Calcul Lingvistic

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Împrumuturile în limba română

Definiție și importanța împrumutului lingvistic

Felul împrumuturilor

Cauzele împrumuturilor

Pătrunderea și adaptarea împrumuturilor

Identificarea împrumutului

Reacții împotriva împrumuturilor

Împrumuturi din alte limbi

Împrumuturi latino-romanice în limba română contemporană – modernizare și reromanizare

Capitolul 2. Neologismele limbii române

2.1.Neologismele limbii române. Etimologia multiplă

Adaptarea neologismelor la sistemul fonologic, morfologic și lexical al limbii române

Condițiile pătrunderii neologismelor în limba română

Capitolul 3. Calcul lingvistic

Definiția calcului lingvistic

Tipuri fundamentale de calc

Concluzii

Bibliografie

Résumé

Introducere

Vocabularul oricărei limbi însumeaza totalitatea cuvintelor folosite în timp și în spațiu (regionalisme, elemente populare, arhaisme, elemente de argou, elemente de jargon, expresii idiomatice, barbarisme, cuvinte din vocabularul fundamental) de către un popor, în cadrul limbii literare naționale și al stilurilor ei funcționale (beletristic sau artistic, publicistic sau gazetăresc, tehnico-stiintific și juridico-administrativ).

În vocabularul limbii romane sunt incluse și cuvintele aflate în circulație, dar și cuvintele ieșite din uzul vorbitorilor (arhaisme), cuvintele cunoscute și folosite pe intreg teritoriul țării, dar și cuvintele folosite în anumite zone ale țării (regionalismele), cuvintele propriu-zise, dar și variantele, formele literare, dar și formele neliterare.

Studierea vocabularului limbii române se poate face sincronic (cu referire la o anumita etapa din dezvoltarea lui) sau diacronic (cand se are in vedere vocabularul in procesul devenirii istorice). Așadar, se poate vorbi de vocabularul actual al limbii române, dar și de vocabularul limbii române în general.

Etimologia este o știință vastă și complexă, deosebit de interesantă. Descoperirea originii unui cuvânt este partea cea mai frumoasă a lingvisticii, accesibilă în unele cazuri și unui copil, de aceea etimologia a stârnit interesul oamenilor în toate timpurile.

Prezența numeroaselor căutări etimologice în limba noastră se explică, între altele, prin aceea că româna, față de limbile romanice occidentale, e atestată în scris destul de târziu, la o apreciabilă distanța în timp de latină. De asemenea, sortită să evolueze izolată, într-un mediu neromanic, ea a fost silită de împrejurari să facă numeroase împrumuturi din limbile vecine. Se adaugă la acestea un fond masiv de creații interne cu valoare expresivă. De aici o mare doză de necunoscut în operația de elucidare a originii multor cuvinte, mai ales a celor din latina și din traco-dacă. Se știe că în dicționarele noastre numarul cuvintelor înregistrate cu origine necunoscută este de ordinul miilor.

Studiul provenienței cuvintelor ajută la rezolvarea multor probleme de istorie socială și culturală, căci vocabularul, legat de societate, păstrează amintirea stărilor din trecut. La cărturarii mai vechi, preocuparea pentru etimologie e motivată în cadrul general al argumentarii latinității limbii. ,,Etimologia e, în cele mai multe cazuri, temelia oricarei cercetari filologice" . Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir etc. întocmesc liste de cuvinte uzuale de proveniență latina ca să arate, în acest fel, că limba română o continuă pe cea a colonizatorilor romani. La învatații ardeleni de la începutul secolului al XVIII-lea si începutul celui următor, orientarea spre latină a cercetărilor de vocabular si de gramatică e impusa de necesitatea politică de a se argumenta descendența latină a romanilor.

In această lucrare m-am ocupat de studierea structurii etimologice a vocabularului limbii române în diacronie, adica în procesul devenirii istorice.

Am prezentat cuvintele dupa origine, dupa data de aparitie, am arătat chiar ce însemnau la început si cum li s-a schimbat sensul intr-o perioada mai mult sau mai putin îndelungată, acestea fiind lucruri utile si atrăgatoare.

Am acordat atenția cuvenită fondului moștenit dac si latin, fără a neglija împrumuturile vechi pătrunse în limba română (slave, maghiare, turcesti, germane), precum și împrumuturile recente pătrunse în limba română din limbile de circulatie internațională (franceza, engleza, rusa, germana, italiana), împrumuturi care au avut un rol deosebit de important in modernizarea vocabularului limbii romane.

Începand cu secolul al XVII-lea si până în zilele noastre vocabularul limbii romane s-a îmbogatit și s-a reînnoit permanent prin adoptarea unor termeni neologici împrumutati, dupa cum am spus, din limbile moderne.

Prefacerile sociale care au dus la aparitia României moderne marchează o schimbare radicală în fizionomia lexicului românesc, a cărui structură etimologică a căpătat aspecte calitative si cantitative noi, definindu-și cât mai mult caracterul latino-romanic.

Pe lângă împrumuturile din alte limbi, față de care limba română este și astăzi destul de receptivă se constată apariția unui numar mare de creații interne formate pe teren românesc prin procedeul derivarii si al compunerii.

Am căutat să scot în evidență că aspectul de astăzi al limbii române diferă de cel din trecut, mai ales sub raportul lexical. ,,Împrumuturile neologice au schimbat fizionomia lexicală a limbii române, încat ea seamană astazi mai mult decât oricand cu celelalte limbi de origine romanică".

Vocabularul limbii române nu poate fi bine înțeles fără studierea aprofundată a temeliei sale, alcătuite din textele secolului al XVI-lea în care trebuie neapărat să vedem izvorul limbii literare de azi. Trebuie să subliniem faptul că multe cuvinte de origine slavă, maghiară, greacă au trecut prin stadiul de neologisme și au dat limbii române un farmec sporit, îmbogățindu-i, în același timp paleta sinonimică.

Capitolul 1. Împrumuturile în limba română

1.1.Definiție și importanța împrumutului lingvistic

O primă problemă care se pune în legătură cu împrumutul lingvistic este definiția acestuia. V. Pisani definește împrumutul ca „un termen nou pentru o oarecare tradiție lingvistică, folosit la început de unul sau mai mulți indivizi, luat dintr-o altă tradiție și care prin intermediul actelor individuale sfârșește prin a face parte din sistemul de izoglose care constituie limba” . Traducând după V. Pisani, L. Deroy consideră că „l’emprunt este une forme d’expression qu’une communauté linguistique reҫoit d’une autre communauté” . Împrumultul este un fenomen universal. Este de ajuns un contact oarecare între două limbi pentru ca împrumutul să se producă. Limba franceză, pentru a lua un exemplu ce interesează îndeaproape problema neologismelor din limba română, a primit în epoca modernă un număr mare de cuvinte din latina veche și medievală, din italiană, spaniolă, germană și engleză intrate la epoci diferite și în cantități diferite. De asemenea, există în franceză cuvinte împrumutate din olandeză, scandinavă, gaelică, cehă, maghiară, sârbă, polonă, rusă, greaca veche (prin intermediul latinei și italianei), greaca bizantină și medievală, turcă, ebraică, arabă, persană, sanscrită, precum și din unele limbi exotice.

În același timp, numeroase cuvinte din franceză au pătruns în alte limbi (engleză, germană, italiană, spaniolă, portugheză, română, suedeză, rusă, bulgară, maghiară etc.), ca urmare a preponderenței sale, în anumite perioade, în știință, artă și în alte domenii ale vieții economice, politice și sociale și a împrejurarii că, începând cu Evul Mediu, franceza a devenit limbă internațională, una dintre marile limbi ale civilizației, vorbită tot mai mult și în afara hotarelor Franței. Și în alte limbi problema împrumuturilor se pune aproximativ în aceiași termeni, cu observația că sunt limbi, cum este greaca veche, nereceptive la împrumuturi, în timp ce altele, ca româna, albaneza, turca modernă etc. , se situează la polul opus, fiind caracterizate printr-un înalt gard de receptivitate în fața împrumuturilor („Certaines langues sont de paradis de l’emprunt. On voudrait pouvoir s’attarder, par example, au roumain, qui doit à son histoire et à sa situation géographique particulière tant d’éléments slaves, hongrois, turcs et grecs”) și prin crearea unui sistem precis de asimilare și încadrare a acestora în structura lingvistică proprie.

O statistică privind „Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice” (1988) arată că româna întrece de departe toate celelalte limbi romanice în utilizare împrumuturilor (45%), față de franceză, spaniolă, portugheză și italiană, cu o pondere de 33-36%, ea recurgând într-o măsură mai redusă la celelalte modalitați de bază: cuvinte moștenite (30%) și formații interne (20%).

Etapa actuală din evoluția limbii române ilustrează că asimilarea neologismelor latino-romanice pătrunse în ultimele două secole s-a făcut prin adaptatea lor fonetică după regula formulată de Al. Graur, potrivit căreia, dintre variantele rezultate în cadrul procesului de etimologie multiplă, s-a impus aceea care reflectă forma scrisă din franceză, aproape identică cu forma scrisă și de pronunțare din italiană și latina literară și diferă de cea impusă în aproximativ aceeași perioadă prin filiere neoromanice (neogreacă, rusă, germană etc.), după modelul: rom. principal <fr. principal, <it. principale, în comparație cu variantele prinsipal/prensipal/prințipal, atestate și cele în trecut. Evident că, în cazuri izolate, trebuie luate în considerare, strict fonetic, etimonul latin (insulă), italian (contabil), neogrecesc (monedă), rusesc (administrație), sau numai forma scrisă din franceză (automobil), scrisă și de pronunțare din aceeași limbă, ca variante fonetice (centimă/santimă) ori fonetice – semantice (fr. revers >rom. revers, rever).

Adaptarea morfologică s-a făcut după tiparele tradiționale latine, atât în flexiunea nominală, cât și în flexiunea verbală. Atunci când neologismele conțineau terminații neobișnuiți în română, ca substantivele de origine franceză cu finală vocalică accentuată (-ó, -é, -í), ele au dezvoltat un u (semivocalic) pentru a fi încadrate în declinarea a II-a românească: fr. cadeau>rom. cadou, fr. lingot>rom. lingou, fr. stylo>rom. stilou, fr. carré>careu, fr. taxi>rom. pop. taxiu, ca și mai recent, engl.rally>rom. raliu.

În condițiile romanizării rapide a lexicului românesc, împrumuturile latino-romanice au intrat în conflict cu vechile elemente slave, maghiare, turcești și neogrecești, care până la urmă, cedează total sau parțial în fața celor dintâi: (h)avuz – bazin: bir, dabilă – impozit; birar, dăbilar – perceptor; buche – literă: bucoavă – abecedar; caldarâm – pavaj; cazană – tortură; evghenie, nemeșie – noblețe; hazná – bazin subteran, latrină, cisternă; ipochimen – persoană, individ; ipolipsis – considerație; iscoadă – spion; mezat – licitație; olac – curier, mesager; ostrov – insulă; pliroforie – informație; pojarnic – pompier; polcovnic – colonel; stenahorie – necesitate; surghiun – exil; ucaz – ordin, comandă, decret; vistavoi – ordonanță etc.

Amploarea procesului de modernizare a vocabularului limbii române prin neologisme latino-romanice, uneori cu statut de termeni internaționali, poate fi argumentată fie prin „impresia” de romanic lăsată intuitiv de un text științific sau publicistic, fie prin caracterul indicațiilor etimologice dintr-un text dicționar (DEX), fie prin serii largi de exemple din toate registrele limbii, printre care: act, aer, agent, algebră, argument, artă, bacterie, bancă, biologie, capitol, caracter, clasă, control, cultură, democrație, doctor, dialectic, dictatură, dramă, energie, epidemie, examen, explicá, fizică, formá, funcție, geografie, geometrie, general, grad, liber, linie, mecanic, motor, plan, propriu, punct, social, substantiv, verb etc.

Evident că în această privință s-au produs și se produc exagerări, ajungându-se la cultisme (barbarisme), culese din presa scrisă sau vorbită, de tipul: antamá, decelá, decroșá, derobá, disipá, devolá, eclatant, efasá, froasá, indementicabil, inubliabil, mefianță, plezanterie etc. sau englezisme ca brifing, fairplay, feed-back, flaș (fleș), hobby, job, jogging, market, show, spici (speech), summit, week-end etc.

1.2.Felul Imprumuturilor

De multe ori, împrumuturile se reduc, ca în exemplele de mai sus, la lexic, la inventarul de cuvinte venite într-o limbă data din alte limbi.

Este adevărat că împrumutul lexical are o importanță primordială, dar nu trebuie ignorat faptul că, în cazul unor contacte lingvistice mai profunde, o limbă împrumutată din alta nu numai cuvinte, ci și sunete, modalități de accentuare, unele trăsături morfologice sau anumite turnúri sintactice. De aceea, avându-se în vedere posibilitatea recepționării, oricărui, element al limbii, împrumuturile se clasifică în lexicale, semantice, gramaticale, și fonetice.

Împrumuturile lexicale au la bază contactul între două limbi oarecare și pe părți de vorbire, cele mai multe se întâlnesc la cuvintele autosemantice, în special la substantiv și la verb, unde este suficient un contact superficial, o formă ușoară de diglosie sau de bilingvism cult, în epoca modernă, cu deosebire atunci când cele două limbi sunt asemănătoare structural. În schimb, la celelalte părți de vorbire împrumuturile se produc numai dacă interferența lingvistică este mai profundă și sunt aproape excluse pentru pronume și pentru prepoziții, conjuncții și articole, părți de vorbire lipsite de autonomie semantică.

Împrumuturile semantice sunt cu mult mai subtile, se realizează sub forma unor semnificații noi care se adaugă celor vechi ale cuvintelor preexistente, în cadrul așa-ziselor calcuri semantice, și presupun intimitate în privința contactului dintre două limbi, ca în cazul perioadelor de billingvism româno-slav sau româno-francez, care și oferă cele mai multe exemple de calcuri semantice pentru limba română.

Împrumuturile gramaticale nu pot fi discutate global, ci separat în morfologie, derivative și sintactice, cele derivative fiind tratate, într-un capitol aparte, „Derivarea”.

Împrumuturile morfologice privesc afixele, în special sufixele morfologice sau flexionare. Aceste împrumuturi sunt foarte rare, cu totul accidentale și inconștiente, deoarece sistemul gramatical, definește o limbă dată din punct de vedere genealogic și structural. Limba română, în raport cu împrumuturile ei din alte limbi, nu oferă exemple semnificative de acest fel.

Împrumuturile derivative apar în limbă cu o mare frecvență ca morfeme detașabile din lungi serii de cuvinte introduse în perioade de pătrundere masivă a împrumuturilor, folosite ulterior în momentele de reflux, de „independență” lingvistică, pentru realizarea unor formații noi, de la teme variate, mai ales neologice. O importanță aparte capătă, în acest context, calcurile lexicale de structură.

