Calatori Straini Despre Principatele Romane In Prima Jumatate a Secolului al Xix Lea

CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Țara Românească în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

I.1. Imagini pitorești văzute de călători străini prin Țara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea

I.2. București – capitala Țării Românești, din perspectiva călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

I.3. Populația Țării Românești în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Clasele sociale și modul de viață

Capitolul II. Mărturiile călătorilor străini despre Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea

I.1. Prezentare generală a Moldovei; bogăția locurilor, comerțul

II.2. Orașul moldovenesc în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

II.3. Modul de viață al populației moldave perceput de călătorii străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Capitolul III. Transilvania, file de istorie din mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

III.1.Ținutul transilvănean mit sau realitate – prezentare generală

III.2. Imagini în oglindă ale orașelor transilvănene, la începutul secolului al XIX-lea

Capitolul IV. Țiganii din Principatele Române în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al –XIX-lea

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Pentru Istoria Românilor, mărturiile străine au o valoare documentară deosebită. Din acestea aflăm informații deosebite referitoare la spațiul românesc (Moldova, Țara Românească și Transilvania), într-o anumită perioadă, dar și despre evoluția societății românești pe toate planurile. Din aceste scrieri și însemnări se poate vedea și observa cu claritate mai ales locul pe care străinii îl dau românilor în cadrul Europei; practic putem vedea cum ne văd străinii, ce cred ei referitor la originile și viața noastră, despre idealurile și speranțele noastre, despre istoria noastră. Altfel spus aceste mărturii străine readau imaginea societății românești în ansamblu. Pentru că în această categorie de izvoare istorice referitoare la românii diverse aparțin străinilor, mai ales occidentalilor, este necesar a cunoaște toate aceste scrieri cu privire specială asupra secolului XIX.

Demersul nostru își propune să revină asupra prezentării memorialisticii de călătorie a occidentalilor despre Țara Românească, Moldova și Transilvania, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Definiția referitoare la călătorul străin a fost formulată în istoriografia românească încă din anul1968 de către Maria Holban în Introducerea primului volum al seriei Călători străini despre Țările Române. ,,Călătorul străin“ reprezenta astfel o noțiune extinsă care cuprindea pe toți aceia care au trecut cu vreun prilej oarecare prin Țările Române sau au locuit aici câtva timp și au lăsat o mărturie despre ceea ce au văzut aici. Este cunoscut faptul că dintre călătorii străini care au trecut prin Moldova, Țara Românească (Valahia), Transilvania și care au lăsat o serie de mărturii despre români, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, cea mai mare parte au fost occidentalii (francezi, englezi, italieni, germani, austrieci, spanioli). Aflați în diferite misiuni în contextul agitat al secolului XIX, al diverselor războaie dintre marile puteri europene sau simpli călători, de ocazie, ca misionari, scriitori, jurnaliști, ofițeri, diplomați, aceștia au lăsat posterității o serie de lucrări mai ales cu caracter memorialistic din care se pot desprinde aproape toate caracteristicile societății românești. Meritul acestor călători este cu atât mai mare nu numai pentru că au contribuit la cunoașterea Românilor în Europa dar într-o oarecare măsură unii dintre ei au participat la renașterea poporului român în această perioadă.

Obiceiuri, portrete, viață cotidiană, modă, petreceri, adoptarea influențelor occidentale, sunt doar o parte din elementele care compun profilul unui spațiu aflat în plin process de modernizare. Frumusețile naturii, codrii, munții, apele, casele și palatele boierilor, mănăstirile și bisericile constituie deasemenea, repere importante pentru călătorii nerăbdători, care doreau să descopere zona carpato-danubiană, călători care au ajuns pe pământul românesc cu diferite ocazii sau din diferie motive: fie personale, fie diplomatice sau militare; mulți călători aparținând aristocrației occidentale. Ca profesie, așa cum precizam și mai sus, aceștia erau publiciști, ziariști, literați, ofițeri de carieră, medici, geologi, artiști, chiar și preoți sau misionari ce aparțineau cultului catolic sau chiar ortodox.

Începând cu prima jumătate a secolul al XIX-lea, asistăm la o adevărată avalanșă de călători străini atrași de imaginea pitorească și de exotismul Principatelor Române, dar și de evenimentele istorice manifesate în această perioadă, precum revoluția de la 1821, sau revoluțiile de la 1848, și nu numai, lupta dintre marile puteri pentru ocuparea și jefuirea țărilor române în scopuri personale, dar interesul acestora din punct de vedere militar, Principatele Române fiind culuarul de trecere a trupelor ruse către Occident. Fiecare călător interpretează evenimentele într-o manieră sensibilă, folosind uneori descrieri metaforice, mai ales în prezentarea peisajelor pitorești, dar sunt și cazuri în care călătorii străini folosesc expresii puțin mai plăcute cititorului, dar care oglindea și reda situația reală a momentului respectiv. Despre bogățiile regăsite în pământul românesc, ne-a vorbit, printre alții: F.G. Laurençon, Joseph Caillat care remarcă sursa de bogăție a țării nexploatată corespunzător sau jefuită de grecii din Fanar; Ernest Anton Quitzmann care a fost surpins de mulțimea minelor de aur și tellur din Transilvania, punându-și întrebarea: ,, de ce o țară atât de bogată este în acelaș timp săracă”?.

A.Sabatier, Jonh Paget, Aureliè de Soubiran Ghica, Andrew Archibald Paton, ne supun atenției analize ce cuprind referiri din mediul politic, social, economic, edilitar, urbanistic dar și informații despre viața cotidiană și moravurile românilor. Ulysse de Marsillac, iubitor al peisajelor din Țara Românească, trăiește o adevărată iubire pentru acest ,,pământ binecuvântat”, unde și-a găsit a doua patrie, iar Adame Neale aseamănă Moldova cu alte regiuni din Europa din punct de vedere peisagistic și al civilizației. Tot despre frumusețea peisajlelor românești ne vorbește și Alexis de Valon, care crează tablouri impresionate ale Dunării și ale Porților de Fier, tablouri ce inspiră cititorului sentimentul de extaz și frică. Călătorul englez Daniel Edward Clarke este profund impresionat de frumusețile create de natură, descriind trecătoarea de la Turnul Roșu ca fiind cea mai interesantă trecătoare din Europa și chiar din lume.

Majoritatea călătorilor care au trecut prin Principatele Române, au poposit în primul rând în capitalele lor; Domenico Zanelli, Antoine Bechmp, Charles Lagau, Adolph Laurent Joanne, sunt o parte din călătorii care s-au ocupat de descrierea capitalelor acestor țări, aducând cu ei informații noi sau abordate superficial de către conducerea țării, pecum problemele drumurilor, a câinilor vagabonzi; problema apei. Nici măcar țiganii nu au scăpat de cercetarea și de studierea călătorilor care a văzut în ei, din păcate, paria societății românești.William Willkinson ne oferă o prezentare generala a modului de organizare a țiganilor, a modului de viață și a obiceiurilor acestora; François Recordon formulează teorii asupra origii acestei etnii, iar Alfred Poissonier a selectat și prezentat o parte din legile privitoare la aceștia, legi de existența cărora nu știau. Lucrarea noastră structurată pe mai multe capitole abordează în special, relieful, populația, orașele, comerțul, modul de viață al locuitorilor, clasele sociale din Țara Românească și Moldova dar și din Transilvania, o privire de ansamblu fiind dedicată și țiganilor din Principate, toate acestea fiind reconstituite din mărturiile călătorilor străini, care au tranzitat spațiul românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ele au un rol deosebit de important în constituirea unei imagini cât mai reale a evoluției societății românești pe drumul modernității.

În încheierea acestei introduceri doresc să mulțumesc d-nei asist. univ. dr. Laura Oncescu pentru ajutorul acordat în realizarea acestei lucrării dar și domnului lect. univ. dr. Iulian Oncescu pentru sfaturile, sugestiile, disponibilitatea și amabilitatea domniei sale și materialul bibliografic pus la dispoziție.

Capitolul I. Țara Românească în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

1. Imagini pitorești văzute de călători străini prin Țara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea

În prima jumatate a secolului al XlX, Țara Românească, a fost vizitată de foarte mulți călători străini care proveneau din diferite țări europene mai ales și soseau aici din diferite motive, cu diverse misiuni sau pur si simplu din curiozitatea de a cunoaște acestă zonă, renumită prin frumusețe locurilor, bogația acestora dar și datorită faptului că țară a rezistat surprinzător atacurilor unor țări foarte puternice, iar românul prin firea lui a putut trece peste toate necazurile care sau abătut asupra lui de-a lungul timpului. Fiecare călător interpretează evenimentele într-o manieră sensibilă folosind uneori descriri metaforice, mai ales in prezentarea peisajelor, dar sunt și cazuri când aceștia folosesc expresii mai puțin plăcute cititorului, care reda lucrurile așa cum erau ele la momentul respectiv. Medicul francez Joseph Caillat, care a locuit practic mai mulți ani în Țara Românească, făcea o descriere a așezării geografice și arăta mai târziu în 1854 că teritoriul acestei se află situat între 44o53' și 45o48' latitudine nordică și 20o10 'și 25o28' longitudine est de Paris. Ea se învecina la nord și la vest cu munții Carpați, ce o separa de Transilvania. Este separată de Bulgaria prin fluviul Dunărea, iar de Moldova este delimitată de Milcov și Siret. Teritoriul Țării Româneși era împărțit în două părți de râul Olt. Partea stângă se numea Marea Valahie și avea capitala la București iar partea dreaptă se numea Mica Valahie și avea capitala la Craiova. Marea Valahie cuprindea 12 districte și anume:Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița, Prahova, Săcuieni, Ilfov, Teleorman, Olt, Argeș, Muscel și Dâmbovița. Mica Valahie cuprindea 5 districte și anume: Mehedinți, Romanați, Dolj, Gorj, Vâlcea și Râmnic. Țara Românească este străbătută de ape ce izvoresc din Alpii Carpatici și se revarsă in Dunăre. Principalele râuri sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, Dâmbovița, Ialomița, Prahova, Buzău, Siret.

Consilierul rus Ivan Botianov, un alt călător, facea la rândul său referiri la poziția fizico-geografică a Țării Românești, la bogățiile pământului, făcând referire la agricultură, creșterea animalelor, la bogăția apelor, la populație întâlnită aici și a limbii vorbite, ocupându-se în mod special de descrierea orașelor, principalul oraș fiind capitala Țării Românești-Bucureștiul în preajma anilor 1842. ,,Teritoriul Țării Românești este fără tăgadă, unul dintre cele mai roditoare din Europa.Partea dinspre nord este acoperită de păduri nesfârșite care posedă arbori de o înălțime și de o grosime neobișnuită.[…]”

Bogăția pământului românesc era evidentă, așa cum spunea celebru M. Oberkamph, idee preluată de Eugène Stanislas Bellanger : ,,O țară care este traversată de drumuri și râuri, poartă cu sine cele mai sigure elemente ale prosperității”. Suprafața acestui ținut este foarte variată. Este muntoasă în nord, unde munții Carpați au numeroase ramificații; în partea centrală și în sud bogate și vaste câmpii cu o vegetație bogată, ce oferă imagini minunate. Bogația munților este des relatată în mărturiile călătorilor străini. În munții existau mine din care se exploata diverse metale, sarea gemă, care reprezenta una dintre bogățiile acestei țări și care alimenta întreaga Turchova, Buzău, Siret.

Consilierul rus Ivan Botianov, un alt călător, facea la rândul său referiri la poziția fizico-geografică a Țării Românești, la bogățiile pământului, făcând referire la agricultură, creșterea animalelor, la bogăția apelor, la populație întâlnită aici și a limbii vorbite, ocupându-se în mod special de descrierea orașelor, principalul oraș fiind capitala Țării Românești-Bucureștiul în preajma anilor 1842. ,,Teritoriul Țării Românești este fără tăgadă, unul dintre cele mai roditoare din Europa.Partea dinspre nord este acoperită de păduri nesfârșite care posedă arbori de o înălțime și de o grosime neobișnuită.[…]”

Bogăția pământului românesc era evidentă, așa cum spunea celebru M. Oberkamph, idee preluată de Eugène Stanislas Bellanger : ,,O țară care este traversată de drumuri și râuri, poartă cu sine cele mai sigure elemente ale prosperității”. Suprafața acestui ținut este foarte variată. Este muntoasă în nord, unde munții Carpați au numeroase ramificații; în partea centrală și în sud bogate și vaste câmpii cu o vegetație bogată, ce oferă imagini minunate. Bogația munților este des relatată în mărturiile călătorilor străini. În munții existau mine din care se exploata diverse metale, sarea gemă, care reprezenta una dintre bogățiile acestei țări și care alimenta întreaga Turcie dar și lemnul de construcție, folosit la pavarea străzilor sau exportat în cantități foarte mari. Un alt francez, F. G. Laurençon, remarcă la rândul său bogăția pământului românesc: ,,Munții Țării Românești au cele mai mari bogații; ele nu au fost niciodată exploatate și zăcămintele lor nu sunt cunoscute decât de inginerii rușii, care în diferite epoci, au cercetat această țară, ca una ce urma a le aparține în viitor. Dintre zăcămintele ce se găsesc in aceste locuri amintim: chihlimbarul negru sau chihlimbarul românesc, care se găsește lângă Buzău și din care se fac pipe […].”

Medicul francez Caillat arăta că aurul se găsește în nisipul râurilor, din Dâmbovița pâna în Argeș, de unde este extras de țigani, numiți aurari iar în regiunea deluroasă, la Telega și Ocna se aflau mine de sare gemă de o mare bogăție considerate cele mai mari din Europa.

Helmuth von Moltke, constata în anul 1835 referitor la resursele Țării Românești că ,,Este probabil că Țara Românească posedă mari bogății în metale prețioase și în alte minerale. Fluviile cară atâta nisip de aur, încât țiganii se slujesc de aceasta spre a-și plăti dările către ocârmuire; în mai multe locuri mercurul țâșnește din pământ și sarea, care acoperă în cantitate considerabilă pământul, alcătuiește unul dintre veniturile de căpetenie ale ocârmuiri”. O altă sursă de avuție, în Țara Românească, după opinia lui Joseph Caillat o reprezenta podgoriile care produceau vinuri excelente, precum vinul de Drăgășani care provenea din cei mai buni butuci din Ungaria, și vinul de Buzău.

Acest fapt era observat și de J. A. Vaillant anterior care constata la rândul său că cele mai mari podgorii din Țara Românească se găseau la Drăgășani și la Cernătești.

Se observă din mărturiile călătorilor ce au străbătut acest ținut, că erau fascinați de frumusețea locurilor dar în acelaș timp era impresionați și de bogăția acestora, fapt pentru care ei erau uimiți de sărăcia pe care o întălnesc vizavi de resursele țării. Mai ales că acest ținut era străbătut de foarte multe ape si favoriza un sol fertil de pe care se recolta diverse cereale, zarzavaturi fără ca pământul să fie muncit în exces. Această realitate era afirmată și de călătorul englez, William Wilkinson: ,,Fertilitatea solului este atât de mare încăt ar putea produce hrană pentru o populație înzecită și să mai prisosească destul penrtu a aproviziona și alte țări.[…] Natura le-a dat toate mijloacele cu putință pentru a dobândi o mare prosperitate, dar oamenii s-au arătat mereu dușmanii hotărâți ai prosperității lor.”

F. G. Laurençon, arăta în acest context că apele erau pline de pești, de multe feluri, cele mai mari pescării se află la Dunăre care dau Transilvaniei, Bucovinei, Galiției, icre negre, lapți și pește sărat dar și uleiul de pește care se exporta în cantității foarte mari, iar J. A. Vaillant avea să aprecieze ,,[…] Cât despre peștii din Dunăre, ei sunt excelenți, mari și frumoși ca fluviul. Aceștia sunt: țiparul, bibanul, știuca, somonul, crapul, sturionul imens, care in jurul Giurgiului are in jur de 9 picioare lungime și furnizează in abundență excelente icre negre.”

Considerând că am realizat o scurtă prezentare a Țarii Românești din punct de vedere al bogăției acestui ținut aș dori să prezint câteva impresii deosebite, descrieri pitorești, referitoare la fluviul Dunărea și la munții Carpați care formează un tablou complet al Țării Românești. Iată cum descrie vicontele Alexis De Valon trecătoarea de la Porțile de Fier: ,,Trecătoarea de la Porțile, în afară de faptul că întrerupe navigația ,este și plină de de primejdii. La început, această strâmtoare nu lasă să se întrevadă nimic amenințător. În acest loc fluviul își păstrează lățimea obișnuită. Nu se văd nici cascade înspumate, nici stânci mari. Numai apei îi lipsește adâncimea și spumegă cu mare iuțeală pe un pat înclinat de stânci. De altfel, ținutul încojurător este admirabil ca pitoresc și așezare. Malurile, până atunci atât de netede și de monotone, se înclină deodată maiestuos, și te găsești numai decât în mijlocul unei deschizături adânci, dominată din toate părțile de munții abrupți, cu o înfățișare sălbatică, acoperiți cu păduri de nepăntruns, și încununați de stânci impunătoare”Un alt călător Aloise Christine De Carlowitz, descrie la rândul său Dunărea și aceleași Porți de Fier : ,,[…] Dunărea a început să se înalțe în valuri înspumate sau în vârtejuri tulburi; ne apropiem de primele gherdapuri, vâslașii trăgeau la rame cu însuflețire și prudență, iar pe cârmaciul înțepenit la timonă îl treceau toate nădușelile. Nimeni nu vorbea, ceea ce mi-a permis să aud foarte clar un zgomot înfricoșitor, ca un fel de tunet rostogolit peste fluviu, spre care ne îndreptam repede mergând în zig-zag. Se vedea lesne că, în ciuda curentului care ne târa, echipajul stăpânea ambarcațiunea, nu m-am întrebat ce însemna acel zgomot care se amplifica de la o clipă la alta; în curând aveam să înțeleg însă despre ce era vorba sau, mai bine zis, să văd. Din înaltul Alionului, stâncile mi se păruseră o masă compactă care ne venea parcă în întîmpinare. Deodată, în fața noastră nu s-a arătat o barieră care oprea cursul apei, ci o puzderie de vâltori în care fluviul se risipea; o mișcare a bărcii mi-a dezvăluit splendoarea acestui peisaj terifiant. Rocile, croite fantastic, ieșeau din sânul unei spume albe și se înșiruiau deasupra ei ca niște trepte ce pardoseau drumul unei zeități ciudate, stăpână peste apă și aer. Printre stânci alergau vuiete înspăimântătoare, gemete tânguitoare, strigăte ascuțite, în mijlocul cărora în zadar ar fi încercat o voce omenească să fie auzită. Ne aflam la foarte mică distanță de locul în care apa și piatra se încleștau într-o luptă înverșunată, când marinarii noștri tăcuți făcură un semn care, deși îndemna la atenție, răspândea groază; prin acest semn ei spuneau: Iată Porțile de Fier!”

Trecătoarea de la Porțile de Fier a fost prezentată și de către călătoarea Aurelie De Soubiran Ghica, care aprecia ramășițele podului lui Traian : ,,[…] Apa ce se agită pe pietrele acoperite, timonierul ce caută stâncile de sub ape, admirația și un oarecare fior atrage pasagerii pe punte: sunt Porțile de Fier. În sfârșit, o întindere mare de apă scânteietoare invadează spațiul și vedem o arcadă zdrobită precum un colos răsturnat ridicat de pe unul dintre maluri: este podul lui Traian. Lumea antică a reținut acest nume și această rămășiță de arcadă de ciment dur este ca o carte de vizită a popoarelor eroice ce au alcătuit colonia romană numită astăzi Țara Românească.” Xavier Hommaire De Hell a fost, la rândul său, impresionat de asemenea de frumusețea Dunării și al locurilor din apropiera acesteia.Văzute de pe înălțimi malurile Dunării prezintă un fascinant spectacol, atunci când în timpul nopții călătorul poate admira ,,adevărate efecte de auroră boreală produse prin incendiul păpurișurilor”. Xavier de Hommaire în aceste împrejurări că ,, Mlaștinile acoperite de trestii se întind la orizont. Pelicanii albi cu aripi negre zboară în stoluri desupta noastră, iar berzele sunt ocupate să pescuiască în apele adânci. Dintr-o dată apar bâtlanii pitici, albi și zvelți. Toate aceste păsări zboară și înoată fără sfială aproape de noi și nu par a fi deranjate de preyența noastră. Parca ar ști că nu avem de gând să folosim armele împotriva lor. Adevărul este că dacă am trage un foc în apropiera unui post, am avea mari neplăceri. Lăsăm în urma noastră un sat al cărui nume nu este știut de nimeni nici chiar de ofițeri. Suntem înconjurați de o mare de trestie, niciodată nu am văzut atât de multă, pare o mare cu valuri. Pentru a completa iluzia, a apărut o pânză la orizont, apoi o alta și vedem astfel înaintând vase, acolo unde nu zărim nici o picătură de apă. Pare că plutesc pe o câmpie. Este un spectacol ciudat care ne încântă pe toți.”

Lăsând deoparte farmecul Dunării, farmec ce îmbină frumosul și primejdia, trebuie recunoscut faptul că și munții ocupă un loc de cinste în mărturiile călătorilor străini. Căpitanul Edmund Spencer recomandă vizitatorilor străini ,,să nu se limiteze doar la un voiaj pe Dunăre, ci să facă și excursii în interiorul țării, să cunoască frumoasele zone deluroase, pădurile și munții.” Și călătorul francez Jean Alexandre Vaillant este de aceiași părere, în ceea ce privește frumusețea munților: ,,Frumusețea României constă în munții ei .Dacă nu a-ți văzut decât câmpia, nu ve-ți putea spune: am văzut România; sunteți ca un naufragiat care, eșuat pe coastele aride ale Provenței sau pe dunele de la Dunkerque, pretinde că a văzut Franța.” Călătorii străini descriu frumusețea munților în funcție de locurile prin care aceștia au trecut, dar și în funcție de anotimp. Dacă unii dintre ei văd munții îmbrăcați în haina verde a pădurilor, alții îi văd acoperiți cu perdele de flori multicolore sau îmbrăcând haina albă și strălucitoare a iernii. La poalele munților cresc faimoșii stejari, la mijloc fagii, iar în vârful munților se înalță falnic pinii de mărimi extraordinare.Călătorul german Franz Joseph Adolph Schnneidawind, a fost surprins de asemănarea frumuseților naturii românești cu cele regăsite în Alpi. Dealurile și munții Carpați l-au impresionat prin spledoarea sălbatică, oferindu-i, în ciuda străbaterii anevoioase a trecătorilor, priveliști frumoase asemănătoare celor din Alpi. Iată cât de mult era impresionat de peisajele românești:

,, Văile de acolo și înălțimile munților alcătuiesc peisaje pitorești; cele din urmă nu sunt atât de înalte pentru a fi neroditoare și nici atât de joase pentru a nu atrage privirile călătorului asupra lor și îi oferă priveliști demne de admirație. La picioarele lor se întind, în șir lung, peisaje romantice, înflorind în toată exuberanța vegetației sudului, și rodind grâu și toate produsele agriculturii din nord: văi răcoroase, numeroase râuri și pâraie, podgorii surâzătoare, livezi înflorite, alcătuiesc scena. Cu cât se apropie călătorul de văgăuni și de defilele, în care nu pătrunde nici o rază de soare, sus deasupra culmii de stâncă, ale căror vârfuri și colți când verzi, când atinși de soare privesc pestiț, de dinapoi în culorile curcubeului prn vălul aburos cu care le înfășoară cascadele înspumate. Călătorul este pretutindeni întâmpinat de splendoarea sălbatică a celor mai frumoase peisaje elvețiene”.

Pe lângă descrierile peisagistice deosebite, călătorii străini nu omit să amintească de bogățiile pe care aceștia le poartă în adâncurile lor, sau de aerul cel mai curat și cel mai sănătos pe care îl poți respira. Acest fapt este confirmat și de călătorul francez Jean Alexandre Vaillant, în călătoria sa prin munții Bucegi, care ne spune că frumusețea munților este dată și de oamenii și de lucrurile și obiceiurile lor, sau a modului de viață a acestora, care formează un tablou complet al peisajului. Simpla prezență a ciobanilor cu turmele lor de oi, îmbogățesc frumusețea munților, prinzând totodată viață întregul cadru.

,,Acest încântător munte, până in vârf, este o imensă pajiște smălțuită de flori, galbene și albastre[…]. În acest timp s-a făcut târziu și doream cu orice preț să ajungem până în vârful muntelui. Ne-am pus în mișcare și după o oră am coborât pe celălalt versant care se află în fața Pleșuvului și domină locul numit Posada, când deodată am fost opriți de urletele și amenințările a 40 de câini:< nu vă temeți ne-au stigat călăuzele, ciobanii nu sunt departe>. Și într-adevăr iată-i că vin în întâmpinarea noastră[…]. Esența bucătăriei românești este mămăliga cu brânză; instrumentul său caracteristic este buciumul de trei metrii lungime;Am mâncat din toată inima porția oferită de ciobani și am încercat să rețin ecoul munților cu unul din cântecele noastre de vânătoare; am cântat cu un bucium[…].”

,,Partea cea mai pitorească a Țării Românești este cea muntoasă, unde tot ce te înconjoară contribuie la frumusețea locurilor: vârfurile dantelate ale Carpaților Orientali, cu părțile lor împădurite, cu cele două sute de mănăstiri bogate și ospitaliere, adevărate azile pentru călători și prntru cei săraci, cu costumele lor naționale și cu tradițiile antice și sacre.” Munții reprezintă o veritabilă barieră naturală care nu putea fi trecută decât prin trei trecători: trecătoarea Vulcan, trecătoarea Timișului, trecătoarea de la Turnul Roșu.

În descrierile pitorești ale călătorilor străini un loc aparte îl ocupă descrierea trecătorii de la Turnul Roșu, probabil și datorită faptului că aceasta era puntea de legătură dintre Țara Românească și Transilvania iar traficul în această zonă era destul de aglomerat, pe aici făcându-se și schimburi comerciale între cele două țari. Bine cunoscutul englez Daniel Edward Clarke, consideră peisajul de la trecătoarea Turnul Roșu unul dintre cele mai magnifice peisaje. Iată care este descrierea lui referitoare la această trecătoare:

,,[…]Stâncile se ridică perpendicular fără nici o șovăială, pădurile suspendate și râul

ce curge într-o prăpastie adâncă mai jos de drum și caracterul primejdios al trecătorii însăși, toate acestea contribuiau să-i sporească măreția. Masele de stâncă de deasupra noastră erau acoperite cu frumoase buchete albe de ochii șoricelului, în plină înflorire și înfățișând cele mai bogate tufe de flori.” Denumire acestei trecători provine de la un vechi castel care ar fi fost clădit de cavalerii teutoni, un castel de culoare roșie cu turnuri groase care alcătuiesc bastioanele între care trece șoseaua printr-o poartă deschisă în zidul care le unește. Deasemenea frumusețeea trecătorii poate fi dată și de importanța ei din punct de vedere istoric, deoarece Traian a înteprins acțiuni aici, Carol Robert în anul 1330 împotriva lui Ioan Basarab I, etc. În descrierea germanului E.A Quitzmann, din scrisoarea a douăzeci și treia, din volumul Reisebriefe aus Ungarn, dem Banat, Siebenburgen, den Donaufurstenthumern, der Europaischen Turkei und Griechenland-Stuttgart, 1850, se constată o comparație uimitoare, pe care acasta o face între munții Carpați și munții Elveției și cei ai Tirolului. Impresionat de imaginile fantastice pe care acesta le-a văzut: ,,Vâfurile munților erau cuprinse de flăcări și, în mod deosebit, Bucegii care erau în fața mea aveau o înfățișare ca de vrajă; în timp ce primele raze ale soarelui înroșeau vârful lor, stălucea mai jos partea înzăpezită, neluminată încă, și arunca o lumină magică asupra ținutului împădurit din vale.” Nicolae Iorga a preluat o descriere excepțională a acestei țări din mărturiile profesorului universitar Ulysse de Marsillac, descriere pe care a folosit-o pentru a evidenția clar frumusețea acestui teritoriu, în cartea sa ,,Istoria Românilor prin călători” și anume:

,,Natura a făcut din România țară superbă (manifique). Oamenii au stricat-o mult.[…] Dunărea largă, adâncă, măreață, vastele șesuri goale, monotone, fără altă poezie decât aceea a singurătății și întinderii lor, pustiul în care se înfig puțurile cu cumpănă și pe care se ridică hanurile cu lăviți acoperite de rogojini și scoarțe, cu palanul pe care se usucă ramurile culese primăvara; la sunetul diblelor lăutărești țeranii beau, iar călătorului i se întind ouă proaspete și pui slabi, fără pîne, dar cu cafea și tabac cât de mult. Apoi ținutul de dealuri și munți. Păduri seculare acopăr povârnișurile, șivoaie se strecoară ca fire de argint pe mușchiul stâncilor, mănăstirile își ridică metalicele cupole între desișurile de verdeață și cântecul păstorului încunjură cu vraja lui.”

Referitor la Țara Românească, am încercat să cuprind descrierile extremităților, respectiv fluviul Dunărea și lanțul carpatic; categoric existau și alte lucruri frumoase despre pe care aceștia le-au abordat, spre exemplu: descrierea mănăstirilor, însă m-am oprit la acest gen de descriere (peisagistică), deoarece sunt o iubitoare a frumuseților naturii dar in acelaș timp încerc să arăt cititorul că frumusețea Țării Românești a existat din totdeauna, descrierile fiind făcute atât scriitori de specialitate cât și de simplul călător care nu avea la îndemână metafore și epitete care să exagereze realitățile întâlnite.

I.2. București – capitala Țării Românești, din perspectiva călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

După Târgoviște, Bucureștiul a devenit noua capitală a Țării Românești unde domnitorul acestei țări își avea reședința împreună cu boierii de la curtea sa. Văzut din depărtare, printre crânguri și pomi, orașul părea fi o oază de frumusețe, însă apropiindu-te cât mai mult se putea constata că, în interiorul său găsești exact contrariul. Bucureștiul ar fi putut fi asemănat cu oricare oraș occidental dacă străzile nu erau atât de murdare, strâmbe, întortocheate și pline de costume orientale.

Călătorii străini: P. D. Holthaus, F.G. Laurencon, Antoine Bechamp întâlnesc un București care nu era unul tocmai plăcut. Iată cum descriu aceștia primul contact cu acest oraș. Astfel P. D. Holthaus, amintea despre capitala Valahiei că ,,Trebuie spus că Bucureștii nu se prezintă atât de frumos, în apropiere imediată, ca la distanță. Are uliți murdare, strâmbe, nepietruite și cu gloduri; toate sunt așternute cu scânduri groase și grinzi, iar prin mijlocul lor curge un canal adânc de șase picioare, astfel încât căldura foarte ridicată din timpul verii provoacă un miros cum nu se poate mai nesuferit.”

F.G. Laurencon arăta că: ,,Orașul fiind așezat într-o adâncitură și clădit peste mlaștină, aerul este foarte nesănătos.Mai ales vara când plouă, din șanțurile săpate sub grinzi, ies emanații cum nu se poate mai diferite. De aceea frigurile sunt ca și endemice. În 1812, ciuma a ucis douăzeci și patru de mii de locuitori.”

Antoine Bechamp, aprecia că: ,,Străzile Bucureștilor, chiar și cele mai mari, erau numite poduri; întradevăr erau poduri de lemn aruncate pe rigole pline de noroi;ce-i de mirare că am fost martorul unei teribile și mortale epidemii de ciumă, cam între anii 1827-1828.” Într-adevăr, deși era capitala Țării Românești străzile arătau destul de rău, în ciuda faptului că ele erau destul de mari și care ar fi putut să-i dea orașului un aspect plăcut prin creerea unor bulevarde asemănătoare capitalelor europene. Pentru o capitală, era de așteptat ca măcar străzile principale să fi fost pavate; era evidentă lipsa unor planuri și lucrări de modernizare. Antoine Bechamp a surprins orașul în această situație, dar tot el este cel care a asistat la primele încercări de pavare a străzilor, cât și la iluminarea acestora, toate acestea petrecându-se sub domnia domnitorului Grigore Ghica, domnie sub care orașul București va cunoaște o schimbare remarcabilă, datorită bineînțeles și aplicării Regulamentelor Organice aplicate în Țara Românească în aceea perioadă. Atât în Țara Românească cât și în Moldova, în urma aplicării Regulamentelor Organice, s-au înregistrat progese importante și s-au observat pașii făcuți către modernizare. Măsurile de modernizare a sistemului fiscal, bazat pe bugete anuale fixate pe venituri și cheltuieli planificate s-au arătat a fi necesare și utile pentru dezvoltarea societății românești, a urbanizării dar și a altor domenii ale țării: agricultură, industrie, comerț. Pe lângă problemele de comunicație din interiorul orașului, a mizeriei existente, care favoriza dezvoltarea bolilor, Bucureștiul se confrunta și cu alte probleme în această perioadă, ca de exemplu problema aprovizionării cu apă a orașului. Iată cum ne descrie, călătorul german P.D Holthaus, un episod privind consumul și comercializarea apei în acest oraș:

,,Bucureștii sunt un oraș mare, de aproape 9 mile lungime și cu numeroase mahalale. Dâmbovița curge aproape prin mijlocul său și aprovizionează orașul cu apă. Un butoi este tras pe un cărucior și se aud în toate părțile strigătele de ,,Appa hop!” ceea ce înseamnă ,,Cumpărați apă!”. Fiecare familie are un butoi asemănător în care se toarnă apă. Se pune înăuntru puțină piatră acră, și după ce a fost bătută, apa devine limpede și bună de băut; dar cum provine de-a dreptul din râu este cât se poate de plină de necurățenii. Un butoi de apă costă de obicei 20, iarna chiar 40 de parale, sau de la unul până la 2 groși de argint.”

O altă problemă a Bucureștilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea a coincis cu o problemă din zilele noastre, a secolului XXI, cea a câinilor făra stăpân care se pare, conform mărturiei călătorului francez Adolphe Laurent Joanne nu era una de neglijat, sau de neobservat, mai ales că la momentul respectiv s-a găsit o oarecare rezolvare privitoare la această problemă, comparativ cu zilele noastre. Iată ce ne spune călătorul francez Adolphe Laurent Joanne în descrierea Bucureștilor, cu privire la problema câinilor maidanezi:

,, Câinii, tolerați de mult timp în Valahia, nu se știe de ce, au sfârșit prin a se înmulți într-un mod neliniștitor. Bucureștii sunt infestații. În vremea când Stanislas Belanger l-a vizitat, adică în 1835, ei se plimbau cu îndrăzneală pe ulițe și veneau, lihniți de lungile posturi, să caute hrană la toți trecătorii. O evidență statistică ridica numărul lor la 30 000.

Odată ieșit la plimbare pe jos fără baston, numaidecât un buldog fără păr, uscat, se repede arțăgos la picioarele voastre lătrând și rar ca aceste amenințări să nu fie urmate de o mușcătură. Din altă parte, un dulău costeliv, osos, cu părul zbârlit, vine pe neașteptate, târând în gură o bucată de carne șterpelită de la un măcelar: de acum încăierarea. Buldogul și dulăul se privesc, urechea dreaptă, ochiul înflăcărat, spume la gură; apoi aleargă unul la altul, se atacă cu furie, se năpustesc la picioarele voastre, atrag prin lătrat alți câini și aceștia tirani ai uliței vă fac adesea să, deveniți victime ale ferocității nesățioase.

Autoritățile au găsit un leac acestor dezordini. Acum țiganii, atrași de momeala câtorva parale, merg în fiecare dimineață, de la orele 5 la 12, în mahalale, la întretăierea ulițelor, urmărind fără iertare câinii fără botniță pe care îi întâlnesc; ei îi înghesuie, îi strâng cu lungi prăjini cu inel de fier la capăt, îi aruncă triumfal într-o căruță mică care îi urmează și se duc să-i jupoaie la porțile orașului pentru a obține un profit din pielea lor de la Societatea sclavilor, numită și Societatea distrugătoare.[…]”.

În opinia călătorului francez, Joseph Caillat, existau și alții factori care făceau din București un oraș insalubru, în care aerul devenea nesănătos. Pe lângă solul mlăștinos, praful de pe străzi, se practica obiceiul aruncatului excrementelor de cal din grajdurile boierilor, la întâmplare, pe străzi sau la periferia orașului, cunoscându-se faptul că în această perioadă boierii erau crescători pasionați de cai, aceștia reprezentând într-un fel starea lor de bogăție, iar un al doilea factor ar fi în opinia sa îngropatul morților în gropi nu foarte adânci, mai ales că fiecare curte boierească avea propia biserică și probabil propriul cimitir unde se îngropau membrii decedați ai familiei respective.

Toată mizeria, bălegarul din fața caselor din București, care erau în cantități enorm de mari, au fost curățate de către cazaci, pe o durată de timp foarte mare, 12-15 ani după cum ne relatează călătorul F.S.Chrismar: ,,această muncă de Hercule a fost împlinită de cazaci”. Bucureștiul, treptat, va trece prin aceaste perioade pline de probleme diverse, din diferite domenii, pe de o parte datorită aplicării Regulamentelor Organice, iar pe de altă parte datorită pătrunderii influențelor moderniste europene adoptate de către populația de aici; influențe ce au fost adoptate de altfel și în alte orașe din Țara Românească. În perioada 1800-1856, Bucureștiul era locuit de aproximativ 80 000 de locuitori, fiind locul de întâlnire a tot felul de oameni cu diferite origini și obiceiuri: orientali și occidentali. Întâlnim un amestec uimitor de porturi, fie orientale, fie occidentale, unii poartă turbane unii poartă pălării, unii folosesc trăsuri scumpe, lăcuite trase de cai, alții folosesc trăsuri grele trase de bivoli în funcție de situația materială, de locul pe care respectivul îl ocupa în societate. Datorită acestui amestec al populației avea loc și amestecul obiceiurilor specifice fiecărui popor, derivând de aici acținii pe care fiecare popor și le manifesta conform obișnuinței. De exemplu mizeria din piețe și de pe străzi era specifică poporului turc. Frumusețea orașului este dată în schimb de numeroasele podgorii de vii sau de câmpiile minunate unde puteau fi admirate herghelii de cai sălbaticii sau de cocoși sălbatici. În interiorul orașului frumusețea se regăsește în locurile destinate plimbărilor, numeroasele mănăstiri și biserici fiind o modă ca fiecare boier sau nobil să aibă câte una în curtea sa. Bisericile erau destul de simple, cu puține podoabe, cu una sau două turle, iar pereții acoperiți cu picturi ce reprezentau sfinți. Deosebită se face, însă, biserica metropolitană, așezată pe un deal ce atrage atenția mai ales prin numeroasele picturi frumoase ce reprezintă demoni, îngeri și Judecata de Apoi.

Această biserică nu este importantă datorită vechimii ci datorită arhitecturii, deosebit de frumoasă. Călătorul francez Adolphe Laurent Joanne descrie biserica metopolitană din București astfel: ,,Edificiul cel mai remarcabil și cel mai curios din București este fără îndoială Mitropolia, situată pe o colină care domină orașul și fondată de sfântul Spiridon, un episcop din Erevan, oraș din Armenia. Ea este construită în formă de cruce, așezată spre orient, ca toate bisericile grecești și înconjurată de o mănăstire în care se intră prin patru părți principale, deasupra fiecăruia este un turnuleț din cărămidă. Această mănăstire, ne asigură călugării, era mai puțin destinată să servească la retragerea călugărilor cât mai mult apărării bisericii mamă într-o epocă în care, cotropind pământul sacru, musulmanii amenințau așezământul lui Dumnezeu. Trei clopotnițe încoronează Mitropolia și o fac să semene cu o fortăreță și forturile ei. Aceste clopotnițe, lucrări de artă, se disting prin varietatea formelor; una are colțuri proeminente și colțuri intrate în interior, alta stâlpi și caneluri, a treia coloane și capiteluri. Acoperișurile lor, ca și acoperișul bisericii, este din plumb vopsit în verde. Intrarea principală a bisericii, ce se deschide pe una din laturie înguste, este precedată de un peristil decorat cu picturi proaste, al căror subiect este luat din Evanghelie și Apocalipsă. Se remarcă în interior iconostasul încărcat de picturi, arabescuri, incrustații aurite.”

Altă construcție remarcată de călătorii străini era foișorul de foc constuit în mijlocul orașului, drept observator pentru pompierii orașului. Aceste foișoare au fost construite în urma marelui incendiu, din anul 1801 când orașul a fost devastat,pentru depistarea acestor incendii la timp, în scopul prevenirii unor astfel de pericole. Din aceste foișoare se putea vedea întreg orașul, ,,mulțimea bisericilor și a mănăstirilor, dar și a altor cladiri impunătoare, ce înfățișa un tablou variat și reprezenta un punct de unde priveliștea era captivantă.” Ceva mai târziu, între anii 1841-1846, orașul București își schimbă înfățișarea, așa cum am spus, odată cu aplicarea Regulamentelor Organice, după pavarea străzilor principale și iluminarea lor căpătând cu totul un alt aspect. Înfrumusețarea orașului a constituit obiectul unei îngrijiri deosebite din partea clasei conducătoare, însă din cauza veniturilor mici ale caselor comunale, evoluția orașului era destul de lentă. Veniturile caselor comunale constau în taxele percepute din urma comercializării băuturilor și a țigărilor din oraș, venituri care erau folosite în scopul înfrumusețării orașului).

Sub Regulamentele Organice evoluția orașului este vizibilă cel mai bine. Modernizări au loc în toate domeniile: în instituțiile de învățământ, în lăcașurile de cult, în construcția clădirilor și a străzilor; chiar dacă aceste modernizării aveau loc sub influență rusă.

,,Modernizarea – atât cât s-a făcut – și-a găsit expresie în stipulațiile Regulamentului Organic.”

Plocovnicul rus Ivan Botianov a întocmit o mică comparație a orașului românesc înainte și după aplicarea Regulamentelor Organice, făcând referire și la orașul București. Iată cum vede el schimbarea survenită: ,,Acest oraș posedă caracterul orașelor europene; văzut de la o înălțime unde s-a construit un încântător loc de plimbare îi 1832, aproape de biserica Mitropoliei, îți oferă o panoramă fermecătoare: clopotnițele numeroaselor sale biserici, elrgantele sale clădiri, verdeața grădinilor sale, alcătuiesc un tablou minunat pe care străinul nu se satură a-l admira. Albumul domnului Bouquet, pictor francez, posedă o vedere minunată a Bucureștilor dinspre Curtea Arsă; din acest punct, de asemenea, orașul are o înfățișare într-adevăr admirabilă. Străzile, cu toate că destul de largi, sunt încă în cea mai mare măsură nealiniate. Se mai văd încă locuri vechi ruine sau vechi colibe de lemn lângă o construcție elegantă; aceste iregularități discrepante dispar aproape zilnic, prin numărul considerabil e clădiri noi care se ridică, ca prin minune, în acest oraș, cel mai de seamă din principate.Altădată ulițele erau podite, adică acoperite cu stejari groși. Acest fel de pavaj, care asecătuit pădurile țării, era foarte costisitor și foarte nesănătos și provoca oprirea apelor în băltoace care exalau miasme periculoase. Astăzi toate ulițele principale sunt pavate cu piatră. Domnitorul Ghica a început să construiască o șosea care a fost continuată în timpul administrației ruse și lărgită de prințul Alexandru Ghica; din nefericire, pavajul străzilor neavând o formă regulată și pătrată, cea mai mică zguduitură de trăsură îl desface repede, ceea ce necesită foarte adesea reparații și îl face a fi foarte costisitor. Actualul guvernământ, abil în a căuta și a descoperi toate mijloacele care pot să contribuie la binele și fericirea țării, pare hotărât să nu lase în uitare intențiile Regulamentului Organic, intenții concepute cu atâta înțelepciune. Economia adusă în administrație a fost suficientă pentru a umple deficitele imense și a procura guvernului sumele necesare spre a executa înfrumusețările și îmbunătățirile proiectate.

O sumă de 23 000 de ducați a fost deja alocată pentru construirea unui teatru, care ar putea, dacă ar fi conform planului prezentat Alteței Sale Serenisime de Tallon, arhitect francez, să rivalizeze prin grație și eleganță cu cele mai frumoase din Europa. Se va construi, de asemenea, în acelaș loc o șosea frumoasă, care, prin înălțimea sa, va oferi o vedere plăcută.”

Consecințele aplicării Regulamentelor Organice au fost benefice economiei, odată cu modernizarea străzilor s-a facilitat dezvoltarea activităților economice, dezvoltarea comerțului. Comerț practicat în general de către greci, evrei, francezi, englezi, germani. Comerțul se făcea cuprinzând toate produsele rezultate din resursele proprii: sare, mătase, piei, lână, rapiță, in, semințe de in și de cânepă, ceară, miere,dar si cu produse provenite din import.

Orașul București oferea și locuri destul de frumoase destinate relaxării, plimbărilor. Momentele de relaxare, în aer liber, se putea găsi în parcul Herăstrău sau la o mică depărtare de acesta unde se afla pădurea Băneasa, aflată în proprietatea unui boier, pe nume Văcărescu, care a transformat acest loc într-un fel de parc, bineînțeles pentru anumite clase sociale. Acest boier populariza această zonă, pentru frumusețea ei, efectuând diferite îmbunătățiri pe cheltuiala sa pentru plăcerea vizitatorilor.Alt loc de relaxare era grădina de lângă râul Dâmbovița, unde se aflau și locuri amenajate pentru scăldat în schimbul a câtorva ,,gologani”, unde se petrecea ascultându-se muzică militară, în general,dansând și vorbindu-se foarte mult limba franceză.În aceste grădini se observa luxul din abundență, remarcat prin moda europeană, prin toaletele scumpe ale doamnelor, prin caleștile boierești și hamurile cailor. De menționat este și grădina publică din afara Bucureștiului, realizare a domnitorului Bibescu, unde în fiecare după-amiază frumoasele trăsuri ale boierilor, ale agenților străini, se plimbau dintr-o parte în alta aproximativ o milă. Această grădină numită și loc de promenadă era una dintre cele mai frumoase din Europa. Această grădină era ,,amenajată în stil englezesc, cu alei de pietriș, șerpuind prin mijlocul frunzișului gros și al straturilor strălucitoare de flori. Ici și acolo, în mijlocul spațiilor verzi, sunt fântâni arteziene și este și un lac, pe malul căruia seaflă o grotă pitorească. În mijlocul unei peluze deschise este un pavilion, unde, de sărbători, stă o fanfară”.

