Calatoria Ca Arta Literara

CUPRINS

Argument

I. Călătoria ca artă literară

1.1. Importanța călătoriei în antichitatea greco- latină

1.2. Clasificarea călătoriilor

1.3. Odiseea –călătorie a cunoașterii de sine

1.4. Ordine și haos în romanul parodic

II. Romanul grec –acces la lume și la sine

2.1. Apariția romanului antic

2.2. Particularități ale romanului grec

2.3. Imaginea călătoriei în romanul pastoral Dafnis și Chloe

2.4. Povestea aventurilor lui Theagenes și Charicleea

III. Călătoria în romanul latin

3.1. Trăsături esențiale ale romanului latin

3.2. Traseul inițiatic al Satyricon-ului

3.3. Cunoaștere, chip, adevăr în romanul Măgarul de aur sau Metamorfoze

3.4. Față-n față cu romanele antichității latine

IV. Receptarea romanului antichității greco-latine

V. Continuitatea romanului antic

5.1. Ideea de călătorie în romanele secolelor următoare

Concluzii

Bibliografie

I. Călătoria ca artă literară

1.1. Importanța călătoriei în antichitatea greco-latină

Călătoria este un mod intim de a simți, de a percepe, de a trăii, o interiorizare a ideii de ordine ca ordine a trăirii, a simțirii sau ca ordine personală. De asemenea, poate fi percepută ca o materializare a dorinței de cunoaștere, a interesului, dar și a aspirației omului de a evada din spațiul autohton. În literatura universală motivul călătoriei este unul recurent, el își face simțită prezența încă din cele mai vechi scrieri în arii geografice distincte, deoarece călătoria deținea un rol însemnat în viața oamenilor, trecuse de ceva timp de pragul descoperirii ei ca traseu.

Epopeea lui Ghilgameș ne oferă o imagine a călătoriei în lumea de jos, o călătorie în sens invers, însă acest motiv îl regăsim și în spațiul cultural al lumii elenistice, îndeosebi în epopeile homerice. Această temă revine cu insistență încă din cele mai vechi mituri de origine egipteană sau asiatică,deoarece călătoria a constituit punctul de plecare primordial al epocii asiatice.

Frumusețea călătoriei constă în descoperirea de noi orizonturi, a unui nou cod de viață, a unui ideal, a unei identități, cu alte cuvinte acesteia i se oferă un caracter inițiatic. Această temă reprezintă una dintre cele mai aventuroase experiențe ale ființei umane, o modalitate de a veni în contact cu natura, cu necunoscutul, un adevărat circuit al conștiinței umane.

Romanul grec și latin își structurează întreaga compoziție, întregul parcurs, pe o evadare în lume, călătoria fiind astfel înzestrată cu o semnificație dublă, aceea de călătorie în exterior, în univers, și înăuntru, în sine. Odată cu fuziunea celor două lumi se produce găsirea chipului identității, găsirea tabloului cunoașterii absolute, se poate produce chiar purificarea.

Romanul antic a exercitat o influență considerabilă asupra literaturii din secolele următoare, datorită complexității sale. Acestuia îi sunt total străine limitația, parțialitatea, nu este supus umbrei ci doar evoluției la toate nivelurile, bucurându-se de faimă secole de-a rândul.

Această temă constituie o premisă pentru înțelegerea romanului ca specie literară, a modului în care s-a format și a evoluat, oferă o imagine de ansamblu asupra mentalității greco-latine.

Aventura și călătoria constituie modul de viață al unor personaje, este de admirat capacitatea acestora de a se autodepășii în situații limită, de a evolua, de a găsi o măsură între propria răzvrătire împotriva unui destin inteligibil și totodată, cu aceleași mijloace acceptarea aceluiași destin.

Principalele teme ale romanului antic sunt erosul și aventura, care au un caracter inițiatic, au rolul de a descătușa imaginația scriitorilor care reliefau în romanele lor o serie de călătorii amoroase, fie ele de domeniul teluricului, fie de domeniul astral. Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit călătoria ca pretext al ascensiunii sale spre cunoaștere, al descoperirii, sau redescoperirii universalității. Antichitatea greco-latină este adeptă a filozofiei conform căreia omul este un veșnic călător prin lume și prin lumi. Primul roman atestat (secolul I e.n.) , Romanul lui Ninos cu autor anonim este un roman de dragoste cu final fericit, însă pentru împlinirea iubirii este necesară parcurgerea unor trepte inițiatice care sunt posibile doar prin călătorie.

Romanul lui Lucian din Samosata ne oferă o imagine diferită, o imagine simțită și trăită altfel decât până atunci, deoarece prin el, pentru prima dată în istoria literaturii universale spațiul cosmic, unde se dezvoltă viață și civilizație, devine preocupare literară. Petronius și Apuleius ne introduc din primele rânduri în voiajul literar greco-latin al primelor secole.

Odiseea ne oferă mai mult decât o călătorie, ne oferă viața însăși, aici motivul nostru capătă dimensiuni mărețe, inițierea se produce în profunzime, depășește limitele umane, este o descoperire altfel.

De asemenea, Argonauticele lui Apollonios din Rhodos antrenează fantasticul, mitologia și simbolurile în prim-plan, au un caracter enciclopedic și sunt rodul unei temeinice documentații multilaterale. Descendent al lui Homer, scriitorul este interesat de reconstituirea unei legende străvechi, el imaginează călătoria argonauților ca fiind plină de peripeții. Anticii sunt de părere că istoricitatea legendei expediției argonauților,este căt se poate de reală, Iason fiind văzut ca cel mai vechi dintre corăbieri. În versurile lui Apollonios este creionată tinerețea, dragostea, aventura, frumosul dar și romantismul călătoriei, marea cu frumusețea și capriciile ei.

Xenofon din Efes este autorul scrierii Efesiaca dar și al romanului intitulat Aventurile Anhiei și ale lui Habrocomes. Romanul este alcătuit din cinci cărți, debutând cu disprețul lui Habrocomes față de zeul Eros. La scurt timp eroul o întâlnește pe Anthia de care se îndrăgostește, urmând căsătoria iar, mai apoi călătoria pe mare cu scopul de a evita amenințările oracolului. Romanul poate schița în miezul unei minți malițioase tabloul unui lung șir de incendii provocate de marea frumusețe a eroului, însă nici eroina nu este mai prejos, frumsețea ei depășește barierele umane, putem vorbi de o frumusețe inaccesibilă vieții pământene, o frumusețe naturală ce nu poate fi dobândită doar cu ajutorul zeilor.

Se observă din prezentările anterioare rolul gnoseologic al călătoriei, reprezentat de cunoașterea lumii și cunoașterea de sine, rolul cathartic, purificator, altul derivat din căutarea unui cod de existență iar împletirea acestora ne conduce spre un roman al condiției umane.

Așadar, această temă, de o complexitate maiestoasă permite autorilor să-și etaleze viziunile proprii asupra lumii, este vorba de o extindere firească a conotațiilor călătoriei la toate dimensiunile vieții.

1.2. Clasificarea călătoriilor

Romanul greco-latin ne permite să vorbim despre o clasificare a călătoriilor, însă face trimitere și la efemeritatea și versatilitatea acestei lumi, la modelarea extrem de facilă a genurilor și stilurilor literare în conformitate cu aspirațiile vremurilor, cu metamorfoza suferită continuu de umanitate,metamorfoză ce-i motivează ascensiunea sau declinul.

Călătoria este motivul central în romanul antic,constituie un pretext pentru prezentarea experiențelor, intriga romanului fiind concepută ca un voiaj, pe parcursul căruia personajele se pot modela, astfel se creionează și caracterul de Bildungsroman al romanelor căutării pe fundalul călătoriei. Conotațiile călătoriei au devenit aproape infinite, mai ales după înglobarea metaforică a peregrinărilor spirituale .

O clasificare a călătoriei în romanul antic ar arăta astfel :

• călătoria exterioară

• călătoria fantastică

• călătoria interioară

• călătoria în lumea de jos

Călătoria exterioară se desfășoară atât într-un spațiu cunoscut dar și necunoscut, real și bine determinat. Odiseea și Eneida se pot încadra în acest tip de călătorie, Ulise și Eneas au rătăcit pe mare timp îndelungat, acest tip de călătorie formând una dintre temele caracteristice ale mitologiei grecești având rolul de a-i iniția, de a-i pregăti pe eroi pentru ceea ce urmează.

De asemenea, Heliodor în Ethiopicele folosește acest tip de călătorie ca pe singura cale de prezentare a aventurilor, de fapt întreaga intrigă este concepută ca un voiaj pe mare și pe uscat. Implicațiile sunt multiple deoarece Heliodor creează în același timp o poveste de dragoste scoțând în evidență și realitățile acelor vremuri.

Amintim aici și expediția argonauților,Argo fiind prima navă de pirați, iar Iason primul căpitan de pirați. Tot în această categorie se încadrează Romanul lui Ninos, al cărui autor este anonim, conține povestea de dragoste dintre Ninos, legendar prinț asirian și Semiramis și aventurile războinice ale eroului la care se adaugă și faptul că este primul roman atestat. Călătoria oferă posibilitatea împlinirii dragostei prin parcurgerea unor trepte inițiatice.

Călătoria fantastică se face simțită prin Istoria adevărată, romanul lui Lucian din Samosata,este prima scriere din literatura universală care se desfășoară în spațiul cosmic. În ciuda spiritului său sarcastic și ironic la adresa credințelor religioase, el mută în spațiul cosmic obiceiuri și fapte ale pământenilor. Apar în cosmos adevărate războaie ,se duc tratative diplomatice, se stabilesc sfere de influență. Autorul anticipează cu aproximativ două mii de ani literatura de azi.

Călătoria interioară este reprezentată prin romanul lui Apuleius, Măgarul de aur dar și prin romanul lui Petronius, Satyricon. Este scos în evidență atât caracterul inițiatic cât și religios care duce în final spre purificare în Metamorfoze, iar Satyricon-ul se îndreaptă spre o cunoaștere absolută, călătoria devenind astfel o modalitate de căutare a unui cod de viață.

Călătoria devine un ideal care pentru a fi atins cere parcurgerea unor etape, iar Lucius se supune tuturor ritualurilor pentru a dobândi cunoașterea supremă, care era accesibilă doar zeilor. Autorii celor doua romane fac apel la simțurile umane, ne implementează ideea de a fii noi înșine proprii călători ai vieții noastre, ei fiind doar mijlocitorii.

Așadar acest tip de călătorie se desfășoară în interiorul nostru,spre noi înșine.

Călătoria în lumea de jos este o călătorie în sens invers, un prag simbolic,depășește limitele umane, iar lucrul acesta de o însemnătate majoră este reliefat atât în Odiseea lui Homer cât și în Eneida lui Vergiliu. Tema menționată a fost valorificată încă din Antichitate și până în epoca modernă, ilustrând o serie de viziuni diferite asupra lumii de dincolo, ni se dezvăluie o altă lume, guvernată de legi implacabile, unde nici viața , nici dragostea, nici fertilitatea nu pot aduce schimbări. Însă această dezumanizare este întâlnită mai întâi în Epopeea lui Ghilgameș, „capodopera literară a orientului asiatic, datorită surprinderii geniale a principalelor coordonate etern umane”. Lupta eroului pentru certitudine capătă sens universal,ca și alți eroi antici, „Ghilgameș reprezintă acel tip de umanitate care vrea să apeleze treptat dualismul absolut care există între om și lumea străină lui ”.

Coborârea în Infern a eroilor are un rol foarte important în evoluția lor ca ființe umane, două dominante le regăsim aici, și anume difuziunea prezenței până la rătăcire și umbra, ca ocurențe ale imaginarului, iar toate acestea reprezentând în final treptele inițierii și ale ascensiunii spirituale menite sa-i determine pe eroi să conștientizeze actul creator. La capătul acestui tunel al devenirii, eroii au posibilitatea de a contempla dar și de a supraveghea soarta descendenților.

Acest tip de călătorie presupune îndeplinirea unui ritual strict, care nu poate suferi modificări, infernul fiind înfățișat ca loc al pedepsei divine, ca loc de retragere subteran, sau ca loc al ispășirii și purificării. Călătoria în Infern (descensus ad Inferos) a lui Eneas poate fi percepută ca o schemă simbolică, care „comportă ,dincolo de armătura mitologică,schema ideologică a fondării, a inițierii într-un topos identrăină lui ”.

Coborârea în Infern a eroilor are un rol foarte important în evoluția lor ca ființe umane, două dominante le regăsim aici, și anume difuziunea prezenței până la rătăcire și umbra, ca ocurențe ale imaginarului, iar toate acestea reprezentând în final treptele inițierii și ale ascensiunii spirituale menite sa-i determine pe eroi să conștientizeze actul creator. La capătul acestui tunel al devenirii, eroii au posibilitatea de a contempla dar și de a supraveghea soarta descendenților.

Acest tip de călătorie presupune îndeplinirea unui ritual strict, care nu poate suferi modificări, infernul fiind înfățișat ca loc al pedepsei divine, ca loc de retragere subteran, sau ca loc al ispășirii și purificării. Călătoria în Infern (descensus ad Inferos) a lui Eneas poate fi percepută ca o schemă simbolică, care „comportă ,dincolo de armătura mitologică,schema ideologică a fondării, a inițierii într-un topos identitar nou (topografia lumii de dincolo unde se produce întâlnirea lui Eneas cu tatăl său Anchise este punctată de figuri eroice, legendare, mitologia thanatică desfășurată pe acest parcurs inițiatic fiind doar un mediator al memoriei identitare romane, un prag); întâlnirea din străfundul memoriei colective latine este o întâlnire între tată și fiu, respectiv nepoți, o inițiere în ordinea parentală /identitară, o înscriere în simbolic prin botezul în numele Tatălui (…)”. Anchise îi prezintă fiului său rânduiala infernului după care urmează enumerarea descendenților iluștrii,a celor care vor contribui la formarea supremației politice a Romei. Sfatul pe care acesta îl dă fiului este următorul:

„ Tu să domnești stăpânind ale lumilor neamuri,romane,

Asta ți-e arta pe veci! Și păcii să-i fii tu străjerul:

Cruță pe cel umilit și doboară pe cel îndărătnic!”

În cartea a VI-a se produce ruptura în cursul istoric, se trece la parcurgerea unui traseu inițiatic, sacru pentru a-l transfera pe erou în câmpul unei identități noi,o trecere de la vechea identitate grecească la noua identitate romană. Eneas trăiește din plin experiența spirituală, descoperind mirajul eternității umane, iar spre deosebire de Dante Aligheri, infernul nu constituie la Vergilius o lume a pieirii ci îmbinarea celor trei cercuri concentrice : infern, purgatoriu și paradis. Prin această călătorie Eneas se reconstruiește, el coboară în abisurile sale deoarece dorește girul noii construcții. Toposul mitic al coborârii în Infern anticipează o idee a lui Arthur Rimbaud „infernul este în mine”, iar abilitatea de a călători în Infern și de a se întoarce este dovada statutului excepțional pe care eroul îl are. Sau altfel spus, Eneas este supus unei transformări de sine prin unirea cu strămoșii, respectiv cu urmașii pentru a fi înglobat logic într-o succesiune întemeietoare.

