Calea Mărășești, nr.157, Bacău, 600115 [630370]
1 ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN
BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII, SPORTULUI ȘI
SĂNĂTĂȚII
Calea Mărășești, nr.157, Bacău, 600115
Tel./Fax: +40 -234/517715
www.ub.ro ; e-mail: [anonimizat]
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
COORDONATOR
Conf.univ.dr. Gabriela Raveica
ABSOLVENT: [anonimizat]
2017
2
ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATE A „VASILE ALECSANDRI” DIN
BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII, SPORTULUI ȘI
SĂNĂTĂȚII
Calea Mărășești, nr.157, Bacău, 600115
Tel./Fax: +40 -234/517715
www.ub.ro ; e-mail: [anonimizat]
PREVENIREA PRIN MJLOACE
KINETOTERAPEUTICE A
PUBALGIEI DE EFORT, LA
SPORTIVI
COORDONATOR
Conf.univ.dr. Gabriela Raveica
ABSOLVENT: [anonimizat]
2017
3
Capitolul 1. Introducere în problematica cercetării
1.1. Actualitatea temei
În cadrul Judo -ului forța se manifestă când sportivii aplică prizele , când
execută procedeele cu sau fără adversar .
Particularitatea esențială a forței în kickboxing constă în aceea că ea se
manifestă în strînsă legătură cu cele lalte calități motrice și în principal cu viteza
și îndemînarea.
Complexitatea mișcărilor cu și fără adversar , executate în condiții
schimbătoare, impune unele precizări legate de manifestarea forței în Judo .
În primul rând ne referim la forța specială prezentă în toate actele motrice
din acest sport , care mai este denumită și forță dinamică , deoarece musculatura
solicitată în timpul luptei manifestă forță în regim de învingere a rezistenței (prin
scurtare) sau de cedare (prin alungire). Dar și mai mult interesează forța
explozivă, potrivit căre ia capacitatea de forță maximă trebuie manifestată în
minimum de timp. Mărimea forței se realizează pe seama creșterii accelerației
mișcării, ceea ce determină ca viteza de angrenare pentru învingerea rezistenței
să treacă pe prim -plan, masa musculară avîn d rol secundar .
În Judo se poate vorbi de forța explozivă a mebrului superior , care se
manifestă cu precădere în timpul aplicării prizelor și a execuției diverselor
procedee (Bocioacă L., 2001). În ambele situații forța poartă amprenta vitezei și
a îndemî nării și se manifestă în luptă pe fondul rezistenței.
Observînd desfășurarea unui meci de kickboxing , indiferent de valoarea
sportivilor , se constată că în fiecare moment aparatul locomotor este angrenat în
efectuarea unor acte motrice specifice, dar care au și un pronunțat caracter
natural ( tracțiune, împingere, fixare, etc. ). Sistemul nervos, circulația, respirația,
musculatura scheletică, ligamentele și tendoanele sunt supuse unor solicitări
variate, uneori de mare intensitate. Capacitatea de ansamblu a judokanului de a
face față diversității solicitărilor motrice cerute de complexitatea actelor motrice
specifice este dată de forța lui generală. Mai mult decît atît forța determină în
mare măsură rapiditatea mișcărilor, oferă posibilități de manifestare a
îndemînării și are un rol important în eforturile de rezistență.
Cunoașterea formelor de manifestare a forței, precum și a particularităților
acestei calități motrice ajută la alegerea celor mai indicate mijloace și metode
pentru educarea ei.
Antrenamen tul pentru educarea forței în kickboxing își propune
următoarele trei obiective :
dezvoltarea calitativă a grupelor musculare care sunt solicitate în
forța explozivă, în forța specială, în forța de cedare la nivelul membrelor
superioare și inferioare ;
dezvoltarea forței în strînsă corelație cu celelalte calități motrice;
dezvoltarea armonioasă a forței întregului aparat locomotor.
Antrenamentul, condus metodic, are o influență deosebit de favorabilă
4 asupra dezvoltării forței sportivului .
Pregătirea fizic ă specifică, este considerată ca fiind o latură a procesului
de antrenament orientată spre influențarea pozitivă a motricității și a dezvoltării
morfo -funcționale, în concordanță cu cerințele specifice kickboxing -ului, fiind
în raport direct proporțional cu valoarea sportivă și concretizată în randamentul
sportivilor în condiții de luptă (Nicu, A., 1993 ; Bompa , 2002 ).
Astfel în domeniul organizării pregătirii sportive, putem menționa că
direcțiile tehnico -metodice, economico -financiare și medico -biologice au creat
posibilitatea apariției unor tendințe favorizante dezvoltării Judo -ului modern.
1.2.Motivarea alegerii temei
Exigențele pregătirii fizice și dificultatea procedeelor tehnice din cadrul
acestui sport au crescut considerabil în ultimele decenii, a jungându -se la
solicitări de limită ale aparatului locomotor. Urmărind statisticile se poate
observa o rată crescută leziunilor musculare și articulare posttraumatice, de
10,40%.
Suprasolicitarea mecanică și funcțională în urma executării unor ges turi
sportive ferme și dure, de lungă durat ă, determină un nivel de dezvoltare a forței
optim și durabil care care să susțină aceste solicitări .
Ceea ce m -a determinat să aleg această temă de cercetare a fost faptul că
am fost judokan și în activitatea sportivă d esfășurată m -am confruntat destul de
des cu aspecte negative ale dezvoltării forței, care mi -au limitat nivelul
performanțelor și care mi -au provocat confuzii în raționamentul specific
procesului de antrenament.
Am făcut această alegere și în speranța că treptat, prin conștientizarea
antrenorilor și a sportivilor asupra necesității controlului și dirijării optime a
procesului de dezvoltare a forței specifice kickboxing -ului, se va putea proteja
organismul de uzura negativă, prelungind viața sportivă și fa vorizând realizarea
performanțelor.
Date fiind toate aceste aspecte am considerat necesar un studiu asupra
posibilităților de eliminare a dezechilibrelor musculare în plan sagital prin
dezvoltarea forței la un nivel optim raportat la gradul de pregătire a l sportivului
și la cerințele impuse de practicarea kickboxing -ului.
5
Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a cercetării
2.1.Mușchiul scheletic în repaus și activitate
Mușchiul scheletic îndeplinește multiple funcții la om și anume funcții
mecanice, termogenetice și chiar cosmetice. În plus mușchiul reprezintă o mare
acumulare de proteine având rol de rezervor proteic în situațiile de extremă
necesitate.
Funcția cea mai frecvent discutată în fiziologie este însă cea mecanică,
întrucât toate interacțiunile omului cu mediul înconjurător, inclusiv respirația,
necesită acțiuni musculare coordonate (Gagea, A., 2007) .
Exercitarea funcției mecanice devine posibilă ca urmare a proprietăților
fizice ale mușchiului scheletic, respectiv elasticitatea și extensibilitatea,
tonicitatea și contractilitatea.
2.1.1. Proprietățile fizice ale mușchiului scheletic
Elasticitatea și extensibilitatea
Imediat după o contracție, odată cu decuplarea excitației și începerea
repolarizării membranei, mușchiul ajuns î n poziție scurtată revine cu ușurință la
poziția inițială de repaus, fără a opune vreo rezistență. Dacă însă se încearcă a se
continua alungirea peste această limită, el opune o rezistență crescândă forței de
întindere, iar imediat ce această forță externă deformată își încetează acțiunea,
revine la aceeași lungime caracteristică de repaos.
Posibilitatea această de revenire continuă la o lungime dată, este asigurată
de o proprietate fizică a mușchiului scheletic numită elasticitate. Putem spune că
mușchiul se caracterizează printr -o extensibilitate elastică, iar această calitate
este posibilă nu numai datorită proprietăților fibrei musculare propriu -zise, ci și
datorită supleții țesutului conjunctiv intra și perimuscular.
Tonicitatea
Este o proprietate f undamentală a mușchiului, atâta vreme cât acesta
dispune de o inervație intactă.
Noțiunea de tonus muscular continuă să fie încă în dispută, în ce privește
definiția și conținutul. Definiția clasică stipulează că tonusul este starea de
contracție ușoară ș i permanentă a mușchiului aflat în repaus, stare manifestată
printr -un mic grad de tensiune. În fiziologie se disting următoarele forme de
tonus: tonus de repaus, tonus reflex și tonus plastic. Mecanismul ce stă la baza
tonusului este de natură nervoasă. T onusul se realizează printr -un mecanism
reflex, cu punct de plecare în proprioceptorii mușchiului. El poate fi privit deci
ca un reflex proprioceptiv segmentar, prin care se activează un număr foarte mic
de unități motorii. Tonusul este o contracție tetoni că slabă, însoțită de toate
fenomenele caracteristice activității musculare.
La întreținerea tonusului (mai precis a activității tonigene a
motoneuronilor) participă în mod direct și indirect un mare număr de structuri
6 nervoase: aferente senzoriale, extro ceptive și interoceptive, formațiunea
reticulară și alte formațiuni situate deasupra sa, formațiuni implicate în special în
reglarea și mai puțin în producerea tonusului.
Această dependență de activitatea nervoasă, explică de ce tonusul scade în
somn și v ariază atât în raport cu starea generală cât și cu diferitele stări
emoționale: frig, emoții, activitate intelectuală.
Practic abia în narcoză profundă tonusul se abolește complet. În altă
ordine de idei gradul de tonicitate variază de la un individ la a ltul, făcând parte
dintre caracteristicile constituționale ale subiecților.
Tonusul reprezintă de fapt o condiție preparatorie a mușchiului, favorabilă
și practic indispensabilă realizării diferitelor forme de activitate. Pe fondul
reprezentat de această permanentă tensiune, cum poate fi considerat în ultimă
instanță tonusul, mușchiul inițiază diversele acțiuni care -i sunt caracteristice.
Poate cea mai importantă dintre aceaste acțiuni este menținerea
verticalității corpului uman, fiind relativ ușor de în țeles în ce fel tonusul stă la
baza și face posibilă îndeplinirea acestei funcții posturale, dominată de
componenta antigravitațională.
Contractilitatea
Reprezintă practic proprietatea esențială și caracteristică a mușchiului.
Contractilitatea constă î n genere în capacitatea fibrei musculare de a
răspunde printr -o scurtare la acțiunea unui stimul.
Stimulul fiziologic este reprezentat de stimulul nervos ce vine de la
neuronul motor din cornul anterior al măduvei, dar după cum se cunoaște
mușchiul răspun de printr -o contracție și la o serie de stimului externi,
nespecifici: electrici, mecanici, chimici.
Procesul contracției este foarte complex și constă într -o succesiune de
fenomene aproape instantanee, dintre care cele de natură mecanică interesează
cu d eosebire în activitatea fizică, și prin urmare, în patogenia suferințelor
musculare generate de aceasta. Manifestarea mecanică a procesului de contracție
poate fi redusă în ultimă instanță la dezvoltarea unei tensiuni interne.
Proprietatea fundamentală a fibrei musculare este tocmai capacitatea de a
dezvolta o forță care tinde de obicei să apropie între ele cele două extremități ale
mușchiului sau, uneori, se opune alungirii sale excesive și periculoase, cum se
întâmplă în contracție musculară excentrică.
2.1.2.Tipuri de contracție musculară
După cum s -a mai afirmat, forța musculară se exprimă prin contracția
mușchiului. Când forța musculară scade se înregistrează o scădere a
capaci tății de contracție a mușchiului după cum forța nu va putea crește
fără s ă crească tensiunea musculară realizată prin contracția mușchiului.
Performanța mușchiului se apreciază prin tipul contracției musculare,
necesitată de o rezistență opusă existând sub acest raport următoarele tipuri de
contracții musculare: izometrică, iz otonică și izokinetică și pliometrică.
Davies (citat de Bompa 2002) , în 1984, definește succint aceste 3 tipuri
7 astfel:
Izometrică: velocitatea fixă (viteza de mișcare 0°/sec); nemișcare;
rezistență maximă;
Izotonică: velocitate variabilă (aproximativ 60° /sec); rezistență
fixă;
Izokinetică: velocitate fixă (l°/sec -300°/sec -velocitate dinamică);
rezistență acomodabilă.
Indiferent de tipul de contracție, pentru a dezvolta forța , trebuie ca
această contracție să se realizeze printr -un "exercițiu rezistiv".
Să analizăm pe rând aceste 3 tipuri de contracții:
Contracția izometrică
În contracția isometrică, tensiunea internă crește fără modificarea
lungimii fibrei musculare.
Studiind substratul fiziologic al izometriei, E. A. Muller și T. Hettinger
au consta tat că în timpul contracției izometrice circulația musculară este
suspendată, mușchiul "intră în datorie" de O 2, cataboliții se acumulează.
Aceste fenomene sunt proporționale cu tensiunea dezvoltată de mușchi,
mărimea lor (deci și a tensiunii) fiind în di rectă relație cu efectul de
creștere a forței și de hipertrofie a mușchiului:
a. pentru a obține efectele scontate, contracția izometrică trebuie să
realizeze un minimum de 35% din tensiunea maximă musculară, dar numai
la 2/3 de forță realizată putem înregist ra hipertrofia musculară.
Isometria cu o forță care reprezintă între 20 și 35% din forța maximă
reușește să mențină forța musculară existentă. Dacă în timpul zilei grupele
musculare nu reali zează aceste valori tensionate (peste 20% din tensiunea
maximă), asistăm la pierderi treptate de forță și volum muscular.
Contracția izometrică, cu tensiune de aproximativ 2/3 din forța maximă,
provocând deficitul de O 2 și acumularea de cataboliți, declanșează la oprirea ei
fenomenul de rebound.
Creștere circulatorie (peste 40% din cea de repaus) favorizează
stimularea metabolică a celulei musculare, cu creșterea sintezei proteice
(H. McCloy), a sintezei intranucleare de ARN și ADN, ceea ce va determina
hipertrofia musculară (Goldberg, Jablecki, Etlinger), deci, păreri le mai vechi
că izometria nu hipertrofiază mușchiul sunt inexacte (Hellebrand, Knapp).
b. alături de valoarea tensiunii care trebuie dezvoltată prin contracție,
izometria ridică și o a doua problemă de importanță decisivă: durata unei
contracții izometrice. U nii autori o numesc "timpul de utilizare a
mușchiu lui", reprezentând durata menținerii unei tensiuni maxime (posibile) în
fibrele musculare (W. T. Liberson, M. Dand oy). Acest "timp" este egal cu
durata contracției, sau aproape, și se apreciază în secunde. Durata unei
contracții izometrice maximale nu poate depăși 12 secunde nici la sportivul
antrenat. Ritmul de execuție al acestor contracții în vederea creșterii forței și
hipertrofiei musculare este încă discutat.
c. Lungimea mușchiului la care se execută isom etria are o deosebită
8 importanță. Se știe că la lungime maximă mușchiul poate dezvolta tensiuni
maxime. Se mai știe că în timpul unei contracții "maxime" la o anumită
poziție a segmentelor (sau lungime musculară) nu toate fibrele musculare sunt
active sau se contractă la aceeași tensiune.