Prefixele, alături de ele, într-un grad mai înalt prefixoidele și sufixoidele sau elementele de compunere tematică, sunt, semantic, apropiate de nume și au un rol similar aceluia al unui element de compunere dintr-un compus nominal. Ele sunt analizabile cănd sunt prezente în serii de cuvinte din care se detașează, înlocuind un prefix indigen sau modificându-l formal și semantic. O mare importanță pentru limbile moderne și pentru împrumuturile din limba română o au prefixele savante sau elementele de compunere tematică provenite din greacă sau latină și întâlnite cu forme similare în majoritatea limbilor moderne: a-, con-, ex-, in-, pre-, re-, ante-, anti-, cata-, circum-, contra-, dia-, epi-, exo-, extra-, hiper-, hipo-, infra-, inter-, meta-, para-, post-, pro-, super-, ultra-, agog-, algo-, -amblu-, andro-, antropo-, api-, -arh, avi-, bio-, cali-,

-card-, crono-, deca-, demo-, dendro-, edru- etc.

Sufixele, morfeme cu un conținut semantic mai abstract, apropiate în unele privințe de morfemele gramaticale, pun aproximativ aceleași probleme pentru sistemul de formare a derivatelor unei limbi, sufixele neologice cu caracter internațional înlocuind adesea sufixele tradiționale preexistente. Multe dintre sufixele foarte frecvente din limbile moderne provin din greaca veche, de unde au intrat în latină și apoi în limbile romanice și în alte limbi neromanice: gr. -issa > lat. –issa > fr. esse, it. – essa, rom. – esă; gr. – isein > lat.- issare și – izare. sp. –izar, rom. –iza(re), germ –isieren, engl. – ise și – ize; gr. – imos >lat. –ismus >fr. – isme, sp., it. –ismo, rom. –ism, engl. –ism, germ. –ismus, rus. –ism; gr. –istis > lat. – ista >fr. – iste, it. – ista, rom. – ist, engl. – ist, germ.- ist, magh. – ista, rus. – ist; gr. Icós > lat. – icus > fr. – ique, it. – ico, sp. –ico, rom. – ic, engl. –ic etc.

Un număr mare de sufixe grecești a fost adoptat de terminologia științifică și tehnică modernă, mai ales de terminologia științifică medicală. Limba română, în condițiile actuale de dezvoltare a terminilogiei abstracte și tehnico-științifice, manifestă o deosebită preferință pentru sufixe neologice ca –aj, -al, -ic, -ism, -ist, -iza, cu un număr mic de derivate în secolul trecut, dar foarte productive în momentul de față, atât ca formații propiu-zise românești, cât și ca împrumuturi din franceză și italiană (prin tradiție și prin înrudirea dintre elementele lingvistice ale limbilor în cauză) sau mai recent din engleză, împrumuturi care aparțin de regulă tot fondului latino-romanic. Limba română recurge masiv, independent sau sub influență romanică occidentală, la procedeul derivării cu sufixe, în special la sufixele –al, -iza, -ona și la sufixul verbal tradițional -a, creând un număr mare de derivate noi ce nu sunt atestate în nici unul dintre dicționarele limbii române: obiectual, operațional, acutiza, căminiza, cibernetiza, conștientiza, croniciza, etapiza, instituționaliza, operaționaliza, M.A.P.N-iza, optimiza, pachetiza, paletiza, paușaliza, atenționa, concluziona, poziționa, tranzacționa, alerta, amendamenta, aureola, complexa, directiva, erbicida, fabula, finisa, lectura, perimetra, prognoza, slaloma, etc., care prezintă avantajul de a evita construcțiile corespunzătoare cu perifrază.

Împrumuturile sintactice sunt foarte frecvente, efectuându-se cu facilitatea care caracterizeză împrumuturile lexicale, deoarece sintaxa reprezintă compartimentul cel mai cuprinzător al gramaticii. Se întâlnesc tot felul de turnúri sintactice asemănătoare, se produce un număr mare de calculi sintactici, frazeologici și lexico-frazeologici, dar identitatea lor este foarte anevoioasă din cauza identității construcțiilor sintactice, cel puțin principalele limbi romanice.

Împrumuturile fonetice sunt ca și inexistente. Cum s-a spus deja, sistemul fonetic și fonologic, ca și cel morfologic, constituie sistemele închise unde nu există împrumuturi, ci, cel mult, infuențe ale sistemului de accentuare dintr-o limbă asupra altei limbi (accentuarea neologismelor din limba română după modelul limbii franceze) și probleme de adaptare a unor sunete specifice unei limbi la sistemul fonetic al limbii primitoare, de exemplu, fr. eu [ö] > rom. eo, e și o, și u [ü] > iu, i și u.

Contactul dintre limbi este în esență rezultatul unor fenomene extralingvistice, care reprezintă „forțele responsabile de schimbare” și presupune într-o formă sau alta fenomenul de bilingvism.

Interferența lingvistică influențează sau nu sistemul unei limbi, după cum afectează diversele compartimente ale limbii, mai cuprinzător sau mai puțin cuprinzător, și în funcție de structura și originea limbilor aflate în relație de împrumut. Contactul se poate stabili între orice fel de limbi, diferite sau asemănătoare ca structură, legate sau nelegate între ele geneaolgic, dar influența este întotdeauna mai puternică între limbile cu structură asemănătoare și înrudite genetic decât între limbi neînrudite genetic și tipologic.

1.3.Cauzele împrumuturilor

Împrumutul lingvistic, în mod particular lexical, care este cel mai important și mai bine reprezentat, se justifică în primul rând prin necesitatea găsirii unui termen care desemnează un nou obiect și apoi prin dorința de exprimare într-o limbă dată cu un termen propriu altui mediu lingvistic, cu un prestigiu mai mare decât al său.

Rațiunea fundamentală a împrumutului este, deci, nevoia practică, necesitatea de a acoperi termenii care lipsesc într-o limbă într-o stare de inferioritate: L’emprunt se justifie normalement par un besoin. Ce qui le montre bien, c’est qu’entre deux groupes sociaux dont l’un possède sur l’autre une supériorité marquée dans un domaine intellectuel ou matériel, il se crée souvent un véritable courant d’empruns, qui tend à rétablir l’équilibre”.

Deși, în principiu, orice limbă are posibilitatea evitării neologismului, printre altele prin polisemie, transfer funcțional și stilistic, derivare, compunere, schimbarea categoriei morfologice și calc lingvistic, toate limbile împrumută nume de obiecte și noțiuni necunoscute: nume de produse naturale și diverse materii prime, de plante și de animale din alte locuri (direct sau prin intermediari), nume de obiecte fabricate în alte țări, ca și nume legate de adoptarea unor instituții străine. Prin utilitate practică se justifică și termenii tehnico-științifici cu o mare pondere în majoritatea limbilor europene, precum și cuvintele folosite în cadrul schimburilor de valori spirituale, pentru a reda specificul național sau culoarea locală, datorită semnificațiilor lor complexe și de nuanță greu de exprimat prin mijloacele proprii limbii împrumutătoare.

Alte împrumuturi se motivează prin nevoia afectivă a vorbitorilor de a primi în limbă, atunci când în general posedă corespondente semantice, cuvinte noi dintr-o limbă considerată superioară mai bogată, mai elegantă, mai „civilizată”. Se introduc astfel, din pedantism și snobism, tot felul de cuvinte legate de modă (mai ales feminină), de arta culinară, de comportament social și maniere rafinate etc.

Considerând împrumuturile sincronic și având în vedere cauzele arătate, ele se clasifică în împrumuturi propriu-zise și barbarisme.

Împrumuturile propriu-zise (fr. emprunts, germ. Lehnwörter, engl. Denizens sau naturalized, it. prestiti)sunt cuvinte străine naturalizate, încetațenie în limbă, asimilate de lexicul limbii comune și cu comportament similar cuvintelor moștenite sau împrumuturilor vechi cu care coexistă o vreme, după care deseori unul dintre termenii aflați în concurență se reduce sau se diferențiează semantic. Cu alte cuvinte, împrumutul propriu-zis este folosit în actele lingvistice ale vorbitorilor în conformitate cu elementele tradiționale, devenind una dintre izoglosele sistemului limbii respective. El nu mai este simțit ca împrumut de vorbitorii obișnuiți, fiind împrumut sau neologism numai pentru istoria limbii.

Barbarismele (fr. pérégrinismes sau xénismes, ger. Fremdwörter, engl. Aliens, it. forestierismi) sunt împrumuturile simțite drept cuvinte străine și aparținând limbii cultivate, mai ales limbajelor speciale, deci fără cetățenie lingvistică într-o limbă dată.

1.4. Pătrunderea și adaptatea împrumuturilor

În procesul complex de introducere a împrumuturilor într-o limbă dată trebuie determinate filierele prin care un cuvânt sau o construcție străină pătrunde în acea limbă, după cum este necesar să se stabilească cronologic intermediarii interni sau externi care participă la achiziționarea progresivă a împrumuturilor. Un rol important în trasarea itinerariului urmat de un împrumut îl au documentele istorice și atestările lingvistice, fără de care totul se reduce la simple ipostaze. Împrumutul se produce, de regulă, prin intermediul persoanelor bilingve (în cea mai largă accepțiune a termenului), care folosesc în vorbire și elemente particulare ale căror modele aparțin unor tradiții diferite, unui alt anturaj lingvistic. Inițiativa aparține în principiu unui individ, de la care împrumutul trece, pe cale orală sau scrisă, la un cerc mai larg de vorbitori și de aici la un grup social mai larg (termenii tehnici se opresc adesea la acest stadiu) și apoi în limba comună. În general, deși practic este aproape imposibil să se stabilească limite tranșante, două sunt situațiile de contact între două limbi: contact direct și contact indirect, cultural. În primul caz este vorba mai întâi de viața în comun, pe același teritoriu, a unor populații care vorbesc limbi diferite și care, înainte de asimilarea uneia dintre ele, ajung temporar la bilingvism. Rolul minorităților aloglote progresiv asimilate poate fi urmărit în procesul formării limbilor (de exemplu, împrumuturile germanice în limbile romanice occidentale sau împrumuturile slave în limba română). Intr-o situație similară se află și dialectele, graiurile și diferențierile regionale de graniță prin care pătrund frecvent unele împrumuturi (intermediar rus, grec, german al unor împrumuturi franceze sau italiene în limba română). Rolul de intermediar poate fi jucat și de limba unei națiuni care exercită un trafic comercial intens, cum s-a întâmplat cu limba italiană, dusă de venețieni în multe țări din Europa occidentală și orientală și din Asia Mică. Această primă categorie de împrumuturi (directe) este reprezentată în toate limbile și constituie un fenomen obișnuit. În cel de-al doilea caz, contactul este indirect, spiritual sau cultural și se produce la distanță, în anumite condiții favorabile. Cel mai bun exemplu de împrumuturi la distanță îl oferă limba română , care, în cadrul amplului proces de “relatinizare” sau “reromanizare” a lexicului ei, a introdus un număr foarte mare de termini neologici din latină și limbile romanice, constituindu-și astfel vocabularul tehnico-științific internațional modern. Procesul se întâlnește, în condiții întrucâtva diferite, și mice, politice, diplomatice, culturale, sportive etc. și mijloacelor moderne de informare și de difuzare a culturii în masă: presă, traduceri, cinematograf, reclame, radio, televiziune etc. Contactul indirect se produce și prin intermediari interni: persoanele și grupurile care au stat sau statut în strainătate (soldați, marinari, mercenari și armate străine, coloniști, tehnicieni, comercianți, diplomați, profesori și studenți aflați în alte țări etc.). Un împrumut se află în grade diferite de asimilare, aflat la limita dintre cuvintele indigene și neologisme, este împrumutul semantic, în care vorbitorul obișnuit vede de multe ori un fenomen de polisemie, o evoluție de sens regulată. Imediat dupa el, urmează calcul sau decalcul lingvistic, unde este vorba de împrumutarea așa-zisei „forme interne”, ceea ce presupune bilingvism avansat și rafinament lingvistic. Calcul este savant sau literar, când bilingvismul este limitat la clase culte, și popular, când se produce în limba comună. Calcul de sintagmă sau frazelologic este și el savant sau popular, în vreme ce calcul lexical de structură este caracteristic oamenilor instruiți. Cel mai des calchiate sunt cuvintele compuse, dar nu lipsesc nici calcurile de structură prin derivare cu ajutorul prefixelor, al sufixelor și simultan, al ambelor afixe. La baza alegerii între calc și împrumut stă „le désir d’éviter la forme étrangère par purisme ou, comme ce fu le cas notamment à l’époque romantique, par nationalisme”.

În limbile actuale există un număr impresionant de calculi lingvistice de toate categoriile și cu frecvență diferită de la o limbă la alta, în raport cu tipul de limbă, gradul de răspândire a bilingvismului, clasele sociale, caracterul mișcării naționale etc. În multe cazuri, este greu de stabilit, uneori chiar imposibil, limba în care s-a născut forma calchiată de celelalte limbi ce o posedă. În astfel de situații, prudența îndeamnă să nu se facă speculații asupra direcției calcului, ci să se juxtapună pentru comparație expresiile calchiate din diverse limbi de mare circulație, așa cum se procedează în DEX și DLR. În privința împrumuturilor lexicale, situația în legătură ci asimilarea este diferită, după natura lor: Imprumuturile propriu-zise sau naturalizarea se află pe o treaptă foarte înaltă, ele sunt perfect integrate lexicului limbii primitoare, larg întrebuințate și adaptate deprinderilor articulatorii, grafice și morfologice ale acesteia, pretându-se, asemenea cuvintelor indigene, la derivare, compunere și conversiune; peregrinismele sau xenismele se găsescpe treapta cea mai de jos a asimilarii, rămân la suprafața limbii și păstrează de multe ori forma lor străină, se subliniază cuvântul în cauză, se scrie cu caractere italice se încadrează între ghilimele sau se comentează atrăgându-se atenția asupra originii lor și asupra conținutului care este redat printr-o expresie analogă („cum se spune în franceză”). Între aceste două categorii nu există granițe precise, pătrunderea și folosirea lor depinzând de limite geografice și sociale, de stilurile limbii, de tradiție lingvistică etc.

Un exemplu în acest sens îl furnizează bogata terminologie sportivă englezească existentă în foarte multe limbi pentru sporturile moderne, în special fotbal, rugby, box, baschet, tenis, golf, hipism, atletism etc. Termenii sportivi, întrebuințați inițial numai în cercuri restrânse de sportivi și suporteri și apoi în presa sportivă, s-au răspândit treptat și în alte variante ale limbii, depășind statutul de simple xenisme. De observat în plus că mijloacele actuale de informație impun în general forma scrisă a împrumuturilor, în comparație cu epocile anterioare, când împrumutul era mai cu seamă auditiv sau oral. Împrumuturile, pentru a fi naturalizate, pierd unele din trăsăturile specifice limbii donatoare și capătă însușirile caracteristice limbii primitoare, conform sistemului sau ansamblului de sisteme ale acesteia, în cadrul procesului de adaptare. În sens larg se vorbește de adaptarea fonetică, morfologică, lexicală și semantică a neologismelor.

Adaptarea fonetică sau fonologică are în vedere încadrarea cunântului împrumutat în sistemul fonematic al limbii date, în sensul că vorbitorii, în special cei instruiți, încearcă să reproducă cât mai exact pronunțarea străină originară folosind fonemele puse la dispoziție de limba proprie, cu deprinderile ei articulatorii.