În Odiseea, un alt moment al rătăcirilor lui Ulise este „ Nekyia” (Infernul) în care este descrisă coborârea eroului în Infern, el descinde în lumea morților unde îi întâlnește pe Elpenor, fostul cârmaci al corăbiei sale, pe mama sa Anticleea, pe Agamemnon, Ahile, Aiax, pe prorocul Tiresias care-i prezintă viitorul, dar și alți eroi și eroine troiene. Memorabilă rămâne însă întâlnirea cu Ahile,deoarece eroul cel mai viteaz de la Troia este transformat acum într-o umbră a lumii subpământene:

„ …Mai bine-aș vrea să fiu argat la țară,

La un sărac cu prea puțină stare

Decât aici în iad să fiu mai mare”.

Ulise pătrunde în lumea morților cu ajutorul Circei,imagine pe care Homer o înfățișează ca fiind una întunecată,ca fiind o lume a umbrelor și suferinței. Una dintre părțile componente ale Odiseii, și anume Telemahia, intitulată astfel datorită elementului epic dominant, este, de fapt,călătoria de inițiere și de confirmare a maturității lui Telemah. De asemenea încercările la care este supusă Penelopa, ispitele, pot fi percepute ca pași ai inițierii sale spre o înțelepciune aparte, parcurgând această etapă ea se ridică la nivelul așteptărilor autorului, cu alte cuvinte își merită statutul de soție înțeleaptă și demnă.

1.3. Odiseea-călătorie a cunoașterii de sine

„ Epopeea … spune în general ce este lucrul transformat în cuvânt și pretinde un conținut independent în sine, pentru a exprima că acest conținut este și cum este” – astfel definește G.W.F. Hegel această specie epică.

Odiseea este una dintre cele mai vechi și renumite opere literare din mitologia antică, fiind scrisă în a doua jumătate a secolului VIII î.Hr, ne sunt prezentate peripețiile lui Odiseu(Ulise) și ale tovarășilor săi din Ithaca în drumul spre casă, după războiul troian. Aruncat de zei când pe mare, când pe uscat, Ulise este nevoit să aștepte zece ani înainte de a ajunge acasă,timp în care își pierde toți tovarășii,este pus în tot felul de situații neplăcute, însă datorită ingeniozității sale reușește să le treacă cu bine. În timp ce, Iliada surprinde timpurile eroice vechi,sufletul războaielor și măreția cuceririlor,Odiseea este epopeea unei epoci mai noi, caracterizată prin perfecționarea navigației dar și o înflorire a comerțului maritim al grecilor. Există o mare diferență între cele două epopei, se pare că le desparte o generație în timpul căreia s-a petrecut o importantă evoluție spirituală, care a făcut trecerea de la „mânia lui Ahile” la „înțelepciunea lui Ulise”. Cele două epopei au trăsături comune în ceea ce privește fondul popular, ele reflectă complexitatea vieții poporului grec, obiceiurile și credințele lui, luptele pentru dreptate și prosperitate, dar și sentimentele și concepțiile sale referitoare la lumea înconjurătoare, la viață. Odiseea este istoria poetică a cuceririi mărilor de către greci,este o continuare și o completare a Iliadei, regăsim drama familială a navigatorului rătăcit din voința zeilor.

Numele eroului, Odiseu, ar veni din verbul odissome : a se mânia, a se supăra, a-i fi ciudă și atunci s-ar traduce prin : „mâniatul,furiosul”/ sens activ sau „cel pe care s-au mâniat zeii, prigonitul/ sens pasiv”. Eroul este vocea unei națiuni, în el regăsim dorința grecilor de a cunoaște și stăpâni pământuri noi. Periplul lui Ulise este reliefat încă din primele versuri:

„O, Muză cântă-mi mie pe bărbatul

Viteazul și iscusit, care-ntr-o vreme

Când el cu măiestria lui făcuse

Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,

Nemernici amar de ani pe lume

Și cunoscu pe drum tot felul

De oameni,de orașe și de datini,

Și pătimi așa de mult pe mare

Silindu-se să scape de primejdii

Și înapoi să-și ducă pe tovarăși

Dar tot la urmă nu putu pe-aceia

Să-i mîntuie, oricât se străduise;

Pieriră din păcatul lor cu toții,

C-au lăcomit a ospăta,netoții,

Din boii sfinți ai soarelui, și-acesta

Deșert făcu întorsul lor acasă”.

După victoria de la Ilion, Ulise are un singur gând, o singură dorință,aceea de a ajunge acasă, pentru el soția Penelopa și fiul său Telemah reprezintă valorile supreme, idealul. Se poate observa cu ușurință din versurile citate faptul că Ulise este singurul capabil să reziste acestui traseu plin de peripeții, de obstacole,de încercări, asta datorită curajului dar și tenacității sale.

Călătoria eroului stă sub semnul destinului și al voinței zeilor, acești zece ani de rătăciri reprezintă parcurgerea unui traseu al cunoașterii, al dobândirii de înțelepciune, se produce inițierea sa.

În Odiseea, Homer poate fi comparat „cu soarele la asfințit, care își păstrează măreția, dar e fără putere”așa cum afirma autorul anonim al Tratatului despre sublim. Spre deosebire de Iliada care este străbătută de la un capăt la celălalt de dorința de răzbunare, de pasiunile cele mai sublime,de bogăția de imagini luate din lumea înconjurătoare, de vioiciunea discursurilor care îndeamnă la fapte, în Odissea tonul folosit este al unui visător ce se luptă să-și păstreze vie emoția și grandoarea începutului, aici totul se rezumă la basm, la povestirea unor lucruri de necrezut.

Această epopee este construită pe motivul unei situații morale, și anume dorul de meleagurile natale, de familie, aici poetul este preocupat de analiza detaliată a stărilor sufletești ale naufragiatului Ulise. Homer a construit din personajul principal al acestei epopei un ideal, Ulise întruchipează triumful rațiunii și al perseverenței,triumful omului,el reușește să-și realizeze dorința datorită curajului și îndemânării sale dar și datorită tenacității și abilității, cunoscând astfel o înaltă valoare morală și poetică.

Autorul are intenția de a stârni curiozitatea cititorului dar în aceeași măsură dorește să provoace emoția admirației marilor idealuri umane. Decorul vast al mării nesfârșite, noutatea și pitorescul ținuturilor descrise, farmecul pe care îl exercită necunoscutul, toate acestea au rolul de a încânta imaginația cititorului.

Odiseea deschide drum larg fanteziei, pune din plin la contribuție imensul material de mituri, povestiri, legende și tradiții create de imaginația vechilor popoare de pe țărmurile răsăritene al Mediteranei. De asemenea, elemente dar și ființe miraculoase abundă la tot omului, altfel spus ele sunt tratate în lumina adevărului uman, exemplul care răspunde cel mai bine acestor caracteristici este ciclopul Polifem.

Tot de domeniul fantastic ține și prezența zeităților, care, acum nu mai sunt împărțite în două tabere rivale ca în Iliada, nu mai sunt atât de des invocați, forța și grandoarea lor nu mai apare atât de bine reliefată, se poate spune că ei devin elemente de decor, sunt utilizați „în organizarea povestirii ca un simplu resort epic”.

Ulise este pus față-n față cu personaje fantastice, parcurge un traseu plin de peripeții, de obstacole, de încercări, el nu este un om oarecare, el este un conducător de oameni, un rege, un erou. Acesta va deveni arhetipul călătorului în literatura ultimelor secole, idee susținută de îndelungatul periplu al lui.

Din Ilion, eroul este purtat de vânt în țara Ciconilor unde devastează cetatea, răpește femei dar și bogății, însă are parte și de o mare pierdere deoarece mulți dintre tovarășii de luptă mor aici. După aceea ajunge în țara cea mănoasă a latofagilor, unde își pierde din tovarăși deoarece aceștia mănâncă flori de lotus și uită de meleagurile natale, apoi urmează o călătorie pe tărâmul ciclopilor, unde au loc scene de mare cruzime, doi dintre tovarășii lui Ulise sunt mâncați de vii sub privirile îngrozite ale celorlalți.

Printre numeroasele sale trăsături, un loc aparte îl are șiretenia,deoarece acesta reușește să se salveze de ciclop odată cu numele de Nimeni, iar când acesta cere ajutor celorlalți ciclopi nu este crezut, dând impresia celorlalți că traversează un moment de rătăcire.

Caracterizarea sa ca personaj abil, tenace dar și perseverent reiese din următoarele versuri :

„Dibaci ar fi în renghiuri și-n tertipuri

Oricine te-ar întrece-n șiretenii;

De hac nu poate chiar un zeu să-ți fie vie

Abrașule,nesățiosule

De viclenii, nici chiar la tine-n țară

Nu te lași de-nșelăciuni, de snoave

Și scornituri așa de scumpe ție”.

Epitetul „polytropos” aplicat lui Ulise, cuprinde mai multe aspecte fiind capabil a se adapta la o multitudine de situații, exprimând trăsătura definitorie a eroului, și anume inteligența.

Următorul popas al eroului este pe tărâmul lui Eol, apoi ajunge la lastrigoni și abia după aceea la Circe, unde au loc tot felul de întâmplări care depășesc imaginația umană. Ulise parcurge câteva etape pentru a se feri de viclenia Circei, după care aceasta îi călăuzește pașii spre coborârea în Infern.

Odată intrat în lumea umbrelor acesta ia contact cu o parte din tovarășii pierduți în lungul său periplu, dar și cu Agamemnon, Ahile, și chiar cu mama sa, însă călătoria sa are drept scop întâlnirea cu preotul Tiresias. După această călătorie, Ulise depășește lumea umană, are loc o schimbare a firii sale. Apare noul topos al coborârii ab inferos, infernul devine chiar eul, cu alte cuvinte călătoria în sine poate fi văzută ca un exercițiu de reculegere, eul fiind într-o formă goală care trimite spre o umplere, aceasta fiind posibilă doar cu ajutorul inspirației. Principala dominantă a acestei lumi este caracterul de fantasmă, lipsă de carnalitate dar și difuziunea prezenței până la rătăcire. Din cauza tovarășilor săi care îndrăznesc să vâneze din cireada de boi a zeului Soare, Zeus îl pedepsește pe Ulise și pe ai săi cu un fulger care le distruge corabia, pedeapsă care are drept urmare moartea tuturor tovarășilor de drum.

Timp de zece ani, Ulise este reținut de zeița Calipso pe insula sa, aceasta promițându-i nemurirea în schimbul dragostei lui, însă acesta trece cu bine și acest obstacol menit să-l determine a-și uita meleagurile natale. Timpul acesta constituie un exercițiu pentru Ulise, deoarece realizează cât de mare este puterea memoriei, câte fațete are, ajunge să-și răspundă la propriile întrebări despre sine și despre menirea sa. Aventurile sale însă continuă pe mare până acesta ajunge în țara feacilor, imagine a belșugului și fericirii, insula în care oamenii s-au păstrat curați în gânduri și fapte. Aici este tratat regește, este cinstit cu daruri și condus de către corăbieri în Ithaca. Țara feacilor poate fi văzută ca prima „reprezentare literară a unei societăți ideale pentru mentalitatea și aspirațiile contemporanilor, prima „utopie” din lungul șir de utopii sociale pe care aspirațiile oamenilor le vor opune realității”. Chiar și sosirea sa pe meleagurile natale poate fi comparată cu o veritabilă călătorie, deoarece acesta urzește un plan pentru a-i ucide pe pețitorii Penelopei.

Odiseea aduce în prim-plan „finețea povestirii, naturalețea scenelor de viață obișnuită, prezentarea în termeni familiari a moravurilor, descrierea oamenilor și lucrurilor prin aspecte și trăsături de detaliu exact notate”. Ulise ajunge mai întâi în casa porcarului Eumeu, prietenul său, omul său de încredere. Gospodăria acestuia este descrisă „în culori de un realism familiar”:

„Îl nimeri-n pridvorul lui, de unde

Durase el ogradă-mprejmuită

Cu zid înalt, rotată, mândră, mare,

Pe loc învederat. După plecarea

Stăpânului și fără de-ajutorul

Lui moș Laerte și-al stăpânei sale,

Cu gard de spini, cu steiuri mari de piatră

El staulu-și făcu, bătu în juru-i

Pari mulți și deși, tăiați frumos din miezul

Stejarului, și-nchipui cotețe

Douăsprezece-n staul lâng-olaltă,

Culcușuri pentru porci, și-n tot cotețul

S-adăposteau câte cincizeci de scroafe

Cu godăcei…

… Pe lângă turmă

Vegheau mereu ca niște fiare patru

Zăvozi care-i crescuse Eumeu, porcarul,

Mai mare-ntre păstori,

Acum dânsul

Se încălța croind frumoasă piele

De bou. Ceilalți ai lui trei oameni

Plecaseră care-ncotro cu turma”

Narațiunea suferințelor lui Ulise începe în al zecelea an al rătăcirilor și se concentrează într-un număr de zile aproximativ scurt. Peripețiile nu sunt expuse într-un singur sens, în succesiunea firească a aventurilor, ci se folosește un artificiu impresionant, folosit mai târziu de Vergiliu, și anume pățaniile eroului până la momentul începerii poemului ne sunt expuse printr-o întoarcere în urmă, care oprește un timp desfășurarea acțiunii.

Odiseea scoate în evidență desfășurarea permanentă a energiei lui Ulise, care luptă și biruie, acesta având parte de o viață activă,curajoasă,întreprinzătoare dar și îndrăgostită de onoare. Viața de pe pământ, cu plăcerile și înfrângerile, cu aspirațiile și dezamăgirile,cu luptele și plăcerile ei, este prea mărită de autor, pe când lumea de dincolo este prezentată în umbră, reprezentând degradarea demnității umane. Prezentarea aventurilor prilejuiește o emoție greu de stăpânit cititorilor, oferă amploare sporită subiectului, însă ceea ce ne surprinde este centrul de interes al poemului în raport cu care cuprinsul cânturilor I-VIII servește drept pregătire, iar al cânturilor XII-XXIV drept încheiere.

Nimic altceva nu dovedește caracterul romanesc al Odiseii decât desfășurarea firului conducător al acțiunii epice, cu alte cuvinte ordonarea imensului material epic într-o structură literară care să conțină introducere, cuprins și încheiere. Toate aceste trei părți componente se regăsesc în Odiseea, ele fiind intitulate după elementul epic dominant, și anume: Telemahia, Rătăciri și Întoarcere.