Un exemplu practic: dacă antrenăm izometric forța mușchiului
cvadri ceps de la un unghi de 25° flexie și realizăm prin exercițiu izometric
o valoare de 80% din forța limită a lui, retestând forța de la un unghi de
60° (la care nu am antrenat forța musculară prin izometrie) vom găsi o
forță mai mică (să zicem de 35 -45% din forța maximă).
Ceva mai mult: dacă într -un lot se antrenează isometric un mușchi în 3
poziții, la 3 niveluri de lungime a fibrei musculare (scurtă -medie -lungă) și se
păstrează mereu aceeași ordine la antrenament, se va constata că forța în
poziția primă (scurtă) este mai mare de 3 -4 ori față de forța în celelalte poziții
(Rohmert și Muller).
Dacă la alt lot inversăm schema (lungă -medie -scurtă), tot prima
poziție (lungă) va fi mai puternică. Explicația rezidă în modalitatea în care se
realizează "factorul neuronal" de coordonare pentru primul tip de exercițiu.
Dacă s -ar compara însă această valoare la cele două loturi, se constată
că în poziția "lungă" a m ușchiului isometria dă rezultatele cele mai bune.
Contracția izometrică necesită un înalt grad de concentrare volițională,
o comandă coordonată, pentru a se realiza o recrutare și sincronizare maxime
de unități motorii. S -a demonstrat pe această linie că motivația pozitivă în
efectuarea exercițiului crește mult capacitatea de realizare a unei tensiuni
musculare cât mai mari. Au fost înregistrate creșteri chiar cu 30 -40% ale
forței după exerciții cu motivație puternică.
Există o formă de contracție isometr ică care se execută de fapt fără
rezistență. Sunt exerciții des utilizate pentru a menține mobilitatea între fibrele
musculare, pentru scăderea spasmului și durerii musculare, pentru a
preîn tâmpina instalarea hipotrofiei musculare.
Asupra creșterii forței musculare are un efect mai redus.
Acest gen de isometrie este denumită în literatura anglo -saxonă
"muscle setting exercises", neavând corespondent în nomenclatura
românească.
Cel mai frecvent, această tehnică se folosește pentru cvadriceps și
fesier mar e fiind performată prin contracție musculară statică fără rezistență
exterioară.
Practica a dovedit că utilizarea exclusivă a contracției isometrice pen –
tru creșterea forței musculare are unele avantaje, dar și unele dezavantaje.
Ca avantaje notăm:
Eficiență bună în obținerea creșterii forței și corectării hipotrofiei
musculare. Evită atrofia musculară;
Reduce edemul acționând ca o pompă;
Tehnică simplă, care nu necesită aparatură specială, putându -se
efectua oriunde. Este ieftină;
Necesită durate scu rte de antrenament;
9 Nu solicită articulația;
Este mai puțin obositoare;
Menține asocierea neurală;
Contracția i zometrică reprezintă cea mai avantajoasă metodă de
apreciere a forței musculare, a evoluției acesteia, prin amplitudinea
traseului EMG.
Dezava ntajele mai importante ar fi:
Mărește munca ventriculului stâng, crește frecvența cardiacă și
tensiunea arterială (mai ales cea diastolică), crește perioada de
preejecție, ca și timpul contracției isovolemice finale (Kino, Masaya,
Lance) citați de Gagea, A ., 2007.
În cazul executării exercițiului cu respirația blocată (fenomenul
Valsalva) și pe o perioadă mai lungă (8 -12 s), cu pauze prea
scurte între exerciții, apar semnele cunoscute din fenomenul
Valsalva (datorită creșterii presiunii intratoracice și a p resiunii
intracraniene). Efecte dramatice cardiovasculare pot fi declanșate de
exercițiile izometrice la pacienți în recuperare după infarct miocardic.
nu ameliorează suplețea articulară a țesuturilor periarticulare;
tonifică în special fibrele musculare a ctivate la unghiul articular, la
care s -a executat contracția isometrică;
antrenează mușchii la o contracție mai lentă, cu răspuns întârziat la
solicitări;
nu ameliorează deci coordonarea inervației musculare pentru
activități motorii complexe;
nu contrib uie (decât indirect) la ameliorarea rezistenței musculare ;
nu antrenează contracția excentrică (vezi mai jos);
dezvoltă un feed-back kinestezic redus;
este dificil de urmărit cantitativ forța musculară dezvoltată în
timpul exercițiului, ca și curba de creș tere în timp a acesteia.
Contracția isometrică executată cu o forță de aproximativ 50% din forța
maximă asigură o creștere de 3 -5% săptămânal a forței de contracție. Există
variații în funcție și de grupa musculară antrenată. Astfel, se progresează de
câteva ori mai repede în câștigul de forță pentru tricepsul sural decât pen tru
mușchii antebrațului sau pentru bicepsul brahial.
În metodologia dezvoltării forței musculare, contracția izometrică nu
trebuie utilizată izolat, ci în asociere cu contracția dina mică, care asigură o mai
bună coordonare nervoasă. S -a putut remarca deja în unele tehnici de facilitare
combinarea mișcării cu rezistența stopată pe parcurs pentru execuția
izometriei.
Oricum, este de recomandat ca exercițiul isometric să fie precedat de
un efort dinamic sau doar de o încălzire musculo -articulară prin mișcări libere
sau stretching.
10
Contracția izotonică
Se produce cu modificarea lungimii mușchiului, determinând mișcarea
articulară (contracție dinamică). Pe tot parcursul mișcării, deci al contracției
musculare isotonice, tensiunea de contracție rămâne aceeași (teoretic).
Contracția izotonică simplă, fără încărcare, nu reușește să realizeze
creșterea forței musculare. Această afirmație, deși foarte cunoscută, trebuie
interpretată corect, deoarece există situații în care această contracție este
generatoare de forță musculară. Astfel, spre exemplu, un grup muscular de
forță 2 își poate crește forța prin contracții izotonice în timpul mișcărilor,
fără influența gravitației sau cu o astfel de influență în cazul forței 2 -3. Această
contracție izotonică se realizează însă la nivelul de forță respectiv ca o
contracție cu contra -rezistență (segmentul de membru, respectiv gravitația).
Prin aceeași contracție izotonică în cadrul aceleiași mișcări pe ntru un grup
muscular de forță 4 sau 5 nu se va reuși să se obțină nici creșterea forței,
nici hipertrofia musculară.
De asemenea, trebuie corect interpretată și afirmația clasică, cunoscută
din fiziologie, că în contracția izotonică, pe tot parcursul miș cării, tensiunea
musculară rămâne neschimbată. În practică se înregistrează modificări de
tensiune în funcție de lungimea mușchiului: pe măsura scurtării lui, forța
scade.
Contracția izometrică realizată contra unei rezistențe care nu blochează
cursa mișc ării poate determina creșterea forței musculare.
Modificarea lungimii mușchiului se poate face în două sensuri: prin
apropierea capetelor sale, deci prin scurtare (contracție dinamică
concentrică), și prin îndepărtarea capetelor de inserție, deci prin alu ngire,
datorită unei forțe exterioare care învinge rezistența musculară (contracție
musculară excentrică).
Contracțiile dinamice concentrice și excentrice cu rezistență (gravitația,
greutatea corporală, mâna kinetoterapeutului, greutăți, arcuri, elastice etc.)
determină creșterea forței musculare dacă raportul dintre capacitatea
mușchiu lui și valoarea rezistenței este adecvat.
Mișcarea dinamică (izotonică) cu rezistență este cel mai utilizat tip de
efort muscular pentru creșterea forței și obținerea hiper trofiei musculare, deși
se recunoaște valoarea superioară în sine a exercițiului izometric.
Contracția izokinetică
Izokinezia se realizează fie pe contracția izotonică concentrică, fie pe cea
excentrică sau pe ambele. Specifică este viteza de execuție c are este constantă pe
toată amplitudinea de mișcare. Este o situație singulară în care mușchiul se
contractă dinamic la capacitatea lui maximă în fiecare punct de pe întreaga
amplitudine de mișcare. În același timp nu există pericolul de lezare musculară
dearece nu este posibilă aplicarea unei rezistențe mai mare decât forța dezvoltată
de mușchi. De asemenea scade nivelul forțelor compresive articulare în timpul
execuțiilor la viteze mari.
11 Acest tip de contracție este utilizat în cercetare pentru testarea și evaluarea
forței musculare dinamice.
Aplicarea acestei metode necesită utilizarea unei aparaturi sofisticate și
foarte scumpe fabricate de firme specializate ca: Cybex, Nautilus, Brodex, Life
Circuit etc.
Efectele antrenamentului izokinetic sunt urmă toarele:
viteza crescută de lucru determină performanțe net mai mari decât
viteza de lucru lentă;
Viteza crescută și constantă determină aproape selectiv hipertrofia
fibrelor musculare de tip II pentru că recrutarea unităților motorii (UM) este
îndreptată spe cele care inervează acest tip de fibre;
Antrenamentul la un ritm crescut dezvoltă forța la acea viteză,
relizându -se și un transfer de forță pentru ritm de lucru lent. Invers nu este
posibil (Pipes, T., P. și colab);
Pe de altă parte, s -a demonstrat că utilizând ritmuri lente dar cu
rezistență mare se realizează o recrutare a UM mai bună.
Concluzia majoritară este că antrenamentul izokinetic trebuie să se
desfășoare la câteva ritmuri pentru a crește rapid performanța
Pentru un antrenament specific (de exmplu la un sportiv pentru o anumită
grupă musculară) se consideră că trebuie adaptată acea viteză de lucru egală cu
cea cu care se execută respectiva mișcare în cadrul activității sportive respective.
Aceste trei tipuri de contracție au fost studiate c omparativ de trei grupe de
cercetători: Asmussen, Hansen și Laminar din Copenhaga, Muller, Kogi și
Rohmert din Dortmund și Singh cu Karpovich din Springfield.
Concluziile au fost următoarele:
Capacitatea de a genera forță se realizează în ordine prin:
contracție excentrică, contracție izometrică, contracție concentrică.
Raportând efectul la consumul energetic, deci apreciind cele trei
tipuri de contracție după randament, există: randament izometric,
randament excen tric, randament concentric.
Sub raportul p resiunilor mari determinate în articulație, există:
contracție excentrică, contracție concentrică, contracție isometrică.
Deși evident cea mai eficientă pentru câștigul de forță musculară,
contracția excentrică deseori este evitată deoarece poate provova degradări
serioase citoscheletului muscular când se depășesc duratele și tensiunile de
contracție.
Aprecierea comparativă între valoarea exercițiului isometric și a celor
2 tipuri de contracții isotone nu dă câștig de cauză net uneia dintre ele. Spre
exem plu: izometria crește mai mult tensiunea tetanică maximă (20% față de
11%) dar exercițiul izoton dezvoltă mai mult tensiunea de secusă ca și viteza
de scurtare maximă în timp ce puterea crește mult după isometrie (51% față
de 19%) etc.
Toate acestea arată importanța programelor mixte de antrenare a
mușchilor.
12 O altă dovadă este faptul că deși exercițiul excentric determină o forță
mai mare într -un timp mai scurt decât exercițiul concentric, totuși forța
utilizabilă pe contracția concentrică este mai mare dacă executăm exerciții
concentrice decât exerciții excentrice. Spre exemplu, săritura în sus de pe
poziția cu genunchii flectați este mai puternică dacă am antrenat mușchii
cvadricepși prin exercițiu concentric, nu excentric (I. Amiridis, G. Cometti
etc, 1997).
Există și alte diferențe între contracțiile statice (isometrice) și cele
dinamice cu rezistență. Ultimele determină o mai bună coordonare
nervoasă, cu rapiditate de acțiune, cu antrenarea egală a tuturor fibrelor
musculare la toate unghiurile de mi șcare ale segmentului.
Imaginea motorie este păstrată sau recâștigată numai prin contracția
dinamică. În plus, în funcție de rezis tența aplicată, se poate realiza o
participare mai bogată a grupelor muscu lare, a fixatorilor și sinergiștilor,
alături de a goniști.
Mișcarea trebuie reali zată pe toată amplitudinea ei.
Un aspect mult discutat, dar azi concluzionat, este faptul incontestabil
că antrenamentul dinamic rezistiv crește nu numai forța musculară dinamică ,
dar și pe cea izometrică, evident într -o mă sură mai mică decât ar face -o
antrenamentul specific izometric.
Contracția pliometrică
Forța maximă pe care un mușchi o poate dezvolta este obținută în timpul
unei contracții concentrice rapide. Trebuie avut în vedere că fibrele musculare
efectuează un singur tip de contracție în timpul mișcărilor specifice sportului.
Când o contracție concentrică se desfășoară imediat după o contracție excentrică
atunci forța generată poate crește foarte mult. Când un mușchi este alungit o
mare parte a energiei necesar e întinderii este transformată în căldură și poate fi
pierdută, însă o parte a ei poate fi stocată în componentele elastice ale
mușchiului, devenind disponibilă. Această energie este disponibilă numai în
timpul unei contracții succesive. De aceea este foar te important de reținut că
surplusul de energie stocată se pierde dacă nu este imediat urmată de o
contracție concentrică. Pentru a materializa acest potențial de forță, mușchiul
trebuie să se contracte într -un timp cât mai scurt cu putință. Cu cât timpul este
mai scurt, cu atât forța explozivă este mai mare. Întregul proces este numit
frecvent "ciclul de întindere -scurtare" și este mecanismul principal al
antrenamentului pliometric.
Cunoscută, deci, și sub denumirea de ciclul de "întindere -scurtare",
pliometria se referă la exercițiile în care mușchiul se încarcă într -o contracție
extrentrică (lungire), după care urmează imediat o contracție concentrică
(scurtare). Cercetările în domeniu au demonstrat că un mușchi întins înainte de
contracție se va contrac ta mai energic și mai rapid, așa cum subliniau Bosco și
Komi în 1980, iar Schmidtbleicher în 1984.
Definiția pliometriei, se rezumă la un exercițiu exercițiu în care o
contracție excentrică este urmată imediat de una concentrică. Acest proces de
13 contracți e – alungire, contracție – scurtare este numit așa cum s -a subliniat
anterior ciclul de alungire -scurtare, sau "reflex miotatic de întindere".
Acțiunea pliometrică se bazează pe reflexul de întindere intrinsec
mușchiului. Scopul principal al reflexului de întindere este de a monitoriza
gradul în care mușchiul se poate întinde, dar și de a preveni, în același timp,
întinderea excesivă. Când un sportiv execută o săritură, este nevoie de o
cantitate mare de forță pentru propulsia corpului pe verticală, de ac eea corpul
trebuie să aibă capacitatea de flexie -extensie rapidă pentru a se desprinde de sol.
Exercițiul pliometric se bazează pe acțiunea rapidă a mușchiului pentru a ajunge
la puterea necesară mișcării.