Ca și construcții remarcate de călătorii străini care au vizitat Bucureștiul erau: Palatul lui Brâncoveanu locuit de Domnitorul Bibescu în perioada de domnie, câteva palate ale familiei Ghica, al ministrului Știrbei sau ale bancherilor Mosco și Halson. Guvernarea lui Gheorghe Bibescu, în opinia unor călători străini, a fost pentru Țara Românească una dintre cele mai benefice, s-au construit în orașe șosele, la țară străzi, s-a refăcut reforma administrativă și judiciară ,,s-a dat importanță literaturii și s-au ridicat cele mai însemnate clădiri în București,”cu toate că Eugene Jouve afirmă că: ,,Oameni, lucruri și idei,Valahia întregă este realmente o bucată de Rusie.”

I.3. Populația Țării Românești în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Clasele sociale și modul de viață

Populația din Țara Românească descinde din colonia romană, limba lor este o latină stricată, amestecată cu alte cuvinte provenite din alte limbi care sunt și ele denaturate.

,,Românii vorbesc limba romană a dacilor, limba românească. Au scris în caractere latine până în secolul al XI-lea iar de atunci în colo cu litere chirilice. Este o latină coruptă. Invaziile străine, cucerirea acestor provincii de către turci, domnia principilor fanarioți, admirația pentru limba și literatura noastră au făcut să apară în limbă cuvinte și expresii slavone, turce, grecești, franceze.”Aceasta este descrierea limbii vorbite în Țara Românească in relatările călătorului francez Joseph Caillat în trecerea lui prin Țara Românească. Pe lângă boierii și țăranii români, populația țării cuprindea și alte nații precum: greci, albanezi, armeni, ruși, germani, evrei, turci, etc., dar și țiganii, care se pare că au avut un rol important în societatea românească, subiect pe care o să-l abordez într-un capitol ulterior. Fiecare popor și-a manifestat tradițiile și obiceiurile sale influențând în diverse feluri popuația din Țara Românească și modul de viața și de trai. Charles de Bois-le-Comte consideră că înclinarea către lene a populației se datorează ocupației stăine asupra Principatelor Române, făcând referire la domniile fanariote, apoi la ocupația rusă, fapt pentru care clasele sociale au avut de pierdut mai ales din punct de vedere moral. Caracterul populației ropmâne în viziunea lui era un amestec de orgoliu și de josnicie, împrumutat de la fanar și de la ruși, ca și depravarea care nu avea nici măcar scuza pasiunilor.

În general populația străină se ocupa fie de comerț, fie ocupa funcții importante în instituții administrative, generând atitudini dominatoare resimțite în general de clasa țărănimii. Spre exemplu, în perioada 1822-1830, albanezii aveau în arendă o mare parte din moșiile boierilor și care desfășurau activittăți economice cu băcănii, magazine cârciumi; rușii care se ocupau cu comerțul de mărfuri; germanii care își dezvoltau afaceri în domeniul tâmplăriei, croitoriei, cizmăriei, iar pe de altă parte francezii, italienii, mai puțin la număr, se făceau remarcați deoarece promovau limba și literatura maternă (îndeosebi limba franceză), pacticând meseria se profesor.

Românul este credincios, respectă sărbătorile din religia ortodoxă, fiind un popor de religie ortodoxă, reținându-se de la orice fel de muncă în zilele de sărbătoare, însă aceste sărbători sunt motive de bucurie, deoarece românului îi place trândăvia, astfel încât el și-ar dori cât mai multe zile de sărbătoare în calendar.El este superstițios, crede în strigoi în vedenii, crede în existența vrăjitoriei atât la țară cât și la oraș: ,, Superstiția înflorește din plin. Românul […] nu numai că iese în câmp cu crucea și cu prapurele bisericii în frunte cu preotul, pentru a obține o recoltă binecuvântată și speră să îndepărteze furtuna de ținutul amenințat, cu sunetul clopotelor bisericilor. El crede și în dedeochi, în zile bune și rele, în vrăzile zânelor și paparudelor și în alte asemenea lucruri reconfortante; în convigerea sa intimă, românul nu pune în vreun fel la îndoială adevărul celor povestite despre asemenea întâmplări. Pentru a le întâmpina pe cele rele, lipește pe ușile caselor cruci și rugăciuni folositoare, iar icoanele vopsite stângaci și din belșug ale patronului și sfântului protector, împodobite din plin cu lumânări sfințite nu lipsesc din nici o odaie românească.”

Faptul că românul era superstițios, este precizat și de Nicolae Iorga, în scrierile sale privitoare la istoria românilor prin călători, prin afirmațiile făcute de călătorul Del Chiaro care ocazia întâlniri ritualul paparudelor și jocul călușarilor pe care nu le înțelegea dar era farmecat de practica lor. Credința în farmecele care aveau efecte miraculoase, este întâlnită din cele mai vechi timpuri. Călătorii au adunat informații în acest sens și erau destul de convinși de reușita lor. Apar tot felul de povești cu privire la acest subiect, însă în documentele oficiale nu apar informații în acest sens. În schimb, în rândul oamenilor se practica înclinarea către aceste vrăjitorii rezultând diverse povești precum , că o babă-vrăjitoare avea puterea de vindeca ceea ce medicii nu reușeau. ,,[…] ni se povestește cum de pe urma unei vrăji s-a umflat un cal și intervenind o altă babă, a trecut umflătura de la cal, la proprietarul calului; baba însă a făcut farmece și li-a trecut umflătura amândurora. În altă parte se spune că o herghelie întreagă s-a îmbolnăvit de râie, dar toate leacurile întrebuințate au fost în zadar; apa neîncepută a izbutit să scape de aceasta pacoste pe proprietarul hergheliei”.

Țăranii din Țara Românească sunt în general liniștiți și supuși. Starea de opresiune și de aservire în care se aflau au făcut din ei oameni supuși, zdrobiții de taxe și impozite și care trăiau într-o sărăcie cruntă și care nici măcar nu-și imaginau o viață mai bună. Obișnuiți cu asuprirea, cu loviturile, cu tratamentele inumane, ei își lăsau capul în pământ sărutându-i mâna celui ce îl lovea. Însă țăranul român a fost din totdeauna supraviețuitor în orice situație ivită nu i-a fost necesare alte surse de venit sau alt ajutor din partea cuiva; el s-a descurcat singur cu puținul pământ pe care îl avea, cu animalele din gospodăria sa și cu propriile mâini de care s-a folosit pentru a-și construi o locuință, pentru a-și procura hrana pentru ziua de mâine și pentru a-și întemeia o familie. Puținătatea nevoilor, ușurința cu care țăranul român este obișnuit sunt elementele caracteristice acestuia. ,,Casa e făcută de el, din crengi, lut și papură. Femeia zugrăvește și lucrează scoarțele, care sunt mobila și zestrea. Casa, plină de bogăția lucrului de mână, pare măcar pe dinăuntru, adevărat prietenoasă, și e ținută totdeauna foarte curat”.[…] ,,Oalele, sipetul, icoana mântuie podoaba casei. Pânza o țese femeia: oile dau lână și pielea îmbrăcăminții. Carul și-l face țăranul singur numai din lemn. Pentru hrană, ajunge mămăliga cu brânză. Pentru bani de bir și de cârciumă e câștigul de la vite, de pe un petec semănat cu grâu, de la vie și de la prisaca. Cu aceasta, omul e bucuros. Nu e zgârcit și nu-i pasă de ziua de mâine”. Călătorul Neigebaur, face cunoscută, într-o scrisoare către un agricultor german, condițiile grele ale țăranilor români, precizând că: ,, țăranii sunt mânați la munca, pe care o face cu neplăcere, ca negrii pe plantații, cu un haide mă, redat în românește”. Călătorul francez Joseph Caillat consideră că suferința lor este exprimată prin muzica, lentă, melancolică dar și prin consumul de rachiu. Iată cum îi descrie Joseph Caillat pe țăranii din Țara Românească: ,,Țăranii români au o frumoasă înfățișare. Sunt viguroși, au ochii negri, cu fruntea înaltă, au fața rasă cu excepția buzei superioare unde este mustața. Are trăsături regulate. Părul negru sau castaniu coboară în bucle pe umeri. Un mic număr dintre ei sunt aduși de spate, din cauza oboselii sau a vârstei înaintate.

Țărăncile sunt în general frumoase, figura lor este dulce și agreabilă, mai puțin melancolică decât cea a bărbaților. Pielea lor este albă, talia suplă, ceea ce se explică prin obiceiul de a purta greutățile pe cap.Verile nu poartă încălțăminte și astfel le poate fi admirată delicatețea picioarelor.”

Joseph Caillat preciza că portul țăranilor nu a fost influențat sub nici o formă de alte tendințe specifice perioadei respective, el a rămas acelaș precum cel al dacilor reprezentați și pe columna lui Traian de la Roma: ,, Poartă un palton larg, nîdragi, legați cu o centura din piele sau lână, care se opresc deasupra genunchiului și apoi sunt strâmți până la călcâie. Pieptul și umerii le acoperă cu o tunică numită zeghe, din pânză albă cu mâneci. Iarna pe deasupra poartă gheba, palton din pânză albă sau maro acoperit cu numeroase motive. Pe timp geros poartă pe deasupra ghebei, cojocul, haină cu mâneci din piele de oaie, cu blana așezată în afară. În picioare au sandale, opinci din piele de capră sau vită, sărată și uscată la soare, fixată în jurul picioarelor de niște fâșii de piele, pe deasupra ciorapilor de lână numiți cioareci.[…]

Costumul țărăncilor este foarte frumos. Se compune dintr-o cămașă lungă ornată cu multe broderii pe umeri și pe părți. Forma juponului, care este întotdeauna scurt și strâns pe talie variază pe regiuni. Uneoriel este reprezentat de două șorțuri unul în față și unul în spate, care nu se ating. Câteodată el înconjoară tot corpul, alteori numai trei pătrumi fiind deschis într-o parte, acesta este modelul cel mai grațios. În toate cazurile este mai mic decât cămașa, din care se văd marginile inferioare ale broderiei și care este din lână albă sau în culori strălucitoare și cu desene variate.[…] Capul lor este acoperit de un batic fixat de cozi, fetele își lasă cozile să le cadă pe umeri. În zilele de sărbătoare poartă multe în păr și coliere făcute din monede mici. Un batic mic le protejează capul iarna. Vara merg desculțe, iar în anotimpul ploios sau iarna poartă opinci sau ghete. Țărăncile își cos hainele lor și ale soților lor. Mai mult, ele toc mătasea, brodează cămășile, baticurile și fac covoare frumoase pentru interiorul caselor. Sunt muncitoare și pline de energie, mai mult decât bărbații.”

Călătorii străini au constatat că femeia de la țară, pe lângă faptul că era supusă bărbatului, era și mult mai harnică decât acesta. Călătorul austriac Frederich Uhl și călătorul francez Xavier Marmier au observat aceste trăsături relatând două episoade destul de interesante și convingătoare în acelaș timp. Frederich Uhl arată astfel că ,,[…] am întâlnit o femeie, putrând pe cap un chipiu, cartușiera în spate și pușca bărbatului pe umăr. Fără nimic la el, bărbatul mergea alături. Din aceasta și din imagini asemănătoare, după cum am văzut mai departe, o româncă care mâna boii în timp ce bărbatul ei stătea întins în car,- ai putea fi înclinat spre părerea relativ generală că, pe cât de harnice ar fi femeile, pe atât de leneși ar fi bărbații.” Iar Xavier Marmier aprecia ,, Pe câmp femeile muncesc mai mult, bărbații părând că vor să arunce pe umeri lor opresiunea pe care o suportă din partea boierilor, iar aceste fragile creaturi se supun la această nouă robie. În timp ce bărbatul rămâne întins la soare, femeile se duc, vin, se agită; rar le vezi o secundă inactive; chiar dacă se duc dintr-un loc în altul ele își poartă furcile și fusele și torc în mers.”

Și Nicolae Iorga insistă asupra acestei calități a țărăncilor: ,,Cu furca în mână și pe drumuri, femeile lor, bune gospodine, întrețin toate persoanele casei într-o așa de mare curățenie, încât i-ai crede mai totdeauna în hainele lor de sărbătoare. Cu viața în căsuțe și adesea în bordeie, cu petrecerea de serbători, dulap și lăutari, cu moravuri simple se vede că ei țin țara.”

J.D.F.Neigebaur menționa că locuințele țăranilor constau în locuințe sărăcăcioase, în general din chirpici- un amestec de paie și pământ, acoperite cu trestie sau paie, dar întotdeauna văruite sau în cazul celor mai săraci care locuiau în bordeie care erau destul de des întâlnite chiar și în capitala țării. Cei mai săraci dormeau direct pe pământ înveliți cu propia manta, ,,căci puține case țărănești cunosc luxul unei dușumele din lemn.” . Iar despre casele țăranilor care locuiau în apropierea zonei muntoase, Joseph Caillat precizează că aceștia aveau casele construite dintr-o împletitură de lemn la care se adăuga pământ argilos. Intrarea era precedată de un pridvor iar interiorul era compus din două camere: bucătărie și un fel de dormitor în care se găsea divanul din scânduri ce înlocuia patul.

După anul 1842, țăranii își vor construi casele din scânduri, iar cei mai săraci își vor înlocui bordeiele cu casele din chirpici, compuse din două sau trei camere, dar lipsite de luxul sau condițiile de care beneficiau alte clase sociale. Mulți călători au afirmat faptul că nu se puteau odihni în casele de la țară deoarece își făceu prezența numeroase insecte, printre care și purici și țânțari. F.G.Laurencon spune despre modul lor de viață era simplu: munceau pe moșiile boierilor, din recoltele lor dădeau și dijma, prestau și douăsprezece zile de clacă pe an, își întemeiau familii de la vârste fragede, ducând mai departe aceiași soartă asemănătoare cu cea a părințiilor lor. Țăranul român se căsătorește de tânăr. Pentru formarea unei noi familii nu se crea prea multe pregătiri. Erau suficiente câteva animale și ceva pământ din partea bărbatului și zestrea fetei care consta dintr-o ladă de lemn în care se aflau cămăși brodate de ea însăși, cu cât mai multe cu atât mai bine, deoarece demonstra cât de harnică era viitoarea soție, la care se mai adăugau bani și diverse lucruri necesare tinerilor căsătoriți.

De obicei fetele de la țară se căsătoreau pe la vârsta de doisprezece-treisprezece ani, părinții tinerilor întâlnindu-se și stabilind zestrea fetei și averea băiatului. Părinții nu țineau cont de părerea fetei, uneori fata nici nu-l cunoștea pe viitorul soț, însă ea se supunea voinței părinților. Nu de puține ori au fost cazuri când după căsătorie fetele s-au revoltat și după câteva luni să ceară divorțul, datorită neadaptării la noua situație, vârsta fragedă a fetei nepermițându-i să se manifeste ca o soție adevărată. În acest fel apăreau certurile, loviturile, tânăra soție părăsea casa soțului, iar părinții cereau zestrea înapoi la fel și sumele de bani. Căsătoria tinerilor în jurul anilor 1800 era asemănător unui negoț; se căuta un soț cu o situație materială bună, se stabileau anumite condiții iar dacă nu erau respectate înțelegerea cădea.

La rândul lor tinerii deveneau părinți; copii lor nu erau privilegiați de o îngrijire deosebită, ei erau tot tmpul cu mama lor,fie la munca câmpului, fie în bucătărie sau oriunde aceasta avea treabă. Când copii creșteau aceștia contribuiau la ajutarea familiei în treburile gospodărești: pășteau vitele, mergeau la plugărie, cărăușie, iar fetele se ocupau de treburile casnice și ajutau la munca câmpului. Boierii, clasă socială de rang mare făceau parte din populația Țării Românești, într-un număr suficient de mare cât să fie remarcați de călătorii străini mai ales prin opulența pe care și-o etalau, în contrast cu situația țărănimii care era o situație de fapt nu una dorită. Iată cum îi descrie călătorul francez Joseph Caillat boierul din Țara Românească: ,,Boierii iubesc fastul și opulența, au un personal numeros, echipaje magnifice, își etalează luxul, dar ignoră resursele și tot confortul. Se ocupă rar de afaceri, a căror gestiune o lasă intendenților și de multe ori,în palaturile lor extravagante le lipsesc lucruri vitale. Foarte ospitalieri din ostentație, curiozitate sau lipsă de activitate, îi primesc pe străini cu noblețe și demnitate. Se trezesc la orele șapte, iau cafeaua cu lapte se duc la afaceri sau vizite, cinează la orele unu, dorm apoi trei sau patru ore și apoi se duc la plimbare sau în vizite. Cinează la orele 9-10 și apoi joacă cărți o bună parte din noapte. […]Petrece ore întregi pe divan,fumază ciubuc, sau numără mătănii, un șir de mătănii pe care orientalii de toate religiile le țin în mâini. Tratează în acelaș fel afacerile și subiectele serioase. Starea sa de nehotărâre este continuă, niciodată opinia de astăzi nu este cea de ieri. Nu se poate conta pe promisiunile sale[…]”.

Distracția cea mai mare a boierilor era jocul de cărți, asociată cu plăcerea de a-și etala luxul extrem a veșmintelor sau a caleștelor ,, căci toată lumea umblă pe sus, numai poporul se întâlnește pe jos”. Plimbările prin Herăstrău, foișorul de lemn, minunata insulă a Sfântului Elefterie, situată între grădini și numeroasele vii, reprezenta o atracție pentru femeile din clasele superioare.

Făcându-le o scurtă caracterizare, boierii din Țara Românească, erau iubitori de lux, adorând să-și satisfacă orice poftă sau capriciu iar pe de altă parte erau trândavi, certăreți între ei, intriganți, uneltitori, nendurători cu cei slabi, severi față de cei supuși și așa cum afirmă Armand Charles Conte de Guillemminot: ,,ei au toate viciile posibile să dea naștere tiraniei, sub care turcii și stăpânii lor, îi țin bine în mână.”

Din relatările călătorilor străini reiese clar faptul că boierii erau copii ale stăpânilor lor, tirania, ura și umilințele exercitându-le aspra celor slabi precum robi lor țiganii.Acest lucru este constatat și de istoricul român Nicolae Iorga în lucrarea Istoria Românilor prin călători, care afirma că:,, ei n-au nici un sentiment omenesc față de robii lor țigani, pe cari-i chinuiesc în tot felul, cu smulgerea ploapelor, îngroparea de vii, tăierea nasului etc.”

Și Domenico Zanelli, călător italian, îi încadrează pe boierii din Țara Românească, în acelaș tablou al afirmării avarității și lăcomiei: ,,Boierii sunt excesiv de avizi după lux; le place să aibă mult livrele frumoase și mare risipă de bogăție în jurul caleștii; așa că între ei e veșnic un fel de întrecere, ispprăvită in cele din urmă prin sărăcia și căderea lor în mizerie.”Casele boierilor sunt mari, adevărate palate, cu diverse ornamente dar lipsite de bun gust. Anticamerile erau pline de servitori, fiecare cu funcția sa; saloanele erau mai mari decât cele de la Paris, mobilate cu cele mai scumpe piese: covoare și tapiserii din Franța, mobilă din Viena, iar prezența șemineului era strict necesară pentru creerea unei ambianțe cât mai plăcută când erau organizate fastuasele serenade. Seratele erau foarte strălucitoare datorată faptului că aici se întâlneau persoane importante: ofițeri din armată, bancheri, oameni de afeceri, din diferite țării, însoțiți de doamnele lor care își etalau toaletele scumpe.Toaleta lor era variată și bogată comandată direct de la Paris transformându-le în adevărate franțuzoaice. Singura deosebire, conform mărturiei călătorului francez Aurelie de Soubiran Ghica, era portul abundent al diamantelor care erau purtate oriunde și oricum, în comparație cu moda pariziană care impunea portul acestor podoabe doar la evenimente foarte importante. Dacă soțiile boierilor adoptau moda europeană, portul boierilor era asemănător cu cel al turcilor preferând îmbrăcămintea din stofe și blănuri cât mai scumpe.

Veniturile boierilor proveneau din arenda moșiilor, din dările pe care bietul țăran le plătea, dar și din funcțiile pe care le ocupau în diverse instituții sau de gradul pe care îl aveau la curtea domnitorului.Datorită acestor venituri substanțiale boierii își permiteau să-si construiască mari palate, să-și satisfacă orice plăcere, inclusiv cea a meselor îmbelșugate.

Comparativ cu mesele țăranului care constau doar în mămăligă și rare ori brânză,mesele boierilor constau cel puțin în cincisprezece feluri de mâncare, pregătită în general de bucătari greci și care bineînțeles nu era consumată decât parțial, dar așa cum am arătat anterior acestor le plăcea ,,abundența din de toate”.

Ca și în cazul țăranilor, boierii căutau să-și căsătorească copiii în funcție de situația materială; își căsătoreau ficele cu soți avuți și nu ezitau să-și instige fetele să renunțe la căsătorie în favoarea altei căsătorii cu un alt bărbat mult mai bogat, invocănd diverse motive: fie că soțul nu a vrut să-și mute soția la altă adresă cu alt statut social, fie chiar că soția rămânea tot timpul însărcinată, tot felul de motive care erau drept ,,exemple ale stării de decădere morală, dintre multe altele care se întâmplau zilnic.” Copiii boierilor erau crescuți de doici-țigănci; mamele lor nu le acorda prea multă atenție, nu se implicau prea mult în creșterea lor deoarece mamele erau mult mai preocupate de actualizarea garderobei, de desele vizite și de lungile conversații. Când aceștia creșteau de educația lor se ocupau profesori greci, francezi care îi învățau puține lucruri și câte puțin din toate.

Concluzionând părerile expuse în mărturiile călătorilor străini prin Țara Românească, se observă ospitalitatea populației atât din partea boierilor care nu doreau decât să se laude cu cele avute, să-și etaleze avuția și pe de altă parte ospitalitatea țăranilor care venea de la sine așa cum simțeau ei că ar fi trebuit să se comporte în momentul in care erau vizitați de persoane străine, ospitalitate care consta în bucuria de a împărtăși puținul avut cu oaspeții.

Chiar și călătorul francez Jean-Alexandre Vaillant a fost uimit de ospitalitatea românilor, considerându-i cel mai ospitalier popor din Europa, afirmând că:

,,Această virtute care la noi, în Franța, a cedat locul egoismului și nu mai este exercitată decât în mare și cu ostentație de către națiune, voi o posedați încă pe deplin.”

Capitolul II. Mărturiile călătorilor străini despre Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea

1. Prezentare generală a Moldovei; bogăția locurilor, comerțul.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Moldova se învecina la nord și est cu Prutul, care o separa de Basarabia, la vest cu munții Carpați, ce o separa de Transilvania iar în partea sudică cu Țara Românească. Moldova era împărțită, ca și Țara Românească de altfel, în Țara de Sus și Țara de Jos. Țara de Sus cuprindea Iașiul și se întindea până lângă lanțul Carpaților, iar Țara de Jos se întindea înspre răsărit până la Galați. Ca întindere inițial Moldova era estimată la 1700 de mile pătrate germane, întindere ce cuprindea și Bucovina, ca mai târziu după ce Moldova va pierde acest teritoriu, suprafața ei să fie doar de aproximativ 900 de mile pătrate.

Moldova este străbătută de numeroase râuri ce izvorăsc din munții Carpați și străbat acest teritoriu de la nord la sud, fapt pentru care fertilitatea solului era foarte mare, însă nu depășea calitatea solului din Țara Românească. Principalele râuri sunt: Prutul, Siretul, Moldova, Bistrița, Putna, Milcovul, etc. Pe lângă faptul că aceste râuri măreau fertilitate solului, ele reprezentau o sursă prețioasă în ceea ce privește comerțul cu pește, acestea furnizând cantități importante de pește, îndeosebi păstrăvul care era un produs destul de căutat pe piață. Deasemenea, destul de numeroase erau și lacurile și heleșteele care se regăseau în general în număr foarte mare în proprietatea boierilor și în proprietatea clerului care furnizau cantități destul de importante de pește, atât pentru consumul propriu cât și pentru comerț.

Coborând către sud, la gurile Dunării, pescarii pescuiau soiurile cele mai bune de pește, printre care și cega, considerat unul dintre cele mai rafinate soiuri de pește din Europa, pește care nu se regăsea decât la gurile Volgăi, ale Dunării și ale Nistrului.Un alt pește căutat pe piață era sturionul, un pește mare, atât de mare încât călătorul elvețian Carol Guebhart afirma că ,,acest pește e foarte lacom și aproape la fel de periculos ca rechinul.”

Spre deosebire de descrierile făcute de călătorii străini cu privire la Țara Românească, despre Moldova călătorii nu ne vorbesc prea mult despre frumusețea locurilor, ci abordează mai mult bogățiile acestei țări, care constau în general în bogățiile pământului și a apelor, pe de o parte , iar pe de altă parte în relatările lor un loc destul de însemnat îl ocupa comerțul.

Din punct de vedere al frumuseții țării, călătorul scoțian Adam Neale nu are prea multe lucruri de spus, el aseamănă Moldova cu alte regiuni din Europa doar din punct de vedere peisagistic, dar diferită total din punct de vedere al progresului civilizației și agriculturii, Moldova rămânând la acelaș stadiu primitiv.

Iată cum descrie Adam Neale această țară: ,, Țara se înfățișează ca niște întinderi vălurite, nesfârșite, numite stepe, de o mare frumusețe și o vastă întindere, acoperite cu iarba cea mai îmbelșugată, care oferă hrană turmelor de oi, cailor și cirezilor de vite. Aspectul lor monoton este întrerupt numai din când în când de micile lacuri rotunde pe care le-am pomenit mai sus și uneori de sate cu o înfățișare cât se poate de primitivă, înconjurate de o împrejmuire de leasă, risipite la mari depărtări de-a lungul dealurilor ierboase, nu sunt copaci, sunt puține tufișuri, nu sunt nici garduri, nici pietre de hotar sau alte delimitări ale terenului; ici și colo câteva câmpuri de porumb, iepuri , pui de potârnichi, și alt vânat alergând fără teamă de-a lungul drumurilor, aceste drumuri, sunt aproape fără nici o pietricică și atât de netede, încât roțile trăsurii alunecă fără zgomot pe ele ca pe marginea de nisip a țărmului mării.” Cam în această postură era descrisă Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, din punct de vedere peisagistic, fară a excela în descrieri metaforice comparativ cu Țara Românească unde frumusețea peisajelor a fost foarte mult descrisă și detaliată, călătorii străini fiind impresionați total de frumusețile oferite de natură. Moldova însă a fost înzestrată cu ,,frumusețea bogățiilor” pământului, considerată un ,,Peru al grecilor și grânarul Turciei” și a apelor, fapt pentru care a fost râvnită atât de Imperiul Otoman cât și de Rusia, lucru valabil și pentru Țara Românească de altfel. În această țară bogată denumită Peru al grecilor, pe lângă aurul existent în râuri și cules de țiganii aurari, o importantă sursă de venit erau minele, pentru care în anul 1811, mineralogi ruși din Petersburg au venit pe pământul românesc pentru le cerceta în vederea exploatării lor.

Remarcate se fac pășunile din Moldova, considerate deasemenea altă bogăție a țării, fapt pentru care creșterea animalelor reprezenta o ramură a agriculturii importantă, bivolii și caii moldoveni fiind reprezentativi pentru Moldova, ca și bogățiile munților plini de aur, argint, mecur, aramă, cărbune și nu în ultimul rând de sare. Producția ocnelor și a salinelor era extraordinar de mare, iar calitatea sării era una foarte bună ,, la fel ca cea de la Wieliczka din Polonia.”

Toate aceste resurse naturale ale țarii erau exploatate pentru a se face comerț. Din păcate însă țăranii nu erau capabili încă să-și valorifice propriile produse rezultate din aceste resurse naturale, pe de o parte datorită clasei superioare care îi exploata în continuare iar pe de altă parte nu atinsese încă nivelul de autodepășire propie, comerțul fiind aproape inexistent din partea țărănimii, comerțul în sine fiind practicat în general de greci și evrei. Xavier Marmier este unul dintre martorii realităților din spațiul românesc; aceasta datorită spiritului observator obiectiv și documentat, observând contrastul dintre bogățiile naturale ale pământului românesc și sărăcia românilor oferind și explicații în acest sens, precizând cauzele acestui fapt: ,,șerb mai mult sau mai puțin, neposedând nimic sau aproape nimic, supus autorității absolute a unui stăpân carea făcut să apese asupra luigreutatea impozitelor, povara coverzilor, luându-i partea cea mai bună din recoltă și tratându-l cu un profund dispreț”. Aceste lucruri se vor mai schimba puțin, referindu-ne la situația țăranilor privind comerțul, după aplicarea Regulamentelor Organice. Datorită protectoratului Rusiei, soarta poporului moldovean a început să se schimbe în mai bine de la an la an, poporul moldovean începând să cunoască avantajele unei vieți civilizate prin dezvoltarea comerțului, nivelul de trai crescând, prin pătrunderea trupelor rusești, care au adus și au pus în circulație o mare masă monetară. Această schimbare însă nu a fost una tocmai ușoară, moldovenii îndurând multe din partea Turciei care nu a renunțat ușor la această prețioasă bucată de pământ, mulți moldoveni pierind în lupte și conflicte până ce Rusia a reușit să învingă Imperiul Otoman.

Comerțul Moldovei era considerat de călătorii străini foarte important deoarece acesta se făcea cu mai multe țări și cu cele mai diferite produse. Cele mai reprezentative produse de comerț ale Moldovei erau: părul de porc mistreț de porc domestic și tutunul. Părul de porc moldovenesc era foarte căutat, era de o calitate excelentă, destul de gros și de lung, de culori variate de la negru la galben. Acesta era folosit la confecționarea pensulelor dar și a saltelelor de pat. Tutunul, care se recolta în cantități mult mai mari decât în Țara Românească, era de o calitate foarte bună, se exporta la Constantinopol unde era amestecat cu tutunul de Rumelia din care rezultaun tutun de o calitate superioară. Cel mai renumit tutun moldovenesc rea cel de Mutcan și cel de Bârzan. Iată cum abordează acest subiect călătorul ungur Batthyany Vince: ,,[…] Traficul comercial al acestei țări este foarte important. Din Rusia își aduce piei crude, rachiu, blănuri și vinde acolo porci, sare, vin și unsoare pentru care. Din Turcia primește vinuri și fructe grecești, ulei de trandafir, covoare, lulele și marochinărie; Germania de nord trimite Moldovei mărfuri coloniale, muselinuri, postavuri fine și stofe scumpe și cele mai multe din provinciile noastre îi trimit unele articole. Cristalul de Boemia și sticla obișnuită din Bucovina, oțelul din Siria, ceramica și stofele de mătase din Austria găsesc la Prut și la Siret mulți cumpărători. Prin Brașov se duc acolo o mulțime de mărfuri de tot felul: in, cânepă și uneori vinuri ungurești. În schimb, moldovenii ne vând nouă și prusienilor cai și vite, piei de iepure, tot felul de piei și lână. Marea mulțime a acestor articole de export, care sunt produse fără să coste aproape nimic, și cumpătarea locuitorilor, care fug de orice cheltuială, iată factorii care apără Moldova de sărăcie.O mare bogăție a sa o constituie pădurile sale nenumărate. Excelentul lor lemn,bun pentru construcții de corăbii, ar putea fi transportat prin Marea Neagră, în Meduterană, pe țărmurile căreia ar fi foarte bun venit[…].

Comerțul moldovean este practicat aproape exclusive de greci și evrei. Ei câștigă mult prin acesta, deși nu sunt totdeauna plătiți punctual de către cumpărătorii lor din țară.”

În concluzie, privitor la Moldova, călătorii străini, pe lângă alte teme abordate, au încercat să cuprindă aspecte de origine economică, prin aceasta încercând să evidențieze bogățiile pământului românesc, pământ care s-a dovedit de atâtea ori că a fost plin de jertfă, suferință, iar pe de altă parte, pământul românesc a fost și este sursa existenței țăranului român.

II.2. Orașul moldovenesc în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea

O atenție deosebită o acordă călătorii străini, orașului moldovenesc, abordând mai intens orașele mai mari, cu potențial economic dar și pe cele care se remarcau din punct de vedere politic sau cultural. Cele mai importante orașe din Moldova erau: Iașiul, care era și capitala țării, Galațiul care reprezenta cel mai important oraș din punct de vedere comercial, Focșani, Vaslui, Buzău, Râmnic, Botoșani, Bârlad, etc. În general orașul moldovenesc se asemăna cu orașul din Țara Românească, aceleași străzi, aceiași mizerie pe străui, cam aceleași tipuri de construcție, dar existau și diferențe evidente remarcate de călătorii străini prin care orașul moldovenesc se deosebește de orașul din Țara Românească fie prin obiceiuri, organizare, economiesau prin influențele care au modificat aspectul și structura societății. Pornind de la persectiva economică orașul Galați era un puternic centru comercial, centru care nu se regăsește în Țara Românească, chiar dacă Bucureștiul avea o piață de desfacere mult mai mare decât Iașiul, capitala Moldovei, marea masă a negustorimii se afla în Moldova datorită portului din Galați, deși Țara Românească avea portul Brăila însă capacitatea lui de desfacere și depozitare era mult mai mică decât portul Galați.

În această parte voi încerca să surprind aspecte comune dar și diferite, preluate din mărturiile călătorilor străini, iar la sfârșit voi prelua și voi prezenta comparația celor două țări făcută de călătorul francez Jean Alexandre Vaillant. Pentru compararea orașelor celor două țări am ales orașul Iași deoarece era capitala țării, ca și în cazul Țarii Românești , când am abordat orașul București tot cu funcția de capitală. Călătorul rus Ivan Botianov ne vorbește în relatările sale și despre presupusa origine a orașului Iași. Se pare că Iașiul își are originea din vremea romanilor, fiind cunoscut și sub numele Augustia dar și sub numele de Iassorium Municipum. În vremea romanilor acest oraș era doar un fort destinat pazei Daciei împotriva incursiunilor barbare. Mult mai târziu Ștefan cel Mare a refăcut acest fort pe ruinele căruia a fost construit palatul domnesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, orașul devenind capitala principatului.Aceleași lucruri, despre originea orașului Iași, le confirmă și călătorul german Johan Daniel Ferdinand Neigebaur, care precizează că potivit unei inscripții romane orașul era cunoscut chiar din vremea stăpânirii romane devenind capitala Moldovei între anii 1564-1566, în vremea lui Alexandru Lăpușneanu. De-a lungul timpului micul fort se transformă în micul orășel Iași și iată cum îl surprinde călătorul francez Charles Lagau în anul 1827 în vizita sa prin Moldova:

,, Iașii, capitala Moldovei, nu-i nici oraș, nici târg,nici sat. Este un amestec încâlcit de câteva case mari și frumoase risipite ici-colo, o mulțime de cocioabe amărâte și de dărâmături care datează de la tulburările din 1821 și de la incendiu (1827). Nu există nici piață, nici caldarâm, nici poliție. Iarna înoți în noroi și vara trâmbele de praf împuțit te orbesc. Drumurile publice sunt formate doar din bușteni așezați de-a curmezișul ca un pod, sub care colcăie murdăriile. Adesea, primăvara și toamna sunt luați de ploi, încât comunicațiile devin anevoioase, ca să nu spunem foarte periculoase, ceea ce te face uneori să regreți că este prea multă apă ca să mergi cu trăsura și prea puțină ca să mergi cu barca.

Micul râuleț sau mai curând pârâul noroios Bahlui șerpuiește în jurul Iașilor și al colinelor înconjurătoare. Împreună cu canalele de scurgere pe care le colectează provoacă exalări pestilențiale; deaceea sunt multe boli. Febra recurentă este cea mai frecventă și adesea dă în gălbinare. Înainte de stabilirea turcilor în Europa, Suceava era capitala hospodarilor sau a voievozilor, dar după căderea Constantinopolelui acești despoți vremelnici și-au fixat capitala la Iași, care numără 8000 locuințe, 40 de biserici și 2-3 locuri numite piețe, unde produsele cele mai necesare lipsesc adesea. Numărul locuitorilor este de aproape 35000.”

Din descrierea de mai sus se poate observa faptul că la Iași întâlnim aceiași situație ca și în București, referindu-ne la starea drumurilor cât și a mizeriei de pe străzi. Părerile sunt împărțite deoarece nu toți călătorii străini sunt deacord cu această concluzie. Drept dovadă stă mărturia călătorului francez Jean Alexandre Vaillant care a stat în Principate 12 ani și care a avut ocazia să constate diferitele schimbări survenite în această perioadă:

,, Așezat la vest, pe o colină de unde pare că alunecă spre Bahlui, ca și când și-ar spăla picioarele, el este la fel de risipit ca și capitalaȚării Românești în câmpia sa liniștită. Dacă nu are ca aceasta miile de boschete care o acoperă de umbră și de răcoare, în schimb are în față tabloul muntelui Bordei, al cărui versant oriental îi oferă unul dintre cele mai pitorești parcuri în stil englezesc ce se pot imgina.[…] Casele încep să se alinieze puțin câte puțin, și dacă nu cele ale boierilor, cel puțin cele ale negustorilor; noroaiele din aprilie dispar până în octombrie, numai dacă câteva rafale puternice de ploaie nu le duc spre Blahui, sau dacă vântul nu le ridică în nori de praf. […] Oricum centrul este mai european, ulițele sunt mai bine conturate, are câteva case frumoase mai mult decât București, și dacă se aseamănă în curățenie, cele trei mari mahalale ale sale împreună, Păcurari, Sărărie, Tătărăști nu valorează cât un colț din Gorgan și Sfânta Vineri. Primul este arid, altul infect, iar al treilea nu a prigresat din timpul lui Timuș […]. Ca rezultat, Iașii audistrus natura, Bucureștii au înfrumusețat-o; primul va putea deveni un oraș de agrement, al doilea va rămâne un oraș al plăcerilor. […] Eu prefer Tătărași, cu gropile și bordeiele sale, cu țiganii și câinii săi, ulițe prăfuite, palatelor cu treizeci de ferestre dintre care numai una este luminată la căderea serii, valeților ce-și târăsc prin noroi jalnica stălucire, cailor care mă strivesc și mă împroașcă, enervându-mă. Dacă eram prinț, aici în Tătărași mi-aș fi înălțat un palat. Î n așteptare,mă plimb, beau lapte și mănânc iaurt […] în sfârșit când mă întorc am ca și acum, întregul Iași în fața mea și pot să-l văd în liniște: aici apeductul ce poartă apele la Golia, acolo vechiul palat în ruine, în depărtare turnul lui Vasile Lupu, în spate noua catedrală”.

De aceiași părere este literatul francez Eugène Stanislas Bellanger cu privire la orașul Iași, comparativ cu capitala Țării Românești. ,,Pe scurt mai bine clădit, mai bine pavat și mai ales mai bine întreținut decât Bucureștiul, Iașiul afișează astăzi prezenții legitime. Aspiră să iasă din sfera orașelor orientale pentru a se ridica la nivelul orașelor noastre occidentale”.

Tot Jean Alexandre Vaillant vine cu o descriere remarcabilă, ruptă parcă din carnetul de schițe al unui pictor: ,,… fete la fereastră lângă un boier în caftan, altele care aduc apa de la fântână, îngropări. Se dau mici povestiri: a cârjaliului, a ciobanului ardelean, a serafitei; se reproduce o interesantă scrisoare propie despre aspectul unei reprezentații de la Iași, cu advocatul general de douăzeci de ani revărsându-și coama pe haină, cu fiul agăi, agent secret, cu frumoasa doamnă Elena Sturdza.” Numeroși călători au afirmat faptul că Iașul are o frumusețe aparte față de București, probabil datorită situării geografice, poziționarea lui pe jumtate pe deal jumătate pe vale, oferea călătorului o panoramă deosebită dar se constată și adoptarea influențelor europene în construcția clădirilor, care schimba imaginea orașului; întradevăr existau aproximatiov 500 de case alese 200 de piatră, unele din ele erau inspirate din stilul german. În viziunea altor călători Iașiul se deosebea de București și prin frumusețea palatului domnesc și a bisericilor. Ziaristul belgian Q. Squarr a găsit ca diferență între cele două orașe, București și Iași, multitutinea claselor sociale regăsite în București la momentul respectiv față de Iași unde nu puteai întâlni boier sau țăran, bogat sau sărac. Asemănarea dintre cele două orașe era egoismul și nepăsarea în problemele societății. Se observă în relatările călătorilor străini că aceștia acordă o atenție deosebită urbanismului, și așa cum am precizat mai sus diferențierea orașelor celor două țării era stilurile arhitectonice ale construcțiilor, Iașiul fiind privit astfel datorită acestora. Să încercăm să înțelegem afirmațiile acestor călători și totodată să observăm aceste diferențe arhitecturale. Referitor la construcțiile din Țara Românească, călătorul francez Adolphe Laurent Joanne remarcă ca și o clădire deosebit de frumoasă biserica metropolitană și atât, specifică și prezența numeroaselor mănăstiri dar fără detalii suplimentare.

De partea cealaltă călătorul german Johan Daniel Ferdinand Neigebaur face o descriere, sumară totuși, a celor mai importante clădiri din Iași încercând să cuprindă câteva aspecte proprii fiecăreia dintre ele. Preotul catolic polonez Anton Wasniewski consideră că: ,,o particularitate a capitalei sunt fără îndoială cele optzeci și câteva biserici, în cea mai mare parte foarte frumoase, durate în stil grec, dintre care se deosebește Mitropolia Moldovei, prin patru turnuri uriașe, ridicate nu de mult cu mari cheltuieli. Dintre biserici se mai deosebesc: biserica Golia și Trei Sfetitele, pe care o vizitase Petru cel Mare, când a trecut pe aici cu oastea în contra turcilor.[…]”.

Biserica Trei Sfetitele a fost construită de Vasile Lupu în anul 1622, închinată celor trei sfinți: Vasile, Ioan și Grigore de o frumusețe deosebită, construită din pietre mari, două turle ușoare și grațioase cu arabescuri de o admirabilă varietate, sculptate în relief pe partea exterioară. În interior pereții sunt ornamentați cu fresce pe care erau prinse lămpi de argint care iluminau interiorul și zi și noapte deoarece ferestrele erau foarte mici unde lumina soarelui nu putea pătrunde. Despre mănăstirea Golia, Johan Daniel Ferdinand Neigebaur precizează că biserica din interiorul ei este una dintre cele mai importante din Iași, la fel de importantă fiind și Mănăstirea Sfântului Spiridon, realizată de un călugăr în secolul al XV-lea, în scopul de a primi bolnavi străini. Strângând danii destul de însemnate, călugărul a reușit să ridice și un spital care putea acorda asistență medicală pentru aproximativ 130 de bolnavi. Despre mănăstirea Golia avem informația că a fost întemeiată de Ion Gole, la sfârșitul secolului al XV-lea și refăcută de Vasile Lupu, ne mai păstrând elmente de construcție originale, mai ales după modificările survenite în timpul domniei lui Grigore Ghica. Biserica Trei Ierarhi, cea mai veche din Iași era și cea mai remarcabilă dintre bisericile de aici, pietrele din care era clădită erau acoperite de jos până sus, pe partea exterioară cu ornamente in relief.Această biserică se face remarcată prin marmura extrem de scumpă din care era construită biserica. Biserica celor trei sfinți poseda un tezaur foarte prețios; una dintre cele mai interesante opere este colecția de tablouri brodate de principesa Teodosia, siția voievodului Vasile Lupu. Aceste piese extraordinare, o prezentau în mărime naturală pe principesa însăși, care a reușit să dea viață acestor portrete făcute din aur, mătase și velur. Tot aici se păstra și portretul voievodului carede-a lungul timpului a dispărut din sanctuar, însă, imaginea domnitorului Vasile Lupu s-a păstrat intacă pe o frescă care poate descrie trăsăturile voievodului și victoriile sale.

După cum se observă frumusețea acestor construcții este dată și de importanța lor, fie ca vechime, fie ca rolul pe care acestea le aveau la momentul respectiv spre deosebire de mănăsirile și bisericile din Țara Românească care erau construite doar în scop de laudă prin care boierii își afirmau situația financiară. Alte clădiri importante erau Palatul domnesc, Palatul Nicolae Rosetti din Roznoveni, clădiri publice precum ,,cetățuia din partea de sud a orașului zidită în semicerc”, cetățuia lui Ipsilanti, consulatele străine, Academia de la Iași în cadrul căreia funcționa un cabinet de ,,istorie naturală” și o colecție numismatică ce cuprindea printre altele și monede polone descoperite în anul 1845 în satul Stânca.

Din păcate o parte a clădirilor cu valori însemnate au dispărut în urma incendiilor care au mistuit Iașii în anii 1783, 1827, 1844. Incendiul din anul 1827 a a fost cel mai teribil dintre toate. Călătorul francez Adolphe Laurent Joanne ne oferă amănunte cu privire la incendiul din anul 1827: ,, La 31 iulie în acest an, la ora două și jumătate după amiază, focul a izbucnit în casa spătarului Izmeo, aflată lângă consulatul rus. Vântul din nord sufla cu violență. În mai puțin de un sfert de oră, 10 case, asupra cărora au căzut tăciunii încinși, au fost la rândul lor cuprinse de flăcări. Atunci ajutorul a devenit inutil. Focul s-a întins cu o rapiditate atât de mare, încât locuitorii nu au putut decât să-și salveze viața. Flăcările înaintau spre case ca un fluviu de foc care se revărsa; în câteva minute ele au fost înghițite. Mai mult de o treime din oraș, cea mai frumoasă parte, a fost transformată în scrum. Printre cele 800 de case s-au găsit reședința domnului și arhivele, 15 biserici, un mare număr de palate, mănăstirea catolică, închisoarea. Domnul însuși nu a avut timp decât să se salveze pe o ușă din spate. Buștenii folosiți la pavarea ulițelor arseseră și împiedicau trecerea în multe locuri […].

Pentru stingerea incendiilor, agia și comisariatele moldovene au format echipaje de pompieri însă în ciuda măsurilor luate, orașul Iașii a fost adesea pustiiți de foc și în urma acestora mare parte a orașului a fost distrusă”.

II.3. Modul de viață al populației moldave, perceput de călătorii străini, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Populația Moldovei era cuprindea moldoveni, evrei, ruși, greci, armeni, poloni dar și germani. Aceste populați care nu erau de origine română s-au stabilit în Moldova fie venind în misiuni diplomatice, fie ocupând funcții administrative, precum turcii, rușii,fie au plecat din țara lor datorită recrutărilor austriece, în cazul germanilor sau chiar din motive economice.