Telemahia se întinde pe parcursul a cinci capitole (I-V), și descrie călătoria de inițiere și de confirmare a maturității fiului lui Ulise, Telemah. În continuare aflăm că Ulise este reținut timp de zece ani pe insula nimfei Calzpso, de persecutarea fără cruțare a eroului de către Poseidon, înștiințarea lui Telemah de posibila întoarcere a tatălui său,dar și constituirea unui plan pentru a-i nimici pe cei ce devastau averea tatălui.

Rătăcirile aduc la suprafață aventurile lui Ulise pe mare și pe uscat,popasurile sale dar și fenomene ce depășesc imaginația umană.

Întoarcerea se desfășoară pe parcursul a douăsprezece capitole ce înfățișează părăsirea insulei feacilor și debarcarea eroului în Ithaca, întâlnirea cu Eumeu, bătrânul crescător de porci și administrator al averii sale, întâlnirea cu Telemah, intrarea în cetate sub chipul unui cerșetor al lui Ulise, lupta dintre cei doi cerșetori, întâlnirea lui Ulise cu Penelopa și cu doica sa Euricleia, proba cu arcul, uciderea pețitorilor, recunoașterea lui Ulise de către Penelopa, împăcarea.

Se poate observa cu ușurință amploarea compoziției, dar și ușurința cu care Homer manevrează planurile pe care se desfășoară acțiunea, așadar una dintre particularitățile izbitoare ale artei lui Homer este suverana măiestrie cu care conduce firele unei acțiuni complexe. Odiseea nu este doar cântarea întâmplărilor lui Ulise, acestea nu aparțin în întregime ficțiunii, la fel cum războiul pentru Ilion nu este relatat în totalitate.

Încă din Antichitate autorul poeticii nota: „Subiectul nu-i unul cum își închipuie unii întrucât privește un singur personaj. Doar multe și nenumărate sunt întâmplările, putând să se ivească în viața cuiva fără ca din ele să reiasă o unitate; și tot astfel faptele unui om sunt multe, fără ca laolaltă să alcătuiască o singură acțiune […] Homer în schimb, care excelează în atâtea alte privințe, pare a fi văzut bine aici, ajutat fie de practica artistică deosebită, fie de talentul lui firesc. Într-adevăr, compunând Odiseea, nu s-a gândit să cuprindă în ea toate pățaniile eroului […] ci a compus-o în jurul unei singure acțiuni, în înțelesul dat de noi cuvântului”.

Acțiunea despre care vorbește Aristotel este întoarcerea pe meleagurile sale, întoarcerea la familie, fiind de fapt unicul scop al său și tocmai de aceea el își adună toate forțele pentru a-și împlini dorința:

Dar eu totuși

Mereu obosesc și năzuiesc odată

S-ajung la mine să mă văd în țară

Eu voi răbda, doar știu să rabd necazuri

Căci multe am pățit, răbdat-am multe” .

Întregul său periplu a fost dictat atât de voința supremă dar și de setea sa de cunoaștere, mânat de cele două voci acesta dă dovadă de tenacitate deoarece reușește să strângă nenumărate bogății pe care și le expune într-un pasaj al cântului al XIX-lea.

Observăm viziunea calmă, melancolică, dar nu sfâșietoare,dorința unei vieți pașnice și liniștite, dar și un fel de înțelepciune practică a tuturor ființelor care glăsuiesc.

Ulise a devenit ulterior prototipul călătorului universal, care se metamorfozează în fiecare epocă sub alt chip pentru a traversa un nou traseu anevoios și plin de elemente noi,menit să-i ofere nemurirea.

În sens general chiar titlul epopeii ajunge să însemne „călătorie”, numele eroului poate fi înlocuit cu „neobositul căutător de orizonturi noi”, iar sufletul său fiind neastâmpărul ce nu se satisface și nu se istovește. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Fendon se inspira din Odiseeea și creionează călătoria inițiatică a lui Telemah în romanul cu același nume. Scopul acestui roman este de a conferi un caracter moralizator scrierii sale,a cărei intrigă este concepută ca un voiaj gnoseologic, presărat cu obstacole.

Telemah străbate un drum plin de peripeții, menit să releve teatrul lumii situat sub zodia nestatorniciei, călătoria în urma căreia el trebuie să dobândească stăpânire de sine, înțelepciune dar și curaj.

Ulise este, așadar omul metamorfozei, iar casa la care tot se gândește poate fi o figurație a sinelui, odată cu acest erou, Antichitatea semnează certificatul de naștere al eului, iar inspirația se interiorizează. Epopeea continuă să trezească interesul scriitorilor moderni, ea oferind primul model de voiaj inițiatic al literaturii occidentale și devine una dintre primele și cele mai de seamă temelii ale culturii umaniste europene.

1.4. Ordine si haos în romanul parodic

Lucian (din Samosata) a trăit în secolul al II-lea e.n., în Asia, însă a călătorit în Italia, Grecia,în Galia dar și pe coasta de nord a Africii. Este un scriitor spiritual și lucid, el privește lumea cu un ochi ironic, este vizibil faptul că îi place să facă o diferențiere între locurile comune și fetișurile tradiționale.

Romanul său, Istoria adevărată, ne introduce într-o călătorie ce ține de domeniul fantasticului, o călătorie ce depășește această lume, și anume călătoria în astral. Sunt relatate drumeții fabuloase, care se pretind a fi autentice, observăm încă din titlu accentul pe care autorul îl pune pe veridicitatea întâmplărilor pentru a-l convinge pe cititorul dornic de nou.

Voiajul are ca punct de plecare coloanele lui Hercule, aici atât naratorul cât și ceilalți cincizeci de conducători pleacă în căutarea de nou, de fabulos și de ce nu de absolut. Putem afirma faptul că elementul aventuros constituie principala dominantă de la care autorul pleacă în creionarea poveștii, el caută acel ceva care să cuprindă o viață variată, cu multe fațete și uluitor de imensă în propria-i existență. După lungi rătăciri pe mare,aceștia descoperă o insulă fantastică, oarecum înspăimântătoare în adânca și infinita ei complexitate, deoarece aici abundă râuri pline cu vin și femei vită-de-vie. Se poate observa cu ușurință faptul că autorul pune accent pe dominanta masculină, oarecum regăsim aici o mentalitate colectivă, această formă de ideal o caută bărbatul dintotdeauna. Însă se trezesc repede din această stare de beatitudine, și nu datorită propriei inițiative ci obligați fiind de o furtună care îi trimite direct în cer, unde tot ca o nevinovată coincidență stăpânește tot un bărbat, și anume regele Endimion. O altă întâmplare fabuloasă este reliefată și aici, aceștia asistă la un război dintre lunari și solari. Autorul face o descriere oarecum minuțioasă, însă aceasta tot cu un scop ascuns și bine definit, și anume de a impresiona și de a-l amuza pe cititor. Cavalerii lunii își fac apariția pe vulturi giganți, spre deosebire de războinicii solari care sunt stăpânii unor furnici uriașe. Odată plecați de pe aceste meleaguri, „marii exploratori”, sunt atacați de monștrii, după care trec într-o altă dimensiune, și anume pântecul unei balene, de unde reușesc să scape și drept bonus aceștia primesc o călătorie pe o mare de lapte. Le putem spune „marii exploratori” deoarece aceștia, cu ajutorul naratorului, dobândesc aspirații înalte, ei simbolizând imaginea colectivă a oamenilor din epoca Imperiului Roman care își doreau să exploreze ținuturi noi, și chiar corpurile cerești deoarece existau bănuieli cu privire la existența unor ființe miraculoase ce ar stăpâni teritoriul astral.

Narațiunea este întreruptă odată cu sfărmarea corăbiei de un țărm, acest episod putea fi interpretat și ca o pedeapsă pentru îndrăzneala lor, însă nu se pune problema de așa ceva aici. Naratorul întrerupe voit firul poveștii, el îl lasă pe cititor să își imagineze continuarea romanului, cu alte cuvinte dă frâu liber imaginației, este evident faptul că autorul prin acest roman vrea să iasă din tiparele tradiționale deoarece dragostea și religia nu își lasă amprenta aici.

Acest tip de călătorie apare din nevoia omului de a-și depășii limitele, de a-și satisface setea de cunoaștere, de a ieși din spațiul autohton și de a explora întreaga lume, atât la nivel terestru cât și astral. Ceea ce atrage la acest roman, chiar și ochiul în formare este tehnica de construire a unor idei, cum ar fi deformarea spațiilor geografice, astfel pământul plutește pe apele oceanului, infernul este secat la suprafață, iar oceanul se confundă cu spațiul infinit al universului.

Lucian folosește călătoria drept pretext pentru a crește intensitatea parodiei, deoarece acest roman este unul de natură parodică, chiar satirică am putea spune. Sunt parodiate atât curente filosofice antice, cât si miturile eshatologice promovate de filosofi și chiar organizarea liniilor de bătaie prezente în armata romană.

„Actorii” din romanul său se caracterizează printr-o curiozitate nestăvilită, sunt dominați de dorința de a explora locuri și lucruri noi, de a intra în contact cu personaje noi, iar „piesa” se dovedește a fi una plină de suspans, de răsturnări de situație.

Autorul însuși, mărturisește că îl ironizează atât pe Iambulos, autor de minciuni vizibile despre Insulele Oceanului, cât și pe Ctesias din Cnidos care reliefează India fără să aibă nici un indiciu despre ea, cu alte cuvinte fără a fi auzit măcar o istorisire a vreunui cunoscător al acestui ținut și în același timp acesta face o caracterizare a operei sale „am vrut să profit de libertatea de a închipui povești și, cum n-aveam nimic adevărat de narat, m-am decis să mint mai onest decât alții, pentru că voi spune adevărul numai despre un singur lucru și anume că înșir minciuni”.

Așadar acest roman reprezintă un repaus intelectual, necesar după atâtea lecturi serioase, cerut de ochiul neiertător al cititorului și pus în practică printr-o doză de amuzament.

II. Romanul grec – acces la lume și la sine

2.1. Apariția romanului antic

Sofistul Gorgias din Leontinoi definea cuvântul astfel : „Cuvântul este un crai puternic, mic și prizărit la înfățișare, și totuși capabil să săvârșească isprăvile cele mai divine: e doar în stare să potolească frica, să curme îngrijorarea, să stăpânească bucuria, să împrăștie înduioșarea”.

Am început acest capitol cu o definiție a cuvântului deoarece consider că romanul a luat naștere din cuvânt, de aceea este necesar să-i oferim locul de drept.

La început, romanul era apreciat drept literatură umilă, această constatare apare într-o scrisoare a împăratului Iulian, însă era pe placul publicului care îl încuraja ca pe o artă atrăgătoare și pasionantă. În literatura greacă și latină, romanul apare destul de târziu, însă ceea ce contează este atracția pe care o exercită asupra cititorului, aceasta datorită capacității sale de a satisface necesități spirituale reale.

Romanul era cerut de un anumit public, și anume de cel al epocii helenistice care era conștient de prezența unei culturi străvechi, deoarece în aplicare au fost puse de-a lungul timpului o serie de experiențe al căror final depășește limitele genurilor tradiționale, și astfel era justă o cerere ce avea drept scop dezvoltarea spirituală ce nu putea fi satisfăcută de disponibilitățile miturilor din trecut. Acest public evoluează, el își formează propriile cerințe cu privire la necesitatea de ficțiune străină până atunci, însă această formă de ficțiune necesita o realizare în tipare noi, căuta cu alte cuvinte detașarea de tot ce înseamnă rutină zilnică.

Această dezvoltare de o asemenea anvergură necesită și un fond istoric distinct de cel al Heladei clasice, iar Alexandru prin cuceririle sale conduce civilizația greacă spre o extindere a teritoriului deoarece apar noi și întinse teritorii geografice și spirituale. Odată cu destrămarea vechii forme de organizare a vieții politico-sociale grecești, sistemul de valori al oamenilor este înlocuit, are loc o evoluție a mentalității omului societății helenistice, deoarece acesta realizează acum ce înseamnă cu adevărat libertatea de gândire, este pus chiar în situația de a alege, își însușește acest drept.

Omul societății nou create este pus fie în situația de a-și manifesta interesul pentru noutăți geografice, etnografice dar și morale, fie în situația de a-și îndrepta toată atenția asupra familiei și de ce nu asupra propriului eu.

Proiecțiile literare anterioare, și anume epopeea și tragedia se retrag de pe câmpul de luptă deoarece nu mai răspund aspirațiilor spirituale ale societății nou create, cedează locul unei noi proze poetice ce oferă satisfacție publicului. Mitul pierde, astfel implicațiile sale eroice, se umanizează, se modelează după cerințele publicului.

Georg Lukács subliniază faptul că „eroii romanului se nasc din alternarea lumii exterioare. Zeii au tăcut, arăta cercetătorul maghiar, sacrificiile și extazul nu mai au putere, lumea acțiunii se detașează de oameni. Eroul eposului, care n-a fost niciodată un individ autentic, se închină înaintea eroului romanului”.

Romanul și-a găsit forma definitivă pe fondul unei tradiții literare existente, era obligat să utilizeze experiența genurilor anterioare dar necesita și o îmbinare cu alte specii și modalități literare mai vechi, toate acestea îi așezau un drum încet dar sigur.

Erwin Rohde susținea într-o lucrare celebră despre romanul grec că „în structura romanului antic s-ar fi conjugat doi constituenți fundamentali, în primul rând cel erotic și în al doilea rând cel aventuros, pornind de la arhetipurile corespunzătoare realizate în poezia helenistică de dragoste și în povestirile fantastice de călătorie”.

Relatările de călătorie fie ele fictive sau reale au jucat un rol deosebit de important în formarea romanului, au furnizat romanului modelul narației la persoana întâi. Epopeea a adus o contribuție substanțială, arhetipul oferit de eposul homeric se regăsește în structura creației romanești. Cercetători numeroși au văzut în Odiseea o formulă compozițională specific romanescă, deoarece întâmplările nefericite prin care trec cei doi soți separați fiind, se fac nevăzute în final.

Alături de epopee, de mare însemnătate în formarea romanului sunt și istoriografia, teatrul dar mai ales comedia.

Atât personajele cât și faptele lor erau înfățișate de autor ca autentice, chiar dacă reprezentau produsul fanteziei, și erau receptate de către public fie ca întâmplări reale, fie imaginare. Romancierul dă frâu liber imaginației, el inventează asumat și intenționat.

Nuvelistica a avut un rol bine definit în dezvoltarea istorică a romanului, atât prin nuvele tragice cât și prin povestirile milesiene „fabulae milesiae”, nuvele picante de mici dimensiuni, de cele mai multe ori erotice și licențioase.

Se poate spune, așadar că nu există un gen literar de la care se pleacă în construirea romanului, el își trage seva din mai multe specii literare, iar odată cu nevoia publicului de opere în proză, hrănite cu ficțiune, putem vorbi de o conturare a ceea ce înseamnă roman.