Adaptarea morfologică sau „acomodarea morfologică” se face progresiv și urmărește încadrarea împrumuturilor în sistemul limbii primitoare prin folosirea morfemelor flexionare nominale și verbale corespunzătoare. Categoriile gramaticale și mijloacele lor de expresie se stabilesc după conținutul și forma cuvântului respectiv, după intermediarii care concură la impunerea împrumutului, după tendințele epocii și după anumiți factori psihologici. Mai clară apare adaptarea morfologică la derivare: limbile transmițătoare pun la dispoziția limbii date materialul de derivare și alte procedee de formare a cuvintelor ce le sunt proprii; odată asimilate, împrumutirile se conformează regulilor de formare a cuvintelor caracteristice sistemului derivativ al acesteia.

Adaptarea lexicală nu poate fi discutată în termenii folosiți pentru adaptarea fonetică și morfologică, din cauză că lexicul, prin relațiile sale cu realitatea nelingvistică, este mai puțin structurat, mai neomogen. Cu toate acestea, se pot fixa unele linii și tendințe de dezvoltare ale lexicului unei anumite limbi în perioadele de aflux al împrumuturilor, cum ar fi pentru limba română: preferința pentru variantele etimologice oferite de limbile mai apropiate structural (franceza, italiana și latina literară); fixarea în limbă a acelor elemente latino-romanice care răspund într-o mare măsură necesităților de modernizare, resimțite încă din veacul al XVII-lea, adică a termenilor tehnico-științifici, în special a cuvintelor internaționale; constituirea împrumuturilor în serii lexicale, după domenii de activitate etc.

Adaptatea semantică a împrumuturilor are loc în condițiile adaptării lexicale în general. Împrumutul suferă uneori schimbări de sens față de limba donatoare, întrucât se eliberează parțial de valorile asociative (polisemantice) pe parcursul istoriei sale și își reduce numărul semnificațiilor, de multe ori până la una singură (monosemantism). În procesul de adaptare nu trebuie ignorat rolul calcului lingvistic, care este un împrumut indirect, deghizat.

Adaptarea neologismelor conferă prestigiu științific, se pierde legătura etimologică și se unifică lexicul diverselor limbi.

1.5.Identificarea împrumuturilor

Criteriile de identificare a împrumuturilor sunt: criteriul istorico-filologic, care consistă în studierea istoriei cuvântului în momentele când este atestat sau în considerarea istoriei obiectului desemnat de acesta, și criteriul formal, care constă în urmărirea și explicarea inovațiilor fonetice și morfologice petrecute în tradiția ce leagă cuvintele din cele două limbi în contact. Pentru identificarea împrumuturilor dintr-o limbă trebuie să fie puse la contribuție urmatoarele patru criterii de bază: istoric, fonetic, morfologic și semantic, care reprezintă o departajare mai netă a celor discutate mai sus.

Criteriul istoric are, așadar, în vedere istoria elementelor lingvistice împrumutate și când este posibil, a obiectelor desemnate de cuvinte, urmărindu-se diversele curente de civilizație din istorie și apelând la datele arheologice.

Criteriul fonetic, decisiv pentru identificare, pornește de la forma împrumuturilor și permite precizarea istoriei unui cuvânt, chiar și în cazurile când există documente, așa cum se întâmplă în limbile moderne (cf. Rom. parfum, coregrafie, monedă, contabil, fotbal, șofer etc.).

Criteriul morfologic, invocând structura morfologică a cuvintelor și statutul diferitelor afixe și elemente de compunere, ajută la identificarea sursei de împrumut sau a intermediarului prin care s-a efectuat împrumutul (cf. rom. omagiu, personaj, contribui, destitui, fatalmente etc.).

Criteriul semantic, complementar criteriului istoric, constă în apelarea la sens pentru a demonstra sursa unor împrumuturi care, din punct de vedere fonetic, sunt cuvinte cu etimologie multiplă (cf. rom. cantină).

Aceste criterii trebuie folosite conjugat și cu multă prudență pentru a determina cu precizie limbile donatoare și cele care au servit de intermediar și pentru a evita situațiile de „false-împrumuturi”. În ultima instanță este necesar, în spiritul cercetărilor moderne, să se facă biografia fiecărui cuvânt.

1.6.Reacții împotriva împrumuturilor

Cu toate că împrumutul se caracterizează prin universalitate, sunt limbi care, în procesul organic de îmbogățire a vocabularului, apelează mai rar la împrumuturi, preferând mijloacele interne de formare a cuvintelor: germana este mai puțin receptivă decât franceza, engleza decât albaneza, care nu posedă decât 8% cuvinte indigene. Gradul de receptivitate sau de rezistență la împrumuturi variază după condițiile economice, social-politice și culturale ale unor popoare, în tot cursul istoriei lor sau în anumite perioade, după structura limbilor și după posibilitățile mai largi sau mai restrânse de adaptare. Se poate constata, cum ilustrează româna, că, după perioadele de aflux neologic, urmează perioade de reflux, de „independență”, în care pioritatea în îmbogațirea vocabularului o au mijloacele interne. Există și limbi care, deși în principiu sunt favorabile împrumuturilor, manifestă în anumite perioade unele rețineri naționaliste. Este cazul limbii italiene care, în fața invaziei de englezisme, reacționează prin înlocuirea acestora, în perioada 1920-1940 (parțial și astăzi), cu echivalentele italiene: football – calcio, team – squadra, trainer – allenatore. Rezistența la împrumuturi are la bază purismul lingvistic, naționalismul cultural, și se produce în general în țările întârziate politic, economic, social și științific, aflate în faza de modernizare acută a vocabularului și în perioadele de introducere a unei mari cantități de împrumuturi care par a „înstraina” limba (să se vadă, pentru limba noastră confruntarea prelungită dintre „neaoșiști” și „moderniști” și intervențiile lui T. Maiorescu, Al.Graur și I. Iordan). Reacția împotriva împrumuturilor se manifestă în deverse feluri: recurgerea la un cuvânt indigen care primește sensul neologismului concurent (împrumut sau calc semantic), repunerea în circulație a unor arhaisme, în trebuințarea pe scară largă a calculilor lingvistici, autohtonizarea unor neologisme cu mijloacele tradiționale etc., ceea ce duce, în fond, la întârzierea procesului de adaptare și asimilare a împrumuturilor, în unele cazuri la eliminarea lor din limbă sau la rămânerea în stadiul de barbarisme ori peregrinisme neasimilate.

1.7.Împrumuturi din alte limbi:

Influenta slavă:

Cea mai puternică influență asupra limbii române a fost cea din limba slavă. Pătrunderea slavilor in Dacia și în sudul Dunării a produs mari schimbări pe aceste teritorii. Slavii bulgari, care au fost creștinați in secolul al IX-lea, au început să facă propagandă pentru creștinism și printre ceilalți slavi, să întemeieze mănăstiri și biserici și să traducă din limba greacă principalele cărți ale cultului creștin. Ei au ajuns și pe teritoriul Daciei, insă românii erau creștini de mai multă vreme. În felul acesta se explică de ce unele cuvinte de bază din terminologia religioasă sunt de origine latină (biserică, creștin, preot etc.).

Cuvinte provenite din limba slavă grupate in ordine alfabetică: apostol, arhiereu, babă, bivol, boier, bogat, bolnav, brazdă, buche, bucoavnă, calic, candelă, cazanie, călugăr, ceas, a citi, a clădi, clucer, cneaz, cocoș, cârlig, a croi, dar, a dărui, deal, denie, deacon, a doborî, drag, duh, duhovnic,episcope, evanghelie, gât, gheenă, gol, a (se) grăbi, a grăi, groază, grijă, grozav, hram, hrean, a iubi, icoana, ieftin, a izbi, izvor, lacom, lene, letopiseț, a lipi, liturghie, logofăt, a lovi, măndru, mitropolie, molivă, muncă, a munci, a năvăli, a nimeri, nisip, noroc, a obosi, obraz, octoih, odăjdii, ogor, a opri, pagubă, a părasi, pestriț, plug, a (se) pocăi, pogon, pomelnic, praf, pravilă, predoslovie, prieten, psalm, proroc, rai, rană, răspântie, a risipi, sărac, a săvârși, slab, slobod, slovă, sobor, spor, soroc, stareț, steag, stolnic, strană, știrb, țintă, a trăi, undiță, utrenie, vârstă, vecernie, vesel, vistiernic, vlădică, voievod, voinic, vorbă, vornic, vrăjmaș, vrednic, zapis, a zări, zdravăn, zid, a (se) zgârci, zvon etc.

Tot in origine slavă sunt și urmatoarele toponime: Bistrița, Breaza, Craiova, Ialomița, Lipova, Prahova, Predeal, Sibiu, Slănic, Snagov, Râmnic, Târgoviște, Vleașca, Zlatna.

Avem si o onomastică de origine slavă. Nume precum Bogdan, Dragomir, Mircea, Radu, Stan, Stoica, Vlaicu sunt slave.

Influența maghiară:

Datorită contactului cu maghiarii din Transilvania si a conviețuirii cu acestia până astăzi, limbile celor două popoare s-au influențat reciproc. Influențele limbii maghiare asupra limbii române au început încă din secolul al XI-lea după ce aceștia au pătruns pe teritoriul românesc. Cuvintele împrumutate din maghiară poi fi împărțite în două categorii: o categorie de cuvinte care sunt folosite doar în Transilvania și pot intra în categoria regionalismelor, iar o a doua categorie care sunt folosite pe întregul teritoriu dacoromân.

Din prima categorie fac parte cuvintele: alean, adălmaș sau aldămaș, bai, bolând, cătană, chefe, făgădău, gealău, ilău, imaș, ponosului sabău (folosit și ca ca nume propriu Sabău), sămădău. O parte din acestea sunt întâlnite și în operele literare, ale scriitorilor transilvăneni (personajul Lică Sămădău din Moara cu noroc de Ioan Slavici).

În a doua categorie putem include cuvinte precum: a alcătui, a bănui, belșug, beteag, a bizui, a bântui, a cheltui, a chibzui, chin, chip, chipeș, dijmă, a făgădui, fel, gazdă, gănd, gingaș, ham, heleșteu, a îngădui, hotar, labă, lacăt, lăcătuș, lăcaș, meșter, meșteșug, neam, oraș, pildă, raită, răvaș, sălaș, seamă, sicriu, a sudui, șoim, a tagădui, a tămădui, tobă, uiaș, vamă, vameș, viclean (care înseamnă lume, mulțime) folosit în expresia a da în vileag (a face cunoscut, a divulga), poate fi considerat literar.

Nici influența slavă, nici cea maghiară nu au schimbat caracteristicile profunde ale limbii române.

Influența turcă:

Influența turcească asupra limbii române s-a făcut simțită începând cu secolul XVI-lea când țara Românească și Moldova au devenit vasele Imperiului otoman. Limba română s-a imbogațit prin imprumutul de cuvinte, care aveau un caracter popular, dar și oficial, iar în domeniul formării cuvintelor prin derivarea cu sufixe. După războiul de independență și înlăturarea domniei fanariote, mulți termeni din domeniul administrației, militar si politic au ieșit din uz și chiar au dispărut. Dintre aceștia pot fi menționați termenii: Aba, agă, buiurdismă, caimacam,geremea, hochim, pașă etc. Alți termini au devenit populari și aparțin unor domenii diferite: acadea, baklava, cafea, cașcaval, cataif, chebab, chiftea, ciorbă, ciubuc, ciulama, ghiveci, halva, iahnie, iaurt, magiun, mezel, musaca, peltea, pilaf, rahat, sarma, susan, șerbet, din domeniul alimentar; din alte domenii: balama, basma, belea, cazma, cercevea, cherestea, chef, chior, chirie, ciomag, cișmea, cântar, dambla, dușman, dușumea, ghiulea, haimana, hal, macara, mahala, moft, murdar, para (cu accentual pe ultimul a), pătlăgea, saftea, soi, șandrama, tarla, tejghea, zarzavaturi, zor.

Influența greacă:

Asupra vocabularului limbii române s-a exercitat și o puternică influență grecească realizată în două etape.

Prima etapă, exercitată intre secolele al VII-lea și al XV-lea, în perioada bizantină, aduce termini religioși. Împrumuturile din greacă s-au facut prin intermediul slavilor care au adoptat creștinismul de rit bizantin. Venind în contact cu slavii, românii au introdus liturghia ca slujbă religioasă si de aici s-a ajuns la îmbogațirea vocabularului cu noi termini: acatist, arhiepiscop, arhiereu, arhimandrit, catapeteasmă, ctitor, egumen, evanghelie, fariseu, icoană, ieromonah, iconostas, idol, liturghie, mănăstire, mătanie, mitră, mitropolie, osana, paraclis, patrafir, patriarh, protopop, psalm, psaltire, satană, smirnă etc.

A doua etapa, etapa neoreacă, corespunde perioadei fanariote. Elementele neogrecesti au pătruns în limbă ca urmare a răspândirii culturii grecesti. Împrumuturile neogrecești se pot recunoaște după sufixul –icos în cuvinte precum: economicos, nevricos (în schita Bubico de I.L. Caragiale apare termenul –“…eu sunt nevricos, cucoană.”), politicos, plicticos, simandicos, tacticos etc. sau sufixul –isi în cuvintele aerisi, agonisi, chivernisi, a molipsi, a plictisi, a (se) sinchisi, a (se) zaharisi etc. Elementele de origine neogreacă pot fi clasificate în funcție de domeniul în care s-au folosit, de caracterul lor cult (caligrafie, epitrop, partidă, plastograf, rigă, tipografie) sau popular și familiar (aghiuță, cărămidă, a se fandosi, ifos, a lipsi, lefter, a pedepsi, prosop, sardea, sindrofie, taifas, tipsie). Cele mai multe dintre cuvintele neogrecești au dispărut definitiv din limbă.

Influențe moderne:

Limba română actuală deține un număr impresionant de termini proveniți din limbile moderne engleză, franceză, germană, italiană, rusă dar și din latina savantă. Fondul lexical neologic al limbii române este foarte bogat si variat, dispunând de peste 50.000 de neologisme cărora li se adaugă termenii tehnico-științifici de strictă specialitate.

Influența franceză:

Cele mai multe împrumuturi lexicale neologice din limba română sunt de origine franceză ca urmare a introducerii limbii franceze în școli, începând cu anul 1775, de către domnitorul Alexandru Ipsilanti, precum și de trimiterea la studii în afara granițelor a unor tineri români. Termenii militari, administrativi, economici, politici, sociali, juridici, filozofici, medicali și științifici sunt de origine franceză sau au etimologie multiplă.

Aceasta influență masivă de termini franțuzești a fost determinată de relațiile politice, economice și culturale pe care poporul le-a avut cu cel francez.

Împrumuturile din limba franceză pot fi lexicale si frazeologice.

Împrumuturile lexicale provin din diferite domenii de activitate.