Moldovenii însă sunt urmașii dacilor, căci ocupă o parte din teritoriul romanilor care au colonizat Dacia după ce au cucerit-o, și al slavilor care s-au stabilit aici în timpul invaziilor barbarilor. Moldovenii erau frumoși, zvelți, puțin deștepți, însâ frumusețea femeilor moldave este evidentă, grație chipului lor și a manierelor, ele se aseamănă cu frumoasele poloneze, așa cum cele din Țara Românească seamănă prin farmecul și ,, langoarea lor cu tipul oriental”.

Moldoveanul este mult mai serios decât munteanul, deși în principiu practică acelaș mod de viață, de ambele părți: sărac, bogat. Ca și în Țara Românească aplecarea lui spre consumul de băutură face din ei oameni trândavi. ,,Adesea în timpul muncii pe ogorul său, țăranii își opresc boii, și privind în urmă se întreabă dacă a arat mai mult decât ar trebui pentru întreținerea familiei sale și penrtu plata impozitelor, și în asemenea cazuri, de multe ori, ascultând sfatul leneviei, rămâne, pentru câteva luni din an fără hrană”. Însă creșterea vitelor ocupă un rol important în viața lor, fapt care îi face diferențiază puțin de vlahi. Drept dovadă stau statisticile care arătau că exportul anual de vite se ridica până 70 000 de capete iar cel al cailor până la 30 000 de bucăți și mărturia călătorului croat Feodor Karacsay:

,,Moldovenii sunt oameni frumoși, zvelți, voinici și scunzi, totul la moldoveni arată aptitudinile intelectuale încă nefolosite. Femeile se disting,în general prin frumusețea lor, și torc cu mare sârguință. Aplecarea pentru băutură, îndeosebi pentru rachiu, este o piedică în calea sârguinței și a hărniciei; puțin se aștern cu nădejde pe plugărit; rareori caută să scoată mai mult decât strictul necesar. În schimb poporul se arată cu atât mai înclinat spre creștera vitelor. De altfel este știut că boii și caii moldovenești sunt soiuri din cele mai bune ale acestor specii de animale. Exportul anual de vite cornute se ridică la 60 până la 70 000 de capete, al cailor de la 20 până la 30 000 de bucăți. Mulțimea sărbătorilor aduc cu sine trândăvia care-i îndeamnă la toate relele. Sunt stăpâniți încă din copilărie, de o atracție nețărmuită pentru sexul opus, ceea ce are ca urmare că bolile lumești sunt aici foarte răspândite și adesea sunt contaminate de ele sate întregi.Femeile și mamele se cunosc adesesa după o înfățișare oarecum tristă și abătută; mai vesel se arată tineretul carecv se împodobește bucuros cu flori și joacă cu plăcere. Se pune foarte mult preț ca fetele să fie fecioare atunci când sunt încredințate mirelui; altfel sunt trimise acasă, spre marea rușine a părinților; dar semnele virginității mai sunt și ticluite, pentru a înșela pe părinții mirelui.” Despre țăranii moldoveni putem spune că aveau o situație mai bună decât țăranii valahi. Ei nu datorau stăpânilor lor decât dijma și doisprezece zile de muncă pe an și acest lucru se datora hotărârilor luate de către domnitorul Grigore al III-lea, hotărâri ce consta în fixarea numărului de zile de lucru, cât și norma zilnică de lucru.

,,Portul și înfățișarea războinică a moldovenilor sunt izbitoare ca pitoresc, au rămas aproape aceleaș ca pe vremea lui Hadrian[…] a adus pe strămoșii daci în triumf la capitoliul din Roma și pe care artiștii romani i-au cizelat în bazoreliefuri pe Columna lui Traian. Culoarea căciulilor lor îi deosebește de românii din Țara Românească, ale căror cume sunt negre, pe când cele ale românilor din Moldova sunt albe. Graiul lor este atât de aspru și de bărbătesc, ca privirile lor, fiind alcătuit din cuvinte latinești amestecate cu cuvinte turcești și slave. Vorbesc foarte tare și repede, însoțindu-și exclamațiile de gesturi brusce și de strâmbături.” Însă nu numai portul îi deosebea pe țăranii din cele două țări ci și o parte a modului de viață. De exemplu țăranul moldovean se îngrijea mult mai mult de curățenia casei sale dar și a lui însuși, în comparație cu țăranul valah care nu dădea prea multă importanță acestui lucru. Iată care este descriere țăranului moldav în mărturia călătorului croat Feodor Karacsay: ,, Este vrednic de remarcat de remarcat portul țăranilor modoveni; cel bărbătesc nu e prea deosebit, dar cu atât mai deosebit e al femeilor care poate fi numit într-adevăr fermecător și de gust ales. Curățenia în îmbrăcăminte, ca și încăperile locuinței disting favorabil țărănimea moldoveană. O cămașă murdară este ceva rar, chiar la o țărancă săracă. Bărbații poartă cămașă de in, cioareci lungi și un brâu lat de piele; vara un suman alb sau cafeniu închis dintr-un postav țesut de femeile lor, iarna cojocul de oaie. Părul și-l tund scurt pe cap și-și acoperă capul, de obicei cu o căciulă ca un fel de sac din blană de miel. Când plouă își scot căciula din cap și o bagă în sân, unde adeseori își păstrează merinda, care constă totdeauna dintr-un fel de polentă de mălai( numită mămăligă), și trag apoi gluga sumanului peste cap. Îmbrăcămintea femeii e alcătuită vara adesea doar dintr-o cămașă, un ștergar alb pe cap și un brâu ușor. Uneori un șorț, de obicei de lână neagră vărgat, încins peste mijloc ține loc de fustă de dedesubt. Fusta propiu-zisă este ceva cu totul necunoscut. Șorțul acesta uneori cu bete de lână, înguste, pestrițe, adesea de culoare roșie deschisă. Cămașa însăși este partea cea mai remarcabilă a costumului. Este lungă, căci ajunge aproape până la glezne, foarte strânsă, și este făcută dintr-o pânză destul de subțire și foarte bine înălbită, țesută în casă, din tort bine răsucit, adesea îmbodobită cu dungi din fire de bumbac sau de mătase. Și totdeauna cu ceva alesături nu se găsește în toată Moldova. Cerșetoarele și fetițele de trei ani poartă cămăși brodate. Cusăturile sunt de mătase, uneori sunt împodobite cu fir de aur și de argint sau cu mărgele de sticlă. Broderia cea mai bogată se află pe cei doi umeri și este totdeauna de cel puțin un lat de palmă. Afară de aceasta coboară două șiruri pe dreapta și pe stânga de-a lungul întregii cămăși și până jos, iar pe mâneci se mai găsesc adesea încă multe cusături și drepte și oblice, și foarte adesea și flori roșii și albastre. Marama albă de pe cap este și mai subțire decât cămașa. Aceasta este capodopera lucrului lor de mână; este de obicei albă, cu înflorituri pe margini. Felul cum știu să-și înfășoare această maramă pe cap, fără oglindă, și chiar fără ace, face într-adevăr cinste gustului lor.”

Această descriere formidabilă a călătorului croat Feodor Karacsay pune în evidență hărnicia femeilor moldovence, mai harnice decât femeile din Țara Românească. Numeroasele broderii, ornamente ce îmbogățesc costumele lor fac din acestea niște femei extraordinare, ca de altfel răbdarea , plăcerea de a crea lucruri deosebite, le fac pe ele însele să fie deosebite. Trecând în cealaltă parte a societății, boierii din Moldova se asemănau izbitor cu cei din Țara Românească, diferența era că boierii din Moldova se ocupau mai mult de mersul afacerilor lor. Ei erau la fel de bogați ca și camarazi lor din țara vecină, cel mai mult timp și-l petreceau în oraș cheltuind sume mari la jocurile de cărți. Ștefan Dobranranov descrie boierii astfel: .,, Însuși boierii iubesc nu atât luxul, cât și parada: a te etala cu o haină scumpă, a-ți îmbrăca soția cu o rochie bogată și a te preumbla într-o trăsură frumoasă este o înclinație inseparabilă a lor.Nu arareori se întââlnesc boiernași mai săraci decât țăranii, și boierul duce lipsă de multe în casă. Le place viața în trândăvie și inactivitate și sărăcia care se observă oriunde în Principate, de aici provine. Printre trăsăturile lor, cele care îi caracterizează sunz cupiditatea și cruzimea față de cei supuși, dar mai ales față de țiganii săraci care, constituind proprietatea boierilor, poartă cătușele cele mai grele ale sclaviei”.

Iarna, boierii moldoveni, preferau să se retragă la București care le oferea destule posibilități de distracție, Bucureștiul fiind considerat ,, adevăratul centru al României”, după cum spunea și o veche zicală: ,,Dâmboviță apă dulce, cine te-o bea nu se mai duce”.

În rest aceleași vicii, acelaș comportament față de familie; mamele dezinteresate de creșterea personală a propiilor copii,care erau lăsați în grija doicilor-țigănci, educați, puțin la școli de stat , mai mult acasă cu profesori greci sau ruși. Portul boierilor moldoveni era extrem de scump și în general de origine orientală. Haine confecționate din stofe scumpe mătase, postav englezesc sau țesături scumpe din lână și mătase din Persia. Specific portului moldovenesc era brâul care se purta peste haina de dedesubt, din materiale scumpe și care existau din abundență în garderobele lor în diverse modele și culori.

Pe lângă faptul că imita portul turcesc, aceștia le prelua și obiceiurile: amenajarea caselor în stil turcesc, fumatul folosind ciubuce lungi și scumpe din lemn de cireș cu cel mai bun tutun turcesc; serveau toată ziua cafea și șerbet dar practicau și alte lucruri mărunte, ca de exemplu: rasul capului, poziția de ședere cu picioarele încrucișate sub ei, bătutul din palme pentru a-și chem servitorii, etc. După ocuparea în masă a Moldovei de către trupele rusești, viața boierilor se schimbă, luxul devine și mai mare, încep să se adapteze obiceiurilor și tendințelor europene. O altă categorie de populație din Moldova destul de însemnată și cu un aport în derularea acțiunilor și poate și în dezvoltarea societății moldave erau evreii. În Moldova se aflau cam 60 000 de evrei, într-adevăr un număr destul de mare, la fel de mare ca și țiganii. Numărul lor în Țara Românească era mic în comparație cu cei din Moldova pentru că în Țara Românască nu li s-a permis accesul, doar dacă reușeau să intre sub protecția consulilor britanici sau prusaci pe care îi mituiau. Călătorul Hippolyte Felix Desprez îi caracterizează pe evreii din Moldova astfel: ,, […] Cei mai mulți dintre ei provin din Polonia și Rusia. S-au așezat treptat în Moldova, unde sunt considerați o adevărată pacoste. Setea de aur, și acel geniu al speculației specific rasei lor, îi transformă într-un adevărat pericol pentru populația nepregătită. Ei îi exploatează nemilos pe țăranii moldoveni, transformându-i în servitori.” Aceste practici nu erau doar ale evreilor, și armenii, proveniți în Moldova se foloseau de resursele țarii cît și de populația acestei țări. Călătorul german Neigebaur îi consideră pe acești evrei ca fiind fără simț de comunitate față de ceilalți locuitori. În Moldova numărul lor este destul de mare comparativ cu evreii care se regăseau în Țara Românească și care numărau aproximativ 6 000, dintre care 3 000 locuiau în capitala țării, București. În anul 1844 guvernul lui Mihail Sturdza a luat măsuri împotriva lor, interzicându-le să locuiască pe străzile principale, sau să aibă personal slujnic în gospodării, fixându-le chirii destul de mari pentru prăvăliile lor și le impunea să nu ocupe vreo funcție de conducere a țării.

Xavier Hommaire De Hell spune despre evreii din Moldova că ar fi fost izgoniți din Polonia și au venit precum o avalanșă peste Moldova, trăind în condiții mizere, la un nivel degradant, îngrămădiți în cocioabele lor infecte și urmând parcă tocmai cuvintele Sfinte Scripturi: ,, creșteți și vă înmulțiți” copii lor crescând foarte repede. Iată cum îi metamorfozează Xavier Hommaire De Hell pe acești evrei: ,,Când un străin vine la Iași, un nor gros alcătuit din acești corbi negri stă la ușă de dimineața până seara fără a părăsi locul. Nepăsători la dispreț, înjurii, cu nerăbdarea celui care jinduie după o para, ei sfârșesc întotdeauna prin a găsi latura slabă a jocului și a pune stăpânire pe el în așa fel încât prezența lor devine necesară. Oroche neagră din stambă, ce lucește e murdărie, izmene din pânză, încălțăminte uzată, barba ascuțită și șuvițe de păr lipite de tâmple, emanând un miros dezgustător, iată costumația acestor nefericiți al căror aspect inspiră dezgust ca și țigani. Cât privește femeile, prin trăsăturile plăcute și grația orientală, ele sunt în contrast cu soții lor, încât nu se poate crede într-o identitate a rasei”. După ce Moldova a reușit să se mai elibereze de jugul grecilor din Fanar și de exploatarea acestora, în Moldova apar aceste categorii de ,,nimicitori economici”, care reușesc să folosească toate resursele țării în favoarea lor; căci bine se zice: ,,săraca țară bogată”: ,,Și ce țară bogată! E ca o grădină roditoare și bine sădită. Merele domnești ar fi mari cât un cap de copil. Numai de la albine, un stup roind alte zece, cicisprezece, se fac 72 000 de lei pe an, pe când în Țara Românească producția e cu o treime mai mică[…]. Toate aceste bogății, le exploatează, cum am mai spus și aiurea, străinii. Armenii întrec în lăcomie pe evrei, și, cu privire la aceștia, călătorul observă că sunt de o speță mai aleasă, având puțintel, cu barba și caftanul lor, înfățișarea boierilor.[…]”

Atât Țara Românească cât și Modova a căror origine și obiceiuri erau comune, având chiar și aceiași soartă, au și unele deosebiri între ele, mai mici sau mai mari.

Conform unei statistici realizate de călătorul francez Jean Alexandre Vaillant, putem observa clar numărul boierilor, țăranilor, negustorilor, străinilor, a celor scutiți de impozite dar și nașteri și decese, căsătorii și divorțuri din cele două țări.

Categoria de privilegiați: Țara Românească Moldova

Popi și prelați: 37 795 28 250

Diaconi: 10 405

Dascăli: 16 000 3 550

Călugări: 3 000 3 148

Călugărițe: 1 500 1 997

Total: 65 700 36 945

Boierii și fii lor: 16 000 14 400

Neamuri: 14 500

Postelnici: 2 914

Fii lor: 11 795 11 740

Total: 45 180 26 140

Cei scutiți de impozite:

Țărani lucrători: 4 480 17 035

Robii boierilor: 100 000 137 000

Țigani: 100 000 137 000

Văduve: 178 735 30 220

Străini: 20 000 30 220

Infirmi: 2 040 11 191

Total: 404 520 362 666

Contribuabili:

Țărani: 72 975 62 841

Săteni: 1 582 983 673 705

Țiganii liberi: 20 000 27 500

Negustori și

Meșteșugari: 70 000 44 060

Cârciumari evrei 6 265

Nașteri și decese în Țara Românească în perioada 1830-1840:

Nașteri: 174 194 de băieți și 164 370 de fete, formând un total de 338 564 de nou-născuți.

Decese: 163 774 de bărbați și 150 476 de femei; un total de 314 250 de decedați.

Nașteri și decese în Moldova în perioada: 1830-1840:

Nașteri: 139 638 de băieți și 123 961 de fete; în total 263 599 de nou-născuți.

Decese: 96 734 de bărbați și 84 741 de femei; un total de 181 475 de decedați.

În cazul căsătoriilor și divorțurile privitoare la cele două țări, situația era următoarea: În Țara Românească, în aceiași perioadă au avut loc un total de 150 726 de căsătorii, iar numărul divorțurilor se ridica la 721, iar în Moldova numărul căsătoriilor se ridica la un total de 104 916, iar cel al divorțurilor era de 492. Natalitatea dintre cele două țări, după cum se poate observa era mai mare decât mortalitatea, însă raportul dintre natalitate și mortalitate din cele două țări se diferențiaă vizibil deoarece în Moldova procentul natalității era mai mare decât cel din Țara Românească, în raport bineînțeles cu mortalitatea.

Capitolul III. Transilvania, file de istorie din mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secoluli al XIX-lea

III.1.Ținutul transilvănean mit sau realitate – prezentare generală

Transilvania, ca și Țara Românească și Moldova, s-a regăsit în mărturiile și descrierile călătorilor străini, de-a lungul anilor, întâlnind aici lucruri noi, oameni cu un alt mod de viață dar și o interfereță a influențelor maghiare și mai ales a celor germane. Particularitatea acestei mici țări ,,este aceea că diferă de toate celelalte chiar dacă nu în ceea ce este esențial […]”.

Urmărind atent ceea ce au spus călătorii străini despre Transilvania, această țară se deosebea din două perspective: una făcând referire la poziționarea sa, iar cea de-a doua făcând referire la adoptarea influețelor mai sus amintite. Călătorul englez Daniel Clarke crede că Transilvania este deosebită față de celelalte două țări datorită munților care redă o altă imagine paronamică, mult mai pitorească față de câmpie fapt care schimbă și imaginea oamenilor cu tot depindea de ei. Iată ce primă impresie are Daniel Clarke la întâlnirea cu ținutul Transilvaniei: ,,După ce am părăsit Băița, am dat din nou de locuri deschise și am coborât din munți în ținuturile mănoase ale Transilvaniei. Aici totul avea un aspect nou: holde întinse de grâu ondulându-se la adierea vântului, țărani veseli și zâmbitori, vite zdravene, sate numeroase, nimic, într-un cuvânt care să semene cu țara pe care o părăsisem.”Aflându-se sub aceste influențe, populația română din Transilvania, s-a adoptat mai mult sau mai puțin noilor tendințe; însă Transilvania într-un cuvânt s-a remarcat cel mai bine prin asimilarea influențelor săsești și prin acest lucru Transilvania s-a deosebit clar și detașat de Țara Românească și Moldova. Din păcate aceste două țări, după cum am arătat în capitolele anterioare, au adoptat influențele orientale cu avantajele dar și mai mult cu dezavantajele lor. Deosebită însă se face Transilvania nu numai prin prezența acestor influențe, dar și prin frumusețea naturală, fiind înconjurată de lanțul munțiilor Carpați care-i oferea călătorului o plăcere excerbitantă din punct de vedere peisagistic. Natura reușeștesă surprindă prin aerul proaspăt și curat, dar și prin tablourile pitorești pe care călătorii străini le întâlneau la tot pasul.

Englezul Andrew Archibald Paton publica în cotidianul ,,The Times”, impresii de călătorie din perioada octombrie 1849-ianuarie 1850, de pe teritoriul Ungariei și al Imperiului Austriac, impresii care făceau referire și la spațiul transilvănean. Iată cum descrie intrarea în Transilvania, descriere desprinsă parcă dintr-un tablou: ,,[…] vârfuri crestate și prăpăstii încununate de păduri deasupra tuturor înălțimilor de jur-împrejur-întinderi de pajiști și pășuni, înclinate domol spre lunca bogată, întinsă, verde ca o grădină englezească sau ca un parc, împrejmuit cu un zid jos de piatră, cu gazon și grupuri de plante cultivate, înconjoară marele conac al unui moșier, care, pe o colină mică, formează partea clară și centrală a imaginii, în timp ce, în spate era un sătuc fermecător, cu totul nou și curat aflat, în mod evident, în grija stăpânului conacului.”

Din punct de vedere geografic, ne confruntăm cu diferite aspect unele mai interesante decât celelalte. Unul dintre ele il reprezintă trecătoarea de la Turnul Roșu despre care Edward Daniel Clarke spune că este una dintre cele mai remarcabile trecători din spațiul European, probabil chiar din lume chiar dacă în hărțile perioadei respective această trecătoare nu era precizată ca având o însemnătate mare. Pe lângă faptul că era și puntea de legătură dintre Țara Românească și Transilvania, natura a înzestrat această regiune cu un tablou admirabil.

,, Peisajul aici este dintre cele mai impresionante, stâncile ce se ridică perpendicular fără nici o șovăială, pădurile suspendate și râul ce curge într-o prăpastie adâncă mai jos de drum și caracterul primejdios al trecătorii însăși, toate acestea contribuiau să-I sporească măreția. Masele de stâncă de deasupra noastră erau acoperite cu frumoase buchete albe de ochii șoricelului, în plină înflorire, și înfățișând cele mai bogate tufe de flori”.

Sau: ,, În mai multe locuri ale acestei trecători, parcă smulsă naturii, am admirat puterea magică prin care aici înfioară liniștit sufletul nostru, colo impresionează groaznic, părând gătită când pentru desfătarea, când pentru distrugerea omenirii”. În cazul Transilvaniei, călătorii străini descriu în egală măsură atât frumusețile create de natură, bogățiile pământului dar și bogățiile care cuprind vestigiile istorice. Ca și în Moldova, pământul din Transilvania ascundea o serie de bogății exploatate sau neexploatate. Cea mai mare resursă de bogăție era sarea dar nu numai ci și alte minerale sau metale. Călătorul Ernest Anton Quitzmann precizează în relatările sale cu privire la Transilvania că: ,, romanii știau să exploateze cel mai bine comorile țării dacilor; peste tot dai de galerii, care au fost săpate de ei”, nota aici E.A.Quitzmann.

Asemenea galerii părăsite dar numeroase erau întâlnite la Ocna Sibiului, multe dintre ele de pe vremea romanilor, căci romanii știau să exploateze foarte bine comorile comorile acestor locuri. Ernest Anton Quitzmann a aflat de o povestioară care spunea că pe vremea romanilor 70 de călători au plecat în căutare de comori dar au fost înghițiți de pământ și abia peste secole când au avut loc lucrări de minerit în acea zonă, au fost găsite ,,oasele nenorociților”. Odinioară în vremurile de demult intrarea în mină era destul de costisitoare și deloc plăcută. Mult mai târziu odată cu dezvoltarea, exploaterea intensă a acestora, intrarea era mult mai ușoară, mult mai sigură dar în acelaș timp și plăcută. Mulți călători străini au fost împinși de curiozitate și au coborât în astfel de locuri. Unul dintre aceștia a fost și E.A. Quitzmann care a fost impresionat de comoditatea, curățenia și îmbunătățirea exploatării.

,, Ajuns în fundul puțului impresia este strălucitoare, când întreaga sală de sare este luminată deodată de smocuri de paie aprinse. Este o scânteiere a pereților strălucitori, care depășește fantezia celor mai minunate tablouri. Când m-am îndepărtat într-o parte a uriașei săli, care este așa de mare încât acolo ar încăpea ușor biserica noastră cea mare, m-am lăsat pradă visurilor mele, și însoțitorii mei mi s-au părut ca niște gnomi și spiriduși ai munților iar luminile dansau între ei ca lumini rătăcitoare pe pereții strălucitori. Oricât de maiestuasă este impresia întregului, totuși nu se poate evita senzația apăsătoare că în mijlocul pământului ai fi prada unei surpări, salutând apoi cu inima ușoară albastrul cerului și adierea binefăcătoare a aerului proaspăt”.Transilvania s-a remarcat, deasemenea, varietatea de minereuri printre care și vestitul tellurium foarte bogat în aur. Acest minereu se afla în cantități foarte mari, în spațiul transilvănean, și se găsea aproape oriunde, iar în compoziția sa nelipsit era aurul, argintul nefiind întotdeauna prezent în compoziția acestuia. Una dintre cele mai bogate mine în acest domeniu era mina de la Săcărâmb. Această mină bogată a fost descoperită de românul Ioan Armigiar și era împărțită între clasa conducătoare care deținea 16 părți, fisc care deținea 32 de părți, nobilii von Born 32 de părți, baronul Sardagna 32 de părți, contele de la Motte 8 părți, conții Wratislaw și Friess câte două părți și moștenitorii contelui Kokolink câte 4 părți, iar producția anuală se ridica la o medie anuală de 900-1000 de mărci. În toată perioada cât a fost exploatată, din anul 1747, și până în anul 1827, această mină a dus un venit net de aproximativ 3 milioane.

Mina de la Săcărâmb se remarcă față de celelalte mine prin tellurul metalic, a cărui culoare era alb și galben roșiatic. ,,Tellurul metalic (tellurium) a fost descoperit pentru prima dată de domnul consilier aulic von Reichenstein. Numele de Tellurium l-a primit de la vestitul chimist german Klapproth”. Cele mai renumite mine de aur și tellur din Transilvania erau: mina de aur de la Iacobeni și Ana, de la Facebay, Maria Loretto, Maria Hilf și Sigismundi, Abrud Roșia Montană, Săcărâmb.

În apropierea Huedinului s-au găsit numeroase fisile pietrificate din gresie brută. Mineralogii numesc aceste fosile achinite și helicite din care se pare că a fost construit și castelul de la Huedin. Deasemenea regiunea Huedin și Turda era una dintre cele mai bogate regiuni ale Transilvaniei, datorită uimitoarelor sedimente de sare și var.

Cheile Turzii erau deasemenea destul de bogate în piatră de var, diferite pietre calcaroase, marmură albă, albastru, helicite. Drept dovadă a acestor bogății ale pământului stau colecțiile de minereuri ale Universității din Cluj, unde erau expuse, printre altele, două pise mari și compacte din aur și tellur curat. Și despre ocnele de sare din Transilvania, călătorii străini, au abordat destul de mult acest subiect deoarec resursele de sare din această țară nu erau de ignorat. ,,Bogăția de sare este așa de mare încât romanii au socotit-o țara cea mai bogată din lume. Potrivit cu Istoria sării minerale din Transilvania a lui Fichtel, precum și potrivit unei declarații a încasatorului superior Dohy la Uioara de Sus, filonul de sare se întinde pe lungime mai mare de 100 de mile. Se dau asigurări că Transilvania singură ar putea aproviziona Europa întreagă vreme de mai multe mii de ani. […] Toate ocnele de sare din Transilvania produc în jur de 1 000 000 de centenari pe an. În afară de Uioara de Sus și Turda, ocne de sare se mai găsesc la Cojocna lângă Cluj, unde mai este exploatată doar o singură mină din care se scoate sare foarte albă, la Praid, în ținutul secuiesc, unde deasemenea, într-o singură mină se exploatează sare colorată roșiatic și frumos cristalizată, în fine la Ocna Sibiului, lângă Sibiu, unde sunt exploatate două mine, dintre care una este conică iar cealaltă paralelipipedică. Pe lângă aceasta, în apropiere de târgușorul săsesc Geaca, se află un iaz sărat. Deasemmenea, în țară se găsesc extrem d multe izvoare sărate precum și alte urme de sare. Lângă satul Săcălaia din comitatul Cluj se găsește sare Glauber. Fântâni sărate se găsec în număr atât de mare, încât în întreaga parte de răsărit a Transilvaniei le întâlnești la fiecare sfert de oră. Cele mai remarcabile sunt cele de la Araci de lângă Brașov, pe care cu voia Domnului, vreau să le încerc eu însumi. Apoi sunt fântânile de la Homorod si Boresc, cea din urmă cercetată și socotită drept cea mai bună de protomedicul Neustädter. Apa acesteia este băută frecvent la Sibiu. Cu totul, în Tansilvania se găsesc în jur de 60 de fântâni sărate. Numai în jurul satului Hătuica par să fie 15 astfel de fântâni”. Sarea era principalul obiect de export, și nu numai în Transilvania ci și în Moldova, pământul românesc având resurse foarte mari de sare, având în vedere că în toată Peninsula Balcanică nu existau ocne de sare, doar câteva bălți pe malul mării din care se obținea ceva sare prin evaporare.

O altă mândrie a ținutului transilvănean erau vestiigiile istorice existente aici. Dintr-o parte în alta călătorul se lovește de noi ,,mîndrii” ale locului – amintirile, încă prezente ale trecutului. Ajungând în ținutul Oprișani, călătorii sesizează un teritoriu remarcabil din punct de vedere istoric, unde se spune că împăratul Traian l-ar fi întâlnit pentru prima oară pe Decebal. Aici se putea observa urmele drumului pavat din timpul domniei lui Traian, care făcea legătura între Porțile de Fier și capitala Ulpia Traiana. În apropiere de Turda au fost descoperite numeroase antichități romane: monede, altare de jertfă din marmură, statuete de zei din metal. Se presupune că Darius efectuând o expediție împotriva sciților, ar fi îngropat în această zonă numeroase comori. Exista și diferite povestioare în legătură cu astfel de comori, iată una dintre acestea:

,,În ținutul Hațegului, la granița dinspre Țara Românească, un țăran își păștea porcii. Scormponind din plictiseală pământul cu piciorul a băgat de seamă că strălucea o monetă. Datorită ploilor abundente căzute atunci, coaja de pământ care acoperea imensul tezaur neînchipuit se subțiase din fericire și se făcuse mai moale. Când porcarul a scormonit mai adânc, iată că s-au ivit sub ochii lui hilbați monete de aur fără număr și fără măsură. A luat cât a putut cuprinde în pumni și seara le-a dus la ai săi. Aceștia l-au pus să le arate comoara și seara pe întuneric au cărat mai bine de o căruță încărcată la maxim.[…]”

La intrare în localitatea Grădiște se putea observa urmele unui amfiteatru și de jur-împrejur o mulțime de ruine și ziduri vechi. Odinioară aici se înălțau multe orașe și clădiri frumoase însă de-a lungul timpului oamenii au distrus aceste sfinte relicve, deoarece socoteau că acele pietre erau folositoare pentrz a-și construi colibele lor. Vâzând aceste ruine de o frumusețe deosebită cu numeroase inscripții ce aminteau de ,,măreția Ulpiei Traiane, Sergidavei, Praetorium și Volmerium, după cum și numeroasele monede descoperite, ce testă că odinioară au fost prezenți aici un Filip și un Alexandru al Macedoniei, un Lyisimac, Decebal, Traian, Vespasian, Galienus, etc.”

Alt monument istoric care se facea remarcat în ținutul transilvănean era biserica de la Densuși, datată din secolul al XIII-lea, una dintre cele mai vechi biserici din Transilvania. ,, Așa numitul templu este o clădire mică, lungă de 24 de picioare, înaltă de 16 picioare și lată de 14 picioare, aflată pe jumătate în ruină, a cărei boltă rotundă, fără acoperiș, este așezată pe 4 coloane, care se ridică în mijlocul bisericii. Totul a fost transformat într-o biserică românească. Inscripțiile de pe coloane, închinate amintirii unor oameni morți, au fost zgâriate și distruse cu grijă de către români. Preotul mi-a arătat oracolul și o gaură, pesemne destinată să îngăduie fumului de jertfă să se înalțe de la altar printre coloane. Deasemenea, mi-a arătat două albii de piatră, destinate adunării sângelui de jertfă. Gaura oracolului, din care răsuna cu putere vocea preotului spre cei care îi adresaseră întrebarea, am socotit-o ca pe o gaură de șobolan.[…] Exteriorul acestui mic templu este și mai vrednic de a fi văzut. Vechiul turn este cu adevărat o ruină minunată. La acest monument păgân pot fi sesizate, în acelaș timp, maniera de construcție gotică și cea romană. Ferestrele turnului sunt rotunde, iar ferestrele templului alungite.”

Această descriere minunată este făcută de călătorul vienez, Joseph Adalbert Krickel cu ocazia vizitei sale în Transilvania; și nu numai el este cel care ne vorbește atât de frumos despre trecutul nostru și nu sunt impresionați doar de un singur edificiu, călătorii străini au în perspetiva lor și descriu amănunțit orice detaliu care poate să dezvăluie trecutul zbuciumat al poporului roman. Acelaș călător străin ne oferă informații și detalii despre alt monument istoric și anume: castelul de la Hunedoara.Legat de acest subiect au avut loc mici neconcordanțe în ceea ce privește fondarea lui. Unii călători au susținut ideea că acest în castel s-a născut Iancu de Hunedoara. Se pare însă că tocmai acesta ar fi construit castelul și a dezvolta regiunea din preajma castelului, deoarece aceste locuri ar fi fost primate în dar de la tatăl său. ,,Castelul de la Hunedoara( Hunyadyopolis) a fost construit pe o stâncă abrupt de viteazul voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei Iancu Huniade Corvin în anul 1448; o mică parte înspre Răsărit a fost constuită mai târziu de principele Gabriel Bethlen. Castelul acum renovat, ofră ca un castel cavaleresc înzestrat cu turnuri, rondele și poduri mobile, o panoramă interesantă. Maiestatea sa, împărăteasa Carolina, care, în anul 1817, a fost impresionată de stilul măreț al castelului, a determinat renovarea unui dificiu care a fost locuit de mulți dintre cei mai mari și virtuoși eroi.”

Alt monument istoric remarcat în Transilvania este castelul și parcul conților Rhèdey de la Sângeorgiul de Pădure, situate pe un deal, construit după bunul plac și după bunul gust al contelui. Castelul era considerat unul dintre cele mai frumoase din Transilvania, fiind gravat în aramă. Parcul castelului era amenajat în stil francez și englez, întretăiat de numeroase alei și aranjamente cu temple mici, pavilioane de distracție, fântâni arteziene și numeroși copaci. Foarte interesant și vrednic de luat în seamă este și mormântul lui Gÿorgy Apaffy, sfetnic de taină a lui Gheorghe Rákóczi, mort în anul 1634, care a atras mulți călători pentru a cerceta frumusețea acestuia.

,, Acest mormânt, cunoscut ca fiind cel mai prețios din țară, este format dintr-un sacrofag mare dăltuit în marmură sură, frumoasă, ca fiind o capodoperă a sculpturii. El este așezat într-o capelă aflată la aproximativ 600 pași de sat. Îți trebuie mai multe ore dacă dorești să admiri splendoarea acestei opere de artă. Pe sarcofag Apaffy zace îmbrăcat în armură. Trăsăturile feței sunt clasice. În jurul lui Apaffy sunt reprezentate simboluri diferite, în jurul cărora se zărește o inscripție sub forma unei pagini cu un text referitor la câteva momente din viața acestui magnat. Pe o latură pot fi văzuți trei fii a lui Apaffy; unul zace mort, iar ceilalți doi îngenuncheauă lângă el. Pe cele patru laturi se află inscripții mari, care ar putea umple câteva pagin de tipar. Totul este foarte bine conservat. Este doar păcat că acest monument splendid nu împodobește o biserică frumoasă din Transilvania și că, datorită încăpăținării unor rude, se află într-un sat mizerabil, precum un palat în mijlocul colibelor. De jur împrejur și mai sus de inscripția mare și cuprinzătoare se poate citi: Magnificus Dominus Georgius Apaffy de Apanagyfalva celsissimo Transylvaniae Principi ab Intimo Consiliis idunque Comes Comitatus de Kükellö meritissimus et Assessore Tabulae juduciariae luadatissimus, postquam invicta Chistiani Pectoris patienta pertinacem Capitis dolorem tolerasset. Animam suam piae juxta et hilariter Deo creatori ac redemtori suo reddidit. Anno Christi 1635 aetatis suae 47’. Artistul care a sculptat acest mormânt a fost un transilvănean numit Nicolay”

Tot călătorul Joseph Adalbert Krickel amintește în mărturiile sale și biserica călugărilor antonini din Dumbrăveni de pe Târnava, numită de alți călători catedrala armenilor din Transilvania. Călugării acestei bisericii erau de origine armeană și se mai numeau și mechitariști ( denumirea provine de la întemeietorul lor Mechitar de Pietro, cel care a întemeiat mănăstirea principală pe insula San Lazaro din apropierea Veneției, în anul 1717. Acesta consideră că în afară de catedrala de la Alba Iulia ,, nici o altă biserică din Transilvania nu se poate asemăna cu aceasta în ceea ce privește bunul gust, frumusețea și curățenia. Este împodobită în exterior cu un portal frumos și cu două turnuri înalte de 38 de stânjeni și construită întru totul în stil italian. Interiorul întrece exteriorul. Ea formează un dreptunghi cu o lungime de 73 de pași și dispune de toate frumusețile care împodobesc un templu al Domnului. Biserica este mare, luminoasă, curată și are un altar principal splendid și impunător, precum și picturi frumoase. Sfântul Ioachim și Sfânta Ana împreună cu Fecioara Maria, Sfântul Grigorie și Moartea Mucenicului Ștefan sunt socotite drept capodopere. Domnul protopop Kapdebo mi-a prezentat tezaurul catedralei, arătându-mi o mulțime de veșminte bisericești bogat împodobite cu cusături, apoi cupe, ciborii, o cruce de argint, cu o greutate de 60 de livre, precum și o mulțime de candelabre mari de argint de mare valoare. Biblioteca are câteva opere armenești rare, tipărite în ediții de lux”.

Iată așadar cât de frumos vorbesc călătorii străini despre vestigiile istorice existente la momentul respectiv, cât de impresionați erau la întâlnirea cu aceste amintiri ale trecutului poporului român, amintiri care stau la baza reconstrucției istoriei românilor, reconstrucții care îi vor lămuri pe urmașii noștri când își vor pune întrebarile: cine suntem?, de unde venim?, încotro vom merge?. Lăsând deoparte aceste formidabilele descrieri care fac referire la trecutul nostru aș dori să abordez, într-o oarecare măsură dintr-o perspectivă generală, populația care locuia acest teritoriu la începutul secolului al XIX-lea. Pentru început am selectat cu un pasaj preluat din mărturiile călătorului englez Robert Walsh, care spune așa:

,, Am intrat acum într-o țară bogată, o cultură superioară și mișunând de oameni cu un aer de mândrie și opulență, în așa mare contrast cu acea străbătută de mine de la Constantinopol la munții Carpați, căci era evident că trebuie să existe o cauză extraordinară care să explice această tranziție bruscă și această cauză a fost explicată mi s-a părut deosebit de satisfăcătoare. Am aflat acum că mă aflam în inima eptarhiei săsești[…]”.

De ce am ales acest citat, consider că e lesne de înțeles. Așa cum am arătat mai sus întregul ținut transilvănean se afla sub o așa zisă influența sașă, în cea ce privește modul de viață prin care populația română a adoptat o parte din practicile săsești, fapt pentru care am considerat că trebuie abordată, câtuși de puțin și populația Transilvaniei. Locuitorii acestor ținuturi au fost mai întâi daco-geții, după ce împăratul Traian a transformat țara lor în provincie romană, această provincie a fost de-a lungul timpului cotropită de sarmați, goți, huni, saxoni. În zona Transilvaniei, însă, cel mai bine s-au concentrat sașii. Conform mărturiile călătorilor străini reiese că la începutul secolului al XIX-lea, populația Transilvaniei număra 1 624 000 locuitori dintre care: Unguri sau secui – 305 000, Sași -480 000, Români – 753 000, Țigani – 72 000, Armeni – 5 500, Evrei – 1 900, Slavi – 7 600, Greci – 800, Bulgari – 200. Din mărturiile călătorului Andrew Archibald Paton reiese faptul că marea majoritate a populației transilvănene era de origine română care au trăit de-a lungul secolelor într-o robie cumplită până în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea de Habsburg – Lothringen. Tot acesta enumără o parte din interdicțiile românilor transilvăneni de către maghiari. Iată care erau acestea:

,, Nici unui român nu-i era permis să dețină o funcție. Nu poate fi înființată nici o școală fără permisiunea proprietarului de pământ. Nici un român nu are voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci.Nici un român nu poate avea haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Nici un român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraș nici o fereastră a unui român nu trebui să privească spre stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Nici unui român nu-i era permis să aibă șemineu. Pe scurt maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate pentru ei, le place să-i domine pe alți; românului – în ciuda numărului neamului său în Transilvania, ascuțimii minții sale și ale mușchilor săi, bine proporționați din punct de vedere al structurii – iî lipsește demnitatea și energia unui om liber. Dar amestecul nechibzuit al grupului de ultramaghiari în mândria națională și instituțiile orășenești ale unui neam foarte diferit, cel al sașilor din Transilvania, a fost cauza imediată a unei revolte sângeroase a clasei țărănești împotriva castelului”.

Populația română nu s-a asimilat nicidecum cu populația maghiară, din această cauză, deoarece poporului maghiar i-a plăcut din totdeauna să subjuge populația românească din aceste provincii. Din păcate populația română din Transilvania nu avea ideii pentru o activitate ordonată, planificată; mândria lor era legată de întâmplările trecutului și nu au făcut nimic să iasă din starea lor de plafonare. O cauză a acestei situații erau condițiile instituționale, pentru că românii din Transilvania ca și din Ungaria nu erau priviți ca cetățeni și emigranți, fiind lipsiți de drepturile pe care le aveau și maghiarii, secuii și sașii.

Dacă aceasta era situația în cazul maghiarilor, altă situație vom întâlni când vom dezbate relațile dintre români și sași. Și în acest caz nu voi face referire în mod special la relații politice sau diplomatice, deoarece căltorii străini nu au fost interesați nicidecum de așa ceva, ei au vrut să evidențieze caracterul sașilor, care respecta în totalitate principiile germane, și pe de altă parte faptul că datorită lor, populația românească din Transilvania s-a diferențiat aproape în totalitate de populația din Țara Românească și din Moldova, așa cum spune și călătorul britanic Sir Patrick O`Brien că locuitorii transilvăneni nu au luat nimic din aceea ,,apatie orientală”, care era întâlnită în celelelta două țări. Populația din Transilvania era o populație activă, prosperă și foarte muncitoare. Influența săsească în spațiul transilvănean este percepută de călătorii străini, unde ei întâlnesc un alt fel de civilizație neîntâlnit în celelalte zone românești. Acest lucru se observa începând de la buna orânduire a orașelor: altă așezare a clădirilor, altă orânduire a străzilor, o altă situație a drumurilor și nu în ultimul rând o altă percepere în dezvoltarea culturii. Cât despre populația sașă din Transilvania, care era destul de însemnată, călătorii străini au numai cuvinte de laudă, fiind considerați un popor serios, gospodar și respectuos. Iată trei principii pe care nu le puteai întâlni la tot pasul, în orice stat; însă firea lor germanică a făcut din ei un popor bine organizat, un popor meticulos și cu o bună stare demnă de remarcat. Una dintre legile fundamentale săsești era egalitatea tuturor membrilor națiunii săsești; nu existau diferențe sau nobili și țărani. ,, Nația săsească formează un popor aparte, condus după legile sale, cu propria sa organizare judecătorească și beneficiind de dreptul deplin de proprietate, dar blocată într-un stadiu puțin avansat de civilizație”.

Populația sasă se făcea remarcată și prin fizionomie dar și prin port. Ei și-au păstrat însușirile caracteristice strămoșilor lor; ei au o atitudine gravă, cu o expresie a feței serioasă și gânditoare. Bărbații purtau țundre albe sau gri din aba sau blănuri de miel, pantaloni din pânză albă sau albastră, croiți după moda ungurească. Femeile purtau mantale lungi și negre cu cute din pânză sau din in și bonete negre care nu li se prea potriveau, după părera unor călători străini. Pe lângă deosebirile fizionomice, situația sașilor, mult mai independentă față de cea a românilor din Transilvania, a vădit mai multă bunăstare ceea ce a departajat aceste populații din Transilvania, comparativ cu populațiile din Țara Românească și Moldova.Neamul sașilor era total diferit, al cărui mod de viață, obiceiuri, civilzație și educație se situau le alt nivel decât cel al maghiarilor sau al românilor. Comparativ cu românul, care s-a mulțumit întotdeauna cu puțin, doar cu strictul necesar, sașii erau total opuși acestora, din toate punctele de vedere.

Acest lucru s-a văzut cel mai bine în locuințele lor și menționat de călătorul Andrew A. Paton: ,, Casele sunt, în majoritate, din materiale solide, se ridică puțin deasupra solului și, prin acoperișuri de țiglă, sunt ușor ferite de pericolul vreunui incendiu din jur. Construite în rânduri drepte, formează uliți largi și, pentru protecția contra incendiilor, atât de dese datorită cuptoarelor de copt, acestea sunt ridicate în mijlocul caselor. Curățeniei exterioare îi corespunde cea interioară, iar odăile luminoase și spațioase, sunt înzestrate cu obiecte bune și grațioase, prevăzute chiar pentru o viață tihnită”.

Casele din Transilvania se diferanțiau foarte mult de cele din Țara Românească și Moldova. Ele erau orânduite de-a lungul unor ulițe în adevăratul sens al cuvântului, nefiind risipite haotic ca în celelalte țări române. Toate casele aveau scheletu din lemn, erau tencuite și văruite, resimțindu-se aerul proaspăt datorită îngrijirii lor. Casele lor erau specifice țării de unde au venit, cu ferestre ridicate de la pământ, asemănătoare cu cele din nordul Germaniei; acoperișuri înalte și înguste, și bineînțeles specific lor, curățenia, bunăstarea, decența care semnalează și diferențiază ,,progresele Reformei pe continent”.Exteriorul caselor părea întotdeuna proaspăt vopsit unde se putea observa inscripționat un verset moral sau religios, scris cu litere gotice. ,,Toate erau bine îngrijite și încăpătoare și nici unele nu erau fie meschine, fie mărețe”. Și astfel de locuințe dădeau un aspect plăcut satelor și orașelor săsești. Orașele lor aveau cu totul altă înfățișare, o înfățișare medievală, cu turnuri și ziduri vechi. Charles Loring Brace, vizitând Transilvania în anul 1851, sesizează deosebirile dintre satele cu specific german și cele românești, ca de altfel și dintre cel german și cele ungurești. Străzile satelor săsești erau bine orânduite și mărginite cu arbori și arbuști care redau o imagine plăcută, mult mai plăcută decât imaginea redată de satele ungurești. Deasemenea și construcțiile se diferențiau, mai ales prin modestia cu care erau construite, în ciuda faptului că și ei puteau să-și etaleze opulența și fastul precum boierii din Țara Românească și Moldova. În schimb satele românești nu atingeau gradul de civilizație săsesc, casele erau mai joase și mai sărăcăcioase, cu pereți din lut, cu garduri de paie, majoritatea dărâmate. Referindu-se la casele românilor din Transilvania, călătorul Tancsics Mihaly, se folosește de un paradox al frumuseții și al liniștii, spulberat de realitatea cruntă. Iată care erau părerile exprimate de acesta referitoare la locuințele acestora.