Mișcarea pliometrică se bazează pe contracția ref lexă a fibrelor
musculare, rezultată din încărcarea rapidă a acelorași fibre. Când există
posibilitatea întinderii excesive și ruperii fibrelor, receptorii întinderii trimit
impulsuri nervoase proprioceptive la măduva spinării, impulsuri retransmise
ulteri or receptorilor întinderii. Prin această acțiune de retransmitere, intervine un
efect de frânare, care împiedică fibra musculară să se întindă și mai mult,
degajându -se o contracție musculară puternică.
Exercițiile pliometrice dezvoltă viteza de contracți e a fibrelor musculare.
Ele sunt bazate pe înțelegerea faptului că o contracție concentrică este mult mai
puternică dacă este precedată de una excentrică.
Dacă se face o analogie cu mecanica corpurilor, aceasta poate fi
comparată cu întinderea la maxim a unui arc și apoi eliberarea lui. Nivele foarte
mari de energie se eliberează în fracțiunea de secundă în care se produce reculul
arcului.
Exercițiile pliometrice dezvoltă acest recul. Fibrele musculare stochează
mai multă energie elastică și o transferă m ult mai rapid și cu o forță mai mare
din faza excentrică în cea concentrică.
Exercițiile pliometrice angajează mecanisme neurale complexe, iar
antrenamentul pliometric cauzează modificări musculare și nervoase care
facilitează și ameliorează execuția mai multor mișcări rapide și puternice.
2.2.Direcții și tendințe de dezvoltare a Kickboxing – ului modern
Acum mai bine de o sută de ani, imediat după crearea lui ca sport, judo -ul
era mai puțin elaborat ca astăzi, tehnicile aveau o singură interpretare și nu
exista toată gama actuală de înlănțuiri și combinații, dar se aplicau cu cea mai
mare rigurozitate principiile teoretice pe care se bazează practicarea lor :
dezechilibrarea și utilizarea forței adversarului, flexibilitatea.
Procedeele tehnice cunoscute a stăzi sub denumirea de judo își găsesc
originea în Japonia (secolul al XVI -lea), în formele de luptă ju -jitsu, studiate și
perfecționate în șco li speciale de maeștrii samurai . Această complexitate de
forme și metode ale luptei fără armă are la bază dezvolt area supleței,
îmbunătățirea elasticității aparatului locomotor, urmărind ca superioritatea în
cadrul întrecerilor organizate să nu fie consecința forței brute sau agreutății
individuale, ci a inteligenței și flexibilității (după cum am mai spus) .
În rea litate Judo-ul a fost creat de Jigoro Kano, în 1882, ca o replică
14 modernă a Jutsu-lui, prin sinteza celor mai eficiente și mai puțin periculoase
tehnici de luptă, în dorința de a conserva valoarea ed ucativă a acestei arte
marțiale . Totodată el va înlocui c uvântul jitsu (artă) cu do (cale sau metodă) și
astfel ia naștere noul sport denumit Judo, ceea ce etimo logic înseamnă "calea
supleței ".
De-a lungul anilor, în procesul evoluției, Judo-ul și-a ocupat rapid un loc
de seamă în cadrul celorlante discipline s portive .
Judo -ul, ca sport cu larg caracter aplicativ, cu multiple posibilități de
practicare, cu o mare adaptabilitate pentru toate vârstele, pentru bărbați și femei,
are o contribuție de seamă în dezvoltarea armonioasă și proporțională a
organismului, î n creșterea și pe rfecționarea fizică a tinerilor .
Ca orice sport, Judo-ul își are teoria lui, metoda de predare, mijloacele și
formele proprii de organizare a activității .
Studierea tehnicii mișcării de bază reclamă cunoașterea principalelor
noțiuni de biomecanică, aplicarea unor noțiuni din științele ajutătoare cum sunt :
pedagogia, anatomia, fiziologia , pshihologia etc .
Din punct de vedere tehnico -tactic în Judo-ul modern se conturează
maniera de a se folosi ca principală cale spre victorie atacul suc cesiv prin
surprindere executa t cu precizie din orice poziție , uneor i aproape de limita
posibilului . Tot mai pregnant apare conturat caracterul unei lup te bazarte
exclusiv pe ofensivă , cu tre ceri rapide din atac în apărare , urmând atacul decisiv
cu un mare coefi cient de siguranță , prin menținerea continuă a adversar ului într –
un dezechilibru fizic .
Aceste deziderate se realizează la ora actuală printr -o pregătire fizică
deosebită și o însușire a procedeelor tehn ice până la cel mai mic detaliu ,
urmărindu -se a utomatizarea a 3 -6 procedee tehnice strict individualizate în
funcție de calitățile morfo -funcționale și de preferințele judokanului .
Automatizarea procedeelor tehnice se face acum cu învățar ea procedeelor de
bază din Judo, accentul punându -se pe aplicarea lor în atac și apărare a
princiipilor procedeelor de picior, șold, braț, fixări, ștrangulări , luxări cât și de
formele de com binare și înlănțuire a acestora .
În Judo-ul modern caracteristica tuturor judokanilor de mare performanță
este dezvoltarea morfo -funcțională și somatică specifică , de accea în cadrul
procesului de pregătire actual toți factorii antrenamentului (fizic , tehnic , tactic,
psihologic) trebuie vizați simultan pentru adaptarea organismului la eforturi
maxime și obținerea formei sportive .
Judo -ul contemporan de performanță se organ izează pe categorii de
greutate . El este precis conturat în programele de clasificare sportivă
corespunzător niv elului și gradului de pregătire . Rezultatele sportive de înaltă
performanță trebuie permanent orient ate în raport cu cerințele mereu crescânde
ale performanțelor pe plan mondial . Din acest motiv antrenamentul judokanilor
precum și programele de kinetoprofilaxie trebuie orientate spre dezvoltarea și
îmbunătățirea calităților fizice .
15
2.1.Tehnica Kickboxi ng
Perioada de ini țiere în tehnica Judo-ului poate începe cu rezultate bune
înca de la v ârsta de 6 -7 ani.
Practica a demonstrat c ă învățând Judo de la aceast ă vârsta, ave ți
posibilitatea de a acumula un bogat bagaj de deprinderi utile, de a cunoa ște și a
vă însuși o gama variat ă de procedee tehnice. Tehnica judo -ului la aceasta v ârstă
se pred ă prin folosirea formelor variate și atractive de «judo -joc».
Elementu l de «joc» va fi introdus în învățarea procedeelor tehnice,
punându-se un accent deosebit pe ținuta corect ă în timpul pozi țiilor statice.
Foto 1
La 7-10 ani se trece la învățarea c ăderilor, cu toate elementele de progres
necesare. urm ând în gradare metodic ă învățarea principiilor tehnice ale luptei la
sol (Ne Waza).
În kickboxing sunt 6 categorii de clasificare sportiv ă, reprezent ând gradul
de pregatire (Kyu): centura alb ă, galben ă,portocalie, verde, albastr ă, maron.
Fiecare purtator al unuia din aceste cordoane va trebui s ă cunoasc ă executarea la
perfec ție a procede elor tehnice prevazute în codul de clasificare.
1. Centura alba (Kyu 6) cuprinde urmatoarele procedee tehnice, pozi ții și
deplas ări: mai întai va trebui inv ățat salutul (Ritsurei), care în judo este
considerat o forma de respect manifestat fa ță de profesor , partener și, în cazul
competi țiilor, fa ță de juriu și public. El se executa la începutul și la sf ârșitul
tuturor formelor de practicare a Judo-ului.
Salutul se poate efectua sub dou ă forme și anume:
– salutul din picioare (Ritsurei) – care se execut ă atât la lec ții cât și la
competi ții;
– salutul din pozi ția stând pe genunchi (Zarei), care este o form ă mai
ceremonial ă, folosit ă în (Kata) demonstra țiile de judo.
Fig. 1- Salutul (Pop și Vodă, 2009)
16 A doua grupa mare de execu ții cuprinde prizele, pozi țiile fundamentale și
deplasarea pe saltea.
Prizele , sau Kumi Kata joac ă un rol important în kickboxing ,
condi ționând tehnica dezechilibr ării și proiect ării adversarului (fig. 2 c) .
Pozitiile fundamentale în Judo sunt:
a) de atac (Shizen -Notai) :
-poziție fundamentală spre dre apta (Migi Sizentai);
-poziție fundamental ă spre st ânga (Hidari Sizentai) .
b) de aparare (Sigothai) :
– pozitie de aparare spre dreapta (Migi -Jigothai) ;
– pozitie de aparare spre stinga (Hidari -Jigothai).
Deplasarile pe saltea (Shintai) sunt:
-Ayumi-Asai- deplasare normală;
-Tsugi -Asai – deplasare cu pas adaugat;
-Thai-Sabaki – deplasare prin evitarea contactului cu adversarul.
Alt mare capitol al Judo-ului îl cuprinde tehnica căderilor (Ukemii) care
pot fi:
Fig. 2- Poziții (a,b) și prize (c)
Fig. 3- Deplasările (Pop și Vodă, 2009)
Fig. 4 – Căderile (Pop și Vodă, 2009)
17 – înapoi (Ushiro Ukemi);
– laterale (Yoko Ukemi);
– înainte (Mae Ukemi) .
Ultimul punct din Centura albă cuprinde învățarea tehnicii
dezechilibr ărilor (Kuzushi). Aceste dezechilibr ări constau în acțiuni de tragere
sau împingere a adversarului cu ajutorul bra țelor și anume:
-spre înainte ( Mae-Kuzushi);
-spre înapoi (Ushiro -Kuzushi);
-lateral (Yoko -Kuzushi).
După ce sportivul va executa cu succes toate aceste tehnici în fața unei
comisii de examinare, într-un mod ceremonios, va fi considerat sportiv judoka.
2. În continuare se învață procedeele tehnice cuprinse în urmatorul kyu,
nr. 5, sau Centura Galbena , care constau din: Hiza -Guruma (roat ă la genunchi);
Sasaie -Tsuri -Komi -Ashi (proiectare prin trac țiune); Koshi -Guruma (roat ă peste
șold); Uki -Goshi (mica aruncare peste șold); Deashi -Barai (m ăturarea piciorului
avansat); Tate -Shiho -Gatame (imobilizarea în patru puncte); Kata -Gatame
(fixarea um ărului); Okurieruime ( ștrangularea în cruce invers ă).
Pentru Centur ă se vor prezenta sportivi care au trecut cu succes cele doua
examinar i (kyu 6 și 5) sau de vârsta 11-12 ani. Aceasta perioada se
caracterizeaz ă prin trecerea treptat ă de la Judo sub forma de joc la Judo
competitiv, adic ă la sporirea insu șirii elementelor tehnice ale luptei.
Acum vor fi folosite formele specifice de lupt ă Randori și Shai, caracteristice
acestei etape de stimulare a meritului competitiv.
3. Centura portocalie , sau Kyu 4, cuprinde urmatoarele procedee tehnice:
Kouchi -Gari (mica secerare din interior); Ouchi -Gari (secerare din interior);
Osoto -Gari (marea secera re exterioar ă); Seoinagi (aruncarea peste um ăr;
Yokoshio -Gatame (imobilizarea lateral ă cu pieptul); Kami -Shaigatame
(imobilizarea în prelungire); Udehisigi -Juji-Gatame (luxarea bra țului în cruce);
Juji-Jime ( ștrangularea în cruce).
4. Centura verde (Kyu 3) este valabil ă pentru varsta de 13 -14 ani și are
Fig. 5 – Dezechilibrările (Pop și Vodă, 2009)
18 următoarele procedee: Tai -O-Toshi (aruncare lateral ă, răsturnarea corpului); 0 –
Goshi (mare aruncare peste șold); Harai -Goshi (secerarea șoldului);Tsuri -Komi –
Goshi (aruncarea cu șoldul prin ridicare); Hadaka -Jime ( ștrangularea cu m âinile
libere); Gyaku -Kesa -Gatame (imobilizarea invers ă); Kuzure -Kami -Shiho –
Satame (imobilizarea pe deasupra în patru puncte); Kuzure -Tate-Shiho -Gatame
(imobilizarea în prelungire prin blocarea bra țelor.
Kyurile 2 si 1 ( Centura alba stra – Centura maro ) vor fi sus ținute în fața
comisiei de trecere a normelor de tehnicitate la v ârsta junioratului (15 -19 ani).
2.3.Factorii care condiționează manifestarea forței
Forța, aptitudine umană, ca și celelalte aptitudini psihomotrice este
condiționată de un ansamblu de factori, folosiți în procesul de antrenament ca
direcții de acționare. Renato Manno, în 1996, notează că din punct de vedere
fiziologic, factorii care limitează capacitatea de forță sunt reprezentați de:
diametrul transversal al mușchiului, adică de dimensiunea lui;
frecvența impulsurilor transmise la mușchi de către neuronii motorii;
gradul de sincronizare al unităților motorii".
Din punct de vedere fiziologic, principalele mecanisme implicate în
eforturile de forță sunt:
activarea unui număr cât mai mare de unități motorii;
frecvența maximă a impulsurilor nervoase eferente ;
sincronizarea activității unităților motorii angrenate în contracție;
potențialul contracții al mușchilor activi.
Aportul și ponderea fiecăruia dintre ace ste mecanisme fiziologice sunt
diferite și depind, în mare măsură, de scopul unnărit în antrenamentul de forța.
Forța nu poate fi analizată și prezentată decât ca rezultat al contracției
musculare, întrucât este produsul acesteia. însă intensitatea contra cției
musculare, ca și valoarea perfomianțelor în probele, disciplinele sportive
caracterizate prin explozivitate, rapiditate, depinde de suprafața de secțiune a
masei musculare.
Dintre factorii importanți ce influențează evoluția diferitelor forme de
manifestare ale forței amintim:
secțiunea transversală a mușchiului; tipologia fibrelor musculare;
coordonarea intramusculară;
cantitatea de substanțe energetice de care dispun fibrele musculare;
inervația musculară;
viteza de contracție a fibrelor musculare;
calitatea și integritatea organelor de sprijin;
unghiul de acțiune al pârghiei osoase;
factorii psihici;
recrutarea unităților motorii;
stările emoționale;
reglarea funcțiilor vegetative de către sistemul nervos central, mai ales
în eforturile mari, maxim e și supramaxime;
19 vârsta;
gradul de oboseală;
sexul executanților;
nivelul de pregătire.
Secțiunea transversală a mușchiului sau grosimea mușchiului constituie
un factor ce condiționează mărimea forței musculare. Creșterea în grosime a
fibrei musculare și implicit a mușchiului, fenomen cunoscut sub denumirea de
hipertrofie musculară, determină o creștere a nivelului de manifestare a forței. In
acest sens Hetinger citat de Dragnea A., în 1996, menționează că "la 1 cm de
secțiune corespund 6 kg forță".