Eugen Cizek în « Evoluția romanului antic », afirma că „romanul apare prin convergența multor specii literare – căci arhetipuri pot fi descoperite și în alte sectoare de activitate literară și încercările recurente de a le reduce la unul sau două genuri ni se par zadarnice – dar, numai atunci când publicul a resimțit necesitatea unor opere în proză , hrănite din ficțiunea pură, eliberate de legendă și de istorie și reîncărcate cu invenție, efervescentă, cu virtuțile deconectării”.

Elementul religios nu a avut nici un aport în formarea romanului, deoarece credințele vechi grecești își pierduseră din supremație, iar noile credințe și concepții nu erau atât de bine implementate încât să fixeze fundamentarea unui gen care se caracteriza drept laic încă de la inițiere.

Așadar toate arhetipurile preluate de roman au fost modificate, adaptate la noile cerințe ale publicului, un public specific care și-a dorit apariția acestui gen literar nou și i-a impus semne contextuale specifice.

2.2. Particularități ale romanului grec

Romanul grec își are începuturile în regatele asiatice ale diadohilor, succesorii lui Alexandru din Egipt, Asia Mică și din Ionia – vechea patrie a culturii grecești. Se vorbește de preromane care au funcționat înainte de geneza romanului, dar și paralel cu acesta până la finele antichității.

Preromanul își revendică narațiile populare anonime care se dezvoltau în secolele al VI-lea dar și în al V-lea î.e.n. și ulterior. Factura romanescă a devenit cu adevărat roman atunci când autorul operei și-a asumat ficțiunea ca obiectiv primordial și nu a mai încercat prin tot felul de mijloace că faptele reliefate de el sunt verosimile.

În sfera preromanului intră așa-numitul „roman” al lui Esop similar cu o serie de povestiri din Siria, Asia Mică, Egipt, dar și Cyropedia lui Xenofon, preroman consacrat tinereții marelui Cyrus, întemeietorul imperiului medo-persan. Așadar, preromanul cunoaște o ascensiune efervescentă, se scrie atât despre războiul troian, despre amazoane dar și despre călătorii imaginare până într-un grup de insule autorul acestuia din urmă fiind Euhemeros și continuă să apară cu succes și în primele secole ale erei noastre, avem drept exemplu preromanul lui Curtius Rufus ce înfățișează viața lui Alexandru, alcătuit în secolul I e.n.

Datarea romanelor este o problemă destul de complicată, deoarece fiecare cercetător are propria ipoteză, însă se poate contura o listă cronologică : autorul necunoscut al Romanului lui Ninos, Chariton cu romanul Aventurile lui Chaireas și ale Calliroei, Antonios Diogenos, autorul anonim al Romanului Chionei, autorul anonim al Romanului Parthenopei, toate acestea se situează în jurul secolului I e.n.

Romane lui Lucius din Patrai, Iamblichos, Xenofon din Efes sub semnătura căruia apare Efesiaca, Pseudo-Lucian, Lucian, Longos cu Dafnis și Cloe, aparțin secolului al II-lea, iar în secolele III și IV se remarcă, Heliodor, Achilleus Tatios, dar și autori anonimi ai unor romane minore. Unele romane ni s-au păstrat pe papirus ceea ce înseamnă dificultate maximă în datarea lor.

Savanții vorbesc chiar despre existența unui roman creștin hagiografic și apologetic, așa-numitele vieți ale apostolilor conțin numeroase elemente romanești, însă cea mai elocventă mărturie cu privire la o astfel de literatură o constituie Confesiunea lui Cyprian, „roman” ce se integra într-o trilogie, ce urmărea reconstrucția biografiei unui episcop al Cartaginei.

Alexis Chassang făcea referire „la o literatură romanescă, strecurată în povestirile apocrife, ce proliferau la periferia teologiilor mozaică și creștină. Astfel el opinează pentru constituirea unor narații iudee fictive, care voiau să amuze”.

După o serie de investigații științifice amănunțite asupra romanului grec sunt aduse în prim plan două faze ce simbolizează evoluția sa în timp și spațiu: prima etapă este una de lungă durată deoarece se întinde pe parcursul a două secole (secolul II a. Chr și sfârșitul secolului I p. Chr) și este numită presofistică iar cea de-a doua etapă intitulată sofistică, de completare a romanului grec și își desfășoară activitatea pe parcursul secolului II p. Chr.

Tot Chassang „vedea în literatura greacă toate modalitățile romanului (filosofic, religios, erotic, de aventuri, fantastic, pastoral, geografic, istoric) și în orice etapă a dezvoltării culturii vechii Hellade: atică, alexandrină, romană”.

Prima etapă este caracterizată de romane erotice, romane în care dominanta este romantismul, acesta se desfășoară pe o schemă relativ clasică, și anume un cuplu de îndrăgostiți trece prin nenumărate peripeții, în calea fericirii lor apar permanent obstacole și personaje care vor să-i despartă, însă toate acestea sunt în zadar deoarece la finalul este unul fericit, al regăsirii.

Peripețiile constă în tot felul de călătorii pe mare și pe uscat, răpiri piraterești, gelozii, coincidențe, răsturnări de situații, ba chiar episoade cu eroii morți care se dovedesc a fi false până la urmă.

Se poate observa faptul că autorilor nu le este întemnițată imaginația, ei dispun de o libertate absolută în creionarea de peripeții și personaje, astfel se ajunge la un mod de abordare original, putem spune că o astfel de schemă a promovat o evoluție în tehnica scrierii.

Primul roman atestat este Ninopedia sau Romanul lui Ninos al cărui autor este necunoscut, el descrie povestea de dragoste dintre Ninos, legendar prinț asirian și Semiramis. Tot aici întâlnim și aventurile războinice ale lui Ninos. Primul fragment ni-l prezintă pe tânărul erou, întors victorios de la războiul purtat împotriva egiptenilor, cum încearcă din răsputeri să obțină căsătoria cu verișoara sa, frumoasa Semiramis, deoarece aceasta nu avea încă vârsta potrivită pentru nuntă, însă se pare că cei doi tineri reușesc să-și convingă părinții și se căsătoresc. Cel de-al doilea fragment schimbă decorul, dar și personajele, înfățișându-l pe Ninos pe câmpul de luptă, gata să-i înfrângă pe armeni. Ultimul fragment imaginează o răsturnare de situație, deoarece armata lui Ninos naufragiază, eroul se transformă dintr-un comandant al unei armate uriașe într-un biet naufragiat. Finalul însă trebuie să fi fost unul fericit.

În primele romane grecești, inclusiv în cel menționat anterior, regăsim principalele particularități ale sistemului de tipare, și anume culoarea istorică, inflexiunile epice ale narației, vocația situațiilor extreme, preferința pentru peisajul exotic, concordanțe, evoluții și involuții în destinul eroilor dar și patosul acuzat al dragostei.

În continuare vom prezenta un alt roman, la fel de interesant și caracterizat de numeroase aventuri și răsturnări de situație, și anume Aventurile lui Chaireas și ale Calliroei. Apărut probabil în primul veac al erei noastre, romanul este alcătuit din opt cărți ce figurează povestea de dragoste și loialitatea conjugală dintre doi tineri siracuzeni, Chaireas și frumoasa Calliroe.

Motivația fundamentală a tuturor romanelor grecești este dragostea, iar mobilul central al tuturor romanelor grecești îl constituie aventura. Comedia constituie o sursă inepuizabilă de informație pentru industria romanescă, care împrumută imaginea morți false, răpirile, lupte, răsturnări de situație, dragoste declanșată brusc, dar și un decor nou deoarece personajele părăsesc adesea locurile natale și sunt aruncate la voia întâmplării pe mări și pe uscat, puse față-n față cu o lume mai diversificată dar mai ales puse în situații limită. Multiplicitatea aventurilor oferă romanelor secolului I substanța de creație și oferă continuitate inflexiunilor sentimentale aflate pe meleagurile epicii, transformându-le în poveste dată fiind lipsa cercetării minuțioase a combustiei interne a pasiunilor.

Toți romancierii acestei epoci folosesc tehnica „povestirii cu sertare”, însă în variante structurale distincte, iar în ceea ce privește evoluția romanului se pot delimita două structuri fundamentale și anume compoziția bazată pe încadrarea narațiilor una într-alta și mai ales cea divizată pe paliere. Aceste paliere alternează în narație, se intersectează, se apropie spațial foarte mult însă doar pentru a se separa din nou. Arhetipul acestei structuri (pe paliere) se regăsește în Odiseea după cercetătorul italian Renzo Nuti, aici urmărindu-se separat aventurile lui Ulise și ale fiului său Telemah, însă pentru scurt timp deoarece se reunesc în final.

Procedeele compoziționale utilizate în roman sunt următoarele: descrierea, dialogul, monologul, discursuri. Narația reprezintă procedeul de bază al primilor romancieri, oferind operelor un anume farmec și o anume fluență, însă și descrierea își face simțită prezența, o putem detecta chiar în Romanul lui Ninos, iar operele în care abundă descrierea se înmulțesc considerabil în romanele sofisticii. Începând cu a doua jumătate a secolului II asistăm la o modelare a romanului grec, procedeele compoziționale devin mai bogate și astfel se produce maturizarea genului. Personajele romanelor au și ele un rol bine definit fiind puse în situații melodramatice, capabile a se opune răului în orice formă, ele au trăsături fie pozitive, fie sunt pur și simplu malefice.

Romanele menționate anterior au un farmec al lor, ele pot sensibiliza prin fabula lor simplă, inocentă dar directă. Tiparele aventurii exotice și extraordinare, dar și cele ale iubirii perseverente, generoase, capabile să depășească rivalitățile și răutățile din jur, toate acestea iau naștere prin proceduri compoziționale ingenioase.

Fiind nutrit din substanța istoriografiei antice, romanul a contribuit la rândul său la modelarea necontenită a tiparelor genului istoric, el devenind așadar din ce în ce mai complex, cu eroi mult mai bine conturați. Așadar devine incontestabil faptul că în structura de adâncime a romanului se simte dorința de a impresiona dar în aceeași măsură de a emoționa.

2.3. Imaginea călătoriei în romanul pastoral Dafnis și Chloe

Romanul lui Longos, Dafnis și Chloe este singurul roman pastoral al antichității, fiind considerat cel mai bun produs grec al genului romanesc. Pentru a-și scrie romanul, Longos s-a inspirat din Teocrit, dar și din poeți alexandrini care fructificau vechi obiceiuri păstorești.

Acest roman nu reprezintă doar un indiciu cultural ce face trimitere către începutul romanului grec, ci și o operă în toată regula, o operă care-și transcende timpul printr-o tratare delicată și încântătoare a temei iubirii, pe care literatura epocii noastre a valorificat-o în diferite feluri. Acțiunea romanului se petrece în jurul cetății Mytilene din Lesbos și se prezintă sub forma unei povești de dragoste dintre Dafnis și Chloe, doi tineri cu origini alese.

În deschidere, romanul prezintă o imagine de epocă de aur, insula Lesbos, un loc creat pentru exercițiile de reculegere, predestinat armoniei universale dar și dragostei. Longos își începe romanul cu o invocație către zei, aducând de asemenea și laude acestora: „ Pe când eram în Lesbos, văzui, într-o pădure a nimfelor, cea mai frumoasă priveliște din câte am văzut vreodată: o icoană vie, o poveste a dragostei (…). Am alcătuit patru cărți pe care le închin lui Eros, nimfelor și lui Pan (…). Iar nouă ajută-ne zeul să putem scrie povestea cu sufletul liniștit”. În acest roman pastoral regăsim o utopie idilică despre despre destinul a doi copii adoptați de două familii de păstori, și ale căror destine sunt deja croite de Eros, de nimfe și de Pan, spre regăsirea părinților și împlinirea iubirii.

Romanul începe cu povestea păstorului Lamon care, în drumețiile sale, descoperă un băiețel în fașă, care era alăptat de o capră, cu toate că ezită la început, acesta îl duce acasă la soția sa Myrtale, și îl cresc ca pe copilul lor. Numele acestuia este Dafnis. Doi ani mai târziu, de o întâmplare identică are parte și păstorul Dryas, însă el găsește o fetiță, pe Chloe, alăptată de o oaie, pe care o crește împreună cu soția sa Nape. Cei doi copii purtau semne de recunoaștere de mare preț, pe care părinții le consideră drept semne de la zei și în decursul anilor preiau meseria părinților, cu alte cuvinte visul acestora cu Eros care îi săgetase pe amândoi și le poruncise să pască unul caprele, iar celălalt oile își are corespondentul în realitate.

Întâmplările se desfășoară din punct de vedere cronologic pe parcursul trecerii celor patru anotimpuri, perioadă în care se derulează tablourile vieții pastorale. Tot acum eroii descoperă și experimentează împreună iubirea, care este definită ca o stare necunoscută amândurora, și nici atunci când încep să aibă sentimente unul pentru celălalt, ei nu înțeleg ce li se întâmplă. Se poate observa cum accentul cade atât pe relevarea comportamentului adolescentin, în starea lui primară, nealterată, cât și pe capacitatea de apărare a omului împotriva mediului uneori neprielnic.

Iubirea Chloei începe odată cu contemplarea frumuseții corpului lui Dafnis, în armonie cu întreaga lui ființă: „Chloe, stând lângă el, trăgea cu ochiul și la turma de oi, dar mai ales, se uita la Dafnis, și din nou i se părea frumos, cum cânta din nai, și iarăși credea că frumusețea îi vine de la cântec, încât lua în mână, după el, naiul, cu gândul să fie și ea frumoasă. Îl rugă să se scalde din nou și se uită la el când se scălda; privindu-l, ea îl atinse și iarăși se depărtă, lăudându-l, și lauda aceasta era început de dragoste. Nu știa ce simțea (…) n-auzise pe nimeni vorbind de dragoste”.

Longos preferă cadrul simplu al unui spațiu idilic, limitat, în locul peisajelor exotice, a aventurilor multiple, a călătoriilor în ținuturi străine. Nu ține neapărat să-și aglomereze opera cu elemente incredibile și tocmai de aceea intriga din Dafnis și Chloe este una veridică, demonstrată fiind de cunoașterea desăvârșită a naturii, a vieții și mișcării animalelor și nu exagerează în a o încărca cu istorisiri secundare înglobate prin diferite artificii în intriga principală. Eugen Cizek în lucrarea „Evoluția romanului antic” marchează faptul că autorul „tinde nu spre o inflație a dramei interioare, ci spre deflația cadrului obiectiv al tribulațiilor”. Atât simplitatea, caracterul dens dar și simetriile compoziționale din acest roman nu vor mai fi identificate în romanele ce aveau să se scrie de acum înainte.