Iată ce ne relatează acesta: ,,Natura a croit frumos ținutul Clujului, dar hărnicia și îndeletniucirea omului n-a făcut nimic- sau foarte puțin- pentru a-l înfrumuseța, în afară de oarecare orânduirea micilor grădini ale familiilor Jósika Schültz și încă ale câtorva, în întreg Clijul mi s-au părut mai romantice căsuțele bârlog săpate în coasta Cetățuiei, când seara micile opițe palide privesc din ele peste Someș și de mai multe ori m-am gândit că aceia care acolo sus zgândără opaițul din când în când, sunt mai fericiți în bârlogurile lor decât orășenii care locuiesc sub ei, fiindcă în simplitatea lor firească și mulțumiți, nu râvnesc lumina și strălucirea deșartă a acestora”.[…]

Dacă de la depărtare frumusețea era evidentă, din apropiere situația era cu totul alta , fără să afecteze mulțumirea de sine a locuitorilor respectivi; ei fiind fericiți și liniștiți în locuințele lor și în situația în care se aflau. Călătorul însuși este marcat de situația reală, însă sesizind faptul că acestora nu le pasă de situația orășimii sau de modul lor de viață.

,,Era săpat în stâncă și e atât de încăpător încât oamenii scunzi nici u trebuie să se aplece pentru a intra înăuntru, când pășesc pragul; dar mai mulți pași nu se poate face, căci pe o parte este vatra sau mai bine zis cuptorul tăit în stâncă, în care încape o oală- de mai mult nu e nevoie- pe cealaltă parte este patul, adică banca de piatră astfel ciobită și cioplită în cavitate, ca să se poată culca pe ea; mai departe nu se poate merge, nu se poate păși, ușa nu se deschide de tot, pentru că după ea este un dulap sau o ladă în care își ține hrana. Lângă cuptor mai este una, aceasta servește ca masă. Iată întreaga casă și toate mobilele”.

Din păcate, chiar dacă Transilvania era plină de resurse ce puteau fi exploatate și din urma cărora românii de aici puteau scoate un profit destul de mare, aceștia nu gestionau deloc resursele și nici nu urmau practicile mai vrednicilor sași, ei mulțumindu-se cu puțin sau preferând combinație între modul lor de viață simplu și tendința de mai bine văzută la populația săsească. De exemplu parte a populației române din Transilvania a adoptat modul și stilul de viață al sașilor, însă a păstrat și o parte din tradițiile pur românești. În drumul său prin Roșia Montană, călătorul Joseph Adalbert Krickel, observă aceste stiluri combinate: român-săsesc, dar și faptul ei nu se foloseau de resursele existente pentru un trai mai bun. Iată ce ne spune, referitor la aceste lucruri, Joseph Adalbert Krickel : ,,Localitatea numără peste 600 de case și 300 de șteampuri, care sunt așezate pe cele două maluri ale pârâului Roșia, care curge prin valea Roșiei Montane. Domnul Heinrich m-a condus mai întâi prin sat pentru a privi casele românilor avuți. Pentru a înfățișa acum neștiința și ciudățenia acestui neam, chiar dacă este îngropat în aur, este suficientă următoare povestire scurtă. Prima casă frumoasă, construită într-un stil ales, a fost a lui Jurcă Gritta, care este proprietarul galeriei regale de coastă din Roșia Montană. Când am intrat în curte, gazda mea l-a bătut pe umăr pe un român cu păr zbârlit, prost îmbrăcat, care spărgea lemne în curte și mi l-a prezentat apoi pe domnul bogat și propietarul clădirii frumoase. El este în acelaș timp propietarul unei instalații de șteampuri, care acționează 24 de ciocane de zdrobit.[…] Camera în care locuia nu era chiar atât de murdară ca locuințele obișnuite ale românilor, dar destul de puțin comodă. Printr-un coridor, aflat la etajul întâi, am ajuns la camerele frumos aranjate după moda nemțească; totul era lustruit, paturile acoperite cu cuverturi de mătase frumoasă, perdelele făcute din percal fin. Pe pereți atârnau însă icoane românești”.

Acestea sunt o parte din impresiile și relatările călătorilor străini, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, despre Transilvania, relatări ce a cuprins tot arealul transilvănean, cu bune și cu rele, aceștia încercând să creeze un tablou care să cuprindă toate temele și culorile pe care le-ar fi folosit un pictor, deoarece, asociez aceste impresii ale călătorilor străini cu o creație de o valoare inestimabilă la care au contribuit mai mulți ,,pictori”. Asta nu înseamnă că Transilvania era țara ,,unde curge lapte și miere”, Transilvania însăși se confrunta cu propriile sale probleme: subjugarea maghiară, dominația habsurgică, lupta românilor pentru unitatea națională, care în Transilvania s-a manifestat în cadrul confessional, pe linia Supplex-ului dar și în cadrul demersurilor făcute pe lângă marile puteri europene, pentru obținerea susținerii politice menite să modifice statutul juridic internațional atât al Transilvaniei cât și al Moldovei și Țării Românești. Pentru finalul acestei mici prezentări a Transilvaniei la început de secol XIX, menționez un fragment din impresiile călătorului Adolf Schmdl care sună așa: ,,Țara este atât de îmbelșugată în tot felul de produse încât este singura din Europa care și-ar putea satisface nevoile trăind izolată și de sine stătătoare”.

III.2. Imagini în oglindă ale orașelor transilvănene, la începutul secolului al XIX-lea

Dacă în celelalte două capitole am încercat să cuprind câte puțin din aspectele, problemele, frumusețiile, bogățiile celor două țări, Moldova și Țara Românească, sau modul de viață al populației, în acest capitol am încercat să aduc ca noutate ceea ce au întâlnit diferit călătorii străini acolo și anume vestigiile istorice dar și prezența influenței de origine germanică și anume cea a sașilor, care a dus la o diferențiere atât a populației, a orașelor și satelor, într-un cuvânt a întregii țări; făcănd o singură excepție cea referitoare la situația țărănimii care era cam în aceiași măsură în toate cele trei țări aflându-se sub jugul, fie al Imperiului Otoman, fie al Imperiului Rus, fie al celui habsburgic.

Populația săsească obișnuia un mod de viață, organizat, conform principiilor germanice, în timp ce populația română din Transilvania a încercat să copieze practicile săsești, chiar dacă nu au reușit în totalitate, dar i-a făcut să se deosebească de ceilalți. Contribuția mentalității germanice s-a regăsit deasemenea și în cultură, și în industrie, în agricultură dar cel mai vizibil în construcția orașelor; orașe ce s-au deosebit mult de departe de orașele din Țara Românească și Moldova, fapt pentru care am ales să fac cunoscute aspectele și detalile despre orașul transilvănean, preluate din mărturiile călătorilor străini, și vom vedea cum un mic oraș din ținutul transilvănean nu se putea compara nici măcar cu una dintre cele două capitale din celelalte două țări române atât din punct de vedere al curățeniei și bunei organizări dar și din alte motive. Dacă în cazul celorlalte două țări călătorii străini au vorbit mai detaliat doar despre capitalele lor, vom vedea că în cazul Transilvaniei călătorii au venit cu o mulțime de informații și precizări nu doar la unul, două sau trei orașe, ci pentru ei fiecare oraș transilvănean avea o importanță deosebită unde întâlneau cu totul altceva decât în celălalt, fapt ce m-a determinat să studiez mărturiile călătorilor streini cu privire la orașe precum: Sibiu, Brașov, Cluj, Alba-Iulia, Sighișoara. După ce a fost doar capitala ținutului săsec din Transilvania, Sibiul a devenit noua capitală a întregului ținut transilvănean. Așezat pe o înălțime, Sibiul părea că domină câmpia de jur –împrejur, iar munții foarte înalți par a-i forma o coroană. Orașul propriu-zis se aseamănă cu celelalte orașe săsești ,, cu aspectul deplin și stilul arhitectonic al evului mediu german”. Era bine construit, situat pe o ridicătură de teren, pe partea cea mai înaltă aflându-se o construcție veche cu o arhitectură veche gotică de secol XIII-XIV, construită de catolici ce purta evidente urme ale acțiunilor iconoclastice din perioada reformării. Acest loc reprezenta în anul 1161 centrul orașului vechi care de-a lungul timpului s-a dezvoltat extinzându-se. Zidurile turnului inferior împreună cu cele trei turnuri înalte și pătrate reprezentau atracția pitorească a orașului, ca și casele construite în stil medieval care dădea orașului aspectul unei ,,podoabe vechi”.

Această biserică era singura biserică din Sibiu care mai avea încă vitralii la ferestre. Chiar dacă ea a fost transformată ulterior, în vederea oficierii liturghiei luterane, o frescă reprezentând răstignirea lui Christos, aparținînd vechii școli germane a scăpat devastărilor în urma mișcării iconoclastice. Iată o descriere a Sibiului făcută de călătorul Ernest Anton Quitzmann în jurul anilor 1846: ,,Partea de jos a orașului este alcătuită din case înalte cu acoperișul înclinat și balcoane ieșite în afară; ulițe înguste, întortocheate din care se desprind ulicioare abrupte și înguste, cu trepte de piatră periculoase iarna, care duc spre orașul de jos. Orașul de Sus este construit în jurul pieții târgului, în apropierea căreia se află bisericile principale, clădirile oficiale, ca și locuințele lumii nobile, acestea din urmă mai ales în stil rococo”. Reprezentativ pentru orașul Sibiu era și este palatul baronului de Brukenthal, care se afla în piața târgului, întemeiat de fostul guvernator al Transilvaniei, cavalerul Samuel von Brukenthal, se spune un favorit al Mariei Tereza.

,,Aici se află o bibliotecă de circa 15-18 000 de volume, pe care donatorul a lăsat-o moștenire împreună cu un fond de 36 000 florini, moștenitorilor săi, cu clauza folosirii libere a acestora de către sibieni; deasemenea și o colecție de minerale deosebite prin număr și frumusețea eșantioanelor de minereu de aur și argint. Aurul se găsește sub toate formele, ca praf, în foi, cristalizat, curat sau în straturi, asemănător prețiosului acetat de potasiu. Li se mai adaugă și colecția de tablouri evaluată la 200 000 de florini, care, pe lângă unele lucrări originale mai cuprinde multe copii bune. De un interes deosebit sunt portretele principilor și prințeselor transilvănene și din care casa domnitoare austriacă, în care se găsește, în mod îndreptățit, silueta prietenoasă a binevoitoarei împărătese, la diferite vârste. Comoara cea mai de preț a muzeului o constitue Cabinetul de numismatică care are un număr mare de monede grecești, romane, germane, papale și în mod deosebit ungurești și transilvănene care, și prin propria lor bogăție, sunt de o mare valoare”. Deasemenea, de o valoare însemnată era și medalia grecească de aur a lui Lysimac, de mărimea unei coroane engleze și care se presupune că ar fi singurul exemplar cunoscut de această mărime, dar și medaliile romane, precum și o medalie de bronz a lui Pescennius Niger, care era foarte rară și poate chiar unică. (Pescinnius Niger – general roman, guvernator al Siriei în timpul împăratului Commodus). Că tot vorbim despre cultură trebuie menționat și situația învățământului din Sibiu, care era destul de dezvoltat. Protestanții aveau propriul gimnaziu, teologii protestanți ocupând posturile de profesori. Deasemenea catolicii aveau propriile școli în oraș, iar românii, în general, în cartierul iozefin.

Călătorul Ernest Anton Quitzmann a fost surprins de plăcut să găsească în Sibiu o școală gimnazială care crede că: ,, acest avantaj, lipsește multor orașe din patria mamă germană, unde prejudecăți nepotrivite și înguste stau adesea în drumul unor lucruri bune recunoscute[…]. Terenul de gimnastică este instalat după indicațiile profesorului de gimnastică Badewitz și este dotat cu tot ceea ce este trebuincios, fiind prevăzută de asemenea și o sală de gimnastică cochetă pe lângă respectivele instalații, pentru exerciții iarna sau pe timp ploios. De s-ar dezvolta în mod înfloritor această instituție, pentru a deveni un model pentru instituțiile surori în celelalte orașe săsești”.

Un alt oraș bine perceput din toate punctele de vedere de către călătorii străini a fost orașul Brașov, care reprezenta la începutul secolului al XIX-lea cel mai important oraș din Transilvania și aceasta se datora importanței sale comerciale pe care o avea. Cunoscut sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Kruhnen, Krünne, Corona, Bassovia, Barasso, Braschou, se pare că a fost construit în prima jumătate al secolului al XIV-lea, sub numele de Corona, unit cu Orașul Vechi Brassovia dar separate prin ziduri puternice.Poziția Brașovului și a împrejurimilor sale este frumoasă și pitorească. În partea de sud a orașului stau de veghe parcă, munții impunători, cu un aspect aspru pe de o parte și frumos pe de altă parte. În partea de vest și nord se aflau dealurile impunătoare ce înconjură orașul, Brașovul fiind deschis în partea de nord-vest în fața căreia apare frumoasa priveliște a Țării Bârsei și a ținutului celor trei scaune. Privit din această parte, Brașovul redă călătorilor o imagine deosebită.

Iată câteva spicuiri din relatările călătorului Joseph Adalbert Krickel cu privire la frumusețea împrejurimilor Brașovului: ,, Când am început să urcăm muntele, soarele bătea cu putere, dar odată ajunși în vârf, strădaniile urcușului ne-au fost răsplătite îndeajuns de priveliștea neasemuit deinteresantă. Sub noi se afla orașul între munți; deasupra dealurilor scunde, câmpia minunată a Țării Bârsei, căreia nu-i lipsește decât un fluviu lat pentru a o putea numi un paradis[…]. Am zăbovit, așadar, două ore pe acest munte, al cărui vârf mai înalt se numește Tâmpa, iar cealaltă parte Cetatea sau Muntele Capelei și am privit ținutul minunat cu plăcere nespusă. Am zărit viermuiala de oameni de pe ulițe, aceștia asemănându-se cu niște copii mici. Am observat cât de frumos și regulat este construit acest oraș comercial și cât de strâns este înconjurat, de jur împrejur, de munții mai sus-amintiți. Am văzut ogoarele verzi, livezile binecuvântate …[…].”

Orașul propriu-zis se deosebește de celelalte orașe transilvănene, în primul rând prin faptul că de oriunde era privit acesta oferea călătorului imagini pitorești fantastice. Privit din interior, orașul se prezenta nu numai ca un oraș bine construit și regulat, înconjurat de frumusețea munților, ci ca un oraș care datirită așezării sale nu avea asemănare aproape cu un altul. Avea edifici frumoase ,,piețe impunătoare; străzi largi și pavate, pe lângă care trece apa și curăță toate murdăriile”. Printre edificiile existente în Brașov, remarcată se făcea buserica sașilor, oconstrucție splendidă construită din piatră cioplită, împodobită cu turnuri și o clopotniță înaltă de 136 de picioare.

Cele mai însemnate ulițe erau: cea a Bârsei, ulița Neagră, ulița Mănăstirii care erau deosebit de frumoase. Cele trei intrări principale ale orașului purta denumirea acestor străzi. Biserica evanghelică, de o frumusețe deosebită, a fost realizată în stil gotic, fiind ridicată după moartea regelui Ludovic I în anul 1383. Datorită mărimii și vechimii sale, această biserică este vrednică de respect. Interiorul măsoară aproximativ 112 pași lungime și 59 pași lățime. Turnul este înalt de ,,23 de stânjeni”, prevăzut cu un clopot cu o greutate de ,,130 centenari”, iar nava bisericii era așezată pe 22 coloane toscane. Exteriorul ei a pierdut din frumusețea de altă dată datorită incendiului din anul 1689, incendiu care în curs de câteva ore a transformat întregul oraș în mare de cenușă. Mulțimea de statuete, ornamente aurite au fost distruse, înegrite ca și biserica de altfel. La Brașov exista cea mai tipografie din țară, înființată de elevul lui Melancthon Honter, umanist sas, propovăduitpr al reformei lui Lther în Transilvania, iar din anul 1544 paroh al bisericii evanghelice din Brașov.

După marele incendiu, Brașovul a fost restaurat pierzând aproape aspectul bătrâneții dar nu și caracterul unui oraș de provincie germană. Aspectul plăcut, așezarea pitorească făcea din orașul Brașov un oraș cu o viață ,,distractivă bogată”. În timpul verii boierii bogați din Țara Românească și Moldova veneau împreună cu familiile lor în vacanță la băile Araci, Boserc. Din păcate exploatarea acestor ape minerale nu a fost considerată o afacere profitabilă cu o importanță majoră, fapt pentru care investițiile nu s-au îngrămădit să apară. Doar câțiva oameni bogați au amenajat câte puțin cu toate clel folositoare, însă superficial în comparație cu alte țări care ar fi investit enorm pentru un ,, izvoraș” cu gust de apă sulfuroasă, și asta în ciuda faptului că mulți medici au fost convinși de existența izvoarelor tămăduitoare cu diferite acțiuni în cazul diferitelor boli. Pe lângă toate acestea, Brașovul avea posibilitatea de a oferi modalități de diferite de petrecere și distracție. Cele mai frumoase plimbări se făceau în apropierea orașului, pe dealul Romurilor și pe Tâmpa unde priveliștea era surprinzătoare. Pentru a putea fi admirată splendoarea munților excursiile spre Râșnov, Bran, sau Zărnești ofereau cele mai ispititoare senzații. Joseph Adalber Krickel spunea despre Brașov așa:

,, Chiar dacă Clujul are câteva clădiri nobiliare care merită pe bună dreptate, numele de palate, precum și străzi largi, chiar dacă Sibiul înseamnă mai mult în ceea ce privește sociabilitatea mediului prietenos, în schimb Brașovul dispune în aceiași măsură de ulițe largi și regulate, de clădiri frumoase aparținând stării de mijloc, de o așezare deosebit de interesantă și de o activitate umană necontenită. De aceea sunt tentat să numesc Clujul orașul nobil, Sibiul orașul prietenos, iar Brașovul orașul cel mai interesant al Transilvaniei”.

Orașul Cluj se numără printre orașele remarcate de călătorii străini, ca fiind deosebit de frumos, al doilea ca frumusețe din Transilvania, după orașul Sibiu. Întemeiat, se pare în anul 1178 în timpul domniei lui Bella al III-lea, de către coloniștii germani și sași, Clujul s-a remarcat prin faptul că era un oraș bine construit, cu străzi lungi și late, pavate și bine orânduite precum: strada Ungurească, strada Mijlocie, strada Lupului, strada Turdei.

Clujul, oraș antic reconstruit, avea aspectu unui oraș nou. Străzile drepte ce duc direct în piață, mahalalele pline de viață, mai ales cea de pe Someș, care datorită acestui râu, redă ochiului o imagine deosebită și datorită repeziciunii sale punea în mișcare numeroase fabrici. Călătorul Andrew Archibald Paton precizează că orașul Cluj era mai bine construit decât orice alt loc maghiar, vizitat de el atât din Ungaria cât și din Transilvania:

,,[…] Era unul din orașele vechi ale Transilvaniei, dar elementul sas a dispărut aproape în întregime și nobilimea principală a Transilvaniei stând aici, a construit case largi și trainice, multe dintre ele remarcându-se printr-o eleganță deosebită, atât în interior cât și în exterior. Piața mare este vastă și arată întocmai ca cea a unui principat german și nu are nici o asemănare nici cu rezistența orașeelor săsești nici cu grămada de case cu aspect turcesc care se pot vedea în ținutul secuiesc sau pe Tisa”. Joseph Adalbert Krickel ține să precizeze că ,, puține orașe din Imperiul austriac se bucură de o stradă atât de dreaptă și atât de lată, în lungul căreia se înalță aproape numai clădiri frumoase, domnești.”Orașul interior era împărțit în două părții: orașul vechi denumit și Ovăr și orașul nou denumit Újvár. Datorită numeroaselor edificii, care erau mult mai numeroase ca în Sibiu, a existat o oarecare ,,concurență” în ceea ce privește frumusețea și varietatea acestora. ,,Sibiul se mândrea cu palatul Brukenthal iar Clujul cu palatul Banffy.”

Palatul guvernatorului transilvănean György Banffy era construit în stil italian, cu mult gust și rafinament. Numai fațada avea 16 ferestre și un frumos balcon cu coloane. O altă clădire demnă de admirat era Catedrala Catolică, care se numără printre cele mai mari catedrale din Transilvania. Interesante sunt cele șase altare, pe lângă altarul principal, împodobite cu sculpturi foarte vechi, după cum ne spune și călătorul J.A.Krickel: ,,O podoabă deosebită a acestei biserici erau mormintele conților Zsigmond și Ĵanos Kálnoky, ale contelui Banffy, situate în apropierea altarului principal sculptate în marmură. Dintre picturi se remarcă cea care îl reprezintă pe arhanghelul Mihail, iar pe dinafara, constructorii au realizat o figură uriașă a marelui Christofor, reprezentat cum îl trecea pe pruncul Isus peste valuri; o pictură destul de mare de patru stânjeni și deosebit de frumoasă.”

Alte edificii remarcabile erau: biserica din strada Turda, închinată Sfintei Treimi, construită la începutul secolului al XVIII-lea, clădirea colegiului, liceul academic întemeiate de principele Transilvaniei, devenit ulterior regele Poloniei, Ștefan Báthory, cel care s-a străduit foarte mult să promoveze bunăstatrea internă a țării, mai ales în educarea tineretului; și nu în ultimul rând trebuie menționată biserica greco-unită construită în anul 1798, dar și teatrul din Cluj considerat cel mai mare din Ungaria și Transilvania după cel din Pesta, cu o capacitate de aproximativ 1200 de oameni, construit pe trei etaje, considerat de unii călători prea mare un asemenea oraș, deoarece interesul pentru teatru se manifesta mai mult în rândul nobilimii. Foarte curios și interesant era în Cluj mulțimea de pietre de formă sferică, de la cele mai mici la cele mai mari. În piața din Cluj exista o piatră atât de mare încât nu putea fi mutată de acolo; deasemenea destul de curios era și faptul că în Cluj existau cinci religii și doar un singur cimitir. Alba-Iulia, un alt oraș care a surprins călătorii care s-au perindat pe acele meleaguri. Din mărturiile călătorului Joseph Adalbert Krickel am selectat câteva lucruri remarcatede acesta și deosebit de interesante pentru cititor. El a ales să vorbească despre puternica cetate construită de Carol al VI-lea, denumită Carlsburg, despre catedrala Sfântului Mihail, despre monetărie dar și despre observatorul astronomic întâlnit aici. Despre monetăria din Alba-Iulia, J.A Krickel, precizează faptul că la începutul secolului al XIX-lea,monetăria din Alba-Iulia, era singura din Transilvania, iar în anul 1614 principele Gabriel Bethlen a bătut aici prima monedă. Pe monedele sale figurau literele B.S, litere ce se regăseau și pe monedele bătute în principatele sale din Silezia. Modul de desfășurare a activității în monetărie era cunoscut: metalul venea de la topitoriile din Zlatna, iar la Alba-Iulia era separat, pilit, bătut și transformat în monedă. Despre catedrala din Alba-Iulia, J.A. Krickel, aduce numai cuvinte frumoase considerând-o cu adevărat unul dintre cele mai minunate ,,lăcașuri dumnezeiești ale monarhiei austriece.” Biserica era construită din pietre cubice, lungă de 105 pași și lată de 45 de pași, nava fiind susținută de 36 de coloane susținute la rândul lor de 6-8 coloane mai mici .,,Altarul principal este impunător datorită înăllțimii sale. Pretutindeni domnește maiestatea. Jilțurile canonicilor catedrali sunt foarte curate și frumos ornamentate. Orga și amvonul sunt magnifice. Picturile nu sunt numeroase, dar vrednice de privit datorită coloritului lor frumos. Dar adânca venerație pentru cunoscătorul istoriei transilvănene va sporii și mai mult atunci când pătrunde prin frumosul portal de marmură de la intrarea principală și va ști că, imediat în dreapta intrării, e îngropat trupul lui Iancu de Hunedoara, iar alături de el, fiul său decapitat, Ladislau și nepotul său, Ioan Huniade, un fiu natural a lui Matei Corvin, iar în stânga, regina Isabela și fiul ei, Ioan Sigismund, mai apoi principii Gabriel Bethlen, Andrei Bathory, Ștefan Bacskay, Gheorghe Rákóczy, Mihail Apaffy și cardinalul și guvernatorul transilvănean Martinuzzi, împreună cu mulți alți oameni mari de odinioară a acestui pământ.”

Observatorul astronomic din Alba-Iulia a fost construit, în anul 1798 de către episcopul Transilvaniei, contele Ignaz Batthyany, care a dotat cu instrumente acest observator, iar la 30 iunie 1798 a întocmit un document prin care a dăruit țării, pe lângă acest observator și colecția sa de cărții, manuscrise, monede și minerale împreună cu o sumă de bani destul de mare, destinată întreținerii acestora. Iată ce ne spune călătorul J.A.Krickel, în legătură cu obsevatorul de la Alba Iulia: ,,Observatorul astronomic se găsește în cetate, în punctul cel mai înalt al cetății, la 216 grade desupra nivelului râului Mureș. Priveliștea este frumoasă și practic nelimitată, cu excepți laturii dinspre apus unde este oprită de munții Zlatnei. În partea cea mai de jos se află tiparnița, acum însă fără muncitori, și atelierul mecanicilor. În mijlocul clădirii se află biblioteca împreună cu locuința astronomului care, pe când eram acolo, se găsea la viena. Sus este observatorul astronomic cu ceasurile, cuandranții, sextanții și telescoapele sale, cu micrometre, barometre, termometre, pluviometre, anemometre etc. Observatorul astronomic dispune de două telescoape Nwton, unul de 6 picioare 5 țoli, iar celălalt de 4 picioare 10 țoli. Unul dintre instrumentele cele mai remarcabile ale acestui observator astronomic este măsurătorul echinocțial (Aequatoriale universale sau Observatorium portatile) construit de Dolland, la Londra. Inteligentul abate, domnul Antal Mártonfy, fratele lui Joseph Mártonfy, consilier gubernial transilvănean, cunoscut deasemenea ca savant, a condus construirea acestui edificiuștiințific și a organizat observatorul astronomic. Sala bibliotecii nu poate fi nicidecum comparată cu cea din Eger, nici în ceea ce privește inventarul său. Ea este, însă, demnă de vizitat, deoarece nu este lipsită de manuscrise frumoase și fiindcă posedă mai multe lucrări remarcabile. Lucrările cele mai interesante pe care le-am văzut au fost un Nou Testament, un Breviar cu gravuri, un Misale din secolul al XII-lea, un Tatăl Nostru în 150 de limbi, tradus în josul textului întotdeauna în limba latină. Cu atât mai remarcabile sunt colecția de minerale și cochilii și antichitățile, care au fost descoperite mai ales în jurul Albei-Iuliei. Un mare inel unguresc din vremea lui Matia Corvin, confecționat din aur și gros de 2 țoli, cu o piatră prețioasă, pinteni tătărăști din vremea invaziei tătarilor, chei de casă romane și gotice, o mulțime de figuri de bronz, portretul în sidef al regelui Sigismund al Poloniei, apoi o prețioasă colecție de eșantioane mineralogice din aur, argint, fier, plumb, sare, etc, precum și inscripții pe piatră, îi vor fi captivat cu siguranță, la o vreme mai potrivită, atenția unui alt vizitator decât eu și cea a bibliotecarului amabil. Axeasta, deoarece datorită frigului tot mai pătrunzător atât de afară cât și din acest templu neâncălzit al științelor, am preferat să ne îndreptăm spre o cameră mai caldă, per care am aflat-o la bătrânul și venerabilul domn prepozit catedral Henne, care m-a invitat împreună cu amabilul meu ghid la masa de prânz.”

Iată ce descriere frumoasă și detaliată ne oferă călătorul J. A Krickel, despre observatorul astronomic din Alba-Iulia, și după cum se poate observa existau anumite persoane doritoare și amatoare să investească în știință și în tehnologie, lăsând urmașilor lor, pentru mai buna cunoaștere, aceste neprețioase valori. Tot din mărturiile călătorului străin Andrew Archibald Paton, orașul Sighișoara era considerat cel mai pitoresc oraș din Transilvania, asociind această zona cu o parte din Nürenberg, după cum spune el: ,,centrul orașului ocupă creasta unui deal și poți bănui că este un colț din Nürenberg adus în Carpați. Se intră printr-un turn de pază; un turn ciudat, înalt și drept, cu o barieră-ghilotină din grinzi mari de lemn, cu vârfurile îmbrăcate în fier și gata să străpungă pe oricine ar căuta să intre. Turnul în sine a fost construit târziu, cam la începutul secolului ai șaptesprezecelea, o epocă în care deja marile orașe ale Germaniei erau deja în stilul lui Palladio; dar nu și ținutul săsec, căci cel mai ciudat monument are amprenta artei germane, urmată până la atingerea perfecțiunii de o arhitectură ajunsă la apogeu în secolul al doisprezecelea și continuată până la sfârșitul celui de-al șaisprezecelea. Nu a dat naștere niciunui Rafael, niciunui Palladio sau a unui Michelangelo, dar ce mulțime de prașe, tablouri și clădiri neobișnuite!- Nürenberg și Lübeck-, Memling, Holbein și Dürer și modul în care are loc transformarea și prelucrarea lemnului, ce aruncă tot restul Europei în umbră. Simplitatea maiestoasă pare să fie străină prin comparație cu geniul teutonic ( căci excepțiile moderne sunt imitatorii Italiei), dar ce originalitate, de vitalitate, ce inventivitate și ce muncă și perserverență în vechiul mod de viață german.”

O panoramă deosebită o oferea poziționarea gimnaziului aflat lângă biserica ,,Sfântul Nicolae”, care reprezenta și cea mai frumoasă clădire din oraș, înconjurată și de grădini ,, dominând singur pe o colină înverzită, într-o poziție deschisă în aer proaspăt, potrivită pentru învățământul tineretului.” Sebeșul săsesc, se afla printre orașele agreate de călătorii străini; fiind situat pe costișa muntelui, ochiul călătorului este fermecat de frumusețea munților înzăpeziți care își înalță vârfurile strălucitoare deasupra ,,unui orizont de coline în culori irizate”.

Curioasă și interesantă, pentru călători, a fost imaginea de la intrarea în oraș, imagine ce reprezenta un sicriu ridicat pe patru sulițe deasupra porților orașului. Se spune că în anul 1555, Mehmed-Pașa, asedia Sebeșul iar locuitorii acestuia au refuzat să se predea și simbolic au așezat pemetereze un sicriu acoperit cu văluri negre simbolizând dorința de a muri în loc de a se preda. Pentru vitejia cucare populația orașului a luptat pentru apărarea acestuia, dieta transilvăneană a îngăduit mai târziu, ca acest sicriu să devină stema Sebeșului. Acestea au fost o parte din informațiile pe care le-am cules din mărturiile călătorilor străini ce au fost impresionați de frumusețea orașelor transilvănene, pe care le-am considerat destul de interesante, incitante, care reușește să-l facă pe cititor să se bucure în totalitate de aceste lucruri. Îmi face plăcere să consider aceste cărți, în care găsim informații despre frumusețea pământului românesc, un portal de trecere în trecut prin care noi să ne putem ,,teleporta”, pentru a cunoaște, a trăi și a ne bucura de toate lucrurile, obiectele, imaginile, peisajele, bogățiile pământului românesc care se regăsesc în mărturiile călătorilor străini. De aceea consider că mărturiile călătorilor străini reprezintă o sursă importantă în reconstrucția trecutului românesc și la scrierea istoriei românilor. Referitor la mărturiile călătorilor străini cu privire la Transilvania se poate observa, că aceiași călători ce au vizitat Țara Românească și Moldova, vor aborda altfel ținutul transilvănean și asta din cauza faptului că aici au întâlnit lucruri interesante și deosebit de frumoase, lucruri pe care nu le-au regăsit în celelalte două țări: altă arhutectură, altă organizare, alt stil, alt spirit resimțit în viața urbană dar și în viața de la țară. Deasemenea caracteristic ținutului Transilvaniei sunt vestigiile istorice regăsite aici, pornind de la descoperirile mici, întâmplătoare, precum monedele, până la edifiicii remarcabile cu un trecut istoric extraordinar, atât din punct de vedere al vechimii lor dar și al importanței acestora.

Urmele romane, ale împăratului Traian, vestigiile daco-geților cu însuși capitala lor de la Sarmisegetuza dă o valoare inestimabilă acestui teritoriu, bineînțeles sunt de luat în seamă și contribuțiile altor personalități precum împărătul Iustinian, împărăteasa Maria Tereza sau influența neamului germanic, resimțită aproape pretutindeni în Transilvania.

Capitolul IV. Țiganii din Principatele Române în mărturiile călătorilor străini în prima jumătate a secolului al –XIX-lea

În Principatele Române în prima jumătate a secolului al –XIX-lea, existau aproximativ 220 000 persoane din această etnie, aflându-se într-o stare de robie reglementată. Călătorul german Neigebaur aproximează însă, numărul lor la 300 000 toți inclusiv : vătrași, lingurari, aurari, ursari. Călătorul William Wilkinson vorbește în mărturiile sale de țiganii din Țara Românească și din Moldova, precizând că ar fi ajuns pe teritoriul românesc în secolul al XV –lea, odată cu năvălirea lor în Germania, fiind menționați în câteva manuscrise aflate în proprietatea mănăstirilor din Țara Românească și din Moldova.

,, Ca pretutindeni, ei se deosebesc prin tenul lor măsliniu, au o costrucție puternică și sunt atât de căliți datorită faptului că sunt mereu expuși asprimii climei încât par să fie apți pentru orice muncă și orice oboseală, dar sila lor firească pentru o viață de muncă este îndeobște atât de mare încât ei preferă toate lipsurile sărăciei înlesnirilor de care s-ar putea, datorită forțărilor unei munci neîntrerupte. Aplicarea către hoție pare să fie înăscută dar ei nu se fac hoți în scopul de a se îmbogăți; nu fură decât lucruri neînsemnate. Femeile au aceiaș fizionomie, cu trăsături fine și regulate. Ele sunt bine făcute mai înainte de a fi mame; dar curând după ce au început să aibă copii – și ele sunt în general fecunde – frumusețea lor este înlocuită de o urâțenie dezgustătoare.Cele două sexe sunt neîngrijite și murdare și insectele, care le acoperă trupul, par să alcătuiască o parte integrantă din ființa lor, căci nici o considerație nu-i poate hotărî să fie mai curați. Cei mai mulți dintre ei sunt acoperiți cu câteva zdrențe, iar copiii lor merg giâoi aproape toate anotimpurile. Ei nu recunosc o religie anumită ca fiind a lor; și nici nu se gândesc să urmeze preceptele unei religii afară doar dacă muncind ca robii în gospodăriile stăpânilor lor le poruncesc să facă astfel. Ei se dispensează de slujba religioasă a căsătoriei și deși mulți dintre ei trăiesc împreună ca soți și soții, ei sunt uniți numai prin legături trupești. Femeile au firea cea mai coruptă: niciuna nu exercită regult prostituția publică, dar în acelaș timp nici una nu-și refuză favorurile, când i se face o cât de mică ofertă bănească.

Femeile – țigănci se ocupau și cu chiromancia – prezicerea viitorului, după studierea liniilor din podul palmei și după studierea viselor. Profitând de neatenția celor din jur în astfel de momente, copii țiganilor fură de prin buzunare sau merg chiar la casa țăranilor prinși în farmecele țigăncilor pentru a fura ouă, găini sau chiar purcei.

Destul de interesant, legat de această practică a magiei, era și metoda de a scoate pui fără cloșcă, metodă care întărea credința celor slabi, în vrăjile țigăncilor. În realitate procedeul scoaterii puilor fără cloșcă era destul de simplu după cum ne spune italianul Felice Caronni.,,Înfășoară ouăle, unul câte unul, în puțin fân, dar din cel ușor, așezându-le într-o împletitură subțire de răchită și le atârna de o sfoară legată de toarta unui coș sau a unei găleți. O umplu de bălegar de cal și după gradul de căldură pe care-l simt, deduc epoca ieșirii din găoace”. Foarte mulți călători străini au luat în discuție acestă temă a populației din Principatele Române de etnie romă, si vom vedea în cotinuare câteva descrieri ale acestori călători străini care au intrat în contact cu aceste persoane și pe care au reușit să le cunoască modul de viață, portul, tradițiile și obiceiurile. O altă prezentare a țiganilor, din Transilvania de această dată, ne este dată de călătorul italian Felice Caronni, informații rgăsite în lucrarea sa privitoare la vizita sa în Transilvania, lucrare ce a fost studiată de A. Marcu în: Romantici italieni și romani, din Analele Academiei Române, precum și de Nicole Iorga în: Trei călători în Țările Românești. ,, Au ochii negrii și strălucitori, păr negru și lins, culoarea pielii măslinie, bătând în negru, buze roșii și dinți foarte albi, conturul feței mai mult oval, obrajii plini, bărbia și fruntea îngustă. Adulții se îmbracă după portul românilor, sau după portul țării în care se află, silindse, de asemeni, a vorbii ca ei, acolo unde trebuie să depindă de acesta, dar păstrându-și numai pentru ei propriul lor grai, care mi se pare că nu are nici o legătură cu fâvreun grai cunoscut aflat prin dicționare”.

Felice Caronni nu este deacord cu afirmația lui Beregassi din 1796 care menționează că limba țiganilor este identică cu cea a maghiarilor, făcând chiar și comparații între cuvintele șiexpresiile celor două etnii. Spre deosebire de românce, țigăncile par să fie mai chipeșe decât bărbații, în afară de starea de maternitate, căci alăptând le cresc sânii în chip monstruos. Dau să sugă și copiilor mai mari. Își lasă copiii să umble dezbrăcați chir și când călătoresc și nu e nici o supărare când fetele apar goale pe ușă,deși s-au făcut măricele.

Cât despre țiganii din Transilvania putem spune că au fost privilegiați față de cei din Țara Românească dar și din Moldova, datorită indulgenței față de ei a împărătesei Maria Tereza care a dorit să-i încurajeze, să fie folositori și nu o paria a societății. Din păcate nu prea a reușit, ei au rămas țigani în toată puterea cuvântului, hrăpăreți, rătăcitori și leneși; vorba proverbului: țiganu-i țigan și-n ziua de paște. Împăratul Iosif al II-lea a încercat dar i-a și obligat pe acești țigani să devină utili dar plictisit de atâtea încercări zadarnice a ordonat trupelor sale să-i adune pe toți țiganii găsiți fie bătrâni, fie femei sau copii și să-i ducă cu sutele cu căruțele și sub escortă în afara țării sale.

Despre originea țiganilor din Transilvania, călătorul Auguste de Lagarde, spune că ar fi fost alungați din India, după cuceririle hanului mongol Timur Lenk, din anul 1408, deși afirmă el că: ,, alții spun că vin din Arabia sau Egipt, întemeindu-se pe numele de faraoni care li se dă. În fine alții îi socotesc originari din Persia și din ramura uzbecilor[…]”.

În căutarea unor răspunsuri, cu prinire la originea țiganilor, călătorii străini au încercat să ajungă la rădăcinile raselor lor, însă o concluzie certă nu există în acest sens; fiecare dintre acești călătorii avănd variante diferite. Spre exemplu unii călători consideră că acești țigani ar fii urmașii hunilor lui Atilla, alții consideră că datorită modului de viață și al caracterului lor agresiv, aceștia s-ar trage din neamul indienilor, mai ales că aceștia au aceiași culoare a pielii iar limba tinde a asemăna cu cea indiană dar este destul de posibil ca originea lor să se regăsească în Egipt. Despre țiganii întâlniți în zona litoralului spune că ,, țiganii de la Marea Neagră, pontici, ar fi de altă speță, mai sălbatici, trăind numai din furt și din gâcit”. Cert este faptul că ei au migrat peste tot asemenea ,,lăcustelor”, din sat în sat, fără a-și dorii săse stabilească într-un loc anume. Casa lor fiind oriunde își puteaz câștiga existența, în cea mai mar parte furând. De aceiași părere este și călătorul elvețian Carol Guebhard, care a abordat această temă, făcând referire la țiganii din Moldova cu ocazia vizitei sale în această țară, considerând că aceștia nu sunt băștinași, deoarece culoarea pielii înclină să le determine originea și anume cea indiană, însă de-a lungul timpului ei s-au amestecat cu rasele europene, deaceea se întâlnesc adesea țigani ce au trăsături și caracteristici arabe: ,, nasul borcănat și buzele groase, cu părul creț”, și nu în ultimul rând ,,dinții albi și regulați”, care erau râvniți mai ales de clasele superioare ale societății românești, considerați o adevărată frumusețe. Referitor la țiganii aflați în privinciile transdanubiene, el consideră că aceștia ar fii descendenții sclavilor pe care romanii îi foloseau la marile lucrări existente chiar și cele din provinciile românești. O altă versiune referitoare la originea țiganilor este cea a călătorului francez, Alfred Poissonnier, care precizează că ar fi ajuns în ținuturile românești pe la anul 1417, iar cei doi domnitori, Alexandru și Mircea,văzând în ei o mână de lucru foarte bună, le-au dat nu numai spațiu de locuit ci și materia necesară ocupației lor.

La momentul respectiv acești domnitori nu s-au gândit la închiderea lor sau la trecerea lor în robie. Domnitorul Mircea a luat în solda sa un număr mare de șătrari și corturari. Iscusința și munca lor i-a pus pe aceștia pe aceiași treaptă socială cu țăranii clăcași.

Se pare că starea de robie a fost instituită de un Brâncovean, care ar fi luat sub tutela sa numeroși țigani în scopul ridicării numeroaselor biserici și mănăstiri al căror ctitor a fost. Această tutelă, se pare, că s-a schimbat în robie și astfel, cei care erau în Principate au devenit fie proprietatea particularilor pe ale căror pământuri s-au așezat, fie legați de proprietătile domeniilor monahale.În cotinuare voi prezenta câteva din legile privitoare la țiganii din Moldova în prima jumătatea a secolului al XIX-lea, legi prezente în mărturiile călătorului francez Alfred Poissonnier: ,,Cap. I, par. 27. Cu toate că robia este împotriva dreptului natural al omului, ea este totuși practicată în acest principat, nu ca la romani, ci oarecum diferit, pentru că aici autoritatea stăpânului nu poate, niciodată și sub nici un pretext, să se întindă asupra vieții robului, ci doar asupra averii sale și numai atunci când acesta nu are moștenitori legitimi sau când fuge, fără a se întoarce vreodată, când dăunează sau pricinuiește pierderi stăpânului său, fie prin furturi, fie prin alte fapte rele.[…] Cap. II, par.154. Nu se poate încheia o căsătorie legitimă între oameni liberi și robi. Par. 155. Dacă un bărbat liber s-a căsătorit fără să știe cu o roabă, căsătoria nu trebuie desfăcută dacă acesta vrea sau poate să plătească stăpânululi prețul roabei pe parcursul a trei zeci de ani, începând din ziua în care a fost scoasă de sub puterea lui. Se va proceda le fel atunci când o femeie liberă se va fi căsătorit, fără să știe , cu un rob. Par. 157. Dacă un bărbat liber s-a căsătorit, cu bună ștință, cu o roabă, nu numai că va fi silit să divorțeze, dar, ca pedepsă, va plăti casei milelor prețul roabei, care va rămâne în proprietatea stăpânului, dacă acvesta nu va dori să o elibereze sau să primească prețul de la soțul ei liber. Se va proceda la fel atunci când o femeie liberă se va fi căsătorit , știind , cu un rob. Par. 158 Dacă un proprietar permite uneia dintre robii săi să se căsătorească cu o femeie liberă sau uneia dintre roabele sale să se căsătoreaască cu un bărbat liber sau dacă se dovedește că o asemenea căsătorie a avut loc cu permisiunea ori știința sa, nu numai că acest proprietar va fi lipsit de robul său, care va rămâne liber și nu va divorța, dar chiar i se vor face mustrări pentru a servi ca exemplu. Par. 161. Robii veniți din țări străine, care după vechea cutumă, aparțin statului, căsătorindu-se cu persoane libere, fie că acestea știu sau nu starea lor, devindeasemenea liberi; căsătoria lor este valabilă nimeni nu trebuie să o atace. Par.162. Căsătoria între robi nu poate avea loc fără consimțământul stăpânului. Par. 174. Prețul robilor trebuie să fie fixat la tribunal, în funcție de vârstă, iscusință și meseria lor. Par. 176. Dacă cineva a avut o roabă drept concubină dacă până la sfârșitul vieții nu a eliberat-o, ea va devein liberă după moartea acelei persoane; și dacă a avut copii de la ea, aceștia vor fi, la fel, liberi.

Par. 179. Robii eliberați se pot căsători fără nici o opreliște, cu cei liberi din naștere; darcel eliberat nu se poate căsătprii cu fiica, nepoata sau oice alte rude a patronului sau, adică a fostului stăpân care l-a eliberat, nici cu fiica unui om de neam nobil”.

După cum putem vedea stăpânul avea drepturi depline asupra acestor robi; și această situație era întâlnită și în cazul țiganilor-robi din Moldova. În Moldova, ca și în Țara Românească, robia nu era recunoscută, iar codul de legi cuprindea, în general aceleași principi: ,,Art. 2. Țiganii se nasc robi. Art.3. Cel născut dintr-o mamă roabă devine, la fel, rob. Art. 4. Stăpânul nu are drept asupra vieții robului său. Art.5. Dreptul proprietarului de robi se limitează la a-l vinde sau a-l dărui. Art.6. Țiganii fără stăpâni sunt robi ai domnitorului. Art. 10. Căsătoria este acceptată între robi. Art. 11. Despărțirea va fi pronunțată atunci când căsătoria a avut loc între o roabă și un om liber fără știrea proprietarului roabei. În Țara Românească nu se admite ca un bărbat liber, fără titlu de noblețe, să ajungă cumpărător de robi; dar se tolerează donația, acceptarea, mulțumită acestei extensiuni, se realizează vânzări efective”. Acestea erau o parte din legile privitoare la țiganii din Țara Românească și din Moldova, legi pe care, aceștia nu le cunoșteau nici ca formă nici ca conținut; și dacă vreunul dintre ei ar fi vrut să se adreseze unui judecător, nu ar fi îndrăznit de teamă sau de ignoranță. Mai departe voi aborda mărturiile călătorilor străini cu privire la categoriile de țigani care se aflau pe pământul românesc în prima jumătatea a secoluli al XIX-lea. J.A Krickel vorbește în descrierile sale de următoarele categorii de țigani: lingurari, rudari, muzicanți, ursari, fierari, burcași.Țiganii lingurari, erau cei care confecționau lingurile de plumb. Aceștia se ocupau și cu așa-zisul micul negoț de mărfuri mărunte dar în acelaș timp de ocupau și cu agricultura dar în mică măsură. Rudarii, făceau parte din aceiași categorie și se mai numeau spălătorii de aur deoarece so ocupau cu extrasul aurului din unele râuri din Principate. A doua categorie era reprezentată de țiganii muzicanți și de țiganii ursari; țiganii ursari umblau cu urșii prin sate făcând spectacol, de unde și denumirea de țigani ursari; iar țiganii muzicanți erau numiți datorită talentului lor pentru muzică, în ciuda faptului nu urmau nici o școală în acest sens, însă ei erau înzestrați de natură cu o ureche muzicală foarte bună, reproducănd imediat orice melodie auzită.

