Calendarul

Capitolul I

Calendar. Calendar.

I.1. Definiții

Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indica durata și subdiviziunile lui. Termenul de calendar vine de la cuvântul latinesc kalendae (a chema, a convoca), prin care romanii indicau în general prima zi a fiecărei luni, când toți cetățenii erau chemați (convocați) în adunarea publică din forum, pentru a li se aduce la cunoștință, prin viu grai, lucruri de interes public-cetatenesc.

Primele calendare au luat naștere din nevoia pe care au simțit-o oamenii de a-și fixa în timp sărbătorile religioase și de a introduce o regularitate periodică în ocupațiile lor din viața zilnică. Ele se întemeiază pe mișcarea astrelor pe bolta cerească, și mai ales a lunii și a soarelui, cei doi luminători ai cerului, făcuți de Dumnezeu și puși de El "să fie semne, să deosebească timpurile anului, zilele și anii", precum spune Scriptura.1 (Facere I, 14).

Calendarul. din punct de vedere terminologic, cunoaste mai multe acceptiuni. Prima dintre ele, se refera la un sistem de impartire a timpului in ani, luni si zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. Cea de a doua acceptiune face trimitere la un indicator sistematic, in forma de carte, agenda sau tablou, al succesiunii lunilor si zilelor unui an.

In sfarsit, a treia acceptiune, se refera la o publicatie cu un caracter variat, care apare o data pe an, ce cuprinde cronologia zilelor anului si diverse material cu caracter informativ, beletrictic, stiintific, etc.

Din punct de vedere etnologic, calendarul are de asemenea, mai multe forme (tipuri) de exprimare.

Exista o multime de calendare specializate, in functie de mai multi factori precum profesia care avea nevoie de el, de apartenenta la un cult religios oficial sau neoficial de ciclul lunar in functie de care se facea calculul, de ciclurile cosmic (zile ale săptămânii, anotimpuri), etc.

Iata de ce, functie de acesti factori s-au diferentiat mai multe tipuri de calendare, despre care voi aminti mai jos, in randurile urmatoare.

Inainte de toate, facand o analiza la prima vedere, fara a aprofunda cercetarea, putem constata ca, în credințele populare românești, exista mai multe conceptii privind inceputurile de An Nou, privite din perspectiva unor evenimente ce simbolizeaza fiecare dintre ele cate o preocupare a comunitatii pentru diferite activitati cu caracter social.

Prima dintre ele, se refera la “Anul Nou Dacic”. Legendele mostenite de la stramosii nostri daci sunt condiderate printre cele mai interesante legende ale omenirii.Acestea nu sunt prezentate indeobste publicului intrucat ar fi complexe si savant elaborate ci tocmai datorita simplitatii lor, a atractiei simbolurilor si semnificatiilor profunde si sacre pe care le contin, a felului in care au fost pastrate si transmise de-alungul timpului. In traditia romaneasca sunt cuprinse, intre 13 noiembrie si 6 decembrie, o varietate de sarbatori si obiceiuri stravechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamna. Acestea nu sunt asociate sezoanelor agricole sau pastorale, ci sunt strans legate de credinta straveche in reinnoirea periodica a timpului. De aceea, aceasta perioada a fost identificata de catre etnologi cu Anul Nou Dacic.

A doua viziune este cunoscuta sub numele de “Anul Nou Biblic”. Două texte paralele din Ieșire 23:16 și 34:22 vorbesc despre sfârșitul calendarului agricol, cu cele trei sărbători pe care acesta le cuprindea. Cele trei sărbători prezentate sunt Sărbătoarea Azimelor, a secerișului și a strângerii recoltei. La ce calendar nou mă refer? În perioada biblică au funcționat două calendare. Cel mai vechi, de origine canaanită și axat pe sărbători agricole, cand începea toamna . Către anul 600 î.Hr., când Iuda ajunge sub suzeranitate babiloniană, se produce o modificare calendaristică, cand este adoptat calendarul babilonian. Practic începerea anului era asociată cu repetarea creației cosmice, într-un ciclu al eternelor reîntoarceri caracteristic culturilor arhaice.

Cea de a treia perspectivă se refera la “Anul Nou Roman”. Anul Nou civil incepe la 1 ianuarie, iar anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie. Anul Nou civil ne vine din timpul Imperiului Roman. Anul Nou era serbat in Imperiul Roman la 1 martie cand era laudat zeul Marte, care era zeul razboiului. Imparatul Iulius Cezar, care a trait in secolul I inainte de Hristos si a fost asasinat in anul 44 inainte de Hristos, a schimbat Anul Nou si a ordonat ca Anul Nou sa inceapa la 1 ianuarie, de la zeul păgân roman Ianus, ocrotitorul Romei. Acest zeu păgân roman avea doua fete. Cu una privea inainte si cu cealalta in urmă. De aceea, la trecerea dintre ani, romanii se gandeau la ceea ce au facut in anul trecut si ceea ce au ca intenție pentru anul nou in care au intrat. Mai tarziu, cand a aparut crestinismul, crestinii nu serbau aceste praznice păgâne, ci pentru ei Hristos Domnul era Lumina vietii si Calauza lor pe calea mantuirii. In secolul al IV-lea, cand s-a stabilit ca sarbatoarea Nasterii Domnului sa fie celebrata in data de 25 decembrie, pentru ca de la 25 martie la 25 decembrie sunt 9 luni. Deci, de la zamislirea Pruncului Iisus pana la Nasterea Sa sunt 9 luni. Cand s-a hotarat ca sarbatoarea Nasterii Domnului sa fie ziua de 25 decembrie s-au numarat 8 zile si am ajuns la sarbatoarea Taierii imprejur a Mantuitorului Iisus Hristos care coincide cu 1 ianuarie, prima zi a Anului Nou civil.

Cea de-a patra perspectivă, poartă denumirea de “Anul Nou Oficial”. De data aceasta, Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic2 (Anthony Aveni, „Happy New Year! But Why Now?” în The Book of the Year: A Brief History of Our Seasonal Holidays, Oxford: Oxford University Press, 2003, pp. 11–28.

Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou, în timp ce la multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus – la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!”.

În România, în mod tradițional nu se aruncă nimic din casă în prima zi a Anului Nou pentru că, procedând astfel, o persoană își aruncă norocul. Tot în prima zi din an nu se iese din casă până ce o persoană brunetă nu intră în casa respectivă (potrivit tradițiilor, persoanele brunete aduc noroc și fericire, iar cele roșcate și blonde ghinion). În noaptea dintre ani, oamenii își pun o dorință, pentru că aceasta are toate șansele să se îndeplinească. Noaptea de Revelion este întâmpinată cu mult zgomot (ca în Conu Leonida față cu reacțiunea, de I.L.Caragiale) pentru că zgomotele puternice alungă spiritele rele. Tot de Anul Nou se merge cu capra. Unii oameni desfac șampanie la cumpăna dintre ani, ca să aibă un an mai prosper. Pușcarea petardelor de Anul Nou este practicată de regulă de către cei tineri. Și desigur pe 31 decembrie se colindă cu plugușorul iar pe 1 ianuarie cu sorcova.

De asemenea, amintim si perspectiva asupra a ceea ce se numeste a fi “ Anul Nou Viticol”. Așa cum susțin folcloriștii, prima zi a lunii februarie a marchat începutul Anului Nou Viticol. Povestea beției ritualice a lui Făurar conturează un scenariu demn de prima plantă sădită de Noe după potop – vița-de-vie. Legenda spune că la început strugurii erau acri. Noe, pentru a-i îndulci, a sacrificat la îndemnul dracului patru animale: un miel, un leu, o maimuță și un porc. Strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit amețitor de parfumat, însă a primit și puterea de a-l transforma pe om. Acesta, pe măsura paharelor băute, împrumută comportamentul animalelor jertfite: la început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urma asemeni porcului…

Tot astfel, aflăm că, în patima vinului nu a căzut doar Făurar, copilul chefliu al Moșului An, ci și Trif cel Nebun, personajul mitic sărbătorit în prima zi a acestei luni. Patron peste dăunătorii care distrug pomii și viile, Trif Nebunul dezleagă nenumărate ritualuri de fertilitate a livezilor, de înnoire a timpului, obligatorii pentru renașterea unui nou ciclu vegetal al pomilor fructiferi și al viței-de-vie.

Ritualuri apotropaice și de fertilizare atestate în primele zile ale lui Făurar sunt multe și diferă de la o regiune la alta. Bunăoară, în Banat, pomii fructiferi sunt stropiți cu agheasmă, iar de pe dealurile cu vie se rostogolește, în scop purificator, o roată de foc.  În alte locuri se citește un blestem împotriva dăunătorilor, după care se taie simbolic câteva corzi de viță-de-vie, iar butucii se udă cu vin. Un ceremonial magic atestat în sudul țării poartă numele de “Târcolitul viilor” și presupune ocolul ritual al podgoriei pentru sporirea rodului, în timp ce în Transilvania s-a păstrat un obicei străvechi, “Scuturatu’ pomilor”, care constă în lovirea rituală a pomilor pentru a le stimula înmugurirea și rodul. Toate aceste practici erau urmate de petreceri colective, cu mese copioase și vin din belșug. Poate cel mai interesant obicei legat de începutul de An Nou Viticol este Arezanul Viilor. În zorii zilei, bărbații pornesc în alai spre podgorii și, odată ajunși, taie corzi din care își fac cununi și cingători, dezgroapă sticla cu vinul ultimei recolte, apoi fac un foc mare pe care îl înconjoară, stropindu-l cu vin. Este momentul în care începe petrecerea, iar oamenii joacă, mănâncă și beau, incinerând vechiul An Viticol pentru ca Anul Nou să poată renaște. 

Apoi, la fel de interesanta este si viziunea mentalului populat asupra “Anului Nou Agrar. Cunoscută în tradiția românească drept lună a mărțișorului sau a echinocțiului de primăvară, martie reprezenta și pragul de trecere în anul nou agrar. De aceea, încă din prima zi a lunii, oamenii satelor începeau să-și repare uneltele trebuitoare, să aleagă semințele și să se pregătească pentru ziua de 9 martie, când intra primul plug în brazdă.

Ȋncă de pe 1 martie, în satul de altădată, forfota prin curți și grădini începea. Treziți din lunga amorțeală a lunilor de iarnă, oamenii începeau pregătirile pentru anul nou agrar, care, în tradiția populară, începea pe 9 martie. Așa că peste tot se auzea zgomot de ciocan, oamenii își căutau prin poduri și prin șuri uneltele trebuitoare, pregăteau plugul, semințele pentru semănat, hrăneau bine boii de jug, încheiau tovărășii cu vecinii, să se ajute la arat. După toate aceste pregătiri avea să vină ziua de 9 martie, când gospodarul casei trebuia să scoată plugul în țarină și să tragă prima brazdă. Ieșirea cu plugul în moșie avea valoare de simbol, întrucât, din acel moment puteau fi făcute primele munci la câmp: aratul și semănatul. În dimineața zilei de 9 martie, zi din calendarul popular suprapusă peste ziua celor 40 de Mucenici, în calendarul creștin ortodox, era, în același timp, și zi de muncă, dar și de sărbătoare. În unele sate, una din practicile întâlnite în această zi era aceea de a afuma cu tămâie și de a stropi cu apă boii înjugați și gospodarul ce ținea coarnele plugului. „Altădată, anul agrar începea la 1 martie, cu scoaterea primului plug la arat pe data de 9 martie. Obiceiul presupunea o serie întreagă de practici. Când bărbatul pleca la arat, gospodina casei stropea cu agheazmă atelajul, boii sau spărgea un ou în fața boilor înjugați, care, uneori, purtau la jug colacul făcut în ajun de Crăciun. Când se ajungea pe câmp, la arat, acest colac ritual era luat de la jug, gospodarul îl rupea, o parte o mânca el, o parte era fărâmițată și pusă în sămânța care urma să fie dată în brazdă și o parte era pusă chiar în hrana animalelor, ca să fie sănătoase tot anul“, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu. Spargerea acestui ou în fața atelajului care pleca în câmp reprezenta o garanție în plus că aratul va merge bine, că semănatul va fi cu rod, că peste an nu vor fi dăunători ai recoltelor. Această practică contribuia la luarea unor măsuri de protecție, care erau absolut necesare, pentru că nimic nu era gratuit și nici întâmplător în viața omului de altădată; totul avea o semnificație. De asemenea, oamenii aveau credința că dacă sparg acest ou în fața plugului, bobul de grâu se va face „cât oul“.

În spațiul românesc, peste ziua ce marca începutul anului nou agrar s-a suprapus, așa cum pomeneam mai înainte, sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia. De aceea, în toate zonele etnografice ale țării, această sărbătoare a mucenicilor este bine înrădăcinată și foarte respectată. Este ziua în care, conform credinței populare, se deschid mormintele și porțile raiului, iar gospodinele fac, în cinstea celor 40 de Sfinți, 40 de colăcei. În Moldova, acești colăcei au forma cifrei 8, sunt numiți sfinți sau mucenici, sunt copți din aluat de cozonac și apoi sunt unși cu miere și nucă. Acești sfințișori sunt dați de pomană rudelor, vecinilor, apropiaților sau celor care se nimeresc să-ți treacă pragul casei în această zi.

Această zi nu presupunea, însă, doar preocupări legate de câmpuri și semănături, ci și de grădinile de zarzavat, de livezi și de stupi.  „Tot ce se întâmpla în această perioadă era legat de începutul anului agrar, de cultul vegetației, al rodniciei și toate practicile vădeau dorința oamenilor satelor ca să le fie apărate și lanurile de grâu, semănăturile, dar și grădinile, livezile, stupii de albine, animalele de pe lângă casă“, subliniază Angela Paveliuc Olariu. Odinioară, pe 9 martie se făceau și anumite previziuni asupra timpului de peste an. Astfel, dacă îngheța pământul spre ziua de 9 martie, se credea că toamna nu vor fi brume și că oamenii pot semăna păpușoii (porumbul) cât de târziu, că tot se vor coace foarte bine. Dacă, dimpotrivă, nu îngheța, apoi toamna pica bruma devreme, caz în care oamenii ar fi trebuit să se grăbească și să semene pământul cât mai devreme. De asemenea, exista convingerea că așa cum va fi ziua celor 40 de Sfinți, așa va fi toată primăvara. Tot acum femeile semănau usturoiul și ceapa, asigurându-se că vor culege de 40 de ori mai mult. Ziua se încheia cu o petrecere a celor ce prindeau tovărășie la plug, care trebuiau să mănânce din sfințișorii sau mucenicii pregătiți de cu dimineață de gospodine. În credința populară, în ziua Mucenicilor se încheiau și zilele babelor, în care iarna și primăvara s-au luptat cu încrâncenare, lăsând loc zilelor calde.

De asemenea, la fel de interesant este si “Anul Nou Pastoral”. La sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai (22 aprilie-1 mai) apare în Calendarul Popular un scenariu ritual, tipic de înnoire a timpului, a cărui sărbătoare centrală o reprezintă Sângiorzul (Transilvania, Banat) sau Sfântul Gheorghe (Oltenia, Muntenia, Moldova). Sângiorzul este o divinitate a vegetației, protectoare a cailor, vitelor cu lapte și holdelor semănate, identificată cu un zeu autohton, Cavalerul Trac, peste care Biserica creștină a suprapus pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Moartea și renașterea simbolică a timpului la Sângiorz, Anul Nou Pastoral este redat prin sărbători, obiceiuri și practici magice de un rar arhaism. În tradiția populară Sângiorzul, deschizătorul anului și al verii pastorale și Sâmedru, deschizătorul iernii pastorale, ar purta la brâu cheile anului cu care primul înfrunzește codrul, al doilea îl desfrunzește. Între ei ar exista un legământ pe viață și pe moarte; dacă pădurea nu este înfrunzită pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz. Aceeași soartă o va avea și Sâmedru daca de ziua lui, 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori. Dacă Sângiorzul este opus lui Sâmedru, prin atribuții și dată de celebrare, el prezintă evidente asemănări cu Sântoaderul cel Mare, celebrat în sâmbăta din Săptămâna Caii lui Sântoader. Atât Sângiorzul, cât și Sântoaderul au, în folclorul și iconografia românească, trăsături comune cu Cavalerul Trac: sunt divinități hipomorfe, purtate în spate de cai (Sângiorzul) sau având ei înșiși copite și cozi de cai (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader); omoară balaurul, purifică spațiul de forțele malefice, încuie iarna și descuie vara. Dintre obiceiurile si credintele populare traditionale, specific “Anului Nou Pastoral”, adanc inradacinate in mentalul colectiv, amintim sacrificiul anual al divinității în ipostază fitomorfă (Ramura Verde, Pomul de Mai, Sânjor, Arminden, etc.), zoomorfă (mielul sau iedul), sau antropomorfă (Sângiorzul); prepararea alimentelor și băuturilor rituale (colacii de Sângiorz, vinul roșu amestecat cu pelin); aprinderea Focului Viu, purificarea oamenilor și animalelor cu fum și foc sau prin udatul sau stropitul ritual cu apă; alungarea spiritelor malefice (moroi și strigoi) prin strigăte și sunete de trâmbițe, tulnice și buciume, sorcovitul oamenilor și vitelor cu urzica, leușteanul sau pelinul; săvârșirea unor acte de bunăvoință și toleranță, slobozirea vitelor, în special a vacilor cu lapte, să pască pe unde doresc, inclusiv prin lanurile de grâu; credința că în noaptea de Sângiorz ard comorile, se deschid porțile cerului, vorbesc animalele, etc. Dar, spre deosebire de sărbătorile Anului Nou Civil, la sărbătorile de Sângiorz se desfășoară și activități practice: alesul oilor și formarea turmelor pentru vărat, înțărcatul mieilor, angajarea ciobanilor și văcarilor, însemnatul oilor, prepararea Unsorii Oilor, medicament obținut din plante și grăsimi animale pentru vindecarea vitelor pe timpul verii, tunsul și urcarea oilor la munte, semănatul cu predilecție a unor plante (busuiocul, meiul), observații și previziuni meteorologice și climatice, etc. Toate acestea, s-au materializat sub forma unor sfaturi pastorale legate de sărbătoarea Anului Nou, cum ar fi ca exemplu, “Timpul ridicării, timpul rodirii”.

Amintim apoi, calendarul popular, care aduna la un loc, toate credintele magico-religioase, specific mentalului traditional-taranesc. Aceste calendar, ilustreaza perspectiva taranului asupra vietii si mediului inconjurator, perspectiva ce se bazeaza pe simboluri si semnificatii atribuite coordonatei temporale si celei sacrale, in functie de care acesta isi organizeaza viata si treburile gospodaresti. Țăranii spuneau: “Calendaru-i așa, să fie lucru cu rost, că nu poți merge la întâmplare. Calendarul e rânduiala vremii, să știi când să faci un lucru. Fără calendar unu ar face într-un fel, unu în alt fel“3 (Bemea, 1997, p. 196). Calendarul popular, este o adevarata stiinta4 (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului roman, 2014), pe care taranii o invata de la parintii sai si pe care de asemenea o transmit la rand lor copiilor, asigurand astfel perpetuarea traditiei populare de-alungul timpului. Taranul roman a invatat sa interpreteze semnele timpului si ale mediului, observand si interpretand comportamentul pasarilor și insectelor, animalelor și reptilelor, ale plantelor și mineralelor, ale soarelui, lunii și stelelor, precum și multe alte semne de pe cer și de pe pământ, facand din el, un adevarat “specialist meteorolog”, care poate prezice cu o acuratete foarte mare fenomenele naturii ce urmeaza sa se intample, fara a avea nevoie de instrumente perfectionate modern precum termometre sau barometre.