Dorcon, un admirator al Chloei încearcă să obțină un sărut al acesteia, însă Dafnis este cel care se bucură de acest privilegiu, iar odată cu acest sărut îl copleșește și pe el o stare ciudată, neexperimentată până atunci. Eroul rămâne fascinat de imaginea trupului Chloei și își dorește cu ardoare pe zi ce trece să petreacă cât mai mult timp împreună cu aceasta. Puritatea celor doi nu reiese dintr-o apărare deliberată a castității ci din candoarea eroilor, precum și din naturalețea gesturilor. Primăvara și vara reprezintă timpul inițierilor în care se naște iubirea dintre cei doi, cu alte cuvinte aceste anotimpuri devin martori ai sentimentului de iubire atât în fază incipientă cât și odată cu maturizarea lui. Cel care contribuie la inițierea tinerilor în tainele iubirii este păstorul Filetas, care prin intermediul poveștii despre Eros, zeul cel mare, le face cunoscută frumusețea sentimentului de dragoste.

După acest episod, Dafnis și Chloe încep să facă legătura cu ceea ce li se întâmplă prin destăinuirea de către Filetas a celor trei leacuri ale dragostei: „dragostea n-are leac nici în băutură, nici în mâncare, nici în descântec, ci numai sărutul, strânsul în brațe și culcatul împreună goi o potolesc”. Inițierea în dragoste a celor două personaje poate fi percepută atât ca o inițiere în viață și chiar ca o inițiere a vieții însăși, Longos fiind cel care ne oferă pentru prima dată o imagine a inițierii, a formării sensibilității și sentimentelor umane. Încheierea acestui episod reprezintă de fapt făurirea imaginii incantatorii a lui Dafnis, cutremurat de puterile dragostei. De altfel, autorul îi creionează și un portret ce înglobează foarte bine sentimentele care-l încearcă pe acesta: ”Îl durea inima ca mâncată de otrăvuri. Răsuflarea îi era când puternică, ca și cum îl urmărea cineva, când slabă ca a unui drumeț venit de departe. Țăran tânăr, nepriceput încă în vicleșugurile dragostei, i se părea scăldatul Chloei mai de temut decât marea, iar sufletul lui, că se găsește în mâinile hoților”.

Urmează evenimente ce mențin entuziasmul epic al romanului, dar toate acestea au o rezonanță pe fundalul evoluției iubirii dintre Dafnis și Chloe. Astfel Dafnis are un conflict cu niște tineri din Methymne și armata acestei cetăți începe represaliile, răpind-o pe Chloe, toate acestea pentru a se răzbuna pe erou deoarece el fusese acuzat că din cauza caprele lui care au ros funiile corăbiilor ancorate la țărm, luate apoi de apele mării, au pierdut averi impresionante. Acest moment nefericit se încheie repede deoarece intervin atât nimfele, cât și zeul Pan, dar și zeul Eros și astfel se restabilește echilibrul și decorul prielnic iubirii celor doi. Sosirea iernii reprezintă un alt eveniment ce întreține suflul epic al romanului, deoarece în acest anotimp întâlnirile lor se estompează teoretic, practic însă istețimea lui Dafnis creează îndrăgostiților numeroase prilejuri de revedere. Odată cu revenirea primăverii, Dafnis are ocazia de a cunoaște din întâmplare pe Lykainion, o femeie tânără din sat, care îl învață și cel de-al treilea leac al iubirii, însă Chloe rămâne pură. În final, se produce recunoașterea celor doi tineri îndrăgostiți de către societate, odată cu căsătoria, și tot acum sunt descoperiți și părinții lor naturali, nobili bogați din orașul Methymne. Sub protecția nimfelor, a lui Pan și a zeului Eros, Dafnis și Chloe își împlinesc iubirea ducând în continuare o viață de păstori, cinstind zeii și crescându-și ce doi copii, pe nume Agele și Philopoimen. Numele celor doi copii aveau o poveste de spus, deoarece numele fetei înseamnă „turmă”, iar cel al băiatului „iubitor de păstori”.

Longos îmbină în romanul său elemente ce țin de cultura greacă cea mai profundă, și anume contemplarea frumosului care naște iubirea, zeii, elogierea frumuseții corpului omenesc dar și echilibrul în forma lui naturală. Acest roman aduce o contribuție remarcabilă asupra prozei sentimentale din secolul al XVII-lea, deoarece publicul se arată încântat de peisajul pitoresc și de trăirile pasionale ale celor doi tineri dar și față de intriga retorică. Scriitorul se face remarcat și prin nuanțarea trăsăturilor personajelor, cele malefice precum Dorcon, Gnathon, Lampis se convertesc în mod rapid la blândețe, ba mai mult contribuie la bunăstarea cuplului și ne propune un model al lumii pastorale și al paradisului erotic pe care îl întâlnim în spațiul literaturii renascentiste italiene. Autori precum Petrarca, Dante, Boccacio folosesc ca sursă de inspirație romanul lui Logos și astfel, în timp, se ajunge la o rafinare a sferei sentimentelor.

Romanul lui Longos anticipă un traseu pe care iluminiștii îl vor străbate invers, de la cultură spre natură, creând astfel iluzia „omului natural”, este un roman al începutului, un roman al drumului de la natură la cultură.

Așadar poetul ne oferă încă din introducere răspunsul la toate întrebările care ni le punem cu privire la povestea acestui roman, o remarcabilă imagine a sentimentului de iubire, realizăm că dragostea reprezintă certificatul de naștere al omului: „Într-adevăr nimeni n-a scăpat și nu va scăpa vreodată de dragoste, câtă vreme va fi frumusețe în lume și ochi care s-o vadă”. De asemenea într-o astfel de poveste își vor găsi remediul atât cel întristat, cât și cel bolnav care-și va găsi mângâierea, însă cel care se va bucura din plin este îndrăgostitul deoarece el își va retrăi povestea ori de câte ori va reciti această operă.

2.4. Povestea aventurilor lui Theagenes și Charicleea

Romanul lui Heliodor, Etiopicele (Ethiopica) este un roman în zece cărți, fiind considerat cel mai valoros și mai complex reprezentant al acestei perioade, el păstrând arhetipurile romanelor anterioare, însă potențează atât intriga cât și structura romanului prin tot soiul de evenimente cheie. Acest roman evenimențial prin excelență, posedă o serie de peripeții, întâmplări dintre cele mai neașteptate, răsturnări de situație la fiecare pas, toate acestea au menirea de a amâna la nesfârșit deznodământul povestirii.

Motivul călătoriei constituie principala dominantă a acestui roman, personajele devin pe parcursul romanului „călători” fără voia lor, atât în mod concret acolo unde destinul îi împinge, cât și în mod figurat prin intermediul imaginației în momentul în care ascultă tot soiul de istorioare despre ținuturi îndepărtate și ființe necunoscute. Prin fuga lor din fața primejdiilor și prin încercarea nesfârșită de a se opune acestora, eroii se deplasează continuu pe uscat și pe mare, și astfel cititorul este ținut în suspans pe tot parcursul acestei povești, scopul scriitorului fiind acela de a întreține suflul epic al romanului.

Acțiunea începe brusc în delta Nilului, un grup de oameni înarmați ajunge la gurile fluviului, iar în fața ochilor li se așterne o priveliște neobișnuit de frumoasă, desprinsă parcă dintr-o altă lume. Povestea începe așadar cu o veritabilă descriere a acestui ținut: „țărmul era acoperit cu oameni care fuseseră omorâți de curând, unii își dăduseră sufletul, alții trăgeau să moară, abia mișcând, semn că măcelul tocmai se sfârșise. Fusese o luptă stranie, după urmele pe care le lăsase, că se vedeau laolaltă rămășițele vrednice de milă ale unei petreceri nenorocite, care se încheiase în chip tragic. Se vedeau acolo încă o mulțime de mese încărcate de bunătăți; unele trântite la pământ se aflau și acum în mâinile celor care le folosiseră ca să se apere când începuse prin surprindere măcelul”.

Autorul îmbracă în mister acest început de roman, deoarece cititorului nu i se dezvăluie nici un amănunt cu privire la ceea ce se întâmplase, el nu știe cine sunt acei oameni care se sting, cine sunt cei care asistă cu privirea la această imagine crudă, nu înțeleg nimic din acest spectacol tragic în care prozatorul îi introduce brusc, fără nici o pregătire, fără nici un menajament. Ulterior aflăm că spectatorii acestui tragic măcel sunt niște tâlhari, ei inspectează locul măcelului și descoperă aici doi tineri de o frumusețe nemaiîntâlnită, pe Theagenes și Charicleea. Însă aceștia sunt alungați de o altă bandă de hoți, care îi iau pe cei doi tineri și îi duce în Bucolia, în mlaștinile Nilului, unde hoții trăiau după legea junglei, dreptatea se făcea după bunul plac. Pentru a-l salva pe Theagenes, eroina îl prezintă hoților drept fratele ei, iar cei doi sunt lăsați în grija grecului Cnemon. În bârlogul haiducilor egipteni, Charicleea își evocă o parte din nenorocirile precedente, iar Cnemon își povestește o parte din tribulații, deoarece fusese alungat din Atena din cauza mamei sale vitrege și uneltirilor acesteia. A doua zi, tâlharul Thyamis vrea să se căsătorească cu Charicleea, fata se preface că acceptă pentru a putea câștiga timp, după care tabăra tâlharului este distrusă. Cei doi tineri reușesc să scape însă separat, după care intervine în firul narațiunii bătrânul Calasiris care aflase de povestea de dragoste a celor doi eroi de la preotul Charicles. Tot acum autorul ne pune față-n față cu concepțiile lui Pitagora, cu concepțiile referitoare la metempsihoză ale lui Orfeu și, în primul rând, cu doctrina platonică despre iubire: „scena la care am asistat ne-a dovedit că sufletul este de esență divină și că a primit din cer înclinații predestinate, căci din momentul în care s-au privit unul pe altul, tinerii s-au iubit ca și cum sufletele lor și-au recunoscut de la prima vedere perechea și s-au îndreptat spre acel singur bun demn de ei[…]. O clipă lungă s-au privit țintă ca și cum încercau să-și aducă aminte dacă se cunoșteau mai de mult sau dacă nu cumva se mai văzuseră”. Într-un final cei doi tineri se regăsesc la Memfis, după care cad într-o ambuscadă a etiopienilor care luptau împotriva persanilor din Egipt. Cei doi tineri sunt supuși altor încercări, din care reușesc să scape cu bine și drept răsplată pentru suferințele îndurate, autorul le oferă un final fericit încheiat cu celebrarea căsătoriei acestora.

Se poate observa cu ușurință faptul că hazardul deține un loc însemnat în opera lui Heliodor, demonstrat prin anularea totală a logicii obișnuite a evenimentelor. Romanul său nu se deschide cu începutul firesc al narațiunii, ci ne introduce direct în sufletul acțiunii, fără să ne dea vreun indiciu, acesta fiind un artificiu cu care autorul întreține atmosfera tensionată a romanului. De asemenea, în cadrul intrigii apar mereu noi personaje al căror destin este strâns legat de cel al eroilor, iar multitudinea de informații relatate de autor nu prinde contur în mintea cititorului, decât în final.

Intriga acestui roman are caracterul unei călătorii inițiatice prin existență, călătoria fiind cea care își dă acordul în privința consumării poveștii de dragoste, aceasta reprezintă așadar singura cale prin care Theagenes și Charicleea pot dobândi posibilitatea de a fi împreună pe veci și de a obține funcții sacerdotale. Eroii își propun să rămână curați, virgini pentru a fi pe placul lui Apolo, zeul suprem căruia i se închină și de la care încearcă să găsească răspunsuri la întrebările lor cu privire la soarta crudă de care au parte: „Apolo, zicea ea, atât de greu ne pedepsești pentru greșelile noastre și tot nu crezi că te-ai răzbunat? După ce am fost despărțiți de cei dragi, răpiți de pirați, expuși la mii de pericole pe mare, prinși a doua oară de pirați pe uscat, ne mai așteaptă alte încercări și mai amare încă. Când te vei opri?”. Astfel de întrebări îi măcinau sufletul Charicleei, însă Theagenes o liniștea, o tempera în afirmații deoarece el era de părere că zeul se va mânia odată cu aceste tânguiri, cu aceste învinuiri care i se aduc din partea unei muritoare. Motivația esențială a întregului roman este dragostea, iar în numele ei și pentru ea eroii sunt dispuși să lupte continuu, iar puterea ei este cântată în mai multe rânduri: „Căci Eros este cel mai puternic dintre zei și după câte se spune, are putere uneori și asupra nemuritorilor”.

Traseul lor este unul epuizant, ei trec dintr-o primejdie într-alta până să ajungă să se bucure de iubirea lor, soarta lor este deplânsă în multe ocazii chiar de către protagoniști, Charicleea însăși percepe viața lor ca pe o tragedie de al cărei sfârșit se teme: „Parcă și-ar râde de noi, face din viața noastră o adevărată dramă. Așa că să întrerupem cursul tragediei ei, dându-ne pe mâna celor care vor veni să ne ucidă, ca nu cumva să aibă pretenția să desăvârșească opera până la un deznodământ și mai trist și să ne silească să ne omorâm noi singuri”. Așadar soarta este cea care sporește lungul drum de peripeții al celor doi protagoniști, îi supune la nenumărate încercări, toate împotrivirile lor se dovedesc a fi inutile, cu alte cuvinte în fața destinului omul este lipsit de putere.

Aventurile de care au parte personajele se multiplică prin îndârjirea unui destin neprielnic, însă adevăratul lor scop este de a mulțumi așteptările unor spectatori dornici ne necunoscut, atrași de spații geografice noi ce aduc în față tot felul de elemente extraordinare. Personajele însăși se arată dornice de a explora spații noi, de a asculta povești despre peripețiile unor oameni necunoscuți. Un alt element ce oferă originalitate operei este reliefarea unor datini ale altor neamuri, cum ar fi serbarea Nilului, cunoscută ca cea mai mare sărbătoare a egiptenilor, sărbătorită cu mult fast deoarece aceștia considerau că Nilul este zeul lor, este cel care are grijă de prosperitatea pământului lor.

Acest roman aparține unui specialist desăvârșit al compoziției, capabil să manevreze inteligent intriga, să împletească un lung șir de evenimente în narații iscusite înglobate în alte narații. Heliodor se dovedește a fi un meșter al povestirii pe sertare, el utilizează productiv tehnica încadrării și adaugă în cuprinsul povestirii cadru anumite povești.

În Evoluția romanului antic, Eugen Cizek prezintă arta compozițională a lui Heliodor astfel: „Tocmai narațiile eroilor contribuie la elucidarea firelor intrigii. Povestirea aventurilor lui Cnemon sau Calasiris au și valoare în sine, ca veritabile nuvele, dar decantează și implicațiile povestirii-cadru. Asemenea narații se întrerup uneori, se intersectează cu figurarea peripețiilor prezentului și se reiau ulterior. Jocul perspectivelor, discontinuitatea timpului conferă romanului o arhitectonică variabilă, mobilă, capabilă să acționeze restrictiv asupra monotoniei psihologice”.