Din domeniul medical avem numeroși termini precum: abces, abdomen, acne, adenom, adenopatie, adenocarcinom, alergologie, analgezic, anemie, anestezie, antihemoragic, arteră, arterită, broncoscopie, bronhopneumonie, claviculă, colicist, colică, colită, drog, electrocardiogramă, embolie, endocrin, entorsă, epifiză, farmacie, femur, fibrom, fiziopatologie, ganglion, gastrită, genă, hematite, hepatită, iliac, incurabil, lipom, lob, malformatie, mastită, mastoidă, medicație, melenă, necroză, neuroastenie, neurochirurgie, neurofiziologie, nevralgie, obez, occipital, paliativ, pancreas, pandemie, paralizie, pareză intestinală, radioscopie, radioterapie, scolioză, sindrom, stomatită, tahicardie, tegument, tiroidă, tranchilizant, transfuzie, ulcer, urticarie, urologie, vaccin, varice, varicelă, vertebră etc.

Din domeniul economic-social si politic provin termenii: bal, bacalaureat, buget, cartel, dans, director, diversiune, ecarisaj, electoral, eligibil, facultate, a înveseli, latifundiar, minister, a negocia, palpabil, paritate, parteneriat, a penaliza, petiție, președinte, premier, a redresa, a remania, salariu, sanctiune, senator, sesiune, societate, șomer, taxă, trezorie, unanim, voluntar, vot, xenofob etc.

Din domeniul științei și tehnicii: autocomandă, balistică, biochimie, cronometru, electrod, electrolit, electroliză, electromotor, enciclopedie, fermoar, fotocopie, gazoduct, șemineu, teflon, telecomandă, watt etc. , al vestimentației: flanelă, mantou, manșetă, manșon, salopetă, a tapa, tricotaj, urson, velur, vestă etc. Din domeniului alimentar: café-bar, ecler, fructieră, jeleu, marmeladă, napolitană, supieră, zaharină etc. Alți termeni: bibliografie, bleu, bleumarin, echipă, elev, fabulă, hotel, important, logopedie, mass-media, metodă, naiv, palpabil, parabolă, parataxă, pedagog, rebus, roman, savonieră, sentiment, sezon, similar, țintă, vacanță, vacarn, vampir etc. dovedesc contribuția limbii franceze la îmbogațirea și modernizarea vocabularului actual al limbii române.

Împrumuturile frazelologice s-au făcut fie direct, fie sunt calcuri sau imitații dupa modelele franțuzești corespunzătoare. Acestea aparțin limbajului tehnico-științific și professional. Exemple de unitați frazeologice împrumutate din limba franceză: apă de toaletă, artist liric, bal mascat, calcul renal, castel de apă, câmp de bătaie, cordon ombilical, critic literar, diabet zaharat, focar de infecție, a fi tare de ureche, ipoteză de lucru, a inchide gura cuiva, jurnal de bord, materie cenușie, monolog interior, rădăcină pătrată, a-și rupe gâtul, a rupe tăcerea, tonus muscular, a ține cont etc.

Influența italiană:

Influența italiană se face simțită începând cu secolele al XVII-lea si al XVIII-lea când se face contactul cultural cu poporul italian.

În limba română au pătruns termeni din domeniul muzical, care au un caracter internațional: adagio, allegro, allegretto, alto, andante, arie, arpegiu, baritone, chitară, crescendo, cvintet, duet, falset, flaut, flautist, forte, fortissimo, intermezzo, mandolină, operă (muzicală), partitură, piano, scherzo, solo, solfegiu, tenor, trio, vibrando, violă, vivace etc. Relativ recent au pătruns cuvinte din terminologia bancară: acont, agenție, bancă, bancher, balanță, bilanț, casă (de bani), casier, contabil, fisc, falit, gir, a gira, liră, mafie, scadentă, tratative, valută, virament etc. Din domeniul artelor: ancoră, balet, basorelief, capodoperă, colorit, frescă, iluminism, impresar, maiestos, medalion, penel, schiță, stagiu, stagiune etc. , din cea culinară: pizza, rizoto, spaghete; din domeniul medical: balsam, colorit, conațional, febră, (medic) curant, gambă, oncologie, reumatism, traumă, travaliu etc. din vestimentație: borsetă, geacă, helancă; din sentimente: emoționant, falsitate, gelos, grație, naturalețe, straniu, verosimil etc.

Influența germană

Influența germană s-a facut simțită în primul rând în Transilvania, datorită sașilor, dar si in Banat si Bucovina. Cele mai multe cuvinte aparțin terminologiei tehnico-științifice.

Exemple: abțibild, bliț, boiler, bomfaier, bormașină, disel, duză, electrocar, electromagnet, fasung, folie, foraiber, gater, glasvand, glaspapir, laborant, laborator, leitmotiv, liță, mangan, matriță, panel, patent, plombă, șaibă, ștecher, șpan, șamotă, șurub, tehnoredacție, tonomat, trambulină, țigaretă, valț, ventil etc.

Din limba germană provin cuvinte si din alte domenii. Exemple: autoreferat, avocatură, bambus, banc, bilet, cocos, compas, crenvurșt, doctorant, dresură, duplicat, echilibristică, firmă, geopolitică, gladiolă, haltă, iceberg, ierbar, iezuit, import, jurnalistică, lied, oază, octet, rechizite, referent, registratură, repetent, rucsac, a sista, șnițel, tact, unicat, vatelină etc.

Influența latinei savante:

Limba latină a fost prima care a influențat vocabularul românesc. Începuturile latinizării limbii române se face înca din secolul al XVII-lea prin activitatea, cronicarilor, apoi a corifeilor “Școlii ardelene” și a reprezentanților “curentului latinist”.

Exemple de termini împrumutați din limba latina ce aparțin unor domenii diferite: a abrevia, accent, acvilă, ad-hoc, a adjudeca, ad literam, alibi, atrium, auroră, autumnal, balenă, bestie, comparație, a compune, comunitate, dual, dubios, ecvestru, fals, fast, fecund, fluviu, germen, glob, himeră, humerus, impar, impozit, imun, inferior, istorie, malign, medicină, a nega, nobil, nud, odă, ovar, pacient, patrimoniu, ratiune, religie, reverență, sanctitate, sanctuar, stat, teritoriu, umilo, uter, uz, virgin, virtute etc.

Influența limbii engleze

Influența limbii engleze s-a făcut simțită în ultimile decenii (dupa 1989), când limba română a inceput sa împrumute o serie de neologisme englezesti, însă termenii englezești apar încă din secolul al XIX-lea prin mijlocirea limbii franceze. Unii termini ne-au venit prin mijlocire germană, boiler, cocs, iar la mijlocul secolului al XX-lea aceeași influență s-a manifestat și prin intermediului limbii ruse, care a furnizat limbii române unii termini tehnici de origine anglo-americană: bulldozer, motoplug, radiolocație, screpter etc. , prin urmare trebuie admisă o terminologie multiplă, adică anglo-rusească, anglo-germană si anglo-franceză.

Faptul că unele anglicisme au pătruns în limba română prin intermediul limbii franceze o dovedește sensul lor, care coincide cu al etimoanelor, franțuzești imediate, nu cu al celor englezești, din care provin numai in ultimă analiză. În acasată situație sunt cuvintele dancing, parking, picup, smooching, spicher.

Numărului mare de termini neologici englezești și insuficiența lor asimilare a dus la numeroase abateri de la normele ortografice si ortoepice. Scrierea neologismelor de origine engleză se face astfel:

Unii termenii neologici sunt reproduși fonetic acest lucru înseamnă că ei se scriu așa cum se pronunță: aut (out), blugi (blue-jeans), brand (brend), gem (jam), gol (goal), golghetăr (goalgetter), henț (hands), hochei (hokei), hipism (hippism), jaz (jazz), lider (leader), meci (match), miting (meeting), ofsaid (off-side), pocher (pocker), schi (ski), taim aut (time out).

Neologisme care se ortografiează și se pronunță ca in limba engleză: baby-sitter, bowling (bauling), brandy,: bridge (brigi”), cocktail, cow-boy, cross, fan, job, hit, hobby, management, marketing, mixer, office, puzzle (pazăl), single, show, smartphone, starter, surfing, thriller, team (tim), top, western, week-end, walkman etc.

Nelologisme care cunosc o formă hibridă, cu pronuntare straină, combinată cu o scriere în mare parte fonetică: dancing (dancing), Newton (niuton).

O problemă permanentă pe care o pune adaptarea neologismelor împrumutate este aceea a scrierii consoanelor duble existente în limba din care a fost împrumutat cuvântul. Potrivit pronunțării, se vor scrie fără consoană dublă cuvintele: fotbal (football), handbal (handball), stres (stress).

Ca urmare a influentei germane, grupurile st și sp se rostesc șt și șp. Astefel, auzim: ștart, ștand, șpicher, șpray în loc de start, stand, spicher, spary, pentru că cei care pronunță greșit nu cunosc etimologia acestor neologisme.

Termenii împrumutați din limba engleză aparțin deferitelor domenii de activitate.

Terminologia tehnică: airbag (auto), computer, consulting, copyright, display, feribot, hard=hardware (IT), laser, a scana, scanner, screening, site, slide, soft (IT), stick, walkman.

Terminologia comunicațională și presă: audiență (audience), banner, best-seller, brand, cameraman, clip, disk-jockey (DJ), hit, hot line, I-pad, I-phone, link, mass-media, media, news, panel, play-back, rating, science-fiction, show, smartphone, speaker, sponsor, spot, staff, star, story, talk-show, workshop etc.

Terminologia economic, financiară, comercială, profesională și învățământ; sales, baby-sitter, banking și electronic banking, barman, best-seller, body-guard, boss, broker, business, campus, cash, casting, cheeseburger, curriculum, dealer, dispercer, drive-in, (magazine) dutyfree, educațional (educational), feedback, grant, grill, hamburger, hot-dog, hold-up, item, interviu, jack-pot, jam, job, juice, leader, living (living-room), lobby, Mall, management, market, marketing, master (cu derivatele masterat, masterand), Miss, non-profit, office, outlet, part-time, pedigree, promoție (promotion), rating, sandwich, shop, shopping, show-room, snacks, steak, stewardesă, stripper, supermarket, toast (pâine), text-book, training, vocațional (vocational), voucher, whisky etc.

Terminologia sportivă: adidas, ball (bol), corner (cornăl), dopping (doping), dribbling, fair-play, footbal (fotbal), goalkeeper, golf, handball (handball), hands (henț), hokei (hochei), K.O. (conocaut), off-side (ofsaid), out (aut), penalty (penalti), playoff (pleiof), pole-position, polo, rafting (rafting), skate (scheit), skateboard (scheitbord), ski (schi), snowboard (snăubord), tennis (tenis), time-aut (taim aut), voleybool (volei) etc.

Terminologia medicală, cosmetică și modă: body, bodypainting, computer tomograf (CT), desing, doctor, dressing, fasion, gentleman, hair-stilist, look, make-up stilist, modeling, MRN (rezonanță magnetică), pacemaker, roll on, șort (short=pantaloni scurți), top etc.

Mai nou, termeni englezești au fost folosiți pentru denumirea unor firme si magazine. De exemplu: Stanleybet (pariuri sportive: bet=pariu), Second Hand (magazin cu haine vechi, de mâna a doua sau din import: second=a doua, al doilea, hand=mâna), Car Wash (spălătorie auto: car=mașină, wash=spăla), Shopping Centre (centru comercial, de vânzări: shop=magazin, shopping=cumpărături, centre=centru).

1.8.Împrumuturi latino-romanice in limba română contemporană-modernizare și reromanizare

Introducerea elementelor de origine latino-romanică, în special franceze, este atât de important pentru limba română, încât marchează, în procesul de periodicizare, trecerea de la româna veche la româna modernă și are ca urmare o prefacere profundă a lexicului românesc, de amploarea împrumuturilor de origine slavă. În ultimele două secole, vocabularul limbii române a cunoscut schimbari, in sensul îmbunătațirii sale cu numeroase împrumuturi neologice, care determină “reromanizarea”. Principala problemă care s-a impus atunci si în continuare era dacă sursa trebuia sa fie limba latina literară sau limbile romanice, nu dacă este necesar să se recurgă la imprumuturi, dupa cum scria Heliade in “Gramatica…” sa “noi nu imprumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră mostenire si de la surorile noaste ce ni se cuvine” .

Capitolul 2. Neologismele limbii române

2.1.Neologisemele limbii române. Etimologia multiplă

Prin neologism (gr. Neos=nou și logos=vorbă, cunânt) se înțelegeun cuvânt împrumutat de curând din altă limbă sau creat recent prin mijloace proprii. Având în vedere, deocamdată, numai prima parte a definiției, se consideră că neologisme împrumuturile pătrunse în limba română în secolul al XIX-lea și al XX-lea, cele mai multe fiind termeni științifici și tehnici sau termeni internaționali, cum i-a numit acad. Al. Graur, deoarece sunt folosiți în aproape toate limbile moderne și ne-au venit din mai multe limbi europene simultan sau succesiv. Având în vedere și partea a doua a definiție, sunt considerate neologisme și formațiile realizate prin mijloace interne, mai ales calculile derivative de structură cu prefixe și sufixe neologice atașate la teme mai vechi sau invers, ca în exemple de tipul: apoetic (a+poetic), nefavorabil (ne+favorabil), gândirism (gândi+ism), muntenism (muntean+ism) etc.

Prima problemă care trebuie discutată în legătură cu neologismele este așa-zisa etimologie multiplă, rezultată din posibilitatea împrumutării unor neologisme prin mai multe filiere, din mai multe limbi de cultură, și reflectă în existența unor variante lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată până la urmă de limba literară: coregrafie <fr. chorégraphie, față de coregrafie <it. coregrafia; moneda < fr. monéda, față de monetă <it. moneta, <lat. moneta; ciocolată <it. cioccolata, fată de șocolată după <fr. chocolat, șocoladă <ger. chokolade. Mulți dintre acești termeni, care pornesc de la același etimon și se pătrunseră în română într-o perioadă anterioară din limbile neogreacă, rusă sau germană, păstrând unele trăsături din aspectul lor fonetic originar, își stabilesc definitiv forma în limba literară, în special pe baza limbii franceze (coregrafie), și uneori pe baza limbii italiene sau latine (ciocolată).

Tot așa stau lucrurile și cu cuvintele care cunosc variante diferite prin accent astăzi (profesór-profesor, lózincă-lozincă, ántic-antic, fenomén-fenomen, epócă-épocă etc. ), în general fiind preferate cele accentuate ca în limba franceză.

Uneori trebuie să avem în vedere principiul etimologiei multiple și atunci când cuvântul împrumutat nu cunoaște variante lexicale etimologice, cum este cazul cu termenul lampă, care poate proveni în limba română din neogreacă, germană, maghiară, rusă, italiană sau franceză. Sunt și situații mai complicate când cuvântul, după forma în care s-a fixat, provine dintr-o singură limbă, dar el si-a îmbogățit sensul sub influența cuvântului franceză corespunzător, mai viu în limbă: <lat. absolutus, cu sensul <fr. absolu; primar <lat. primarius, cu sensul <fr. primaire; spirit <lat. spiritus, <it. spirito, cu sensul <fr. espirit etc. În mai multe cazuri se pot stabili corespondențe fonetice sau etimologie sigură, nefiind nevoie să apeleze la etimologie multiplă, așa cum rezultă din următoarea clasificare a tipurilor de neologisme, care are în vedere bogăția de forme atestate în raport cu etimologul:

Neologisme cu o singură formă și cu etimologie unică precum: acetat, acuitate, acustică, ameliora, aerometru, agronom, alimenta, alpin, ambiant, amorf, anemic, apofiză etc. , provenite din limba franceză și intrate în general mai târziu, când normlele de adaptare a neologismelor erau deja fixate, nefiind atestate și alte forme (un sfert din terminologia neologistică romănească se află în această situație).