Toate aceste calendare, trebuie subliniata aceasta observatie, au o nota comuna si anume ca in egala masura toate au promovat sărbători agricole, pastorale, dintr-un motiv simplu legat de prestanța, greutatea zilei și a sfântului respective, care era invocată (invocat).

De aceea, pornind de la cele deja enuntate mai sus, in cele ce urmeaza, voi analiza cateva tipuri de calendar, incercand sa scot in evidentă, notele definitorii ce caracterizeaza fiecare calendar in parte.

I.2. Tipuri de calendar

Calendarul popular, reprezinta un sistem de traditii si obiceiuri populare, care pentru a-l putea intelege mai bine, trebuie analizat din perspectiva mai multor arii de manifestare pe care unii etnologi, le numesc subsisteme3 (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului roman, 2014).

Amintesc, astfel:

I.2.1. Calendarul bisericesc

I.2.2. Calendarul sarbatorilor cu data fixa

I.2.3. Calendarul sarbatorilor mobile

I.2.4. Calendarul anotimpurilor

I.2.5. Calendarul lunar

I.2.6. Calendarul saptamanal

I.2.7. Calendarul zilelor si al noptilor.

I.2.1. Calendarul bisericesc

Calendarul bisericesc înfățișează ca într-o oglindă lunile, săptămânile și zilele unui an, cu numărul de ore ziua și noaptea, pe fiecare lună și indica zilnic numele unuia sau mai mutor sfinți prăznuiți, precum și toate sărbătorile bisericești mari și mici din întregul an bisericesc, însemnate cu cruce roșie sau numai cu roșu, sau cu cruce neagră.

Duminicile sunt numerotate după sărbătoarea principală căreia îi urmează, indicându-se în fiecare Duminică glasul de rând, Evanghelia Învierii (utrenie), pericopa Apostolului și Evangheliei care se citesc. În plus, se indica zilele de post și cele în care se ajunează, precum și posturile de peste an.

În afara cadrului în care este scris "Rânduielile bisericești", adică: zilele de post și posturile de peste an, cu datele și durata lor. Tot aici se amintește de una dintre poruncile Bisericii, că nu se fac nunți în zilele și perioadele de post, în ajunul praznicelor împărătești, în săptămâna luminată și în perioada de la Crăciun la Bobotează. Pe aceeași foaie de calendar bisericesc sunt arătate, cu litere roșii, și alte date importante ale unor zile și sărbători din viața poporului nostru, că zilele naționale.

Cum însă calendarul bisericesc are și sărbători fixe (cele mai multe) și sărbători mutabile, fără data fixă și cum calendarul bisericesc este legat de calendarul solar sau astronomic, dacă se produce vreo nepotrivire sau diferența între ele, au loc perturbări și frământări care afecteaza liniștea și bunele raporturi dintre credincioși, ba chiar pot da naștere la dezbinări și schisme. Așa este cazul cu "stilismul", ivit ca protest împotriva îndreptării calendarului, făcută de Biserica noastră împreună cu majoritatea celorlalte Biserici Ortodoxe.

De fapt, nu s-a făcut o schimbare a calendarului – cum greșit socotesc partizanii stilismului – ci numai corectarea datei echinocțiului de primăvară, sărbătorile rămânând aceleași, neschimbate.

Calendarul creștin ortodox

Calendarul de care ne folosim este de origine romană. El e alcătuit, la anul 46 a.Hr., de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului roman Iuliu Cezar, pentru care a și fost numit calendar Iulian. Sosigene a întocmit cel dintâi calendar solar științific, adică un calendar bazat numai pe mersul aparent al soarelui și pe cunoașterea exactă a mișcării corpurilor cerești, conform datelor științei astronomice. Sosigene, cunoscând durata exactă a anului tropic, a restabilit mai întâi coincidență anului civil cu cel astronomic ; apoi a stabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 zile ; iar pentru că diferența, de 5 ore, 48 minute și aproape 46 secunde, cu care durata anului solar (tropic) depășește pe cea a anului civil sau calendaristic, în patru ani face aproape o zi, el a hotărât să se adauge câte o zi în plus la fiecare patru ani. La fiecare patru ani vom avea deci câte un an de 366 zile, numit an bisect.

Ca orice unitate de măsură, ziua solară medie are și ea multiplii și submultiplii ei, și anume :

a) Orele, minutele și secundele de timp (ziua e împărțită în 24 ore, oră în 60 de minute, minutul în 60 de secunde);

b) Săptămâna, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii de pe cer : dintre lună nouă și primul pătrar, sau de la pătrarul prim la luna plină, de la luna plină la pătrarul ultim s.a.m.d., interval care durează aproximativ șapte zile;

c) Luna lunară, adică intervalul de timp care îi trebuie lunii de pe cer să facă o rotație completă în jurul pământului și să revină la aceeași fază : de la lună nouă la lună nouă, de la luna plină la luna plină.

d) Anul tropic, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocțiul de primăvară. Deoarece anul tropic nu se compune dintr-un număr exact de zile, n-a putut fi luat ca unitate de măsură, pentru că atunci ar fi trebuit ca una din zile să aparțină la doi ani consecutivi. De aceea s-a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau calendaristic, care în fond e un an convențional, obținut din anul tropic prin înlăturarea fracțiunii de zi. Și deoarece anul civil nu coincide exact cu cel tropic (astronomic), s-a căutat să se aducă din timp în timp corectări calendarului, în diferite moduri, pentru a se restabili coincidență anului civil cu anul astronomic. Așa s-a născut problema calendarului. Greutatea de care se izbește adică orice calendar sau orice sistem de înregistrare și de măsurare a timpului este să se găsească o modalitate sau o formulă, după care anul civil-calendaristic, care e întrebuințat în uzul zilnic și care operează numai cu zile întregi, să fie adus în acord cât mai mult cu anul tropic sau ceresc.

Cele mai vechi popoare cunoscute în istorie au avut calendare lunare, adică și-au întocmit calendarele după mișcarea de rotație a lunii în jurul pământului.

Egiptenii au fost cei primii la care s-a folosit un calendar solar, adică bazat exclusiv pe mișcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească, adică de fapt pe mișcarea de revoluție a pământului. El a fost însă perfecționat de romani, prin calendarul iulian, care stă la baza cronologiei moderne.

Calendarul crestin catolic

Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. O modificare a calendarului iulian a fost propusă pentru prima oară de doctorul și astronomul napolitan Aloysius Lilius și a fost decretată de papa Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie 1582.

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.

Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paștele la dată pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul conciliu de la Niceea în anul 325. Deși unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creștine să sărbătorească Paștele în aceeași zi, în realitate această nu s-a întâmplat.

Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paștele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximație care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lea se acumulase o diferența de patru zile. Ciclul de 19 ani folosit pentru calendarul lunar a trebuit corectat cu 1 zi la fiecare 300 sau 400 de ani, (de 8 ori în 2500 de ani), împreună cu corecțiile necesare aplicate anilor care nu mai sunt bisecți, (1700, 1800, 1900, 2100,etc). De fapt, în felul acesta s-a introdus o nouă metodă de calculare a zilei Paștelui.

În ce a constat aceasta îndreptare a calendarului și de competenta cui era să o facă? După cum s-a amintit, încă înainte de Hristos existau două sisteme de calculare a timpului unui an, adică durata de revoluție a pământului în jurul soarelui: unul al egiptenilor – care era mai corect, dar nici el perfect – de 365 zile, altul, al românilor, care era de 355 zile, rămânând totdeauna o diferență de timp de zece zile anual între aceste două sisteme, și chiar între fiecare dintre ele și calendarul solar, sau față de datele astronomice ale oamenilor de știință ai vremii.

După această constatare, s-a simțit nevoia de îndreptare a lor și a punerii lor în acord cu calendarul ceresc. Aceasta a făcut-o întâi împăratul roman Iuliu Cezar, în anul 46 i.Hr., adoptând sistemul de calcul egiptean, după care acesta s-a numit "calendarul iulian". După acest calendar a mers apoi întreaga creștinătate timp de 15 secole. Și tot de calendarul iulian s-a servit și Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Paștilor, care este sărbătoare mutabilă, variind de la an la an, în funcție de echinocțiul de primăvară și de alte elemente.

Sinodul I Ecumenic, luând în discuție data sărbătoririi Paștilor, a hotărât să urmeze practica romana cu aceste rânduieli:

a. Pastile să se serbeze întotdeauna într-o zi de Duminică

b. această Duminică să fie imediat după 14 Nisan

c. după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară (când ziua este egală cu noaptea)

d. întâmplându-se 14 Nisan, sau lună plină, într-o Duminică, să se serbeze Pastile în Duminica următoare

e. și să nu coincidă Pastile creștinilor cu acela al iudeilor (care este la 14-15 Nisan) adică cu cel al Vechiului Testament.

După această hotărâre a Sinodului I Ecumenic, timpul în care este cu putință a se sărbători Pastile cade între 22 martie și 25 aprilie. Iar calculul astronomic al aflării datei Paștilor s-a lăsat atunci pe seama Bisericii din Alexandria, unde era focarul științei astronomice, cu obligația de a face cunoscut, în fiecare an, tuturor Bisericilor, timpul când trebuie a se serba Pastile.

Întrucât însă, și între calculul calendarului iulian de 365 de zile și 6 ore și cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43' și 46" rezulta anual o diferență de 11' și 14" s-a ajuns, după 330 de ani, la o diferență de trei zile (cu cât a rămas în urma calendarul iulian).

Astfel că, în vremea Sinodului I Ecumenic, echinocțiul de primăvară se afla la 21 martie în loc de 24 martie, cât a fost în anul 46 i.Hr., când împăratul Iuliu Cezar a îndreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare, în calcularea datei Paștilor, ziua de 21 martie, când a fost atunci echinocțiul de primăvară.

Specialiștii astronomi au constatat că, și după aceea, din 123 în 123 de ani echinocțiul de primăvară retrogradează cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, învățații vremii – în Răsărit ca și în Apus – au sesizat faptul și au propus căpeteniilor Bisericii îndreptarea calendarului, pentru că tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

Aceste cercetări și sesizări repetate au determinat pe papa Grigore al XIII-lea să anunțe, la 24 februarie 1582, îndreptarea calendarului iulian, ceea ce a și făcut, suprimând 10 zile (5-14 octombrie). Și, astfel, se readuce echinocțiul de primăvară la 21 martie, când e lună plină, ca pe vremea Sinodului I de la Niceea. De atunci, acest calendar s-a numit "gregorian" sau "stilul nou" și a fost adoptat de toate statele catolice și protestante din Apus (sec. XVI-XVIII), pe când cele din Răsărit au rămas tot la calendarul iulian, până după primul război mondial, când toate statele din Răsăritul Europei cu majoritate confesională ortodoxă au adoptat calendarul îndreptat (Bulgaria și D.R.S.S. 1918; Serbia și România 1919, Grecia 1923, etc).

Biserica noastră, făcând parte din rândul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odată cu adoptarea lui de către Stat, în 1919, ci abia după Consfătuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotărât îndreptarea calendarului și în Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferenței de 13 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat (adică 21 martie în loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decât cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecți, adăugând o zi în plus din patru în patru ani, când luna februarie va avea 29 de zile în loc de 28 zile. Prin aceasta, în calendarul ortodox îndreptat, diferența dintre anul solar și cel civil este redusă – prin modul de bisectare – până la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face că abia după 42.772 de zile calendarul (îndreptat) să mai rămână în urmă cu o zi și o noapte.

Calendarul îndreptat, întrebuințat de aici înainte de către ortodocși, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Sărbătorirea Paștilor de către Bisericile Ortodoxe la două date diferite, pe lângă faptul că ar încuraja mișcarea stilistă ivită în Bisericile cu calendarul îndreptat, unele mergând după "stilul nou", iar altele după "stilul vechi", ar aduce prejudicii Ortodoxiei și ar putea duce la dezbinarea ei.

De aceea, pentru a nu se rupe unitatea Bisericii Ortodoxe, Ȋntâistătătorii Bisericilor Ortodoxe – însoțiți de delegațiile lor – întruniți în Conferință panortodoxă de la Moscova, din 1948, au hotărât că, pentru menținerea și întărirea Ortodoxiei, toate Bisericile să prăznuiască Pastile la aceeași dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Pastile evreilor, socotindu-se ca Pascalia alexandrină satisface întru totul această cerință a Bisericii.

Astfel, s-a stabilit, în acea Conferință, ca toate Bisericile Ortodoxe să serbeze Pastile numai după Pascalia veche, până când toate Bisericile Ortodoxe surori vor adopta calendarul iulian îndreptat, iar cu privire la sărbătorile stabile, fiecare Biserică autocefală să se folosească de calendarul pe care îl are. În același timp, Conferința de la Moscova considera obligatoriu pentru cler și credincioși a urma stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se afla, ca unul dintre obiceiurile acestei Biserici.

Ce susțin stiliștii?

Ca toți ereticii, schismaticii și sectanții, stiliștii se socotesc și se pretind a fi Biserica cea adevărată și singura păstrătoare a dreptei credințe, câștigând adepți dintre creduli și ignoranți sau printre firile bolnăvicioase și printre cei certați cu Biserica, cu preotul lor, ori cu autoritatea de Stat.

Toate ideile pe care le susțin și acuzațiile pe care le aduc Bisericii se bazează pe o crasă ignoranta a istoriei și adevărurilor legate de problema calendarului. Ignorând defectul originar și rămânerea în urmă a calendarului iulian (cele 11' și 15.02" de întârziere în fiecare an) și neînțelegând justețea și necesitate a îndreptării lui, pe care Biserica de Apus a realizat-o încă din 1582, stiliștii susțin că singurul calendar bun, de care trebuie să ne ținem, este cel vechi, deoarece el ar fi fost făcut de sfinții părinți de la Niceea (Sinodul I ecumenic) și că de aceștia trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor și ale filosofilor.

Se știe că nu Biserica face calendarul, ci acesta este alcătuit de specialiști (matematicieni-astronomi cu aparate de calcul precise), calendarul fiind alcătuit încă dinaintea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, cu o jumătate de veac (anul 36 i.Hr.), de către conducerea imperiului roman de atunci, cu ajutorul astronomului alexandrin Sosigene, deoarece întotdeauna organele bisericești competente au făcut apel la știința astronomilor pentru alcătuirea ori îndreptarea calendarelor (tot așa s-a procedat în Apus, la îndreptarea calendarului prin reforma gregoriana în secolul XVI).

Știința este rezultatul muncii ordonate și a minților luminate și este dată tot de Dumnezeu, ca s-o folosim pentru cunoașterea Universului și a naturii și pentru îmbunătățirea situației omenirii.

Stiliștii susțin că prin îndreptarea calendarului s-ar fi schimbat dogmele credinței adevărate și toate așezămintele canonice ale sfinților părinți, ca stilul nou sau calendarul îndreptat ar fi cel catolic și că prin adoptarea lui am fi aderat la catolicism.

Stiliștii de la noi considera că Biserica Ortodoxă Romană este singura Biserica ortodoxă care și-ar fi îndreptat calendarul, rămânând astfel izolată, în sânul Ortodoxiei, și că, rupând unitatea de credință cu celelalte Biserici Ortodoxe a și întrerupt legătura canonică cu ele. Aceasta constituie o acuză gravă, contrazisă de realitate, căci de atâtea ori până acum, în vizitele reciproce pe care ierarhii noștri și le fac și la întâlnirile și întrunirile lor interortodoxe ori interconfesionale, din cadrul consfătuirilor sau întâlnirilor ecumeniste, ei conliturghisesc ca niște adevărați frați de credință, respectând stilul calendaristic al Bisericii în cuprinsul căreia se afla de fiecare dată, conform înțelegerii ei dinainte stabilite (la Moscova, în 1948), între toate Bisericile ortodoxe.

În țara noastră, regiunea cu cei mai mulți adepți stiliști a fost de la început și este și azi cea din nord-vestul Moldovei, și anume protopopiatele Fălticeni, Târgu-Neamț, Pașcani, Piatra-Neamt și Hârlău, aparținând Arhiepiscopiei Iasilor, unde influența călugărilor din mănăstiri a fost mai puternică.

Centrul mișcării anarhice a stiliștilor este la cunoscută mănăstire stilistă Slătioara, de pe lângă Fălticeni. În afara acestei mănăstiri se întâlnesc stiliști și în alte localități. Aici își are sediul și oficiază în sobor pseudo-episcopul Glicherie Tănase, socotit "mitropolitul" stiliștilor. Tot aici sunt concentrați și își au sediul permanent toți preoții de mir stiliști, hirotoniți și numiți de Glicherie la diverse parohii stiliste, precum și un număr de "călugări" stiliști, dintre care unii și-au arogat chiar rangul de "arhimandriți".

În afară de mănăstirea principală de la Slătioara, stiliștii mai au încă două schituri la: Cornu Luncii și Braditel. În aceste schituri, slujbele se fac cu și fără preot. Mai există și alte mici așezări stiliste de călugări și călugărițe, ca cea de la Dealul Mare, lângă Vânători-Neamț, și la Brusturi (jud. Neamț).

Centru important al mișcării stiliste din această regiune este de asemenea Rădășeni (lângă Fălticeni), unde stiliștii aveau mai înainte și o mănăstire organizată de ei.

Mulți credincioși stiliști se adună la sărbătorile pe stil vechi în bisericile ortodoxe din parohiile de origine, dar au și biserici proprii, în care slujesc cântăreți sau preoți improvizați, iar din când în când, călugări care au abandonat mănăstirea sau de prin satele unde s-au statornicit după ieșirea din mănăstire.

Rătăcirea lor, cauzată în parte și de nepăsarea și lipsa de veghe a preoților din parohiile de care au aparținut, a fost alimentată de foști clerici și călugări ignoranți, fanatici și răuvoitori.

Preoții din parohiile apropiate de stiliști sau simpatizanți ai acestora au datoria să cunoască în amănunțime problema calendarului, pentru a putea lămuri la nevoie pe credincioși asupra justeței și necesității îndreptării calendarului, care nu reprezintă o dogmă ele credința și este normal și necesar să fie adaptat conform precizării specialiștilor în materie.

Întrucât stiliștii reprezintă o situație specială, ușor remediabila și, în principiu, temporară în viața Bisericii, integrarea lor parțială în practica liturgica pe măsură ce arată dorința sau bunăvoința de a se întoarce în lăuntrul Bisericii este indicată și, adeseori, a dat bune rezultate.

Considerații finale

Calendarul bisericesc își are rolul lui bine definit în viața Bisericilor și a creștinilor. Aceasta o arata chiar situația actuală privind folosirea calendarului îndreptat sau neîndreptat, și implicațiile folosirii unuia sau a altuia dintre cele două calendare sau stiluri.

Bisericile apusene (catolică, protestante și anglicană) întrebuințează, toate, stilul nou, adică calendarul gregorian (calendarul iulian îndreptat de papa Grigorie al XIII-lea în 1582) atât pentru sărbătorile cu data fixă cât și pentru sărbătorile cu data mobilă.

Bisericile Ortodoxe prezintă însă o situație aparte: unele, puține la număr, nu și-au îndreptat calendarul, întrebuințând în continuare calendarul iulian, rămas în urmă cu 13 zile, cunoscut sub numele de stilul vechi; iar altele – majoritatea Bisericilor Ortodoxe autocefale sau naționale, între care și Biserica Ortodoxă Romana – au adoptat, după 1923, calendarul îndreptat (calendarul iulian îndreptat), dar folosesc un calendar mixt, adică: stilul nou pentru sărbătorile cu data fixă și Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu data mobilă, adică pentru sărbătorirea Paștelui și a tuturor sărbătorilor legate de Paști.