Prin procesul de antrenament prelungit se obține hipertrofia musculară,
deci o creștere a masei musculare. în ceea ce privește producerea hipertrofiei
musculare părerile sunt împărțite, unii autori consideră că este efectul îngroșării
fibrei musculare alții că este efectul înmulțirii (al hiperplasiei) celulei musculare
(care se obține prin diviziune sau efectul fonnării de noi canale musculare din
celulele satelit). Fox șil Mathews, 1971, citați de G. Rață și B. C. Rață în 1999,
consideră că hipertrofia fibrelo r musculare este deteraiinată de "creșterea
diametrului și numărului de miofibrile a fiecărei fibre musculare, de creșterea
cantității de proteine contractile mai cu seamă la nivelul filamentelor de
miozină, de creșterea densității capilarelor activate, de creșterea numărului
fibrelor datorită leziunilor în fibrele musculare și de creșterea cantității și
rezistenței țesuturilor conjunctive, tendinoase ale ligamentelor".
Procesul de hipertrofiere prin îngroșarea fibrei musculare apare ca rezultat
al efectuă rii unui antrenament de forță ce umiărește proliferarea masei
contractile din mușchi, proliferare ce depinde de durata antrenamentului. Se
bazează pe intensificarea proceselor metabolice în anaerobie (procese de
descompunere a albuminelor). în urma cercetă rilor de tip fiziologic, Goldberg și
alții, 1975, citat de G. Rață și B. C. Rață în 1999, subliniază că hipertrofia
fibrelor musculare de tip II se poate realiza într -0 proporție de 30 -45 %, timp în
care raportul de suprafață între fibrele de tip II și I, crește de Ia 1,2 la 1,5.
Secțiunea transversală a mușchiului crește ca reacție a unui antrenament
de lungă durată cu ajutorul exercițiilor cu încărcături maximale de 95 -100 % și
supramaximale, cu ajutorul unui număr crescut de repetări. Prin practicarea
exercițiilor de viteză și de forță s -a observat o creștere a secțiunii transversale a
mușchiului, realizată prin îngroșarea fibrelor musculare. Fibrele musculare astfel
hipertrofiate sunt mai puternice, dispun de o forță de contracție mai mare, cu
aproximat iv 25% și pot efectua un număr mai mare de repetări, conform opiniei
lui Karlson, în 1975 , citat de G. Rață și B. C. Rață în 1999.
Hiperplasia este procesul de înmulțire a fibrelor musculare. Acest subiect
este încă foarte controversat în literatura de s pecialitate.
Conform teoriei lui Goldberg și Colais, în 1975, citați de Weineck J., în
1997, hiperplasia este rezultatul divizării longitudinale a celulei musculare
atunci când a fost atins diametrul critic al fibrei musculare. în acest sens există
supozi ții ale unor fiziologi că celulele satelit ce se găsesc în preajma fibrelor
musculare se pot transforma sub influența antrenamentului sportiv în canale
20 musculare paralele cu fibrele musculare existente.
Noul canal muscular poate deveni până la urmă o fibr ă musculară. Acest
fenomen se întâmplă atunci când se continuă procesul de hipertrofiere a fibrei
musculare deja îngroșate și apar dificultăți în alimentarea cu sânge și substanțe
nutritive, di ficultăți ce provoacă leziuni. Rezultatul leziunilor foarte mic i,
apărute la nivelul fibrei musculare îngroșate, constituie un sistem de apărare al
celulelor. Acest sistem constă în difuziunea componentelor sarcoplasmatice în
afara celulei musculare ce stimulează separarea celulelor satelit și transformarea
acestora î n celule musculare. Cercetările efectuate pe pisici, în această direcție
desfășurate de Gonyea, în 1980, citat de Willmore și Costill, în 1998, au
demonstrat, că în umia susținerii unui proces de antrenament de forță o perioadă
lungă de timp, se produce o diviziune a fibrelor musculare.
Tipologia fibrelor musculare constituie un alt factor ce condiționează
nivelul manifestării forței. Fibra musculară sau celula musculară are o structură
internă ase mănătoare cu a celorlalte celule însă diferă ca funcție. E a prezintă
sarcolemă cu mai mulți nuclei așezați la periferia sa, sarcoplasmă ce are
proprietatea fundamentală de a transfomia energia potențială chimică în energie
mecanică și mii de miofibrile înconjurate de mitocondrii și alți constituenți
intracelulari . Miofibrilele au caracteristici diferite și dau tipologia fibrei
musculare.
Fibrele musculare pot fi după modul de inervare a mușchiului, după viteza
de contracție, după rezistența la oboseală și după capacitatea oxidați vă de două
tipuri: de tip I și de tip II.
Fibrele musculare de tip I , denumite în literatura de specialitate și fibre
lente, fibre roșii, fibre tonice, fibre slow -twitch (ST), sunt rezistente la oboseală
și se caracterizează prin: contracție lentă, rezerve bogate în glicogen, enzime
specifice metabolismului aerob, un număr mare de mitocondrii în raport cu
sarcoplasmă (acestea reprezentând centrala energetică a celulei, pentru că în ele
se efectuează oxidarea substanțelor energetice), activitate intensă a enzimelor
din ciclul acidului citr ic, un catabolism ridicat al acizilor grași, o mare densitate
de vase capilare, inervație de către motoneuronii alfa mici, cu viteză de
conducere relativ lentă, ce transmit succesiuni de impulsuri nervoase continue,
tipice activității motrice susținute (ex emplu în menținerea posturii).
Fibrele rapide de tip II , denumite în literatura de specialitate și fibre
rapide, fibre palide, fibre albe, fibre fazice, fibre fast -twitch (FT), nu sunt
rezistente la oboseală. Ele se caracterizează prin: contracție rapidă, rezerve
bogate în compuși fosfați de tipul ATP și CP, concentrație mărită de enzime
necesare metabolismului anaerob, un diametru mai mare decât al fibrelor lente,
inervație realizată de către motoneuronii alfa mari cu viteză de conducere rapidă,
aceștia t ransmit șiruri discontinue de impulsuri nervoase, tipice activității
motrice voluntare de înaltă intensitate, dar a căror durată este scurtă. în categoria
fibrelor rapide de tip II se disting încă trei tipuri:
fibre de tip II A, numite și fibre intermediar e, caracterizate printr -un
metabolism ce se realizează atât pe cale anaerobă, cât și pe cale
aerobă;
21 fibre de tip II B, fibre prin excelență rapide, caracterizate printr -un
metabolism si anaerob;
fibre de tip II C se găsesc în cantitate mică, în stare tran zitorie pe cale
să se transfomie în fibre de tip II B.
În interiorul unui mușchi se întâlnesc ambele tipuri de fibre musculare,
însă unii mușchi sunt predominanți rapizi, alții sunt predominanți lenți. Mușchii
de tip rapid conțin mai multe fibre fast -twitch, ce produc o cantitate mai mare de
forță și sunt predispuși mai rapid la oboseală, în timp ce mușchii de tip lent
conțin un număr mai mare de fibre slow -twitch și sunt mai rezistenți la oboseală.
La majoritatea populației, procentajul de fibre rapide ș i lente este egal, dar
există posibilitatea să apară indivizii cu proporții de FT/ST de 90/10 sau 10/90.
Acești indivizi sunt favorizați în practica sportului de performanță, ei fiind
sprinteri înnăscuți întrucât în constituția lor musculară domină fibrele rapide, sau
maratoniști înnăscuți întrucât în constituția lor musculară domină numărul
fibrelor lente. Se înțelege de ce se pune pemianent întrebarea dacă este posibilă
transformarea fibrelor lente în fibre rapide și invers.
Transformarea fibrelor muscul are este un proces fiziologic, încă
neelucidat în totalitatea lui. Se consideră că transformarea fibrelor musculare
lente în fibre musculare rapide se realizează foarte greu și în timp lung, dar că
procesul invers este mult mai ușor.
Fenomenul de transfom iare al fibrelor are următoarea explicație
fiziologică: un sportiv care efectuează un antrenament de forță cu intensitate
mare un timp de 1 h și 30 minute își stimulează fibrele musculare lente cu
impulsuri rapide 6 -10", în restul zilei aceste fibre vor p rimi impulsuri lente. Este
ușor de înțeles de ce transformarea fibrelor musculare lente în fibre rapide prin
procesul de antrenament este mult mai grea sau imposibilă, întrucât activarea
maximă și cu o frecvență ridicată a mușchiului nu se realizează decât câteva
minute (8 -10') în timpul lecției de pregătire, restul timpului ele fiind activate lent
și cu o frecvență de inervație scăzută a mușchiului.
În manifestarea forței -viteză o deosebită importanță o are fibra musculară
rapidă, întrucât ea pennite o de sfășurare a eforturilor explozive de scurtă durată
și de mare intensitate
Coordonarea musculară , după opinia profesorului Loren Seargrave este
"capacitatea de a încorda mușchii într -o poziție cu schimbarea simultană a
acesteia în direcția opusă". în efect uarea mișcărilor, ea reprezintă un factor
deteminant în manifestarea indicilor de forță. Este vorba de realizarea
coordonării intra și intermusculară (între fibrele musculare ale aceluiași mușchi,
dar și între mușchi și grupele mari musculare). Mișcarea se realizează pe baza
contracției musculare, care este cu atât mai puternică cu cât sunt angrenate în
mișcare mai multe unității motorii sau mai mulți mușchi. Coordonarea
musculară se află în centrul acțiunilor musculare, reprezentând factorul de bază
al val orii indicilor de forță, lipsa acesteia duce la scăderea nivelului de forță.
Coordonarea neuromusculară este rezultatul ordonării și sincronizării
intervenției diferitelor fibre și grupe musculare în producerea efectivă a unei
sarcini motrice. Sincronizar ea unităților motorii a fost evidențiată de Zațiorski și
22 are la bază acțiunea sistemului de inhibiție a lui Renshaw ce desincronizează
ansamblul unităților motrice ce sunt inițial sincronizate. Procesul de antrenament
acționează asupra circuitului lui Rens haw anulându -i acțiunea și totodată
activitatea de inhibiție. După cum subliniază A. Demeter, 1979, la neantrenați,
capacitatea de sincronizare este de numai 20 %, procent ce crește la antrenați o
dată cu eliminarea treptată a contracțiilor antagoniștilor. Antrenarea cu
tensionări musculare mai mari de peste 80 % din posibilitățile maxime
contribuie la anularea activității circuitului lui Renshaw și deci la realizare
sincronizării unităților motorii.
Cantitatea de substanțe energetice de care dispun fibrel e musculare
este influențată de sistemul de alimentație. O bogată alimentație asigură o
cantitate mare de substanțe energetice (ATP, PC, glicogen) și enzime la nivelul
fibrei musculare, a sângelui și a ficatului, ceea ce permite desfășurarea
eforturilor.
Inervația musculară este un alt factor de care depinde dezvoltarea forței.
Fibrele musculare, așa cum am subliniat, sunt de tip lent și de tip rapid. Fibrele
musculare de tip rapid (II) sunt inervate de motoneuronii alfa mari, care au
proprietatea de a tra nsmite șiruri de impulsuri nervoase rapide și discontinue,
tipice acțiunii motrice dinamice.
În literatura de specialitate se găsesc date ce susțin posibilitatea
modificării inervației la nivelul plăcii motorii prin folosirea electrostimulației. în
aceast ă direcție s -au efectuat experiențe pe pisici.
Viteza de contracție a fibrelor musculare , depinde de tipologia fibrelor
musculare, dar mai ales de tipul de inervație.
Calitatea și integritatea organelor de sprijin reprezentată de integritatea
mușchilor, ligamentelor, tendoanelor, oaselor și nervilor este alt aspect structural
de care depinde manifestarea eforturilor de forță. în acest sens Friederich Fetz,
în 1969, consideră că "angajarea musculaturii în eforturile de forță depinde mult
de integritatea mu șchilor, ligamentelor, tendoanelor, oaselor și nervilor, dar și de
capacitatea psihicului".
Orice fisură în integritatea unuia dintre aceste aspecte contribuie la
scăderea valorii de exprimare a forței sau la imposibilitatea manifestării acesteia.
Unghiu l de acțiune al pârghiei osoase constituie un alt factor
morfologic, care împreună cu lungimea segmentelor influențează cel mai mult
modul de manifestare a forței. Lungimea pârghiilor segmentelor corpului
contribuie într -o mare măsură la modul de manifesta re al forței și al vitezei.
Când brațul forței este mai mic se consumă o cantitate mai mare de forță,
aceasta transmițându -se cu pierdere, însă ceea ce se pierde în forță se câștigă în
deplasare și implicit în viteză.
Manifestarea valorii vitezei este mai mare amnci când segmentele sunt
mai scurte și modul de aplicare a forței este mai aproape de punctul de sprijin
decât de rezistență. Manifestarea forței depinde și de greutatea corpului. Corpul
cu o masă musculară mare, realizată în unna practicii efortur ilor explozive are o
viteză de deplasare mai mare decât corpurile cu o masă musculară mare realizată
prin eforturi izometrice și izotonice lente și decât corpurile cu o greutate mare
23 realizată prin depunere de țesut adipos. Viteza este specifică corpurilor zvelte
rapide, cu o dezvoltare proporțională.
Pârghia osoasă specifică pentru forță este pârghia de gradul II care
are forța și rezistența îndreptate în direcții opuse, iar pe axă, rezistența R este
amplasată între F și S. Brațul forței F fiind mai lung ca cel al rezistenței R este
necesară o forță mai mică decât rezistența opusă.
Mișcarea se realizează cu câștig de forță și de aceea mai este denumită
pârghie de forță. Această pârghie contribuie la realizarea forței în mișcarea de
ridicare a co rpului pe vârfuri. Mecanismul de mișcare al pârghiilor de ordinul II
și III reprezintă o manifestare a regulii de aur a biomecanicii și anume legea
egalității lucrului mecanic, confonn căreia de câte ori se câștigă în deplasare de
atâtea ori se pierde în f orță, și invers.
Recrutarea sau angrenarea unităților motorii constituie un alt factor ce
influențează manifestarea forței. în prezent orientarea în pregătirea
antrenamentului de forță rapidă nu mai urmărește realizarea hipertrofiei
musculare, ci a acelui tip de efort care permite execuția mișcărilor cu maximum
de forță într -o unitate cât mai mică de timp.
Important de subliniat, pentru manifestarea forței și detentei, este modul
de recrutare a fibrelor musculare în contracția musculară.
Contracția mus culară maximă volimtară începe mai întâi ca rezultat al
contracției unităților motorii lente încheindu -se cu contracția unităților motorii
rapide. Acest fenomen este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea
de "legea lui Hennemann" sau "princip iul mărimii".
Recrutarea unităților motorii este un fenomen dominat de legea lui
Hanneman. Această lege susține teoria conform căreia fibrele musculare lente
sunt angajate în contracție înaintea celor rapide indiferent de tipul de efort
depus.