Romanul lui Heliodor ne învață cum ia naștere dragostea, cum pătrunde în noi prin priviri, cum ne înalță și ne coboară, cum se cufundă prin ochi direct în suflet. Cu o astfel de abordare, romanul s-a bucurat în timpul Renașterii de aprecierea unor scriitori precum Shakespeare, Calderon și Racine, iar în secolul al XVII-lea a devenit model de preț pentru ultimul roman al lui Miguel de Cervantes.

III. Călătoria în romanul latin

3.1. Trăsături esențiale ale romanului latin

Romanul latin poate fi considerat drept literatură a condiției umane, el sugerând o vocație esențială concretizată în revoluțiile romanești succesive din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Acesta luminează totul, introduce imaginea direct în mintea cititorului, transformă experiența indirectă într-una directă și în același timp se creează o comunicare permanentă între spectatori și inițiatorii poveștii.

Căutător al unui stil de existență, romanul latin operează cu o infrastructură filozofică, restabilind condiția omului și relațiile lui în societate. Scriitorii nu pun accent pe căutarea unor peisaje exotice, nemaiîntâlnite, sau pe recuperarea iubitelor, călătoria lor are drept scop experimentarea mijloacelor de viață.

Nu trebuie neglijat faptul că romanul antic s-a dezvoltat din „Povestirile mileziene”, culegeri de narațiuni despre Miletul antic, conținutul lor fiind prin excelență unul satirico-parodic. Atât elementul erotic cât și cel aventuros reprezintă invariantele romanului greco-latin, elemente ce sunt caracteristice fabulei mileziene. De asemenea, o altă caracteristică a acestor fabule era elementul fabulos în stare să uimească imaginația ascultătorilor.

Numind romanul „epopee burgheză modernă”, Hegel spune că „ceea ce-i lipsește romanului este starea poetică originară a lumii din care ia naștere epopeea propriu-zisă. Romanul, în sensul modern al cuvântului, presupune existența prealabilă a unei realități organizate prozaic, realitate pe terenul căreia el recâștigă apoi, în cercul lui și în măsura în care această realitate – condiție o îngăduie, dreptul pierdut al poeziei atât în ceea ce privește caracterul viu al evenimentelor, cât și indivizii și destinele lor”.

Spiritul latin s-a dezvoltat în alte relații istorice decât cel grec și a tins spre propria-i structură, fiind îmbibată de gustul ficțiunii și saturată de legendă. Preferințele publicului roman erau într-o continua schimbare, ele continuau să se dezvolte diferit însă de contextul istoric specific epocii hellenistice. Atât omul cât și lucrurile din jurul lui aveau parte de o atenție deosebită, și pornind de la această premisă, romancierii latini vor construi în opera lor un tip de civilizație unic, potrivit personajelor.

Genul romanesc avea succes deoarece era deschis către public, era dornic de nou dar și receptiv față de experiențele literare noi. Sensurile prioritare ale culturii romane se readaptau, era manifestat interesul pentru problemele funcției reale ale existenței umane, cât și pentru moravuri, astfel romanul latin recrea realitatea istorică într-o viziune interioară.

În viziunea lui Eugen Cizek, genul romanesc „era îndemnat să mediteze asupra vieții concrete a oamenilor și asupra stilului de viață funcționând să investigheze mai dur, mai direct”.

Pe de altă parte, față de romanul grec, în care se remarcă tipul romanesc sentimental-idealist, romanul latin se remarcă prin tipul romanesc realist-satiric, și în aceeași măsură prefigurează nu numai creațiile picarești ale secolului al XVII-lea, dar și revoluțiile romanești ce vor urma. Între romanul grec și cel latin există elemente relaționale, este imposibil ca scriitorii latini să nu se fi inspirat de la cei greci, dat fiind contextul în care a apărut romanul grec și ce impact a avut asupra societății hellenistice.

Un rol important în romanul latin l-a jucat comicul, el fiind exploatat pe larg de romancierii latini. Elementele caracteristice lui sunt aventura burlescă, parodia și caricatura. Atât umorul spumos, gustul spectacolului și punerile în scenă provocatoare accentuează legătura cu comedia latină, mai ales cu speciile genului comic popular. Unul din cele două romane latine va parodia zbuciumul cuplului erotic al modelelor grecești și celălalt va împrumuta subiectul sau unui arhetip redactat în limba greacă. Ich-Erzählung este aplicată în romanul latin mai înainte de înglobarea sa în cel grec, narațiile de călătorii fantastice constituie un model atât pentru Satyricon cât și pentru Măgarul de aur. În ambele romane latine se resimte în mod intens simțul comic italic.

Cele două romane caracteristice latinității secolului I și II sunt Satyricon-ul lui Petronius și Măgarul de aur sau Metamorfoze scris de Lucius Apuleius. Aceste două romane sunt gândite ca autobiografii fictive, narația fiind relatată la persoana întâi și spre deosebire de romanele grecești unde operează două sau trei personaje principale, în romanul latin există doar un singur personaj principal. Acești autori scriu o proză diferită aproape integral de tradiționala perioadă clasică. Evenimentele au loc chiar în timpul călătoriei lor, nu mai apar în cadre temporale și spațiale prestabilite, întâmplările imaginare pierd teren în fața analizării pe viu a peripețiilor.

Atât Petronius cât si Lucius Apuleius se distanțează față de modelele lor dar mai păstrează anumite idei cu scopul de a-și demonstra libertatea de gândire dar și părerile inedite. Narațiile de călătorii fantastice au o contribuție marcantă în constituirea romanului latin, însă motivația esențială a eroului latin este de a căuta un stil de viață adecvat, care să implice restabilirea condiției umane. Romancierii greci și latini au pus suflet în scrierile lor, ei au crezut în om, în sentimentele și trăirile lui, au elogiat binele, dar cel mai important este interesul manifestat pentru suferințele și bucuriile la care este supus omul pe parcursul existenței sale.

Toate aceste caracteristici precum și altele i-au asigurat romanului latin perenitatea.

3.2. Traseul inițiatic al Satyricon-ului

Primul roman latin este cunoscut sub numele de Satyricon și îi este atribuit lui Petroniu, un senator cunoscut pentru rafinamentul, pentru elocința sa, dar și un adevărat epicureu. Ca formație, este un scriitor clasic, el reprezentând totodată continuitatea curentului pe care îl acoperă succesul strălucitor al celor doi Seneca și al lui Lucan, și este înzestrat cu titlul de «elegantiae arbiter » de către Tacit.

Titlul operei este menționat în forme diferite de către manuscrise: în unele, regăsim Satirae Petronii Arbitri, dar și Satirarum libri sau Petronii Arbitri Satyri fragmenta, dar mai ales Petronii Arbitri Satyricon, formă atestată de Bernensis, cel mai bun codice. De preferat este însă grafia Satyricon, atestată de Marius Victorianus. Astfel titlul real ar fi satyricon libri, „cărți de satire” sau „cărți de amestecuri”, deoarece adjectivul substantivizat comportă o aluzie la satură. Recent însă s-a arătat de către Luiza Campuzano că acest titlu poate trimite și la satyrikos, și anume „cărți cu trepăduși ai scenei”.

Satyricon-ul este unica creație literară a lui Petroniu, una dintre cele mai originale și valoroase producții literare ale antichității clasice. Majoritatea cercetătorilor consideră că romanul este alcătuit în secolul I e.n. și anume în timpul domniei împăratului Nero, etapă ce desemnează cea mai tensionată perioadă a secolului. Autorul ne oferă o serie de detalii în această privință, începe cu prezentarea obiceiurilor, cu introducerea unor personaje ce aparțin acestei epoci, pune în discuție unele probleme literare care persistau în acea vreme, utilizează moravurile specifice domniei lui Nero, iar piesa de rezistență o constituie ceremonialul banchetului dat de Trimalchio care copiază ospețele secolului I e.n. Petroniu își declară romanul „operă de nouă simplitate” (novae simplicitatis opus), expusă într-un limbaj pur, această remarcă este făcută cu scopul de a-și demonstra originalitatea, și de a convinge cititorii că nimeni altul nu practică precum el observația sinceră a realității, acesta fiind de fapt principalul său obiectiv.

Cu privire la structura globală a romanului, Eugen Cizek a descoperit existența a trei nivele ale textului: un nivel de profunzime, marcat de opțiunea pentru filozofia epicureică, un nivel de suprafață organizat prin ansamblul peripețiilor de natură picarescă, și un nivel intermediar, al ironizării prin caricatură și parodie. Punctul forte al romanului îl constituie rătăcirea aventuroasă a eroilor, trăirea imanentistă a lumii dar și ieșirea din orice situație limită prin amuzament.

Conservat în stare fragmentară și cu o serie de lacune care întrerup derularea acțiunii, Satyricon-ul povestește la persoana întâi peripețiile extraordinare, prin care trec Encolpius, povestitorul, și alte personaje picarești. Romanul cuprinde trei mari episoade, numite astfel: « Aventurile lui Encolpius », unde naratorul este un student improvizat ce cutreieră diverse locuri și întâlnește tot felul de tribulații, petrecute treptat într-o școală de retorică, într-un bordel etc. Urmează episodul principal, piesa de rezistență a romanului, «Ospățul lui Trimalchio », care ne prezintă aventurile naratorului și ale prietenilor săi, profesorul Agamemnon, tânărul Ascyltos, copilul Giton, la ospățul unui libert bogat. Cearta violentă dintre Encolpius și Ascyltos îl determină pe primul să se alăture unui bătrân poet vagabond, Eumolpus, după care și numele ultimului episod «Aventurile lui Eumolpus».

Textul romanului este în proză, dar nu lipsesc nici pasajele în versuri. Satyricon-ul este în primul rând un roman cu o structură complexă, în care predomină căutarea unor cauze precise, pe baza unei anumite viziuni despre lume, care în terminologia teoriei literare moderne este denumit «roman recherche». De asemenea regăsim aici toate episoadele – clișee ale romanului grec: călătorii pe mare marcate de furtuni, peregrinări, gelozie cumplită, despărțiri indezirabile, certuri agresive, reîntâlniri spectaculoase, împăcări nebănuite.

Personajele Satyricon-ului poartă nume emblematice, caracterizate printr-o puternică ironie, înfățișând umorul picaresc al romanului, însă autorul nu-și propune să moralizeze ci să educe publicul său. Numele personajelor reliefează ocupațiile acestora dar și preocupările lor intime. Astfel eúmolpos înseamnă „melodiosul”, enkólpios „cel ținut la sân”, áskyltos „neobositul”, iar gheíton „vecinul, amantul”. Numele lui Trimalchio reprezintă ridicolul, prostia, grotescul. Din galeria sa de personaje, Petroniu nu-i acordă nici unuia trăsături predominant pozitive ci le înscrie pe toate în extremitățile negativismului social și moral.

Romanul debutează brusc, lipsește cu desăvârșire vreo introducere despre descrierea unei școli de retorică, unde apare Encolpius, un student matur, care intervine în discuții aprinse despre frumusețea și utilitatea elocinței atice: „Elocința mare și ca să spun așa, castă, nu-și boiește obrazul și nici nu se umflă în pene, ci se înalță plină ca o frumusețe firească. Nu a trecut multă vreme de când această vorbărie furtunoasă și fără măsură a năvălit la Atena venind din Asia…”. În continuare urmează o serie de aventuri ale lui Encolpius și ale colegului său Ascyltos, după care este expus un spectacol orgiastic patronat de Quartilla, preoteasa zeului Priap. Se poate observa cu ușurință faptul că după cinci capitole intrăm tot ex abrupto, însă într-un decor total distinct de cel transmis în introducere. Cu toate că opera sa cuprinde nenumărate fragmente ce pot fi considerate drept licențioase, scriitura acestuia transcende vulgarul și obscenul.

Partea centrală a textului, intitulată « Banchetul lui Trimalchio » are caracter exclusiv comic. Prostul gust își face apariția din primele rânduri, prin obiceiurile extravagante și ridicole, prin diversele întâmplări ce au loc în timpul cinei, prin opulența din casă. Ospățul constituie piesa de rezistență deoarece „pune în abis stările de criză manifestate pe alte planuri, în prima și ultima secțiune: personajele – pivot ale acestora, Encolpius și Eumolpus, sunt afectate, în primul rând, de o criză a identității sociale, ca intelectuali declasați, rătăcitori, dar, corelativă excluderii sociale este și retragerea simbolică a personajelor din aria culturalului, respectiv opțiunea pentru un erotism grotesc, caricatural, ca formă ultimă, reductivă de existență. Ambele secțiuni debutează simetric, cu o retragere din spațiul Culturii (o școală de retorică, respectiv o galerie de tablouri) la nivelul unei existențe instinctuale, exclusiv corporale (un fel de pansexualism ca stare a Naturii): Encolpius se furișează de la cuvântarea susținută de profesorul Agamemnon, pe tema decăderii oratoriei și a sistemului educațional, nerăbdător să se întoarcă la Giton, dar, printr-un act de înșelătorie, nimerește într-un lupanar; episodul are o funcție emblematică pentru periplul existențial amoros al personajului”.

Prezentarea banchetului se caracterizează prin nenumărate tablouri excentrice, Trimalchio dorește să stârnească uimirea celor invitați față de bogățiile sale, însă nu reușește decât să stârnească râsul. Scena următoare demonstrează cele spuse anterior: „… când iată că fu adus și Trimalchio în sunetele muzicii și cum sta așezat între perne foarte mici, ne făcu să râdem fără voie. Capu-i ras ieșea dintr-o manta stacojie și împrejurul gâtului, îngreunat deja de alt veșmânt, îi mai puseseră o batistă cu margini roșii din care atârnau ciucuri de o parte și de alta. În degetul cel mic avea un inel mare aurit, la încheietura degetului următor avea un inel mai mic, care, după cum mi s-a părut, era cu totul de aur, cu stele de fier lipite pe el”. Trăsăturile grotești îi sunt accentuate de faptul că el crede că poate efectua o înlocuire ontologică furișându-se din fața morții, prin încărcarea excesivă a clipei.

Personajele romanului se deplasează neîncetat în spațiu și marchează reacții de călător. Uimirea lui Encolpius față de cele văzute în locuința lui Trimalchio amintește de mirarea călătorului, aflat în mijlocul unui peisaj deosebit, neobișnuit, străin lui până în acel moment.