Fără să fie o problemă de doctrină, calendarul ortodox este una dintre problemele actuale, cum remarca Profesorul N. D. Uspenschi, foarte importantă pentru unitatea liturgică a Bisericilor Ortodoxe și pentru păstrarea dreptei credințe înseși, căci "lipsa de unitate între Bisericile Ortodoxe locale în privința sărbătoririi praznicelor cu data fixă" în cele două stiluri – nou și vechi – "provoacă nedumerire în rândurile creștinilor ortodocși înșiși. Cu atât mai mult poate fi declarată nemulțumitoare situația cu pascalia ortodoxă" căci, "cu cât mai departe va trece vremea, cu atât mai mult se va mări divergența între calendarul pascalic și cel astronomic, așa că la sfârșitul actualului indicțion, Pastile uneori vor coincide cu lună nouă. În acest timp, se poate produce o abatere totală de la acele principii ale calendarului pascalic, principii pe care Biserica Ortodoxă le ține ca fiind stabilite de primul sinod ecumenic.

Sărbătorirea Paștilor de către toate Bisericile Ortodoxe la aceeași dată, după Pascalia veche își are importanța ei pentru unitate a liturgica a întregii Ortodoxii. Dar nu se poate rămâne aici. Îndreptarea calendarului iulian și a pascaliei vechi, rămase amândouă în urma timpului și a științei, este mai mult decât necesară și de folos tuturor Bisericilor Ortodoxe, în interesul unității lor, precum și întregii unități creștine a Bisericii.

Problema noului calendar este una dintre temele principale cu care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei, după aprofundarea ei prealabila de către Biserici și în Comisia pregătitoare a acestui Sinod. Soluționarea problemei pascale, adică aceeași dată pentru serbarea Paștilor de către toate Bisericile și toți creștinii, va avea în vedere atât hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea privind serbarea Paștilor, cât și modul diferit intre Apus și Răsărit de calculare a echinocțiului de primăvară și a lunii pline care îi urmează.

Trebuie puse la contribuție ultimele cuceriri ale științei astronomice în această problemă. Așa cum sublinia și Profesorul N. D. Uspenschi, problema pascală, foarte actuala astăzi, cere "o serioasă prelucrare teologică", "o muncă grea" de la teologii ortodocși, căci "nu este exclusă posibilitatea aducerii de corective în unele sau altele din punctele de vedere istorice, devenite pentru noi tradiționale".

Teama ce se exprimă prin argumentele invocate din diferite părți ale Ortodoxiei că, în unele Biserici Ortodoxe de stil vechi, poporul nu ar înțelege necesitatea îndreptării calendarului iulian și a pascaliei vecni, nu trebuie să dezarmeze Bisericile și pe teologii lor în rezolvarea problemei pascale. Este de datoria Bisericilor Ortodoxe și a teologilor lor de a face înțeleasă nevoia acelei îndreptări.

Rezolvarea problemei calendarului pe întreaga Ortodoxie va ușura și soluționarea dezbinării stiliste. După aceea se va putea trece și la rezolvarea sărbătoririi Paștilor la aceeași dată de către toate Bisericile. Soluționarea celor două probleme presupune și o pregătire, prealabila și serioasă, a credincioșilor de către Bisericile respective.

I.2.2. Calendarul sărbătorilor cu dată fixă

Acestui tip de calendar i se spune in felul acesta deoarece cuprinde sarbatori de peste an care au data fixa. El este adaptat nevoilor taranului de a privi lucrurile, fiind in ultima instanta, o suma a celor inscrise in calendarul civil si bisericesc. Niculita-Voronca afirma ca: “Noi sărbătorile le ținem, pentru că și ele pe noi ne țin. Noi ne rugăm pentru sănătatea noastră și a copiilor noștri; pentru noroc, să n-avem pagubă în vite și la gospodărie, și ne sunt de ajutor, dacă le ținem și le cinstim. Dar dacă n-am face aceasta, ar fi rău de noi. Pe cât mergem la biserică și aprindem lumânări, postim, ne rugăm, pe atât ne merge mai bine și Dumnezeu cu sfinții ne păzesc și ne ajută. Noi trebuie să ne rugăm la sfinți și la zilele cele mari, ca ele apoi să se roage pentru noi lui Dumnezeu” 5 (Niculiță-Voronca, I, p. 190).

Acest tip de calendar, poate fi considerat, un calendar al patronilor, al sfintilor si ale sfintelor, fiecare dintre acestia jucand un rol fundamental in mentalul colectiv al taranilor, fiecare dintre ei fiind foarte important pentru existenta cotidiana a taranilor. Amintim astfel, divinitati agricole illustrate de sfinti precum sfinții Gheorghe, Trif, Gherman, Ilie, Vartolomei, Elisei, Precup, Ana-Foca si Mucenicii. De ademenea, amintim patronii crescatorilor de animale precum Filipii, Sfinții Petru, Andrei, Dumitru, Ignat dar si patronii bolilor (Haralambie, Antonie, Tănase, Marina, Varvara, Sava), ai hotilor (Sf. Mina), ai cizmarilor (Sf. Spiridon) sau ai fetelor, precum Sf. Vinerea Mare – Parascheva, Dragobetele, Dochia, Ciurica si multi altii.

Sărbătoare domnească sau praznic împărătesc desemnează, în creștinismul de rit bizantin, o sărbătoare care este închinată în mod direct lui Dumnezeu sau, mai precis, uneia din cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

În calendar sunt mai multe sărbători domnești, dintre care unele cu dată fixă, iar altele cu dată variabilă de la an la an. Aceste sărbători, ordonate după data calendaristică (în ritul bizantin anul bisericesc începe la 1 septembrie), care reamintesc prezența istorică a Mântuitorului, sunt următoarele:

1. Nașterea Domnului (dată fixă, 25 decembrie)

2. Tăierea împrejur cea după trup a Domnului (dată fixă, 1 ianuarie)

3. Botezul Domnului (dată fixă, 6 ianuarie)

4. Întâmpinarea Domnului (dată fixă, 2 februarie)

5. Intrarea Domnului în Ierusalim (dată variabilă, cu o săptămână înainte de Paști)

6. Învierea Domnului (dată variabilă)

7. Înălțarea Domnului (dată variabilă, la 40 de zile după Paști)

8. Pogorârea Duhului Sfânt (dată variabilă, la 50 de zile după Paști)

9. Sfânta Treime (dată variabilă, a doua zi după Rusalii)

10. Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos (dată fixă, 6 august)

Tot printre sărbătorile împărătești este considerată de obicei și Înălțarea Sfintei Cruci (dată fixă, 14 septembrie).

De asemenea, sunt considerate „domnești” și cele patru sărbători care reamintesc prezența istorică a Maicii Domnului:

1. Nașterea Maicii Domnului (dată fixă, 8 septembrie)

2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (dată fixă, 21 noiembrie)

3. Buna Vestire (dată fixă, 25 martie)

4. Adormirea Maicii Domnului (dată fixă, 15 august)

Dintre aceste sarbatori cu data fixa, carora i se mai spune si sarbatori sau praznice imparatesti cu data fixa, cele mai cunoscute in opinia mea, sunt:

1. Nasterea Domnului

2. Taierea-imprejur

3. Botezul Domnului

4. Intampinarea Domnului

5. Schimbarea la fata

6. Inaltarea Sfintei Cruci

Nasterea Domnului

Primul praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea Domnului, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie.6 (Luca II, 1-21).

In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III. Originea (etimologia) acestui cuvant este foarte controversata. Astfel, Lexiconul de Buda, 1825, il deriva de la carnationem (mancare de carne) ; B. P. Hasdeu (Etymologicum Magnum) de la Crastinum (ziua de maine); V. Parvan de la Calationem (chemare, convocare, intrunire), Ar. Densusianu (Istoria limbei si literaturii romane) de la Creationem (creatie, zidire), Al. Rosetti e de parere ca forma Craciun nu vine la noi direct din termenul latin Creatione, ci prin intermediul formei slave meridionale Kraciun (ca si colinda, Rusulii, Traian).

La inceput era o deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie.

In Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie ; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mintuitorui S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorui avea ca la 30 ani7 (Luca III, 23). De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generaliziandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si inlocuirea sarbatorilor pagane, cum ar fi sarbatoarea inchinata zeului Mitra. Ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) a fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului, Care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32).

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu : colindele, sorcova, plugusorul, etc

Taierea-imprejur

Taierea-imprejur a Domnului este sarbatoarea randuita in amintirea taierii-imprejur dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos ca prunc, conform Legii Vechi (Facere XVII, 12 si Levitic XII, 13), in a opta zi dupa nastere, cand I s-a pus si numele de Iisus. Ea este praznuita pe data de 1 ianuarie.

La inceput, crestinii posteau in aceasta zi, pentru a se deosebi de pagani, care, in aceeasi zi, sarbatoreau pe Ianus, zeul pacii si al razboiului, si inceputul anului nou (Calendae Ianuarii, sarbatoarea Calendelor), care coincidea si cu sfarsitul sarbatorii Saturnaliilor ; iar in unele parti se serbau si Brumaliile, in cinstea lui Dionisios (Bachus), zeul vinului si al betiei.

Botezul Domnului

Numit in popor si Boboteaza, sarbatoare instituita in amintirea botezului primit de Mantuitorul in apa Iordanului. Se mai numeste si Epifania, adica descoperirea Domnului, a fost marturisit ca Mesia atat de Ioan cat si de Tatal din ceruri. Inceputul sarbatorii dateaza cel putin din sec. III, fiind atestata pentru prima data la Alexandria, de catre Clement Alexandrinul. Apusenii primesc aceasta sarbatoare in sec. al IV lea.

Avand in vedere ca botezul era numit si iluminare, sarbatoarea Bobotezei a mai primit si numele de sarbatoarea luminilor. Se sfinteau inca din ajun apele, iar pentru ca in acea zi catehumenii se pregateau sufleteste prin post sau ajunare, s-a pastrat pana astazi obiceiul de a posti in ajunul Bobotezei (5 ianuarie). In insasi ziua serbarii, preotii vesteau credinciosilor in biserici data Pastilor si cea a inceputului Postului Mare, pe care episcopii, dupa ce le primeau de la episcopul Alexandriei, le comunicau preotilor si credinciosilor prin epistolele pastorale sau festive care stau la originea pastoralelor chiriarhale de mai tarziu.

Se sarbatorea cu un deosebit fast in fiecare an mai ales in cetatea de scaun a tarii, unde sfintirea apelor din aceasta zi (Aghiazma Mare) se facea totdeauna de catre mitropolitul tarii, in prezenta Domnului si a intregii curti, asa cum se facea odinioara la Marea Biserica si la curtea imparateasca din Bizant.

Intampinarea Domnului

  Al patrulea praznic imparatesc este Intampinarea Domnului, numita in popor si Stretenia (dupa numele vechi slavon), adica sarbatoarea anuala a zilei in care Sfanta Fecioara Maria, conformandu-se Legii (Lev. XII, 8)8, a mers la templul din Ierusalim, la 40 de zile dupa nasterea Domnului, pentru curatirea ei, cand dumnezeiescul Prunc a fost intampinat si tinut in brate de batranul si dreptul Simeon9 (Luca II, 22 s.u.). Ea se serbeaza deci la 40 de zile dupa Nastere, adica la 2 februarie. La ortodocsi, accentul sarbatorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc si de aceea e numita Intampinarea Domnului (de catre Simeon), fiind trecuta intre sarbatorile Mantuitorului, pe cand la catolici pe primul plan sta persoana Fecioarei Maria, care a venit la templu pentru curatirea ei, dupa Lege. De aceea, la ei sarbatoarea se numeste Curatirea Sfintei Marii si e trecuta intre sarbatorile Maicii Domnului.

Prima mentiune documentara despre existenta acestei sarbatori este cea din memorialul de calatorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, in anii 382-384. Avand in vedere ca in acea vreme la Ierusalim Nasterea Domnului se serba inca la 6 ianuarie, odata cu Epifania, intampinarea era sarbatorita la 40 de zile dupa Epifanie, adica la 14 februarie.

La Antiohia, dupa marturia istoricului Cedren, sarbatoarea intampinarii s-ar fi introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei in Rasarit s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului). Dintre crestinii rasariteni, numai armenii sarbatoresc pana astazi intampinarea Domnului tot la vechea data, adica la 14 februarie.

Schimbarea la fata

  Schimbarea la Fata numita in popor si Preobra-jenia sau Probojenia (denumirea slava a sarbatorii), la 6 august, e sarbatoarea schimbarii minunate la fata a lui Hristos, pe muntele Taborului, in fata ucenicilor Sai Petru, Ioan si Iacov 10(vezi Matei XVII, 1- 9 ; Marcu IX, 2 – 9 si Luca IX, 28 -36.

E o sarbatoare ceva mai noua decat celelalte praznice imparatesti. Se pare ca a fost la inceput aniversarea anuala a sfintirii bisericii zidite in sec. IV de Sf. Elena pe locul de pe muntele Taborului unde Domnul S-a schimbat la fata. Dupa unii, ea ar fi inlocuit o veche sarbatoare pagana a zeitei Diana. Atat in Rasarit cat si in Apus, serbarea ei incepe a fi mentionata in documente din prima jumatate a secolului V, de cand avem cuvantari festive in cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei si papa Leon cel Mare. O gasim indicata si intr-un calendar liturgic local al Ierusalimului din sec. VII, iar in sinaxarele constantinopolitane si in alte carti liturgice, manuscrise grecesti, apare pe la inceputul secolului VIII. In sec. VIII, Sf. Andrei Criteanul ne-a lasat o frumoasa predica festiva la aceasta sarbatoare. In tot cazul, sarbatoarea era generalizata in tot Rasaritul pana in sec. VIII, cand Sfintii Ioan Damaschinul si Cosma de Maiuma compun imne pentru slujba zilei.

In Apus sarbatoarea Schimbarii la fata, desi serbata sporadic inca de prin sec. VII, s-a generalizat mult mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III de a consacra definitiv aceasta sarbatoare, drept multumire pentru biruinta castigata de ostile crestine asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456 (indicii despre serbarea ei sporadica in Apus gasim inca din sec. XII, cand mai era privita ca o inovatie).

In aceasta zi se aduc in biserici prinoase (pirga) din struguri, se binecuvinteaza si se impart (obicei crestin vechi, amintit in canonul 28 al Sinodului trulan). In unele parti (Biserica rusa) in aceasta zi se face in biserici si la cimitire pomenirea generala a mortilor si mai ales a eroilor morti pentru apararea patriei.

  Din multitudinea de obiceiuri si sarbatori romanesti cu data fixa, as alege cateva pentru a exemplifica importanta acestora pentru locuitorii satelor si nu numai pentru ei.

Boboteaza

Boboteaza este ultima zi a ciclului sărbătorilor de Anul Nou, marcată în calendarul creștin de celebrarea Botezului Domnului. Este dedicată purificării mediului înconjurător, în special a apelor, de forțele malefice. Sărbătoarea cuprinde motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local se colindă, se fac și se prind farmecele și descântecele, se află ursitul, se sorocește vremea și belșugul holdelor în noul an, se deschide cerul și vorbesc animalele. Totuși, o pondere deosebită o dețin actele de profilaxie și purificare. La riturile creștine de sfințire a apei, de botezare a credincioșilor, de scufundare (aruncare a crucii) în apă poporul a adăugat numeroase practici de purificare și alungare a spiritelor malefice: stropirea, spălatul sau scufundarea rituală în apa râurilor sau lacurilor, împușcături, strigături și zgomote, aprinderea focurilor, producerea și împrăștierea substanțelor urât mirositoare, afumarea oamenilor, vitelor și anexelor gospodărești. Obiceiul se practică și astăzi în Ialomița, în special în satele situate de-a lungul apelor.

Mărțișorul

Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri păstrate la români este Mărțișorul. Tradiția dăruirii mărțișorului datează de demult. În vechiul calendar lunar al romanilor, 1 martie coincidea cu începutul Anului Nou, iar luna respectivă era dedicată Zeului Marte – divinitate a vegetației și protector al căsătoriilor. Tot acum romanii celebrau sărbătoarea femeilor, bărbații oferind daruri soțiilor.

La români, Mărțișorul este denumirea populară a lunii Martie, luna echinocțiului de primăvară. Este ziua Babei-Dochia – personaj mito-folcloric, descinzând din străvechiul cult al Marii-Mame, zeiță a pământului și vegetației. Cercetările etnologice au demonstrat existența obiceiului la geto-daci. De Mărțișor, femeile și fetele purtau la gât un șnur bicolor (un fir roșu și unul alb), împletit din lână, „pentru a avea noroc la rodirea câmpului și pentru a nu se pârli la soare în timpul verii, pentru a fi frumoase ca florile, plăcute și drăgăstoase, bogate și norocoase, ferite de boli și de deochi”, de care se agăța câte o monedă găurită, din metal strălucitor. Mărțișorul era purtat 9 sau 12 zile, după care era legat de ramura unui copac tânăr. În mai, femeile și fetele mergeau să vadă dacă le-a rodit pomul, deducând din asta norocul lor în acel an. Legarea mărțișorului de un pom simbolizează conjuncția contrariilor, redată și prin cele două fire împletite: firul alb semnifică iarna, iar cel roșu căldura primăverii. Și pentru că în majoritatea gospodăriilor animalele aveau un rol foarte important, de multe ori li se agățau și lor la gât astfel de podoabe. După alte surse, cele două fire de lână răsucite simbolizau sănătatea (firul roșu) și pacea (firul alb).

În ciuda modificărilor survenite și uitării semnificațiilor ancestrale, mărțișorul apare și astăzi în forme ornamentale (floare, fluture, buburuză etc.) specifice simbolurilor feminine. El marchează ascendența principiului feminin, vizibilă în toate manifestările începutului de primăvară. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români și aromâni. De la ei a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-estul Europei.

Obiceiul se păstrează și astăzi. De Mărțișor, bărbații oferă femeilor și fetelor flori de primăvară și mărțișoare, ca simbol al respectului și dragostei ce le poartă. O dată cu 1 martie se intră în zilele Babelor, nouă la număr.

Măcinicii

Măcinicii este sărbătoarea populară consacrată celebrării cultului strămoșilor. Se mai numește Moșii de primăvară, Sfinții sau Mucenicii. Cade în ziua de 9 martie (22 martie după stilul vechi), când Biserica îi sărbătorește pe cei 40 de mucenici din Sevastia, martirizați în Capadocia, în timpul împăratului Licinius.

Întregul ansamblu de obiceiuri, credințe și rituri practicate în această zi atestă substratul agrar și calendaristic al acestei zile, legată cândva de echinocțiul de primăvară, de o divinitate a naturii și a vegetației care moare toamna și învie în fiecare primăvară. Romanii celebrau în această zi cultul Afroditei și al lui Adonis. Moartea zeului era marcată prin plânsete rituale, iar bucuria învierii sale o exprimau printr-o veselie debordantă. Și în credințele daco-romanilor, în această zi se termina ciclul celor „nouă babe”(murea Baba-Dochia), care semnificau iarna și începea șirul zilelor „moșilor”, ce marcau începutul zilelor agricole. De această zi se leagă la români obiceiul Scoaterii plugului sau Pornirii plugului, însoțit de un ceremonial complex. Specifice îi sunt și obiceiurile menite să grăbească venirea primăverii și dezghețarea pământului. Bătrânii, înarmați cu bâte sau cu maiuri lovesc pământul, încercând prin această acțiune magică să trezească forțele adormite ale pământului. În același scop se aprind și focurile rituale. În ziua de Măcinici, toate gunoaiele se ard, ca să vină primăvara mai curând. Peste focuri sar tinerii, flăcăi și fete, în scopuri de purificare a trupului. Începutul primăverii, marcat de ziua Măcinicilor este evidențiat și de alte numeroase obiceiuri, credințe și practici magice: credința că în noaptea de Măcinici se deschid mormintele și Porțile Raiului, așteptarea spiritelor morților cu focuri aprinse și mese întinse; obiceiul aprinderi focurilor rituale sacrificiale, de purificare a spațiului și de sprijinire a Soarelui într-un moment de cumpănă, când ziua devine egală cu noaptea; purificarea oamenilor, vitelor și construcțiilor prin afumarea lor cu tămâie, cârpe aprinse și apă sfințită; protecția magică a casei și anexelor gospodărești prin presărarea cenușii de la focurile aprinse la Măcinici; efectuarea unor observații și previziuni meteorologice; aflarea norocului; „retezarea stupilor” și scoaterea lor de la iernat; tăierea primelor corzi de viță de vie și altele.