Neologisme cu o singură formă si etimologie multiplă precum: lampă, balsamic, calmant, boreal, botanică, caduc, calcaneu, caniculă, capsulă, carnivor, cavernă, absolut, primar, spirit, urban, sclav, familie, dedicat.

Neologisme cu mai multe forme și cu etimologie unică precum în unele dintre împrumuturile din franceză, limbă care, datorită ortografiei sale etimologice, a impus în română forme paralele după felul în care se scria sau se pronunța un cuvânt: cetimă-santimă, centimetru-santimetru, sentinelă-santinelă, locomotivă-locomotiv etc.

Neologisme cu mai multe forme și cu etimologie multiplă precum: agent-aghent, caractér-carácter-haracter-haractir, coregrafie-coregrafie, personaj-personagiu, arteră-artire-arterie), la care mai adăugăm: cifră-țifră, imperiu-imperie, culoare-color-culoare, circulație-țirculație-cerculație.

2.2. Adaptarea neologismelor la sistemele fonologic, morfologic și lexical al limbii române

Limba constituie un sistem în care elementele componente se leagă strâns unele de altele, se influențează reciproc și sunt coordonate între ele în vederea îndeplinirii funcției de comnunicare. Caracterul sistemului se referă nu numai la limba considerată în întregime, ci și la diversele compartimente care o compun. Fonetica în înțeles de fonologie, nu este o mulțime întâmplătoare de foneme, ci un sistem exact, foarte bine ordonat, care asimilează sau respinge tot ce înseamnă abatere. De asemenea, faptele de morfologie, datorită grupării cuvintelor flexibile în serii de declinări și conjugări cu ajutorul unui număr relativ mic de morfeme, intră în categorii precise, formele neregulate dispărând sub presiunea sistemului. În privința formării cuvintelor, există posibilitatea ca un număr limitat de prefixe și sufixe, atașate rădăcinilor și constituite într-un sistem de derivare propriu, să creeze sute și mii de derivate. Caracterul sistematic al limbii nu este străin nici de sintaxă și nici de vocabular, dar relațiile din aceste domenii sunt mai complexe, fiind compartimente mai puțin structurate și având sensuri și în realitatea nelingvistică.

Urmărind procesul de formare al limbii române și diversele influențe care s-au exercitat asupra ei, se constată cu ușurință că, la sfârșitul perioadei de formare, sistemele fonetic și morfologic sunt cele ale limbii contemporane, ele oferind puține exemple de modificări explicabile prin influențe străine, în timp ce în vocabularul și în formarea cuvintelor în limba română înregistrează destule influente din afară. Sintaxa se află într-o situație diferită, caracterul ei sistematic și structurat fiind mai puțin evident decât al morfologiei, datorită adoptării cu mai multă ușurință procedee străine, posibilității de a exprima aceeași valoare prin mai multe modalități și caracterului de universitate, categoriile sintactice nefiind totdeauna specifice unei singure limbi, ci mai multora, ca și categoriile logice. În urma transformărilor proprii, specifice, suferite de limba latină vorbită în Dacia și a celor provocate, într-o mai mică măsură, de influență slavă, limba română și-a creat un sistem fonetic și un sistem morfologic foarte bogat și variat care i-au permis să asimileze și să adapteze relativ ușor numeroase cuvinte primite din alte limbi, chiar când acestea prezentau tipuri diferite. Procesul de adaptare nu a fost deloc simplu, multe cuvinte au cunoscut mai multe variante și numai după trecerea unui anumit timp s-a produs treptat acceptarea împrumuturilor de către grupuri de vorbitori din ce în ce mai numeroase, până când s-a ajuns la forma actuală din limba literară și folosirea lor a devenit generală.

Adaptarea fonetică

Aspectul fonetic al neologismelor din limba română literară a secolului XIX-lea sunt variantele fonetice, de natură etimologică, care apar în diversele stiluri literare, aflate în procesul de constituire a terminologiei proprii, și în operele scriitorilor. Aceste variante, fluctuațiile, ezitările și dubletele înregistrate orientează asupra modului în care s-a impus cuvântul și permit să se identifice, uneori cu precizie, limba din care au fost primite elementele noi. Astefel, neologismele cu ț și ș, în loc de č și ǧ cum apar astăzi, provin din germană sau din rusă: ațid, canțelarie, ofițial, prințip, zoologhie etc. Formele care urmează trimit la limba rusă: armie, comisie, voluntir, revmatism etc. Altele indică proveniența lor franceză: amploiat, uvraj, sujet, monarșie; italiană: assolut, fiorituri, diametro, volgor, dichiarare, sau neogreacă: axon, orizon, sistimă etc. Fenomen frecvent întâlnit în manualele și cărțile de popularizare în genere în traduceri, cărora traducătorii le rămân tributari prin păstrarea aspectului fonetic sau grafic al limbii din care se efectuează traducerea. Sunt deci fapte curente în limba literară a secolului al XIX-lea variantele etimologice ale împrumuturilor, de obicei cuvintele internaționale, care păsrează parțial aspectul fonetic din limba din care provine. În majoritatea cazurilor au fost preferate variantele cu aspect fonetic apropiat de etimonurile din latina literară, franceză și italiană în dauna celor cu forme apropiate din limbile intermediare (germană, rusă și neogreacă). Mulți termeni de proveniență franceză au fost adaptați în limba română pe baza corespondențelor din latină și italiană, ele fiind deseori similare celor scrise (nu și vorbite) din limba franceză. Preferința pentru formele din latina literară se explică poate și prin satisfacerea sentimentului mult cultivat atunci că se apelează la limba „mamă”, dar în primul rând prin aceea că latina oferea modele mai variate și mai sigure de încadrare în sistem, în vreme ce franceza posedă finale ale cuvintelor și unele sunete greu de pronunțat în limba noastră, greutate amplificată de aspectele scris și vorbit atât de diferite ale limbii franceze. Nu toate neologismele s-au adaptat după această normă de principiu. Se înregistrează excepții, oscilații, dublete, caracteristice unor perioade sau altora, dar procedeul de scris înainte este aplicat din ce în ce mai consecvent. Sunt și neologisme care, se explică numai prin latină, ca în cazul cuvintelor: ambigen, biblie, cabalin, colocviu, tezaur, un etimon romanic fiind exclus, după cum în alte cazuri este evidentă sursa, italiană: acont, agenția, allegro, alto, calcio-vechio, contabil, solo. În unele situații se acceptă o dublă etimologie, apelându-se la limba latină pentru formă și la franceză pentru sens, ca limba cea mai vie în epocă: primar (lat. primarius, fr. maire), spirit (lat. spiritus, fr. esprit), virtuto (lat. virtus, fr. verto). Neologismele de origine franceză, dată fiind existența celor două coduri diferite (scris și oral), s-au impus în limba română pe cale scrisă, după regula generală de adaptare, dar se întâlnesc și câteva cuvinte unde a preluat pronunțarea: coșmar (fr. cauchemer), fular (fr. foulard).

Adaptarea morfologică

Încadrarea morfologică a neologismelor în limba română s-a făcut după normele de bază invocate în procesul de adaptare fonetică, adică s-a apelat în primul rând nu la variantele date de limbile care au servit ca intermediar, ci la cele intrate direct din latina literară, italiană și franceză, după aspectul lor grafic, la acestea din urmă „romanizate”, în conformitate cu ceea ce oferea fondul tradițional al limbii. Termenii latini sau romanici cu o structură morfologică similară celei din română erau adepți cu multă ușurință. Oscilațiile care se întâlnesc în limba literară a secolului al XIX-lea și unele dublete din limba actuală arată că au existat unele dificultăți de adaptare morfologică, atât în fexiunea nominală, cât și în flexiunea verbală (neologismele erau mai ales substantive, adjective și verbe), multe greutăți fiind provocate de aspectul fonetic al împrumuturilor. În privința flexiunii nominale, rețin atenția câteva fapte legate de declinarea și genul substantivelor. Neologismele sunt terminații neobișnuite în limba română, cum sunt substantivele de origine franceză terminate în –ó și-au modificat aspectul pentru a putea fi încadrate în una din declinările românești. Ele au dezvoltat la finală un u semivocalic și au intrat în categoria substantivelor de declinarea a II-a. Alte neologisme terminate în –o s-au impus, atunci când erau nearticulate, în forme fără o accentuat, care s-ar fi putut dezvolta în –ou, creându-se astefel o terminație nouă pentru substantivele neutre de declinarea a II-a: fr. radió, zeró, rom. rádio, zero. Aceste forme rare devin dificile atunci când li se adaugă articolul sau desintențele de plural. În vorbirea curentă se spune radiul, zerul, zeruri, iar oamenii instruiți ezită, de cele mai multe ori tratându-le în fexiune ca și cum ar fi terminate în ó (accentuat) radióuri-radióul, formă care s-a impus ca literare, deși limba română se caracterizează peintr-un accent liber permanent în lexiunea nominală. Unele substantive de origine franceză cu finală vocalică capătă finală atunci când sunt masculine sau neutre. Surprinde mai întâi faptul că multe dintre substantivele stabilite ulterior în limba literară cu forme de feminin apar în secolul al XIX-lea cu forme de neutru, cu plurarul în –uri: argil, locomativ. Această stare de lucruri se datorează atât genului, cât și aspectelor fonetice diferite pe care le au cuvintele respective în limba sau în limbile prin intermediul cărora au venit, fiind, prin urmare și o consecință a ezitărilor în privința adaptării lor fonetice.

Flexiunea verbală ridică mai puține probleme de adaptare a neologismelor, cele mai importante privind încadrarea lor în conjugări și întrebuințarea sufixelor verbale. Verbele neologice din limba română contemporană sunt în majoritate de conjugarea I, ca și cele din franceză, de unde au fost împrumutate, corectate formal după formele latine corecpunzătoare și avându-se în vedere tradiția românească în gruparea verbelor pe conjugări. Din flexiunea verbală sunt de reținut și numeroasele oscilații ce se constată în întrebuințarea formelor cu și fără sufixele verbale –ez și –esc la unele persoane ale prezentului, indicativului și conjunctivului: știm, să se indigne, dar și circulează, ordonează, constatează etc., fixate astăzi cu formele sufixale cunoscute ca literare.

2.3. Condițiile pătrunderii neologismelor in limba română

Elementele neologice romanice au pătruns în contextul schimbărilor înregistrate în societatea românească începând de la secolul al XVIII-lea pe plan economic, politic și cultural ai amplului proces de modernizare petrecut in toate domeniile vieții, proces care, în ansamblu, se desfășura tot atunci în multe țări din Europa aflate in același stadiu de dezvoltare.

Primele cuvinte de origine latină savantă pătrunse în limba română ca neologisme apar mai întai, izolat, la cronicarii noștrii moldoveni, prin cunoasterea directă a limbii latine prin intermediul popoarelor slave, în secolul al XVII-lea si al XVIII-lea si prin activitatea cărurarilor Dimitrie Cantemir și Stolnicul Constantin Cantacuzino, dar ele nu pot determina o orientare semnificativă, decât mult mai târziu când jumătate din cuvintele care alcătuiesc vocabularul limbii romane literare contemporane sunt neologisme latino-romanice și pătrund în cursul secolului trecut, cu deosebire între anii 1780-1860 din surse foarte diferite pe baza contribuției mai multor limbi: latina savant, neo-greaca, germana, italiana rusa si în special franceza.

De la 1830 limba franceză devine, cum se va vedea mai departe, izvorul principal de împrumut al limbii române literare, dar influența, germană, latină, italiană, mai puțin rusa și neogreaca, continuă să se exercite intr-o parte sau alta a teritoriului de limbă romnească.

In țara Romanească și Moldova, după ce se manifestă sporadic la Ienăchiță Văcărescu, Gheorghe Asachi, si altii, cunoaște o scurtă epoca de înflorire prin Heliade și colaboratorii săi între anii 1840-1860 (“hoteluiri”, angel, baciu, “sărut” bellă, campană, “clopot”, connubiu “căsătorie”, fachin “hamal”, selbă, “pădure”, stantă “cameră”, la Heliade; botegă, primadonă, veturin, “vizitiu”, la Alecsandri), după care se reduce la câțiva termini din domeniul artelor, mai ales al muzicii (solo, piano, duet, andante, alto, allegro, adagio etc.) sau din domeniul finantelor (acont, agenție, cambie, casă, contabil, falit etc.) și al industriei forestiere intrate în Transilvania prin filiera austro-ungară.

Influența neogreacă, prezintă în tot cursul secolului al XVIII-lea, cedează celei franceze după 1830 și in cazuri de proviență neogreacă erau folosite adesea alături de corespondentele lor in franceză până in anul 1850, când sunt cu totul înlăturate de acestea din urmă (haractir-caracter, simbatie-simpatie, evghenie-noblețe, etc.).

Un însemnat număr de împrumuturi latino-romanice au intrat în română prin intermediul popoarelor slave, în special prin filiera rusă, datorită condițiilor favorabile create in prima jumătate a secolului al XIX-lea (rolul Rusiei după tratatul de la Adrianopole, 1829, și epoca Regulamentului Organic). In urma influenței grecești s-a îmbunătățit atât cu elemente de origine rusă propriu-zisă mai ales termenii din domeniul administrației și al organizării armatei (armie “armată”, cionovic “functionar” delă “dosar”, polcovnic, “colonel”, pricăzanie, “ordine”, sprafcă, “anchetă”, zapiscă, “notă,adeverință”, etc.). cât și cu neologisme internaționale pătrunse în limba rusă încă din timpul lui Petru Cel Mare.

Cei mai mulți termini francezi au pătruns pe cale ocolită și anume prin limbile slave, în special prin rusă, în condițiile arătate, si, mai ales, direct din franceză, pe cale culturală. Așadar, nu este vorba de vecinătate geografică, de contact direct între româna și franceză, cum s-a intâmplat, intr-o măsură mai mare sau mai mică, cu toate celelalte limbi care au influențat limba română înainte de secolul al XIX-lea, ci de o altă cale, indirectă, la distanță, determinată de necesitățile adânc simțite ale epocii de a găsi și adopta o nouă terminologie de origine franceză in administrație, legislație, conducere politică și economic, știință, teatru, presă, învățământ etc. , adică în toate sectoarele de activitate ale vieții moderne, organizate de burghezia românească după modelele oferite de Franța. Datorită caracterului său terminologia franceză nu pătrunde de la început în limba comnună și rămâne o perioadă la începutul limbii literare, în curs de stabilizare, la nivelul anumitor stiluri ale acesteia, pentru a nu discuta aici de tendința cunoscută a celor îmbogați, mai ales după revoluția de la 1848, de a folosii cuvinte și expersii franceze ca elemente de jargon, așa cum au procedat și în epoca trecută cu o bună parte din elementele turcești și neogrecești.