Costill explică acest fenomen astfel: o încărcătură ușoară angrenează
recrutarea fibrelor lente, iar o încărcătură medie solicită, recrutarea fibrelor lente
și a fibrelor rapide de tip II A, pe când o încărcătură mare, presupune recrutarea
fibrelor lente, a fibrelor rapide de tip II A, B și C. În contradicție cu concepția
privitoare la recrutarea fibrelor musculare în fiincție de mărimea încărcăturii,
Duchateau susține că există posibilitatea realizării recrutării directe a fibrelor
rapide.
Lege lui Henn emann prevede că excitabilitatea unităților motorii este
variabilă determinată de intensitatea influxului nervos transmis mușchiului.
Fig. 6 – Pârghia de gradul II
24 Acest lucru determină o recrutare a unui număr mai mare sau mai mic al
imitaților motorii. În procesul de antrenament ace st fenomen, se explică astfel:
un sportiv începător mobilizează, în efort, o serie de imitați motorii care anterior
nu au fost mobilizate ceea ce duce la o creștere substanțială a indicilor de forță.
Când toate unitățile motorii au fost recrutate forța ge nerală și forța -viteza
mai pot fi mărite și prin creșterea frecvenței impulsurilor nervoase. în această
direcție Schmidtbleicher susține că un antrenament corespunzător crește
capacitatea mușchiului de a reacționa la frecvențe ridicate ale impulsurilor
nervoase.
Recrutarea unităților motorii și creșterea frecvenței impulsurilor nervoase
contribuie la creșterea forței în proporție cuprinsă între 0 -80 % din posibilitățile
maxime de ridicare într -un exercițiu. Ele reprezintă factorii de bază ai
dezvoltării fo rței maxime.
Factorii psihici influențează manifestarea aptitudinii motrice de forță, ca
de fapt și a celorlalte aptitudini. Forța nu este rezultatul numai al acțiunii
factorilor morfo -funcționali, ci și rezultatul acțiunii factorilor psihologici.
Factor ii psihici, adică: intensitatea și concentrarea proceselor nervoase,
voința și motivația, concentrarea atenției și stările emoționale determină
manifestarea aptitudinii motrice de detentă, ca de fapt și a celorlalte aptitudini.
Primul care subliniază tange nțial importanța factorilor psihici, în executarea
lucrului în antrenament prin culoarea emoțională a acestora, a fost V. M.
Diacikov, 1956.
Forța ca aptitudine psihomotrică este dezvoltată de elementele structurale
ale corpului (mușchi, tendoane, ligamen te, oase, nervi) sub controlul sistemului
nervos central și mai precis prin intermediul proceselor nervoase.
Procesele psihice implicate în susținerea eforturilor de forță sunt:
capacitatea de concentrare și mobilizare a atenției;
capacitatea de concentra re și mobilizare a voinței;
capacitatea de percepție chinestezică a mișcării în spațiu și timp;
capacitatea de rezistență la stres;
capacitatea de rezistență la emoții și echilibru afectiv;
capacitatea de mobilizare a motivației și a automotivației.
Fără o concentrare a proceselor de voință, de atenție, de motivație ce
determină valoarea impulsurilor nervoase, eforturile de forță, de forță explozivă,
de viteză, de detentă nu ar putea avea loc. Implicarea psihicului determină
intensitatea contracției muscul are și deci valoarea forței. desprindere eficientă și
nici un zbor lung.
Sportivii, atât în antrenament cât și în competiție trebuie să facă față unor
eforturi bazate pe aceste capacități într -o stare de mare concentrare și
disponibilitate.
Forța aptitu dine psihomotrică ce presupune voința de a executa exerciții
cu îngreuieri, nu poate fi abordată fară corelație între rezultat și motivație.
Forța nu poate fi dezvoltă fără motivație și automotivație pentru că orice
preocupare, inclusiv execuția unei mișc ări fără un imbold intern nu dă rezultate.
25 îmbinarea interesului, ca formă superioară a motivației, cu exercițiile pentru
dezvoltarea forței sau a uneia din formele de manifestare a acesteia, reprezintă o
condiție majoră a dezvoltării eficiente și de persp ectivă a performanțelor
sportive.
Motivația și interesul la rândul lor nu se pot forma fără voința de a suporta
efortul, perseverența de a continua pregătirea și concentrarea de a exersa cât mai
corect exercițiile. Forța pe care poate s -o dezvolte un indi vid depinde de toți
factorii enumerați anterior, dar depinde și de gradul de stăpânire al procedeelor
tehnice și de caracteristicile psihice ale individului.
Stările emoționale determină valori diferite ale manifestării forței. R.
Biichler, citat de T., A rdelean, în 1981, consideră că "forța, respectiv încordarea
musculară, poate fi trăită la fel ca și sentimentele"cu tăria și intensitatea unei
stări afective. Importanța concentrării psihice este subliniată și de Wilhelm, citat
de I. Anderson care sublinia ză că aceasta „este decisivă în aruncări".
Conform acestor opinii, intensitatea concentrării proceselor psihice într -o
întrecere determină performanța sportivă așa cum se întâmplă în manifestările de
"forță supraomenească", care apar în anumite cazuri de motivație, de pericol sau
de nebunie.
Vârsta este considerată ca un factor ce influențează nivelul de dezvoltare
a forței. Mulți specialiști susțin că forța poate fi dezvoltată numai după
pubertate. Cercetările, susținute de performanțele obținute la vârs te timpurii
(ginmastică, natație, judo etc), au demonstrat că forța poate fi dezvoltată și la
copii și la juniori.
Din punct de vedere al evoluției biologice, în perioada pubertății, așa cum
consemna Achim Șt., în 2002, "explozia hormonală determină o tra nsformare
vizibilă a copilului în adult și bărbat ce determină și o creștere spectaculoasă a
sistemului muscular și deci a forței".
După perioada pubertară, forța se dezvoltă mai pregnant în comparație cu
celelalte aptitudini psihomotrice. Forța crește od ată cu vârsta.
Gradul de oboseală influențează manifestarea forței. Ea scade o dată cu
creșterea nivelului de oboseală, iar oboseala se instalează mai rapid la începători
și la oameni mai
vârstnici.
Sexul executanților influențează nivelul de dezvoltare al forței, la fete,
comparativ cu băieții, forța se dezvoltă mai puțin. Fetele pot atinge un nivel de
până la 75% din posibilitățile băieților.
Nivelul și continuitatea pregătirii influențează în mod pregnant
manifestarea forței. După o lună de pregătire de forță, cu o abordare de 3 -4 ori
pe săptămână, nivelul acesteia se dublează.
Ritmul diurn influențează manifestarea forței. Astfel pe parcursul zilei,
forța oscilează în funcție de funcțiile mari ale organismului. Acest fapt
influențează programarea sau planificarea pregătirii de forță pe anumite ore ale
zilei.
26 2.3.Dezechilibrul muscular
Atitudinea corectă este deosebit de importantă în timpul executării
mișcărilor ( Ifrim, 199 4). Caracterele de forță și rezistență, de viteză și abilitate a
mișcărilor nu se pot realiza în deplinătatea lor dacă nu asigurăm corpului poziția
cea mai corectă. Menținerea atitudinii corecte în mișcare, necesită contribuția
elementelor active (mușchi și nervi) și se realizează cu consum mare de energie.
Echilibrarea corpului ș i coordonarea mișcărilor necesită acțiuni musculare
complexe și perfect adaptate.
Atitudinea corectă favorizează desfășurarea normală a mișcărilor, iar
mișcările corecte la rândul lor, det ermină o redresare a atitudinii .
Noțiunea de echilibru muscular ia î n calcul noțiunea de activitate
musculară concomitentă a mușchilor agoniști și antagoniști. Dezechilibrul
muscular poate fi indus de o leziune a aparatului locomotor sau, din contra,
poate fi cauza unei leziuni.
În practica sportivă, dezechilibrele muscul are sunt responsabile de apariția
disfuncțiilor și leziunilor și se instalează ca urmare a suprasolicitării
musculaturii agoniste în detrimentul celei antagoniste.
Noțiunea de dezechilibru muscular ca adaptare la sportul practicat, a
apărut deci, pentru a explica un număr mare de patologii legate de practicarea
intensivă a unui sport ( Bompa , T., 2001).
Fenomenul de anticipare (feedforward)
Fenomenul de anticipare (feedforward), face apel la un program neuro –
motor postural sau gestual de origine centrală a chiziționat în cursul activităților
cotidiene, profesionale și sportive. Această activitate de anticipare survine în
scopul creșterii tonusului musculaturii responsabile de protecția articulară, fiind
premergătoare oricărei mișcări (activitate posturală) s au activități gestuale
complexe din activitatea sportivă. Tonusul musular periarticular responsabil cu
protecția articulară crește deci, înaintea oricărei situații de risc datorită unor
programe motorii dobândite.
Fenomenul de retrocontrol (feedback)
Fenomenul de retrocontrol (feedback), face apel la receptorii exteroceptivi
și proprioceptivi ce informează asupra bunei desfășurări a activității posturale și
gestuale. Aceștia permit o adaptare permanentă a tonusului muscular, modulând
influxurile de ori gine centrală. În cadrul acestei reglări neurologice a tonusului
muscular periarticular, analiza morfologică a structurii musculare o cupă un rol
important (Billuart , Chanussot și col., 2005 ).
27 Tabelul 1 – Raportul forței dintre agoniști și antagonișt i, după Bompa , T., (2001 )
Nr.
crt. Nivel
articular Grupele
musculare Acțiune Raport
1. Glezna Gastrocnemieni, solear
contra
Tibial anterior Flexie plantară
contra
Flexie dorsală 3:1
Tibial anterior
contra
Peronier ul lung și scurt Inversie
cotra
Eversie 1:1
2. Genunchi Cvadriceps
contra
Ischiogambieri Extensie
contra
Flexie 3:2
3. Șold Paravertebrali, fesierul mare,
ischiogambieri
contra
Iliopsoas , tensorul fasciei lata,
drepții abdominali Extensie
contra
Flexie 1:1
4. Umăr Coracobrahialul, deltoi d anterior
contra
Marele dorsal, deltoid posterior Flexie
contra
Extensie 2:3
Subscapular, marele pectoral, marele
dorsal, marele rotund
contra
Supraspinos, subspinos, rotundul mic Rotație internă
contra
Rotație externă 3:2
5. Cot Biceps brahial
contra
Triceps brahial Flexie
Contra
Extensie 1:1
6. Coloana
lombară Iliopsoas, musculatura abdominală
contra
Paravertebrali, marele fesier Flexie
contra
Extensie 1:1
Măsurarea forței cât mai exact și cât mai obiectiv conduce la dirijarea
optimă a aplicării p rogramelor de dezvoltare analitică a forței grupelor
musculare implicate în efectuarea acțiunilor de joc din handbal.
De asemenea controlul nivelului de dezvoltare a forței, permite o analiză
profundă necesară comparației dintre partea dreaptă și stângă a corpului, dintre
trenul superior și inferior și nu în ultimul rând, raportul dintre agoniști și
antagoniști.
Compararea forței dintre agoniști și antagoniști permite depistarea precoce
a dezechilibrelor musculare care conduc la diminuarea funcționalității
elementelor aparatului și implicit a realizării performanțelor.
2.4.Modalități de dezvoltare a forței musculare
Întrucât forța este considerată "suportul de bază" al celorlalte aptitudini
psihomotrice, dar și al mișcării, în general, metodologia educării , indiferent de
vârstă, este o problemă ce implică cunoașterea amănunțită și temeinică atât a
metodelor, cât și a strategiei de folosire a acestora. Dezvoltarea forței este un
proces complex ce se structurează pe baza respectării unor cerințe bine conturat e
28 în activitatea practică. Ele presupun:
cunoaștere nivelului forței și a posibilităților subiecților;
alegerea exercițiilor care să asigure educarea tipului de forță în
conformitate cu specificul disciplinei, probei sportive practicate;
stabilirea volumu lui de lucru în concordanță cu obiectivele urmărite;
stabilirea intensității în concordanță cu posibilitățile subiecților;
alegerea încărcăturii (rezistenței) în concordanță cu nivelul și
posibilitățile subiecților;
asigurarea pauzei de revenire în funcție de fiecare subiect în parte;
elaborarea planului de pregătire al forței
În procesul de creștere al nivelului forței folosim termenul de dezvoltare,
întrucât subliniază, în afara îmbunătățirii indicilor de viteză, de putere și de
rezistență, și creșterea masei musculare. Dezvoltarea forței este un proces ce are
la bază motivația, interesul, voința, perseverența subiectului, dar și priceperea și
măiestria antrenorului. În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele
metode folosite în procesul de creștere a indicilor forței: cea izometrică, a
circuitului, a halterofilului, a eforturilor maximale și supramaximale, a
eforturilor mari, a eforturilor mijlocii, a eforturilor până la refuz, a eforturilor
segmentare (body -building), a eforturilor exploziv e (power -trening) și a
eforturilor combinate, pliometrică.
Metodele de dezvoltare a forței sunt diverse și variate cu multe procedee
metodice și au la hazâ folosirea exercițiilor libere (fară încărcături
suplimentare), a exercițiilor în conditii dificile (alergare în zăpadă, apă, pe nisip)
și a exercițiilor cu îngreuieri (mingi medicinale, greutăți de diferite mărimi,
gantere, haltere etc.).
Metodele folosite în dezvoltarea forței cunoscute și considerate ca
eficiente în activitatea practică au la bază co ntracția izometrică și contracția
izotonică. Contracția izometrică nu produce mișcarea, sau deplasarea
segmentelor și a corpului, în timp ce contracția izotonică determină deplasarea
corpului și a segmentelor, dar și implicit a obiectelor asupra cărora se acționează
în. spațiu. Subliniem de asemenea faptul că în procesul de pregătire al forței
contracțiile izometrice (statice) contribuie la dezvoltarea forței statice (a
musculaturii de postură) și contracțiile izotonice (dinamice) contribuie la
dezvoltarea forței de mișcare (a musculaturii ce produce deplasarea).
Metoda izometrică are la bază contracția musculară izometrică ce
implică menținerea lungimii mușchilor (deci nici alungirea, nici scurtarea).
Contracția izometrică presupune nu numai acțiunea forțe i (împingere, apăsare,
tracțiune, presiune) asupra unei rezistențe ce nu poate fi împinsă, trasă sau
mișcată, ci și acțiunea unui mușchi ori a unei grupe musculare ce opune
rezistență mușchiului sau grupei musculare ce lucrează în sens opus.
Forța dezvolt ată prin exerciții izometrice este o forță aproape de cea
maximă, și contribuie puțin la realizarea forței dinamice explozive. Intensitatea
eforturilor izometrice (încordărilor) este cuprinsă între 80 -100% din
posibilitățile maxime și au o durată de 6 -12", realizate în 6 -9 serii. După fiecare
29 exercițiu se recomandă o pauză de 90 secunde. întrucât această metodă solicită
foarte mult componentele neoro -musculare, „nu se recomandă folosirea
încordărilor mari, cu o durată mai mare de 12" deoarece produce obosea lă
excesivă asupra sistemului nervos" (conform lui N. Alexe, 1993, citat de Rață
G., Rață C -tin. B., 1999).