Al treilea episod al romanului a fost numit « Aventurile lui Eumolpus» și cuprinde peripețiile cuplului Encolpius – Giton, separat de Ascyltos, și ale lui Eumolpus, bătrân poet vagabond, asociat cu cei doi tineri. Urmează călătoria acestora pe mare și naufragierea în Crotona, unde trăiesc de pe urma imaginii de om bogat fără copii a lui Eumolpus. Petronius își plasează eroii într-o serie de peripeții, în nenumărate aventuri sau călătorii aventuroase, personajele sale sunt într-o continuă mișcare, chiar ospățul este foarte viu descris, ceea ce ne demonstrează capacitatea autorului de a nota rapid și direct realitatea morală și socială. Prin intermediul acestui banchet, romancierul sugerează efortul ridicol al familiilor fruntașe din Italia și chiar din provincii de a simula viața aleasă dusă de aristocrația din Roma.

După exemplul povestirilor de călătorie, fiecare ținut din roman capătă o valoare fizionomică, astfel motivul călătoriei este nelipsit din acest roman în care modul de viață al personajelor îl constituie căutarea unui traseu aventuros.

Potrivit lui Eugen Cizek, romanul lui Petroniu se constituie ca primul roman al condiției umane din literatura universală, caracterul său fiind rezumat astfel: „De aceea noi considerăm că infrastructura romanului rezidă (…) tocmai în căutarea acestui cod de existență, pe măsura cunoașterii lumii materiale, a plăcerilor simple, chiar dacă urmate de consecințe supărătoare, a râsului captivant. Personajele lui Petroniu și mai ales Encolpius colindă frenetic lumea, își caută un stil de viață, se desfată și suferă tocmai pentru că urmăresc – și cu aprobarea autorului – trăirea intensă, imanentistă a clipei de față. Această trăire este recomandată de Petronius nu în virtutea unei indiferențe nonșalante, străină oricărei reflecții de profunzime, ci tocmai ca o filozofie autentică, tulburător și dramatic adoptată înainte de a-și arăta suprafața exterioară deliberat surâzătoare”. Intriga acestui roman este organizată ca fiind o relatare a unui periplu burlesc, ea strălucind prin creația amplă a unor situații particulare.

Encolpius este primul personaj picaresc din literatura universală, el apare mai întâi ca student, apoi ca aventurier fără țintă dar și ca pseudosclav. Cu toate că se dovedește a fi încă de la început o fire inventivă și tenace, el își pierde aceste calități pe parcurs, mai precis odată cu eșecurile succesive, care culminează cu înfrângeri erotice catastrofale.

Satyriconul reprezintă o structură romanescă unitară și în același timp complexă, aici Petroniu a topit și a reeditat atâtea experiențe remarcabile. Atât sensul artistic al universului imaginar cât și caracterul literar se declară drept manifeste. Aventurile personajelor sunt în întregime imaginare, iar intriga este evident tot imaginară, iar în structura ei se pot descifra mai multe nivele. La nivelul cel mai profund se lasă descifrată o opțiune filosofică care se recunoaște într-un epicureism esențial. Petroniu chiar mărturisește aderarea sa la doctrina lui Epicur:

„ Oare de ce ne priviți voi, Catoni, cu o frunte posacă ?

Scrierea mea condamnând, simplă cum alta n-a fost ?

Farmecul vesel al vorbei curate surâde într- însa –

Faptele unui popor spuse în candid limbaj

Cine nu știe, iubind, să se – nfrupte din darul Venerii ?

Cine ne poate oprii să huzurim în pat cald ?

Ne-ai poruncit-o, savant Epicur, adevărului tată :

Învățătura-ți ne-a spus : viața nu are alt țel ! ” .

Epicureismul constituie prima coordonată care parcurge de la început până la sfârșit eposul lui Petroniu, acesta proclamă noutatea și simplitatea operei sale, iar prin intermediul lui Encolpius el aderă la epicureism, se mărturisește adept devotat al lui Epicur atunci când își afirmă trăirea totală și pasională: „eu am trăit totdeauna și în orice loc, ca și cum mi-aș petrece cea din urmă zi dintr-o viață care nu s-ar mai reîntoarce vreodată (ego sic semper et ubique vixi, ut ultimam quamque lucem tanquam non redituram consumerem)”. Tot în numele epicureismului sunt respinse concepțiile despre transmigrarea sufletelor și dezvoltarea ciclică a lumii, sunt parodiate zeitățile și miturile, este preamărită viața modestă, înțelepciunea, dar și liniștea epicureică. Atât credința despre locul omului printre relațiile și obiectele care îl determină, cât și simțirea lăuntrică provine din opțiunea epicureică. Cu alte cuvinte în ansamblul operei și în unitatea ei estetică regăsim epicureismul ca pe un element de bază.

Antieroii lui Petroniu fug de piedicile de care se lovesc în căutările lor de tot soiul, căutări ce se referă la mijloacele de subzistență dar și la menirea obiectelor ce ne înconjoară, aceste căutări ajung să se identifice cu semnificația condiției umane. Căutările prin călătorie implică o expunere, o panoramă a lumii, profund și imanentist trăită și simțită, ele sunt cerute de autor, fiind indispensabile actului creator. Arta de epicureu estet și rafinat caracteristică scriitorului se complace în descoperirea aspectului derizoriu al umanității și în exagerarea intenționată a acestuia. „Pictura satirică a moravurilor – scrie Pierre Grimal – prevalează față de toate celelalte componente ; astfel se evidențiază limpede modul în care un gen literar grec se transformă în mâini romane și se îmbibă de un realism acuzat care este cu totul străin romanului hellenic”. Petroniu descrie tot ce intră în câmpul său de observație, însă nu se arată preocupat de factorii pozitivi ci își îndreaptă condeiul spre elementele murdare ale colectivității în care se învârte.

Scriitorul a apelat la satirele menipee și la nuvelele milesiene în romanul său, conștient fiind, dar și materia sa epică îi croiește un drum către adoptarea unui astfel de procedeu compozițional. Narația la persoana întâi provine din scrierile de călătorie, personajele romanului se deplasează în mod continuu și exprimă reacții de călători, fie ai propriei cugetări fie lăsându-se duși de firul narațiunii acolo unde își dorește autorul. Fiecare loc din roman are o poveste, fiecare călătorie făcută de eroi asigură unitatea discursului romanesc, așadar putem observa că motivul călătoriei este nelipsit din acest roman în care, căutarea aventurii pe parcursul unui itinerariu este modul de viață al eroilor. Cele trei personaje – pilon ale romanului traversează stări de criză pe diverse etape existențiale, terminând acest traseu cu o criză a identității corporale.

Satyricon-ul ne oferă o radiografie mentalitară complexă, textul acesta procesează realul, și în același timp transformă și traversează o cultură și o literatură, autorul transferând în sfera romanului său tiparele romanești cu o măiestrie nemaiîntâlnită, a creat un univers imaginar original, aflat în relație cu vocația sa interioară, el dovedindu-se așadar un excepțional novator.

Admirator al clasicilor, scriitorul nu respinge nici limbajul familiar, el creează un limbaj colorat, extrem de diversificat, care a fost asemănat cu cel al lui James Joyce. Limbajul petronian evoluează de la exprimarea pură, elegantă a personajelor, uneori chiar oratorică prin discuțiile inițiale despre decăderea elocinței, picturii, filozofiei, poeziei până la conversația sugestivă și suculentă, colorată cu anecdote sau expresii proverbiale. De asemenea limbajul eroilor se integrează în structura de ansamblu a romanului totodată unitară și complexă.

Cu siguranță, Satyricon-ul alcătuiește unul dintre cele mai complexe romane scrise de-a lungul timpului, atât prin talentul excepțional al scriitorului, cât și prin coerență de profunzime, prin performanțe narative strălucitoare dar și prin capacitatea de invenție epică.

Eugen Cizek afirma în Evoluția romanului antic faptul că „ întreg romanul semnifică trăirea directă, concretă, în viziunea imanentistă. Locul omului se află printre lucrurile și relațiile care-l determină, cu toate misterele și ambiguitățile lor reprobabile și reprobate de Petroniu. Viziunea interioară a contingențelor externe trebuie să țină seama de posibilitățile autentice ale efortului uman, definite în peisaj și în pasiuni concrete. Întrebările asupra condiției umane își găsesc răspuns numai în acest mediu. Desigur, acest răspuns nu se obține fără dificultăți și întreg romanul implică tensiune problematică”.

Scriitorii realiști ai secolului al XIX–lea, cum ar fi Balzac îl prețuiau sincer pe Petroniu, în care vedeau un antecesor demn de urmat deoarece el scrisese o proză diferită de cea din perioada clasică tradițională.

În ultimele două secole scriitori ca Pierre Luis, James Joyce, Marcel Proust și Scott Fitzgerald au luat contact cu textul romanului, iar pentru Proust, Eugen Ionescu, Beckett, Petroniu reprezintă un model demn de urmat în ceea ce privește opera.

În concluzie, romanul lui Petroniu, reprezintă primul roman al condiției umane din literatura universala, unde se împletesc armonios narații de călătorie, care regrupează o serie de peripeții, care oferă doar o mică parte a masei de aventuri complexe, care abundă, în întregul roman – fluviu.

3.3. Cunoaștere, chip , adevăr în romanul Măgarul de aur sau Metamorfoze

Apuleius a lăsat moștenire posterității una dintre cele mai fascinante și diverse opere ce aparțin Antichității, de fapt una dintre marile creații literare ale literaturii latine. Acesta a fost filozof, retor celebru prin pledoariile sale avocățești, mai cu seamă prin Apologia, neastâmpărat călător în vederea descoperirii societății din timpul său, dar s-a ocupat și cu magia, așa cum se vede în romanul care la consacra.

Măgarul de aur sau Metamorfoze reprezintă cea mai complexă dovadă a gândirii și măiestriei autorului, cu alte cuvinte finalizarea activității sale literare și filozofice. Romanul apare după o perioadă raționalistă, valorile Greciei clasice sunt acum minate, și sunt descoperite alte valori. Este alcătuit din unsprezece cărți, al căror element unificator îl reprezintă metamorfoza.

Metamorfozele lui Apuleius au caracter cultural, demonstrat de faptul că fiecare personaj al istorioarelor de factură picarescă din roman este destinat unei schimbări majore, dar și caracter livresc, experiența negustorului corintian Lucius fiind preluată din alte tipare. Romanul este redactat la persoana întâi, naratorul începe prin a-și creiona o autobiografie imaginară.

Subiectul romanului este, aparent, simplu. Un tânăr negustor din Corint, pe nume Lucius, pleacă într-o călătorie în Thessalia. În drumul său se întâlnește cu doi drumeți, unul dintre ei, negustorul Aristomenes povestește fapte stranii, terifiante despre vrăjitoarele acestei cetăți, care-i omorâseră prietenul. Călătoria tânărului este făcută din inițiativă proprie, guvernată de dorința de a cunoaște, fascinat fiind de tărâmul vrăjitoarelor. Lucius ajunge la Hypata și poposește în casa lui Milo, care-l găzduiește bucuros, însă atent cu mâncarea oferită. În timpul unei plimbări prin cetate, Lucius este avertizat de Byrrhena, soră de lapte a mamei sale, că Pamfila, soția lui Milo, este o vrăjitoare periculoasă, fapt ce îi stârnește și mai mult curiozitatea de a afla unele din secretele magiei. Odată întors din vizită, Lucius întâlnește trei oameni care încercau să spargă locuința unde era găzduit, iar el ca un bun prieten îi provoacă la luptă pe asediatori, însă totul se dovedește a fi o farsă. Lucius se îndrăgostește de Fotis, slujnica Pamfilei care nu era nici ea străină de îndeletnicirile stăpânei. Cei doi asistă într-o seară la magiile stăpânei care se transformă în bufniță. La rugămințile stăruitoare ale lui Lucius, Fotis dorește să-l transforme pe curios în pasăre, dar greșește combinația de substanțe magice și acesta se va transforma într-un măgar auriu. Leacul era ca măgarul să mănânce trandafiri, însă aceasta nu reușește să-i aducă deoarece Milo este prădat peste noapte, iar Lucius este furat. De aici înainte au loc peripețiile lui Lucius, care este supus la tot felul de chinuri. În peștera în care este adăpostit, Lucius meditează asupra evenimentelor petrecute și se teme că odată cu dispariția sa există posibilitatea de a fi făcut vinovat pentru pierderile prietenului său. Tot aici el o întâlnește pe Charite, tânăra fată răpită de tâlhari pentru a obține răscumpărare. Supărarea celor doi este domolită de basmul bătrânei ce slujea hoților, și anume de povestea de dragoste dintre Amor și Psyche. Cele două personaje căzute victimă vor fi eliberate logodnicul fetei, însă aventura lui Lucius continuă până ce zeița Isis îi îndrumă pașii spre umanizare dar și spre inițierea în misterele patronate de această zeiță dar și de Osiris. Odată ajuns la Roma, acesta devine avocat în for pentru apărarea dreptății dar cel mai important este traseul său finalizat cu învestirea în funcția de sacerdot isiac.

Modelele utilizate de Apuleius în romanul său sunt evidențiate într-o declarație la începutul Metamorfozelor: „ voi încerca să vă povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule în genul milesian și să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă plictisesc, să vă aruncați ochii pe acest papirus egiptean, scris cu vârful ascuțit al unei trestii de pe malurile Nilului, veți vedea cu uimire făpturi omenești schimbându-și figura și forma și apoi, printr-o metamorfoză inversă, revenind la starea lor de mai înainte”. Scriitorul ne pune față-n față cu nuvelistica milesiană, cu preocupările sale de umorist, dar cel mai important cu dorința sa de a creiona o poveste încântătoare care să impresioneze publicul, aceasta fiind de fapt dorința colectivă a romancierilor antici. De asemenea acesta inserează elemente de basm popular prin povestea despre Amor și Psyche, iar toate aceste împrumuturi au ajutat la formarea unei intrigi romanești strălucite.

Călătoria lui Lucius conține o semnificație inițiatică și depășește limitele cotidianului, deoarece se îndreaptă cu pași repezi către transcendență. Trandafirul devine obiectul unei căutări neliniștite și greoaie ce-i apasă psihicul eroului. Deși Lucius este subiectul unei metamorfoze regresive, condiția umană îi este înlocuită de cea animală, transformarea lui este una exterioară, adică nu-i afectează sensibilitatea, gândirea, cu alte cuvinte structura sa umană se menține. Șansa umanizării exterioare este ratată de mai multe ori de erou, chiar când este pe punctul de a ajunge la trandafiri se produce inevitabilul.

Epitetul „de aur” pe care îl regăsim în subtitlul romanului, simbolizează deteriorarea eroului, metamorfozarea în măgar este o transpunere romanescă a unui obicei inițiatic, epitetul înfățișează dorința arzătoare de a se lumina și de a accede la cunoașterea desăvârșită.