Cuvintele de origine franceză își consolidează treptat poziția în lexicul limbii române modern, ajungând la proportiile actuale grație următorilor factori, care trebuie mereu avuți în vedere: prestigiul Franței ca stat modern temeinic organizat, model pentru toate țările din Europa, și al limbii franceze, limbă cu circulație internațională, folosită în relatiile diplomatice și purtătoare a unei înalte culture si civilizații; cunoașterea ei ca obiect de studio în școala secundară românească; pătrundea treptată a elementelor de origine franceză în toate stilurile limbii literare, inclusive în stilurile literaturii beletristice, ceea ce favorizează răspândirea și impunerea lor în limba comună; satisfacerea sentimentului de înrudire dintre română și limbile latino-romanice, reflectată pe plan lingvistic în relativa ușurință cu care puteau fi adaptate și asimilate elemente din limba mamă sau din limbile surori; asemănarea dinte cuvintele franceze și cele italiene sau latine literare, ca formă și ca sens, cu consecința impunerii împrumutului francez, în general mai viu în limba română; susținerea, din punct de vedere etimologic, a termenilor francezi prin cuvinte corespunzătoare din alte limbi neromanice (germană, rusă, greacă, maghiară), în care, cum s-a spus, îsi exercitaseră influența lor asupra limbii române, chiar intr-o perioadă anterioară influenței franceze propriu-zise.

Capitolul 3. Calcul lingvistic

3.1.Definiția calcului lingvistic

Calcul este un termen de proveniență romanică (fr. calque, it. calco) și a fost inițial în domeniul artelor grafice cu sensul „reproducere a unei schițe sau desen” cu ajutorul unei hârtii speciale, „coala de calc”, ulterior sensul lărgindu-se ajungând la „copiere, imitare, reproducere”. În terminologia lingvistică, prin calc (numit înainte și decalc) se întelege transpunerea pe teren propriu a unui model străin la care se preia forma conținutului într-o manieră nouă, necunoscută limbii receptoare. El este în realitate un împrumut indirect, deghizat sau mascat. Prin calc, o unitate lingvistică indigenă dobândește un înteles nou, sub influența termenului corespunzător din altă limbă, sau copiază, imită modul de organizare internă (structura) unitații corespunzătoare dintr-o limbă străină (rom. rădăcină cu sensul principal de „parte a unei plante superioare” are același sens cu fr. racine, dar și sensuri noi dezvoltate, în terminologia științifică, după cuvântu francez: rădăcină pătrată < racine carrée, rădăcină a unui cuvânt < racine d’un mot; derivatul rom presimțământ este calchiat, prin identificarea prefixului, rădăcinii și sufixului fr. pressentiment și redarea lor cu elemente formative din română; compusul rom. viitorologie este analizabil în cuvintele viitor și logie creat dupa fr. futurologie, engl. Futurology, germ. Futurologie, prima parte renându-se prin corespondentul românesc; sintagma rom. a lua cuvântul reproduce, apelând la termeni autohtoni, fr. prendre la parole). Calculul se întrepătrunde cu împrumutul și cu creația internă, se conexează și se intercondiționează, presupunând cunoașterea intimă a sistemelor interne din cele două limbi ce se interferează. La început are loc împrumutul, adică transferul glorbal, atât al conținutului, cât și al formei alogene, el este neanalizabil, opac pe când calcul este un împrumut decompozabil, analizabil, mai rafinat și mai nuanțat, organizat într-un anume fel și redate în limba receptoare după structura din limba donatoare. Cu alte cuvinte, calcul este procedeul lingvistic prin care se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte preexistente în limbă (calc gramatical), se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice (calc gramatica), se copiază sau se traduc literal („cuvânt cu cuvânt, literă cu literă”) unitați frazeologice dintr-o limbă străină (calc frazeologic). Pe scurt calculul este copierea, redarea sau transpunerea pe părți (sensuri, morfeme, cuvinte) a unor structuri străine, folosindu-se de elemente autohtone corespunzătoare pe bază de paralelis semantic, structural și frazeologic. Vocabularul este compartimentul limbii cel mai cuprinzător, cel mai strâns legat de societate, el fiind într-o continuă prefacere. Din tot felul de cauze sociale și lingvistice, lexicul românesc, construit în perioada de formare a limbii române, s-a modificat prin pierderea unor cuvinte sau prin primirea altora, ca rezultat al influențelor exercitate de alte limbi, prin schimbarea sensului cuvintelor deja existente, trăsătura fundamentală rămânând însă îmbogățirea lui continuă. Tocmai datorită relațiilor sale cu realitatea nelingvistică, vocabularul este mai puțin structurat, mai neomogen, din care cauză este greu să se vorbească de adaptarea lexicală a neologismelor la sistemul lexicalal limbii române, în sensul în care s-a tratat adaptarea fonetică și morfologică. Natural, s-ar putea fixa unele linii și tendințele de dezvoltare caracteristice lexicului limbii românde în perioada de pătrundere a neologismelor: multe dintre numeroasele variante etimologice oferite de limbile care au furnizat împrumuturi în secolul al XIX-lea sunt provenite din limbile mai apropiate strucutral (franceza, italiana și latina literară); cele mai multe șanse de fixare în limbă le au acele elemente latino-romanice care răspund într-o mai mare măsură necesităților de comunicare și modernizare, adică termenii științifici și tehnici, în special cuvintele internaționale; de multe neologismele se constituie în serii lexicale, după domenii de activitate (de exemplu cuvinte de origine italiană în terminologia muzicală și artistică ori în cea financiară): o dată asimilate, împrumuturile se conformează regulilor de formare a cuvintelor proprii limbii primitoare, în același timp limbile transmițătoare punând la dispoziție materialul de derivare și alte procedee de formare a cuvintelor ce le sunt proprii.

Calcul este un procedeu special de îmbogățire a vocabularului unei limbi, de creare a noi unitați lexicale, folosit alături de procedeul împrumururilor din alte limbi și de cel al mijloacelor interne (derivarea, compunerea și conversiunea părților de vorbire). El constituie un împrumut indirect sau sub influență termenului corespunzător din altă limbă sau copiază, imită forma internă a cuvântului străin cu mijloace proprii limbii române. Următorul exemplu ilustrează cele trei modalități prin care se realizează transferul valorilor semantice de la o limbă la alta (împrumut, traducere și calc): fr. collaborer, rom. colabora (împrumut) – a lucra împreună (traducere) și conlucra (calc). Aici interesează în mod deosebit calcul, unde sensul este exprimat prin cuvântul lucra, deja existent în limbă, și prin prefixul con-, sudate după modelul limbii franceze.

Așadar , „calcul reprezintă o transpunere pe teren propriu a unui model aloglot, de la care se preia, în mai mică sau mai mare măsură, forma conținutului. Astfel spus, ceea ce adoptă prin calc o limbă este decuparea din masa substanței a unor porțiuni de semnificație (în speță, a așa-numitelor plerene) într-o manieră necunoscută limbii receptoare. În ultimă instanță, calcul nu este altceva decât ceea ce în termeni comuni se numește împrumut semantic”. Calcul și împrumultul se întrepătrund intim, se conexează și se condiționează reciproc. La împrumut are loc transferul global atât al conținutului cât și al formei alogene, el nu este analizabil, este opac, în timp ce calcul este împrumut „decompozabil”, analizabil.

Dacă se urmărește contactul între două limbi una donatoare și alta receptoare, se constată cu ușurință că transferul dintr-o limbă în alta se realizează pe trei căi:

Prin împrumut, adică prin preluarea totală a unei unități lingvistice, deci atât a complexului sonor, cât și a sensului.

Prin calc, ceea ce înseamnă copierea sau imitarea modelului din limba donatoare, folosindu-se materialul de expresie propriu limbii primitoare.

Prin traducere, caz în care unitațile se transpun dintr-o limbă în alta, conținutul ori sensul lor redându-se independent de limba donatoare, neținându-se seama, ca în situațiile anterioare, nici de formă și nici de modelul oferit de aceasta.

3.2.Tipuri fundamentale de calc:

Calcul lexical este de două feluri: semantic și de structură

Calcul semantic constă în atribuirea de noi sensuri unui cuvânt deja existent în limba primitoare, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, cu condiția obligatorie că acel cuvânt să fie polisemantic și să aibă cel puțin un sens comun cu cel al limbii ce primește noul înțeles. Această caracteristică justifică și denumirea de calc prin extensie semantică sau extensional. Calcurile lexicale semantice constituie o sursă importantă de îmbogațire a lexicului prin polisemie și ele se produc în acele perioade intense de contact între două limbi, când cuvintele calchiate semantic se suprapun în româna modernă multe dintre calcurile semantice se explică prin contactul viu al românei cu franceza (adesea și cu alte limbi latino-romanice și chiar neromanice): după fr. feuille și germ. Blatt, cu sensurile „frunză” și „ziar”, rom. foaie „frunză” (din lat. folia) a ajuns să aibă și cel de-al doile sens; rom. nebun „bolnav mintal, necugetat” dezvoltă și sensuri noi: „bufon”, „piesă de șah” după fr. fou care poseda toate aceste sensuri neologice, ca rom. cerc (din lat. circus) care a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne sub influența fr. cercle, în matematică, biologie, sociologie etc. (vezi cerc literar – după cercle littéraire, cerc de prieteni – după cercle d’amis, cerc polar – după cercle polaire, cerc vicios – cercle vicieux, cercuri înalte – după cercles hauts, cercuri politice – după cercles politiques) la care se adaugă și alte noi sensuri create după rus. Krujok în sintagmele cerc de studiu, cerc studențesc, cerc de învățământ politic etc. în sfârșit, există cuvinte noi împrumutate din latina literară, limbile romanice, germană, engleză etc, îmbogațite cu sensuri noi prin calc după modelele corespunzătoare neologice reusești, franceze sau engleze, ca în urmatoarele exemple din domeniul terminologiei politice și ideologice: brigadă „unitate militară” (de tractoare, de bună servire, de lucru, artistică, de agitație etc.), birou „masă de scris, local” (de organizație de partid, executiv, politic etc.), trust „monopol de producție” (de petrol, de construcții, de desfacere etc.).

Calcul de structură constă în copierea sau împrumutarea formei conținutului, a așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin, derivat sau compus, prelându-se, o dată cu structura, și sensul modelelor copiate. Calcurile lexicale de structură sunt foarte numeroase și se pot clasifica în totale și parțiale. Calcurile totale se produc atunci când se împrumută forma internă a unui cuvânt străin, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută: rom. supraveghea – fr. surveiller, rom.dreptunghi – fr. rectangle, rom. suprafață – fr. surface, rom. înnăscut – fr. inné, rom. întrevedea – fr. entrevoir, rom. poporanism – rus. Narodnicestvo etc. Calcurile parțiale (cărora li se spune impropriu și semicalcuri) au loc când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – rădăcina sau un afix – este tradusă: rom. surveghea – fr. surveiller, rom. triunghi – fr. triangle, rom. consfinți – fr. consacrer, rom. surprinde – fr. surpredre, rom. sustrage – fr. soustraire, rom. pronume – pronomen, rom. deținut – fr. détenu, rom.prevedea, fr. prévoir etc.

Pornind de la posibilitatea calchierii rădăcinii și afixelor și de la cele două modalități fundamentale de creare a cuvintelor noi prin mijloace interne (derivarea și compunerea), calcurile lexicale de structură se clasifică: a) după rădăcină, b) derivate, c) compuse.

Calcurile lexicale după rădăcină, trecute cu vederea în diferitele clasificări propuse până acum, privesc echivalența sau redarea rădăcinilor din structura cuvintelor calchiate, proces mai evident în cazul când rădăcina nu este neologică, ci un cuvânt vechi în limba receptoare: decădeà <de+cădeà (după fr. déchoir), decurge <de+curge (după fr. découler), démers <de+mers (după fr. démarche).

Se înțelege că și în cazul cuvintelor compuse are loc procesul de calchiere a rădăcinii (rădăcinilor), după cum este vorba de un calc total sau parțial: apă-tare <apă+tare (după fr. eau-forte, it. acqua-forte), scurtcircuit <scurt+circuit (după fr. court-circuit)

Calcurile de structură derivate sunt foarte frecvente în raport cu cele de la cuvintele compuse și pot fi, după elementele calchiate, totale (simțământ <simți+suf. –ământ, după fr. sentiment) sau parțiale (compătimi <con+pătimi, după fr. compatir). În relație cu natura afixelor cu care se formează, ele sunt cu sufixe, cu prefixe și parasintetice.

Calcurile lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modelele franceze: frățietate – fraternité, întâietate – fr. primauté, vorbitor – fr. parloir etc.

Sunt și cazuri izolate în care, în locul sufixului – ție, corespondentul fr. – tion, a fost preferată forma de infinitv lung în – are cu aceiași valoare de abstract verbal (dentrificare – déntrification, depresurizare – dépressurisation, neexecutare – non – exécution).

Calcurile lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formatii neologice tot după modelele franceze: alăptà – fr. allaiter, compăreà – fr. comparaître, confrate – fr. confràre, concetățean – fr.concitoyen, delăsa – fr. délaisser, demers – fr. démarche, întreprinde(re) – fr. entreprendre, prestabili – fr. préétablir, prejudecată – fr. préjugé, preșcolar – fr. préscolaire.

Mai clar decât la sufixe, cum se vede din exemplele anterioare în limba noastră s-a creat un sistem cvasipermanent de corespondențe prefixale româno-franceze, unde adesea intră în concurență prefixe neologice și prefixe tradiționale. De pildă, rom. de-,reproduce fr. dégermer, degroșa – dégrossir, demultiplica – démultiplier, denegà – dénier, denumi – denommer, depărà – dénier, denumi – denommer, depărà – dépilare, depăși – dépasser, deplânge – déplorer), ca și des- (dez-) care în alte contexte derivative, reflectă același prefix francez dé- (descărnà – décharner, descentrà – décentrer, descifrà – déchiffrer, dezbate – débattre, dezgustà – dégouter, decizie – dedíre), deși în câteva cazuri, din motive de ordin fonetic și istoric.

Calcurile lexicale de structură derivate parasintetice se realizează, de asemenea, după modelele franceze, atât cu prefixe cât și cu sufixe: înlănțuí- fr. enchaîner, dezlănțui – fr.déchaîner, îngrășământ fr. – engraissement, învățământ – fr. enseignement, întrerupător – fr. intrrupteur, presimțământ – fr. pressentiment, deznodământ – fr. dénouement, consimțământ – fr. consentement, conlucrător și întrevorbitor după fr. collaborateur și interlocuteur, eliminate ulterior de împrumuturile colaborator și interlocutor.

Calcurile lexicale de structură la cuvintele compuse sunt realizate după modele slave, latino-romanice și germane și unele dintre ele formează dublete lexicale sinonimice, prezentându-se ca împrumuturi și calcuri, diferențiate semantic, stilistic și ca frecvență: blagoslovi-binecuvânta, bazaconie-fărădelege, Blagoveștenie-Bunavestire.