Metoda circuitului este metoda care se bazează pe folosirea exercițiilor
de forță (cu sau fără îngreuieri), organizate sub formă de stații sau atel iere
(puncte de lucru). Numărul stațiilor este cuprins între 3 -12, în fiecare stație se
exersează un exercițiu ce solicită un anumit mușchi sau o anumită grupă
musculară. Numărul de stații, de repetări pentru fiecare exercițiu în parte,
încărcătura fiecăru i exercițiu depinde de vârsta, sexul și nivelul de pregătire al
executantului. Se folosesc 3 până la 12 exerciții, executate cu și fară pauze între
ele, cu un număr de 6 până la 10 repetări cu pauză după fiecare circuit de 20"
până la 3 minute.
În esența lui, circuitul este un procedeu metodic, ce a fost creat de Morgan
și Adams on, citați de M., Bunic, în 2000, prin intermediul căruia se realizează
dezvoltarea forței generale, a forței în regim de viteză și a forței în regim de
rezistență. Când se urmăreșt e dezvoltarea forței – viteză se folosesc încărcături
de 30 -50 % din posibilitățile maxime, iar când se umărește dezvoltarea forței în
regim de rezistență se folosesc încărcături de 50 -60%.
Metoda halterofilului este folosită în acțiunea de dezvoltare a f orței
dinamice maxime, în regim de viteză, în regim de rezistență și în regim de
coordonare, prin exersarea cu ajutorul halterei. Se cunosc o serie de procedee
tehnico -metodice care au la bază: exersarea cu creșterea și descreșterea continuă
a încărcăturii , cu creșterea și descreșterea în trepte a încărcăturii, cu creșterea și
descreșterea în val a încărcăturii, exersarea cu încărcături maxime, medii și
mici.
Metoda eforturilor maximale și supramaximale este metoda ce solicită
foarte mult atât sistemul mus cular cât și sistemul nervos central. Ca metodă este
folosită în principal în antrenamentul de haltere, pentru dezvoltarea forței pure.
Greutățile ridicate au o încărcătură de 100 % și cu peste 5 -10 % din posibilitățile
maxime. Se folosesc 1 până la 3 seri i cu 1 maximum 2 repetări. Aceste repetări
pot constitui execuții realizate sau încercări de execuții. Eforturile maxime și
supramaxime se planifică o dată pe săptămână în perioada pregătitoare și o dată
la două săptămâni în celelalte perioade. Pentru a re aliza aceste tipuri de eforturi
este necesară o încălzire prealabilă.
Metoda eforturilor mari solicită mult componentele nervoase, dar și
musculatura corpului, contribuind la hipertrofia musculară și implicit la
creșterea secțiunii transversale a mușchilo r. Este folosită pentru dezvoltarea
forței pure. După Baroga, L., citat de Ardelean, T., în 1981, greutățile ridicate au
o încărcătură ce se mărește "în mod progresiv până la 100 %, cu 1 -2 repetări,
după care se revine la 90 % , cu 1 -2 repetări, în 1 -2 ser ii, apoi cu 80 % (greutate
de bază prin care se realizează hipertrofia musculară) cu 1 -3 repetări, în 6 -9
serii". Numărul de repetări ce descrește în același timp cu creșterea încărcăturii,
se repetă de 1 -2 ori cu încărcătură maximă, după care încărcăturil e descresc în
30 același timp cu creșterea numărului de repetări. Această metodă se poate
planifica de 1 -2 ori pe săptămână în perioada pregătitoare și o dată pe săptămână
în perioada precompetițională și competițională.
Metoda eforturilor mijlocii solicită mult tendoanele, mușchii,
ligamentele, dar și alternarea excitației cu inhibiția. Este folosită pentru
dezvoltarea forței explozive, a detentei și a forței rapide. Greutatea încărcăturii
diferă, în funcție de tipul de forță ce urmează a fi dezvoltată. Astf el pentru
creșterea nivelului forței explozive, necesară în probele în care predomină forța,
se folosesc încărcături de 60 -80 % din posibilități, iar pentru creșterea detentei și
forței rapide, necesară în probele ce predomină viteza de execuție, se folose sc
încărcături de 30 -50 %, cu un număr de 3 -6 repetări, executate în viteză maximă,
în 6-9 serii. Este folosită, în principal, ca metodă de bază în pregătirea adeților.
Poate fi programată, din 2 în 2 zile, în perioada pregătitoare și de 1 -2 ori pe
săptămâ nă în perioada precompetițională și competițională.
Metoda eforturilor până la refuz solicită și ea mult tendoanele, mușchii,
ligamentele, dar și sistemul circulator și cel respirator. Este folosită pentru
dezvoltarea forței explozive în regim de rezisten ță. Greutatea încărcăturii este de
30-40 % din posibilități atunci când se lucrează cu începători și de 50 -60 %,
când este vorba de sportivi consacrați, cu un număr de 20 -25 de repetări, în 6 -9-
12 serii, într -un ritm lent, până când apar greșeli în tehnica de execuție. Ca
îngreuieri se folosesc: haltera, hanțele, mingi medicinale, extensoare, saci cu
nisip etc. Poate fi folosită ca metodă de pregătire în fiecare zi alternând însă
lucrul grupelor musculare, pe tot parcursul anului când este vorba de începăto ri,
și poate fi folosită la sportivii consacrați în perioadele pregătitoare. La
alergătorii de semifond, fond este indicat ca încărcătura să nu depășească 20 %
din posibilitățile maxime.
Metoda eforturilor segmentare sau metoda body -building foarte
utilizată în dezvoltarea forței segmentare, în prelucrarea analitică a grupelor
musculare, având ca scop creșterea masei musculare și a forței în regim de
rezistență. Are la bază folosirea exercițiilor cu încărcături cuprinse între 30 -50 %
din posibilitățile max ime, cu 6 -12 repetări, în 6 -9 serii, iar în sporturile dominate
de eforturi de forță -rezistență se efectuează exerciții cu încărcături cuprinse între
50-80 % din posibilitățile maxime, cu 6 -12 repetări, în 6 -9 serii. Numărul
exercițiilor este de 9 -12, în f uncție de obiectivul urmărit și de cerințele tehnice
ale sportivului respectiv. Creșterea rezistențelor se realizează din 3 în 3 luni, în
funcție de evoluția sportivilor. La sportivii, în pregătirea cărora se folosește
această metodă, durata lecțiilor de a ntrenament ajunge până la 3 -4 ore pe zi. Se
poate folosi de 3 -6 ori pe săptămână, ajungându -se la un volum de 10000 -20000
de kg pe antrenament. întrucât această metodă implică mai mult sistemul
muscular, se combină cu celelalte metode care solicită compone ntele nervoase.
In atletism, această metodă se folosește mai des, mai ales, în pregătirea celor ce
practică probele combinate, săriturile, aruncările.
Metoda power -trening folosită cel mai des în antrenamentul sportiv
pentru dezvoltarea forței în regim de viteză și în stimularea componentei
nervoase, se bazează pe eforturi cu încărcături cuprinse între 75 -95 % din
31 posibilitățile maxime, repetate de 3 -6 ori în 3 serii. Folosește trei grupe de
exerciții: cu haltera, cu mingi medicinale, acrobatice (sărituri – pliometrie,
întinderi), care se alternează între ele. Din fiecare grupă de sărituri se aleg câte
trei exerciții, în total 9. După exersarea fiecărui exercițiu se execută o pauză de 1
-3 minute, iar după terminarea celor 9 exerciții se face o pauză de 3 -5 minute.
Metoda pliometrică , contribuie la dezvoltarea forței dinamice explozive
(a puterii de împingere în blocstart, de accelerare, de decelerare, de desprindere,
de amortizare etc.) cu ajutorul desprinderilor pe unul și două picioare. Această
veche met odă este cunoscută și sub denumirea de „antrenamentul de sărituri".
Sub acest termen a fost fondată și sistematizată de către marii teoreticieni ruși,
fiind folosit de -a lungul timpului în Uniunea Sovietică, Suedia, Italia, Bulgaria,
România etc. Susținere a teoretică se bazează pe studierea și înțelegerea "ciclului
de întindere și scurtare" sau pe cunoașterea "reflexul miotatic de întindere".
Acesta constituie substratul de acțiune al mușchiului concretizat mai întâi într -o
contracție excentrică (de alungir e), urmată de o contracție concentrică (de
scurtare).
32
Capitolul 3. Organizarea și deșfășurarea cercetării
3.1.Scopul și obiectivele cercetării
Scopul cercetării este materializat prin identificarea dimensiunilor
componentel or pregătirii fizice și elaborarea unei concepții generale privind
dezvoltarea forței musculare, care să contribuie la înlăturarea problemelor cu
care se confruntă kickboxing -ul din România .
Din necesitatea de a asigura suportul necesar realizării scopul ui enunțat
mai sus, cercetarea de față și -a propus o serie de obiectibve a căror îndeplinire a
fost urmărită eșalonat pe toată perioada experimentală.
Aceste obiective au fost:
Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de
actualitate și nivelul la care se află cercetările legate de această temă;
Cunoașterea cât mai complexă a lotului de sportivi, în scopul realizării
unei colaborări optime din punct de vedere al schimbului permanent de
informații, care trebuie să existe între aceștia și kinetoterapeut;
Colaborarea cu medicul sportiv în vederea realizării examenelor și
evaluărilor periodice necesare stabilirii nivelului stării de sănătate și a
nivelului capacității de efort a sportivilor;
Colaborarea cu antrenorii în vederea cunoașterii complexe a lotului de
sportivi și a obținerii acceptului necesar aplicării programelor de
dezvoltare a forței stabilite pentru defășurarea experimentului;
Organizarea activității eperimentale, respectând succesiunea și
etapizarea logică impusă metodologia cercetării științifice;
Înregistrarea în permanență a rezultatelor obținute pentru a evidenția
evoluția subiecților;
Stabilirea unor elemente concluzive în ceea ce privește rezultatele
obținute în urma aplicării mijloacelor și tehnicilor propuse;
Redactar ea unei lucrări care să cuprindă evidențierea rezultatelor finale
ale cercetării, în scopul generalizării în cadrul domeniului activității sportive în
general și a handbalului masculin în special
3.2.Ipotezele cercetării
Actualul nivel al performanțelor î n Judo impune necesitatea dirijării
științifice a procesului de dezvoltare a forței, printr -o selecționare riguroasă a
mijloacelor de acționare, printr -o dozare otptimă a acestora, în raport cu
cerințele impuse de realizarea performanței. Aceste mijloace t rebuie să vizeze
apecte generale și specifice încadrate în diverse structuri și metode care pot fi
controlate.
Controlul trebuie să se realizeze numai prin măsurători și aprecieri
obiective, mai ales la nivelul performanței deoarece efortul atinge frecven t
limitele superioare ale posibilităților organismului sportivului.
Ținând seama de premisele exprimate anterior, cercetarea de față pornește
33 de la stabilirea următoarele ipoteze:
Dacă selectarea și aplicarea periodică a unor metode de evaluare a
forței m usculare co ntribuie la depistarea precoce a dezechilibrelor musculare și
la dirijarea optimă și individualizată a procesului de dezvoltare a for ței
musculare ;
Dacă nivelul optim de dezvoltare a forței diminuează posibilitățile
de instalare a afecțiunilor p osttraumatice specifice Judo -ului.
3.3.Locul de desfășurare și condițiile de bază materială
Experimentul, s -a defășurat regulat în următoarele locații:
1. În sala clubului " Bacău" care dispune de sală de forță cu aparatura
pentru dezvotarea forței tutur or grupelor musculare implicate în practicarea
Judo -ului;
3. De asemenea, în sălile de recuperare a Ce ntrului Medico -Social din cu
o dotare corespunzătoare sedințelor de testare a forței:
– cântar de baie, spalier banchete corzi inextensibile, etc.
3.4. Eșantionul de subiecți asupra căruia s -a desfășurat experimentul
Lotul experimental cuprinde un număr de 5 sportivi , care au fost
selectați dintre componenții Lotului de Kickboxing a clubului sportiv " Bacău ",
(Foto 2).
Subiecți cu v ârste cuprinse între 2 0-23 de ani, care au urmat programe de
dezvoltarea forței, în vederea verificării ipotezelor stabilite inițial.
Foto 2
34
Nr.
crt. Numele și prenumele Anul
nașterii Data luării în
evidență
1. A. D. 1989 15.07.2010
2. B. M. 1990 15.07.201 0
3. B. A. 1988 15.07.2010
4. B. D. 1988 15.07.2010
5. G. C. 1987 15.07.2010
Tabelul 2 – Componenții lotului experimental
3.5. Durata și etapele experimentului:
Întregul experiment se desfășoară în perioada mai 2016 și cuprinde
următoarele etape:
Etapa I (mai – iunie 20 16) – cuprinde studiul asupra bibliografiei de
specialitate, atenția fiind orientată asupra antrenamentului, a caracteristicilor
efortului în jocul de handbal, a generalităților privind dezvoltarea forței, a
caracteristicilor pregătir ii fizice generale în handbalul de performanță.
Etapa a II -a (1 – 15 iunie 20 16) – în acestă etapă a fost selectat lotul de
subiecți, efectuându -se o evaluare și testare a nivelului forței musculare, în
vederea dozării efortului din cadrul programelor de dezvoltare aplicate în cadrul
pregătirii fizice.
Etapa a III -a (15 iunie 20 16 – 15 mai 20 17 ) – etapa aplicării pe lotul de
subiecți a programelor de dezvoltare a forței, programe care pot fi modificate la
anumite intervale de timp în funcție de evoluția sau involuția fiecărui subiect în
parte.
Etapa a IV -a (15 – 30 mai 20 17) – reprezintă etapa în care s -au realizat
testările finale, aprecierile și recomandările pentru sportivi precum și sugestiile
pentru antrenori.
Etapa aV -a (1 – 15 iunie 2017) – cupri nde prelucrarea și interpretarea
datelor obținute în urma realizării experimentului, redactarea lucrării și
formularea concluziilor.
3.6.Metode de cercetare
Realizarea acestei cercetări a necesitat utilizarea unor metode care au
ajutat la înregistrarea și prelucrarea datelor, la constituirea unor programe de
dezvoltare a forței musculare adaptate fiecărui subiect în parte. Aceste metode
sunt:
Metoda documentării teoretice;
Metoda observației;
Metoda anchetei;
Metoda experimentului;
Utilizarea tehnicilor moderne de înregistrare
Prelucrarea statistică și reprezentarea grafică.