Cultul moșilor, care patronează ciclurile naturale și asigură belșugul ogoarelor și sporul vitelor în noul an se află în centrul atenției sătenilor. În cinstea lor, în ziua de Măcinici se fac copturi rituale ce se oferă de pomană. Femeile fac măcenici, pe care îi numesc sfințișori sau bradoși. Aceștia sunt în formă de om, opturi, melc, spirală sau albină. Se duc la biserică și se împart săracilor. Tot acum se face și un fel de turtă în chip de om fără ochi, numită Uitata. Ea se dă copiilor s-o mănânce cu miere și se face pentru morții care, din greșeală, n-au fost pomeniți peste an. Există și datina ca, în această zi, fiecare să bea 40 de pahare cu vin, câte unul pentru fiecare din cei 40 de mucenici, știut fiind că numărul 40 se asociază morților. Despre Măcinici se mai crede că la această dată se mărește și ziua, cu cât sare cocoșul peste prag. Este totodată și ziua în care se așteaptă sosirea berzelor.

Ziua Șarpelui – Începutul Anului Piscicol

Alexie este sfântul făcător de minuni pe ape, celebrat de pescari în ziua de 17 martie, însemnând începutul Anului Piscicol, sinonim cu Ziua Peștelui. Este o reprezentare mitică sezonieră, patron al viețuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi și sub scoarța copacilor, sub pietre sau în ape, care a preluat numele și data de celebrare a Cuviosului Alexie, sau omul lui Dumnezeu din calendarul ortodox. Alexie încălzește și descuie Pământul la 17 martie pentru a ieși vietățile care au iernat într-însul.

În satele din Câmpia Română, unde oile încetau să mai fie hrănite din această zi cu fân și otavă, fiind scoase la iarbă verde, sărbătoarea Alexie se numea Lăsatul. Timpul era în preajma echinocțiului de primăvară, suficient de cald pentru ca insectele să „învieze”, reptilele să se „dezmorțească”, știuca să se „zbată în apă” anunțând perioada de reproducere, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. De aceea sărbătoarea era denumită local și Ziua Șarpelui, Ziua Peștelui, Retezatul Stupilor. La Alexie se greblau și se măturau ogrăzile, târlele și oboarele, se aprindeau focuri prin grădini și livezi, se ocoleau casele și acareturile cu tămâie și cârpă arsă pentru alungarea șerpilor și insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se cațere omizile pe crengi, se suna din clopoței sau se făceau zgomote bătând din fiare vechi pentru a se speria șerpii, șopârlele, salamandrele, broaștele. Locuitorii satelor din sudul țării efectuau aceste operațiuni la mucenici (9 martie), echinocțiul de primăvară în Calendarul Iulian.

Buna Vestire (Blagoveștenie)

Ziua Cucului

Blagoveștenie este ziua când Biserica creștină celebrează vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că va naște Fiul fără înaintași, Iisus Hristos, sinonimă cu Buna Vestire. Sărbătoarea, fiind situată în imediata apropiere a echinocțiului de primăvară, când sosesc rândunelele și începe cucul a cânta este denumită în Calendarul Popular și Ziua Cucului.

La Blagoveștenie se efectuau nenumărate acte de purificare a spațiului, de alungare a șerpilor de pe lângă casă și a insectelor și omizilor din livezi: afumarea cu tămâie și cârpe arse a clădirilor, curților, oamenilor și vitelor (Transilvania, Banat); producerea zgomotelor de care să se sperie forțele malefice prin tragerea unui clopoțel legat de picior (Transilvania) sau lovirea fiarelor (Banat); aprinderea focurilor în grădini și livezi; scoaterea din lăzi a straielor și țesăturilor la aerisit. Fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu țuică; amenințarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiați daca nu rodesc (Banat, Transilvania). În alte zone ziua de Blagoveștenie era însă considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor și plantelor: nu se puneau cloștile sau se credea că din ouăle ouate în această zi nu ies pui; vacile nu se „goneau“; nu se semăna porumbul (Moldova, Bucovina). În schimb, în vestul țării se obișnuia să se altoiască pomii, iar în nord, unde primăvara sosește mai târziu, să se scoată stupii la iernat. Blagoveștenia era un timp favorabil pentru aflarea norocului și rodului pomilor fructiferi pentru previziuni meteorologice. Femeile strângeau apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină și cosmetică populară. Importanța sărbătorii este subliniată de sacrificiul peștelui care se mănâncă, indiferent daca ziua este de post sau de dulce.

Sfântul Ion de Vară

Sânzienele (Drăgaica)

Drăgaica, divinitate agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu și a femeilor măritate sinonimă cu Sânziana. Drăgaica se naște la 9 martie, echinocțiul de primăvară în Calendarul Iulian, ziua morții Babei Dochia, crește și se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstițiului de vară în Calendarul Gregorian, când înflorește planta ce-i poartă numele, Sânziana sau Drăgaica și este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei și de neveste cu copii în brațe în timpul dansului nupțial, jocul Drăgaicei.

În obiceiurile, credințele și folclorul românesc Drăgaica păstrează amintirea Marei Zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Iuno în Panteonul roman și cu Hera și Artemis în Panteonul grec. Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară și s-ar desfăta, cântând și dansând, împreună cu alaiul său nupțial format din zâne fecioare și fete frumoase, peste câmpuri și păduri. În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul divinității este îmbrăcată ca mireasă, cu o rochie albă și cu cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununei. În timpul ceremoniei nupțiale Drăgaica bagă bob spicului de grâu, împarte rod semănăturilor și femeilor, înmulțește păsările și animalele, stropește cu rouă și miros plantele de leac, vindecă bolile și suferințele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni și vijelie, ursește fetele de măritat. Dar, când i se nesocotește ziua, Drăgaica stârnește vijelii și vârtejuri, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros. După dansul Drăgaicei din ziua când și Soarele joacă pe cer la Amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor și să sporească nopțile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, florile își pierd din miros și puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, se întoarce frunza pe plop, ulm și tei. Manifestările cultice, câmpenești și montane, de cinstire a zeiței agrare au devenit ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei și, apoi vestite târguri, bâlciuri și iarmaroace de Drăgaică și de Fete.

Divinitatea agrară la vârsta fecundității și maternității a fost atestată cu numele de Drăgaica în Muntenia, Dobrogea, sudul și centrul Moldovei și cu numele de Sânziană în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș, Bucovina.

Sfinții Petru și Pavel

(Ziua Dunării)

În ceea ce privește Sânpetru, nu transformarea celor doi sfinți creștini (Pavel și Petru) într-unul păgân este esențială, ci atribuțiile primite de acesta în Calendarul popular, întrucât marchează miezul verii agrare și perioada secerișului. Sânpetrul de Vară, a preluat data (29 iunie) și numele Sfântului Apostol Petru din Calendarul creștin. În Panteonul românesc Sânpetru de Vară este despărțit de fratele său, Sânpetru de Iarnă, patron al lupilor, de aproximativ o jumătate de an. În tradiția populară Sânpetru apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă. În vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioși, Sânpetru de Vară umbla pe Pământ, singur sau însoțit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu îl consulta la luarea unor decizii. În povestirile și snoavele populare Sânpetru este un om obișnuit: se îmbracă în straie țărănești; se ocupă cu agricultura, creșterea animalelor și, mai ales, cu pescuitul. Fiind credincios, foarte harnic și bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredințează porțile și cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste cămările cerești, împarte hrana animalelor sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina pentru a o mărunți prin topire și a deveni mai puțin periculoasă, etc.

La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz, Sânziene) Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopții, când se deschide pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Sânpetru este cel mai cunoscut „sfânt“ al Calendarului popular. Importanța sărbătorii este subliniată de postul care o precede, Postul lui Sânpetru, care, spre deosebire de Postul Paștelui, Postul Crăciunului și Postul Sântamariei, are număr variabil de zile. Local, sărbătoarea era anunțată de anumite repere cosmice și terestre: apariția licuricilor, amuțitul cucului, răsăritul constelației Găinușei și altele.

Ziua Crucii

Ziua Crucii este o sărbătoare populară care a preluat data și numele din calendarul ortodox (14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci) dedicată culegerii ultimelor plante de leac (boz, micșunele, mătrăgună, năvalnic, iarbă de năjit, etc.). Este sinonimă cu Cârstovul Viilor și Ziua Șarpelui. Pământul, deschis pentru plante, insecte și reptile la Alexii (17 martie), se închide, după șase luni, la Ziua Crucii. Cele două sărbători plasate în preajma echinocțiilor de primăvară (Alexii) și de toamnă (Ziua Crucii) împărțeau Calendarul Popular în două anotimpuri de șase luni: vara (17 martie-14 septembrie) și iarna (14 septembrie-17 martie). La Ziua Crucii florile se plâng una alteia că se usucă iar cele care înfloresc după această dată, în special brândușa de toamnă și fragii sunt „necurate“ și aparțin morților. În această zi șerpii, înainte de a se târî spre adăposturile hibernale s-ar aduna în alunișuri unde se încolăcesc unii cu alți pentru a plămădi „piatra nestemată“. De acum este interzisă omorârea șarpelui care ieșea întâmplător în drum. De Ziua Crucii se efectuau diferite practici apotropaice și fertilizatoare în grădini și livezi, se pomeneau morții și li se împărțeau alimente și vase de ceramică (Moldova, Bucovina). În sudul țării, unde sărbătoarea se numește Cârstovul Viilor, se începea culesul viilor și „bătutul“ nucilor.

Răvășitul oilor – Sâmedru

Sâmedru este un Zeu al Panteonului românesc, patron al iernii pastorale, care a preluat numele și data de celebrare a Sfântului Dumitru din calendarul ortodox, celebrat la 26 octombrie. Împreună cu Sângiorzul, Sâmedru împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie și 26 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie (Sântilie) și iarna între 26 octombrie și 23 aprilie cu miez al timpului la 16 ianuarie (Sânpetru de Iarnă).

În opoziție cu Sângiorzul, care încuie iarna și înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul. În creația populară (legende, credințe, basme) Sâmedru este un bărbat obișnuit, păstor sau crescător de animale, sau un fecior care se metamorfozează pe timpul nopții în porc, străvechi simbol zoomorf pentru spiritual grâului. Dar, în ceremonialul nocturn numit Focul lui Sâmedru, divinitatea are înfățișare fitomorfă: bradul sacrificat (tăiat din pădure) este incinerat în timpul unui ospăț nocturn, amintind de un străvechi început de anotimp. În ipostază de „sfânt”, Sâmedru umblă pe Pământ însoțit, adesea, de Sângiorz, cu care a încheiat un legământ pe viață și pe moarte: Sângiorzul trebuie să înfrunzească codrul până la 23 aprilie, iar Sâmedru să-l desfrunzească până la 26 octombrie.

În mediile pastorale Sâmedru se moștenea, din tată în fiu, ca antroponim și patron al casei. Credințe și obiceiuri despre divinitatea precreștină peste care s-a suprapus Sfântul creștin Dumitru sunt atestate pretutindeni în România, cu precădere în zonele crescătorilor de animale. Fiind stâlp calendaristic de înnoire a timpului sezonal sau anual, Sâmedru concentra numeroase acte rituale (de purificare, de fertilitate, apotropaice, de divinație), practice de pomenire și de îmbunare a sufletelor morților care părăseau, la această dată, mormintele de tundere rituală a coamei cailor, pronosticuri pentru iarna deschisă de Sâmedru, activități social-economice (data de 26 octombrie era considerată Zi a Soroacelor, când se încheiau vechi înțelegeri și se legau noi învoieli). Sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România, mai ales în mediile pastorale. În Bărăgan, datorită condițiilor climatice diferite de cele de la munte, Răvășitul oilor are loc mai târziu, încheindu-se pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae.

Crăciunul

Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou și Bobotează formează laolaltă ciclul Sărbătorilor de iarnă. Ele păstrează numeroase elemente comune, caracteristice scenariului nașterii rituale, după 365 de zile, a timpului: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie), animal care reprezenta la unele popare ale Antichității, spiritul grâului; prepararea alimentelor rituale, în special colacii de Crăciun; abundența obiceiurilor și credințelor care ilustrau degradarea timpului și crearea stării de haos dinaintea Creației (credința că se deschid mormintele și cerurile pentru a reveni printre cei vii spiritele morților, excesele de băutură, mâncare, distracție, avalanșa cuvintelor și expresiilor licențioase, dansul ritual al Periniței, jocurile grotești ale unor măști, etc.); momentul culminant al „sfârșitului” Anului Vechi, al divinității adorate și al Lumii prin Stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopții de Crăciun sau de anul Nou; nașterea divinității și a timpului prin Aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoțită de îmbrățișări și felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri și zgomote produse de bice, tulnice, buhaie, iluminații nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă și prin scăldarea feciorilor în apa rece a râurilor, curățirea văzduhului prin alergatul cailor; Colindatul, Plugușorul, Semănatul, Sorcova, Vasilca, etc. Vechimea și suprapunerea sărbătorilor creștine peste cele precreștine, a celor greco-romane și orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat naștere unei realități spirituale unice în Europa, greu de disociat în elementele care au clădit-o de-a lungul mileniilor.

În cultura românească Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor și eroilor din basme, dar și calități și defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, Crăciun este un „om bătrân”, un „păstor bătrân cu barba de omăt”, vecin cu Moș Ajun, fratele său mai mic. Sub influența creștinismului, Crăciun apare și ca figură apocrifă: „s-a născut înaintea tuturor sfinților”, este mai mare peste „ciobanii din satul unde s-a născut Hristos” și altele.

Tradițiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moșul cel „darnic și bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puținele influențe livrești pătrunse în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat.

Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite și mai spectaculoase, cu originea în credințe și mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Nașterii lui Iisus și schimbarea anului. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări și tradiții specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate. În folclorul românesc Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat și colorat prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Nașterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece și jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradițional al obiceiurilor românești desfășurate cu ocazia Anului Nou, dar și a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, plugușorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măști, dansuri, teatru popular și religios, etc. Cele mai bogate, mai variate și mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de plugușoare, colindele de ceată.
Caracterul esențial al sărbătorii este bucuria și încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetație, al unei noi etape în viața lui și a sătenilor săi, a colectivității în care trăiește.

Obiceiurile de iarnă se respectă în satele ialomițene cu sfințenie. Cetele de colindători cutreieră ulițele satelor și gospodăriile țărănești, făcând tradiționalele urări. Farmecul melodiilor și textelor poetice ale colindelor este inegalabil. Tinerei generații îi revine sacrul rol de a duce mai departe acest inestimabil tezaur popular.

Dupa analiza facuta asupra sarbatorilor cu data fixa, putem enunta cateva concluzii interesante. Prima concluzie pe care o putem exprima, este aceea ca, acest tip de calendar acopera intreg parcursul anului, intr-o retea complicata de sarbatori aflate intr-o stransa interdependenta. A doua concluzie, este aceea ca, acest tip de calendar, are un profund substrat crestin, la care se adaugă, în număr mare, sărbători și practici magice care nu au deloc de-a face cu creștinismul. In ssfarsit, a treia concluzie ar fi faptul ca acest tip de calendar are ca unitate de masura ziua, ea insasi fiind identificata cu sarbatoarea.

I.2.3. Calendarul sarbatorilor mobile

Calendarul mobil cunoscut si sub numele de calendar parallel, are ca punct de plecare sarbatoarea Craciunului si se manifesta doar de-alungul unei jumatati de an aclendaristic. Calendarul mobil operează cu săptămâni, din interiorul cărora ies in evidenta anumite zile cu particularități deosebite. Ele pot avea, eventual, o repetiție săptămânală. De exemplu, exprimarea poate fi de felul “prima, a doua, a treia – marți, joi, vineri, sâmbătă după Paști, sau după Rusalii.

De asemenea, o alta observatie, o constituie numărătoarea săptămânilor, ca unic instrument de coordonare a calendarului, la care se adaugă, în numeroase cazuri, o individualizare a săptămânii și prin nume (Săptămâna Vârstată, Săptămâna Mare, Albă, Săptămâna Neagră etc.). Bineinteles ca, în cadrul săptămânii respective sărbătorile sunt tot fixe, fiind alocate unor zile anume, ce capătă o semnificație deosebită în conjunctura momentului sărbătoresc.

Principalele sarbatori cu date mobile, sunt:

1. Mosii de iarna

2. Lasata secului de carne

3. Lasata secului de branza

4. Urlalia

5. Lazarul (Lazarelul)

6. Floriile

7. Joia mare – vopsitul, încondeiatul și potcovitul ouălor

8. Pastele

9. Paparudele

10. Duminica Tomii

11. Pastele Blajinilor

12. Caloianul (Scaloianul)

13. Ispasul (Inaltarea)

14. Rusaliile (Nasterea Calusului in Ajun)

Mosii de iarna

Moșii de iarnă este sărbătoarea populară din sâmbăta care precede Lăsatul Secului de Brânză sau Lăsatul Secului de Carne, dedicată morților, moșilor și strămoșilor. Moșii de iarnă, împreună cu Moșii de Sâmedru formează Moșii cei Mari de peste an. La Moșii de iarnă se împart alimente (plăcinte, produse lactate, piftii) și, uneori, vase umplute cu mâncare gătită sau cu apă. Sărbătoarea se respectă pretutindeni în România iar anul acesta s-a desfasurat pe 5 martie 2016, la 8 saptamani si o zi, de punctul de plecare luat drept reper si anume, data Pastelui.

Lasata Secului

Lasata secului de carne – Lasata secului de branza

Prezentă atât în calendarul popular, cât și în cel bisericesc, străvechea sărbătoare păgână, prag cosmic al trecerii de la iarnă la vară, Lăsata Secului a fost adoptată și adaptată de creștinism, ca ultimă treaptă pregătitoare înainte de smerenia Marelui Post, păstrându-și farmecul obiceiurilor arhaice, dar căpătând noi valori, întru spirit, prin morala creștină.

Lăsata Secului de Paște, cu cele doua momente specifice – Lasata secului de carne pe data de 6 martie 2016, la 8 saptamani fata de data Pastelui si Lasata secului de branza pe data de 13 martie 2016, la 7 saptamani de data Pastelui – este un ceremonial complex de înnoire a timpului desfășurat, în raport de calculul pascal, în perioada 1 februarie-8 martie. Lăsata Secului de Paște păstrează acte rituale specifice unui început de An agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. După apariția creștinismului și fixarea Paștelui în raport de echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal: la Lăsata Secului de Paște și la Rusalii. Asemănător Anului Nou contemporan, scenariul ritual de înnoire a timpului ocupă mai multe zile „cosmogonice“ (Săptămâna Nebunilor și Săptămâna Caii lui Sântoader), împărțite în două părți simetrice de „Revelionul“ Lăsatului de Sec, desfășurat, de obicei, sub cerul liber și cunoscut sub diferite denumiri zonale (Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe, Opaiț, Refenea și altele).