Compusele calchiate în secolele al XIX-leași al XX-lea urmează, de regulă, modelele franceze și păstrează topica elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bineveillance, lat. benevolentia, dreptunghi (după fr. rectangle), mărinimie (după fr. magnanimité, lat. magnanimitas), locțiitor (după fr. lieutenant, it. locotenente), apă-tare (după fr. eau-forte, it. acqua-forte) etc. Față de aceste calcuri parțiale, traducându-se numai unul dintre elementele modelului străin: patrulater (după fr. quadrilatére), patruped (după fr. quadrupéde), scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), decret-lege (după fr. décret-loi), celălalt fiind neologism intrat anterior în limba română. Există în română și compuse calchiate prin abrevieri, copiindu-se structura modelelor străine, fie din inițiale (rom. T.F.F. „Telegrafie fără fir”, după T.S.F. „Télégraphie sans fil”), fie din fragmente de cuvinte, de obicei silabe (rom. Gostat „Gospădărie de stat”, după rus. Sovhoz).

În concluzie, calcurile de structură sunt foarte frecvente în limba română, îndeosebi cele formate pe bază de derivare după modelele franceze. În textele din secolele al XVII-lea și al XIX-lea, apar numeroase calculi de structură în stilul științific aflat în plin proces de constituire. Este rezultatul atitudinii puriste a latiniștilor față de neologisme, îndreptățită datorită nivelului cultural scăzut, întrucât folosirea în exclusivitate a neologismelor ar fi provocat mari dificultăți în comunicare și ar fi dus la neasimilarea elementelor neologice. Recurgându-se la calculi, deci la traducerea parțială sau totală a elementelor din modele străine, se ușurează înțelegerea termenilor științifici și se pregătește terenul pentru impunerea neologismelor care au servit ca modele, realizându-se serii foarte largi de dublete sinonimice ca: ficătire – hepatită, fărămătură – fracție, arătare – demonstrație, mumesc – matern, propășire – progres, înrâurite – influență, neatârnare – independență, lucrarea pământului – agricultură, mâncător de carne – carnivor, curgere de sânge – hemoragie, feritoare de cădere – parașută, umblător în somn – somnambul, binescriință – ortografie, binelegință – ortoepie, departe vorbitor – telefon, stelământ – astronomie, cuvântelnic – dicționar, obraz – persoană, căderi – cazuri, glasnice și neglasnice – (vocale) sonore și surde etc.), în toate aceste cazuri impunându-se până la urmă neologismul, ceea ce a și contribuit la internaționalizarea terminologiei științifice românești. Sunt și cazuri când din această concurență a avut câștig de cauză forma calchiată sau românizată: adunare – adiție, împărțire – diviziune, deîmpărțit – divident, înmulțire – multiplicație, înmulțitor – multiplicator, triunghi – trianglu. Unele calcuri din prima perioadă a limbii române moderne și unele :românizări” nu numai că nu s-au impus, dar apar astăzi de-a dreptul bizare: vasfrângere pentru naufragiu; versiface pentru versifica; gâtlegău pentru cravată; nas-suflete pentru batistă; de perete frecătoriu pentru chibrit; mâneștergură pentru prosop, ștrengar; despățământ pentru departament.

Calcul gramatical este copierea sau împrumutarea dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Dat fiind caracterul închis al sistemului gramatical, se înțelege că acest calc este cu mult mai rar decât calcul lexical și că îmbracă fie aspectul morfologic, fie aspectul sintactic.

Calcul gramatical morfologic poate fi ilustrat, după unii lingviști, prin folosirea în română a procedeelor slave de formare și de numărate de la 11-19, de formare a zecilor și de adiționare a unitatilor la zeci, ca și prin crearea formelor reflexive la unele verbe românești tot după model slav: a se teme, a se gândi, a se jura, a se naște, a se râde, a se ruga etc. După modele franceze, gerunziul românesc și-a creat forme cu valoare adjectivală: crescând – crescândă, după croissant – croissante, suferind – suferindă, după souffrant – souffrante etc.

Calcul gramatical sintactic este cu mult mai frecvent decât cel morfologic și se referă la copierea unor construcții străine, de exemplu: a sliji cauzei păcii, a locui un apartament etc., la care se adaugă cum se poate observa în continuare, un număr foarte mare de calculi frazeologici, unde tiparul este în esență de natură sintactică.

Calcul frazeologic înseamnă copierea structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică, deci traducerea literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexe.

Calcurile frazeologice sunt fie totale, fie parțiale, și ele urmează de regulă modelele franceze: calea lactee (fr. la voie lactée), rău de mare (fr. mal de mer), lună de miere (fr. lune de miel), prezență de spirit (fr. présence d’esprit), a face escală (fr. faire escale), a lua cuvântul (fr. prendre la parole), a pune în lumină (fr. mettre en lumiĕre), a cădea de acord (fr. tomber d’accord), a ține cont (fr. tenir compte), a se ține la curent (fr. se tenir en courant), a face demersuri (fr. faire des démarches), a induce în eroare (fr. induire en erreur), a trece în revistă (fr. passer en revue), a se da în spectacol (fr. se donner en spectacle), în ceea ce privește (fr. en ce qui concerne), dat fiind că (fr. étant donné que) etc.

De observat că asemenea calculi au uneori în vedere și instrumentele de relație, unele dintre ele fiind locuțiuni prepoziționale și conjuncționale. În privința modelului, trebuie spus că o serie de calculi frazeologice din română trimit și la alte limbi, romanice sau neromanice, ca urmare a fenomenului de etimologie multiplă și în plan mai larg, a tendinței de internaționalizare a calului frazeologic (cf. it. mettre in luce, tener conto, mal di mare etc.).

Prin calc se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și petru termeni. Ele sunt combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unitați distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce stă la baza disocierii lor și transpunerii în altă limbă, prin traducere totală, ca în exemplele de mai sus, sau prin menținerea unui termen din expresie, deoarece aceste s-au fixasat anterior ca neologism în limba primitoare, ori capătă acest statut chiar în momentul calchierii: a face naveta (fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (fr. être dans une mauvaise passe) etc.

O descriere mai rafinată a calcului frazeologic ar pune în lumină, o dată în plus, natura relațiilor lingvistice dintre franceză și română, rolul imens pe care franceza, ca limbă donatoare, l-a avut în procesul de modernizare și internaționalizare a limbii române. Dacă prin statisticile efectuate se cunoaște procentajul ridicat al neologismelor pătrunse din franceză, dacă și calculile lexicale semantice și mai ales de structură sunt până la urmă măsurabile și reliefează convingător paralelismul structural dintre cele două limbi, studiul comparativ al frazeologismelor constitue o probă foarte importantă în favoarea modernizării sintaxei limbii, a exprimării în general, sub influența limbii franceze, care a oferit și oferă tipare și modele de o mare diversitate și complexitate, ceea ce a determinat o schimbare fără precedent în interiorul și în intimitatea relațiilor sintactice din limba română. În ciuda faptului că în ultimii ani s-au făcut progrese însemnate în studiul calcului frazeologic și că s-au publicat mai multe lucrări lexicografice consacrate frazeologismelor, problema aceasta nu este pe deplin rezolvată sau mai bine spus, este prezentată la nivelul observațiilor și al exemplificărilor.

Un alt grup de calculi frazeologice, de natură substantivală de data aceasta, se identifică în limbajul științific și publicistic. Ele au aspectul unor cuvinte compuse formate dintr-un substantiv și un determinant adjectival ori substantival și au la bază modelele fie din franceză, fie din italiană, fie din alte limbi, constituindu-se în calculi internaționale, din care cauză sunt citate fără trimitere la limba-model: adevărul adevărat, apă tare (dură, grea, oxigenată), ban de buzunar, boltă cerească, cal de bătaie, cap de acuzare, cap de rând, carte de căpătâi, cântecul lebedei, conspirație a tăcerii, cuțin cu două tăișuri, duș rece, foc de paie, fiu natural, inimă de aur, încălzire centrală, liniștea dinaintea furtunii, lovitură (mortală, de maestru, de stat), masă rotundă, mașină de război, materie cenușie, mărul lui Adam, mărul discordiei, ochi (de pisică, de vultur, magic), om (cu două fețe, cu greutate, de condei, de cuvânt, de inimă, de încredere, de litere, de lume, de paie, de spirit, de știință etc.), piatră (de încercare, filosofată, unghiulară), profesiune de credință, provocare la război, punct de plecare, război rece, rău de mare, regula de trei simplă, rufe murdare, salt mortal, țap ispășitor, tovarăș de viață, vulpe bătrână etc.

O clasă foarte bogată de calculi frazeologici identificate în dicționarele frazeologice este

acea a locuțiunilor și a expresiilor având ca nucleu un verb. Cele mai des folosite sunt verbele auxiliare a fi, a avea, după care urmează a face, a pune, a lua, a da.

Calculul lexico-frazeologic este un calc combinat: lexical, deoarece împrumută strucura unuia dintre elementele constituente ale unitații frazeologice și frazeologic, întrucât copiază structura unei unități frazeologice după modelul străin, prin traducere literară: rom. a face anticameră (după fr.faire antichambre, unde anticameră reprezintă un calc lexical parțial de structură derivat greșit cu prefixul anti- în loc de ante-).

Împrumuturile frazeologice din alte limbi sunt mult mai puține decât creațiile interne românești și aceasta pentru că vorbitorii noștri au preferat să calchieze frazeologismele străine (deci să le traducă parțial sau integral). În felul acesta a apărut, de plidă, expresia a face aluzie, care traduce fr. faire allusion și care este un sinonim frazeologic prea puțin sau chiar deloc expresiv în raport cu vechile și popularele expresii a bate șaua ca să priceapă iapa și a vorbi soacra ca să priceapă nora. Expresivitatea net superioară a frazeologismelor românești provine, în primul rând, de la structura lor foarte complexă formată dintr-o propoziție principală (bate șaua și vorbește soacra), la care se adaugă, de fiecare dată, o propoziție finală. În câteva cazuri, o sintagmă străină cu statut de unitate frazeologică a fost atât împrumutată, cât și tradusă ori calchiată, ajungându-se astfel la dublete sinonimice de felul lui: chewing gum – gumă de mestecat, lie detector – detector de minciuni sau planing familial și planificare familială (în care primul sinonim provine din fr. planning falilial, el însuși un refex, în această limbă, al engl. Family planning „planificare familială”. Destul de numeroase sunt și frazeologismele substantivale explicabile prin calc (cel mai adesea tot după model franțuzești), însă ele n-au dublat de prea multe ori expresii sau sintagme stabile existente deja în limbă.

Împrumuturile sunt împărțite astfel:

Calcuri lingvistice, adică prin împrumuturi care copiază forma lor internă: fr. sentiment, prévoir, se donner en spectacle – rom. simțământ, prevedea, a se da în spectacol.

Împrumuturi populare, datorită contactului limbii noastre cu alte limbi: crâng, vijelie, brazdă, vrabie, nene, poveste (slave), gând, oraș, talpă, vamă (maghiare), rachiu, ciorbă, pilaf, aba, cearșaf (turcești), lipsi, argat, traistă, arvună (grecești), cartof, halbă, turn (germane), caracter, tortură, necesitate, pavaj, sentiment, mașină (franceze).

Împrumuturi savante, termeni tehnici sau internaționali, pătrunși mai întâi numai în anumite stiluri ale limbii și apoi în alte variante: aerodrom, agregat, excavator etc.

Termenii tehnici și termenii internaționali

Termenii tehnici sunt cuvinte specifice limbajelor profesionale, diferite ca origine și ca sens, după profesiunea diverselor categorii de vorbitori, țin acest din urmă caz vorbindu-se, aporximativ cu același înțeles, și de termeni științifici. Ei s-au format pe căi diferite, apelându-se la mijloace interne ale limbii comnune (dezvoltarea unor sensuri noi, folosirea derivării și compunerii etc.). sau la împrumuturi, care constitue procedeul cel mai important.

O primă categorie de termeni tehnici împrumutați se referă la termenii meșteșugărești și ai industriei, în general mai vechi decât veacul al XIX-lea, proveniți foarte des din limbile popoarelor învecinate sau prin intermediul acestora, și cu circulație în afara locului de muncă, în vocabularul limbii comnune: baiț, balama, baoiandrung, braț, bucea, burghiu, ceapraf, ciocan, clapă. Din punct de vedere al originii, ei se deosebesc puțin de neologismele latino-romanice discutate mai înainte, fiindcă cei mai mulți ne-au venit din veacul al XIX-lea, când burghezia românească, creatoare a tehnicii și științei moderne, avea ca model și în această privință tot Franța. Acestora li se adaugă mai târziu, după instalarea dinastiei Hohenzollern și în urma marelui avânt pe care l-a cunoscut industria germană după războiul franco-prusian din 1870-1871, și împrumuturi din limba germană, de multe ori și acestea, la rândul lor, tot de origine latino-romanică, ceea ce are ca rezultat considerarea lor împreună din punct de vedere lingvistic.

Vocabularul limbii române contemporane este foarte bogat în termeni tehnici, bogăție care crește necontenit în condițiile actuale, așa cum dovedește bogata terminologie tehnică apărută în presa cotidiană și intrată în limba comună. Iată câteva exemple de acest fel: abataj, agregat, bujie, buldozer, carcasă, clemă, combina, combinat, excavator, freza, trust etc., în fond cuvinte cu etimologie multiplă, ca și cele mai multe neologisme discutate.

Termenii internaționali sunt cuvintele care se întâlnesc simultan în mai multe limbi moderne, aproape în toate limbile popoarelor civilizate de astăzi, ca urmare a relațiilor economice, sociale și culturale ale oamenilor. Exemple: act, aer, algebra, argument, artă, bacterie, banca, biologie, botanică, clasă, control, critica, cultura, democrație, doctor, dialectic, dictatura, dramă, energie, epidemie, electric, examen, explica, fizică, funcție, grad, geografie, geometrie, general, liber, linie, mecanic, motor, plan, propriu, punct, social etc.

Cuvintele internaționale se caracterizează, după cum rezultă din definiție, prin răspândirea lor în mai multe limbi, această condiție îndeplinind-o în primul rând neologismele latino-romanice cu etimologie multiplă, pătrunse prin diverse filiere, precum termenii științifici și tehnici aflați în această situație. Pentru a identifica un termen internațional, se recurge la o cercetare sincronică, orizontală, în mai multe limbi actuale, în timp ce neologismele se identifică printr-o cercetare diacronică a limbii care preia un cuvânt și a limbii din care provine (în cazul unei creații proprii se are în vedere o singură limbă). Termenii tehnici, identificați după profesia vorbitorilor, sunt termeni internaționali sau simple neologisme, pe baza criteriilor stabilite mai sus.