35
3.6.1.Metoda documentării teoretice
Pentru o mai bună fundamentare științifică a temei, am considerat
necesară studierea literaturii de specialitate care abordează acest subiect. A stfel,
au fost studiate o serie de lucrări, atât din domeniul sportului cât și din alte
domenii (pedagogie, psihologie, fiziologie, biologie, igienă, antropologie,
ergonomie, fizică, cibernetică, statistica -matematică), ale unor autori români și
străini. Lucrările au asigurat un conținut științific și au constituit bibliografia
selectivă a lucrării.
Consultând cataloagele și listele bibliografice ale mai multor bilblioteci și
selectând titlurile ce prezentau interes pentru tema lucrării, în urma studierii lor,
s-au intocmit fișe cu infomații care au fost folosite ca suport pentru cercetare.
3.6.2.Metoda observației
Metoda observației a fost folosită pentru culegerea unor date concrete, cu
ajutorul cărora să putem efectua o analiză științifică a acestora , dar și pentru a
asigura o corectitudine obiectivă cercetării.
În sportul de performanță această metodă transformă antrenorul într -un fin
observator, atât a sportivelor proprii cât și a adversarelor.
Metoda observației a fost folosită pe tot parcursul e xperimentului pentru
înregistrarea obiectivă a datelor, în scopul determinării și dirijării
comportamentului sportivilor, conform obiectivelor experimentului.
Aceasta metodă de cercetare are utilitate pe tot parcursul studiului.
Observația ca proces psihi c de cunoaștere activă, intenționată, planificată,
sistematică, are la bază un întreg sistem de date de referință furnizate în timpul
studiului și cercetării și a fost utilizată sub forma:
observație întâmplatoare s -a desfășurat în timpul orelor de
antrena ment;
observația experimentată, sistematică, organizată, provocată prin
introducerea elementelor noi la fiecare început de etapă desfășurându -se în
timpul unor activități impuse;
observația directă sau naturală s -a desfășurat în condițiile cele mai
firești (observația înainte de începerea orelor de antrenament, după antrenament
și chiar înafara procesului de pregătire sportivă);
observația indirectă s -a desfășurat prin analiza documentelor și
materialelor realizate anterior pe baza rezultatelor obținute sportivi.
Toate informațiile obținute au fost înregistrate pentru a putea fi analizate
ulterior detaliat statistic iar apoi prelucrate grafic.
3.6.3.Metoda anchetei
Este o metodă de cercetare complexă, având un rol important în obținerea
datelor, infomați ilor necesare pentru cunoașterea subiecților și a condițiilor care
au generat afecțiunea și sechelele aferente acesteia. Metoda a stat la baza
realizării anamnezei prezentate la fișa individuală a subiecților. Pentru
obiectivizarea informațiilor, acestea a u fost corelate cu datele înscrise în
36 documentele oficiale (fișa medicală, foaia de observație, bilet de externare) și cu
rezultatele explorărilor și evaluărilor efectuate în decursul timpului. Aplicarea
acestei metode a dus la obținerea de date:
– obiec tive (vârstă, loc de muncă, istoric);
– subiective (opinii, interese, motivații);
– conduite, obișnuințe, deprinderi de comportament.
3.6.4.Metoda experimentului
Experimentul presupune o activitate intelectuală complexă care provoacă,
organizează, i nterpretează, înțelege pe baza unui raționament logic care
urmărește producerea unui fenomen în condițiile dorite. Cunoașterea
experimentală păstrează ca sursă a informațiilor – observația, dar folosește și
rezultatele testărilor, măsurătorilor, etc.
Acea stă metodă presupune crearea unei situații noi (provocate de
cercetător) prin introducerea unor noutăți în desfășurarea procesului de instruire,
în scopul verificării ipotezelor fixate. Inițial s -a efectuat un studiu experimental
care a constat în testarea forței la grupele musculare solicitate în kickboxing . La
testare au participat 5 judokani de, cu vârste cuprinse între 2 0 și 23 de ani.
Conform acestor testări, s -a trecut la experimentul propriu -zis, în care au
fost intrduse în procesul de antrenament p rograme de influențare a forței
musculare, urmărindu -se interdependența dintre acestea și reacțiile organismului
sportivilor.
Această metodă a dat posibilitatea verificării tehnicilor de lucru,
verificarea valorii lor de influențare a nivelului forței și interpretarea datelor
obținute.
3.6.5.Utilizarea tehnicilor moderne de înregistrare
Este absolut necesară în cercetare. Este folosită în paralel cu metoda
observației. Înregistrarea observațiilor (prin intermediul organelor de simț și cu
ajutorul instru mentelor și aparatelor) a fost utilă în prelucrarea și interpretarea
datelor, începând cu aprecierea rezultatelor parțiale – din fișe sau protocoale –
până la compararea datelor înscrise la testările finale, de unde se extrag
elementele pentru analiza stat istică și pentru reprezentarea grafică.
Această metodă a stat și la baza eleborării fișelor individuale, a
consemnării datelor, obiectivelor generale și inițiale, a măsurătorilor, dând
posibilitatea observării eficacității lucrului și interpretării rezult atelor obținute.
Dintre tehnicile moderne de înregistrare, s -a folosit înregistrarea foto și
video a unor momente din desfășurarea cercetării.
Metodele utilizate au urmărit obiectivizarea experimentului care a fost
realizat prin măsurarea subiecților, a rezultatelor și optimizarea permanentă a
metodelor și tehnicilor aplicate în scopul obținerii unor rezultate favorabile
obținerii performanței sportive.
37 3.6.6.Prelucrarea statistică și reprezentarea grafică
Concomitent cu cercetarea propriu -zisă s -a efectuat și înregistrarea
fenomenelor studiate și consemnarea rezultatelor obținute. Datele obținute în
urma aplicării testelor au fost înregistrate în fișe de lucru și apoi centralizate
după care au fost prelucrate statico -matematic în scopul reprezentării grafice.
Pentru prezentarea eficientă și a datelor inregistrate și prelucrate, s -a
utilizat o gamă diversificată de reprezentări grafice .
3.7.Desfășurarea cercetării
3.7.1.Metode de explorare și evaluare specifice
3.7.1.1.Testarea forței musculare cu a jutorul cântarului de baie
Cu ajutorul cântarului de baie se realizează măsurarea forței:
mușchilor flexori, extensori ai umărului;
mușchilor flexor , extensori ai cotului ;
mușchilor flexori ai punului și degetelor;
mușchilor flexor i, extensori ai coapsei;
mușchilor flexori, extensori ai genunchiului;
musculatura abdominală și a spatelui.
Pentru măsurarea forței cu ajutorul cântarului de baie este necesară
măsurarea în p realabil a greutății sportivilor , în funcție de fiecare mușchi în
parte aplicându -se pe ntru aflarea forței sale o formulă matematică care utilizeză
următoarele noțiuni :
F – reprezintă forța musculară maximă
N – reprezintă numărul de kilograme indicat de cântar în timpul testării
G – reprezintă greutatea subiectului în kilograme.
De asemene a pentru s -au efectuat măsurători și cu ajutorul dispozitivelor
încastrate în aparatura " LifeCircuit ".
Articulația umărului
Forța maximă a flexorilor umărului (Foto 3)
Foto 3
38
Pentru măsurarea forței mușchilor flexori ai umărului subiectul este
poziționat în stând pe cântarul de baie, cu fața la scara fixă, membrul superior de
testat apucă cu mâna de sus în jos șipca de la nivelul umărului (umărul este în
flexie de 90o, cotul extins, antebrațul și mâna în pronație de 90o).
I se comandă să efectueze flexia umărului (contracția izometrică
progresivă a flexorilor umărului) , corpul trebuind să ramână perfect vertical pe
toată durata acțiunii . Se va citi valoarea maximă înregistrată de acul cântarului
de baie, dup ă care se aplică formula:
F = N – G,
Se te stează forța pentru partea dreaptă și apoi pentru partea stângă.
Forța maximă a extensorilor umărului (Foto 4)
Pentru măsurarea forței mușchilor extensori ai umărului , poziționarea
subiectului este identică ca la testarea forței flexorilor. De această dată comanda
dată subiectului este de a efectua extensia umărului (contracția izometrică
progresivă a extensorilor umărului , fără a mișca corpul. Se va citi valoarea
înregistrată de acul cântarului de baie, dup ă care se aplică formula:
F = G – N
Se testează forța pentru partea dreaptă și apoi pentru partea stângă.
Articulația cotului
Forța maximă a flexorilor cotului (Foto 5)
Pentru măsurarea forței mușchilor flexori ai cotului subiectul este
poziționat în stând pe cântarul de baie, cu fața la scara fixă, membrul superior de
testat cu cotul flectat la 900 apucă cu mâna de sus în jos.
I se comandă să efectueze flexia cotului (contracția izometrică progresivă
a flexorilor cotului) , corpul trebuind să ramână perfect vertical pe toată durata
acțiunii. Se va citi valoarea maximă înregistrată de acul cântarului de baie, dup ă
care se aplică formula:
F = N – G,
Foto 4
39 Se testează forța pentru partea dreaptă și apoi pentru partea stângă.
Forța maximă a extensorilor cotului (Foto 5)
Pentru măsur area forței mușchilor flexori ai cotului subiectul este
poziționat în stând pe cântarul de baie, cu fața la scara fixă, membrul superior de
testat cu cotul flectat la 900 apucă cu mâna de sus în jos.
I se comandă să efectueze flexia cotului (contracția izo metrică progresivă
a flexorilor cotului) , corpul trebuind să ramână perfect vertical pe toată durata
acțiunii . Se va citi valoarea maximă înregistrată de acul cântarului de baie, dup ă
care se aplică formula:
F = G – N,
Se testează forța pentru partea dreap tă și apoi pentru partea stângă.
Articulația pumnului
Forța maximă a flexorilor pumnului și degetelor (Foto 6)
Forța mușchilor flexori ai mâinii și degetelor se poate măsura strângând
cântarul cu o singură mână (alternativ ) sau cu amândo uă odată (bilateral) .
Foto 5
Foto 6
40 F=N
Se înregistrează valorile indicate de cântar în urma contractiei izometrice
maxime efectuată progresiv.
Articulația șoldului
Forța maximă a flexori lor șoldului (Foto 7)
Stând cu fața spre peret e, pe un plan ceva mai ridicat, cântarul așezat pe
verticală lipit de perete. Se apasă cu vârful piciorului pe mijlocul platanul
cântarului efectuând flexia șoldului (contracția izometrică progresivă a flexorilor
șoldului), genunchii sunt întinși. Corpul este în permanență perfect vertica l.
Formula care se aplică este:
F=N
Se testează forța pentru partea dreaptă și apoi pentru partea stângă.
Forța maximă a extensori lor șoldului (Foto 8)
Se măsoară la fel dor că de această dată poziția este stând cu spatele la
Foto 7
Foto 8
41 perete cu călcâiul membrului de testat sprijinit pe mijlocul platanului cântarului.
Din această poziție subiectul efectuează extensia șoldului (contracția izometrică
progresivă a extensorilor șoldului), genunchii sunt întinși . Corpul este în
permanență perfect vertical. Formula care se aplică este:
F=N
Se testează forța pentru partea dreaptă și apoi pentru partea stângă.
Articulatia genunchiului :
Forța maximă a flexori lor genunchiului (Foto 9)
Se testează din poziția șezând pe scaun, cu călcâiul sprijinit pe mijlocul
platanului cântarului, celălalt membru inferior cu talpa sprijinită pe sol. Din
această poziție, prin flexia genunchiului se va apăsa pe cântarul așezat pe
verticală și sprijinit de picioarele scaunului (contracția izomet rică progresivă a
flexorilor genuchiului) .
F=N
Se testează forța pentru partea dreaptă și apoi pentru partea stângă.
Forța mușchilor extensori ai genunchiului (Foto 1 0)
Din aceeași poziție, șezând pe scaun subiectul sprijină vârful piciorului pe
mijlocul platanului cântarul ui așezat pe ve rticală și sprijinit de perete. Din
această poziție, prin extensia genunchiului se va apăsa pe cântar (contracția
izometrică progresivă a extensorilor genuchiului) .
F=N.
Se testează forța pentru partea dreaptă și apoi pen tru partea stângă.
Foto 9
Foto 10
42 3.7.2.Meto dologia specifică kinetoprofilaxiei dezechilibrelor
musculare în plan sagital, la sportivii care practică Judo
Pentru creșterea forței musculare s -a testat împr ealabil forța maximă
(F.M. în kg f) a grupelor musculare agonis te/agoniste în plan sagital , solicitate în
Judo , cu ajutorul cântarului de baie și a aparaturii LifeCircuit .
Ca metode de dezvoltare a forței s -a utilizat Metoda circuitului care se
bazează pe folosirea exercițiilor de forță (cu sau fără îngreuieri), orga nizate sub
formă de stații sau ateliere (puncte de lucru) cu obiecte (gantere, haltere , sistem
de scripeți ) sau aparate ( LifeCircuit) . Numărul stațiilor este a fost 9 (nouă) , în
fiecare stație s -a exersat un exercițiu ce solicită un anumit mușchi sau o anu mită
grupă musculară. Numărul de repetări executate a fost cuprins între 8 până la 10
repetări cu pauză după fiecare circuit de 20" până la 3 minute.
La fiecare stație (punct) de lucru mișcarea se execută, într -un ritm
exprimat de metronom, sau de comanda verbală a kinetoterapeutului, după
ritmul respirator. Această mișcări s -a efectuat în patru timpi:
T1 – cotracție dinamică concentrică a agoniștilor (mișcarea de bază,
propriu -zisă, pentru fiecare stație de lucru);
T2 – oprire la punctul maxim al cursei în contracția statică (izometrie pe
mușchiul cu fibra scurtată);
T3 – mișcarea de revenire în poziția inițială cu alungirea mușchilor
agoniști sau contracția excentrică a agoniștilor (izometrie pe mușchiul cu fibra
alungită);
T4 – oprire în momentul de "ținere" în contracție statică a agoniștilor care
sunt cu fibra alungită (izometrie pe mușchiul cu fibra alungită).
Variația celor 4 timpuri va determina ritmul, o schemă T1 -T2-T3-T4
determină un ritm lent, în timp ce dacă vom exclude T2 -T4 vom imprima un
ritm rapid. Variația celor patru timpi va accentua și efectele urmărilor, astfel
prelungirea lui T2 și T4 va induce o dezvoltare rapidă a calităților fizice ale
musculaturii agoniste, dar va avea efect și asupra articulației.
Dozarea îngreuerii s -a efect uat după metoda halterofilului este folosită în
acțiunea de dezvoltare a forței dinamice maxime, în regim de viteză, în regim de
rezistență și în regim de coordonare, care are la bază exersarea cu creșterea și
descreșterea în val a încărcăturii.
3.7.2.1. Exerciții cu obiecte și la aparate
Exercițiul 1.
Din stând cu membrele superioare pe lângă corp, coatele întinse, subiectul
apucă haltera cu ambele mâini de sus în jos . Se execută flexia umerilor cu
coatele întinse (Foto 11) .