Prima metamorfozare a lui Lucius este cea spre condiția animală, el decade din punct de vedere ontologic, suferă o schimbare a firii. Această primă inițiere este mediată de Fotis, iar cea de-a doua de către zeița Isis, unde el scapă de condiția subumană a măgarului, din antierou devine erou, se naște a doua oară. Prin această schimbare la chip ni se confirmă înstrăinarea acută a eroului, se produce o schimbare colosală echivalentă nebuniei. Cea dintâi metamorfozare, dramatică și comică totodată, se subordonează celeilalte, toate obstacolele și toate satisfacțiile eroului reprezintă etape ale unei călătorii ce îl conduc spre inițierea mistică extrem de semnificativă. Tot acest periplu al lui Lucius are caracter inițiatic, iar toate evenimentele pe care le traversează eroul devin probe, preinițieri ce trebuie biruite în vederea obținerii certificatului de naștere, de fapt o renaștere cu valențe catarctice, adică obținerea dreptului de a fi inițiat în marile taine ale zeiței Isis.

În acest roman există două planuri structurale diferite, care, îmbracă două semnificații specifice, una se referă la planul concret, structurat pe un nivel ironic-parodic, care doar ne introduce în poveste, ne familiarizează cu metamorfozele, în cazul de față se aplică prin amuzament, iar celălalt plan este unul complex, transcendent, structurat pe un nivel grav, misteriosofic, care are menirea de a-i oferi eroului o înțelepciune superioară, o modalitate de a veni în contact cu lumea ascunsă privirilor muritorilor. Textul ne oferă posibilitatea de a vedea doi autori, fiecare dintre ei având drept țel constituirea unei inițieri la nivel înalt, însă primul creează un personaj, iar cel de-al doilea o adevărată operă.

Curiozitatea se dovedește a fi trăsătura definitorie a lui Lucius, deoarece ea dă naștere întregului periplu, tot ea îi dă putere eroului să traverseze toate obstacolele, iar această curiozitate este asumată și mărturisită: „ … eu care întotdeauna am fost însetat de noutăți…” , […] spune-mi și mie despre ce e vorba, nu pentru că aș fi atât de curios, dar îmi place să știu totul, sau cât mai multe lucruri cu putință”. Curiozitatea aceasta reprezintă de fapt setea de cunoaștere, aspirațiile eroului, dorința de a cunoaște adevărurile fundamentale, toate acestea în numele magiei. Acest tip de cunoaștere reprezintă de fapt pregătirea eroului pentru înzestrarea sa cu înțelepciunea plenară.

Călătoria lui Lucius depășește primul nivel, depășește stadiul de încercări, de preinițieri, preotul isiac este de părere că evenimentele din viața lui sunt de fapt încercări, probe pe care le-a traversat în mod exemplar: „ Să vadă nelegiuiții, să vadă și să recunoască rătăcirea lor. Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferințele lui de mai înainte și care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, își biruie propria lui soartă”.

Eroul devine un inițiat cu experiență, el renaște nu numai în plan concret dar și în plan spiritual, odată eliberat de sub ipostaza animalică, acesta se simte atotputernic, trece chiar peste cuvântul destinului. Zeița Isis este cea care îl salvează pe Lucius, iar drept răsplată aceasta este înfățișată de autor ca o divinitate supremă, echivalentă cu zeități precum: Minerva, Iunona sau Venus. Superioritatea zeiței reiese din următoarele rânduri: „ zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă; tu dai universului mișcarea sa de rotație, soarelui lumina sa, tu cârmuiești lumea și calci în picioare Tartarul”.

Romancierul are datoria de a nu destăinui secretele riturilor isiace, el trebuie să rămână ascuns omului comun, deoarece este o taină ce nu poate fi înțeleasă de cei neinițiați, observăm cum autorul încearcă să-l convingă pe cititor, care este la rândul său dominat de curiozitate, că nu poate destăinui secretul inițierii: „ ar fi o crimă deopotrivă de mare pentru urechile care s-ar face vinovate de o indiscreție și de o curiozitate atât de sacrilege… M-am apropiat de hotarele morții, am călcat pragul Proserpinei și de acolo m-am întors trecând prin toate elementele. În mijlocul nopții am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului și de zeii cerului, I-am văzut la față și I-am adorat de aproape. Iată, ți-am spus lucruri pe care, deși le-ai auzit, ești totuși osândit să nul le înțelegi”.

Elementele de decor, precum trandafirul și măgarul, dețineau în mistica antică un rol foarte important, trandafirul simboliza enigme preisiace, iar măgarul desemna degradare, era un animal asociat desfrânării și violenței dar și răutății morale. Sufletul pentru a trece în starea de purificare este nevoit mai întâi să traverseze corpul anumitor animale, această doctrină fiind specifică pitagoreicilor.

Romancierul se îndreaptă către semnificații mitice, subordonând condiția umană unei tratat ce se vrea discutat pe viu, după cum Eugen Cizek afirmă: „ Este clar că Lucius obține un stil de viață după parcurgerea probelor indispensabile purificării, un stil de viață după parcurgerea probelor indispensabile purificării, un stil de viață inspirat din presupusele adevăruri ale inițierii isiace. Cunoașterea lui Lucius decantează, în concepția autorului, posibilitățile omului, dificultățile implicate de experimentarea contextului social, plin de elemente contestabile și oferă mijloacele adecvate transcenderii lor”.

Povestirea Amor și Psyche încadrată în roman are substrat alegoric, numele personajelor fiind extrem de semnificative, Sufletul și Iubirea. Sufletul este cel care caută insistent Iubirea, pentru ea trece peste orice obstacole, peste orice legi, el continuă să caute fericirea cu toate că este supus la o serie de probe. Numai după parcurgerea unui traseu sinuos, Psyche ca și Lucius își depășesc condiția și scapă de pericole. De asemenea există similitudini între rugăciunea adresată de măgar lunii și intervenția lui Psyche pe lângă această zeiță, cu alte cuvinte ambele personaje prin curiozitatea, prin setea lor de cunoaștere au ajuns să fie purificate prin inițierea în marile taine ale universului. Lucius simbolizează în concepția lui Apuleius spiritualitatea umană încărcată de trăiri zbuciumate și dominată de dorința experimentului total.

Tot efortul depus de către Lucius este răsplătit odată cu inițierea lui în riturile isiace. În finalul romanului, marele sacerdot isiac i se adresează lui Lucius astfel: „ după atât de multe și felurite încercări, după atâtea lovituri grele ale soartei, după toate îngrozitoarele furtuni, care te-au aruncat încoace și încolo, în sfârșit, Lucius, ai ajuns în portul odihnei și la altarul îndurării. Nici nașterea ta, nici înalta-ți poziție socială, nici chiar această învățătură prin care te distingi nu și-au fost de nici un folos, căci, pornind pe drumul alunecos al unei tinereți înflăcărate și aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală. Dar, în sfârșit, oarba soartă urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, fără să vrea și prin chiar excesul răutății sale, la această sfântă fericire”.

Personajele lui Apuleius sunt ființe ce evoluează într-un decor supus schimbării, ei aspiră către o condiție regresivă, pe umerii lor apasă o criză a valorilor, Lucius fiind singurul care se individualizează prin credința sa că nimic nu este imposibil și automat se și îndepărtează de acest cerc vicios și gol. Prejudecățile înseamnă îngrădirea orizontului de cunoaștere după Lucius, care încearcă să ne convingă să ne autodepășim așteptările, care sunt limitate uneori tot felul de concepții fără temei: „ din pricina unor păreri foarte greșite, noi socotim ca neadevărate o mulțime de lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu le-am mai văzut sau care cel puțin ni se par mai presus de puterea noastră de înțelegere, dar, dacă le cercetăm mai îndeaproape, vedem că sunt numai ușor de priceput, ci chiar lesne de îndeplinit”.

Așadar, Apuleius creează un roman mitico-filozofic, în care călătoria guvernează întreaga intrigă și asumă o semnificație inițiatică ce depășește limitele cotidianului. Tot itinerarul lui Lucius este unul inițiatic ce îl conduce spre obținerea unei înțelepciuni inaccesibile lumii umane. Metamorfoze sau Măgarul de aur îi asigură lui Apuleius în literatura universală locul unui scriitor de renume, dat fiind faptul că acesta constituie unul dintre cele mai ample romane ale antichității.

Romanul lui Apuleius a exercitat influență asupra tuturor literaturilor, scriitori precum Boccaccio, La Fontaine, Shakespeare au folosit nuvelele intercalate în roman drept exemple pentru operele lor, dar a și inspirat o serie de pictori celebrii, printre care: Raphael, Canova, Sabatelli.

3.4. Față-n față cu romanele antichității latine

Romanele antichității latine se numără printre cele mai bune romane ale literaturii universale, datorită interesului manifestat pentru individ dar și pentru viața sa lăuntrică, cu alte cuvinte structura acestui roman constă în deplasarea centrului de greutate în interiorul omului și în depășirea limitelor acestuia, deoarece el își impune să se regenereze, indiferent de travaliul la care este supus. Aceste romane se află în căutarea unui stil de existență, realizând o anchetă amplă asupra esenței umane, care se lasă ispitită de tot felul de aventuri ce implică transformarea aceluiași individ în altul, dar și revenirea sub o formă spiritualizată a sinelui.

Eugen Cizek vorbește despre importanța romanelor antichității latine în lucrarea Evoluția romanului antic astfel: „ Temele și tiparele antice au fost preluate de succesorii medievali sau moderni ai romanului antic și au servit ca surse ale dezvoltării genului. Romanul antic n-a atins niciodată varietatea și profunzimea de idei și mijloace a celui modern, dar a oferit un exemplu de compoziție riguroasă, minuțios articulată, investită cu o notabilă capacitate de a sugera mecanisme structurale complicate”.

Atât Petroniu cât și Apuleius pun problema alienării temporale, însă în Metamorfoze se insistă mai mult pe aceasta deoarece eroul își pierde esența umană și o recuperează prin intervenția zeiței Isis, însă nu înainte de a traversa o serie de probe. Cu alte cuvinte în romanul lui Apuleius, actul trăirii și al deciziei are caracter determinat din cauza intervențiilor în cursul destinului, romanul are menirea de a unifica în numele ritualurilor mistice și isiace corpul dezintegrat al culturii latine.

Satyriconul funcționează ca un dezintegrator de coduri, posibilitățile condiției umane sunt limitate riguros la realitatea imediată, transformarea fiind lăsată undeva în spate, prinsă într-o corporalitate ea însăși dezmembrată, pe când Metamorfozele ne oferă o viziune mai largă asupra lumii, transformarea este adusă în prim-plan și ridicată la rang de inițiere, ni se prezintă o lume lipsită de prejudecăți, o lume în care nimic nu este imposibil.

În structura ambelor romane sunt integrate nuvele, cu scopul de a crea diversitate dar și de a întări subiectul operei prin adaos de informație, de asemenea întâlnim descrierea decorului în care se mișcă personajele și creionarea atentă a obiectelor ce-i înconjoară, dar și elementul obscen.

Gustul pentru tot felul de aventuri ieșite din tipar, pentru dragostea nenaturală care devenise o practică firească, dar și pentru căutarea unui stil de existență constituie trăsături definitorii ale romanului antichității latine. Banchetul lui Trimalchio și Amor și Psyche constituie episoadele nucleu ale romanelor, aparent separate de intrigă, însă ele au un rol bine definit deoarece influențează întreg romanul, primul apare ca un episod brutal, pe lângă frumusețea delicată emanată de povestea de dragoste din cel de-al doilea episod încadrat în roman.

În romanul lui Apuleius, Lucius reprezintă prin natura sa de călător, un nucleu narativ, în jurul lui se desfășoară toate evenimentele importante, el este singurul care hotărăște următorul pas, pe când Encolpius își demultiplică menirea prin destăinuire și își parcurge traseul cu ajutorul celorlalți actori, și anume profesorul Agamemnon, tânărul Ascyltos, copilul Giton și bătrânul poet rătăcitor Eumolpus.

Apuleius se lasă influențat de predecesorul său, și astfel se explică și elementele comune din opera lor , precum utilizarea în masă a umorului și parodiei, evoluția psihologică a eroului principal, și de asemenea utilizează o serie de arhetipuri înglobate organic.

Diferențele dintre cele două opere sunt foarte numeroase, iar ochiul critic al lui Eugen Cizek le așterne astfel: „Petronius era materialist, considera posibilitățile condiției umane numai în limitele realității fenomenale cu toate multiplele ei contradicții, Apuleius se releva ca mistic platonician tentat să considere aceeași realitate ca teren de exercițiu. Dar Apuleius explorează mai limpede, mai tulburător condiția umană. Apuleius apare mai optimist, Petroniu parcă sugerează eșecul, oricum îndoiala, chiar dacă finalul romanului lipsește; primul a descoperit noi valori, chiar dacă în realitate iluzorii, celălalt contemplă dubitativ vechile valori”.

Se pot observa în citatul enunțat anterior o serie de diferențe, subliniate tocmai pentru a se vedea evoluția lor în timp și spațiu, acestea asamblează originalitatea piesă cu piesă fiecărui scriitor în parte. Ambele romane reprezintă succese la nivel înalt, deoarece ele constituie cele mai complexe romane ale literaturii antice.

Diferențele dar și asemănările dintre cele două romane pot continua, deoarece numai astfel se observă influențele reciproce pe care le-au exercitat aceste scrieri. Romanele acestea ne-au oferit în același timp cunoașterea telurică cu toate implicațiile ei, ne-au oferit chipul inițierii în marile taine isiace, dar și adevărul despre omul antic. Omul constituie pentru acești scriitori frumosul, profunzimea cunoașterii, adevărul, iar cel mai important ei cred în om și în trăirile lui.

În romanul latin, omul este deschis spre schimbare, receptiv la experiențele înaintașilor, în continuă adaptare, el găsindu-și identitatea parcurgând experiența alterității . Se ajunge la o reformulare a sinelui care oferă în sens larg o reconfigurare identitară de care latinitatea avea atâta nevoie.

În spațiul Satyricon-ului imaginile pregnante sunt cele legate de corporalitate, sexualitate și nutriție pe când în Metamorfoze regăsim doar încercări inițiatice cu caracter ritualic, apare mai întâi o decădere, după care o recuperare, ambele prefigurând după traiectul căutării insistente o finalitate prin purificare și regenerare. Metamorfoza la Apuleius apare ca o formă de cunoaștere și acceptare a destinului personal al omului, o metamorfozare prin magie în cazul de față.

Repertoriul de aventuri al romanului Metamorfoze, este dat de motivația căutării unui stil de viață propriu, care să implice regenerarea condiției umane, pe când în romanul lui Petronius folosește drept motivație jocul destinului și al dragostei interzise de normele morale.

Romanele antichității latine constituie o sursă vie de informație, reprezintă modele ale lumii, atât prin rătăcirea aventuroasă a personajelor, cât și prin trăirea imanentistă a lumii, prin reprezentarea destinului particular al omului dar și prin reformularea identității.

IV. Receptarea romanului antichității greco-latine