Momentul culminant ale acestei sărbători nocturne era, în unele sate, sacrificiu și incinerarea divinității sezoniere simbolizată de un lemn (prăjină) împodobit cu panglici și haine vechi sau de o mascoidă confecționată din paie de grâu. În prima parte a ciclului (Săptămâna Nebunilor) timpul îmbătrânește și se degradează neîncetat: apar mascații (Măscăruși, Fărșăngari, Corni); abundă elementele orgiastice (excese de mâncare, băutură, distracție), se strigă fetele nemăritate, se întorc spiritele morților care sunt îmbunate cu pomeni (Sâmbăta Părinților, Moșii de Iarnă, Moșii de Piftii, Moșii cei Mari) și culminează cu moartea și incinerarea simbolică a divinității adorate în noaptea Lăsatului Secului de Paște.

În a doua parte a ciclului (Săptămâna Caii lui Sântoader) viața intră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Cucilor, Sântoaderilor și focurilor rituale (roata de foc, Hodăițele etc.), se fac urări de sănătate și rod bogat, se împacă și se iartă oamenii care dau dovadă de toleranță și îngăduință. Nu lipsesc vrăjile și descântecele de ursită, alimentele rituale (oul fiert sau copt, piftiile, plăcintele, „cuci”, „brăduți“, coliva lui Sântoader), actele de purificare a corpului și altele.

După lunga perioadă a Câșlegilor dintre Crăciun și Paști, numită și Dulcele Crăciunului, fără interdicții alimentare, liberă pentru orice distracții, iată că omul trebuie să se gândească la curățirea trupului, pentru a da aripi sufletului.

În calendarul bisericesc, Lăsata Secului are două etape care conduc treptat către post: Duminica Lăsatului sec de carne și Duminica Lăsatului sec de brânză. Prima este numită și Duminica Înfricoșatei Judecăți, când li se amintește creștinilor la slujbă să nu păcătuiască, întrucât va veni cândva și ceasul Judecății de apoi. Săptămâna dintre ele, pregătitoare pentru post, poartă numele de Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Albă, când se mănâncă lactate și ouă. Întrucât postul privește trupul, dar mai ales sufletul, acum este vremea iertăciunilor. Vecinii, rudele, cunoscuții se vizitează și își cer iertare unii de la alții, ca să intre curați în post. Cea de-a doua este numită și Duminica izgonirii lui Adam din rai. Desigur, semnificația este că noi retrăim simbolic momentul pierderii raiului, pe care l-am putea recâștiga, tot simbolic, prin post.

Va urma Postul cel Mare. Acesta nu se limitează nicidecum la simpla interdicție alimentară, nu e o cură de slăbire, așa cum se vulgarizează adesea. Postul înseamnă exercițiu de voință, dobândirea autocontrolului, înălțarea treptată a spiritului întru îndumnezeire. Duminicile care vor urma reprezintă etape ilustrând simbolic, prin pilde, momente ale ultimei părți din viața pământească a Mântuitorului.

În Dobrogea și satele din șesul Dunării și din jurul Bucureștiului, la Lăsata Secului se mai fac și astăzi Cucii. Obiceiul Cucilor este un joc de carnaval cu măști. În el regăsim importante reminiscențe de rit agrar, legate, poate, de începutul anului nou de primăvară.

Urlalia

Este un obicei care se practică în ziua de Lăsata Secului. În timp ce în această seară în case se petrece, pe străzi, copiii și tinerii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng cete-cete, între care se stabilește un dialog satiric similar „strigării peste sat“ din alte zone, batjocorindu-se acele fete bătrâne și flăcăii care nu au avut curajul să întemeieze familii. Anul acesta, s-a sarbatorit in ziua de 13 martie 2016.

Lazarul

(Lazarelul)

Sarbatorit pe data de 23 aprilie 2016, la o saptamana si o zi de data Pastelui, Lazărul (Lăzărelul) reprezintă un ceremonial complex al cetei feminine structurat după modelul colindelor și dedicat unui străvechi zeu al vegetației numit, sub influența creștinismului, Lazăr sau Lăzărică. Are loc în Sâmbăta Floriilor. Nu este întâlnit astăzi în județul Ialomița, dar în trecut a fost cules de Mihai Vulpescu, în special în Teleorman.

Un grup de tinere fete îmbrăcate în alb și cu o panglică roșie în păr merg din casă-n casă cântând o anumită melodie ceremonială. Există asemănări cu colindul.

Legenda spune că pleacă în pădure cu oile, se urcă în pom, alunecă, moare, fetele (surorile) îl plâng, îl scaldă în lapte dulce, pe care apoi îl aruncă. Are loc apoi învierea și metamorfozarea lui Lazăr în flori și vegetație luxuriantă. Acest eveniment este dedicat zeului vegetației (Dionisos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris).

Floriile

Sarbatorita anul acesta pe data de 24 aprilie 2016, la distant de o saptamana de data Pastelui, are semnificatia unui moment caracterizat printr-o adanca traire emotional mai ales in lumea satelor, fapt ilustrat si de versurile urmatoare:

„Primăvara-ncântătoare

Scoală iarba pe câmpii.

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii“

Praznic împărătesc, sărbătorit cu o săptămână înaintea Sfintelor Paști în toată Biserica Creștină, Floriile nu înseamnă numai ramuri de salcie și măslin. Mulțimile l-au întâmpinat pe Iisus cu ramuri de finic și măslin la intrarea triumfală în Ierusalim dintr-un prinos de bucurie, ca un semn al biruinței împotriva morții înfăptuite prin învierea lui Lazăr. An de an, acest semn al prea-plinului biruinței prevestește Paștele, înnoiește sufletul, netezește cărările dintre oameni, dezvăluie bunătatea și dărnicia din noi.

Sâmbăta, în toate bisericile ortodoxe, credincioșii poartă în mâini ramuri de salcie sau mâțișori care au fost sfințite la slujba de dimineață, simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor. Începând din seara Duminicii de Florii, intrăm în săptămâna Sfânta a Patimilor care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de taină, și cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus.

„Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineață de la biserică, ramurile sfințite și binecuvântate de salcie sunt aduse acasă și se ating cu ele copiii, ca să crească mari și frumoși. Sunt păstrate la icoane, la porți, la grinda casei, pe morminte sau puse într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodărie. Alteori, crenguțele de salcie sfințite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul și se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa și familia.

În plus, de Florii iși sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit nume de flori.

Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morților. Ziua aceasta este numită și Moșii de Florii sau Lazărul, obișnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ și să le dea de pomană. La sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morții, care așteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. Despre Lazăr circulă mai multe legende, fiecare regiune având specificul ei. În una dintre acestea, Lazăr moare după ce a poftit la niște plăcinte pe care mama lui nu a putut să le facă, pentru că torcea.

La sate, pe vremuri, se practicau de Florii câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopții dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc și cu fire de la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le crească părul frumos și bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi tocmai ca să nu încărunțească la fel ca pomii în floare. Se crede că cel care înghite trei mâțișori întregi in ziua de Florii nu va suferi tot anul de dureri de gât. Tot la sate exista credința potrivit căreia dacă aprinzi mâțișori și afumi casa cu ei când este furtună, căminul va fi ferit de fulgere. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină de grâu împletite și ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.

Se spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și de Pasti.

În unele sate din Ialomița se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii. În Sâmbăta Floriilor copiii colindă cu crenguțe de salcie sfințite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă și urează de bine și sănătate. Glasuri curate de copii povestesc peste vremuri despre Iisus. Cel primit cu slavă și ramuri de măslin și finic în Ierusalim de aceleași mulțimi care peste o săptămână aveau să-l răstignească. Ca de fiecare dată când vin colindătorii gazdele primesc copii cu drag. Îi ascultă și își împodobesc împreună casa cu salcie sfințită, se bucură și speră. Speră și spun cu credință: „Vă așteptăm și la anul!“. Așa cum își amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Tocmai bune pentru pregătitul Sfintelor Paști.

Joia mare – vopsitul, încondeiatul și potcovitul ouălor

Sarbatorita anul acesta la data de 28 aprilie 2016, Joia Mare este o sarbatoare dedicata “cosmetizarii”oualor. Aceasta “operatiune”, cunoaste trei moment si anume: vopsitul, incondeiatul si potcovitul pualor.

Înroșitul ouălor reprezintă înfrumusețarea prin vopsire și încondeiere a Ouălor de Paște, substitute ale divinității primordiale, pentru a fi jertfite și mâncate sacramental la sărbătorile pascale. Ouăle „fără bănuț“, adică fără rod, sunt alese la Miezul Păresimilor după anumite criterii; se spală cu grijă coaja și se șterge cu oțet (se degresează pentru a prinde uniform vopseaua), se fierb la foc domol așezate culcat în apa vasului și apoi se introduc într-o baie de vopsea.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea vopselele se obțineau în exclusivitate prin diferite procedee, din plante, arbori și arbuști: flori, frunze, tulpini, coajă, rădăcini. Rețetele de extracție a culorilor (galbenul, roșul, albastrul, verdele și negrul) și combinarea lor pentru obținerea diferitelor nuanțe variau de la zonă la zonă și, uneori, de la sat la sat. Culoarea principală a vopsitului cu plante era galbenul; cu excepția albastrului, toate celelalte culori se obțin prin introducerea mai întâi a oului într-o baie cu vopsea galbenă. De altfel, cele mai vechi și mai frecvente culori folosite au fost galbenul, culoarea Soarelui pe bolta cerului în timpul zilei și roșul, imaginea acestuia la Răsărit și Apus.

Substantivarea și feminizarea adjectivelor-culori (roșeală și roșeață pentru roșu, gălbineală, gălbinarea, gălbineața pentru galben, verdeața pentru verde, albăstreala pentru albastru și negreala pentru negru) indică haina frumos colorată a vopselei cu care femeia îmbracă trupul oului, iar olarul trupul oalei.

Încondeiatul ouălor reprezintă înfrumusețarea cu motive antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe, schiomorfe a ouălor jertfite la Paști, simbol al divinității care moare și renaște anual. Tehnologia populară, care transformă oul în operă de artă, cuprinde mai multe faze de lucru: alegerea ouălor proaspete, scufundarea lor în apă, selecționarea ouălor mari și frumoase, cu coaja groasă, fără denivelări, degresarea prin spălarea atentă cu apă caldă la care se adaugă puțin oțet, pentru a „prinde“ vopseaua uniform, fără pete, așezarea ouălor în poziție orizontală într-un vas cu apă pentru a se alege bula de aer pe margine, nu la capete. Urmează fierberea ouălor la foc domol, pentru a nu plesni coaja. Vopselele se prepară din plante sau din produse de industrie chimică. Apoi se confecționează și se pregătesc uneltele de ornamentat (tișița; cele mai vechi „condeie“ au fost Lumânarea cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne și Pana de gâscă, având același rol cu cornul de ornat al olarului). Se topește ceara de albine în care se adaugă, ca adjuvant, puțin cărbune pisat. Urmează încondeierea propriu-zisă a ouălor cu motive ornamentale măiestrit lucrate; introducerea oului încondeiat în vasul cu vopseaua dorită pentru colorarea fondului; scoaterea ouălor din vopsea și stergerea urmelor de ceară care lasă în loc desenul alb, obținându-se oul încondeiat monocrom.

În cazul ouălor încondeiate policrom, se repetă pentru fiecare culoare în parte, cu atenție și mult talent, operațiunile amintite de ornamentare. Local, sunt inversate unele faze de lucru, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puțin legate de încondeierea cu ceară a ouălor (ouă pictate, ouă săpate sau decorate în relief, ouăle încondeiate cu frunze de plante, ouăle împodobite cu mărgele, ouă din lemn sau plastic decorate sau pictate și altele).

Pastele

Paștele, sarbatorit anul acesta la data de 1 mai 2016, este un scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii deschise de duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii și intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus. Paștele se încadrează în modelul preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate substituită de o efigie (statuie, mască, totem), un om (conducător, oștean, fecioară, prizonier), un animal (berbec, țap, taur), pasăre sau ouă de pasăre, arbore, plante alimentare. Moartea și renașterea, celebrate de precreștini la aceeași dată, au fost disociate de creștini care au fixat Nașterea Domnului la solstițiul de iarnă (Crăciunul), iar moartea la echinocțiul de primăvară și în raport cu faza lunară (Paștele).

Deosebirea fundamentală între creștinism și alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituție a zeului precreștin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârșită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor și reactualizată ritual, la aceeași dată și în fiecare an, de credincioși. Dar, adepții noii religii au receptat moartea urmată numai la trei zile de Învierea lui Iisus cu moartea și renașterea zeului detronat (Mithra, Crăciun), motiv pentru care au însoțit-o cu un scenariu ritual de înnoire a timpului asemănător, în multe privințe, cu cel de la solstițiul de iarnă. Timpul ritual de 14 zile, parte componentă a Ciclului pascal, se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se deschid mormintele și se întorc spiritele morților la joimari, iar Iisus este trădat, chinuit, umilit și omorât prin răstignire. După teri zile de haos și întuneric în care omenirea a rămas fără protecție divină, urmează miracolul Învierii Domnului din noaptea Paștelui și actele de purificare din Săptămâna Luminată, care readuc echilibrul și armonia.

Asemănător celorlalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic (Anul Nou Civil, Anul Nou Agrar, Anul Nou Pastoral, Anul Nou Dacic și altele), la Paști se fac sacrificii violente (tăiatul mielului și, în unele zone, a purcelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (pasca, colacii), se aprinde ritual lumina, se crede că se deschid mormintele și cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile, etc.

Paparudele

Sarbatorita in prima joi dupa Paste, pe data de 5 mai 2016, este un obicei cu dată mobilă al cetei feminine structurat după modelul colindelor, de invocare a divinității sezoniere cu același nume pentru dezlegarea ploilor (inițial joi după Paște). Astăzi este încă des întâlnit în Ialomița.

Paparuda cuprinde trei secvențe ceremoniale:

1. nașterea: alcătuirea cetei sau alaiului paparudei din persoane pure, de obicei fetițe și fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecționarea măștii sau costumului vegetal din frunze de Boz, Brusture sau din alte plante; îmbrăcarea Paparudei, de obicei pe trupul gol, a costumului vegetal; împodobirea Paparudei cu flori sau coronițe de flori;

2. desfătarea zeiței: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă și ceata sa divină pe ulițele satului pentru a vizita fântânile și gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o melodie simplă, cântată și ritmată de participanți prin bătaia palmelor; udarea Paparudei cu apă, uneori cu lapte sau zer; udarea cu apă a alaiului Paparudei; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă, prin formule poetice, ploaia și, uneori, efectul practic așteptat (roadele bogate) și eficiența apotropaică a ploilor, urări de sănătate și referiri la darurile ce le va primi de la gazdă;

3. moartea și ritul funerar: dezbrăcarea măștii vegetale, de obicei pe același loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, fântână); depunerea în apă a măștii vegetale (mortului); petrecerea cu privirea și cu cântece de Paparudă a „mortului“ dus de apa curgătoare; scalda rituală a membrilor cetei; împărțirea darurilor și, uneori, ospățul funerar (obiceiul a fost atestat, în diferite stadii de evoluție și disoluție, pretutindeni la români).

Duminica Tomii – Pastele Blajinilor

Duminica Tomii, prima duminică după Paști este dedicată Apostolului Toma în calendarul ortodox și sufletul morților în Calendarul Popular. Este o sărbătoare populară cu dată mobilă, sarbatorita anul acesta pe data de 8 mai 2016, la o saptamana dupa Paste, fiind sinonimă cu Paștele Morților sau Lunea Morților, dedicată spiritelor moșilor și strămoșilor.

Pastele Blajinilor, sarbatorita anul acesta pe data de 9 mai 2016, se refera la Blajini, oameni blânzi și pașnici, incapabili de a face rău, s-ar afla într-o lume îndepărtată, la vărsarea Apei Sâmbetei în Sorbul Pământului. Ei sunt anunțați că a sosit Paștele de către oamenii de aici care aruncă în apele curgătoare coji de ouă sparte în timpul înroșitului sau la prepararea alimentelor rituale (cozonaci, pască). Când sosesc cojile de ouă în țara lor îndepărtată, în general după o săptămână, se serbează separat „aici“ și „acolo“ Paștele Blajinilor sau Paștele Morților.

Credincioșii depun ofrande pe morminte, bocesc morții, împart pomeni, fac libațiuni, se întind mese festive (rituale) în cimitir, lângă biserică sau în camp, la iarbă verde.. „Acolo“, după un an de post și izolare, bărbații se întâlnesc cu femeile pentru procreare, se ospătează cu resturile de alimente trimise pe apă, căzute pe Pământ și în iarbă, sau date de pomană de rudele de „aici“. Astfel, oamenii își imaginau că pot petrece Paștele cu moșii și strămoșii „aici“, prin venirea spiritelor morților când se deschid mormintele și cerurile la Joimari sau separate, oamenii „aici“ și Blajinii „acolo“, dar cu alimente și băutură expediate prin diferite tehnici de oamenii de „aici“.

Caloianul

(Scaloianul)

Sarbatorit anul acesta la trei saptamani dupa Paste, marti sau joi, intre 17-19 mai 2016, Caloianul este un Sol trimis la divinitatea pluviometrică pentru a o invoca să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpușă confecționată din lut, cârpe, paie sau crenguță de lemn îmbrăcată cu hăinuțe din cârpe.Caloianul poartă o bogată sinonimie locală și zonală feminină (Ploaia, Moașa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, Seceta, Mama Secetei) și mai rar masculină (Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie). În unele cete de Caloieni, mesagerii perechi, Caloian și Caloiana sau Mama Ploii și Tatăl Soarelui sunt expediați la divinitate printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă), cu mesaje diferite: Ea să aducă, El să oprească ploile pe Pământ. Din informațiile etnografice și textele „cântate“ (bocite) de cortegiul funerar în timpul înmormântării rezultă că „mortul“ este un copil dispărut în condiții necunoscute, găsit de mama sa, după îndelungate căutări, prin vâlcele, colnice, păduri, , grădină, curtea casei sau la „Fântâna Mare“, probabil înecat. Acest suflet neprihănit este inițiat și trimis la divinitate în secvența centrală a ceremonialului (Înmormântarea Caloianului), prin rituri funerare preistorice: distrugerea violentă a corpului și abandonarea lui pe pământ sau aruncarea în apă, incinerarea, înhumarea, scufundatul sau „datul“ pe apă. Frecvent, aceeași păpușă este supusă biritualului funerar: înhumarea urmată de înviere (dezgroparea ei după trei zile), distrugerea violentă, abandonarea în apă sau „dată“ pe o apă curgătoare. Când apar două păpuși, una pentru ploaie și alta pentru secetă, sunt supuse, de obicei, la câte un singur rit funerar.

În Ialomița se păstrează data fixă în a treia săptămână după Paști, marți sau joi și are anumite caracteristici: nașterea presupune formarea cetei de copii, confecționarea păpușii din lut (cârpe, paie, crenguțe îmbrăcate în cârpe); moartea – năpraznică, departe de casă, căutarea și găsirea copilului mort de către mama sa, înmormântarea într-un loc secret (lanul de grâu, crucile și răscrucile de hotar, malul apei); învierea – dezgroparea după trei zile, scufundarea în apă (curgătoare sau fântâni), ospățul funerar (hora). Legenda spune că „mortul“ este un copil dispărut în condiții necunoscute, căutat de mama sa și găsit probabil înecat. Acest suflet neprihănit este inițiat (înmormântarea sau distrugerea corpului, abandonarea pe pământ sau aruncarea în apă) și trimis la divinitate cu mesaj precis.