Obiectiv: Tonifierea muscul aturii flexoare a umerilor;
Exercițiul 2.
Din stând cu membrele inferioare pe lângă corp, coatele întinse, subiectul
apucă cu ambele mâini de jos în sus haltera care este situată la spate . Se execută
43
Foto 13
Foto 14 extensia umerilor cu coatele întinse (Foto 12) .
Obie ctiv: Tonifierea musculaturii extensoare a umerilor;
Exercițiul 3.
Din stând cu brațele pe lângă corp,
coatele lipite de trunchi, se apucă gantera sau
haltera cu mâinile. Se execută flexia coatelor.
Prin scimbarea prizei se modifică so licitarea
musculară:
priza de jos în sus (mâna în supinație) – bicepsul brahial.
priza de sus în jos (mâna în pronație) – brahialul.
cu mâna în prono -supinație – brahioradialul.
Obiectiv: Tonifierea musculaturii anterioare a brațului;
Exercițiul 4.
Din stând cu un memru superior ridicat deasupra
capului, cotul îndoit , se apucă gantera cu mâna .
Se execută extensia co tului.
Obiectiv: Tonifierea tricepsului brahial;
Foto 11 Foto 12
44
Foto 15
Foto 16
Foto 17
Foto 18 Exercițiul 5.
Din stând pe genunchi cu antebrațele
sprijinite, pumnul îna fara suprafeței de sprijin ,
se apucă haltera de jos în sus .
Se execută flexia pumnului .
Obiectiv: Tonifierea flexorilor pumnului.
Exercițiul 6.
Din stând pe un picior , celălalt , atașat la un
sistem scripete -greutate efecuează extensia șoldului c u
rezistență (Foto 16).
Obiectiv: Tonifierea extensorilor șoldului .
Exercițiul 7.
Din stând pe un picior, celălalt, atașat la un
sistem scripete -greutate efecuează flexia șoldului cu
rezistență (Foto 17).
Obiectiv: Tonifierea flexorilor șoldului.
Exercițiul 8.
Din șezând cu membrele inferioare fixate
de suporții aparatului LifeCircuit , palmele
apucă mânerele de sus în jos. Se execută
extensia genuchilor unilaterală sau bilaterală
(Foto 18) .
Obiectiv: Tonifierea cvadricepsului;
45
Foto 19 Exercițiul 9.
Din șezând cu membrele inferioare fixate de
suporții aparatului LifeCircuit , palmele apucă mânerele
de sus în jos pentru fixarea poziției și pentru a dezvolta
o forță maximă. Se execută flexia genuchilor
unilaterală sau bilaterală.
Obiectiv: Tonifier ea ischiogambierilor și a
gastrocnemienilor;
Exercițiul 10 (Foto 14).
Din șezând cu pieptul sprijinit pe suportul
aparatului, membrele inferioare fixate, palmele apucă
mânerele de jos în sus. Se execută flexia trunchiului.
Obiectiv: Tonifierea muscu laturii abdominale;
Exercițiul 11. (Foto 16).
Din șezând, cu spatele sprijinit de spătar,
membrele inferioare fixate, palmele apucă mânerele
în poziție de prono -supinație. Se execută extensia
trunchiului.
Obiectiv: Tonifierea musculaturii spatelui ;
Tabelul 2 – Dozarea exercițiilor efectuate în cadrul antrenamentului de forță
Cod Antrenamentul 1 Antrenamentul 2
1 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
2 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
3 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
4 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
5 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
6 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
7 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
8 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
9 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
10 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
11 50/12 60/12 50/12 70/12 60/12 70/12 60/10 90/8
Notă: Frecvența antrenamentelor este de 2 pe săptămână
46
Foto 20 Foto 21
Foto 22 Foto 23 Foto 24 3.7.2.2. Exerciții pentru stimulare neuro proprioceptivă
Exerciții de echilibru și stabilizare pe planuri instabile uni – sau
multidirecționale (Gymball) pentru membrul superior (Foto 20, 21) ;
Exerciții de echilibru și stabilizare pe planuri instabile uni – sau
multidirecționale pentru mem brul inferior în sprijin unipodal sau bipodal (Foto
22, 22, 23 );
47
Capitolul 4.Rezultatele cercetării și interpretarea lor
În urma experimentului desfășurat și a prel ucrării rezultatelor obținute s –
au desprins o serie de aspecte care subl iniază eficiența metodologiei utilizării
programelor de dezvoltare a forței, sub diverse combinații, în scopul relizării
performanțelor și prevenirii apriției afecțiunilor posttraumatice la judokani .
În urma testărilor inițiale efectuate pe întreg lotul de sportivii care practică
Judo în cadrul clubului sportiv Sport club Bacău au fost selectați subiecții
cuprinși în experiment și anume sportivii care prezentau cei mai scăzuți indici de
forță musculară, precum și dezechilibre musculare .
Activitatea exper imentală desfășurată a fost structurată în ședințe aplicate
de trei ori pe săptămână în perioada de pregătire fizică generală, iar în perioada
competițională și în ședințele au avut o frcvență de două ori pe săptămână.
În urma observațiilor efectuate pe p arcurs, s -a remarcat un vizibil progres,
cu toate că pentru acest experiment au fost selectate sportivii cu cele mai scăzute
rezultate la testarea inițială.
Motivația și participarea conștientă și activă a judokanilor au fost într -o
continuă creștere pe m ăsură ce reușeau să înțeleagă modul de aplicare, execuție
și dozare a exercițiilor . După trecerea perioadei de acomodare s -a observat în o
stare de entuziasm și de plăcere de a lucra în condițiile oferite de locațiile în care
s-a desfășurat experimentul .
În această idee vom prezenta în continuare, sub formă grafică aceste
rezultatele obținute .
24686582
4549
3169 6886108
4852103
31 33
0306090120
Biceps
Triceps
Abdomen
Spate
Pectorali
M. Dorsal
Ischiogambieri
CvadricepsInițial Final
Graficul 1 – Valori obținute la testarea forței de subiectul A. D ale.
Din analiza graficului 1 se observă ca subiectul A. D, la testa rea inițială
prezintă dezechilibre musculare la grupele antagoniste, biceps -triceps , abdomen –
spate . La testarea finală se observă că aceste dezechilibre s -au diminuat,
existând un dezechilibru minim de la nivelul biceps -triceps. Valorile finale ale
forței au crescut la toate grupele musculare solicitate în cadrul antrenamentelor
de forță.
48
21605675
41 41
2562 6081112
44 46100
2326
0306090120
Biceps
Triceps
Abdomen
Spate
Pectorali
M. Dorsal
Ischiogambieri
CvadricepsInițial Final
Graficul 2 – Valori ale obținute la testarea forței de subiectul B. M.
Din analiza graficului 2 se observă ca subiectul B. M, la testarea inițială
prezintă dezechilibre musculare la grupele antagoniste, abdomen -spate. La
testarea finală se observă că aceste dezechilibre au fost eliminate. Valorile finale
ale forței au crescut la toate grupele musculare solicitate în cadrul
antrenamentelor de forță.
28696687
47 49
2970 6991105
485299
25 27
0306090120
Biceps
Triceps
Abdomen
Spate
Pectorali
M. Dorsal
Ischiogambieri
CvadricepsInițial Final
Graficul 3 – Valori ale obținute la testarea forței de subiectul B. A.
Din analiza graficului 3 se observă ca subiectul B. A, la testarea inițială
prezintă dezechilibre musculare la grupele antagoniste, triceps -biceps abdomen –
spate. La testarea finală se observă că aceste dezechilibre au fost diminuate .
Valorile finale ale forței au crescut la toate grupele musculare solicitate în cadrul
antrenamentelor de forță.
49
26605787
4649
2862 6190111
4651108
2628
0306090120
Biceps
Triceps
Abdomen
Spate
Pectorali
M. Dorsal
Ischiogambieri
CvadricepsInițial Final
Graficul 4 – Valori al e obținute la testarea forței de subiectul B. D .
Din analiza graficului 4 se observă ca subiectul B. D, la testarea inițială
prezintă dezechilibre musculare la grupele antagoniste, abdomen -spate. La
testarea finală se observă că aceste dezechilibre au fos t diminuate . Valorile
finale ale forței au crescut la toate grupele musculare solicitate în cadrul
antrenamentelor de forță.
21696387
49 48
2570669098
505494
26 26
0306090120
Biceps
Triceps
Abdomen
Spate
Pectorali
M. Dorsal
Ischiogambieri
CvadricepsInițial Final
Graficul 5 – Valori obținute la testarea forței de subiectul G. C .
Din analiza graficului 5 se obse rvă ca subiectul G. C., la testarea inițială
prezintă dezechilibre musculare la grupele antagoniste, biceps -triceps, abdomen –
spate și cvadriceps -ischiogambieri . La testarea finală se observă că aceste
dezechilibre au fost diminuate , dar la abdomen -spate de zechibrul se menține .
Valorile finale ale forței au crescut la toate grupele musculare solicitate în cadrul
antrenamentelor de forță.
50
467
500
417
456
470
491
459
484
457
479
200250300350400450500
A. D. B. M. B. A. B. D. G. C.
Inițial Final
Graficul 6 – Centralizarea valorilor obținute la testarea forței
Valorile obținute la t estarea inițială a forței musculare au fost transformate
în scoruri și după cum se observă în graficul 6 valorile inițiale au fost cuprinse
între 417 (B. M.) și 467 (A. D.)
Valorile obținute la testarea finală a forței musculare au fost de asemenea
transfo rmate în scoruri și după cum se observă în graficul 6 valorile finale au
fost cuprinse între 456 (B. M.) și 500 (A. D.)
Din analiza globală a datelor reiese faptul la testarea inițială au fost
depistate dezechilibre musculare la toți subiecții, iar după a plicarea programelor
de influențare, la testarea finală, se observă că aceste dezechilibre au fost
aproape eliminate.
51
Capitolul 5. Concluzii
În sportul de performanță calitățile fiecărui sportiv sunt foarte importante
și ele trebuie valo rificate la maxim, urmărindu -se în permanență dezvoltarea lor
prin mijloace științifice impuse de antrenamente bazate pe o temeinică pregătire
fizică, tehnică, tactică, teoretică și psihologică .
Activitatea de cercetare desfășurată pe parcursul a 12 luni cu grupa
experimentală precum și rezultatele înregistrate la finalul acesteia, ne permit să
afirmăm că ipotezele cercetării au fost confirmate. Această afirmație este
susținută de următoarele concluzii:
selectarea și aplicarea periodică a unor metode de ev aluare a forței
musculare exacte a cotribuit la depistarea precoce a dezechilibrelor musculare și
la dirijarea optimă și individualizată a procesului de dezvoltare a for ței
musculare ;
prin alternarea și combinarea izotoniei cu izometria în cadrul
metodei d e dezvoltare a forței cu dozare procentuală din forța maximă în val"
am obținut rezultate durabile la un nivel optim necesar realizării performanței în
Judo ;
prin dezvoltarea optimă a forței s -a diminut simțitor numărul
afecțiunilor posttraumatice specific e Judo -ului;
aplicarea regulată sistematizată și organizată a programelor de
dezvoltare a forței cu o dozare strictă și individuală în cadrul pregătirii
judokanilor din lotul experimental a contribuit la creșterea și îmbunătățirea
condiției fizice generale ;
aplicarea programelor de dezvoltare a forței în divese locații, a
diminuat gradul de monotonie;
Au fost diminuate, spre final chiar eliminate senzațiile de
discomfort generate de afecțiunile microtraumatice și au fost eliminate în
totalitate cauzele și r iscurile apariției afecțiunilor posttraumatice;
analizând rezultatele obținute la testări putem concluziona că,
valorile forței s -au îmbunătățit la toți subiecții având o influență pozitivă asupra
dezvoltării, vitezei, preciziei și asupra aspectului funcți onal al sportivilor .
sportivii care au urmat programul experimental și -au îmbunătățit
nivelul performanțelor.
Concluziile desprinse în urma desfăsurării cercetării de față, demostrează
că programele de dezvoltare a au o contribuție marcantă și demnă de lu at în
considerare în ceea ce privește pregătirea fizică generală și specifică a
judokanilor de performanță.
În încheiere consider că nu am surprins decât unele aspecte ale acestui
vast subiect, în care imaginația și inventivitatea, bazate pe date teoretic e, duc la
rezultatele dorite și recomand generalizarea aplicării programelor de dezvoltare
a forței, experimentate de noi, în cadrul pregătirii tuturor sportivilor de
performanță .
52
Bibliografie
1. Ababei, R., (2006), Teoria antrenamentului sportiv, Vol.I, E d. Casa
Corpului Didactic, Bacău;
2. Alter, M., J., (2001), Sports et Stretching, Vigot, Paris;
3. Ardeleanu, T., (1982), Particularitățile dezvoltării calităților motrice ,
Ed. I.E.F.S., București;
4. Bocioacă, L ., (2003 ), Puterea în Kickboxing , Ed. BREN, București ;
5. Bocioacă, L. (2001 ), Analiza curbei forță -timp în Kickboxing , Sesiunea
anuală de comunicări știi nțifice, ANEFS, București, 2001;
6. Bompa, T., O., (2002), Teoria și metodologia antrenamentului –
periodizarea , Ed. Ex Ponto, București, – 413 pag.;
7. Bompa, T., O., (2001), Dezvoltarea calităților biomotrice – periodizarea ,
Ed. Ex Ponto. – București, – 271 pag;
8. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităților motrice , Ed. Didactică
și Pedagogică, București;
9. Drăgan, I., și colab., (1994), Medicina sportivă aplica tă, Ed. Editis,
București;
10. Gagea, A., și colab., (2007), Cercetări interdisciplinare în sportul de
performanță , Ed. Ministerului Internelor și Reformei administrative, București;
11. Ifrim , M., Iliescu , A., (1994 ), Anatomia și biomecanica educației fizice și
sportului , Ed. Sport -Turism, București ;
12. Nicu, A., (1993) , Antrenamentul sportiv modern , Ed. Editis, București;
13. Niculescu, M., (2002), Pregătire musculară, Ed. Universității din Pitești;
14. Niculescu, M., Mateescu, A., Crețu, M., Trăilă, H., (2006), Bazele
științifice și aplicative ale pregătirii musculare, Ed. Universitaria, Craiova;
15. Pop, I., Vodă, St., (2009), Arte marțiale – Curs de bază , Ed. Universității
Babeș -Bolyai, Cluj – Napoca;
16. Rață, G. , Rață, B., (2006), Aptitudinile în activitatea motrică, Ed.
EduSo ft, Bacău;
17. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, Ed.
Medicală, București;
18. Străuț, I., (1996), Efortul sportiv – Aspecte fiziologic, Ed. Mirton,
Timișoara;
19. http://www.neuromuscularscience.com/selectpublications.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Calea Mărășești, nr.157, Bacău, 600115 [630370] (ID: 630370)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.