hepato-biliar, prin funcțiile sale multiple și variate, are o contribuție importantă la starea de sănătate a organismului nostru. Fiind direct implicat în procesul de digestie, care ne asigură supraviețuirea, este necesar să acordăm o atenție deosebită sănătății acestuia.

Ficatul are un rol esențial în detoxifierea organismului, bolile acestuia fiind deosebit de periculoase, putând da complicații grave care pot duce la insuficiența hepatică și chiar moarte.

Supraviețuirea fără ficat este de câteva ore. În caz de insuficiență hepatică gravă, singurul tratamentul posibil este transplantul.

Realitatea zilelor noastre, inclusiv statisticile, arată că tot mai mulți oameni suferă de hepatite virale, care necesită un tratament îndelungat, adesea dificil și refractar, și un mod de viață restrictiv, cu pepercursiuni directe asupra capacității de muncă a oamenilor și a stării de sănătate a societații în general.

De asemenea, afecțiunile vezicii biliare sunt deosebit de raspandite, afectând cu predominanta sexului feminin, ignorate sau netratate corespunzător și ia timp, pot provoca calculoza biliară și infecții la nivelul coleistului, cu efect negativ asupra întregului organism.

Deosebit de important pentru prevenirea apariției acestor tulburări este un regim igieno-dietetic adecvat, care include:

respectarea orarului de masă, cu mese în cantități rezonabile;

mestecarea corespunzătoare a alimentelor;

cât mai puține grăsimi și prăjeli, carne grasă, mezeluri, brânzeturi fermentate, ouă, cacao, ciocolată, alcool, sosuri picante, maioneze, frișcă, nuci;

se va consuma suficient de multă apă.

Pentru tratamentul afecțiunilor aparatului hepato-biliar, oferta de medicamente pe piața farmaceutică este vasta și ne oferă o multitudine de remedii care vin în sprijinul nostru.

De asemenea, natura ne vine și ea în ajutor, în flora spontană găsindu-se o serie de plante care conțin principii active deosebit de importante în asigurarea bunei funcționări a ficatului și a căilor biliare.

Pe de altă parte, ficatul are o mare capacitate de regenerare, foarte importantă fiind depistarea precoce, în stadiul incipient, a oricărei disfuncționalități a acestuia, pentru a veni în sprijinul sau cu medicația corespunzătoare.

În concluzie, tot ce ne rămâne de făcut este să cerem sfatul medicului pentru a depista la timp aceste afecțiuni și a limita suferințele și complicațiile pe care ele le pot determina.

Bibliografie

Borundel Corneliu (sub redacția) – Manual de medicină internă pentru cadre medii, Editura ALL, București, 1996;

Constantinescu D.G., Ovidiu Bujor – Plante medicinale, Editura Medicinală, București, 1969;

Constantinescu Corneliu – Plante medicinale în apărarea sănătății, Ediția a IV-a , Editura RECOOP, București,1976;

Dobrescu Dumitru – Farmacoterapie practica, vol I și II, Editura Medicală, București, 1989;

Farmacopeea Română, Ediția a-X-a, Editura Medicală, Bucutești, 1993;

Honorius Popescu – Resurse medicinale în flora României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984;

Ileana-Cornelia Chirita, Vasile Missir și colaboratorii – Chimie farmaceutica, vol. II, Editura Tehnoplast Company, București, 2008;

MedEx – medicamente explicative, Ediția a-III-a, Editura Medie Art, București, 2008;

Memomed, Ediția a-20 -a, Editura Minesan, București, 2015;

Ovidiu Bojor – Fitoterapia în folosul tuturor. Editura Medicală București, 2012;

Popovici, C. Moruzi, I. Toma – Atlas botanic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;

Valentin Stroescu – Farmacologie, Ediția a IX-a, Editura ALL, București, 2007;

Victor Papiliah – Anatomia omului, Ediția a VIII-a, Editura ALL, București, 2009;

Victor Zotta – Chimie farmaceutica, Editura Medicală, București, 1985;

15. Internet surse:

http://clinicagastroenterologie.ro/hepatita-cronica-2/2016/virusul-b-ficatul-ciroza-1058/

http://www.saptamanamedicala.ro/articole/cum-putem-proteja-aparatul-hepatobiliar.html

http://anatomie.romedic.ro/cai-biliare-vezica-biliara

http://anatomie.romedic.ro/ficatul

http://stophepatita.ro/despre-hepatita/hepatita-b

http://m.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/matase-de-porumb-stigmata-maydis-11505928/

http://www.sfatulmedicului.ro/Medicina-naturista/plantele-medicinale-in-terapiile-alternative_1460

http://m.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/

http://www.romedic.ro/infectia-prin-contact-sexual-cu-virusul-hepatitic-b

Vezica biliara (colecist) – alcatuire si afectiuni

http://www.romedic.ro/litiaza-biliara-calculi-biliari

http://www.formula-as.ro/2013/1084/medicina-naturii-44/din-retetele-domnului-farmacist-bobaru-volbura-rochita-randunicii-convolvulus-arvensis-16812

http://www.scientia.ro/biologie/corpul-omenesc/3358-bila-si-vezica-biliara-rol-structura.html

http://anatomie.romedic.ro/splina

https://www.synevo.ro/analiza-calculi-biliari/

ANEXE

Anatomia aparatului hepato – protector

Anatomia ficatului

Fața viscerală a ficatului

Structura ficatului

http://www.scritub.com/medicina/PATOLOGIA-CHIRURGICALA-A-CAILO74835.php

Căile biliare

Căile biliare intrahepatice

Căile biliare extrahepatice

Căile biliare

Bolile ficatului

Hepatita

Hepatita B

Hepatita C

Ciroza hepatică – 1

Ciroza hepatică – 2

Afecțiunilor căilor biliare

Litiaza biliară

Calculi biliari

Colecistita – tratamentul chirurgical

Plante medicinale hepatoprotectoare

Calculoza biliară

Produse farmaceutice pe bază de plante