Ispasul

(Inaltarea)

Ispasul sau Inaltarea, cum mai este cunoscuta aceasta sarbatoare, se sarbatoreste anul acesta pe data de 9 iunie 2016, la 40 de zile dupa Paste.

Sărbătoare populară cu dată mobilă (ziua de joi, din a șasea săptămână după Paște), dedicată personajului mitic cu același nume. Ispas ar fi asistat la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioșii caută să fie și ei bine dispuși de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei și i se respectă ziua cu interdicții severe de muncă (Muntenia, Moldova, Oltenia).

Asemănător marilor sărbători de peste an, la Ispas se săvârșesc, local, sacrificii sângeroase (mielul), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute, se țineau renumitele târguri și nedei, cel mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj. La Ispas abundă obiceiurile și practicile magice legate de cultul morților: pomeni, ospătarea sufletelor morților care plutesc în aer, în drum spre cer, curățirea și împodobirea mormintelor cu flori, frunze și ramuri de paltin, pomenirea morților. Formulele de salut în ziua de Ispas sunt, sub influența creștinismului: „Hristos S-a Înălțat!“ și „Adevărat S-a înălțat!“. În drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morților se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte și oamenilor. De aceea, în noaptea și ziua de Ispas se efectuează numeroase obiceiuri și practici magice de apărare: culegerea și sfințirea florilor, frunzelor și ramurilor plantelor apotropaice de alun, nuc, leuștean, paltin, lovirea vitelor și oamenilor cu leuștean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele și să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor și femeilor cu leuștean, îmbunarea spiritelor morților cu ofrande bogate, vrăji și descântece.

Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activități economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii și juncanii la pășunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor (cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România).

Rusaliile

(Nasterea Calusului in Ajun)

Sarbatorita anul acesta pe data de 19 iunie 2016, la 7 saptamani dupa Paste, Rusaliile sau Nasterea Calusului in Ajun, cum mai este cunoscuta, este o sărbătoare populară cu dată mobilă și număr variabil de zile dedicată spiritelor morților.

Sărbătoarea era calculată prin însumarea la Duminica Paștelui a unui număr de 50 de zile (Muntenia, Oltenia, Transilvania și Banat) sau 51 de zile (Moldova) și dura 3 zile (Moldova, Transilvania), 7 zile (Muntenia și Oltenia) și 8 zile (Banat).

O puzderie de obiceiuri și ceremonii popula întreaga săptămână a Rusaliilor: Jocul Călușarilor, împodobirea locuințelor, porților și anexelor gospodărești cu ramuri de tei, plop, stejar (Moldova, Muntenia, Oltenia); sfințirea ramurilor de soc, tei, rug de mure, jaleș pentru medicina populară (Oltenia); purtarea Pelinului sau a altor plante de care se temeau Ielele (Usturoi, Leuștean, Odolean), la brâu, în sân sau punerea lor în paturi, pe mese, sub perne (Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova); împletirea cununițelor din spice de grâu și flori de câmp pentru a fi purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor (Transilvania centrală); culegerea plantelor de leac (pretutindeni în România); pocnitul din frunzele de tei sau salcâm pentru alungarea spiritelor rele (Moldova, Muntenia); prepararea unsorii pentru ungerea ugerului vacilor (Banat); descântece împotriva Ielelor, a relelor produse de acestea; ungerea ușilor cu usturoi.

Practicile de pomenire a morților erau dublate de obiceiuri și ceremonii dedicate celor vii, cum ar fi Prinsul Verilor și Verișoarelor (Muscel, Dâmbovița).

Consideratii finale

Principalele momente ale acestui calendar sunt Lăsatul de Sec al Postului Mare, Paștele și Rusaliile, ale căror date de celebrare depind obligatoriu unele de altele, ele însele formând nuclee pentru alte sărbători minore.

Datele cu adevărat semnificative sunt, în primul rând, Paștele, și apoi Rusaliile, care dezvoltă un ciclu amplu de reprezentări legate de posturile care le preced, de ajunurile lor sau chiar de zilele ce urmează sărbătorii propriu-zise11 (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului roman, 2014) .

Contrastând puternic cu postul Crăciunului, cu dată fixă (14 noiembrie), al cărui lăsat de sec nu este caracterizat printr-un ceremonial extrem de sofisticat, anunțarea pregătirilor pentru sărbătoarea Paștelui – cel de-al doilea pol fundamental al calendarului creștin și, într-o mare măsură, al calendarului țărănesc semnificată de pragul postului, Lăsatul de Sec, este deosebit de fastuoasă. Prin gradația treptată, săptămânală, către un post sever, este acoperită ritual o mare parte a anului prin intermediul unei rețele de practici și credințe deosebit de variate.

Simion Florea Marian, prezinta aceasta dradare a zilelor de pist dandu-le denumiri specifice. „Românul numește câșlegi toate zilele cele de frupt de peste an. Răstimpul dintre postul Crăciunului sau de la Crăciun și până în Postul Mare sau ajunul Patruzecimei se numește câșlegile de iarnă, spre deosebire de celelalte câșlegi de peste an. Săptămânile dintre aceste câșlegi, în cari se mănâncă de frupt, sau, după cum zic ardelenii, de dulce, miercurea și vinerea, se numeste harți. Săptămâna dinaintea Postului Mare se cheamă Săptămâna Albă, și această numire vine de acolo, pentru că într-această săptămână românii îndătinează a mânca numai frupt alb, precum lapte, brânză, ouă, nu însă și carne. Săptămâna dinaintea celei Albe se numește Cârneleagă, pentru că în această săptămână miercurea și vinerea se postește, adică nu se mănâncă carne. Carnea e legată, oprită de legea creștinească. Zilele înainte de intrarea într-un post sau în ajunul unui post se numesc lăsat de sec12 (Calendarul poporal. Credințe, datine și moravuri romane, „Familia41, an XIII, nr. 44, 1877, p. 518).

I.2.4. Calendarul anotimpurilor

Pentru locuitorii satului tradițional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările și evenimentele derulate în viața lor (ocupații, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor și păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum și îndeletnicirile lor principale: agricultura și păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar și unul pastoral. Celelalte activități rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori și de crescătorii animalelor.

Anotimpul provine din An + timp (după german, Jahreszeit) și este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge13 (în vol. Sărbători, p. 384-385) patru categorii de anotimpuri:

1. Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a a lunilor cu echinocții și solstiții: 1 martie (primăvara); 1 iunie (vara); 1 septembrie (toamna) și 1 decembrie (iarna).

2. Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocțiilor și solstițiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie).

3. Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărțite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie – 26 octombrie) și iarna (26 octombrie – 23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinți: Sângiorz și Sâmedru.

4. Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărțeau anul tot în două sezoane: vara și iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara și toamna, șunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara și iarna.

Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcție de fenomenele astronomice (echinocții și solstiții), de modificările produse în flora și fauna înconjurătoare și de activitățile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărțeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile și opuse ca semnificații: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieții și iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea și moartea.

Demersul nostru analitic se centrează pe ultimele trei categorii de anotimpuri (astronomice, agrare și pastorale) care sunt strâns legate de ciclurile biologice ale plantelor, animalelor și păsărilor.

Pentru locuitorii satului tradițional românesc, timpul avea valoare lucrativă și ținea de ocupațiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) și creșterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar și cel pastoral s-au suprapus și alte activități: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc.

Legate direct de viața oamenilor, cele două axe ale echinocțiilor și solstițiior au concentrat în jurul lor și principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esențiale pentru agricultori și păstori.

Agricultorii și-au suprapus practicile specifice și sărbătorile peste datele echinocțiilor și solstițiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu o lună mai târziu, deoarece creșterea animalelor (oi, capre și vite mari) se desfășura după alte ritmuri biologice. Astfel, echinocțiul de primăvară (21 martie) era serbat la Sângiorz (23 aprilie), solstițiul de vară (22 iunie), la Sântilie (20 iulie), echinocțiul de toamnă (23 septembrie), la Sâmedru (26 octombrie) și solstițiul de iarnă (22 decembrie) la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). Sărbătorile celebrate la echinocții (Sângiorz și Sâmedru) erau considerate hotare ale timpului, iar cele solstițiale (Sântilie și Sânpetru de Iarnă) miezuri ale timpului.

Sărbătorile cu dată variabilă (extinse pe 112 zile), oscilează în preajma echinocțiului de primăvară, ajungând până în iunie (în plină vară). Cele mai semnificative se grupează la Lăsatul Secului (Postul) de Paști și Rusalii. În funcție de calculul pascal, Postul Mare poate să cadă între 1 februarie și 8 martie sau mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Sfintele Paști și de Rusalii se decalează cu intervalul calendaristic corespunzător.
În calendarul popular există și un număr de sărbători care nu pot fi puse în legătură cu echinocțiile și solstițiile (Filipii de Toamnă, Sântandrei, Sântoaderii etc.). După aprecierea lui I. Ghinoiu, acestea „țin de ritualul calendaristic preroman“13 (Anotimpul, în vol. Sărbători, p. 56-58).

Ca și celelalte unități de timp (zi, lună, an), anotimpurile au, în calendarul popular, profil propriu, rezultat din calitățile și caracterul lor ciclic, care se integrează în sistemul ancestral de credințe și în viziunea asupra lumii, specifice țăranului român și satului tradițional: „Anotimpu-i așa că vine odată cu vremea care nu stă pe loc; vremea se schimbă, da să schimbă și anotimpu. Dumnezeu a rânduit lumea să se prefacă mereu: o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză și bobul să se coacă. Fiecare anotimp are fața lui și puterea lui“14 (E. Bernea, Unități de timp, în vol. Cadre, p. 183).

E. Bernea considesă că, în calendarul popular, există doar patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara debutează la Sfinții Împărați Constantin și Elena (21 mai), toamna este inaugurată la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna se deschide la Sântandrei (30 noiembrie). Aceste date sunt însă contrazise de unele mărturii etnografice (îndeosebi începutul toamnei sau al iernii):

„Începutu toamnei nu e la Sf. Mărie, cum zic unii, ci e Ziua Crucii, atunci vine toamna. Și iarna tot așa zic unii că vine după Sf. Dumitru, da nu-i adevărat. Sf. Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte!“14 (idem, p. 183).

Anotimpurile anului au fost asociate, încă din antichitate, cu vârstele omului sau cu cele patru etape ale vieții: copilăria (primăvara), tinerețea (vara), maturitatea (toamna) și bătrânețea (iarna). În poemul Metamorfoze, Ovidiu îi atribuie matematicianului și filozofului Pitagora următoarea observație: „Ce, nu credeți că anul se scurge în patru anotimpuri care seamănă cu viața noastră? Primăvara e ca un copil tânăr și delicat, hrănit cu lapte (…). După primăvară, anul ajunge mai robust și e ca un tânăr puternic (…). Urmează toamna fără fervoarea tinereții, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinerețe și bătrânețe. Apoi vine bătrâna iarna, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut …“15 (Metamorfoze, p. 413).

În calendarul civil, primăvara începe la 1 martie și se sfârșește la 31 mai. Primăvara astronomică debutează la echinocțiul de primăvară (21 martie) și se termină înaintea solstițiului de vară (22 iunie).

În antichitate, romanii au dedicat acest anotimp lui Hermes, crainicul și mesagerul zeilor și călăuză, în infern, a sufletelor morților. Popoarele orientale (egipteni, fenicieni, chinezi) de la care am preluat astronomia, își imaginau razele soarelui ca niște coarne ascuțite (simbolul puterii). În acest sens, chipul soarelui este semnificat de cele trei zodii integrate în acest anotimp: Berbec, Taur și Gemeni, (ultima fiind simbolul germinației și al fătărilor de ovine și de caprine).

În iconografie primăvara a fost reprezentată prin simboluri animalice (miel, ied) sau umane (o femeie purtând o ghirlandă de flori ori un bărbat cu o cunună de flori pe cap, jucând printre flori, cu o alăută în mână ce semnifică renașterea naturii și bucuria acestei reînvieri). Ea reprezintă victoria vieții, a soarelui asupra morții și întunericului iernii.

Raportată la vârstele omului, primăvara semnifică pruncia și copilăria, fiind considerat cel mai schimbător anotimp al anului. Zburdălnicia copilăriei se reflectă în alternanțele capricioase ale vremii: cald-frig, senin-înnorat, soare-vânt-ploaie, etc. A fost cântată de toți poeții lumii care au asociat-o cu timpul florilor și al exuberanței vegetației, cu cântecul, jocul și veselia, cu tinerețea și dragostea.

Din punct de vedere calendaristic, primăvara ilustrează imaginea renașterii naturii și a reînnoirii sufletești a omului, iar ca alegorie universală, ea reprezintă simbolul vieții, al speranței și al binecuvântării cerești.

În luna martie a acestui anotimp se declanșează activitățile în toate mediile calendarului popular: agrar, pastoral, pomi-viticol, apicol etc. Structura calendaristică a acestor domenii, cu principalele activități și practici desfășurate și, deopotrivă, cu obiceiurile, riturile și sărbătorile adiacente sunt consemnate, pe baza cercetărilor etnografice, de I. Ghinoiu și ele constituie jalonul de bază al considerațiilor noastre pentru toate cele patru anotimpuri.
Calendarul activităților și practicilor agrare debuta, în vechiul calendar iulian, la echinocțiul de primăvară (9 martie) și avea două anotimpuri de bază: vara și iarna. Celălalt hotar al timpului era situat, pe același calendar vechi, la 8 septembrie. Miezul verii cădea la 12 iunie (ziua Cuviosului Onufrie), iar miezul iernii era situat la 9 decembrie și concorda cu zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, sărbătoare cunoscută sub numele de Ana Zacetenia.

Principalele activități agrare din acest sezon erau aratul și semănatul. Aratul începea într-o zi de luni care preceda sau urma sărbătorii Măcinicilor și era devansat de pregătirea uneltelor agricole, de hrănirea animalelor de tracțiune și de încheierea unor înțelegeri între săteni pentru a se ajuta la plug (se înjugau câte 4-6 boi la un plug de lemn).

Pornirea plugului debuta în preajma zilei de 9 martie, după un anumit ritual, cu dublu rol: purificator, prin afumarea cu tămâie și stropirea cu agheazmă a boilor, și fertilizator, prin aruncarea unui ou înaintea plugului de către gospodină.

Obiceiul legat de acest moment specific ținutului Transilvaniei și numit Tânjaua de pe Mara (cu denumirile zonale: Alegerea Craiului, Tânjaua, Udatul, Udătoriul, Bricelatul, Trasul în Vale etc.) se desfășura în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paști și era organizat în cinstea primului gospodar care a ieșit la arat, dar și pentru invocarea fertilității și a roadelor bogate.

Semănatul era legat de o anumită fază de creștere a lunii, de condițiile locale ale climei și solului și de diverse repere: sosirea unor păsări migratoare, data unor sărbători calendaristrice, înfloritul arborilor, arbuștilor sau a unor plante sălbatice, cântatul păsărilor și insectelor etc. Astfel, porumbul se semăna la Buna-Vestire (25 martie) și Armindeni (1 mai) sau Ispas, grâul de toamnă între Sântămării (15 august – 8 septembrie), fasolea la Armindeni (în Bucovina, până la Sângiorz), castraveții până la Armindeni (în Banat) etc. Celelalte activități: întreținerea culturilor (cu ritualurile adiacente, Paparuda și Caloianul) și recoltatul (cu Cununa Grâului) se desfășurau vara.

Tot în acest sezon începea și culesul plantelor de leac și tinctoriale folosite în medicina și cosmetica populară. Culesul, un adevărat ritual, se desfășura în anumite condiții de timp (zile favorabile și anumite momente ale zilei: noaptea, dimineața, în zori, la răsăritul soarelui) și de loc (terenuri curate, neumblate de animale, păsări și oameni).
Actele magice, derulate pentru vindeacarea unor boli, erau asociate cu practicile pozitive de medicină populară. După opinia lui Valer Butură poporul român a găsit leacuri vegetale pentru 120 de boli16 (Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1979). I Ghinoiu întocmește o listă de 13 plante, cu ritualul culegerii și „terapia“ lor.

Zilele, marcate de sărbători, favorabile culegerii plantelor de leac se pot grupa în trei perioade:

• în preajma echinocțiului de primăvară (săptămâna Caii lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor).

• la solstițiul de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Circovii de Vară, Ilie Pălie, Foca etc.

• și la echinocțiul de toamnă (Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii etc.).

Calendarul pastoral debutează la Sângiorz (23 aprilie), cu o lună mai târziu decât cel agrar, are două anotimpuri (vara și iarna) și este precedat de luarea unor măsuri organizatorice și economice (închiderea țarinelor pentru pășunat, alcătuirea turmelor de oi și a cetelor de sâmbrași, tunderea oilor înainte de a fi urcate la munte, construirea țarcurilor și a colibelor etc.), juridice (însemnarea oilor și a mieilor, măsuratul laptelui și fixarea cotei de brânză etc.) și rituale (practici magice de purificare a vitelor, oilor și ciobanilor, de prevenire a pagubelor produse de animalele pădurii, de îmbolnăvire a animalelor, de fertilitate și rod bogat etc.). Acest calendar depindea însă de reproducerea ovinelor și caprinelor care împarte anul solar în două anotimpuri egale: un sezon fertil (cu împerecherea, gestația, fătatul și înțărcatul puilor) între Sâmedru și Sângiorz, și un sezon steril (cu hrănirea animalelor pentru a supraviețui de-a lungul iernii).

Considerat hotar de timp, Sângiorzul cuprinde un scenariu mitic anual de renovare a timpului, specific începuturilor de an sau de sezon care include următoarele practici specifice: prezența spiritelor morților (la Moșii de Sângiorz), sacrificiul unui animal (mielul fript haiducește la ritualul Alesul Oilor), pregătirea mâncărurilor rituale (colacii folosiți în practica magică „Cucu! – Răscucu!“), aprinderea rituală a focurilor („focul viu“ aprins după o tehnică străveche prin frecarea unor lemne uscate), practici divinatorii (semănatul ritual al busuiocului), observații meteorologice și astronomice, numeroase acte de profilaxie (stropitul și scăldatul ritual, Armindenul sau Pomul de Mai), arderea și descoperirea comorilor (în noaptea de Sângiorz) etc.

Calendarul pomi-viticol care avea, în linii mari, aceeași structură ca și calendarul agrar, începea în luna martie (la Măcinici) cu văruirea și curățarea pomilor, aprinderea focurilor împotriva înghețurilor și a brumelor târzii, continuând, la Blagoveștenie, cu dezgroparea viței de vie și altoitul pomilor.

Anul apicol debuta în apropirea echinocțiului de primăvară cu scoaterea stupilor de la iernat la diferite date (Mucenici, Alexii sau Bunavestire) și cu practici magice străvechi (purificarea stupilor prin afumarea lor cu tămâie, rituri pentru sporirea fertilității și ferirea lor de „furtișag“ sau de „luarea manei“). Recoltatul mierii („retezatul“ sau „tunsul“ stupilor) se făcea vara, dar și primăvara pentru mierea de salcâm.

Sărbătorile primăverii debutează la 1 martie cu zilele Babei Dochia (1-9 martie), zile în care I. Ghinoiu distinge scenariul unei zeități feminine care moare și renaște anual. Zilele urcușului la munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate, erau considerate „zile cosmogonice“ și reprezentau durata ciclului de renovare a timpului, iar sfârșitul ei, în ziua echinocțiului de primăvară (9 martie pe stil vechi) simbolizează moartea anului vechi. După opinia reputatului etnolog, bazată pe cercetările etnografice, plantele și animalele aveau patroni paterni, de origine solară (Sântoaderul, Lăzărelul, Sângiorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânnicoară, Ajun, Crăciun) și materni, de stirpe lunară (Drăgaicele sau Sânzienele, Maica Precista, Paraschiva, Dochia). Cele două perechi de reprezentări mitice erau dominate de Zeița mamă, Dochia și de Zeul tată, Crăciun. Prima deschidea anul lunar și al doilea, anul solar.