Pe lângă faptul că țiganii muzicanți nu lipseau de la nici o sărbătoare sau zi onomastică, aceștia sau făcut renumiți și în afara teritoriului românesc.Călătorul italian Felice Caronni întâlnit o astfel de caravană de țigani la serbarea Curții Imperiale de la Presburg, cu ocazia încoronării lui Leopold al II-lea, în anul 1790, unde a reușit să facă ,,cu mult spirit variațiuni după dansurile care se împleteau între ele”.

În Trasilvania țiganii muzicanți cât și țiganii lingurari și cei rudari aparțineau,, așa-numitei categorii a țăranilor noi”. A treia categorie de țigani era categoria reprezentată de țiganii fierari, care aveau ca primă îndeletnicire furtul și tâlhăria la drumul mare.

Referitor la această categorie de țigani fierari, călătorul german Paul Körnbach, spune că aceștia făceau opriri înaintea fiecărui sat sau oraș pentru a-și întinde cortul, ca mai apoi, capul familiei să meargă în satu sau orașul respectiv pentru a căuta de lucru, acesta fiind însoțit de fiii mai mari, în timp ce restul familiei, mama și numeroșii copii mici rămâneau la cort.A patra categorie de țigani, erau socotiți un fel de paria, diferiți de ceilalți țigani, deoarece erau destul de temători și de periculoși, nu dormeau în corturi, ca ceilalți țigani, ci sub cerul liber, hrănindu-de chiar și cu animale moarte și erau cunoscuți sub denumirea de țigani burcași.Aceste patru categorii de țigani menționate în mărturiile călătorului J.A.Krickel, în ciuda faptului că se deosebeau din unele puncte de vedere, aveau o trăsătură comună în ceea ce privește iscusiunța lor pentru diverse ocupații manuale pe care le practicau imediat ce le vedeau. Despre țiganii pe care i-a întâlnit pe meleagurile românești, J.A. Krickel spune că nu au nici o teamă de Dumnezeu, nu au nici un fel de respect pentru semenii săi, și trăiesc în condiții atât d mizere încât sunt asemuiți drept animale.

,, Ei pot face orice fel de muncă, dar sunt nespus de leneși, foarte murdari și socotesc mai mult comod să-și câștige pâinea prin furt și înșelăciune decât cu sudoarea frunții. De obicei, sunt îmbrăcați doar cu zdrențe, iar copii lor aleargă, aproape în tot timpului anului, goi pușcă. Își schimbă foarte des locul de ședere, dar, de obicei, adăstează în apropierea orașelor și satelor, unde călătorii aflați pe drum sunt asaltați de o liotă de copii goi-pușcă, cerșind pomană cu strigăte jalnice și gesturi pline de deznădejde”.

În Moldova erau întălniți aproape 120 000 de țigani, împărțiți în trei categorii, fiecare cu subdiviziunea sa. Aici trăiau țiganii nomazo liberi, numiți și lăieți, caredepindeau numai de stat căruia îi plătea un tribut anual pe familie. Nu aveau un domiciliu stabil, străbăteau țara de-a lungul și de-a latul și se stabileau temporar acolo unde își puteau pune în practică diferitele ramuri de meșteșug: fierărie, spoitorie, căldărărie. Altă categorie de țigani îi întâlnim sub denumirea de țigani zidari, care se instalau lângă șantierele în lucru, instalându-se chiar sub adăposturi făcute din câteva materiale de schelărie; sau țiganii spoitori care se instalau într-o curte sau într-un loc public pentru a-și pune în practică tehnica spoitului, sau cârpacii de încălțări care se așezau la colțurile drumurilor sau în tinda hanurilor, însă aurarii erau cei mai importanți din punct de vedere al meseriilor, deoarece ei erau și cei mai buni prelucrători ai acestui metal prețios.

Cât despre tehnica adunării aurului din nisipurile râurilor, țiganii procedau la diferite metode de spălare a nisipului în vederea separării acestia de aur, fie prin aceea sită specială în crestăturile căreia se strângea aurul, fie la procedeul cu mercur, pe când alții se mulțumeau cu micile grăunțe de aur din nisipul adunat de pe malul râurilor. Dintre toate aceste categorii de țigani, singurii care s-au rupt de aceste obiceiuri și de modurile lor specifice de viață, s-au remarcat țiganii vătrași, care de mai multe generații au renunțat la obiceiurile nomade ale rasei lor, distigându-se cu greu de români. Xavier Marmier precizează: ,,Unii sunt agricultori și exercită în acelaș timp profesiile de croitori, brutari, zidari, iar alții se angajează ca servitori în casele nobililor, unde la cea mai mică greșală comisă sunt pedepsiți cu cruzime. Printre acești vătrași se găsesc cei mai buni muzicieni din Moldova și Țara Românească. Le este suficient să audă o bucată muzicală pentru a o reda cu precizie perfectă.[…] Instrumentele favorite ale țiganilor erau: vioara pe care o mânuiesc cu o mare abilitate; cobza instrument cu nouă coarde, care se aseamănă cu mandolina; naiul sau fluierul lui Pan; tamburina și cetera”.Francezul Francois Recordon ne prezintă diferite teorii despre originea țiganilor și o altă clasificare a lor. Conform mărturiilor sale, țiganii din Țara Românească se împărțeau în trei categorii: vagabonzi, aurari și robi; și tot datorită acestuia putem observa modul lor de viață și caracterul acestor populații. Portul țiganilor aurari era diferit de portul celorlalți țigani, mai ales a țiganilor vagabonzi; portul lor asemănându-se cu cel al românilor, într-o stare foarte bună. Țigăncile aurarilor țineau foarte mult să poarte geanta de piele acoperită cu bumbi groși de alamă pe care îi lustruiau tot timpul. Podoabele lor cele mai de preț erau câteva scoici și salbe lungi de monede mici de argint pe care le purtau la gât sau le împleteau cu mult drag în păr.

,,Îmbrăcămintea țiganilor celor mai săraci, constă de obicei, în câteva zdrențe care cel mai adesea au fost furate de la țăranii români. Cea mai mare parte a femeilor nu este mai puțin dezgustătoare; se compune din câteva zdrențe vechi sau numai dintr-o bucată de pânză de sac, soioasă și afumată, care le atârnă pe cap sau pe umeri și care adeseori nu ascunde nici ceea ce cere pudoarea să fie acoperit. De altfel aceste ființe nu au nici cea mai mică pudoare, care l-a alte popoare este o frână atât de puternică contra pasiunilor. Țigăncile își poartă totdeauna pe spinare, dintr-o bucată de pânză grosolană, pruncii lor mai mici, și după ele se țin alți patru sau cinci dănciuci despuiați și aproape întotdeauna flămânzi, nu rareori îi vezi că se aruncă lacomi pe o bucată de carne crudă pe care o înfulecă zgomotos. În acest chip, tatăl, mama și copiii cutreieră în timpul verii țara românilor și a altor neamuri, pe unde duc o viață rătăcitoare stârnind mai mult ura și disprețul decât mila; dar trebuie spus că, pe bună dreptate, sunt acoperiți de dispreț, căci aici toată lumea știe că numai de gust și ca urmare a firii lor nepăsătoare se află căzuți în această stare de plâns. În timpul verii străbat țara-n lung și-n lat iar iarna trăiesc în cele mai mizere condiții, în bordeie asemănătoare unor vizuini pe care le scobesc în colina dealurilor acoperindu-le cu crengi de copaci sau cu bucăți de iarbă împământată”.

E.S.Bellanger a avut ocazia de a vedea o locuință țigănească: ,, În timpul verii țiganul se retrage, ca șoarecii, în niște gropi care sunt săpate la câteva picioare în pământ. În câteva ore își aleg un loc, sapă terenul și clădesc un bordei deasupra. Trestii, iarbă, noroi, o rogojină și câteva lemne, iată tot materialul de construcție”. Călătorul italian Felice Caronni a vizitat o asemenea locuință simplă primitivă asemănătoare unei peșteri unde se afla ,, decât un strat de frunze uscate pe pământ, în loc de pat, o legătură de ceapă și o scândurică prinsă de perete cu cuie de lemn, de care atârnau câteva străchini de pământ”.

Spre deosebire de țăranul român care, pe lângă faptul că era destul de leneș și destul de nepriceput, țiganii se remarcau prin înzestrarea cu diferite măiestrii și îndeltniciri. Felice Caronni, observă desteritatea acestora specifică țiganilor: ,, repeziciunea și precizia lucrului m-au încântat și m-au minunat cu adevărat, căci nu se obține nici una nici alta de la profesioniștii cei mai acreditați din oraș”. Francois Recordon precizează că: ,, Cei mai mulți dintre acești țigani au și multă îndemânare și aplicare pentru meșteșuguri și o înclinare deosebită deosebită pentru muzică, ceea ce reiese îndeajuns din cântecele și dansurile pe care le cântă la scripcă sau la vreun alt instrument pe care și l-au fabricat ei înșiși. Mai poate fi amintitiă și iuțealea lor la fugă și care, unită cu îndemânarea, îi scapă de urmărirea celor mai pricepuți călăreți”.

În mărturiile călătorilor străini întâlnim, deasemenea, informații despre țiganii robi, care erau foarte des întâlniți în Țara Românească dar și în Modova, ei regăsindu-se în fiecare casă de boieri. Stăpânii lor aveau toate drepturile asupra acestor țigani, prețul unui astfel de rob ajungând până 500 de piaștri turcești sau 400 de franci.

În Principatele Române nu se făcea comerț regulat cu acești robi și ici nu erau expuși public pentru a fi vânduți. Vânzarea și cumpărarea lor se negocia la întâlnirile dintre boieri, în urma vizitelor sau cu diferite ocazii, în timpul partidelor ceai sau cafea, unde se propuneau diferite sume pentru anumite categorii de țigani , sume care nu erau fixe și se puteau negocia, astfel încât boierii îmbinau utilul cu plăcutul.

Față de acești țigani-robi, stăpânii lor nu aveau nici cea mai mică compasiune. Țiganii-robi erau folosiți fie la munca câmpului, fie în gospodăriile boierești, iar femeile țiganilor robi erau folosite drept doice pentru copii boierilor sau erau folosite drept personal pentru întreținerea caselor fie la curățenie fie la bucătărie sau pur și simplu stăteau la dispoziția boierilor servindu-le ba o cafea, ba un pahar cu apă, ba un trabuc. Copii boierilor pe lângă faptul că erau îngrijți de aceste țigănci, erau chiar și alăptați, fapt pentru care aceștia erau expuși la diferite boli datorită calității proaste a laptelui, iar pe de altă parte a proaste hrăniri și a obiceiurilor murdare. Vis-a-vis de comportamentul pe care îl manifestau boierii asupra țiganilor-robi, putem spune că nu aveau nici cea mai mică compasiune, mai mult de atât, pentru orice greșală săvârșită, boierii le aplicau tratamente neîndurătoare; aceștia erau bătuți schijuiți, legați cu fiare de picioare, umilindu-i în orice hal. O metodă de tortură era aceia de a-i băga capul vinovatului într-un fel de coif de fier cu două coarne mari tot din metal, închis sub bărbie pentru a fi de nesuportat pentru cel care-l poartă, împiedicându-l să nu mănânce sau cel puțin să bea apă atâta timp cât îl purta. Pentru și mări autoritatea în fața slugilor, boierii procedau și la bătaia tălpilor, care era aplicată de un alt țigan sub supravegherea stăpânului sau a stăpânei, deoarece boieroaicele, oricât de tinere și de frumoase ar fi fost, practicau asemenea tratamente, recurgând impunerea autorității. Suferind aceste tratamente îngrozitoare, uni țigani-robi, au încercat să fugă de la acești boieri, însă frica de libertate era mult mai mare decât maltratăriele boierilor, considerând că libertatea era o povară pre grea, întorcândse de cele mai multe ori din propia voință la stăpânii lor. Francois Recordon a asistat la întoarecerea unor țigani-robi la stăpâni lor și mărturisește că a fost îngrozit de pedepsele aplicate acestora.

Cert este faptul că toți călătorii străini, când au abordat această subiect, țiganii din Principatele Române în prima jumătate a a secolului al XIX-lea, au incercat să evidențieze prezentând cititorului modul lor specific de viață, ceea ce le-a fost dat de la natură: talentul către muzică, iscusimea mâinilor sale; dar la capăt opus, călătorii străini au scos în evidență starea lor de robie în care aceștia se aflau în această perioadă. După cum bine am observat s-a încercat îmbunătățirea stării lor de fapt, au existat. Personalități marcante ale vremii, precum împărăteasa Maria Tereza sau împăratul Iosif al II-lea, care au încercat să îi scoată din starea de robie însă fără succes. Pe lângă aceștia, numeroși boieri au încercat să le dezvolte talentele și capaciățile specifice însă caracterul specific etniei lor nu le-a permis cel puțin să-i scoată din starea de decădere în care se aflau și în care se află și în zilele noastre.

Concluzii

Am abordat în lucrarea noastră mai mult aspectele pozitive întâlnite de călătorii străini în prima jumătate a sec. al XIX-lea în Principatele Române și nu am dorit a evidenția problemele și aspectele negtive, nu că acestea nu ar fi existat, însă am observat că majoritatea acestora au descris mai degrabă tablourile impresionante create de natură, bogăția țărilor române, aspectele sociale, decât problemele din domeniul politicii.

Referitor la Țara Românească am încercat să cuprind descrierile călătorilor străini cu privire la extremitățile acesteia și anume fluviul Dunărea și lațul munților Carpați – categoric existau și alte lucruri deosebit de frumoase despre care a-și fi putut vorbi – însă fiind o iubitoare a naturii m-am oprit, cel puțin în cazul Țării Românești, la o descriere peisagistică, încercând să arăt cititorului că frumusețea țării noastre a existat dintotdeauna. În cazul Moldovei am dorit să cuprind mai mult aspectele de natură economică, prin aceasta încercând să evidențiez bogățiile pământului românesc, pământ care s-a doveditde atâtea ori că a fost plin de jrtfă, suferință, iar pe de altă parte, pământul a fost și este sursa existenței țăranului român. O importanță aparte am acordat descrieri țăranului român, atât din Țara Românească, din Moldova și din Transilvania, vorbind despre modul lor de viață, obiceiuri, tradiții, port și situația lor socială din momentul respectiv. Acelaș lucru am făcut și cu celaltă parte a societății, clasa boierilor, care se remarcau prin caracterul hidos, împrumutat de greci din Fanar sau de la bine știuții turci, luând de la ei cele mai rele lucruri revărsându-le asupra biților țărani și asupra robilor țigani. Deasemenea am menționat și această categorie de populație, și anume țiganii, care se pare că aveau un rol important în viața boierilor, folosindu-i ca robi, însă în acelaș timp am încercat să scot în evidență și câteva calități bune a acestora precum desteritatea lucrului de mână și a talentului muzical. Cât privește descrierea orașelor, atât din Țara Românească, Moldova cât și din Transilvania am văzut că problemele existente în orașele românești de început secol XIX, de aseamănă izbitor de mult cu problemele orașelor românești de secol XXI. Aici am menționat calitatea proastă a drumurilor, problema câinilor vagabonzi și chiar adoptarea influențelor străine în ceea ce privește modul de viață, moravurile populasției orășenești. Deosebirea care reiese din mărturiile călătorilor străini între orașele celor trei țări, este evidentă în cazul orașelor din Transilvania, manifestată prin adoptarea influenței germanice evidentă, atât din punct de vedere al construcțiilor dar și a modului de viață: alte principii, alt mod de gândire, altă organizare, alți oameni. O altă deosebire evidentă era impotanța lor din punct de vedere istoric prin prezența numeroaselor vestigii și edificii istorice. Într-un cuvânt prin această lucrare am adunat informații în scopul de a crea o vitrină în care să pun o Românie frumoasă.

Bibliografie

Surse edite

***Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Științifică, București, 1968.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

, ***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Oncescu Iulian, Texte și documente privind istoria modernă a Românilor (1774-1918), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.

Sadi-Ionescu Al., Bibliografia călătorilor străini în ținuturile românești, București, 1915.

Sbârnă Gheorghe, Stanciu Ion, Miloiu Silviu, Oncescu Iulian, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.

Lucrări generale

Berindei Dan, Românii și Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, București, Editura Museion, 1991.

Djuvara Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ed. a II-a, Editura Humanitas, București, 2002.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Anghelescu, MCMLXXXI, Editura Eminescu, București, 1981.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediția a-II-a – adăugită, editura Casei Școalelor, vol. II, București, 1928.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediția a-II-a – adăugită, editura Casei Școalelor, vol. III, București, 1929.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediția a-II-a – adăugită, editura Casei Școalelor, vol IV, București, 1929.

Iorga Nicolae, Istoria relațiilor române. Antologie, ediție îngrijită și note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinschi, Editura Semne, București, 1995.

Iorga Nicolae, Călători, ambasadori și misionari în Țerile Noastre și asupra țărilor noastre, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, București, 1889.

Isar Nicolae, Istoria modernă a românilor. Imaginea societății românești în Franța, 1774-1848, Editura Universității București, 1992.

Isar Nicolae, Mărturii și preocupări franceze privitoare la români. Secolele XVIII-XIX, Editura Universității din București, 2005.

*** Frontierele necunoscutului. De la est spre vest prin Țările Române. Impresii de călătorie (secolul XIX), coordonator Irina Gavrilă, Editura Oscar Print, București, 2006.

*** Societatea românească între modern și exotic văzută de călătorii străini (1800-1847), coordonatori Ileana Căzan, Irina Gavrilă, Editura Oscar Print, București, f.a.

Lucrări speciale

Batthyany Vince, Călătorie prin Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Becker Wilhem, Un saxon despre meseria moților, pe la începutul veacului trecut în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Bechamp Antoine, România între 1825-1834 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Berindei Dan, Mărturia lui Jean Alexandre Vaillant asupra societății Românești prepașoptiste, în Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Botianov Ivan, Privire a stării actuale a Principatelor Dunărene-(1846). Privire asupra Valahiei sau Țara Românească, în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Bellanger Eugène Stanislas, Căruța în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Billecocq Adolph Etienne, Principatul Țării Românești în timpul domniei lui Bibescu în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Caillat Joseph, Călătorie medicală în provinciile dunărene în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Caronni Felice, Relație despre Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Carlowitz Aloise – Christine, Călătorie în Principatele Dunărene și la gurile Dunării în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Clarke Daniel Edward, Relația călătoriei de-a lungul coastei dobrogene în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Chrismar F.S, Relația călătoriei prin Banat, Transilvania și Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Comte Charles, Charles de Bois le Comte în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Demidov Anatoli, Schița unei călătorii în Rusia de Sud și în Crimeea prin Ungaria, Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Desprez Felix Hippolyte, Biblia și țiganii Orientului în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Dobronranov Ștefan Fiodoronvici, Descrierea Moldovei și Țării Românești în anul 1831 cu adăugirea tabelului statistic al orașului București în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Ghica Aurelie de Soubiran, Valahia Modernă în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Gongpre Charles, Alpes et Danubae, ou Voyage en Suisse, Styrie, Hongrie et Transylvanie 1837 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Guebard Carol, Amintiri din Moldova în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Halthaus P.D, Călătorie de-a lungul Ungariei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Hommaire de Hell Xavier, Călătorie în Turcia și Persia făcută din ordinul guvernului francez în anii 1846,1847, 1848 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Joanne Adolph Laurent, Călătorie ilustrată în cinci părți ale lumii în 1846, 1847, 1848 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Jadovski P, Studii diplomatice și economice despre Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Iakovenko Ignati, Situația actuală a Principatelor Moldovei și Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Karacsay Feodor, Despre Moldova, Țara Românească, Basarabia și Bucovina în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Kapper S, Călătorii la slavii de sud în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Kohl Johann Georg, Călătorii în Rusia de Sud. Partea a doua. Basarabia – despre caracterisicile stepelor pontice – Carpații în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Kornbach Paul, Studii despre limba și literatura daco-romană în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Krickel Joseph Adalbert, Drumeție prin majoritatea țărilor aparținând Austriei în anii 1827-1828 până la sfârșitul lui mai 1829 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Kuch C.A, Starea de lucruri din Moldova și Țara Românească din anii 1828 până la 1843 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Lagau Charles, Notiță statistică asupre Moldovei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Lagarde Auguste, Scrisori în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Laurençon F. G., Noi observații asupra Țării Românești. Partea I. descriere Țării Românești în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București, 2005.

Moltke Helmuth von, Scrisorii asupra stărilor și întâmplărilor din Turcia în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Marmier Xavier, De la Rin la Nil. Memorii de călătorie în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Neale Adam, Relația călătoriei prin Moldova din anul 1805 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Nardi Francesco, Amintiri despre o călătorie în Orient în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Neigebaur J.D.F, Descrierea Moldovei și Țării Românești în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

O Brien, Jurnalul unei șederi în Principatele Dunărene în toamna și iarna anului 1853 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumlui Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Oncescu Iulian, Stanciu Ion, Jean Alexandre Vaillant și Charles Bois le Comte: două evaluări franceze cu privire la formarea identității moderne românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea în volumul „Permanențele Istoriei. Profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

Oncescu Iulian, French travellers’ writings concerning the Romanians in the 18-th century în „Analele Universității din Craiova”, Istorie, Anul XVIII, nr. 2 (24)/ 2013, Noiembrie, Editura Universitaria, Craiova, 2013.

Paget Jonh, Ungary and Transylvania…în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Paton A. Anton, Gotu și hunul în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Perthes Jacques, Călătorie la Constantinopol prin Italia, Sicilia, Grecia și întoarcere prin Marea Neagră în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumlui Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Radisitz, Structura topografică și statistică a Moldovei și Țării Românești, de căpitanul de Stat Major Radisitz în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Quitzmann E.A., Scrisori în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Schneidwind F.J.A, Imagini de călătorie din Serbia, Moldova și Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Spencer Edmund, Amintiri despre o călătorie în Orient în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Szechenyi Istvan, Jurnalul contelui Istvan Szechenyi – Călătorie în Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Squarr Q, Războiul european împotriva Rusiei. Tetrul de operațiuni militare. Descrierea Principatelor Dunărene și a Bulgariei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Stanciu Ion, Oncescu Iulian, Deux relations françaises concernant la cristallisation de l’identité moderne roumaiune envers la moitié du XIX-ème siècle (Două relatări franceze privitoare la afirmarea identității naționale moderne românești la mijlocul secolului al XIX-lea) în vol. „România și Spania. Identitate națională și edificarea statului național (Rumania y Espana. La identitad nacional y la construccion de los estados nacionales)”, Editura Transversal, Târgoviște, 2008.

Tancoigne J.M, Călătorie prin Transilvania 1809 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Tancsics Mihaly, Călătorie în Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Uhl Federich, Călătorie în Banat în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Ubicini J.H.A, Valahia în 1848. Amintiri și întâmplări din călătorie în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Zanelli Domenico, Relația abatelui Domenico Zanelli din 1841 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Willkinson William, Relații despre Principatele Țării Românești și Moldovei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

William Mac Michael, Relația călătoriei prin Moldova și Țara Române în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Walsh Robert, Descrierea călătoriei prin Țara Românească și Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Vaillant J. A., România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica Românilor în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Valon Alexis, Un an în Levant în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Anexe

F.G. Laurençon, Noi observații asupra Țării Românești (Paris, 1822)

Se știe că Țara Românească și Moldova formează ceea ce odinioară se numea Dacia. Aceste țări, atât de puțin cunoscute sau măcar atât de neluate în seamă azi, erau celebre pe vremea romanilor și toată lumea cunoaște viguroasa rezistență opusă de Decebal, regele dacilor, armatelor victorioase ale lui Traian. În epocile următoare, urmașii dacilor apar în același timp în conflict //cu polonezii, ungurii și alte popoare și aproape întotdeauna învingători. S-au schimbat mult de atunci și socot că motivul acestei schimbări nu poate fi găsit decât în forma vicioasă a guvernării lor, cum vom vedea mai departe. […]

Românii sunt îndeobște un popor vesel și puțin aplecat spre rele. Au multă deșteptăciune firească și auzi adesea copii improvizând faimosul lor refren „Frunză verde de măslin”//, cântece care nu sunt lipsite de idei vesele și spirituale. Înjurăturile lor sunt de o obscenitate extremă și femeile le folosesc tot atăt de mult ca și bărbații însăși aș zice, în ceea ce se numește lumea bună. Țăranilor români le place foarte mult jocul și, mai presus de toate, rachiul de prune de care fac mare abuz. Servitutea în care se află și asupririle exercitate asupra lor i-au făcut șireți și fățarnici. Este vina cârmuirii și nu a lor. Încolo sunt molatici și foarte leneși. Hrana le este foarte simplă: mălai fiert în apă cu puțină sare pe care îl numesc mălai sau mămăligă și brânză; iată mâncarea lor obișnuită. Mănâncă rar carne. Tinerii care învață vreo meserie la orașe, ca aceea de blănar, tâmplar și altele, ajung lucrători buni. Fiind sobri, învățați cu oboseala, cu căldura și cu frigul, ar putea ajunge soldați foarte buni; dovadă, cele șase regimente de infanterie de acest neam pe care le are Austria și// care, desigur, nu sunt mai prejos de alte regimente ale acestei puteri, ca vitejie și disciplină.[…]

Românul este nespus de superstițios. Crede în strigoi, în vedenii și// sunt multe femei bătrâne care o fac pe vrăjitoarele, n-aș zice că numai la oamenii de la țară, ci și în orașe, la boierii de rangul întâi. Să ne aducem aminte că romanii aveau o mare venerație pentru vrăjitoarele din Tesalia și pentru cele din Dacia.

Boierii sau nobilii din Țara Românească sunt foarte primitori cu străinii; ei sunt mărinimoși și darnici, este o dreptate ce trebuie să li se facă înainte de toate. Sunt prea aplecați spre moleșeală, trândăvie și dezbinare între ei. Se lasă jefuiți și striviți de domni și de apropiații acestora. Educația tinerilor este neglijată și abia de câțiva ani unele familii își trimit copiii la studii în străinătate. Nu este de mirare că fiind din copilărie înconjurați de țigani, care le dau exemplele cele mai rele, păstrează la o vârstă mai înaintată oarecare urme din aceste năravuri proaste.[…]

Boierii afișează un mare lux în ceea ce privește trăsurile, îmbrăcămintea și cheltuiesc mult pentru casele lor. Staționarea armatelor străine în țara lor le-a dat gustul păgubitor al jocului. De aceea, câți dintre ei nu s-au ruinat cu desăvârșire la faraon? Sunt foarte aplecați spre ceartă și procesele sunt, fără îndoială – și spre marea mulțumire a domnilor – una din îndeletnicirile lor de căpetenie. Acestea se reînnoiesc la nesfârșit, căci se face apel la noul domn împotriva hotărârii înaintașilor acestuia.

Se spune că boieroaicele române sunt cam cochete și dornice de aventuri; este o simplă bârfă. Este adevărat că te-ar uimi cheltuielile pentru îmbrăcăminte și luxul lor care desigur întrece în mai multe privințe pe acela al doamnelor din primele capitale ale Europei; căci diamantele și rochiile din cașmir adevărat sunt podoaba lor obișnuită. Moda de la Paris este urmată cu stricteță și croitoresele străine nu duc lipsă de lucru. Păcat că sexul gentil, înzestrat în aceste locuri cu trăsături atât de frumoase și cu forme atât de încântătoare, nu primește nici una din binefacerile educației. Boieroaicele românce întrunesc multă deșteptăciune firească, cu o mare vioiciune; cu puțină osteneală ar putea să se ia la întrecere cu tot ce este mai distins la europeni. Dacă nu reușesc în aceasta, vina este a părinților.

Robert Walsh, 1824 (Descrierea călătoriei de la Constantinopol
în Anglia, Londra, 1828)

Provinciile Țara Românească și Moldova, în hotarele lor de acuma, se întind între malul nordic al Dunării și Munții Carpați, având în lungime de la Prut la Orșova 360 de mile și în lățime de la dealuri la fluviu 150 de mile.[…]

Principalul produs agricol este grâul, dar cantitatea recoltată nu este în proporție cu mărimea și rodnicia solului. Turcii fixează un preț maxim la care ei cumpără grâul în Țara Românească și îl vând tot ei cu câștig la Constantinopol. Dacă un localnic ar îndrăzni să o facă, atunci este pasibil de pedeapsa bătăii la falangă! Apoi mai este obiceiul să nu se semene niciodată pământul în imediata apropiere a drumului mare, ceea ce face că unui călător în trecere i se pare că agricultura ar fi cu totul dată uitării. Pășunatul este mai potrivit cu obiceiurile și felul lor de a fi, și așadar ei îndestulează țările învecinate cu produsul său: de la 200.000 la 300.000 de oi și de la 3.000 la 4.000 de cai sunt trimiși în fiecare an la Constantinopol și cantități imense de porcine și bovine trec în Transilvania și Ungaria prin diferite trecători ale Carpaților. Manufacturile nu află mare consum într-o țară unde cei mai mulți poartă cojoace de blană de oaie. Toate articolele de manufactură folosite de locuitorii orașelor sunt aduse din Germania, îndeosebi strălucitele dar fragilele trăsuri ale boierilor.

Portul claselor superioare este întru totul oriental, aducând cu cel al grecilor și armenilor din Constantinopol și Smirna. Un calpac, sau tichie înaltă ca o căpățână de zahăr cu vârful tăiat, stând cu partea cea îngustă pe cap, o feregea sau șubă căptușită și tivită cu blană, un brâu dintr-un șal scump în jurul mijlocului, șalvari largi, cizme deschise de piele colorată și papuci cu vârful ascuțit adus în sus. Portul țăranilor însă este mai caracteristic și se presupune îndeobște că ar constitui una din dovezile originilor romane. O bucată de piele netăbăcită se așterne pe pământ și țăranul își pune piciorul pe ea, după care acea piele este tăiată împrejur, fiind lăsată ceva mai largă decât talpa; este găurită pe margine pentru a se trece nojițele, și trasă în sus și legată. Sforile trec printre degetele de la picioare și, astfel legată, această încălțăminte seamănă întocmai cu sandalele de pe statuile romane. Ițarii sunt foarte scurți în sus, dar cămașa, care este dintr-o pânză grosolană de cânepă, în loc să fie strânsă în ițari, atârnă peste ei până la genunchi și este strânsă la mijloc de un chimir sau cingătoare. Peste cămașă ei îmbracă o vestă sau jachetă strâmtă și, fie vară fie iarnă, ei poartă o sarică largă de piele de oaie atârnând de pe umeri și pe cap o tichie sau pălărie nemțească. Portul femeilor se caracterizează prin strâmtimea unei haine lungi grosolane de bumbac în care se strâng de la bărbie până la pământ, ea acoperindu-le picioarele care sunt goale. În jurul capului, ele leagă o basma cu parale sau alte monede zăngănind la ea. Locuințele lor sunt făcute din ziduri de noroi acoperite cu paie, cu o adâncitură mare ca o pivniță; vara ei locuiesc deasupra pământului, iarna dedesubtul său. Ei nu mai sunt legați de glie ca odinioară, ci sunt liberi să meargă unde vor, de la emanciparea lor de către Mavrocordat, deși în general ei rămân în același loc fie din obicei sau din indolență. Fiecare țăran de parte bărbătească ce trece de șaisprezece ani, este supus capitației.

Religia acestei țări este cea ortodoxă. Clerul lor este foarte neluminat, puțini din ei știind să scrie și să citească. Ei se deosebesc de țărani printr-o barbă lungă și prin scutirea de impozite, în afara unei plăți de cincisprezece piaștri către episcopul lor; în celelalte privințe ei urmează aceleași îndeletniciri ca țăranii, în timpul cât nu sunt prinși cu săvârșirea datoriei lor bisericești. Fiecare sat are o biserică. Biserica țării este cârmuită de un mitropolit care șade la Mitropolia sau palatul Mitropoliei la București, și are mai mulți episcopi sub ascultarea lui. El este numit de domn și este cu totul neatârnat de Patriarhul din Constantinopol, față de care însă mărturisește un fel de supunere nominală. Principatele sunt pline de mănăstiri, din care unele sunt foarte bogate – întrucât fiecare om mai înlesnit socoate că este o datorie să lase ceva la moarte, și ele sunt deci stăpâne pe tot felul de bunuri, până și pe dughenele din sate și din orașe. Biblia era aproape necunoscută până ce Mavrocordat a răspândit-o și a poruncit să fie citită în chip obișnuit în biserică. Religia catolică a făcut ceva progrese; un episcop al lor rezida la București și un altul la Iași. În amândouă aceste orașe, catolicii posedă câte o biserică încăpătoare.[…]

Marea masă a populației împreună și cu boierii, este foarte neștiutoare de carte deși au fost întemeiate școli publice în capitale și au fost urmate de mai multe sute de copii ai căror părinți sunt negustori de la orașe. Fiii boierilor sunt educați de profesori particulari care sunt de obicei preoți greci. Ei primesc învățătura în limba țării și mai învață greaca veche și modernă. Gustul pentru limba franceză a fost adus de ruși în timpul ocupației temporare a țării; greaca modernă este limba curții adusă de domni.

Ivan Petrovici Liprandi, 1831 (Scurtă descriere a Principatelor Moldovei și Țării Românești din punct de vedere politic, de la constituirea lor în principate și până la jumătatea anului 1831, Moscova, 1861)

[…]

Numirea domnilor dintre fanarioți a constituit o lovitură dată celor două Principate în toate privințele, și într-o măsură mai mare sau mai mică intereselor tuturor claselor. Domnul fanariot ca arendaș al unei țări bogate și populate apărea în țară cu ceata numeroasă a rudelor sale flămânde și dezbrăcate, care urmau să ocupe dregătorii sub domnia lui. În scopul pe care îl urmărea el nu putea să se bazeze pe devotamentul sincer al celor din țară mai cu seamă al maselor poporului, și din această cauză a început pentru paza sa personală, iar pe urmă în vederea realizării planurilor sale lacome, se înconjura (în afară de un anumit număr de turci pe care îl aducea cu sine la început) de o gardă de mercenari cunoscuți în țară sub numele de arnăuți, compuși din sulioți, albanezi, greci, macedoneni și alți oameni de la munte, ca bulgari, sârbi și de alte națiuni.[…]

Pentru a slăbi vigilența și a pune capăt nemulțumirilor provocate de îndepărtarea pământenilor din dregătorii, fanarioții au găsit un mijloc prin care au dat o lovitură hotărâtoare bunăstării țării. În amândouă Principatele fiecare dregătorie deținea un număr mai mic sau mai mare de săteni cunoscuți sub numele de scutelnici, breslași și slugi: boierii care își pierdeau dregătoria, pierdeau și dreptul de a se folosi de ei. Domnii fanarioți au hotărât ca boierilor îndepărtați din dregătorie să le lase scutelnicii, iar celor nou numiți în dregătorii le dădeau alți scutelnici. De aici au provenit și rangurile, căci înainte boierii din funcția de vornic, hatman etc. se foloseau, de exemplu, de titlu, numai câtă vreme ocupau dregătoria respectivă. După ce erau eliberați din aceasta, ei se numeau „mazili”, formând ulterior numeroasa clasă cunoscută azi sub această denumire.

Acest abuz de putere în ultima vreme nu mai cunoaște limite – și numărul crescând al scutelnicilor, breslașilor și slujitorilor, înmulțindu-se în fiecare zi, copleșește cu dări cealaltă parte a poporului, silită să suporte toate obligațiile.

Iată pe scurt metoda folosită de fanarioți pentru schimbarea moravurilor acestei clase de locuitori. Acțiunea lor metodică și neîntreruptă în cursul unui veac și ceva a făcut progrese neobișnuit de mari, transformând din temelii pe boierii ambelor principate în fanarioți; șovăiala a luat locul curajului, intriga, viclenia, ipocrizia și uneltirea locul sincerității, perfidia și șiretlicul locul mărinimiei, vanitatea și lăcomia locul bunelor moravuri…[…]

În felul acesta, încetul cu încetul domnii fanarioți prin numirea în județe a tovarășilor sau viitor-ispravnicilor dintre greci, le-au dat la început acestora câțiva oameni în frunte cu căpitanul acestora, din straja lor personală, însărcinându-l pe acesta cu prinderea tâlharilor.

Mai târziu aceste căpitănii au fost mărite ajungând să exercite puterea polițienească în orașe și târguri, și tot ei făceau și execuțiile la sate. După aceasta, la București și Iași personalul spătăriei, hătmăniei și hagiacurile a fost alcătuit în mod exclusiv tot dintre acești arnăuți. Avantajele acordate, leafa bună și altele au făcut ca amândouă Principatele să fie în curând împânzite de un mare număr de mercenari de toate felurile. În concepția și în sistemul de guvernare al fanarioților, acești oameni beneficiau de o încredere mai mare decât locuitorii băștinași ai țării și treptat-treptat ei au ocupat toate dregătoriile puterii executive. Dintre ei erau numiți buluc-bașii, căpitanii de târg (un fel de șef de poliție în târguri și orașe județene), de frontiere, de poduri de poște, de drumuri, pentru prinderea tâlharilor etc.

Fiecare din acești căpitani putea să aibă în subordine de la 20 la 50 de arnăuți, adunați de el însuși sau trimiși de instanța de care el depindea.

Cea mai mare parte a acestor oameni s-a așezat în Principate și și-a stabilit aici relații de rudenie; alții, îmbogățindu-se, cumpărau pământ luat în arendă, se îndeletniceau cu comerțul și cu diferite alte ocupații. Așa de pildă, ei au creat un mare număr de cârciumi, cafenele, ateliere de produs arme și altele; mulți serveau pe la boieri ca surugii sau lachei. Această viață semisedentară nu îi împiedica în caz de nevoie să ia din nou arma în mână, ocupație care se moștenea din tată în fiu.

În felul acesta, în timpul domniei lor în Principate, care a durat un veac și ceva, fanarioții au transmis pe nesimțite boierilor trăsăturile lor de caracter, iar poporul a pierdut spiritul războinic, scoțând din însăși amintirea lui existența miliției naționale.

Bois-le-Comte, Temeri și dorințe ce mi-au fost exprimate
de locuitori privitoare la viitorul țărilor lor

București, 17 mai 1834

Când valahii privesc lucrurile sub acest aspect și când își amintesc calea pe care guvernul de la St. Petersburg a urmat-o în Polonia, Suedia, Turcia, Georgia și Crimeea, sunt încercați de un sentiment de spaimă gândindu-se în ce măsură întreaga dezvoltare care se anunță printre ei se află în mâinile rușilor.

Aceasta este ideea care seamănă la București, ca și la Iași, un sentiment general de nesiguranță și de neîncredere în viitor, care, în momentul de față, este trăsătura cea mai izbitoare a fizionomiei acestor două orașe, dar mai ales a Iașului. Încercând să se elibereze de el, locuitorii valahi și moldoveni resimt în aceeași măsură nevoia să scape de o protecție, căreia numeroși dintre ei recunosc că îi datorează mult, dar de a cărei tendință în viitor toți se tem. Astfel, când au ajuns să-mi vorbească cu mai multă încredere, am descoperit întotdeauna în străfundul gândirii lor, cumpărându-și de la Poartă, printr-un sacrificiu bănesc, independența. „Vom face acest sacrificiu, oricât de mare ar fi, spuneau ei, chiar dacă s-ar ridica la cincizeci de milioane de piaștri pentru fiecare principat, și poate și mai mult, deoarece Sultanul, desfăcându-ne de legăturile de vasalitate, ne-ar desface, prin însuși acest fapt, de toate legăturile în care ne-a înlănțuit atât de puternic Rusia”.[…]

Cele două principate, unite prin originea lor comună, limba, istoria și actuala lor poziție politică, năzuiesc să se contopească într-un singur stat. „Ele ar realiza în felul acesta, îmi spunea un ministru moldovean, o economie considerabilă în administrație, o forță și mijloace mai mari și s-ar bucura de ceva mai multă consistență în Europa și de mai multă încredere în viitor. Slaba rezistență pe care ar mai putea-o opune câțiva membri ai nobilimii față de această măsură este puternic combătută de numeroasele căsătorii contractate între societățile dintre cele două capitale. Poporul n-are nici un fel de judecată față de valahi, și noi îi deprindem tot mai mult să se considere ca aparținând aceleiași familii, obișnuindu-l să înlocuiască numele de moldovean, pe care și-l dă, cu cel de român, care este numele generic al tuturor celor de rasă romano-dacică. Cei de la București ar vrea ca orașul să devină capitala noului stat. Simțim că Iașul este prea aproape de ruși ca să se bucure de acest avantaj. Dar la început Domnul și-ar avea reședința când într-o capitală, când în cealaltă, dacă nu cumva se va stabili la Focșani care, fiind tăiat de linia noastră de frontieră, este împărțit între cele două principate. Am relua atunci vechiul nume de Dacia, nume care nu este necunoscut în Europa, și care ar fi de natură să stârnească simpatii în favoarea noastră, învăluindu-ne cu farmecul marilor amintiri istorice, comune întregii noastre națiuni”.[…]

Crearea unui mare Ducat al Daciei, care să reunească cele două principate, mi s-a părut a fi aici, domnule conte, expresia dorinței celei mai generale a acestei țări. Am căutat să mă pun în legătură la Iași cu toți cei ce păreau a fi oameni care luau cât de cât parte la treburi; și, fără ca eu să-i fi provocat în nici un fel, toți, după primele fraze schimbate între noi, ajungeau să-mi exprime această dorință, și toți spuneau, de comun acord, că Moldova nu poate trăi îmbucătățită și închisă între vămile rusești și austriece. La București am găsit aceeași dorință în adâncul sufletelor, dar lumea se exprima cu mai multă reținere. O cerea de altfel deosebirea de caractere și, de asemenea împrejurarea că valahii, care posedă toate elementele necesare pentru a exista ca un corp al națiunii, încearcă mai puțin viu nevoia unei reuniri. Dintr-un interes personal, ei se tem ca nu cumva boierii moldoveni, în comparație cu ei mai numeroși, să vină atunci și să le ia slujbele: ceea ce aici este o problemă de prim ordin.

La ideea reunirii celor două provincii se adaugă aceea de a încredința cârmuirea unui prinț străin. Și aceasta e o dorință generală, care nu e înăbușită decât în aceia care și-ar simți interesele lor private compromise prin realizarea ei; și chiar și dintre aceștia sunt mulți care se ridică mai presus de acest considerent. „Tatăl meu a fost domnitor, îmi spunea Beizadea Ghica, acum este unchiul meu; și totuși nu există sacrificiu pe care să nu-l fac pentru a-i dărui țării mele singurele două baze de existență care să-i poată permite să spere la o oarecare stabilitate: reunirea celor două principate și urcarea pe tron a unui prinț străin”. „Am accepta cu lacrimi de recunoștință în ochi orice prinț străin, oricare ar fi el, îmi spunea marele vornic Filipescu, numai să nu fie nici turc, nici rus, nici grec, nici evreu”.

În sfârșit, dorința de a vedea fie Dacia, fie chiar principatele, în starea în care se află acum, scoase de sub protecția exclusivă și poruncitoare a unei singure Curți și puse, la fel ca Grecia, sub cea a marilor puteri europene, această dorință, exprimată domnului de Lagan încă din 1827, mi-a fost de asemenea și în mai multe rânduri exprimată atât la Iași, cât și la București, iar înfăptuirea ei era socotită ca trebuind să completeze opera de regenerare și de independență a acestei țări.

Jean Alexandre Vaillant, 1829-1844, România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica Românilor, Paris, 1844.

La Roumanie, 1844

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Vaillant_-_La_Roumanie.JPG

Volumul al II-lea

A treia epocă

De la 1822 la 1844

Domni indigeni, unire, regenerare

După puțin timp, la 4 noiembrie, am ajuns în București //: mizeria era aceeași, am constatat acest lucru, fiind oaspetele celei mai opulente case din Țara Românească, aceea a banului actual, George Filipescu . […]

Tratatul de la Adrianopol (14 septembrie 1829) nu a pus capăt <suferințelor>, dar le-a atenuat. Încetarea ostilităților a diminuat cel puțin corvezile și a permis combaterea ciumei. Eliberați de <un pericol>, românii au avut de suferit rigorile iernii, și ca și cum nu erau de ajuns ciuma, foametea, uraganul și frigul, un cutremur de pământ a sfârșit prin a aduce consternare în spiritele tuturor. Erau orele două de dimineață, și toată lumea era trează, dezbrăcată în uliță, pe zăpadă. În casa unde împărțeam ospitalitatea cu marele logofăt, Mihail Sturdza al Moldovei, și ai cărei stăpâni împreună cu oaspeții și oamenii lor formau o populație de 100 de persoane libere sau în robie, era un vacarm nedefinit. Câinii urlau, caii nechezau, copiii plângeau, // zidurile se mișcau, tavanele se prăbușeau; Mihail Sturdza nu a vrut să doarmă decât sub o masă, iar domnul Cola, funcționar al cancelariei consulatului rus, implora în cămașă și îngenunchiat în zăpadă pe Preafericita Fecioară. […] Două dintre victimele acestui teribil sinistru au fost soția și fiica unui francez în serviciul Rusiei, domnul Tavernier, medic în Țara Românească, și care se afla pe țărmurile Dunării ocupat cu epidemia de ciumă. Doamna de Tavernier era poloneză, <fostă >elevă la Saint-Denis și o persoană distinsă; ea a murit strivită în patul său de un zid, în timp ce-și strângea în brațe unica fiică.

[Prevederile tratatului de la Adrianopol].