În privința vechimi, neologismele sunt cuvinte intrate recent în limbă, de obicei în ultimile două secole, în timp ce cuvintele internaționale au pătruns la o dată mai veche, lucru evident în franceză, italiană și germană, unde vârsta acestora este de 400-500 de ani, din care cauză este exclusă confuzia cu neologismele. Și limba posedă un fond de cuvinte internaționale, împrumutate din greacă sau latină, intrate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar ele nu au avut o circulație prea largă, stabilirea lor definitivă în limbă făcându-se abia în veacul al XIX: teatru, antidot, argument, armată, astronomie, comedie, metafizic. Deci, pentru română cuvintele internaționale sunt, de fapt neologisme internaționale. Cuvintele internaționale sunt, din punct de vedere al originilor, cuvinte formate de regulă pe baza limbilor clasice, greaca veche, italiana, purtătoarele unor bogate culturi în istoria civilizației, procedeul continuându-se prin tradiție și astăzi, creându-se astfel în mod artificial o mulțime de termeni pentru a denumi obiectele și noțiunile noi de cultură și civilizație antică. Din limba literaturii artistice, dar și din celelalte stiluri, neologismele au intrat în limba comună, câteodată și în variantele regionale, devenind bunuri ale limbii naționale, proces mai evident în ultimele decenii, când se accentuează presiunea limbii literare asupra celorlalte variante ale diasistemului. În vocabularul limbii române, în urma schimbărilor petrecute în societate, au intrat întotdeauna cuvinte noi, care l-au imbogățit și care l-au făcut mai apt de a exprima noile realități, dar ele pătrunseseră în special pe calea contactului direct, pe cale populară, spre deosebire de neologismele latino-romanice venite în genere pe cale culturală. Mai multe dintre acestea au pătruns în limbă, consolinând poziția cuvintelor latinești existente înlocuind vechile elemente ori instalându-se alături de ele și creând în limba literară numeroase serii de sinonime: amănunt-detaliu, jertfă-sacrificiu, belșug-abundență, dovadă-argument, noroc-șansă, prilej-ocazie, soartă-destin, zugrav-pictor, adânc-profund, credincios-fidel, sigur-cert, veșnic-etern, bănui-suspecta, dărâma-demola, începe-debuta, șovăi-ezita, pecete-ștampliă, deobște-în general, a sluji-a servi, a drege-a repara, privitor-spectator, a cere-a solicita, a povesti-a nara-a relata, a apăsa-a asupri-a oprima-a expoata, a gândi-a cugeta-a medita- a reflecta etc. sunt astfel mii de neologisme care si-au câștigat, într-o scută perioadă de timp, drept de cetățenie în limba română. Folosirea cuvântului tradițional sau a neologismului, devine în aceste situații o problemă de stil, în sensul că se folosește unul sau altul în funcție de auditoriu și de caracterul scrierii. Alături de neologisme de acest fel, au fost primite în ultimele două secole și cuvinte care nu răspundeau nici unei necesităti reale, introducându-se în limbă, potrivit unei mentalități tipic cosmopolite și cuvinte aduse de modă, luate direct din cărți și publicații scrise în limbi straine, chiar dacă nu redau fapte și idei izvorâte din realitatea societății românești, manifestarea cea mai tipică fiind jargoanele. În afara termenilor de jargon există multe neologisme, care reflectă mentalitatea despre care s-a vorbit și care sunt cunoscute sub numele de barbarisme, de fapt neologisme despre care vorbitorii au cunoștința ca fiind cuvinte străine. Câteva exemple: abscons, a afige, alert, angoasă, a confesa, cozerie, deflație, a deflora, defoliație, a defula, a desista, devot, dolent, a dubita, dubitacțiune, aclatant, estival, festin, fluent, hibernal etc. din care unele nu lipsesc din cronicile literare de astăzi, sau altele care s-au degradat semantic: madamă, musiu, șantan etc. În emisiunile de radio-televiziune se folosesc cu mare fecvență neologisme de origine franceză: antama, bulversa, demara, disipa, decela, derula, devoala, decroșa, decerveliza, efasa, eclatant, fracasat, implementabil, plezanterie etc. unele dintre acestea nefiind încă înregistrate în dicționarele curente.

Există cuvinte din limba engleză intrate direct în limba română sau indirect, prin intermediul limbilor: franceză, germană și rusă (fotbal, boiler, buldog). Sunt anglicisme ca biftec, dancing, picup, rosbif, sandviș, smoching, spicher, intrate de regulă prin franceză, la care se adaugă bogata terminologie sportivă venită din engleză: aut, baschet, bridge, cnocaut, corner, dribla, dribling, fault, finiș, ghem, gol, henț, ofsaid, meci, outside, polo, presing, rugbi, scor, set, start, șut, upercut, volei etc., devenite cuvinte internaționale. Lor li se adaugă și altele mai recente: apartheid, best-seller, building, bungalou, desing, fair-play, hobby, markenting, show, spici, week-end, western, wisky etc. Atitudinea față de neologisme a fost diferită din partea scriitorilor, filologilor, și a criticilor.

Preblema neologismelor se rezolvă în zilele noastre, teoretic și practic, pornindu-se de la considerentul că trebuie să satisfacă nevoile de comunicare ale membrilor societății, evitându-se împrumuturile inutile, primite în trecut sau în zilele noastre din limbile occidentale moderne din snobism sau comoditate, care pot duce la atrofierea puterii creatoare a limbii, acceptându-se, în schimb, acele neologisme impuse de necesitățile reale de comunicare și expresie și punându-se la contribuție și celelalte mijloace de îmbogățire a lexicului, cum sunt calcul, derivarea și compunerea, valorificându-se toate resursele proprii. Aproximativ la fel stau lucrurile și cu termenii tehnici, cu observația ca introducerea lor masivă corespunde mai bine nevoilor determinate de dezvoltarea continuă a industriei, agriculturii, comerțului, transporturilor, tehnicii și științei. Cât privește cuvintele internaționale, restricțiile sunt mai mici, introducerea lor fiind cerută de necesitățile adaptării limbajului la realitățile internaționale.

Atitudinea de evitare a unor neologisme nu trebuie să însemne purism, de felul celui promovat de Aron Pumnul, de latiniști și neaoșiști ci grijă și destindere pentru destinele limbii literare, continuându-se în această privință, tradiția inagurată la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a pus mai acut această problemă, de către scriitorii acelei epoci care au procedat la rezolvarea ei cu discenământ, nerecurgând la cuvinte straine atunci când puteau să creeze prin mijloace interne, străduindu-se să dea împrumuturilor lexicale acceptate, forma cerută de sistemul lingvistic românesc. Cele mai multe neologisme intrate în ultimele decenii în limba română apar în limbajul tehnic, unde „noutățile” sunt mai frecvente și în domeniile culturii și limbajului politic, sursa principală nemaifiind în exclusivitate franceză, ci și limba engleză, cu numeroase excese și exagerări. Este drept că, dintre acestea, sunt asililate, cu precădere, tot cele de origine latino-romanică, care capătă trăsături de cuvinte internaționale și consolidează și pe această cale caracterul latino-romanic al vocabularului românesc.

Concluzii

Vocabularul este compartimentul cel mai cuprinzător, cel mai strâns legat de societate, el fiind într-o continuă refacere. Tocmai datorită relațiilor sale cu realitatea nelingvistică, vocabularul este mai puțin structurat, mai neomogen, din această cauză este greu să se vorbească de adaptarea lexicală a neologismelor la sistemul lexical al limbii române, în sensul în care s-a tratat adaptarea fonetică și morfologică.

De asemenea, se admite că schimbările care au loc în societate, precum și spectaculoasele progrese ale științei și tehnicii contemporane se reflectă în primul rând și nemijlocit în vocabular, considerat, pe bună dreptate, ca fiind compartimentul limbii cel mai labil și mai deschis influentelor din afară. Legătura dintre istoria lexicului și istoria sociatății este foarte strânsă, încât celebrul lingvist Antoine Meillet, se consideră pe deplin îndreptățit să afirme că: „orice vocabular exprimă de fapt o civilizație”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic și ori de câte ori este posibil, în indisolubila legătură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viața materială și spirituală a unei anumite comunități lingvistice. Deci, totalitatea cuvintelor care au existat cândva, într-o limbă oarecare formează lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care studiază componența lexicală a unei limbi poartă numele de lexicologie (termen împrumutat din franceză „lexicologie” în a cărui prima parte recunoaștem grecescul „lexis” care înseamnă cuvânt).

Procesul de modernizare și de îmbogățire a lexicului românesc a început din a doua jumătate a secolului XVIII-lea . Acest proces a determinat dispariția unor cuvinte (turcisme) și intrarea unor noțiuni de origine latino-romanică (franceză în special).

Formarea și evoluția unui limbaj specializat nu se desfășoară ca un proces unitar în întraga limbă română, ci exprimă inițiative cultural-lingvistice specifice fiecărei provincii românești în diferite etape, determinate de contextul istoric al fiecărei zone în parte, de sursele, factorii și receptorii culturii europene moderne în Țările Române. Studiul nostru a relevat faptul că traducerile și calculile lexicale, dinstincte de cuvintele tradiționale, reflectă grade diferite de analiză lexicală fiind ambele etape ale evoluției lexico-semantice spre împrumut. Procedeele de formare a cuvintelor reflectă, de asemenea, adaptarea în ansamblu corectă a împrumuturilor lexicale.

Introducerea termenilor noi, adaptați culturii însoțite de glosare și subsoluri, dar și prin dicționare, instrumente normative ale lexicului. Termenii științifici noi ce pătrund masiv în română evidențiază bogăția și diversitatea elementelor savante de compunere și a prefixelor și sufixelor, dintre care unele caracteristice terminologiei unor domenii specifice (medical, biologic, istoric, filozofic). Pentru cea mai mare parte a neologismelor discutate în cadrul lucrării, timpul a confirmat utilitatea și statutul împrumuturilor necesare. Cum este și firesc pentru o limbă în permanență modernizare, unele cuvinte au dispărut cu totul, altele și-au schimbat sensul sau au fost intergate în uz sub altă formă.

Vocabularul este îmbogățit prin traduceri, prin scrierile de popularizare a științelor, prin dicționare și prin creearea unui fond lexical modern adaptat unei culturi moderne prin calculi și împrumuturi.

În concluzie, bogăția unei limbi este dată, în primul rând de bogăția și varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală cât și în cea românească.

Bibliografie

Bănică, P. Gheorghe și Mocanu, Marin Z., Limba română contemporană, Vocabularul, editura Paradigme, 2005

Bănică, P.Gheorghe și Mocanu, Marin Z., Gramatica limbii române, editura Academiei, ediția 1, 1954.

Bănică, P. Gheorghe și Mocanu, Marin Z., Studii de istoria limbiiromâne literare, sec. XIX-lea, 1969.

Dobridor, Constantinescu Gh. Mic dicționar de terminologie lingvistică, 1980, s. v.

Deroy, Louis , L’emprunt linguistique, Paris, 1956, p. 17.

Deroy, L., L’emprunt linquistique, Paris, 1956, p. 77-78, 137, 217.

Devoto, G. Lingue speciali. Le cronache del calico, în “Lingua nostra”, I. (1939), p. 18.

Graur, Alexandru. Fondul principal al limbii române,București, editura Științifică, 1957.

Haugen, E.; Deroy, într-o statistic asupra împrumuturilor americane în suedeza și norvegiana vorbite în S.U.A: substantive (71-75%), verbe (18-23%), adjective (3-4%), adverbe și prepoziții (1%), interjecții (1%) – apud, L’emprunt linguistique, p. 67. Paris, 1956

Hristea, Th. Probleme de etimologie, București, editura Științifică, 1968, p. 152-158, 158-202, 145-202.

Hristea Th., Sinteze de limba română, București, editura Humanitas, 1984, p. 100-121.

Iordan, I. Unele aspecte ale formării cuvintelor în limba română actuală. în SCL,nr. 4, 1964, p. 401 și 402.

Migliorini, B., Profili di parole, Firenze Le Monnier, 1970.

Mocanu, Marin Z. și Bănică, P. Gheorghe Limba română contemporană, Formarea cuvintelor, Pitești, editura Tiparg, 2010.

Mocanu, Marin Z., Unele problem ale derivării cu sufixe în româna actual, comunicare prezentată la Sesiunea de comunicări științifice a cadrelor didactice din Institutul de învațământ superior Pitești, 1985.

N.A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești, București, 1962, p. 117-119;

Pichon ,E., Les principles de la suffixation en franҫais, Paris, 1942.

Pisati, Vittore, L’etimologia (Storia – Metodo), Brescia, seconda edition riveduta e accresciuta, 1967, p. 65.

Vaimberg, S. Contribuții la problema calcului lingvistic, Universitatea București, 1970.

Résumé

Vocabulaire roumain est la plupart du temps d'origine latine, mais parce que les langues romanes de l'Est ont développé presque aucun contact avec le reste de langues latines peut être observée à la fois l'importance et des prêts de développement inhabituelles ne peut être trouvée dans toute autre partie monde de langue roumaine. En raison de l'origine substrat de vocabulaire possible que si il n'y a pas de mots équivalents dans les langues romanes occidentales, mais des mots connexes dans la langue albanaise. Cependant, de nombreuses tentatives Roumain romanisée au cours de la dix-neuvième siècle ont généralement réussi à entrer dans le langage commun, ce qui lui donne sa langue courante.

Langue roumaine a ses origines dans la variante latine de langage vulgaire parlées Romains. Toutes les autres langues romanes développés à partir de la même racine, mais était soumis à d'autres influences. Ainsi, bien que l'estimation 30.33% des mots roumains ont été hérités du latin [1], beaucoup ont changé leur sens – par exemple pour aller (<aller, ce qui signifie à couler [2]) ou les femmes (<FAMILLE, ce qui signifie la famille [3]) – ou de classe – certains (<Ne quid scio, ce qui signifie sais pas ce que [4]).
Mots d'origine latine ont été maintenus comme particulièrement dans l'agriculture (par exemple AGRU, champ, mâchoires, le labour, le blé), des noms d'animaux (cheval, selle, taureau, poissons), les noms des parties et éléments du corps (cheveux, le front, yeux, la poitrine, le sang) et de la terminologie religieuse (Dieu, église, croix, Pâques, Noël peut-être). Dans d'autres domaines, les prêts sont souvent mélangés à la fois latin et l'autre. Il est intéressant de noter que la Roumanie n'a pas retenu un mot lié à l'administration de l'Etat, la seule exception étant le comté (<IUDICIVM, civitatem ville est d'origine latine, mais a changé son sens de l'état à la forteresse), pour les remplacer par des prêts ( Ville <régnant. város, République <it. Repubblica décision <fr. Government).

À partir de la dix-huitième siècle et de ce vocabulaire romaine journée a été enrichie et renouvelée en permanence par l'adoption des termes néologiques empruntés, comme je le disais, dans les langues modernes. En plus d'emprunter à d'autres langues, à laquelle la Roumanie est assez réceptif aujourd'hui l'apparition d'un grand nombre des créations terrestres roumaine formés par le processus de dérivation et la composition.

Étymologie est une science vaste et complexe, particulièrement intéressant. Découvrir l'origine d'un mot est la plus belle partie de la linguistique, accessible dans certains cas et un enfant, de sorte étymologie a suscité l'intérêt des gens à tout moment.
La présence de nombreuses recherches dans notre étymologie de la langue explique, entre autres, que la Roumanie par rapport langues romanes occidentales, est attestée par écrit plutôt en retard, à une distance considérable tandis latine. Aussi, voué à évoluer isolé dans un environnement non-romaine, elle a été forcée par les circonstances de faire de nombreux emprunts à des langues voisines.

En conclusion, un montant total de vocabulaire ensemble de tous les mots de la langue utilisés dans le temps et l'espace (les expressions idiomatiques, les éléments populaires, des archaïsmes, des éléments d'argot, des éléments de jargon, les expressions idiomatiques, les barbarismes, des mots de vocabulaire fondamentaux) par un peuple dans la langue littéraire national et ses styles fonctionnels (fictifs ou artistiques, de l'édition ou journalistiques, techniques, scientifiques et juridiques-administrative).