Zilele Babei Dochia se continuau cu Mărțișorul, funie a anului care împletea durata celor două anotimpuri de bază (iarna și vara), și cu Măcinicii. Ziua lor păstrează urme rituale ale unui străvechi început de An agrar, celebrat la echinocțiul de primăvară (9 martie) pe stil vechi. Acest scenariu mitic de renovare a timpului este relevat de obiceiurile din ziua de Mucenici și cuprindea mai multe elemente, specifice oricărui ritual al începutului de an sau de sezon16 (v. I. Ghinoiu, Măcinicii, idem, p. 235-240).

Sărbătorile, obiceiurile și riturile acestui anotimp cuprind credințe și practici magice străvechi, de natură agrară ori pastorală, specifice primăverii sau cu semnificație diversă: Baba Dochia, Mărțișorul, Măcinicii, Pornirea plugului, Tânjaua, Plugarul, Alexiile, Dragobetele, Blagoveștenia, Alesul, Mânecătoarea, Sângiorzul, Sângiorzul Vacilor, Sâmbra Oilor, Marcul Boilor, Harmașul viermilor, Armindenul, Alimori, Ispas, Paștele Cailor etc. La acestea se adaugă sărbătorile mobile, care sunt majoritare: Lăsatul Secului (Postul Mare), Săptămâna Nebunilor, Lunea Curată, Înăcrirea borșului, Cucii, Tărbacul câinilor, Marțea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Sântoaderii, Încuratul cailor, Miezul Păresimilor, Sâmbăta Ursului, Vinerile Scumpe, Lunea Albă, Marțile Oprite, Nunata Șoarecilor, Joile Domnești, Fântânița, Paștele Blajinilor, Marțea Dracului, Ropotinii, Caloianul, Joia Mânioasă, Mătcălăul, Paparudele etc.

Toate sărbătorile acestei perioade se centrează în jurul Sf. Paști, cel mai mare praznic al sezonului și al întregului an, deschis de Duminica Floriilor și închis de Duminica Tomii, în care I. Ghinoiu discerne un nou scenariu preistoric de renovare a timpului și spațiului, specific Noului An ritual creștin. În acest sens, Sf. Paști și întregul ceremonial adiacent cuprind o perioadă de îmbătrânire și degradare a timpului (Săptămâna Mare, a Patimilor) și un interval cu practici de purificare a spațiului și de recâștigare a armoniei și echilibrului (Săptămâna Luminată sau Octava Paștilor). Deosebirea constă în faptul că jertfa zeului precreștin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus Hristos pe Golgota.
Această densitate unică de sărbători, specifice primăverii, este explicată de I. Evseev (Primăvara, în Enciclop., p. 388-390) prin doi factori: anotimpul respectiv marca începutului anului economic, iar, până în Evul Mediu, anul calendaristic începea la 1 martie.

Căldura binefăcătoare și renașterea naturii au constituit, pentru populațiile arhaice și societățile tradiționale, conținutul și scopul principal al majorității riturilor calendaristice.

Între acestea predomină patru categorii de rituri:

• rituri cu funcții apotropaice, purificatoare și de stimulare a energiei solare și a cursului vieții: „Cucii“ (din prima zi după Lăsatul Secului de Paști), Pornirea plugului (Tânjaua, Plugarul), practicile apotropaice de la Alexii (Ziua Șarpelui, Ziua Peștelui, Retezatul stupilor), Păpăluga (de la Sângiorz), Alesul, Vinerea Floriilor, Floriile, Vinerea Scumpă etc.

• riturile de purificare a pământului, a caselor, curților și anexelor, a grădinilor și livezilor, a oamenilor și a vitelor, realizate prin: bătutul pământului și arderea gunoaielor, fumigații cu tămâie, ocolirea lor cu foc sau cu cenușă de pe vatră în zilele de Măcinici, Alexii și Balgoveștenie; Focul Sfinților (de la Măcinici), focul viu (din ajunul Sângiorzului), Strigatul peste sat (din Miercurea Paștilor), Sângiorzul Vacilor (22 aprilie), Mânecătoarea (22-23 aprilie), Marcul Boilor (25 aprilie), Armindenul sau Pomul de Mai (1 mai) etc.

• rituri de purificare a sufletului și trupului uman: scalda rituală (Vinerea Sântoaderului), călcatul ursului (Sâmbăta Ursului) aerisirea așternuturilor și a hainelor (Măcinici), udatul ritual (Lunea Paștilor), rugăciunile și semnele de pocăință, îngăduință și toleranță precum și manifestările spiritului de căință, împăcare și iertare a greșelilor între creștini, în perioada Postului Mare.

• riturile de înfrățire și însurățire: Mătcuțatul fetelor (marți după Paști, la Mătcălău), Însurățitul și înfârtățitul sau „prinsul verilor și văruțelor“, Lăzărița sau Lăzărelul (la Florii).
La acestea se adaugă cultul strămoșilor, poporul român având un pronunțat cult pentru moșii și strămoșii neamului. Elemente și refelxe ale acestui cult se regăsesc începând cu Zilele Babei (1-9 martie) și Zilele Moșilor (9-17 martie) și continuă până la Rusalii: Moșii de Sângiorz (22 aprilie), Moșii de Florii (Sâmbăta Floriilor), Moșii de Joimari (Săptămâna Mare), „Ziua părinților“ sau „Ziua Morților“ (luni ori marți după Duminica Tomii), Lunea Paștilor (Săptămâna Luminată), Moșii de Rusalii (Sâmbăta Rusaliilor).

Vara astronomică începe la 22 iunie (solstițiul de vară) și sfârșește înaintea echinocțiului de toamnă (23 septembrie). Oficial, ea debutează la 1 iunie și se termină la 31 august.

În antichitate romanii au închinat-o lui Apollo, zeul soarelui, unul din marii zei ai Olimpului, considerat „divinitatea absolută“ prin puterile care i s-au atribuit: avea dar profetic, alunga forțele malefice, ajuta și pedepsea oamenii, ocrotea cetățile, turmele și animalele domestice, patrona muzica etc.

În iconografie, vara e simbolizată printr-un balaur ce scuipă flăcări sau prin chipul unui om care seceră grâne și care ține în mâna dreaptă o seceră, iar în stânga spice de grâu.
În cercul zodiacului este reprezentată prin Rac (care sugerează că, după solstițiu, zilele se micșorează, dau înapoi), prin Leul cu coamă de aur (care semnifică căldura puternică, tăria soarelui din luna lui Cuptor) și prin Fecioara care seceră (simbolizând timpul secerișului).
Raportată la vârstele omului, „vara vieții“ reprezintă simbolul juneții sau al tinereții.
Din punct de vedere calendaristic, vara întruchipează simbolul belșugului, al coacerii roadelor pământului, iar ca alegorie universală, ea semnifică lumina, căldura, fertilitatea și împlinirea vieții (I. Ghinoiu).

În vechiul calendar iulian, miezul verii era situat la 12 iunie, ziua de celebrare a Cuviosului Onufrie Egipteanul, considerată cea mai lungă zi din an. Ea corespundea cu perioada de pârguire și coacere a grâului, fiind apreciată ca ultimul termen pentru semănatul porumbului, cartofului și legumelor. Tot acum se seamănă meiul și hrișca (plantă erbacee meliferă) și începea recoltatul păioaselor (orz, secară, grâu) care se deschidea la sfârșitul lunii iunie și se încheia în august.

La miezul verii (Circovii de Vară) sau în preajma solstițiului de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Ilie Pălie, Foca) continua culesul plantelor de leac și tinctoriale, utilizate în practicile de medicină populară. Aceste practici aveau eficiență sporită în vindecarea bolilor, dacă plantele se culegeau la Sânziene și în puterea nopții.

În sectorul apicol, activitatea principală era roitul stupilor care se întindea între Dumnica Mare (Rusalii), Sânpetru și Sântilie. Roitul sau „nunta albinelor“ avea rol de fertilizare a mătcii și indica miezul verii. Recoltatul mierii se executa la date diferite, în funcție de zonă: la Sântilie (20 iulie), Macovei (1 august) și Probejenie sau Schimbarea la Față (6 august). El cuprindea două etape: dimineața, când se făcea recoltatul mierii, și după-amiază, când se organiza ospățul sau masa festivă la care invitații (rude, prieteni și vecini) gustau faguri și țuică îndulcită cu miere.

În calendarul pomi-viticol, culesul roadelor era precedat de practici magice și începea la termene diverse, în raport cu altitudinea și latitudinea geografică a satelor: la Sânpetru, Sântilie și Probejenie. În Moldova acest moment era considerat o mare sărbătoare la care se dădea de pomană colivă din struguri. La Probejenie se gustau fructele noi, iar la Sântămăria Mare (15 august) se angajau pândari la vii și se „lega“, prin acte magice, ciocul păsărilor ca să nu fie prădați strugurii.

Pentru mediul pastoral, vara reprezenta anotimpul decisiv, în care se realiza hrănirea ovinelor și caprinelor în perspectiva depășirii ușoare a vitregiilor iernii. La miezul verii pastorale (în preajma lui Sântilie), pe pășunile montane „se mițuiau“ (tundeau) mieii; oile și berbecii fiind tunși înainte de urcarea la stână, între Sângiorz și Rusalii.

Până în vremurile recente, agricultorii sărbătoreau miezul sezonului agrar la 24 iunie (Sânziana /Drăgaica) sau la 29 iunie (Sânpetru). Pentru ambele tabere (agricultori și păstori), cele două „miezuri“ calendaristice constituiau un bun prilej de organizare a celebrelor nedei, bâlciuri sau „târguri de fete“ la care se vindeau diverse produse agricole și pastorale, iar tinerii făceau cunoștință unii cu alții și legau prietenii, finalizate deseori prin căsătorie.

După aprecierea lui I. Ghinoiu, agricultura a fost subordonată unei ideologii lunare, în timp ce păstoritul a fost dependent de o ideologie solară. De aceea, cele mai spectaculoase sărbători și practici tradiționale sunt dedicate soarelui și focului, fiind grupate la miezul verii pastorale și patronate de Sântilie. El rămâne figura centrală a lunii iulie la care se raportau sărbătorile precedente (Ana Foca, Pricopul, Panteliile, Chirie Schiopul, Ciurica, Circovii de vară, Marina și Păliile) dar și următoarele (Foca, Pârliile, Sf. Ana, Pintilie Călătarul).
Sărbătorile verii, cu dată fixă (Sânzienele și Sânpetru) și cu dată variabilă (Rusaliile) sunt precedate de vechile sărbători solstițiale ale lunii iunie. Ele sunt dedicate celor patru sfinți: Timotei (10 iunie), Vartolomeu (11 iunie), Onofrei (12 iunie) și Elisei (14 iunie) care, la început, au avut responsabilități în pârguirea și coacerea lanurilor de grâu (băgau bob spicului de grâu și fertilizau holdele semănate). Odată cu schimbarea calendarului iulian, aceste sărbători și-au pierdut importanța (au devenit „sărbători mărunte“ ale unor „sfinți mărunți“), iar sfinții au fost făcuți răspunzători de provocarea unor fenomene meteorologice negative (grindină, vijelii, ploi torențiale), destul de frecvente în luna iulie. La fel s-a întâmplat și cu unele practici care au fost preluate de noile sărbători solstițiale (Sânzienele și Sânpetru).

Sânziana este una din cele mai îndrăgite plante din flora României, cu întrebuințări multiple (flori, semințe și rădăcini) în medicina și cosmetica populară. Sărbătoarea Sânzienelor, cu cele două rituri (Făclia și Cununa de Sânziene) obiceiuri (Dansul Drăgaicei și Boul Înstruțat) și cu numeroasele credințe și practici magice specifice, constituie punctul central al acestui anotimp, când apar și primele semne că vara se întoarce spre iarnă. Cealaltă sărbătoare (Sânpetrul de Vară, 29 iunie) marchează miezul verii agrare și perioada secerișului. Acum se desfășoară Târgul de Fete de pe Muntele Găina, dar și un joc ritual (Jocul Sclavilor), atestat și la macedo-români.

Duminica Mare (Rusaliile) marchează încheierea sărbătorilor cu dată variabilă. Praznicul se compune din șase zile: Moșii de Vară sau Sâmbăta Rusaliilor, Duminica Mare, Rusaliile (luni, marți, miercuri) și Joia Pomenită (ultima din ciclul Joilor Verzi). Structura și locul lor în luna solstițiului de vară denotă că Duminica Mare a asimilat numeroase elemente specifice scenariului de renovare a timpului la început de sezon. Obiceiurile și riturile din această perioadă: cultul morților și alungarea spiritelor malefice (Moșii de Rusalii), prinsul verilor și verișoarelor (Însuratul și înfârtățitul precum și Mătcuțatul fetelor) dansul funerar Lioara, Ramura Verde și Jocul Călușarilor sunt elemente specifice acestui scenariu de renovare a timpului, care conturează profilul și sporesc identitatea acestei mari sărbători creștine.
Jocul Călușarilor (în care s-au contopit două reprezentări mitologice diferite, legate de venerarea Ielelor/Rusaliilor și de cultul cabalin) este un ceremonial spectaculos, desfășurat în săptămâna Rusaliilor și executat de o ceată masculină ierarhizată (Mut, vătaf, ajutor de vătaf, călușari) care cuprinde dansuri și acte rituale, practici și formule magice cu funcții și semnificații diferite: prăsirea și înmulțirea vitelor, sporirea rodului ogoarelor, grăbirea căsătoriei și fertilizarea simbolică a nevestelor tinere, vindecarea persoanelor luate din Rusalii sau din Căluș și a bolilor la copii, precum și alungarea Ielelor.

Toamna începe, în calendarul civil, la 1 septembrie și se sfârșește la 30 noiembrie. În calendarul astronomic, acest anotimp debutează la echinocțiul de toamnă (23 septembrie) și se încheie înaintea solstițiului de iarnă (22 decembrie).

În antichitate, romanii au închinat-o lui Dionysos, zeu al puterii roditoare a pământului, cunoscut mai ales ca zeu al viței de vie și al vinului, sinonim cu Bachus al grecilor. O bună parte din scriitorii antici consideră că Dionysos ar fi fost originar din Tracia, de unde cultul său s-a extins spre unele regiuni grecești (Atica și Beoția).

În iconografie, toamna e semnificată prin mai multe simboluri: iepure, coardă de viță, coarne ale abundenței din care se revarsă fructe și prin figura unui om în vârstă care duce în mână un coș cu struguri sau cu fructe ori care strânge fructe.
În cercul zodiacului, toamna este reprezentată de Cumpănă sau Balanță (pentru luna septembrie, care reprezintă echinocțiul de toamnă), Scorpie sau Scorpion (pentru luna octombrie, când natura se metamorfozează în întuneric și pământul e invadat de boli) și Săgetător (pentru luna noiembrie, când începe vânatul).

Raportată la vârstele omului, „toamna vieții“ este simbolul bărbăției și al evaluării existenței umane.

Din punct de vedere calendaristic, toamna reprezintă anotimpul strângerii roadelor bogate, iar ca alegorie universală ea simbolizează lumina crepusculară a ultimelor bucurii (scrutate de presimțirile morții), dar și a beneficiilor și bucuriilor vieții.

În calendarul agrar, activitățile specifice acestui anotimp erau: semănatul cerealelor (grâu, orz, secară), culesul unor plante și fructe de leac și înmagazinarea ultimelor recolte de pe câmp. Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, era considerată timp optim pentru semănăturile de toamnă. La sfârșitul anotimpului (luna noiembrie) se efectuau ultimele pregătiri pentru iarnă, începeau șezătorile și se intensificau îndeletnicirile legate de industria casnică (cusut, tors, țesut,brodat, croșetat etc.).

Pentru calendarul pastoral, acțiunile specifice erau altele: coborârea oilor de la munte și pregătirea turmelor pentru iernat, deschiderea țarinelor pentru pășunatul devălmaș și arendarea pășunilor, angajarea ciobanilor pentru noul an pastoral și deschiderea vestitelor târguri sau iarmaroace pentru valorificarea produselor pastorale. Spre deosebire de anul agrar, care începea în preajma echinocțiului de primăvară, cel pastoral începea cu o lună mai târziu, la Sângiorz 23 aprilie), când ovinele și caprinele dădeau randament maxim. Reproducția acestor animale împărțea anul solar în două anotimpuri egale: unul fertil, între Sâmedru și Sângiorz (când aveau loc împerecherea, gestația, fătatul și înțărcatul puilor) și altul steril (când se făcea o bună hrănire a animalelor pentru a supraviețui de-a lungul iernii). La Vinerea Mare (14 octombrie) se amestecau berbecii (arieții) cu oile pentru împerechere, datina fiind numită, după activitatea respectivă, Năpustirea Berbecilor, Nunta Arieților sau Nunta Oilor. Socotelile dintre ciobani și stăpânii de oi se finalizau la Sâmedru (26 octombrie), sărbătoare care reprezenta și ziua limită pentru diferite slujbe și închirieri. Tot atunci se făceau și noi învoieli, prilej de aldămașuri și de veselie. Calendarul pastoral se încheia cu introducerea berbecilor în turmă, activitate care se desfășura în Transilvania la Arhangheli (8 noiembrie).

Calendarul pomi-viticol debuta cu strîngera roadelor din grădini, vii și livezi, culesul unor plante și fructe de leac, scuturatul nucilor ș.a. Recoltatul plantelor de leac se făcea la Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii și echinocțiul de toamnă. Culesul roadelor pomicole începea la Sânpetru (29 iunie) și Sântilie (20 iulie). La Sântămăria Mare (15 august) se tocmeau pândarii la vii, iar la Ziua Crucii (14 septembrie) începea culesul strugurilor. În unele zone viticole din Oltenia (de est) și Muntenia (de vest), Ziua Crucii se numea Cârstov sau Cârstovul Viilor și era însoțită adesea de petreceri. Ciclul vegetal al viței de vie, lung de aproape 6 luni, începea la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie cu pornirea sevei („plânsul viței de vie“) și se încheia la căzutul frunzelor. Urma ciclul fermentării și limpezirii vinului în butoaie.

Anul apicol avea aceeași structură ca și cel agricol: două anotimpuri de bază (vara și iarna), separate prin două hotare care corespundeau relativ cu echinocțiul de primăvară și cel de toamnă. Vara ținea de la Alexii (17 martie) până la Ziua Crucii (14 septembrie) și corespundea unei perioade sterile a stupului. Toamna sezonul apicol debuta cu „albinăritul de pădure“, adică extragerea mierii de către „bărcuitori“ (oameni specializați) din scorburile copacilor, unde își găseau adăpost albinele semisălbatice, provenite din roiurile verii, care scăpau apicultorilor. Prisăcarii recoltau mierea înainte de băgatul stupilor la iernat, în preajma echinocțiului de toamnă.