Cu toate că se reuniseră din 29 iulie sub președenția ilegală a consulului rus Minciaki , comisarii însărcinați cu redactarea regulamentelor nu-și sfârșiseră încă munca. Întârzierea provenea din obligația de a supune // redactarea lor cabinetului rus […] și n-ar fi fost terminate, dacă la sfârșitul lui noiembrie n-ar fi sosit generalul Kiselev , în calitate de președinte plenipotențiar al celor două principate […] // Au semnat cu toții <regulamentele> cu excepția banului C. Bălăceanu , a logofătului Câmpineanu și a vornicului Hrisoscoleu Buzoianu. […]

Odată semnat regulamentul, Alexandru Vilara din partea Țării Românești și Mihail Sturdza din partea Moldovei au fost însărcinați să meargă la Sankt Petersburg să-l ofere împăratului Nicolae. Această onoare ar fi putut să le aducă tronurile celor doi. În acest timp generalul Kiselev a început să aplice în principate reformele administrative instituite prin acest regulament. [Considerații ale autorului privind rezistența românilor la aplicarea reformelor]. // Holera a oprit pentru un moment în 1831 mersul afacerilor, dar măsurile înțelepte pe care le-a luat în această împrejurare, solicitudinea sa față de populația îngrozită, curajul pe care a reușit să-l inspire celor mai timorați funcționari publici, sunt noi motive pentru care românii îi datorează recunoștință. Pentru a diminua intensitatea flagelului, clasele sus-puse din orașe fiind deja retrase la munte, i-a dus pe săraci în afara orașului, a vegheat cu multă grijă hrana lor și aceste măsuri au fost atât de bune că din cei 80.000 de locuitori ai Bucureștilor, nu au murit zilnic decât 120 în perioada de apogeu a epidemiei. Această stare a durat numai o lună; puțin câte puțin epidemia s-a diminuat, // și nu au trecut trei luni că administrația și tribunalele și-au reluat lucrările obișnuite. De atunci generalul Kiselev s-a ocupat concomitent de stabilirea carantinelor, de fondarea spitalelor, de organizarea administrației, a tribunalelor, a școlilor, a armatei, a magaziilor de rezerve, a pus bazele portului Brăila, a transformat în orașe cetățile de la Dunăre, a aliniat satele, a pietruit <mai multe ulițe> din București. […] Sub el principatele au luat o nouă înfățișare. […] // Pe când lucrurile mergeau astfel, presată de Anglia să evacueze principatele, Rusia s-a gândit în fine să le lase în grija domnilor lor. În virtutea Regulamentului Organic, acești domni trebuiau aleși de națiune, dar pentru a asigura menținerea reformelor, Rusia a găsit de cuviință să înceapă ea însăși prin a le încălca cu ajutorul articolului 2 din tratatul de la Sankt-Petersburg (29 ianuarie 1834), despre care vom vorbi numaidecât.

[Despre speranțele de domnie ale marilor boieri din ambele țări]. //

Prin articolul 2 al tratatului de la Sankt-Petersburg, Poarta nu găsea în constituția română nici o prevedere care să-i afecteze drepturile de putere suzerană și a consimțit să o recunoască și să elibereze un firman în acest sens. A convenit printre altele că după recunoașterea formală a constituției, domnii din Țara Românească și Moldova vor fi numiți pentru ultima dată, ca un caz particular, prin înțelegerea celor două Curți. Din toți pretendenții la domnie, numai cinci din fiecare principat au fost înscriși pe listă. Cei mai tineri dintre ei erau // Alexandru Ghica și Mihail Sturdza; primul prezentat de Rusia a fost agreat fără dificultăți de Poartă; cel de-al doilea prezentat de Poartă a fost respins de Rusia. Cabinetul de la Sankt Petersburg, care-l suspecta de ostilitate, a șters numele său de pe listă, și se credea îndrituit să nu-l admită. Dar Poarta s-a arătat decisă să nu aleagă pe altcineva și a declarat că dacă numele său nu se va găsi pe listă, va publica un manifest pentru a expune Europei conduita Rusiei. Aceasta din urmă s-a decis în fine să-l accepte […] După puțin timp, generalul Kiselev a înmânat conducerea provizorie în mâinile consulului Rückmann și a părăsit Țara Românească, ducând cu el stima și regretele publice. […] //

Sosiți la Constantinopol, Mihail Sturdza și Alexandru Ghica au fost primiți bine datorită aurului pe care l-au aruncat cu amândouă mâinile. Sturdza, care este bogat, a aruncat din propria avere; Ghica care, din contră, este sărac a împrăștiat banii împrumutați, pe care probabil nu va putea să-i restituie și de care bancherul Hagi Moscu trebuia să dea socoteală în fața clienților săi. Divorțat, Mihail Sturdza a căutat ajutor la Vogoride, prințul de Samos, căsătorindu-se cu fiica sa Caterina; Alexandru Ghica, încă celibatar, i-a promis bancherului său că o să-i devină ginere. În final cei doi domni, primind investitura au părăsit Constantinopolul < unde și-au lăsat agenții >, unul socrul, celălalt pe marele logofăt al bisericii grecești, Aristarki și s-au întors în capitalele lor.

[Despre abuzurile rușilor asupra unor particulari].

Sosirea celor doi domni în capitalele lor a fost salutată prin aclamații de bucurie și speranță. Locuitorii din Iași și București au alergat în întâmpinarea lor mai mult de o leghe în afara orașelor, iar nemulțumiții nu au întârziat să se supună. Ghica și Sturdza au continuat ceea ce începuse generalul Kiselev, dar neavând nici forța, nici mijloacele sale // […] nici facultatea de a-și alege miniștrii, cenzurați de Rusia în cele mai mici amănunte, blamați de boieri la cea mai mică greșeală […] s-au lăsat influențați de cabinetul rus, s-au ridicat împotriva partidului național în loc să se înțeleagă cu el, și au negociat cu opoziția. Anul următor colonelul Câmpineanu a înființat Societatea filarmonică , care trebuia să întemeieze teatrul național. […] Aportul său în acest act național au fost banii și influența sa, cel al domnilor Heliade și Aristia – talentul de poeți și dragostea față de artă. [. ..] Astfel după 18 luni de repetiții, Mahomed al lui Heliade s-a jucat cu un succes nesperat și acea zi a fost una de sărbătoare: toată boierimea a fost prezentă și orgoliul național a crescut. Din acel moment fiecare a ajutat această operă și peste // puțin timp mai mult de 80 de piese de teatru, traduse din franceză sau din germană au putut fi reprezentate. În timp ce în principate exista această mișcare de inteligență și patriotism, pe care nici cei mai indiferenți nu se abțineau să o aplaude, tratatul de navigație între Austria și Grecia a impulsionat comerțul dintre cele două țări. O linie maritimă s-a stabilit între Viena, Constantinopol, Smirna și Trebizonda , iar Dunărea a devenit în sfârșit marele drum al bogăției din Nord-Vestul Europei către Orient. […]

[Despre starea jalnică a finanțelor țărilor. Falimentele lui Meitani și Hagi Moscu].

Domnul, ale cărui puteri n-au fost fixate decât într-o manieră vagă de către comisia ce a elaborat Regulamentul, prea ocupată în a acorda boierimii noi drepturi și privilegii, este mai degrabă un funcționar plasat în fruntea treburilor, nu pentru a le coordona ci pentru a le observa, nu este conducătorul unui guvern autonom, al unei administrații naționale și independente. […] // Totuși lui Mihail Sturdza și Alexandru Ghica nu le lipsesc calitățile. Primul este instruit, bun administrator și diplomat abil, iar cel de-al doilea este un suflet ales cu intenții lăudabile, toți îl cred patriot […]

Pentru a fi apreciați la justa lor valoare, boierii trebuie să fie tratați din punct de vedere al categoriei din care fac parte. Printre boierii mari și bătrâni, nu domnește decât petrecerea plăcută a timpului și invidia față de domnitor; în general nu strălucesc decât prin nulitate. Partizani sau nu ai progresului, nu își exprimă opinia decât prin da și nu; // le este imposibil să discute logic despre o problemă de stat. Numărul oamenilor capabili din această categorie este foarte restrâns […] Printre cei tineri din această categorie, sunt unii mai instruiți, dar la fel de lipsiți de ambiție […]

Boierii din al doilea ordin, fii mai mari ai primelor familii și șefi ei înșiși ai noilor ramuri, // oameni de treizeci până la patruzeci și cinci de ani, nu diferă de tinerii din prima categorie decât prin patriotism, idei liberale, demnitate, atașament sincer față de țară. Cât despre cei din a treia categorie, tineri sau bătrâni, ei doresc toți, cu rare excepții, un guvern puternic și independent .[…]

Din fericire în spatele oamenilor de astăzi se naște o generație nouă, un tineret studios, care are mintea îndreptată spre învățătură și inima spre exemple bune. // Cei mai bogați se duc la studii în Italia, Berlin, Viena, München, Paris și se instruiesc prin aceste frecvente călătorii; alții studiază mersul afacerilor, chibzuiesc mijloacele prin care să remedieze lucrurile, și din instrucția unora, din practica celorlalți, din bunele sentimente ale tuturor ar trebui să rezulte acea revoluție pentru care regulamentul a fost conceput, dar pe care a fost incapabil s-o execute. […]

Înalții prelați, făcând uz de nobilele lor drepturi, vor să contribuie din plin <la progresul țării>. Mitropolitul și episcopii umiliți de starea de decădere a clerului se străduiesc astăzi a le reda demnitatea misiunii lor. […]

Străinii mișună în Principate. Unii sunt o binefacere, alții o pacoste. //

Cei mai numeroși sunt în raialele turcești; sârbii și bulgarii cultivă pământul; grecii în Țara Românească și evreii în Moldova sunt în general arendași. Ultimii sunt neîndurători, dar este de remarcat că vin aproape toți din Polonia și Rusia. Cei din Turcia locuiesc în cea mai mare parte în Țara Românească, sunt organizați mai bine și un mare număr dintre ei sunt vrednici de stimă. Armenii, grecii și germanii se ocupă cu marele comerț, și ultimii participă alături de francezi la dezvoltarea intelectuală a locuitorilor. Totuși numărul francezilor este restrâns, nu sunt decât 40 la București și 20 la Iași, atât femei cât și copii; este sigur că aceștia au contribuit mai mult decât orice străin din principate la conturarea sentimentului național. De aceea sunt atât de iubiți de particulari, temuți de Rusia și persecutați de guvern. […] Germanii și grecii sunt de asemeni singurii medici; grecii sunt aproape toți studenți ai Facultății de la Paris. Ca în Orient, medicina a conservat încă aici // o parte din influența sa politică, iar domnul Arsaki datorează acestei profesii îndelung practicate, faptul că a deținut potofoliul secretariatului de stat.

[Despre revizuirea Regulamentului organic. Atitudinea lipsită de demnitate a lui Alexandru Ghica față de amestecul Rusiei. Curajul Adunării din Țara Românească, care a protestat împotriva articolului adițional, apărând astfel “germenele constituțional”. Afacerea Tavernier-Marsille. Nemulțumirea generală din principate, care anunța mari tulburări].

În loc să revină la sentimente naționale, și să-l imite cel puțin pe prințul Sturdza, să construiască drumuri, poduri, să facă astfel ca poporul să uite datorită bunăstării drepturile pierdute, domnul Țării Românești, ca un alt Poniatowsky , se amuza să se joace cu soldații, era preocupat de broderiile uniformelor acestora . […] Alexandru Ghica a tocmit pamfletari care, apărați de anonimat, au acuzat patrioții de complot și de trădare, l-au amenințat pentru generoasele lui demersuri pe colonelul Câmpineanu, au încercat să-i înspăimânte pe boierii care au semnat hârtiile ultimului și au insuflat ura contra francezilor. […] Amenințările au început // deja să se realizeze; prin intermediul cabinetului rus, domnul a obținut un firman împotriva colonelului. Din Paris unde se afla încă, acesta a fost informat, a citit pamfletul și cunoștea conținutul firmanului. Dar, în ciuda sfaturilor de a-și amâna reîntoarecerea, <Câmpineanu> privea această întârziere ca nedemnă și s-a grăbit să revină în țară. Dorobanții îl așteptau la frontiere și l-au pus sub arest la vila sa de la Scufa, l-au transferat apoi la mănăstirea Mărgineanu și mai târziu la Plumbuita .

[Despre încordarea diplomatică referitoare la tratatul din 15 iulie 1840].

[…] Românii, bulgarii, sârbii trebuiau să facă front comun pentru a rezista la invazia teritoriului lor și să profite de conflagrația europeană, unii pentru legi noi, alții pentru a le reforma pe cele în ființă, toți pentru a se elibera în condițiile în care se discuta integritatea Imperiului otoman. Toate aceste lucruri se petreceau în liniște, și pentru a izbucni nu așteptau decât un semnal, dar ultimatum-ul lui Thiers i-a anunțat că nu sosise încă momentul și demisia sa i-a pierdut pe toți […] Au fost trădați de unul dintre ei, care i-a vândut consulului rus. […] În consecință, Telegescu și Marin , Dimitrie Filipescu și Bălcescu, Sotir și Murgu , Bolliac și alții cărora spre regretul meu le-am uitat numele, toți gentilomi sau fii de gentilomi, au fost arestați, încarcerați și abandonați cu lașitate, nu răzbunării legilor, ci a domnului și a Rusiei (20 octombrie). //

[Vaillant a fost nevoit să părăsească Țara Românească și s-a retras în Moldova. Lui Kiselev i se acordă indigenatul].

[…] În sfârșit intrigile au continuat și insurecția care a izbucnit la Brăila la mijlocul verii a fost un fapt contra sa, <a domnului>. La știrea că bulgarii s-au răsculat, câteva sute dintre ei, care trăiau în Rusia, au alergat spre Brăila și au cerut să treacă fluviul pentru a veni în ajutorul fraților lor. Alexandru Ghica a recunoscut în efervescența acestei populații, intrigile surde ale Rusiei, și-a amintit prea târziu ceea ce îi datorează Turciei și s-a grăbit să înăbușe în fașă revolta. A ordonat să fie prinși principalii conducători, să fie lăsați ceilalți să treacă Dunărea și să fie exterminați. Colonelul Engel , însărcinat cu acestă sarcină odioasă, s-a pus în capul a 100 de oameni și i-a condus pe insurgenți pe // malul fluviului. Sosiți acolo, insurgenții nu au găsit decât două bărci în stare proastă, iar ei erau 300. Au cerut și altele. Li s-a răspuns că nu există și că trebuie să se mulțumească cu acelea, iar colonelul i-a grăbit să se îmbarce. Unii l-au ascultat; dar cum era într-adevăr periculos și pentru că <nu> era loc pentru toți, alții au refuzat strigând: “Nu vrem să ne înecăm în fluviu; dacă vreți să ne împușcați, împușcați-ne!” În acel moment colonelul a comandat foc, iar cea mai mare parte dintre acei nefericiți au căzut.

[Adunarea Țării Românești a trimis o adresă sultanului].

La primirea acestei adrese, Poarta l-a trimis pe Șekib-effendi cu ordin să ancheteze, iar Rusia l-a trimis în același scop pe generalul Duhamel . Convins de conduita arbitrară a domnului, Șekib-effendi, la întoarcerea în Constantinopol, a prezentat Divanului un raport exact despre situația din țară, iar destituirea lui Alexandru Ghica a fost decisă. Safvet-effendi , care i-a adus ordinul de destituire, a fost însărcinat să vegheze ca alegerea noului domn să se facă prin respectarea normelor // stabilite de Regulament. Acestea au fost respectate, dar nu au împiedicat influența rusă să acționeze. Promisiunile, intimidările, corupția au fost puse în joc, și s-a întâmplat în București și în Țara Românească ceea ce se întâmplase altădată în Varșovia și Polonia. Zadarnic opinia publică l-a proclamat pe colonelul Câmpineanu, consulatul rus, ajutat de partizanii săi, a reușit să-i creeze imaginea unui nepăsător și să-i refuze calitățile cerute pentru candidatură. Era totuși dintr-o veche familie <boierească>, avea mai mult de patruzeci de ani, și gradul său de colonel era echivalentul celui civil de cămăraș. În virtutea convenției de la Akkerman, care condiționa <domnia> de vechime și capacitate, trei dintre cei mai vrednici boieri s-au prezentat drept principali candidați, Rusia, găsindu-l pe G. Filipescu prea uman și liberal, pe Alexandru Filipescu prea progresist, iar pe Alexandru Villara prea abil și mai ales prea luminat în intențiile sale. Rusia și-a fixat alegerea asupra unuia dintre cei doi frați Știrbei și Bibescu, preferându-l pe cel dintâi. […]

După două luni în (30 decembrie), adunarea compusă din 190 de membri, a început alegerea <domnului>. Știrbei și Bibescu erau prezenți. Primul a obținut 90 de voturi, al doilea 40, G. Filipescu, 60 <de voturi>. Nici unul dintre cei trei, neavând majoritatea absolută, și adunarea, temându-se după acest prim tur // de alegerea lui Știrbei, Alexandru Villara s-a ridicat, l-a strâns pe Bibescu în brațe și a strigat: Iată prințul nostru! Patrioții au înțeles sensul acestei generoase declarații și cele 60 de voturi ale lui Gheorghe Filipescu i-au fost reportate lui George Bibescu, iar acela a fost proclamat în unanimitate. Safvet-effendi s-a grăbit să aprobe acestă alegere în numele Porții și să dea noului domn firmanul de investitură.

Primul act al noului suveran a fost să șteargă ultimul act de injustiție al predecesorului său, să-i grațieze și să-i reabiliteze pe Telegescu, Marin, Dimitrie Filipescu, Sotir, Bălcescu [Despre destinul lui Vaillant, alungarea sa din Țara Românească și sosirea la Viena].

În cursul acestui an, scaunul arhiepiscopal al Moldovei a rămas vacant prin demisia monseniorului Veniamin . Guvernul rus a profitat de această situație pentru a-și intensifica propaganda și a promis scaunul acelui care va consimți de la început la unirea bisericii române cu cea a țarului. Pentru a legaliza această unire, propagandiștii străbăteau satele cu liste de subscripții și cu ajutorul banilor au obținut adeziunea și semnătura unui mare număr de preoți săraci și ignoranți. Dar clerul înalt s-a răsculat împotriva acestei pretenții și episcopii au respins cu hotărâre adeziunea clerului de jos. […]

La începutul sesiunii 1843 – 1844 o puternică opoziție s-a ridicat împotriva domnilor din Iași și București. Se dezbăteau probleme grave: în Moldova, alegerea mitropolitului și eliberarea țiganilor, în Țara Românească, exploatarea minelor și procesul bulgarilor, în ambele părți răscumpărarea suzeranității. [Urmează decretul lui Mihail Sturdza de eliberare a robilor țigani. Discursul lui Mihail Kogălniceanu].

În 14 ale aceleiași luni,<februarie>, prințul Sturdza a făcut să triumfe alegerea episcopului de Roman în demnitatea de arhiepiscop mitropolitan. [O parte a marilor boieri contestă această alegere].

În Țara Românească procesul bulgarilor era încă în desfășurare. Boierii se gândeau de două ori înainte de a se dezonora, marele logofăt Dimitrie Hrisoscoleu Buzoianu, membru al înaltului Divan a luat cuvântul și a spus: “Aceasta este domnilor opera împăratului Nicolae; lăsați deci pe cel care a făcut nodul să-l deznoade”. La vestea acestui // limbaj cutezător plin de adevăr, domnul Bibescu, presat de consulul Dașkov s-a văzut obligat să-l pună pe marele logofăt sub acuzație [Opozița boierilor față de Rusia era puternică. Despre afacerea Trandafirov-Zaparovski].

Prin aceste succese strălucitoare împotriva acțiunilor viclene ale puterii garante, românii au simțit avantajul unirii.

[…]

Volumul al III-lea

[…]

Partea a doua

Regulamentul Organic din 1830 și consecințele sale

[Sunt prezentate instituțiile statului, funcțiile politice și administrative prevăzute în Regulamentul Organic].

Municipalitățile

14 orașe în Țara Românească și 6 în Moldova sunt constituite în municipalități. Au fiecare o casă de bani comunală alimentată prin accize, ale cărei fonduri sunt rezervate întreținerii lor și afectate în principal pietruirii, iluminatului și stingerii incendiiilor.

Municipalitățile sunt compuse din 5 membri în București și Iași și din 4 membri în celelalte capitale de județ. Ei trebuie să fie aleși pe trei ani, dintre deputații aleși ei înșiși de către cetățeni; dar am fost martor că ei nu reprezintă altceva decât o listă de candidați prezentați spre aprobare consulului rus. Pentru a fi // eligibil trebuie să fii indigen, să ai cel puțin trezeci de ani și să posezi un imobil în valoare de la 8000 până la 20.000 de piaștri. În București și Iași deputații sunt aleși 1 la 30 de locuitori; în Craiova și Botoșani 1 la 20; în celelalte capitale 1 la 10. Numărul celor aleși trebuie să fie de cel puțin 40 la București, 30 la Iași și de 15 în celelalte orașe.

[…]

Carantinele

Fiecare principat are un comitet sanitar însărcinat să vegheze sănătatea publică și întreținera carantinelor. Se compune dintr-un comitet medical, despre care vom vorbi mai târziu, și un comitet director.Ultimul este compus după cum urmează:

1.Inspectorul general pentru cele două principate, numit de Rusia,

2.Ministrul de Interne,

3.Șeful poliției,

4.Medicul șef.

Moldova nu are decât o carantină stabilită în Galați. Țara Românească are 11.

[…]

Fiecare carantină are director, medic, moașă și interpret. În afară de carantine sunt stabilite din loc în loc pichete, ce formează un cordon sanitar, compuse în Țara Românească din 6 țărani și 2 soldați, iar în Moldova din 2 călăreți și 2 infanteriști. Țara Românească numără 217 pichete, iar Moldova 15, pe parcursul a 142 de ore.

Carantina este graduală de 4, 8, 16, 24 zile. Constituirea carantinei are // un scop politic, acela de a îndepărta pe cât posibil principatele de teritoriul turc (lucrul nu poate fi pus la îndoială). Carantina a reprezentat totuși și o garanție împotriva ciumei din 1838, atunci când, de partea cealaltă a fluviului, la Rusciuk de exemplu, unde mă aflam, mureau câte 90-100 de persoane pe zi.

Precauțiile luate la sosirea pasagerilor și a mărfurilor sunt acestea:

Pasagerii din același transport sunt conduși într-un loc unde se dezbracă de hainele lor, trec în indispensabili, îmbracă un halat și papuci, <toate acestea fiind> puse la dispoziție de către administrație; asta dacă nu s-au avut îngrijit să trimită haine de schimb cu 24 de ore înainte. De acolo sunt conduși în camerele care le sunt destinate, iar după o zi hainele le sunt înapoiate.

Cât despre mărfuri se mulțumesc ca: pentru uleiuri, icre negre, măsline, pește și fructe să le cufunde în apă; stofele le purifică prin fumigații cu acid clorhidric sau prin expunere la aer – mătasea 8 zile, bumbacul 16, lâna 20, iar bumbacul și lâna brută, 30 și respectiv 42 de zile. Hârtiile sunt afumate cu sulf timp de 6 ore, monedele și bijuteriile trecute prin oțet.

Rezultă din aceste măsuri că Austria, reducând la 24 de ore carantinele sale din Bucegi, a obținut, prin aceasta, o libertate egală cu cea a Rusiei în ceea ce privește importul și exportul cu principatele. // Franța și Anglia iritate de atâtea greutăți, nu pot stabili nici un comerț direct de cu principatele. Comerțul terestru este grevat de taxele de transport, de vamă și de șicanele Austriei.

Tribunalele

Tribunalele sunt în majoritate alcătuite după model francez. Există trei niveluri de judecată: prima instanță, cea de apel și de casație. În fiecare sat se află un sfat. Acesta se compune din trei săteni aleși anual de către comună. În Moldova membrii sfatului sunt aleși dintre fruntași, mijlocași și codași, numiți prin cuvântul de răzeși, adică proprietarul unei brazde de pământ în fruntea, în mijlocul sau la extremitatea proprietății senioriale. Ședințele sfatului se țin duminica, la ieșirea din biserică, în casa și sub președinția unui preot. Se numesc aleși în Țara Românească, pașnici sau de pace în Moldova, și judecă toate pricinele până la 10 – 15 piaștrii. Această instituție a fost bună inițial, dar s-a degradat treptat datorită amestecului administrației, care nu se sfiește să influențeze alegerile membrilor sfatului. […] Rezultă deci că jurații se înțeleg cu zapcii și judecă procesele în avantajul lor . // Fiecare capitală de județ are tribunalul său de primă instanță, care este simultan civil, comercial și penal. Țara Românească are 18 tribunale, iar Moldova 13. Ele se compun dintr-un președinte, doi judecători sau asesori, un procuror și un grefier, care trebuie să aibe cel puțin 25 de ani. Ei judecă în Țara Românească pricinile de 500 de piaștri fără apel, în Moldova pe cele până la 1.500 sau valoarea de 30 de stânjeni de pământ. […]

Nu există în principate decât trei tribunale comerciale, unul la Craiova, altul la Galați și al treilea la București. Orașele Iași, Focșani și Botoșani adaugă tribunalelor lor de primă instanță pe cel mai vechi staroste al negustorilor, pentru a judeca chestiunile comerciale.

Tribunalul de comerț este compus, la București și la Galați, dintr-un boier ca președinte, un negustor numit de prinț drept judecător, și de alți trei judecători aleși dintre negustori.

La Craiova, nu este compus decât din trei membri, de președinte numit de domn și din doi judecători aleși dintre comercianți.

În Țara Românească, aceste tribunale judecă în primă instanță toate problemele comerciale, iar în apel toate sentințele date în această speță de tribunalele civile de primă instanță. În Moldova, apelurile la sentințele date de tribunalul din Galați se judecă numai de Divanul domnesc.

[…] Divanul de apel compus din 12 membrii se împarte în două secțiuni: civil și penal. În Țara Românească sunt 2, unul la București și altul la Craiova și unul singur în Moldova. Membrii care le compun trebuie să aibe cel puțin 25 de ani, iar președintele 30. Cel civil se compune în Țara Românească din 6 judecători, un procuror și un grefier; în Moldova dintr-un președinte și patru membri. […]

Divanul de apel în probleme penale se compune în Țara Românească din președinte, 5 judecători, un procuror și un grefier; în Moldova dintr-un președinte și 7 judecători. El judecă toate delictele importante și de gravitate maximă. Acuzatul, conform art. 280, trebuie să-i fie prezentat în 24 de ore de la arestarea sa și de la venirea în capitală. Dar legile nu protejează aici pe nimeni; arbitrajul domnește peste tot; se constituie atâtea tribunale câte probleme se ivesc. Toată lumea se face judecător: ministrul, șeful poliției, generalul de armată, chiar domnul. Procurorii generali se aleg // dintre aghiotanții domnului. Balanța justiției este înfrântă de sabia călăului. Se scot unghiile acuzaților pentru a li se smulge mărturisirile ; sunt obligați să stea în picioare între patru baionete până ce, încovoiați sub propria greutate, cad epuizați în convulsii îngrozitoare, și toate acestea se întâmplă în condițiile în care legea a abolit tortura și pedeapsa cu moartea, drept consecință a regimului guvernării cvasimilitare pe care rușii au introdus-o în principate. Victime ale injustiției vă plâng: Bălcescu, Telegescu, Marin, vă respect și deplâng alături de voi pe omul de inimă și cel mai instruit dintre concetățenii voștrii, Dimitrie Filipescu. A murit ca un martir, iar durerea publică v-a reabilitat mai mult decât iertarea noului prinț.

Deasupra acestui Divan se află înaltul tribunal judiciar, a treia și ultima instanță, care judecă irevocabil și fără drept de apel sentințele tribunalului de apel și pe cele ale instanțelor comerciale. Pentru a fi membru al tribunalului trebuie să ai cel puțin 25 de ani, și 40 de ani pentru președinte.Acesta se compune dintr-un președinte și 6 judecători. Domnul sancționează și face să fie executate deciziile acestui tribunal dacă ele sunt unanime; doi membri sunt de ajuns pentru ca acestea să fie invalidate. În acest caz partea lezată poate cere prințului revizuirea // procesului în decurs de o lună. În Moldova acest înalt Divan este prezidat de domn și de aceea se numește domnesc. Se compune din 4 judecători numiți de domn, și din alți 3 aleși de Adunare.

Numărul proceselor pendinte de această Curte era în Țara Românească de 21.807 în 1838 și nu s-a redus decât cu 1/5. În Moldova s-a diminuat cu o rapiditate care ne face să ne temem că arbitrajul a violat părțile. De la 29.000 în 1834 a scăzut la 16.773 în 1836, la 4.000 în 1837, la 2606 în 1839, la 1.591 în 1840 […] În final, în magistratură ca și în armată, meritul nu reprezintă nimic. Moroi , cel mai mare profesor și legist al țării, va fi întotdeauna noroi , și i se va prefera întotdeauna fie un boier caduc, fie o tânără beizadea care nu cunoaște alte legi decât pe cele ale echitației.

Principalele pedepse sunt: închisoarea, privarea de somn, flagelarea, cătușe la picioare, lanțul pus la gâtul osândiților, ocnele, expunerea. Există o închisoare preventivă în fiecare capitală de județ, una criminală în fiecare capitală, una la // Snagov, lângă București, una în fiecare salină, o ocnă la Giurgiu și două închisori pentru femei la Ostrov și Rătești . […]

Putem evalua numărul permanent al ocnașilor la 270 pentru Țara Românească și la 200 pentru Moldova. Cifra totală a deținuților este în jur de 1.400.

Condamnatul la ocnă trebuie să taie două blocuri de sare în greutate de 200 de ocale fiecare, pentru a avea dreptul la o treime din plata muncitorilor liberi; și această treime este administrată până la ieșirea lui, pentru a-i fi dată împreună cu lucrurile sale. […] Celelalte două treimi aparțin administrației închisorilor. Trebuie să spun că sunt puține țări unde prizonierii sunt tratați cu atâta umanitate, că blândețea vechilor armași Florescu și Chierescu a contribuit hotărâtor la aceasta și că se așteaptă același comportament din partea domnului Blaremberg .

[…]

Comerțul

Comerțul se face în Principate de către negustorii en-gros, lipscanii, mărchitanii, toți germani sau ardeleni, armeni sau greci, ruși sau evrei. Negustorii en-gros exportă cereale, piei, animale, lâneturi, miere și vin; importă zahăr englezesc, cafea, vinuri din Insule, articole de fierărie și fier din Germania; lipscanii importă din Leipzig toate mărfurile din Franța, Anglia, Austria și Germania: postavuri, mătăsuri, muselin, pânzeturi, stofe din India, sticlă, cristale, bijuterii și în general toate articolele de noutate și de lux, argintărie și caroserii (pentru trăsuri) din Viena, parfumuri și mănuși din Franța, mobile din Pesta și ceai englezesc. Mărchitanii, împreună cu librarii, fierarii, cuțitarii, cazangiii, lucrătorii care fac lăzi, importă din Rusia uneltele din fontă și aramă galbenă, porțelan obișnuit, valize, blănuri, piei, ceai, articole de birou, echipamente militare, toate acestea neprelucrate precum și frânghii, lumânări, săpun și vele de Odesa.

Armenii și grecii, care fac în general comerț de coloniale, cafea, zahăr, rom, tămâie, importă: uleiuri, orez, măsline, fructe, pește sărat, icre negre și // tutun din Turcia; stofe din India, Persia și Damasc, săpun din Candia și Adrianopole, pantofi orientali; metale și culori pentru pictură.

București și Iași sunt cele două mari antrepozite ale acestui comerț, și toate produsele le sunt aduse prin porturile Galați și Brăila, prin diversele scări ale Dunării și prin trecătorile Vulcan, Turnu Roșu , Brașov, Mamornița și Prisăcani .

Dreptul de vamă este de 3 % pentru mărfurile importate; dar în comerțul interior el este câteodată de 15% pentru cerealele care trec din Țara Românească în Moldova pentru distilare, sau de 60 % pentru tutunul din Turcia […]

În Țara Românească exporturile se urcă într-un an obișnuit la 16 milioane de franci și importurile de la 13 la 14 milioane. Ele sunt cu 1/5 mai mici în Moldova.

[…]

Cele două porturi Brăila și Galați, la două leghe distanță unul de celălalt, la 60 de mile de Marea Neagră, la 65 de mile de Iași și la 72 de mile de București, dobândesc din zi în zi o nouă importanță. Declarate porto-franco, primul din 28 august 1834 și cel de-al doilea din 2 martie 1836, ele dețin deja 1/12 din comerțul general din principate. Se poate face o idee despre dezvoltarea lor urmărind evoluția din ultimii 6 ani.

[…]

Religia și clerul

Românii urmează ritul grec ortodox și dogmele Conciliului de la Niceea . […] Ei resping din Credo formula și al Fiului; Sfântul Spirit nu derivă în concepția lor decât de la Tată; resping din biserici statuile și din viața viitoare, Purgatoriul. Ei au cele șapte jurăminte comunicate conform preceptelor Sfântului Vasile și ale Sfântului Chrysostomus […] țin cele patru mari posturi, fac abstinență în fiecare săptămână miercurea și vinerea și venerează sfintele imagini (icoanele) ale căror mâini și vestminte pot fi din argint sau aramă desenate în relief, dar ale căror figuri trebuie să fie pictate. Preoții, autorizați de Sfântul Ambrosie au păstrat căsătoria […] Din păcate acești preoți // nu au profitat de poziția lor socială pentru a lumina poporul. Ignoranți și superstițioși nu au putut să-l învețe decât ceea ce știa deja, semnul crucii, prosternarea în stil turcesc și sărutarea icoanelor. Semnul crucii se face prin unirea degetului mare, al indexul și al celui mijlociu. Este emblema Sfintei Treimi. Mai logic decât la catolici mi se pare plasarea Fiului pe umărul drept. A aprinde lumânări în numele sfântului protector, a se închina în trecere prin fața unei mănăstiri, nu pentru că acolo s-ar afla o biserică, ci pentru că ei cred că s-ar găsi una, respectând sărbătorile religioase 150 de zile pe an, postind alte 110, aceasta este religia poporului. […]

Totuși românul este tolerant, și deși până astăzi îi consideră păgâni pe papistași, adică pe creștinii latini, a tolerat în totdeauna toate religiile, cu excepția islamismului, și aceasta nu atât din considerente religioase cât din prevedere politică. […]

Clerul se împarte în două corpuri: călugării, care urmează regula Sfântului Vasile și preoții, care se pot căsătorii. Și unii și ceilalți își lasă să crească barba și părul.

Primii nu pot accede la înalte demnități bisericești. Trebuie remarcat că în majoritate sunt greci. Ei sunt tunși și țin post tot anul. Se împart în patru categorii: arhiepiscopul și episcopii titulari in partibus; arhimandriții; preoții călugări; frații. Primele două clase au titlul de arhipreot. Poartă în timpul ceremoniilor camilovca, mitra în formă de coroană plină, împodobită cu pietre prețioase și deasupra o cruce. Aceasta era albă în timpul lui Dosoftei , iar astăzi este roșie […] În afara bisericii și a ceremoniilor, ei se acoperă de un potcap sau togă ca cei din clasa a doua sau a treia. Această togă, asemănătoare cu cea a judecătorilor și a profesorilor noștrii nu are încrețituri și este acoperită de un lung voal negru care se aruncă pe spate și care le-a dat numele de vlădică, adică învăluit, după obiceiul antic, din latinescul velaticus, și care se traduce astăzi prin prelat.

Arhimandriții sunt egumeni; ei administrează mănăstirile și dintre ei se aleg episcopii.

Ieromonahii sau călugării preoți, adică călugării consacrați preoți, pot spune messa și administra sacramentele. Ierodiaconii sau preoții diaconi nu pot face aceasta. Ei sunt și unii și alții depozitarii științei și par că o păstrează pentru sine. Simplii frați nu au nici o funcție. Ei îndeplinesc diferite munci în interiorul mănăstirii.

Preoții nu sunt obligați la înfometare sau la ținerea de posturi mai mult decât laicii. Trebuie să fie căsătoriți înainte de a fi consacrați și nu pot în nici un caz să încheie o a doua căsătorie; dar pot deveni economi sau asesori la tribunalul eclezeastic însărcinat să judece probleme de căsătorii, divorțuri, botezuri. Dacă rămân văduvi se pot călugări.

Clerul, până la Mihail al IV – lea , nu a plătit în general decât doi sau trei piaștrii episcopilor. Reprezentații lui stăteau în adunările naționale și influențau afacerile țării. Mai târziu fanarioții // i-au supus la plata impozitelor, după capriciile și nevoile lor. Astăzi preoții sunt scutiți de această plată și este de înțeles: ei nu au nimic. Călugării nu sunt scutiți și o parte a veniturilor lor este luată de casa mitropolitană. În același timp călugării greci, din păcate foarte numeroși, au obținut de la Rusia menținerea drepturilor lor spre rușinea țării și a clerului autohton. Indiferent de originea lui, clerul simte nevoia unei reforme.

Armata

Armata română este constituită pentru serviciul carantinelor, al vămilor, al ordinii interioare și este compusă din trupe regulate de dorobanți și de gărzi civice. În Țara Românească numărul soldaților este de 4.665, iar în Moldova de 2.280, atât infanterie cât și cavalerie.

În Țara Românească sunt trei regimente, iar în Moldova două. Fiecare regiment se compune în Țara Românească din:

două batalioane de 586 de oameni x 2 = 1.172

două escadroane de 190 de oameni x 2 = 1.552 x 3 = 4.656

ofițeri superiori 9

Total 4.665

În Moldova, fiecare din cele două regimente trebuia să aibă 1.200 oameni, dar infanteria a fost ridicată la 1.711 și cavaleria redusă la 559, ceea ce a dus la o diminuare cu 130 persoane. Din aceștia s-a creat un corp de pompieri. //

[…]

Observăm că forța armată a celor două provincii este departe de a fi proporțională atât între ele două, <cât și în raport> cu numărul populației. Moldova mai puțin populată cu jumătate decât Țara Românească, are cu 2/3 mai puține trupe; ea poate întreține ușor 12.000 de armată regulată, iar Țara Românească poate avea 22.000-24.000 <soldați>.

Acesta este după Regulamentul Organic cadrul de dezvoltare al armatei principatelor. Dar abuzurile l-au schimbat. În Țara Românească fără să crească numărul soldaților, armata s-a împărțit în patru regimente, dintre care numai două sunt comandate de colonei români.Mai mult pentru a face față <cererilor> ofițerilor pentru ordonanțe, s-a diminuat numărul soldaților. Astăzi sunt numai 4.264 infanteriști, dar în schimb 10 colonei, 18 maiori, 43 căpitani și 523 de subofițeri, pentru că toată lumea vrea să trăiască, și trebuie să trăiască bine. În Moldova armata a cunoscut o diminuare și mai mare, dar este atribuită unei înțelepte economii și nu a cunoscut aceleași abuzuri.

În general românii, deși descind dintr-un popor războinic, înțeleg destul de rău demnitățile militare. Superiorii transformă fiecare soldat în valet, lacheu, ordonanță, deși numărul acestora a fost fixat la 49. […]

Armata română este însărcinată cu trei atribuții: liniștea internă, păzirea defileelor și cea a cordonului sanitar de pe Dunăre.

Trupele de interior fac de asemenea serviciul de gardă de onoare.

Păzirea întregii linii a Dunării de la Vârciorova la Prut este încredințată armatei care ocupă carantinele, birourile vămilor și alte puncte considerate esențiale. Ea veghează menținerea bunei ordini în paza pichetelor pentru satele riverane; face controale pe apă, controlează vasele și insulele. În acest fel garantează integritatea frontierei și ușurează în același timp perceperea drepturilor de vamă și încasarea veniturilor statului provenite din insule și din pescuit.

Posturile militare stabilite în trecătorile // muntoase, îndeplinesc aceleași obligațiuni față de sate, însărcinate cu paza frontierei dinspre partea austriacă.

Punctele intermediare stabilite între posturile încredințate armatei formează ceea ce noi am numit pichete. Fiecare din aceste pichete este încredințat spre pază la 120 de familii, care trebuie să țină constant în pichetul respectiv patru oameni înarmați și doi luntrași. Acest serviciu îi scutește de toate corvezile și de recrutare.

Orice sătean riveran contribuabil de la 20 la 50 de ani, în stare să poarte armele, este însărcinat cu paza pichetelor atunci când îi vine rândul.

Pentru a servi la consolidarea gărzii pichetelor, toate satele desemnate pentru aceasta sunt împărțite în plutoane de câte 6 oameni. O comisie alcătuită de către pârcălab sau ispravnic și jurații satului, în prezența subadministratorului de canton, întocmește un tabel, unde se indică cu un an înainte ziua de serviciu a fiecărui pluton. Acesta se organizează în fiecare duminică.

Cei patru oameni și cei doi luntrași sunt puși sub ascultarea unui caporal și a unui soldat.

Aceleași reguli sunt stabilite și pentru trecătorile din munți în cele peste 160 de locuri. În final, frontiera română este păzită de 35.040 familii, dintre care 1.720 de oameni sunt în serviciu permanent; se adaugă 584 de caporali și soldați și avem un total de 2.336 grăniceri permanenți.

[…]

Stabilimente de binefacere

Comitetul medical

[…]

Fiecare medic aflat în slujba statului și plătit // de acesta trebuie să vaccineze copii și să trateze pe gratis săracii din cartier. Cum vizitele la boieri nu le sunt în general plătite decât în protecție, rezultă că ei se îmbogățesc numai de pe urma clasei mijlocii.

Principalele boli sunt: apoplexia, hidropizia, sifilisul, nebunia, epilepsia, care se tratează aproape ca în Evul Mediu prin rugăciuni, posturi, imprecații, farmece, în fine exorcism; cifoza și turbarea sunt rare și în ciuda marilor călduri care seacă râurile și a marilor friguri care le îngheață, câinii sunt rareori atinși de această maladie.

Frigurile sunt:

Gastrice, foarte frecvente primăvara la sfârșitul postului;

Reumatismale, frecvente în jurul Iașiului;

Nervoase, frecvente în toată țara;

Biliare, frecvente în București și Iași în iunie;

Hemoroizii, care sunt frecvenți chiar și la copii; hernia, care este foarte răspândită și arată stadiul de sărăcie a poporului; în fine rahitismul și scrofuloza, rare în popor, dar frecvente la clasele înalte din orașe unde femeile sunt de asemenea foarte expuse isteriei. //

[…]

Învățământul

Numai în această primăvară (cea a anului 1832) a reînceput învățământul public . //

[…] Școlile lancasteriene sunt împărțite în patru clase, fiecare de câte un an; copii trebuie să învățe de la alfabet până la geometrie și mecanică practică. De 10 ani aceste ultime două discipline lipsesc din școli. Această instituție este totuși una dintre cele mai bune din țară și fără îndoială una dintre cele mai bine susținute, grație zelului și devotamentului tinerilor care o conduc. Introducerea ei se datorează domnului Dimitrie care nu a găsit decât uitarea drept recompensă, pentru că a avut onoarea de a fi grec (!), iar românii pentru a evita să-i fie recunoscători l-au luat drept fanariot. Marele logofăt Dinicu Golescu a constituit o astfel de școală pe moșia sa.

Școla, numită de umanioare, este împărțită și ea în patru clase; aici <elevul> trebuie să învețe de la gramatică și știință, până la literatura franceză. O a doua decepție este aceea că tinerii români care știu franceza nu sunt absolvenții acestei școli.

Școala complementară este de trei ani. Principalele materii care se învață aici sunt: retorica, logica, matematica, fizica, chimia. A treia decepție este că exceptând retorica, al cărei profesor, angajat al guvernului, nu se prezintă la ore decât de 8-10 ori pe an, și matematica elementară, restul materiilor nu sunt predate. În ceea ce privește cursurile speciale și cursurile libere, nu există nici profesori pentru a le face, nici elevi pentru a le urma; totul este decepționant. Cât despre facultăți, numai știința dreptului se învață. […] Vedem că autorul acestui regulament a găsit mijlocul de a văduvi învățământul de orice posibilitate de progres. În sfârșit, în timp ce ierarhia nobiliară se compune din 20 de eșaloane, nu există decât un singur corp de învățători; toată lumea este profesor, de la cel care învață alfabetul până la doctorul în științe. Această egalitate este singura care există în toată țara […]

Administrația care conduce învățământul este astfel constituită încât absoarbe 1/10 din fondurile anuale. <Există>trei efori care nu pot fi decât dintre marii boieri; un colaborator pentru ajutorul eforilor, // care nu face nimic; un director pentru a suplini colaboratorul și care face și mai puțin; un revizor, un cenzor, un casier, un secretar și funcționari dintre care cel mai umil se consideră superior profesorilor. Primele trei funcții sunt onorifice, a patra este o sinecură, a cincea un cumul de patru mici funcții, a șasea nu există .[…]

S-ar crede că guvernul care susține atât de puțin și de rău instituțiile sale nu pregetă să le ajute pe cele particulare. Departe de aceasta, el este gelos, și, trebuie spus, că în timp ce prințul Sturdza s-a grăbit să pună în aplicare Regulamentul Organic prin crearea unui institut pentru fetele sărace, administrația munteană nu a vrut să facă nimic. Ea a acordat, este adevărat, pentru trei ani o subvenție de trei mii de piaștrii la două pensioane de domnișoare; dar când unul dintre acestea a falimentat (protejatul său), l-a închis și pe celălalt; și totuși grație ultimului, orașul București a avut onoarea de a avea în 1840 o școală publică gratuită.

Dacă aceasta este situația cu învățământul public atunci se poate imagina ce se poate întâmpla cu cel particular. Cu excepția a cincizeci de familii din fiecare principat, atât de bogate încât își pot permite să plătească salariul profesorilor // și al profesoarelor, ceilalți se mulțumesc cu atât de puțin încât nici nu merită osteneala să vorbim. Scrisul și cititul în limba greacă și română, tapiseria și dulcețurile, iată aproape tot ce învață tinerele fete. Negustorii înșiși, pe care desele călătorii i-a luminat, nu se ridică încă deasupra prejudecăților care îi țin la distanță atât de mare de nobili, și nu le dau copiilor o educație conform sentimentelor și averii lor. Rezultă în general, că femeile nu se pricep la nimic, și că bărbații ale căror brațe sunt necesare în altă parte, în agricultură, în industrie, sunt reduși la munci nedemne de ei. […]

Dacă considerăm teatrul și jurnalele ca puteri în mișcare ale civilizației, înțelegem de ce nu există în principate teatrul ce înalță mândria națională și jurnalele ce o comentează. Aici nu sunt permise decât discuțiile despre probleme neimportante, și cenzura este cea care ascunde adevărul. Dacă Bolliac cere autorizație pentru a publica un periodic, i se răspunde: “Prințul vă autorizează să vă publicați gazeta. Nu veți scrie despre politică și veți vorbi numai despre literatură. Toate articolele d-voastră trebuie supuse cenzurii”// […] Dacă în fruntea unei cărți nevinovate, o gramatică, am scris aceste rânduri inofensive: “Poate că această mică carte va ajuta la realizarea dorințelor mele de a vedea apropiindu-se cele două popoare, așa cum sunt apropiate cele două limbi!”, cenzorul Picolo m-a acuzat de iacobinism și a șters cu cerneală roșie aceste rânduri incendiare!