Trecerea de la anotimpul verii spre toamnă e marcată de câteva sărbători: Sântămăria Mică sau Precista Mică (8 septembrie), Ziua Crucii (14 septembrie), numită local și Ziua Șarpelui sau Sâmedru (26 octombrie). În derularea lor predomină actele magice de previziune a vremii (observații astronomice și pronosticuri meteorologice), practici legate de cultul morților (Moșii de Toamnă, Moșii cei Mari sau Moșii de Sâmedru) și numeroase credințe despre șarpe. Conform convingerii lui I. Ghinoiu, cele două Sântămării, cu intervalul calendaristic dintre ele (15 august – 8 septembrie) păstrează amintirea unui străvechi început de an (Anul Nou biblic), marcat de moartea și renașterea Zeiței Mamă peste care Biserica a suprapus Adormirea și Nașterea Fecioarei Maria. Vinerea Mare (14 octombrie) este ziua de comemorare a Cuvioasei Parascheva care a preluat, în aceeași opinie, nu numai locul zeiței romane Venera, protectoarea vegetației și fertilității, ci și funcția acesteia de hotar între iarna și vara pastorală, această perioadă incluzând mai multe activități specifice mediului pastoral.

La rândul lui, Sâmedru nu constituia, în calendarul pastoral, numai hotarul de timp care încheia sezonul de vară și deschidea pe cel de iarnă, ci a funcționat, inițial, și ca început de anotimp. În acest sens, Focul lui Sâmedru reprezintă scenariul morții și renașterii unei divinități (zeu de origine indo-europeană) care a preluat numele și data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie din calendarul creștin. Elemente de ritual specific renovării timpului apar și la Ovidenie (21 noiembrie), mai ales în Moldova.

Perioada 14 noiembrie – 6 decembrie conține numeraose sărbători, obiceiuri, acte rituale și practici magice dedicate lupului (animal totemic al dacilor). Ele încep cu Filipii de Toamnă (14 noiembrie) se continuă cu Postul de Crăciun și se încheie pe 6 decembrie, cu Sânnicoară. Această perioadă a fost identificată, pe criterii etnologice de I. Ghinoiu, cu Anul Nou dacic peste care Biserica a plasat doi „moși“ pe Moș Andrei (30 noiembrie) și Moș Nicolae (6 decembrie).

Filipii de Toamnă sunt în relație directă cu începerea ciclului de reproducție al lupilor și cu începerea iernii. După aprecierea aceluiași reputat etnolog, Sântandrei ar fi o mare divinitate geto-dacă peste care creștinii au suprapus pe Sf. Apostol Andrei. Ziua lui este însoțită de mai multe obiceiuri (Bocetul Andreiului) și rituri (Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului, Covașa – bătură rituală), de practici magice și matrimoniale (Turtuca lui Andrei), de observații astronomice și meteorologice precum și acte de divinație (ghicire a ursitei).

Pe baza criteriilor și cercetărilor etnografice întreprinse de înaintași, I. Ghinoiu identifică, în derularea unui an solar din calendarul popular, aproximativ 10 scenarii rituale mitice de renovare a timpului: 6 începuturi de an, Anul Nou civil (1 ianuarie), Anul Nou agrar (9 martie, Mucenici), Anul Nou pastoral (23 aprilie, Sângiorz), Anul Nou creștin (Sf. Paști), Anul Nou biblic (15 august – 8 septembrie, între Sântămării) și Anul Nou dacic (14 noiembrie – 6 decembrie) și 4 începuturi de sezon sau anotimp: Baba Dochia (1-9 martie), Duminica Mare (Rusaliile), Sâmedru (26 octombrie) și Ovidenie (21 noiembrie).

Iarna astronomică începe la solstițiul de iarnă (21 decembrie) și se sfârșește înaintea echinocțiului de primăvară (21 martie). Oficial, iarna debutează la 1 decembrie și se termină la 28 (sau 29) februarie.

În antichitate, romanii au închinat acest anotimp lui Hefaistos, zeul metalelor și al meșteșugurilor legate de foc, sugerând ideea că în această perioadă se pregătesc uneltele pentru începerea lucrărilor agricole.

În iconografie, iarna este reprezentată prin mai multe simboluri: salamandră, rață sălbatică, flăcările din vatră sau un om gârbovit, cu cojoace în spate (povara anilor) care se încălzește la foc.

În cercul zodiacului, anotimpul este reprezentat de Capricorn (pentru luna decembrie, simbol al fertilității ce coincide cu solstițiul de iarnă și are semnificația plenitudinii spirituale, a concentrării și profunzimii, dar și a pesimismului, melancoliei și însingurării), de Vărsătorul de apă (pentru luna ianuarie, înfățișat sub forma unui bătrân înțelept ce poartă în mâini sau pe umeri două amfore, dintre care cea înclinată sugerează scurgerea apei atât de necesară vieții pământești) și de Pești (pentru luna februarie, străvechi simbol al regenerării, situat înaintea echinocțiului de primăvară, care semnifică revărsările de apă ce urmează după iarnă și înghit totul ca un potop purificator).

Raportată la vârstele omului, „iarna vieții“ este simbolul bătrâneților neputincioase. Din punct de vedere calendaristic, iarna este anotimpul tristeții și al amorțirii, iar ca alegorie universală, ea simbolizează întunericul, frigul, sterilitatea și moartea (I. Ghinoiu).
În calendarul popular, iarna este considerată un anotimp nefavorabil pentru activitățile productive. Ciclurile de sărbători, concentrate în jurul Crăciunului și Anului Nou, nu oferă repere calendaristice pentru lucrări și îndeletniciri specifice spațiului rural.

În sectorul agricol, locuitorii satului continuau șezătorile începute la sfârșitul lunii noiembrie (care face trecerea de la toamnă la iarnă) axându-se pe activități legate de industria casnică (cusut, tors, țesut, brodat, croșetat etc.) abia la sfârșitul lunii februarie, activitățile agricole debutau cu pregătirea uneltelor și a animalelor pentru arat: ascuțirea și îndreptarea fiarelor plugului, verificarea și repararea celorlalte părți ale plugului, reparatul sau confecționatul altor unelte, hrănirea animalelor de tracțiune și încheierea unor înțelegeri între săteni pentru ajutor reciproc la plug.

Pentru animalele domestice, iarna reprezenta perioada de gestație a ovinelor și caprinelor, după care urmau fătările de la sfârșitul lunii februarie și luna martie. Iernatul lor se făcea în adăposturile fiecărui gospodar care le îngrijea până la Sângiorz. În satele care practicau păstoritul transhumant, turmele nu se mai despărțeau la Sâmedru, ci porneau direct spre locurile de iernat (Bărăgan, Bălțile și Delta Dunării, Câmpia Tisei etc.) de unde se întorceau primăvara pentru urcatul și pășunatul la munte. Acest calendar mai trebuie completat cu sărbătorile în care se efectuau practici cu rol de apărare a turmei împotriva animalelor sălbatice și îndeosebi contra lupului: Sânpetru de Iarnă, Tănase de Ciumă, Filipii de Iarnă, Stretenia, Martinii de Iarnă. În zonele în care Filipii nu erau cunoscuți ca patroni ai lupilor, locul lor era luat de Trifon Nebunul. Ziua lui de celebrare (1 februarie) indica perioada fătatului la urși și punerea în mișcare a sevei în butucii viței de vie și în tulpinile pomilor fructiferi.

Ciclul vegetal al viței de vie (lung de aproximativ 6 luni) începe la sfârșitul lui ianuarie și începutul lui februarie și era marcat de sărbători și obiceiuri dedicate ursului, viței de vie și pomilor fructiferi: Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Arezanul Viilor (1 februarie), Târcolitul Viei (2 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), Ziua Omizilor (1 februarie), Trif Nebunul. Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate Martinilor de Iarnă. Ceata lor e condusă de Martinul cel Mare, celebrat la Stretenie (2 februarie), sărbătoare numită Ziua Ursului, iar în unele zone din Munții Apuseni, Trif sau Trifon este identificat cu Păstorul Lupilor, în locul lui Sânpetru. Sărbătoarea reprezintă și Ziua Boului, animal cu funcții fertilizatoare („unde calcă boul, izvorăște apa“) și oraculare („dacă bea boul apă, din urma lui, anul va fi mănos“). Tot la începutul lui februarie se desfășura, în mai multe sate din sudul României, un ceremonial dionisiac de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor.

Calendaristic iarna debutează cu luna decembrie („luna cadourilor“), aceasta fiind perioada cea mai frumoasă și mai așteptată a anului, bogată în sărbători, credințe și obiceiuri specifice sfârșitului de an (Bubatul, Varvara, Savele, Sânnicoară, Ignatul, Crăciunul). Dintre acestea se detașează Crăciunul cu scenariul său mitico-ritual care cuprinde trei zile (Ajunul, Crăciunul și a doua zi de Crăciun și cu întreaga bogăție de datini: pițărăii, colindele, Pomul de Crăciun etc.). Împreună cu sărbătorile Anului Nou, ele alcătuiesc scenariul mitic de renovare a timpului, specific începutului de an, care cuprinde două intervale simetrice (o perioadă fastă și una nefastă), caracterizate prin numeroase acte rituale, practici magice și de pomenire a morților, acte de divinație (prevestire a viitorului) și prognoze meteorologice etc.

Sfinții acestei perioade sunt moși care aduc omătul: Moș Nicolae, Moș Ajun și Moș Crăciun. Ei semnifică îmbătrânirea timpului și sugereată apropierea morții. În schimb, cei după Anul Nou (Sânvasile și Sântion) sunt tineri și cheflii, asemenea timpului din lunile ianuarie și februarie. În zilele lor se fac ospețe la care se mănâncă și se bea peste măsură. Ceilalți au diferite însărcinări: unii dezleagă limba păsărilor (Vlasie, Dragobetele), asigură liniștea și odihna oamenilor (Sântoaderii), jalonează timpul unor îndeletniciri (Ziua Ursului reprezintă începutul anului viticol) sau patronează mai multe sectoare. De pildă, Trif Nebunul apare într-o triplă ipostază: patron al viței de vie, al pomilor fructiferi și al holdelor și livezilor, stăpân al insectelor dăunătoare și ocrotitor al lupilor. Același rol de protector al oamenilor și al animalelor, al păsărilor de curte și la recoltelor îl are și Sf. Haralambie.

În concepția arhaică, sintetizată și aprofundată de I. Ghinoiu, anul era împărțit în patru perioade (copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea) care corespundeau cu vârstele omului. Evenimentele acestor perioade, numite anotimpuri, erau ordonate și influențate de sărbătorile celor două mari cicluri: familial și calendaristic. Singura deosebire constă în durata acestor intervale: viața omului se consuma în câteva decenii, pe când evenimentele din cursul anului se petreceau în 365 sau 366 de zile.

Pentru locuitorii satului tradițional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările și evenimentele derulate în viața lor (ocupații, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor și păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum și îndeletnicirile lor principale: agricultura și păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar și unul pastoral. Celelalte activități rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori și de crescătorii animalelor.

I.2.5. Calendarul lunar

Din vremuri imemoriale (ca. 2772 î.Hr..), egiptenii utilizau un calendar solar constituit dintr-un an solar de trei sute șaizeci și cinci de zile, divizat în douăsprezece luni de treizeci de zile fiecare, cu cinci zile de sărbătoare adiționale la sfârșitul anului. Începutul anului era fixat în mijlocul lunii iulie, în momentul în care apele Nilului se aflau la cota maximă, iar concepția egipteană despre timp era determinată de mitologie și teogonie.

Luna nouă și Luna plină au avut dintotdeauna o importanță deosebită, pentru cei interesați de astrologie, magie și disciplinele oculte în general. Tocmai de aceea, cunoașterea acestor momente de maximă intensitate astrologică este necesară, pentru a stabili data efectuării unor ritualuri, începerii unor tratamente sau debutului unor proiecte majore, ținând cont de influențele cosmice.

Tehnic vorbind, Luna nouă este atunci când Soarele și Luna se află în conjuncție în același semn astral. Sunt nopțile cele mai întunecate, în care Luna nu este vizibilă deloc pe cer.

Luna plină are loc în momentul în care Soarele și Luna se află în opoziție, în două semne astrale opuse. De exemplu, Luna plină în Leu înseamnă că, la momentul respectiv, Soarele se află în Vărsător, iar Luna în Leu. Acestea sunt cele mai luminoase nopți, în care satelitul natural al Terrei este vizibil integral, în toată splendoarea sa.

Ca urmare, acest tip de calendar este centrat in jurul a doi centri de dialog – luna nouă și luna plină. Accentul este pus de această dată pe fazele lunii și, implicit, pe zilele în care pot fi observate aceste faze. Prin tradiție, luna a fost considerată un astru mai puțin fast, dar mai bine reprezentat în ceea ce privește practicile magice benefice sau malefice, apotropaice sau de propițiere.

Sinonimă cu începutul, luna nouă, crai nou este considerată o perioadă fastă, a potențelor. De aceea erau recomandate numeroase practici magice prin care se putea influența concret bunăstarea individului în clipa în care luna era văzută pentru prima dată. Acțiuni recomandate erau semănatul florilor, postul ritual, performarea practicilor magice. Acțiuni interzise: semănatul, răsăditul legumelor, al pomilor (deoarece proliferau florile, și nu roadele), punerea cloștii, nunțile, mutatul. Luna plină, în schimb, este asociată, în plan simbolic, împlinirilor de orice fel. Acum oamenilor totul trebuie să le meargă în plin. De aceea printre acțiunile recomandate se număra semănatul legumelor ce se dezvoltă în subsol, care trebuie astfel să se „împlinească", să ajungă la maturitatea dorită.

I.2.6. Calendarul saptamanal

In acest tip de calendar, indiferent de data din calendarul oficial, civil sau bisericesc, fiecare zi a săptămânii înregistrează o sumă de credințe și practici magice care îi asigură o anumită independență față de primul, acționând în paralel cu cele de mai sus.

Ȋl putem numi săptămânal, deoarece săptămâna este unitatea temporală maximală, este ciclul calendaristic cel mai scurt, a cărui unitate de măsură este, evident, tot ziua17 (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului roman, 2014). Dar nu ziua identificată cu o dată, cu o sărbătoare, cu un sfânt anume, ci ziua prin excelență, arhetipul tuturor zilelor de luni, de marți etc. din săptămână, care, însumat scoteau în evidență caracterele specifice ale periodicității săptămânale. S-a observat de timpuriu că „nu toate zilele sunt la fel. Vezi, o săptămână are șapte zile, da nu samănă una cu alta. Luni e de-un fel, și e bună pentru când începi o lucrare. Și marți e altfel, și nu-i bună la drum, nu ți se împlinește. Tot așa vinerea, asta e cea mai de samă după duminică, că Sf. Vineri e mai de samă între altele. Sâmbăta e a morților, că de ce e sfârșitul săptămânii?18 (Bemea, 1997, p. 182).

Pe lângă semnificațiile specifice care puteau fi atribuite unor zile ale săptămânii (în principal, marți, joi, vineri și sâmbătă) în funcție de sărbători ale calendarului fix sau mobil, credințele populare înregistrează un mare număr de reprezentări legate de zilele săptămânii, independent de valențele lor calendaristice. Astfel, zilele săptămânii sunt prin tradiție faste sau nefaste, zile ale morților și ale viilor (sau, mai bine zis, ale vieții), de post sau nu, pot auea sau nu patroni specifici, pot, la rândul lor, patrona anumite ocupații (să nu uităm că majoritatea au fost „sanctificate“) etc. Dacă însumăm toate aceste reprezentări, avem imaginea aceluiași calendar foarte bogat, dar excesiv de restrictiv. Și aici trebuie să facem aceeași precizare: prescripțiile (fie că era vorba de recomandări sau de tabuuri) nu se adresau în egală măsură tuturor membrilor comunității.19 (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului roman, 2014).

In cea mai mare parte ele cunoșteau o diferențiere sexuală, pe categorii de vârstă sau ocupații, pe regiuni etc.., și numai adunarea lor la un loc face posibile confuzii de cele surprinse de satirele populare, în care era sancționată abundența sărbătorilor și a prescripțiilor alocate zilelor săptămânii, astfel încât nimeni nu mai putea să muncească deloc. Pe de altă parte, în multe cazuri vedem că, deși erau cu strictețe interzise multe din activitățile specifice, ele continuau să se desfășoare, atunci când participanții acționau în registru magic (obținerea unor instrumente magice sau chiar performarea unor ritualuri).

I.2.7. Calendarul zilelor si al noptilor

Acest tip de calendar se refera la momentele zilei, la semnificatia acestora pentru fiecare in parte.

Romanii impart ziua astfel:

1. Răsărirea sau soare-răsare – când răsare soarele;

2. Prănzu-mic sau prânzișorul – când e soarele de trei suliți;

3. Prănzu-mare, timpul dejunului sau al ospățului înainte de amiazi;

4. Amiazi sau amiază-zi, când sunt douăsprezece ore;

5. Cina – timpul ospățului de către seară;

6. Chindii – când e timpul de toacă și apus.

Timpul de la soare-răsare și până la amiazi se numește dimineața, iar de la amiază-zi și până ce sfințește soarele sau până la soare-apune se numește după amiazi, la romani post meridiem. De aici vine, când se întâlnesc doi români și se salută, că zic înainte de amiazi bună dimineața, după amiaza bună ziua, pe la soare-apune – bună vremea, iar după ce sfințește soarele – bună seara.

Când e soarele drept la amiazi, adică punct douăsprezece, zic că e cruce amiazi.

Vara, când soarele aruncă mai drept razele spre pământ, atunci cunoaște românul mai bine când e amiazi, pentru că atunce, stând drept în picioare, umbra trupului nu se vede și. când nu se vede umbra, atunce trebuie numaidecât să fie amiazi, iar când umbra e numai de-un pas, atunci e aproape de amiazi, ceva înainte de douăsprezece ore. Câte ore sunt înainte de amiazi și după amiazi cunosc ei dintr-aceea. că-și măsură umbra cu pasul. Iar când începe a se prelungi umbra, atunci merge soarele spre sfințit23 (S.F1. Marian, Calendarul poporal. Credințe, datine și moravuri romane, „Familia, an XIII, nr. 42, 1877, pp. 497-498).

Considerații finale

Plecand de la cele descrise mai sus trebuie sa ne punem intrebarea urmatoare: ce este de fapt calendarul popular? Ce rost are el pentru comunitate dar si pentru fiecare individ in parte?

Ȋn calitate de sistem de gândire în jurul căruia se așează întreaga arhitectură a mentalului tradițional, calendarul popular se dovedește a fi mai profund decât ar putea părea la prima vedere. Nu este numai o ordonare a timpului, o limitare a momentelor sacre în înșiruirea cotidiană a zilelor profane, o ținere în evidență a curgerii timpului. Rostuind lucrul și viața, calendarul este într-adevăr acea știință a vieții, rânduială a vremii, a ști când să faci sau când să nu faci un lucru. Ȋn felul acesta, anticipând principiul recomandărilor și interdicțiilor, ne situăm în plin cadru magic, pentru că într-adevăr această filozofie a vieții este chiar magia, depozitara cunoștințelor, cea care, în cazul cunoașterii legilor ei, a cadrelor de manifestare a acțiunilor specifice, putea garanta oamenilor acel acces la putere de care aveau nevoie.

Dacă în general existența umană era guvernată de destinul implacabil, care nu putea fi nicicum influențat, prin intermediul magiei calendarului popular omul putea fi, în plan mic, un demiurg, un stăpân al unei părți importante a destinului său23 (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului roman, 2014).

Recunoscând și depunând jurământul de credință în fața divinităților zilei, oricine putea descoperi în acestea un aliat indispensabil în procesul trasării cu fermitate a jaloanelor propriei existențe.

Calendarul popular este un instrument indispensabil existentei umane care, pe de o parte, ii ordoneaza viata iar pe de alta parte, il mentine intr-o legatura continua si indestructibila cu natura si sacralitatea lumii in care traieste.

Calendarul popular, este nota distinctive a mentalului colectiv traditional taranesc, care ii confera in acelasi timp, identitate dar si diversitate, in exprimare.