Totuși această cenzură nu este atât de înfricoșătoare, căci este pe față și o cunoști. Există o alta care este invizibilă, și pe care vreau să o dezvălui. Este cea a spionilor ruși, și aceștia sunt oamenii cu gradele cele mai mari din armata română. Acești oameni își vizitează ofițerii, încercând să-i surprindă studiind, și orice carte pe care o văd în mâini lor, dacă <este scrisă de >un autor francez, chiar dacă subiectul este de strategie, fără să o fi citit o condamnă, și câteodată o împrumută pentru a o arde, iar pe ofițerul care refuză să le-o dea îl consemnează. Tinerii sunt nevoiți să se ascundă // de superiorii lor. […] Deși pare de necrezut, aceste lucruri se întâmplă mai mult în Moldova decât în Țara Românească, iar datoria mea este de a preveni guvernul, care este ignorant. În ciuda acestor obstacole, spiritul vieții dăinuie, se întinde, se dezvoltă; în ciuda stadiului elementar al studiilor, acestea dau deja roade fericite. O mulțime de tineri profesori răspândesc astăzi educația în sate, astfel încât peste de 10 ani vor fi puțini români care nu vor ști să citească, să scrie, să numere. Deja elita tineretului gândește, vorbește și scrie, manuscrisele suplinesc tipăriturile, cântecele zboară din gură în gură, alegoriile sunt pătrunzătoare, amenințătoare chiar; despotismul cenzurii nu-și atinge scopul. […] Astfel vedem în articolele literare că, în ciuda cenzurii, românii aspiră spre unire, spre naționalitate și sunt însetați de independență. […]

Materiile școlare

Școlile comunale: lectură, scriere, calcul, catehism (metoda lancasteriană)

Școli parohiale: aceleași materii (vechea metodă)

Școli de județe: aceleași materii (metoda lancasteriană), complementar cu geometrie, geografie, desen, istoria sfântă și gramatică

Colegii și pensionate: româna, franceza, latina, greaca, germana, cronologie, geografie, istorie, desen, retorică și matematică.

Cursuri speciale: literatura limbilor menționate, matematica, dreptul, principii de fizică și de chimie.//

În final, studiile latinești sunt elementare. Nici o carte clasică. Nici o filosofie; ea este proscrisă din ordinul Rusiei, până ce această putere va trimite un filosof din școala sa. Nici o ierarhie pentru profesori și nici o recompensă pentru oamenii de litere a căror gândire trebuia să moară sugrumată de cenzură.

Capitalele

București situat la 44° 27' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică, se află într-o câmpie mare, ale cărei părți coboară într-o pantă lină până la malurile Dâmboviței, care traversează orașul. În popor se spune: Dâmboviță apă dulce cine te bea nu se mai duce! […] Iași este situat la 47° 8' latitudine nordică și 25° 10' longitudine estică pe panta unei coaste înalte de unde pare că alunecă până la malurile Bahluiului, apă care curge la picioarele sale. […]

Iași din 1529 și București din 1660 au devenit reședința domnului, a nobilimii și sediul guvernului. Sunt împărțite unul în 4, altul în 5 cartiere, ultimele urmând cele 5 mari ulițe, care se lungesc nedefinit, ca niște imense chici ale voinicului . Spațiul dintre aceste străzi se numește mahala. Aceste mahalale sau cartiere // nu sunt încă pietruite și nu vor fi multă vreme; se împart în 86 de parohii, purtând fiecare numele bisericii. Fiecare cartier are comisarul său, subcomisarii, inspectorii și vătașeii săi. Orașul este iluminat în centru, în cartierul comercial și pe ulițele principale. Iași are 550 de felinare de ulei, București are 722 de lanterne, în care arde o lumânare totdeauna ștearsă, iar supraveghetorii nopții asigură cetățenilor liniștea. Aceștia sunt 40-50 de gardieni plătiți de oraș, alți oameni sunt plătiți de particulari. Fiecare stăpân de casă asigură doi oameni, iar fiecare prăvălie unul, ceea ce face ca numărul acestora să fie de 325 în Iași și 700 în București în fiecare noapte. Sunt sub direcția inspectorilor și se numesc <după felul în care întreabă> “Cine e acolo?” Vătășeii din cartiere trebuie să informeze în fiecare dimineață starea de sănătate a fiecărei case, să dea avizul comisariatului pentru cazurile grave care se pot ivi. București are două turnuri înalte care se numesc foișoare, în care veghează noaptea gardienii pentru a avertiza în caz de incendii. […]

Poșta

Scrisorile

Sunt trei servicii de poștă pentru scrisori: cel româneasc, cel austriac și cel ruseasc. Primul este pentru interior, al doilea pentru Occident, iar al treilea pentru Rusia și Orient. Scrisorile din Țara Românească pentru Moldova sunt din păcate încredințate acesteia din urmă; nu este vorba că domnul Iacovenko , care este director, este omul cel mai cinstit din câți cunosc, dar nu depinde de el ca secretul să nu fie violat. La Sculeni se întâmplă acest atentat contra căruia am protestat eu însumi la consulatul Franței din Iași. Am auzit din sursă sigură că nu este prudent să încredințezi colete poștei române. În fine pot asigura că cea mai onestă este cea austriacă și chiar dacă scrisorile sunt desigilate pentru carantină ele sunt foarte rar citite.

Tabel de plecări și sosiri

Plecări din București

Poșta română : Pentru interior de două ori pe săptămână: luni și vineri până la orele 6 seara

Poșta austriacă: Pentru Austria, Germania, Italia, Franța, Anglia: luni și vineri până la 7 seara

Poșta rusă : Pentru Moldova și Rusia marțea până la prânz; pentru Constantinopol de două ori pe lună.//

Sosiri în București

Poșta română : de două ori pe săptămână sâmbăta și miercurea

Poșta austriacă: marțea și sâmbăta

Poșta rusă: Din Moldova și din Rusia, marțea și sâmbăta; din Costantinopol prima și a-15-a zi din lună.

Poște de cai

Pentru a călători cu poșta își trebuie podorojna, hârtie ce ține loc de pașaport. Ea este eliberată la București și Iași de către postelnicie, pe baza unui permis de la poliție, iar în capitalele de județ de către ispravnici. Străinul o poate obține pe baza pașaportului. Sosit în București o înmânează comisului barierei și nu prezintă pașaportul decât la consulat.

Poșta nu dă mai mult de patru cai pentru o căruță mică; mai mult de 6 cai pentru cea mare, numită brașoveanca și mai puțin de opt pentru o caleașcă sau un cupeu. Prețul este de 75 cenți pe un cal pentru fiecare popas, ale cărui distanțe variază de la 1 oră ¼ la 1 oră ½ în câmpie și de la 1 oră ½ la 2 ore la munte.

Numărul călăuzelor este de unul pentru 4 și 6 cai și de doi pentru opt cai. Prețul fiecărui călăuze este de 18 cenți. //[…]

Cea mai mare parte a caselor nu au decât un parter; casele boierești nu au decât un singur etaj. În general cu excepția câtorva frumoase biserici, clădirile nu sunt decât mase informe din cărămizi fără altă călăuză decât instinctul.

Totuși se remarcă în București: azilul Brâncovenesc, spitalul de la Colțea și turnul său în ruină , ridicat în 1715 de soldații lui Carol al XII-lea ; mănăstirea Sf.Gheorghe , unde trebuia să se construiască palatul princiar și Hanul Manuk-bei , imens caravanserai cu două // etaje, cu dublu balcon interior și, care bine restaurat, bine zugrăvit, oferă priveliștea cea mai ciudată din această mare capitală. În Iași se remarcă, turnul lui Vasile Lupu, noua catedrală , vechiul palat care se restaurează , Biserica Trei Ierarhi , noua biserică de la Podul vechi și mănăstirea Frumoasa .

Fără adunare, în ciuda principiului electiv, pline de robi, în ciuda dragostei de independență, avizi de libertăți constituționale în ciuda profiturilor din drepturile feudale, București și Iași poartă pe zidurile lor, moravurile orientale în interior și moda europeană la exterior. […] În sfârșit ele sunt și unul și celălalt imense sate cu limite nedefinite, cu ulițe fără nume, cu mahalale misterioase, una de patru leghe, alta de două leghe și jumătate împrejur. Vedem mlaștini unde orăcăie broaștele râioase, maidanele unde țiganii își întind corturile, cartierele inundate din fiecare primăvară; un caldarâm desfundat și acoperit de noroi, drumuri interioare unde mergi liniștit pe gunoaie până când te trezești oprit de un abis; câteva palate frumoase, atâtea case drăguțe, mai degrabă ferme decât reședințe senioriale; și în mijlocul acestora echipaje magnifice trase de cai superbi; în interior femei // elegante, dandys […], cochetărie și grație; în spate lachei galonați, ungureni în jachete, albanezi drapați în togi romane; peste tot căruțe cu lemn și cu fân, boi slăbiți de nevoi și de muncă, peste tot țărani îmbrăcați în piei de oaie, țigani aproape goi sau acoperiți de zdrențe; peste tot contrastul continuu dintre mizerie și lux; bordeie alături de palate, bogații în trăsuri, săracii în noroi; dar în schimb toți se găsesc vara în praful care acoperă cele două orașe, ca simbol al vanității lor. […]

Orografia

sau

Plimbări pitorești prin Munții Bucegi

Munții Bucegi n-au fost încă explorați (Balbi, Geografia) Frumusețea României constă în munții ei. Dacă nu ați văzut decât câmpia, nu veți putea spune: “Am văzut România”: Sunteți ca un naufragiat, care eșuat pe coastele aride ale Provenței sau pe dunele de la Dunkerque pretinde că a văzut Franța .(Autorul)

Prima călătorie

[Împreună cu slugerul Angelescu și cu slujitorii acestuia pornește într-o călătorie, părăsind arșița și praful din București pentru aerul curat al munților Bucegi, în seara zilei de 19 aprilie].

Douăzeci de minute mai târziu orașul era departe în spatele nostru. Ochii noștri obosiți de ulițele lungi, de casele albe, monotone, de mahalalele ale căror ziduri gri le ascunde verdeața, hoinăresc acum liberi pe o vastă câmpie și pieptul nostru respiră cu aviditate un aer mai curat. Căruța noastră, în loc de a ne zdruncina pe un caldarâm dur și fierbinte, merge ca într-o grădină, pe un drum lin și uniform, deseori acoperit de iarbă, părând mai degrabă o alee de parc decât un drum de poștă. Cei opt cai ai noștri au aripi. […]

Când am redeschis ochii eram la Ploiești. La răsărit o culoare trandafirie și în aer o dulce prospețime ne promiteau o zi minunată. Orașul în mijlocul grădinilor sale și a arborilor înalți fructiferi cultivați fără nici o știință, se trezea râzând, animat. De când nu îl mai văzusem, făcuse progrese considerabile. Populația sa de 10.000 de suflete, construcțiile sale noi, caldarâmul în construcție, piața sa publică, care îl transormă într-un oraș deosebit din Țara Românească, m-au făcut să mă îndoiesc dacă era același oraș unde mă oprisem acum opt ani. Era zi de târg. Țăranul alerga pe toate străzile, dar nici zgomotul căruțelor, nici mugetele // boilor, nici vocea vânzătorilor și a clienților, nici țipetele bragagiilor nu au tulburat liniștea caselor boierești, până când la strigătul vizitiilor noștrii sau șuierul bicelor, cele câteva cuvinte grele schimbate între ei și trecători, iuțimea căruței noastre pe un pavaj nou, am văzut câteva ferestre deschizându-se, și câte un boier cu pipa în mână sau altul cu ceașca de cafea ne salutau în treacăt printre fumuri. […]

În sfârșit am atins ținutul înalt; nu mergeam decât prin munți și văi și drumul a devenit atât de pietros, că suntem cerniți ca migdalele prin sită. Iată platoul de la Câmpina și Doftana care curge la poalele sale. Am traversat torentul și printr-un ocol la stânga pe un urcuș destul de greu, am atins culmea platoului, vastă întindere cu o suprafață de 4 leghe, netedă ca marmura și verde ca o pajiște, la 120 de picioare deasupra Doftanei, care o limitează la est și la sud, și de Prahova care curge la vest. Există puține poziții pitorești ca cea pe care este așezat orașul. El are la nord Bucegii, la o zi de mers, și în jurul lui înalții munți de pădure și atât de aproape de platou, încât cu trei ore înainte de apus, umbra lor acoperă tot. Este Câmpina, oraș antrepozit unde se opresc mărfurile care intră în Principate prin Brașov. […]

La ieșirea din oraș am mers repede spre Nord-Est până la panta unde sunt puțurile de petrol, una dintre bogățiile Câmpinei; ne-am odihnit la Doftana la vad, și în mai puțin de o oră am ajuns pe culmea munților, de unde am putut descoperi, pe fundul unei vâlcele înguste, satul și salinele de la Telega. Această vâlcea este formată din patru munți așezați în <formă de> paralelogram, ale căror culmi de înălțimi egale oferă un ciudat contrast. Aceea pe care ne aflăm, ca și cea din față este îmbrăcată de arbori și verdeață; celelalte două sunt sterile și în întregime goale. Solul vâlcelei este argilos și albicios și soarele se reflectă atât de intens că ochii abia pot să le fixeze. […]

// Intrarea noastră în Telega pe un povârniș foarte rapid, nu s-a desfășurat fără emoții. […]

A doua călătorie

A doua zi, în 21 iulie, satul se trezea liniștit și nu se auzea decât torentul ce curgea și clopotul ce-i chema pe credincioși la slujbă. Creștin prin botez, catolic prin naștere, filosof prin principii, cred în Dumnezeu și îl văd peste tot, înăuntrul și în afara bisericii, la fel de bine în moschee cât și în sinagogă, la Constantinopol cât și la Roma. Am fost deci în biserica ortodoxă și am cântat împreună cu locuitorii din Telega “pe împăratul care nu seamănă cu nimeni altul”. Astfel pentru români […] Dumnezeu nu este regele regilor, ci împăratul împăraților, al cerului și al pământului. Am aplaudat această descoperire, în timp ce, urmărind cu privirea mulțimea de credincioși care se închina în fața icoanelor și le săruta, am făcut o alta. Privirea mea s-a ridicat spre catapeteasma, unde aceste icoane sunt agățate în rame de aramă și argint și am zărit la capătul acestui lambriu aurit, ce ascunde creștinilor // misterul ce urmează a se înfăptui, o cruce înaltă de trei picioare purtându-l pe Hristos. Este primul crucifix de asemenea dimensiuni pe care l-am văzut în bisericile românești și fără îndoială singurul care este expus continuu vederii ortodocșilor; pentru că numai o dată pe an, ei pot vedea micul crucifix de fildeș, pe care îl pot săruta de Paște, pus pe masa în fața căreia fac mătănii.[…]

Ne-am urcat de-a lungul râului și ne-am oprit pentru câteva momente în piața garnizoanei, o platformă de 25 de picioare pătrate unde făceau exerciții recruții […] Mergând de acolo la fortăreață, care servește drept atelier și la baracă, care este de fapt cazarma, m-am întrebat cum pot trece oamenii aceștia de iarnă, pentru că acoperișul este surpat și spart, iar găurile nu sunt acoperite decât de rogojini […] Privind interiorul, nu mi-am putut stăpâni surpriza, văzând ordinea și curățenia pe care vigilența ofițerului a obținut-o în acest îngust adăpost locuit de 50 de oameni […] Cinci minute după aceea am pătruns în închisoare […] Este // un paralelogram de 72 de picioare lungime pe 20 lățime, în mijloc cu o curte care nu este închisă decât de un gard înalt de șase picioare. Interiorul clădirii este împărțit în două mari săli separate de un coridor unde se află supraveghetorii. Paturile de lemn largi de 8 picioare stau înșirate de fiecare parte a sălii, iar o lampă atârnată de tavan luminează în timpul nopții. Acolo stau ocnașii cu piciorul stâng legați de o piedică comună. Această piedică este încuiată cu lacăte din loc în loc. Patul acestor nenorociți este o rogojină și nu au drept pătură sau pernă decât pantalonii scurți și mantaua. În momentul în care am intrat, erau aliniați în curte și doi soldați le examinau fiarele de la picioare și de la mâini; un ofițer i-a trecut în revistă, făcând apelul și i-a numărat atingându-le pieptul cu degetul. 90! Atâția erau. […]

Mina are 90 de metri adâncime; intrarea este pătrată și are o lărgime de doi metri și jumătate. Coboară până la o adâncime de 30-40 metri apoi se lărgește în boltă și seamănă cu un butoi cu pântecul mare. Sarea este fină și deasă; 70 de kilograme cât cântărește încărcătura unui cal se vând cu 3 franci. 100 de oameni și 80 de cai lucrează zilnic la exploatarea ei; într-un sezon bun se scot 80-90 de care zilnic și produsul său, într-un an obișnuit este de 3.000.000 piaștri, adică în jur de 1.200.000 franci. În sfârșit ea este în lipsa industriei, de un mare ajutor pentru satele învecinate, ai căror locuitori preiau încărcăturile cu nu mai puțin de 5 franci 70 cenți pe cal. […]

Făcând aceste observații am urcat poteca ce ducea la fântâna Martin, seara, loc de întâlnire obligatoriu pentru leneșii orașului. Am găsit câțiva tineri ofițeri giugiulindu-se <cu fete> și împărțind o bucată de zahăr pe care o înghițeau cu apă. La Telega unde se produce numai sare era singura modalitate de a te îndulci.

Este ceasul când tinerele fete vin să-și umple donițele […] // Astfel a doua zi ne-am sculat devreme odată cu păsările și la fel de veseli ca și ele, cântând trilurile de dimineață. La ora cinci dimineața eram gata. Caravana noastră se compunea din 6 persoane și iată-ne în mai puțin de o oră pe culmea unui platou înalt, pe care am mers mult timp fără să vedem altceva în jurul nostru decât frasini giganți, care se ridicau drepți și superbi ca brazii, trunchiuri de stejari de o grosime neînchipuit de mare aproape toți înnegriți și loviți de fulgere, și din timp în timp câteva păsări de noapte care la apropierea noastră își părăseau cuiburile. […]

Coborâm acum o scară abruptă și în 20 de minute suntem la Strâmbeni […] // Vederea Slănicului ne-a îndepărtat starea proastă și domnul cămăraș care ne-a găsit la el s-a străduit să repare cauza acesteia. Domnul Ducas este un tânăr frumos de 28 de ani. Manierele sale sunt sincere și politicoase, și pentru un sfert de oră casa și masa lui a fost a noastră. Aceasta a fost bine orânduită, servită și bogată fără a fi abundentă; vinuri fine de Buzău și apă de Borsec, pâini mici și albe de la București și icre negre proaspete de Giurgiu. Borșul este delicios și sarmalele din orez și din frunză de vie înăcrită cu caimac, sparanghelul cu smântână de bivoliță, vânatul în ulei de Smirna, toate acestea aveau un gust delicios. Am cinat precum anticii, așezați pe divane largi și desfătați în timpul mesei de muzica puțin cam stridentă a lăutarilor .[…]

În aceeași seară la orele 9 // ne-am întors la Telega, după un marș forțat de 30 de ore […]

Poimâine vor sosi din Comarnic cele două călăuze, Ion Păușan și Stoica Vodă care trebuie să ne conducă prin Bucegi. Erau atunci orele patru după amiază și ne pregăteam să plecăm, când deodată prietenii noștrii din Telega, dorind să ne rețină, ne-au propus să mergem să vedem un vulcan. […] Să mergem deci, și urcând în căruță și după ce am treversat de 47 de ori sinuozitățile torentului am ajuns la Băicoi. Acolo era fenomenul despre care se vorbea […] Am conchis că acest fenomen nu este decât o degajare de petrol ocazionată de inflamarea stratului superior de sulf și, dacă sondăm la o adâncime de 12-15 stânjeni pentru a atinge nivelul puțurilor din Telega și Câmpina, putem găsi zăcământul. […]

A treia călătorie

A doua zi la cinci dimineața, ajutați de călăuzele noastre din Comarnic, care ne țineau scările, am strâns mâna pentru ultima oară gazdelor noastre și ne-am îndreptat spre Câmpina pentru a ne aproviziona și a porni spre Bucegi. Două ore mai târziu am intrat în Breaza pe un drum frumos. Breaza este un sat plăcut care se întinde de-a lungul drumului de la sud la nord. După cum o spune și numele este o pajiște imensă [. ..] Este drept că partea joasă care atinge la nord Comarnic formează prim planul unui tablou atât de vesel și de grațios, că este cu siguranță cel mai frumos peisaj de care te poți bucura // […] În fund muntele Pleșuv , mamelon vast, care nu are egal decât pe Gurguiata la stânga și Fruntea lui Vasile la dreapta, iar pentru a întregi armonia acestei scene delicioase, câteva pânze de argint în mijlocul unui prundiș, anunță curgerea Prahovei.

În mijlocul acestora am călărit până la ferma domnului Procopie. […]

A doua zi de la o primire atât de ospitalieră, am făcut o vizită în împrejurimi, urcând mai întâi până în satul care se ascunde deasupra noastră și al cărui nume prezintă pentru mine un oarecare interes. Îl știu ca primul loc important al drumului de la Brașov la București, și văzându-l cocoțat la o sută de metri deasupra Prahovei, singura trecere a carelor de transport, am conchis că numele lui poate veni de la latinescul Commeatus, al cărui sens este acesta. I-am vizitat pe principalii locuitori, moșii sau moșnegii, adică vechii proprietari, bătrâni bărbați și războinici […] apoi urcând cu greu și încet muntele Simile , astfel numit pentru că are forma unor movile // suprapuse, am ajuns la dâmbul cel mai ridicat, vastă boltă de verdeață la o înălțime de 800 de picioare deasupra torentului. Am coborât pe la nord pentru a ajunge la Sicurie în fundul vâlcelei înguste și pietroase care domină muntele, a cărei ariditate și uscăciune explică perfect denumirea; apoi am urcat culmea Gârna sau Cârna , am văzut la dreapta muntele Doamnele , la stânga muntele Floreiu , iar în îndepărtare pădurile roșiatice ale gigantului Gârbova. […] Astfel am ajuns la Floreiu.

Acest încântător munte până în vârf este o imensă pajiște smălțuită de flori albe, galbene și albastre […] // În acest timp s-a făcut târziu și doream cu orice preț să ajungem până în vârful muntelui. Ne-am pus în mișcare și după o oră am coborât pe celălalt versant care se află în fața Pleșuvului și domină locul numit Posada, când, deodată, am fost opriți de urletele și amenințările a 40 de câini “Nu vă temeți, ne-au strigat călăuzele, ciobanii nu sunt departe”. Și într-adevăr iată-i că vin în întâmpinarea noastră. […] Esența casei românești este mămăliga cu brânză; caracteristica sa este buciumul de trei metri lungime; am mâncat din toată inima porția oferită de ciobani și am încercat să rețin // ecoul munților cu unul din cântecele noastre de vânătoare; am cântat cu un bucium. […]

A doua zi am petrecut-o în liniște, pregătind călătoria spre Bucegi, unde dacă ne ajută Dumnezeu vom pune steagul tricolor al principatelor. Spre seară am respirat aerul proaspăt pe malul drept al torentului și am vizitat moara fierăstrău. Această întreprindere este unică atât prin simplicitatea mecanismului său cât și prin economia construcției ei, cu siguranță nu a costat mai mult de 300 de franci, dar aduce nu mai puțin de 3000 franci venit, nu proprietarului, ci fermierului în al cărui contract de închiriere nu valorează decât o treime. […]

Douăzeci de minute mai târziu mergem de-a lungul muntelui Floreiu și al Pleșuvului, care se întinde la stânga noastră și crește pe măsură ce avansăm […] // deodată un vânt din sud-vest ne strică vremea, îngrămădind norii deasupra noastră, și ploaia cade în torente. Nu mai avem timp decât să ajungem la posadă. Așteptând sfârșitul furtunii îi întreb pe toți cei pe care îi întâlnesc acolo, călători, hangii, grăniceri, despre sensul acestei denumiri spaniole întâlnită numai în Pirinei și în Carpați. Nici unul nu a știut să-mi răspundă. […]

A patra călătorie

[…] Mergem direct spre Babele […]

Frigul a devenit atât de pătrunzător încât suiți pe cal suntem nevoiți să ne acoperim cu paltoanele. Babele se găsesc la câteva sute de metri, iar Stoica ne povestește istoria lor înainte de a ajunge. […]

[Se continuă drumul spre Caraiman]. Urcăm deci, și lăsând la stânga o stâncă de marmură trandafirie de 15 stânjeni înălțime depășim văgăuna numită Obârșia Prahovei, de unde izvorășt râul, ale cărei maluri sunt îmbrăcate cu o perdea de gheață eternă și după ce am călărit două ore pe crestele pleșuve ale Caraimanului am atins în sfârșit înălțimea ce îl acoperă ca o cască și care este numit Omul. Acolo, cerul s-a limpezit câteva clipe. Am zărit la stânga noastră // crestele aurite ale Ardealului, în fața noastră codrii roșietici și sterpi ai uriașului Gârbovă. […] Mergem să ridicăm drapelul, când deodată izbucnește un vânt violent care schimbă aspectul cerului.[…]

A cincea călătorie

[…] Mergem spre Târgoviște de-a lungul colinelor, traversând Mugurelii de Sus și de Jos, fiind martori pregătirilor făcute de postelnicul C.Cantacuzino pentru serbarea în cinstea domnului // […] Alergăm spre Mărgineni unde veghează în mijlocul călugărilor prizonierul spre care sunt fixați ochii tuturor românilor. Dacă aș putea să-l văd și să-i spun Câmpineanu![…] // Iată deja Târgoviște, orașul barierelor albe, al bisericilor în ruină, Târgoviște veche capitală a Voievozilor. […]

În timp ce caii noștri mănâncă orz, mă duc să vizitez castelul, măsor curtea de o sută de picioare pătrate, mă afund în mijlocul ruinelor și nu văd decât subterane semi-acoperite, bolți lăsate, coridoare înfundate de ziduri dărâmate. […]

Un singur turn a rămas în picioare și aproape intact, dar scara ce ducea la creneluri a fost ridicată. El are 60 de picioare înălțime, 30 picioare pătrate la bază, și se ridică în pantă până la o înălțime egală de unde urcă în cerc cu un diametru de 15 picioare […] // Din biserică în biserică am ajuns la cea catolică, una dintre cele mai vechi din principat și am fost uimit să citesc pe o piatră funerară: “D.O.M. Această piatră acoperă rămășițele ilustrului senior Fontanes , din Constantinopol, care a fost mai întâi un ilustru interpret, trimis și ministru al Franței pe lângă Poartă, a fost apoi // înfrânt de o soartă potrivnică, urmărit de invidie și și-a găsit liniștea în serviciul lui Carol al VI-lea, împăratul romanilor. Administrator al Societății orientale și de comerț, și-a încredințat sufletul Domnului în 18 august 1727, la 55 de ani, lăsând în doliu și în cea mai profundă durere pe soția sa Françoise de Dandréa”.[…]

Drumul care merge de-a lungul Ialomiței este îngust și alunecos. […] și mergem atât de încet încât ajungem la Pucioasa la opt ore seara. […]

Casa băilor este o construcție lungă așezată cu fața spre satul Poduri de partea cealaltă a Ialomiței. Ea are patrusprezece apartamente pentru cei care fac baie, fiecare compus din două încăperi, foarte curate, dar fără alte mobile decât pat de lemn. Prețul băii și al apartamentului este de 5 piaștri pe zi (un franc și 70 de cenți) și ne-am descurcat cum am putut cu hrana și cu dormitul, fiind cam strâmtorați. Cea mai mare parte a călătorilor, care vin însoțiți de familie, preferă să locuiască în Poduri sau înghesuiți în căsuțele simple ale sătenilor, unde găsesc destulă hrană pentru ei și însoțitorii lor.

Ceea ce am făcut și noi. Din păcate am nimerit în casa popii, casă murdară, unde locuiau împreună bărbați, femei, copii, câini, pisici, găini, cocoși, gâște, unde curtea este pe rând stână, grajd și staul, unde nu găsești un loc unde să-și odihnești capul. […] Această ședere prăpădită mă dezgustă, această mizerie nu-mi provoacă milă, mă revoltă, pentru că ea este cea a avarului //.

[…] Am plecat să locuim la Iancu, în spatele bisericii, la începutului marii pajiști verzi care este piața publică a orașului. Iancu nu ne-a oferit un palat, doar două camere atât de curate pe cât putem să găsim la oameni atât de săraci: ziduri albe, ferestre de hârtie, podea de pământ, paturi de lemn, acoperiș de frunze, și totul bine spălat, bine măturat, frumos mirositor. // […] Și numai spre sfârșitul sejurului nostru m-am gândit să ajung până la Bezdead. Este timp încă; suntem pe cai, urcăm Besdedel , mic pârâu stâncos și plin de păstrăvi și după patru ore de mers, am ajuns la Bezdead , sat faimos, care acoperă cu cele opt sute de case ale sale o leghe de coline. […] Ne îndreptăm spre muntele care vorbește, ecou dublu vestit în regiune // […] Ne-am întors și am ajuns la Poduri de Sus, fără îndoială. Vederea părții înalte a satului ne-a reamintit că a doua zi urma să-l părăsim și ne făcusem planurile deja când am sosit la casele noastre. Trimisesem căruța să ne aștepte la Curtea de Argeș în timp ce noi ne îndreptam călare spre Câmpulung. […]

A doua zi la orele cinci dimineața am traversat Ialomița și la amiază după ce am mers de-a lungul Dâmboviței timp de o oră, ne-am odihnit la umbra unei capele gotice și aproape în ruine. Este una dintre ctitoriile lui Radu Negru, căruia îi conservă numele și aminitirea. // […] Câmpulung! Suntem la Tulești și de acolo vedem orașul care se așează în amfiteatru pe o înălțime mică // […] Și vorbind astfel am intrat în oraș, traversând piața, am căutat gazdă la Bucur, un moșneag de treabă care în timpul holerei, mi-a dat ospitalitate. […]Ce se spune astăzi despre Câmpulung? Că din vechiul său statut de reședință nu a păstrat decât dreptul de municipalitate; că romano-catolicii au din vechime o biserică ; că în biserica lui Radu Negru am văzut portretul acestui prinț îmbrăcat într-o haină lungă brodată cu aur și argint, pe deasupra o haină de blană și pe capul său o diademă. […] A doua zi i-am salutat pe moș Bucur, Zinca și toată familia și seara, la căderea nopții, am ajuns la mănăstirea Argeș situată în mijlocul văii numite a Dealului și la o mie de pași distanță de marele drum de la Sibiu la București // […] Biserica este deschisă. Este decorată cu fresce ca toate bisericile ortodoxe, culorile sunt proaspete, dar fără contur. Naosul este garnisit de fiecare parte cu strane pentru femei. El închide corul unde se pătrunde printr-o singură arcadă. Stranele din cor sunt destinate bărbaților și în principal cântăreților și călugărilor. Catapeteasma care acoperă altarul este strălucitoare. Este un lambriu mare // bogat sculptat și acoperit cu aur. Se văd trei uși, două mici laterale pentru slujitorii bisericești și una la mijloc, cea a altarului. Numai preotul poate trece pe aici. La dreapta și la stânga figurile lui Hristos și cea a Fecioarei. Din înaltul boltei atârnă trei mari candelabre și peste tot icoane încadrate în argint sau argint aurit. La dreapta mea este scaunul episcopului și la stânga amvonul. Ieșind revedem piatra funerară a lui Neagoe I , ctitorul, iar pe portal portretul său în picioare. Judecând după această pictură Neagoe era înalt și bine făcut; avea o figură marțială și un păr blond care îi cădea pe umeri. Se vede aici îmbrăcat într-un costum de ceremonie brodat cu aur și o coroană împodobită cu pietre prețioase. Ieșind din biserică i-am examinat exteriorul. Este o frumoasă navă de marmură albă pe care arabescurile se împletesc pe orizontală de la soclu până la cornișă; fiecare piatră este sculptată cu toată bogăția, finețea și delicatețea artei; nici o parte nu seamănă cu cealaltă. Ea poartă cu o grație infinită cele două turle care sunt deasupra, și acestea în perfectă armonie cu restul edificiului, bine plasate, cu o formă elegantă, sunt tăiate în spirală în așa fel încât ai senzația că vor cădea unul peste celălalt; iluzie care durează din 1516, epoca construirii sale, epocă de renaștere a cărei singură mărturie din aceste ținuturi este. […]

A șasea călătorie

A doua zi 9 august, la cinci ore dimineața, ne-am luat rămas bun de la fratele iconom, caravana noastră adăpându-și caii în Argeș pe care l-am trecut pe la vad. Am urcat în susul apei pe o // pantă aproape de nesimțit și totul a mers bine până la Rudeni […] La Rudeni urcușul a devenit mai rapid, am intrat în pădure, drumul era larg, dar plin de gropi și nu era posibil să mergem toți odată. Am mers în linie, doamnele la mijloc, și încet-încet am ajuns la Sălătruc , sat afurisit, o trecere nenorocită. […] Am ajuns fără accidente la Titești , pe culmea Muscelului, unul dintre cele mai înalte puncte ale Bucegiului. // […] După o oră ne-am reluat drumul pentru a coborî pe atât pe cât am urcat, cu mai puțină trudă de data aceasta pentru că drumul era în trepte. Atingem astfel Boișorul. […] // și intrăm în Câineni la orele opt seara, în muzica corului care tulbură satul și strânge în jurul nostru vătași, zapci, comisarul, șeful vămii, toate autoritățile locului și o haită de o sută de câini care pare că este garda orășenească. Oh români! Mi-am spus că sunteți stăpânii Europei prin ospitalitate. Această virtute care a cedat la noi locul egoismului și care este exercitată cu fast // și ostentație, voi o posedați încă, păstrați-o! Ea este frumoasă, este nobilă, este creștină, face onoare unui popor. […]

Nu întâlnim în drumul nostru de șase ore până la Cozia decât micul cătun Racoviță . [Înnoptează la mănăstire]. // La orele nouă suntem gata și ne îndreptăm spre Olt. Aici are o sută de picioare lărgime. După o sută de pași intrăm doi câte doi într-o pirogă, fără pânze, fără vâsle, ca indienii și trecem pe partea cealaltă a râului […] // Mergând prin codrii stufoși, printre stânci aride, peluze verzi, ajungem după două ore de mers la acea stâncă numită de tradiție pavilionul lui Traian. […] // La 11 ore seara am ajuns în Râmnic, regretând că am neglijat din ignoranță apele sulfuroase de la Călimănești. […]

Când am ajuns la Râmnicu Vâlcea, pentru că îl cunosc pe prefect, care este domnul Niculescu, dacă este singur putem să-i cerem găzduire […] // După trei zile de odihnă ne-am luat foile de poștă pentru Tismana […] și am plecat în 15 august la orele șase dimineața //. La orele nouă eram la mănăstirea Dintr-un lemn . [Autorul povestește cele două versiuni existente despre construcția mănăstirii]. // Seara la orele șapte suntem la Bistrița , mănăstire cu alte două Arnota și Păpușa , situate toate trei în primplanul muntelui Arnota și al Boilor. […] Un călugăr, aici călugării sunt matinali, se pune la dispoziția noastră și se oferă // să ne arate ceea ce este mai deosebit de văzut și să ne însoțească peste tot [Le arată o grotă și un pustnic].

[…] La orele 11 am văzut Horezu […] la amiază am ajuns la mănăstire[…] cea mai frumoasă, mai bogată și splendidă din întreaga Țară Românească. Am ajuns acolo pe o frumoasă alee cu brazi a căror întunecime contrastează cu eleganța, luxul, confortul din interior. […] Deasupra pridvorului de la intrare este un pavilion pătrat cu obloane verzi, lucru neașteptat într-o mănăstire; acolo egumenul își face siesta. Prima curte, pe care o traversăm în galop este mai spațioasă decât a oricărei alte mănăstiri; cu excepția celei de la Căldărușani . Este pătrată și înconjurată de clădiri; aici staulele, grajdurile, adăposturile pentru trăsuri; acolo, o distilărie, o dogărie, și deasupra, pe toată întinderea vaste hambare de grâu și porumb. // A doua curte nu este mare, este un paralelogram; și biserica care se ridică în mijloc nu o diminuează de loc. Acolo este mănăstirea, ornată ca aproape toate celelalte, cu o galerie mare susținută de coloane, care înconjoară primul etaj; dar piatra este aici din belșug și mai bine lucrată decât în oricare alt loc din Țara Românească. O găsim peste tot: ramele arcuite ale ușilor, scările, coloanele galeriei, totul este în piatră, totul este pavat; și cele două peroane care fac pavilionul de vară sunt susținute de coloane în torsade înalte de 15 picioare și sculptate într-un bloc. Ne-am grăbit să vedem totul înainte de cină, și am început cu apartamentele Sfinției Sale, care era absent. Trebuie să se fi simțit bine: dormitor frumos și pat bun, un birou elegant și o mică bibliotecă foarte bine aleasă, pardosea vopsită în galben, covoare peste tot, un divan lung și larg pentru a sta comod și, pentru a sfârși, două cufere, dintre care cel mai mic, dacă este plin, cum nu ne îndoim, ajunge pentru a asigura în toate locurile o existență onestă. [. ..]

Coborâm în biserică, în fața căreia se găsesc doi arbori ce se înclină cu respect. Ușa este originală, sculptată fin și delicat; interiorul nu are nimic remarcabil. Ne mulțumim să admirăm bogatele broderii din catifea de Veneția, atribuite prințesei Brâncoveanu // ; mâna Sfintei Margareta și un mic tablou de zece degete pătrate reprezentând Paradisul […] Trecem de acolo în grădină, pentru că ținem să vedem totul. [Autorul descrie cina bogată și rafinat servită de călugării mănăstirii.]

Ne oprim la Polovragi, o oră mai apoi suntem în fața Băii de Fier, a înălțimii Parângului, pe care îl vedem cu regret din trecere. […] // La amiază suntem la Scorți și după două ore intrăm în Târgu Jiu. […] Târgu Jiu nu ne atrage prin nimic, este un burg obișnuit la fel ca Râmnicu Vălcea, dar mai adunat, mai înghesuit între munți, plin de verdeață, mai umbros. Este cum îi spune și numele, o piață pe malul drept al Jiului; este o îngrămădire de căsuțe cu ziduri albe în mijlocul cărora se ridică câteva case de boieri; una dintre ele este cea a prefectului. [Autorul descrie drumul făcut până la Tismana: Cornești , Brădiceni , Macruia; o minuțioasă expunere a muntelui Celeiu și a împrejurimilor Tismanei; după ce a înnoptat la mănăstire s-a întors la Horezu, la Râmnic de unde s-a îndreptat spre București. Până în capitală a admirat valea Topologului, a trecut prin Pitești, Găești, Costești , Băleni . În 23 august au intrat în București].

Călătoria a șaptea

Nu am rămas în București decât trei zile. […] În timp ce eu alerg la Sfântu Gheorghe pentru a alege <o căruță>, grăbește-te cititorule să mergi să vezi orașul pentru că nu vom reveni. Nu îți voi spune: mergi să vizitezi muzeele, bibliotecile, fântânile, piețele publice, monumentele, teatrele, pentru că nu le are. București nu este un oraș pe care să-l admiri de la pământ, ci din înălțime. Mergi deci la Mitropolie, la Dealu-Spirii, la Radu Vodă , și acolo te vei bucura de un spectacol care îți va face mai multă plăcere decât răceala orașelor noastre monumentale, unde setea de confort a distrus pitorescul; sau dacă îți place, mergi să vizitezi împrejurimile, și te asigur că mergând căteva leghe la nord vei vedea Cernica , cu cei trei sute de călugări, trei biserici, al său osuar și frescele sale, datorate polcovnicului Nicolae, care nu a primit lecții de la vreun maestru, vei vedea Pasărea și pădurea sa încântătoare, minunatul său izvor, și cele // 260 de călugărițe trăind din milostenii, și a căror căruță de cerșit merge din sat în sat și se reîntoarce bine încărcată cu porumb, grâu și legume. Te oprești câteva momente pentru a te odihni. Accepți cafeaua și dulcețurile stareței, și îi dovedești că ești creștin bun, fie printr-un dar în natură ca ulei, lumânări, icoane, fie prin o donație în bani care nu este displăcută atât timp cât este însoțită de delicatețe. Apoi o pornești la drum spre Țigănești sau Căldărușani, <care> împreună (cu Pasărea) formează un triunghi. Îndrăznesc să-ți dau un sfat, și îți voi spune: pentru plăcerea ta mergi mai întâi la Țigănești, aici vei găsi umbra unei frumoase păduri de stejari. […] Te vei întoarce de acolo la Snagov, este drumul tău pentru a te duce să-ți petreci noaptea la Căldărușani. Pădurea care te înconjoară te va uimi, sunt sigur, prin arborii săi gigantici și vei vedea cel puțin acea veche mănăstire ale cărei ruine servesc astăzi drept închisoare pentru ucigași, și care se ridică în mijlocul unui lac, pe o insulă de // 1200 pași circumferință. […] Vei ajunge la Căldărușani. Un bătrân cu barbă venerabilă îți va deschide poarta pășunii. O vei traversa prin mijlocul unei imense turme de boi și în curând primul zid al incintei se va ivi în fața ta, crenelat ca o fortăreață; vei trece prin pridvor și vei intra în prima curte. Dacă ești pe un cal de țară, la dreapta vei fi primit într-un hotel de călători; dacă ai venit cu poșta, mergi tot în dreapta , treci prin al doilea pridvor și vei găsi o a doua incintă. […]

Nu vreau să-ți descriu Căldărușani, vreau numai să te determin să-l vizitezi. Este un oraș întreg fără femei; este un falanster, vechi de două sute de ani, populat cu cinci sute de călugări, amplasat admirabil pe un platou ce domină un lac frumos și înconjurat de păduri întunecoase, vechi ca și pământul pe care au crescut. […]

Trei zile mai apoi, la 1 septembrie eram la Bucovu, săracă capitală a unuia dintre cele mai mari județe din țară, aflată pe unul dintre cele mai frumoase domenii, al amicului meu mort, Dimitrie Filipescu. [Autorul descrie drumul pe valea Teleajenului, prin localitățile Scăieni , Măgureni , Vulcănești , Scăiași , Văleni. Este impresionat de frumușețea locurilor dar însoțitorii săi îl roagă să continue călătoria prin Cheia , Posești, Drajna ]. // Stăpânul locuinței unde trebuia să poposim lipsește. Foarte rău pentru că domnul Alexandru Filipescu este o personalitate. Este un castelan feudal, dar un mare senior [este caracterizat acest boier care inspiră respect prin ideile sale liberale]. Totul nu este pierdut, dacă Alexandru Filipescu lipsește, la el se află un alter ego al său, un francez, din regiunea Dauphiné , domnul Colson .[…] // Cum pot descrie Drajna?. Așa cum am putut să o văd în trecere. În afară o curte mare, care nu este decât un covor de iarbă, clădiri de tot felul, șuri, hambare, grajduri și acolo casa de iarnă și cea de vară, parterul care este un coș imens de flori variate, în mijloc pavilionul chinezesc în care un zefir ușor face să vibreze toate clopotele de sticlă de diverse culori […] La orele șase deja suntem pe drumul spre Posești. [Au trecut prin Bistenii de Jos și Bistenii de Sus]. // <În Posești> am găsit câmpuri cultivate, păduri care erau rare de la Văleni, și o sursă bogată de apă sulfuroasă. [A doua zi au mers la Chioj din Bosca , la Siriu, un lac, la Sibiciu. În Buzău au vizitat-o pe văduva Hrisoscoleu, unde au și poposit, bucurându-se de ospitalitatea gazdei]. // Călușarii […] sunt doisprezece purtând la căciula albă pană de păun, vestă și plastron din piele de miel, brodate cu lână albastră și roșie, pantaloni strânși pe picior de molton alb, cizme de husar, centură largă de piele roșie și garnisită cu // ținte de aramă. Bat ritmul cu călcâiele și lăncile lor sunt bastoanele pe care le țin în mâini. Sunt în cerc. Iată-i că încep. Vârfurile bastoanelor sunt în centrul cercului, le ridică toți odată, le coboară la dreapta și la stânga, sărind de trei ori; acesta este salutul. Se întorc acum cu o mișcare de du-te vino, se balansează pe fiecare picior, sar încă odată răsucindu-se și cad reunind vârfurile bastoanelor; apoi iată-I, se îndepărtează ca și când s-ar ocoli, se apropie amenințători, se amestecă și totul este un vârtej rapid și zgomotos de bastoane care se ridică și cad, de picioare războinice, de pinteni ce instigă la luptă, de voci ce cântă victoria, totdeauna împreună, totdeauna în cadență. În final, nu mai pot. Gâfâie, șiroind de sudoare și praf și termină într-un ,,Ura,,. […]

A opta călătorie

Iarna este în general aspră în Iași; zăpada înaltă și cerul limpede; dar printr-o fatalitate am avut nenorocul să găsesc din 11 noiembrie 1840 până în 30 aprilie 1841, o ceață atât de deasă, că oamenii și lucrurile mi-au apărut sub formele cele mai ciudate: biserica Golia, mi-a părut un vas lovit de furtună, și o vedeam clătinându-se în aer, ca Arca Sfântă pe valuri, în momentul în care // se apropia de muntele Ararat; mănăstirea Cetățuia era crenelată și avea tunuri, așa o găsiseră călugării înainte de a o transforma în locuința lor liniștită; în jurul zidurilor își făcea rondul o armată nenumărată de dorobanți, pe care îi luasem drept cazaci. […] Astfel, obosit de a vedea numai umbre, de a nu auzi decât suspine, de a trăi într-o atmosferă fantasmagorică, cu o plăcere de nedescris am văzut strălucind în sfârșit soarele la 1 mai, când fără teamă de a mă rătăci, am părăsit orașul și m-am îndreptat spre muntele Pion, Olimpul Moldovei. Nu am alt tovarăș decât servitorul meu și ghidul lui Asachi. […] Trecem astfel pe lângă mănăstirea mândră Frumoasa, ale cărei turle acoperite cu tablă albă, reflectă cele dintâi raze ale soarelui și mergem încântați printre cele ale Cetățuiei și Galatei , una la stânga noastră, agățată pe vârful unui deal, cealaltă întinzându-se liniștită, pe un mic platou mai puțin înalt. În acest moment toaca răsuna la cele trei mănăstiri [Au urcat dealul Bordei, au trecut prin Grăiești, Podu Lung, și au ajuns în Roman]. // Acest oraș românesc, restaurat de Roman I , căruia i-a luat numele, a fost pentru un timp capitala Moldovei. Astăzi este numai capitala unui ținut și sediul unei episcopii. Așezat prielnic la confluența Moldovei cu Siretul, este tăiat de prima în două cartiere de la nord la sud; pădurile și verdeața care îl înconjoară, prospețimea aerului, înaltele maluri ale Siretului unde zărim la o oarecare distanță satul, care altădată a fost fortăreața // neînvinsă a Smederavei, turmele și păstorii, lumina aurie pe care apusul o aruncă asupra apei și a vegetației, toate acestea dau orașului un aspect romantic […] Am intrat în oraș pe un drum larg, pe marginea căruia am văzut la stânga hanul lui Chir Brăzoiu, unde mi-am petrecut noaptea. Am sosit în Roman pe un căluț și l-am părăsit în căruța unui evreu, pe care l-am plătit cu trei sfanți până la Dulcești . [Întâlnirea cu un boier și ospitalitatea oferită de acesta la conacul său din Văleni].

A doua zi mi-am luat rămas bun de la Banul X, i-am mulțumit pentru ospitalitate, l-am rugat să-mi păstreze o bună amintire și am intrat în Piatra la orele două amiază.

Așa îngrămădită cum trebuie să fi fost odinioară, antica Petrodava, merită s-o vizităm cel puțin o oră. Îmi place poziția ei la poalele munților, pe malurile stâncoase și sălbatice ale unui râu repede. […] Asachi a clădit aici o fabrică de hârtie, pe care o vizitez cu multă curiozitate, fiindcă știu că este unica instalație de acest gen în principate. […] A doua zi, după două cesuri de mers, făcusem ocolul muntelui Doamna și, un sfert de oră mai târziu, eram la Dărmănești , un cătun sărăcăcios, așezat sub niște păduri seculare la poalele munților. [Povestește un obicei de pețit; călătorește prin munți, vede Cetățuia Palanca , schitul Hangului, unde a fost adăpostit de egumen]

A noua călătorie

[Vizitează mănăstirea Durău , urcă pe Ceahlău, trece pârâul Alb, urcă Muntele Piciorul Sihastrului, trece prin Cerăbuc , se opresc la schit, apoi și la cel de călugărițe Poiana de de sub Ponoare].

Am întâlnit în curând Bistrița, fierăstraiele sale, cu butucii săi plutitori, cu plutele sale, primind în matca sa apele spumoase ale Largului, torent al cărui curs îl urmăm câtva timp, și după un urcuș destul de abrupt atingem în două ore înălțimile muntelui Petru vodă. La coborâre am făcut aceleași eforturi, și nu fără plăcere am găsit la poalele sale satul Pluton , închis ca și Câineni între doi pereți de stâncă. [Descrie o nuntă țărănească din Pluton].// Am mers de acasă <de la miri> la biserică, unde un preot aștepta soții. Ion și Elena stăteau în picioare pe un covor sub care au fost puse câteva monede, parale, pentru că nu sunt bogați, ceea ce înseamnă că preferă ca fericirea domestică avuției, care este aducătoare de nenorociri. Preotul le pune pe cap o coroană împărătească, emblema puterii lor asupra copiilor care se vor naște. Coroanele nu sunt de aur nici din pietre prețioase, ci din tablă ascunsă de florile care o împodobesc. Dascălul întinde celor prezenți câte o lumânare mică de ceară galbenă, și ne învârtim împrejurul mesei care a servit de altar. Deodată, în loc de bomboane, puțin cunoscute în munții aceștia, cade asupra noastră o ploaie de nuci și alune .[…]

Ceremonia odată terminată, ne întoarcem la ospăț, la care poate veni oricine, este vorba numai de a-ți găsi un loc. Masa este așezată în curte pe // două scânduri lungi de brad, apropiate una de cealaltă și sprijinite pe bolovani. Perne de divan sunt așezate de fiecare parte și ne așezăm turcește. Se mănâncă, se bea, se râde, se cântă. […]

Neamțul este cu adevărat o frumoasă mănăstire; cele două biserici, cele zece clopotnițe, cei cinci sute de călugări, care mișună în toate părțile, munții înalți de la orizont acoperiți de zăpadă, toate acestea sunt destule pentru ca să atragă curiozitatea călătorilor. Cea mai mare, mai populată, mai bogată dintre mănăstirile Moldovei, este o capitală, un centru, e ținta pelerinajelor sfinte, Ierusalimul țării, și pelerinul plânge adesea pe ruinele vechii fortărețe, care se mai zărește încă la 150 de pași de porțile ei.

În afară de numeroasele sale schituri, care împodobesc poalele Ceahlăului, Neamțul mai are în vecinătate Agapia , unde își aduc nobilii orgolioși fetele atunci când au prea multe, numai ca să nu le mărite cu oameni de condiție umilă, care se consideră norocoși să le ia în căsătorie fără zestre. Sunt atât de frumoase! Și Văratecul cu acoperișurile orientale și așa demn de numele său prin așezarea încântătoare, în mijlocul unei pajiști de flori.

M-am oprit la Neamț numai ca să mă odihnesc // . Și, fiind sătul de a mai pierde vremea cu mănăstirile și călugării, m-am hotărât mai degrabă să fac o vizită respectuoasă ruinelor Cetății Neamțului, unde fiecare piatră evocă măcar o amintire glorioasă. […]

A zecea și ultima călătorie

Dacă Iași era așezat asemenea Bucureștilor, mă opream să comentez; dar fără a fi chiar în munți, acest oraș este deja în ținutul înalt. Așezat la vest pe o colină de unde pare că alunecă spre Bahlui, ca și când și-ar spăla picioarele, el este la fel de risipit ca și // capitala Țării Românești în câmpia sa liniștită. Dacă nu are ca aceasta miile de boschete care o acoperă de umbră și de răcoare, în schimb are în față tabloul muntelui Bordei, al cărui versant oriental îi oferă unul dintre cele mai pitorești parcuri în stil englezesc ce se pot imagina. […] Casele încep să se alinieze puțin câte puțin, și dacă nu cele ale boierilor, cel puțin cele ale negustorilor; noroaiele din aprilie dispar în octombrie, numai dacă câteva rafale puternice de ploaie nu le duc spre Bahlui, sau dacă vântul nu le ridică în nori de praf. […]

Oricum centrul este mai european, ulițele sunt mai bine conturate, are cu câteva case frumoase mai mult decât București, și dacă se aseamănă în curățenie, cele trei mari mahalale ale sale împreună, Păcurari, Sărărie, Tătărași nu valorează cât un colț din Gorgan și Sfânta Vineri. // Primul este arid, altul infect, iar al treilea nu a progresat din timpul lui Timuș. […] Ca rezultat, Iașii au distrus natura, Bucureștii au înfrumusețat-o; primul va poate deveni un oraș de agrement, al doilea va rămâne un oraș al plăcerilor […] Eu prefer Tătărași, cu gropile și bordeiele sale, cu țiganii și câinii săi, ulițe prăfuite și palatelor cu treizeci de ferestre dintre care numai una este luminată la căderea serii, valeților ce-și târăsc prin noroi jalnica strălucire, cailor care mă strivesc și mă împroașcă, enervându-mă. Dacă eram prinț, aici în Tătărași, mi-aș fi înălțat un palat. În așteptare, // mă plimb, beau lapte și mănânc iaurt […] în sfârșit când mă întorc am ca și acum, întregul Iași în fața mea și pot să-l văd în liniște: aici apeductul ce poartă apele la Golia, acolo vechiul palat în ruine, în depărtare turnul lui Vasile Lupu, în spate noua catedrală. “Ce părere ai despre Golia?” îl întreb pe Ivanciu, ocupat să-mi aprindă trabucul. El își șterge gura și spune: “Este o mănăstire frumoasă, stăpâne; este fortificată ca o tabără turcească, iar biserica ce se zărește seamănă cu cortul lui Soliman. Zidurile sale albe până la cornișe, dublul său acoperiș de lemn pictat, atât // de bine, așezat unul deasupra altuia, și acelea se aseamănă atât de bine cu ceața, încât biserica pare coborâtă din cer. […] După un sfert de oră am intrat în Golia. Nu am mers să văd mănăstirea, ci apeductul de unde se aprovizionează întregul Iași. L-am rugat pe primul călugăr întâlnit să binevoiască să mi-l arate; el a căutat cheile și, pe o scară aflată la stânga ușii de intrare, m-a condus într-o sală mare unde mi-am văzut dorința împlinită. Am văzut // un leu de piatră pictat culcat pe labe în fața unei adăpătore de piatră, care arunca din botul său enorm apa pe care apeductul o aduce din Șipot. […]

A doua zi, în 3 iunie bagajele mele erau gata, pașaportul meu semnat, iar vremea capricioasă, mi-am luat la revedere de la Tătărași, de la pavilionul meu armean, de la tufele mele de trandafiri, de la salcia mea parfumată, de la Stanciu țiganul, de la vecinii mei clăcași, de la prietenii din Sărărie și Păcurari, și am părăsit Iașii într-o căruță de evrei, casă mobilă, unde Ivanciu îmi făcuse deja patul și unde voi dormi până la Galați. […]

A doua zi, în 4 iunie, am cinat la Vaslui, într-o cafenea din piața mare. În 5 iunie am fost la Bârlad, capitală mare cu 24.000 de suflete care se întinde de-a lungul râului omonim. În 6 iunie am văzut Galații, așezat la orizont pe malurile lacului Brateș care se confundă de aici cu Prutul și Dunărea […] La orele zece am mers să vizitez la jumătate de oră de oraș, la vărsarea Siretului în Dunăre, ruinele recent descoperite în satul Gertina ale unui vechi castru roman, care se crede că a fost Caput Bovis. […]

Săpăturile care s-au făcut au permis // reconstituirea locului castrului și a limitelor orașului. Cetatea era amplasată pe creasta unui deal cu un diametru în jur de 35 de stânjeni, și înconjurată de ziduri. Un pod lega acest deal de platoul vecin. Era format din două ziduri paralele pe deasupra cărora odihneau fără îndoială bârne. Cetatea era rotundă, înconjurată de patru ziduri circulare. Al patrulea zid era legat în exterior cu meterezele ce înțesau marginea dealului. Din al doilea zid circular se desprindea alt zid în linie dreaptă ce se oprea în Siret. Un al doilea zid aproape paralel cu primul pare că servea drept limita de est a orașului. Altele două îl limitau la vest astfel încât orașul era împărțit în trei : sud, est, vest. […]

S-a descoperit o criptă cu morminte, statuete, urne, opaițe, inscripții și alte ornamente, ca coarne de cerb și fuse de fildeș, care atestă că oamenii înmormântați erau nobili.

În spatele celui de-al doilea zid circular, pe coasta de vest, era o construcție triunghiulară și întărită ce comunica cu o parte a dealului. În incinta din sud era o baie lângă fluviu și acolo s-a găsit un Cupidon de bronz de 32 de degete, // o Ceres de marmură albă, coloane funerare de ordin toscan, mai multe capiteluri din ordinul corintic, câteva basoreliefuri reprezentând războaiele romanilor cu barbarii. […]

În 14 iunie mi-am luat rămas bun de la domnul Lupu Balș , ministrul de interne al Moldovei […] și mulțumind agentului nostru consular, // pentru bunăvoința arătată, m-am urcat la bordul lui Ferdinand. […]

Bibliografie

Surse edite

***Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Științifică, București, 1968.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

, ***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

***Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Oncescu Iulian, Texte și documente privind istoria modernă a Românilor (1774-1918), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.

Sadi-Ionescu Al., Bibliografia călătorilor străini în ținuturile românești, București, 1915.

Sbârnă Gheorghe, Stanciu Ion, Miloiu Silviu, Oncescu Iulian, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.

Lucrări generale

Berindei Dan, Românii și Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, București, Editura Museion, 1991.

Djuvara Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ed. a II-a, Editura Humanitas, București, 2002.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Anghelescu, MCMLXXXI, Editura Eminescu, București, 1981.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediția a-II-a – adăugită, editura Casei Școalelor, vol. II, București, 1928.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediția a-II-a – adăugită, editura Casei Școalelor, vol. III, București, 1929.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediția a-II-a – adăugită, editura Casei Școalelor, vol IV, București, 1929.

Iorga Nicolae, Istoria relațiilor române. Antologie, ediție îngrijită și note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinschi, Editura Semne, București, 1995.

Iorga Nicolae, Călători, ambasadori și misionari în Țerile Noastre și asupra țărilor noastre, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, București, 1889.

Isar Nicolae, Istoria modernă a românilor. Imaginea societății românești în Franța, 1774-1848, Editura Universității București, 1992.

Isar Nicolae, Mărturii și preocupări franceze privitoare la români. Secolele XVIII-XIX, Editura Universității din București, 2005.

*** Frontierele necunoscutului. De la est spre vest prin Țările Române. Impresii de călătorie (secolul XIX), coordonator Irina Gavrilă, Editura Oscar Print, București, 2006.

*** Societatea românească între modern și exotic văzută de călătorii străini (1800-1847), coordonatori Ileana Căzan, Irina Gavrilă, Editura Oscar Print, București, f.a.

Lucrări speciale

Batthyany Vince, Călătorie prin Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Becker Wilhem, Un saxon despre meseria moților, pe la începutul veacului trecut în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Bechamp Antoine, România între 1825-1834 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Berindei Dan, Mărturia lui Jean Alexandre Vaillant asupra societății Românești prepașoptiste, în Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Botianov Ivan, Privire a stării actuale a Principatelor Dunărene-(1846). Privire asupra Valahiei sau Țara Românească, în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Bellanger Eugène Stanislas, Căruța în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Billecocq Adolph Etienne, Principatul Țării Românești în timpul domniei lui Bibescu în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Caillat Joseph, Călătorie medicală în provinciile dunărene în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Caronni Felice, Relație despre Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Carlowitz Aloise – Christine, Călătorie în Principatele Dunărene și la gurile Dunării în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Clarke Daniel Edward, Relația călătoriei de-a lungul coastei dobrogene în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Chrismar F.S, Relația călătoriei prin Banat, Transilvania și Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Comte Charles, Charles de Bois le Comte în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Demidov Anatoli, Schița unei călătorii în Rusia de Sud și în Crimeea prin Ungaria, Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Desprez Felix Hippolyte, Biblia și țiganii Orientului în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Dobronranov Ștefan Fiodoronvici, Descrierea Moldovei și Țării Românești în anul 1831 cu adăugirea tabelului statistic al orașului București în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Ghica Aurelie de Soubiran, Valahia Modernă în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Gongpre Charles, Alpes et Danubae, ou Voyage en Suisse, Styrie, Hongrie et Transylvanie 1837 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Guebard Carol, Amintiri din Moldova în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Halthaus P.D, Călătorie de-a lungul Ungariei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Hommaire de Hell Xavier, Călătorie în Turcia și Persia făcută din ordinul guvernului francez în anii 1846,1847, 1848 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Joanne Adolph Laurent, Călătorie ilustrată în cinci părți ale lumii în 1846, 1847, 1848 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Jadovski P, Studii diplomatice și economice despre Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Iakovenko Ignati, Situația actuală a Principatelor Moldovei și Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Karacsay Feodor, Despre Moldova, Țara Românească, Basarabia și Bucovina în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Kapper S, Călătorii la slavii de sud în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Kohl Johann Georg, Călătorii în Rusia de Sud. Partea a doua. Basarabia – despre caracterisicile stepelor pontice – Carpații în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Kornbach Paul, Studii despre limba și literatura daco-romană în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Krickel Joseph Adalbert, Drumeție prin majoritatea țărilor aparținând Austriei în anii 1827-1828 până la sfârșitul lui mai 1829 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Kuch C.A, Starea de lucruri din Moldova și Țara Românească din anii 1828 până la 1843 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Lagau Charles, Notiță statistică asupre Moldovei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Lagarde Auguste, Scrisori în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Laurençon F. G., Noi observații asupra Țării Românești. Partea I. descriere Țării Românești în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București, 2005.

Moltke Helmuth von, Scrisorii asupra stărilor și întâmplărilor din Turcia în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Marmier Xavier, De la Rin la Nil. Memorii de călătorie în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Neale Adam, Relația călătoriei prin Moldova din anul 1805 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Nardi Francesco, Amintiri despre o călătorie în Orient în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Neigebaur J.D.F, Descrierea Moldovei și Țării Românești în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

O Brien, Jurnalul unei șederi în Principatele Dunărene în toamna și iarna anului 1853 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumlui Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Oncescu Iulian, Stanciu Ion, Jean Alexandre Vaillant și Charles Bois le Comte: două evaluări franceze cu privire la formarea identității moderne românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea în volumul „Permanențele Istoriei. Profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

Oncescu Iulian, French travellers’ writings concerning the Romanians in the 18-th century în „Analele Universității din Craiova”, Istorie, Anul XVIII, nr. 2 (24)/ 2013, Noiembrie, Editura Universitaria, Craiova, 2013.

Paget Jonh, Ungary and Transylvania…în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Paton A. Anton, Gotu și hunul în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Perthes Jacques, Călătorie la Constantinopol prin Italia, Sicilia, Grecia și întoarcere prin Marea Neagră în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumlui Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Radisitz, Structura topografică și statistică a Moldovei și Țării Românești, de căpitanul de Stat Major Radisitz în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Quitzmann E.A., Scrisori în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Schneidwind F.J.A, Imagini de călătorie din Serbia, Moldova și Țara Românească în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Spencer Edmund, Amintiri despre o călătorie în Orient în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă Editura Academiei, București, 2006.

Szechenyi Istvan, Jurnalul contelui Istvan Szechenyi – Călătorie în Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Squarr Q, Războiul european împotriva Rusiei. Tetrul de operațiuni militare. Descrierea Principatelor Dunărene și a Bulgariei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. VI (1852-1856), coordonatorul volumului Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2010.

Stanciu Ion, Oncescu Iulian, Deux relations françaises concernant la cristallisation de l’identité moderne roumaiune envers la moitié du XIX-ème siècle (Două relatări franceze privitoare la afirmarea identității naționale moderne românești la mijlocul secolului al XIX-lea) în vol. „România și Spania. Identitate națională și edificarea statului național (Rumania y Espana. La identitad nacional y la construccion de los estados nacionales)”, Editura Transversal, Târgoviște, 2008.

Tancoigne J.M, Călătorie prin Transilvania 1809 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Tancsics Mihaly, Călătorie în Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2006.

Uhl Federich, Călătorie în Banat în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Ubicini J.H.A, Valahia în 1848. Amintiri și întâmplări din călătorie în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V (1847-1851), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2009.

Zanelli Domenico, Relația abatelui Domenico Zanelli din 1841 în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Willkinson William, Relații despre Principatele Țării Românești și Moldovei în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

William Mac Michael, Relația călătoriei prin Moldova și Țara Române în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, București, 2001.

Walsh Robert, Descrierea călătoriei prin Țara Românească și Transilvania în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), coordonatori Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura, Academiei, București 2005.

Vaillant J. A., România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica Românilor în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Valon Alexis, Un an în Levant în Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), coordonator Daniela Bușă, Editura Academiei, București, 2007.

Anexe

F.G. Laurençon, Noi observații asupra Țării Românești (Paris, 1822)

Se știe că Țara Românească și Moldova formează ceea ce odinioară se numea Dacia. Aceste țări, atât de puțin cunoscute sau măcar atât de neluate în seamă azi, erau celebre pe vremea romanilor și toată lumea cunoaște viguroasa rezistență opusă de Decebal, regele dacilor, armatelor victorioase ale lui Traian. În epocile următoare, urmașii dacilor apar în același timp în conflict //cu polonezii, ungurii și alte popoare și aproape întotdeauna învingători. S-au schimbat mult de atunci și socot că motivul acestei schimbări nu poate fi găsit decât în forma vicioasă a guvernării lor, cum vom vedea mai departe. […]

Românii sunt îndeobște un popor vesel și puțin aplecat spre rele. Au multă deșteptăciune firească și auzi adesea copii improvizând faimosul lor refren „Frunză verde de măslin”//, cântece care nu sunt lipsite de idei vesele și spirituale. Înjurăturile lor sunt de o obscenitate extremă și femeile le folosesc tot atăt de mult ca și bărbații însăși aș zice, în ceea ce se numește lumea bună. Țăranilor români le place foarte mult jocul și, mai presus de toate, rachiul de prune de care fac mare abuz. Servitutea în care se află și asupririle exercitate asupra lor i-au făcut șireți și fățarnici. Este vina cârmuirii și nu a lor. Încolo sunt molatici și foarte leneși. Hrana le este foarte simplă: mălai fiert în apă cu puțină sare pe care îl numesc mălai sau mămăligă și brânză; iată mâncarea lor obișnuită. Mănâncă rar carne. Tinerii care învață vreo meserie la orașe, ca aceea de blănar, tâmplar și altele, ajung lucrători buni. Fiind sobri, învățați cu oboseala, cu căldura și cu frigul, ar putea ajunge soldați foarte buni; dovadă, cele șase regimente de infanterie de acest neam pe care le are Austria și// care, desigur, nu sunt mai prejos de alte regimente ale acestei puteri, ca vitejie și disciplină.[…]

Românul este nespus de superstițios. Crede în strigoi, în vedenii și// sunt multe femei bătrâne care o fac pe vrăjitoarele, n-aș zice că numai la oamenii de la țară, ci și în orașe, la boierii de rangul întâi. Să ne aducem aminte că romanii aveau o mare venerație pentru vrăjitoarele din Tesalia și pentru cele din Dacia.

Boierii sau nobilii din Țara Românească sunt foarte primitori cu străinii; ei sunt mărinimoși și darnici, este o dreptate ce trebuie să li se facă înainte de toate. Sunt prea aplecați spre moleșeală, trândăvie și dezbinare între ei. Se lasă jefuiți și striviți de domni și de apropiații acestora. Educația tinerilor este neglijată și abia de câțiva ani unele familii își trimit copiii la studii în străinătate. Nu este de mirare că fiind din copilărie înconjurați de țigani, care le dau exemplele cele mai rele, păstrează la o vârstă mai înaintată oarecare urme din aceste năravuri proaste.[…]

Boierii afișează un mare lux în ceea ce privește trăsurile, îmbrăcămintea și cheltuiesc mult pentru casele lor. Staționarea armatelor străine în țara lor le-a dat gustul păgubitor al jocului. De aceea, câți dintre ei nu s-au ruinat cu desăvârșire la faraon? Sunt foarte aplecați spre ceartă și procesele sunt, fără îndoială – și spre marea mulțumire a domnilor – una din îndeletnicirile lor de căpetenie. Acestea se reînnoiesc la nesfârșit, căci se face apel la noul domn împotriva hotărârii înaintașilor acestuia.

Se spune că boieroaicele române sunt cam cochete și dornice de aventuri; este o simplă bârfă. Este adevărat că te-ar uimi cheltuielile pentru îmbrăcăminte și luxul lor care desigur întrece în mai multe privințe pe acela al doamnelor din primele capitale ale Europei; căci diamantele și rochiile din cașmir adevărat sunt podoaba lor obișnuită. Moda de este urmată cu stricteță și croitoresele străine nu duc lipsă de lucru. Păcat că sexul gentil, înzestrat în aceste locuri cu trăsături atât de frumoase și cu forme atât de încântătoare, nu primește nici una din binefacerile educației. Boieroaicele românce întrunesc multă deșteptăciune firească, cu o mare vioiciune; cu puțină osteneală ar putea să se ia la întrecere cu tot ce este mai distins la europeni. Dacă nu reușesc în aceasta, vina este a părinților.

Robert Walsh, 1824 (Descrierea călătoriei de
în Anglia, Londra, 1828)

Provinciile Țara Românească și Moldova, în hotarele lor de acuma, se întind între malul nordic al Dunării și Munții Carpați, având în lungime de la Orșova 360 de mile și în lățime de la dealuri la fluviu 150 de mile.[…]

Principalul produs agricol este grâul, dar cantitatea recoltată nu este în proporție cu mărimea și rodnicia solului. Turcii fixează un preț maxim la care ei cumpără grâul în Țara Românească și îl vând tot ei cu câștig un localnic ar îndrăzni să o facă, atunci este pasibil de pedeapsa bătăii la falangă! Apoi mai este obiceiul să nu se semene niciodată pământul în imediata apropiere a drumului mare, ceea ce face că unui călător în trecere i se pare că agricultura ar fi cu totul dată uitării. Pășunatul este mai potrivit cu obiceiurile și felul lor de a fi, și așadar ei îndestulează țările învecinate cu produsul său: de la 200.000 la 300.000 de oi și de la 3.000 la 4.000 de cai sunt trimiși în fiecare an și cantități imense de porcine și bovine trec în Transilvania și Ungaria prin diferite trecători ale Carpaților. Manufacturile nu află mare consum într-o țară unde cei mai mulți poartă cojoace de blană de oaie. Toate articolele de manufactură folosite de locuitorii orașelor sunt aduse din Germania, îndeosebi strălucitele dar fragilele trăsuri ale boierilor.

Portul claselor superioare este întru totul oriental, aducând cu cel al grecilor și armenilor din Constantinopol și Smirna. Un calpac, sau tichie înaltă ca o căpățână de zahăr cu vârful tăiat, stând cu partea cea îngustă pe cap, o feregea sau șubă căptușită și tivită cu blană, un brâu dintr-un șal scump în jurul mijlocului, șalvari largi, cizme deschise de piele colorată și papuci cu vârful ascuțit adus în sus. Portul țăranilor însă este mai caracteristic și se presupune îndeobște că ar constitui una din dovezile originilor romane. O bucată de piele netăbăcită se așterne pe pământ și țăranul își pune piciorul pe ea, după care acea piele este tăiată împrejur, fiind lăsată ceva mai largă decât talpa; este găurită pe margine pentru a se trece nojițele, și trasă în sus și legată. Sforile trec printre degetele de la picioare și, astfel legată, această încălțăminte seamănă întocmai cu sandalele de pe statuile romane. Ițarii sunt foarte scurți în sus, dar cămașa, care este dintr-o pânză grosolană de cânepă, în loc să fie strânsă în ițari, atârnă peste ei până la genunchi și este strânsă la mijloc de un chimir sau cingătoare. Peste cămașă ei îmbracă o vestă sau jachetă strâmtă și, fie vară fie iarnă, ei poartă o sarică largă de piele de oaie atârnând de pe umeri și pe cap o tichie sau pălărie nemțească. Portul femeilor se caracterizează prin strâmtimea unei haine lungi grosolane de bumbac în care se strâng de la bărbie până la pământ, ea acoperindu-le picioarele care sunt goale. În jurul capului, ele leagă o basma cu parale sau alte monede zăngănind la ea. Locuințele lor sunt făcute din ziduri de noroi acoperite cu paie, cu o adâncitură mare ca o pivniță; vara ei locuiesc deasupra pământului, iarna dedesubtul său. Ei nu mai sunt legați de glie ca odinioară, ci sunt liberi să meargă unde vor, de la emanciparea lor de către Mavrocordat, deși în general ei rămân în același loc fie din obicei sau din indolență. Fiecare țăran de parte bărbătească ce trece de șaisprezece ani, este supus capitației.

Religia acestei țări este cea ortodoxă. Clerul lor este foarte neluminat, puțini din ei știind să scrie și să citească. Ei se deosebesc de țărani printr-o barbă lungă și prin scutirea de impozite, în afara unei plăți de cincisprezece piaștri către episcopul lor; în celelalte privințe ei urmează aceleași îndeletniciri ca țăranii, în timpul cât nu sunt prinși cu săvârșirea datoriei lor bisericești. Fiecare sat are o biserică. Biserica țării este cârmuită de un mitropolit care șade sau palatul Mitropoliei , și are mai mulți episcopi sub ascultarea lui. El este numit de domn și este cu totul neatârnat de Patriarhul din Constantinopol, față de care însă mărturisește un fel de supunere nominală. Principatele sunt pline de mănăstiri, din care unele sunt foarte bogate – întrucât fiecare om mai înlesnit socoate că este o datorie să lase ceva la moarte, și ele sunt deci stăpâne pe tot felul de bunuri, până și pe dughenele din sate și din orașe. Biblia era aproape necunoscută până ce Mavrocordat a răspândit-o și a poruncit să fie citită în chip obișnuit în biserică. Religia catolică a făcut ceva progrese; un episcop al lor rezida și un altul În amândouă aceste orașe, catolicii posedă câte o biserică încăpătoare.[…]

Marea masă a populației împreună și cu boierii, este foarte neștiutoare de carte deși au fost întemeiate școli publice în capitale și au fost urmate de mai multe sute de copii ai căror părinți sunt negustori de la orașe. Fiii boierilor sunt educați de profesori particulari care sunt de obicei preoți greci. Ei primesc învățătura în limba țării și mai învață greaca veche și modernă. Gustul pentru limba franceză a fost adus de ruși în timpul ocupației temporare a țării; greaca modernă este limba curții adusă de domni.

Ivan Petrovici Liprandi, 1831 (Scurtă descriere a Principatelor Moldovei și Țării Românești din punct de vedere politic, de la constituirea lor în principate și până la jumătatea anului 1831, Moscova, 1861)

[…]

Numirea domnilor dintre fanarioți a constituit o lovitură dată celor două Principate în toate privințele, și într-o măsură mai mare sau mai mică intereselor tuturor claselor. Domnul fanariot ca arendaș al unei țări bogate și populate apărea în țară cu ceata numeroasă a rudelor sale flămânde și dezbrăcate, care urmau să ocupe dregătorii sub domnia lui. În scopul pe care îl urmărea el nu putea să se bazeze pe devotamentul sincer al celor din țară mai cu seamă al maselor poporului, și din această cauză a început pentru paza sa personală, iar pe urmă în vederea realizării planurilor sale lacome, se înconjura (în afară de un anumit număr de turci pe care îl aducea cu sine la început) de o gardă de mercenari cunoscuți în țară sub numele de arnăuți, compuși din sulioți, albanezi, greci, macedoneni și alți oameni de la munte, ca bulgari, sârbi și de alte națiuni.[…]

Pentru a slăbi vigilența și a pune capăt nemulțumirilor provocate de îndepărtarea pământenilor din dregătorii, fanarioții au găsit un mijloc prin care au dat o lovitură hotărâtoare bunăstării țării. În amândouă Principatele fiecare dregătorie deținea un număr mai mic sau mai mare de săteni cunoscuți sub numele de scutelnici, breslași și slugi: boierii care își pierdeau dregătoria, pierdeau și dreptul de a se folosi de ei. Domnii fanarioți au hotărât ca boierilor îndepărtați din dregătorie să le lase scutelnicii, iar celor nou numiți în dregătorii le dădeau alți scutelnici. De aici au provenit și rangurile, căci înainte boierii din funcția de vornic, hatman etc. se foloseau, de exemplu, de titlu, numai câtă vreme ocupau dregătoria respectivă. După ce erau eliberați din aceasta, ei se numeau „mazili”, formând ulterior numeroasa clasă cunoscută azi sub această denumire.

Acest abuz de putere în ultima vreme nu mai cunoaște limite – și numărul crescând al scutelnicilor, breslașilor și slujitorilor, înmulțindu-se în fiecare zi, copleșește cu dări cealaltă parte a poporului, silită să suporte toate obligațiile.

Iată pe scurt metoda folosită de fanarioți pentru schimbarea moravurilor acestei clase de locuitori. Acțiunea lor metodică și neîntreruptă în cursul unui veac și ceva a făcut progrese neobișnuit de mari, transformând din temelii pe boierii ambelor principate în fanarioți; șovăiala a luat locul curajului, intriga, viclenia, ipocrizia și uneltirea locul sincerității, perfidia și șiretlicul locul mărinimiei, vanitatea și lăcomia locul bunelor moravuri…[…]

În felul acesta, încetul cu încetul domnii fanarioți prin numirea în județe a tovarășilor sau viitor-ispravnicilor dintre greci, le-au dat la început acestora câțiva oameni în frunte cu căpitanul acestora, din straja lor personală, însărcinându-l pe acesta cu prinderea tâlharilor.

Mai târziu aceste căpitănii au fost mărite ajungând să exercite puterea polițienească în orașe și târguri, și tot ei făceau și execuțiile la sate. După aceasta, și Iași personalul spătăriei, hătmăniei și hagiacurile a fost alcătuit în mod exclusiv tot dintre acești arnăuți. Avantajele acordate, leafa bună și altele au făcut ca amândouă Principatele să fie în curând împânzite de un mare număr de mercenari de toate felurile. În concepția și în sistemul de guvernare al fanarioților, acești oameni beneficiau de o încredere mai mare decât locuitorii băștinași ai țării și treptat-treptat ei au ocupat toate dregătoriile puterii executive. Dintre ei erau numiți buluc-bașii, căpitanii de târg (un fel de șef de poliție în târguri și orașe județene), de frontiere, de poduri de poște, de drumuri, pentru prinderea tâlharilor etc.

Fiecare din acești căpitani putea să aibă în subordine de la 20 la 50 de arnăuți, adunați de el însuși sau trimiși de instanța de care el depindea.

Cea mai mare parte a acestor oameni s-a așezat în Principate și și-a stabilit aici relații de rudenie; alții, îmbogățindu-se, cumpărau pământ luat în arendă, se îndeletniceau cu comerțul și cu diferite alte ocupații. Așa de pildă, ei au creat un mare număr de cârciumi, cafenele, ateliere de produs arme și altele; mulți serveau pe la boieri ca surugii sau lachei. Această viață semisedentară nu îi împiedica în caz de nevoie să ia din nou arma în mână, ocupație care se moștenea din tată în fiu.

În felul acesta, în timpul domniei lor în Principate, care a durat un veac și ceva, fanarioții au transmis pe nesimțite boierilor trăsăturile lor de caracter, iar poporul a pierdut spiritul războinic, scoțând din însăși amintirea lui existența miliției naționale.

Bois-le-Comte, Temeri și dorințe ce mi-au fost exprimate
de locuitori privitoare la viitorul țărilor lor

București, 17 mai 1834

Când valahii privesc lucrurile sub acest aspect și când își amintesc calea pe care guvernul de a urmat-o în Polonia, Suedia, Turcia, Georgia și Crimeea, sunt încercați de un sentiment de spaimă gândindu-se în ce măsură întreaga dezvoltare care se anunță printre ei se află în mâinile rușilor.

Aceasta este ideea care seamănă , ca și , un sentiment general de nesiguranță și de neîncredere în viitor, care, în momentul de față, este trăsătura cea mai izbitoare a fizionomiei acestor două orașe, dar mai ales a Iașului. Încercând să se elibereze de el, locuitorii valahi și moldoveni resimt în aceeași măsură nevoia să scape de o protecție, căreia numeroși dintre ei recunosc că îi datorează mult, dar de a cărei tendință în viitor toți se tem. Astfel, când au ajuns să-mi vorbească cu mai multă încredere, am descoperit întotdeauna în străfundul gândirii lor, cumpărându-și de , printr-un sacrificiu bănesc, independența. „Vom face acest sacrificiu, oricât de mare ar fi, spuneau ei, chiar dacă s-ar ridica la cincizeci de milioane de piaștri pentru fiecare principat, și poate și mai mult, deoarece Sultanul, desfăcându-ne de legăturile de vasalitate, ne-ar desface, prin însuși acest fapt, de toate legăturile în care ne-a înlănțuit atât de puternic Rusia”.[…]

Cele două principate, unite prin originea lor comună, limba, istoria și actuala lor poziție politică, năzuiesc să se contopească într-un singur stat. „Ele ar realiza în felul acesta, îmi spunea un ministru moldovean, o economie considerabilă în administrație, o forță și mijloace mai mari și s-ar bucura de ceva mai multă consistență în Europa și de mai multă încredere în viitor. Slaba rezistență pe care ar mai putea-o opune câțiva membri ai nobilimii față de această măsură este puternic combătută de numeroasele căsătorii contractate între societățile dintre cele două capitale. Poporul n-are nici un fel de judecată față de valahi, și noi îi deprindem tot mai mult să se considere ca aparținând aceleiași familii, obișnuindu-l să înlocuiască numele de moldovean, pe care și-l dă, cu cel de român, care este numele generic al tuturor celor de rasă romano-dacică. Cei de ar vrea ca orașul să devină capitala noului stat. Simțim că Iașul este prea aproape de ruși ca să se bucure de acest avantaj. Dar la început Domnul și-ar avea reședința când într-o capitală, când în cealaltă, dacă nu cumva se va stabili care, fiind tăiat de linia noastră de frontieră, este împărțit între cele două principate. Am relua atunci vechiul nume de Dacia, nume care nu este necunoscut în Europa, și care ar fi de natură să stârnească simpatii în favoarea noastră, învăluindu-ne cu farmecul marilor amintiri istorice, comune întregii noastre națiuni”.[…]

Crearea unui mare Ducat al Daciei, care să reunească cele două principate, mi s-a părut a fi aici, domnule conte, expresia dorinței celei mai generale a acestei țări. Am căutat să mă pun în legătură cu toți cei ce păreau a fi oameni care luau cât de cât parte la treburi; și, fără ca eu să-i fi provocat în nici un fel, toți, după primele fraze schimbate între noi, ajungeau să-mi exprime această dorință, și toți spuneau, de comun acord, că Moldova nu poate trăi îmbucătățită și închisă între vămile rusești și austriece. am găsit aceeași dorință în adâncul sufletelor, dar lumea se exprima cu mai multă reținere. O cerea de altfel deosebirea de caractere și, de asemenea împrejurarea că valahii, care posedă toate elementele necesare pentru a exista ca un corp al națiunii, încearcă mai puțin viu nevoia unei reuniri. Dintr-un interes personal, ei se tem ca nu cumva boierii moldoveni, în comparație cu ei mai numeroși, să vină atunci și să le ia slujbele: ceea ce aici este o problemă de prim ordin.

La ideea reunirii celor două provincii se adaugă aceea de a încredința cârmuirea unui prinț străin. Și aceasta e o dorință generală, care nu e înăbușită decât în aceia care și-ar simți interesele lor private compromise prin realizarea ei; și chiar și dintre aceștia sunt mulți care se ridică mai presus de acest considerent. „Tatăl meu a fost domnitor, îmi spunea Beizadea Ghica, acum este unchiul meu; și totuși nu există sacrificiu pe care să nu-l fac pentru a-i dărui țării mele singurele două baze de existență care să-i poată permite să spere la o oarecare stabilitate: reunirea celor două principate și urcarea pe tron a unui prinț străin”. „Am accepta cu lacrimi de recunoștință în ochi orice prinț străin, oricare ar fi el, îmi spunea marele vornic Filipescu, numai să nu fie nici turc, nici rus, nici grec, nici evreu”.

În sfârșit, dorința de a vedea fie Dacia, fie chiar principatele, în starea în care se află acum, scoase de sub protecția exclusivă și poruncitoare a unei singure Curți și puse, la fel ca Grecia, sub cea a marilor puteri europene, această dorință, exprimată domnului de Lagan încă din 1827, mi-a fost de asemenea și în mai multe rânduri exprimată atât , cât și , iar înfăptuirea ei era socotită ca trebuind să completeze opera de regenerare și de independență a acestei țări.

Jean Alexandre Vaillant, 1829-1844, România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica Românilor, Paris, 1844.

, 1844

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Vaillant_-_La_Roumanie.JPG

Volumul al II-lea

A treia epocă

De la 1822 la 1844

Domni indigeni, unire, regenerare

După puțin timp, la 4 noiembrie, am ajuns în București //: mizeria era aceeași, am constatat acest lucru, fiind oaspetele celei mai opulente case din Țara Românească, aceea a banului actual, George Filipescu . […]

Tratatul de (14 septembrie 1829) nu a pus capăt <suferințelor>, dar le-a atenuat. Încetarea ostilităților a diminuat cel puțin corvezile și a permis combaterea ciumei. Eliberați de <un pericol>, românii au avut de suferit rigorile iernii, și ca și cum nu erau de ajuns ciuma, foametea, uraganul și frigul, un cutremur de pământ a sfârșit prin a aduce consternare în spiritele tuturor. Erau orele două de dimineață, și toată lumea era trează, dezbrăcată în uliță, pe zăpadă. În casa unde împărțeam ospitalitatea cu marele logofăt, Mihail Sturdza al Moldovei, și ai cărei stăpâni împreună cu oaspeții și oamenii lor formau o populație de 100 de persoane libere sau în robie, era un vacarm nedefinit. Câinii urlau, caii nechezau, copiii plângeau, // zidurile se mișcau, tavanele se prăbușeau; Mihail Sturdza nu a vrut să doarmă decât sub o masă, iar domnul Cola, funcționar al cancelariei consulatului rus, implora în cămașă și îngenunchiat în zăpadă pe Preafericita Fecioară. […] Două dintre victimele acestui teribil sinistru au fost soția și fiica unui francez în serviciul Rusiei, domnul Tavernier, medic în Țara Românească, și care se afla pe țărmurile Dunării ocupat cu epidemia de ciumă. Doamna de Tavernier era poloneză, <fostă >elevă și o persoană distinsă; ea a murit strivită în patul său de un zid, în timp ce-și strângea în brațe unica fiică.

[Prevederile tratatului de ].

Cu toate că se reuniseră din 29 iulie sub președenția ilegală a consulului rus Minciaki , comisarii însărcinați cu redactarea regulamentelor nu-și sfârșiseră încă munca. Întârzierea provenea din obligația de a supune // redactarea lor cabinetului rus […] și n-ar fi fost terminate, dacă la sfârșitul lui noiembrie n-ar fi sosit generalul Kiselev , în calitate de președinte plenipotențiar al celor două principate […] // Au semnat cu toții <regulamentele> cu excepția banului C. Bălăceanu , a logofătului Câmpineanu și a vornicului Hrisoscoleu Buzoianu. […]

Odată semnat regulamentul, Alexandru Vilara din partea Țării Românești și Mihail Sturdza din partea Moldovei au fost însărcinați să meargă să-l ofere împăratului Nicolae. Această onoare ar fi putut să le aducă tronurile celor doi. În acest timp generalul Kiselev a început să aplice în principate reformele administrative instituite prin acest regulament. [Considerații ale autorului privind rezistența românilor la aplicarea reformelor]. // Holera a oprit pentru un moment în 1831 mersul afacerilor, dar măsurile înțelepte pe care le-a luat în această împrejurare, solicitudinea sa față de populația îngrozită, curajul pe care a reușit să-l inspire celor mai timorați funcționari publici, sunt noi motive pentru care românii îi datorează recunoștință. Pentru a diminua intensitatea flagelului, clasele sus-puse din orașe fiind deja retrase la munte, i-a dus pe săraci în afara orașului, a vegheat cu multă grijă hrana lor și aceste măsuri au fost atât de bune că din cei 80.000 de locuitori ai Bucureștilor, nu au murit zilnic decât 120 în perioada de apogeu a epidemiei. Această stare a durat numai o lună; puțin câte puțin epidemia s-a diminuat, // și nu au trecut trei luni că administrația și tribunalele și-au reluat lucrările obișnuite. De atunci generalul Kiselev s-a ocupat concomitent de stabilirea carantinelor, de fondarea spitalelor, de organizarea administrației, a tribunalelor, a școlilor, a armatei, a magaziilor de rezerve, a pus bazele portului Brăila, a transformat în orașe cetățile de , a aliniat satele, a pietruit <mai multe ulițe> din București. […] Sub el principatele au luat o nouă înfățișare. […] // Pe când lucrurile mergeau astfel, presată de Anglia să evacueze principatele, Rusia s-a gândit în fine să le lase în grija domnilor lor. În virtutea Regulamentului Organic, acești domni trebuiau aleși de națiune, dar pentru a asigura menținerea reformelor, Rusia a găsit de cuviință să înceapă ea însăși prin a le încălca cu ajutorul articolului 2 din tratatul de (29 ianuarie 1834), despre care vom vorbi numaidecât.

[Despre speranțele de domnie ale marilor boieri din ambele țări]. //

Prin articolul 2 al tratatului de , Poarta nu găsea în constituția română nici o prevedere care să-i afecteze drepturile de putere suzerană și a consimțit să o recunoască și să elibereze un firman în acest sens. A convenit printre altele că după recunoașterea formală a constituției, domnii din Țara Românească și Moldova vor fi numiți pentru ultima dată, ca un caz particular, prin înțelegerea celor două Curți. Din toți pretendenții la domnie, numai cinci din fiecare principat au fost înscriși pe listă. Cei mai tineri dintre ei erau // Alexandru Ghica și Mihail Sturdza; primul prezentat de Rusia a fost agreat fără dificultăți de Poartă; cel de-al doilea prezentat de Poartă a fost respins de Rusia. Cabinetul de , care-l suspecta de ostilitate, a șters numele său de pe listă, și se credea îndrituit să nu-l admită. Dar Poarta s-a arătat decisă să nu aleagă pe altcineva și a declarat că dacă numele său nu se va găsi pe listă, va publica un manifest pentru a expune Europei conduita Rusiei. Aceasta din urmă s-a decis în fine să-l accepte […] După puțin timp, generalul Kiselev a înmânat conducerea provizorie în mâinile consulului Rückmann și a părăsit Țara Românească, ducând cu el stima și regretele publice. […] //

Sosiți , Mihail Sturdza și Alexandru Ghica au fost primiți bine datorită aurului pe care l-au aruncat cu amândouă mâinile. Sturdza, care este bogat, a aruncat din propria avere; Ghica care, din contră, este sărac a împrăștiat banii împrumutați, pe care probabil nu va putea să-i restituie și de care bancherul Hagi Moscu trebuia să dea socoteală în fața clienților săi. Divorțat, Mihail Sturdza a căutat ajutor , prințul de Samos, căsătorindu-se cu fiica sa Caterina; Alexandru Ghica, încă celibatar, i-a promis bancherului său că o să-i devină ginere. În final cei doi domni, primind investitura au părăsit Constantinopolul < unde și-au lăsat agenții >, unul socrul, celălalt pe marele logofăt al bisericii grecești, Aristarki și s-au întors în capitalele lor.

[Despre abuzurile rușilor asupra unor particulari].

Sosirea celor doi domni în capitalele lor a fost salutată prin aclamații de bucurie și speranță. Locuitorii din Iași și București au alergat în întâmpinarea lor mai mult de o leghe în afara orașelor, iar nemulțumiții nu au întârziat să se supună. Ghica și Sturdza au continuat ceea ce începuse generalul Kiselev, dar neavând nici forța, nici mijloacele sale // […] nici facultatea de a-și alege miniștrii, cenzurați de Rusia în cele mai mici amănunte, blamați de boieri la cea mai mică greșeală […] s-au lăsat influențați de cabinetul rus, s-au ridicat împotriva partidului național în loc să se înțeleagă cu el, și au negociat cu opoziția. Anul următor colonelul Câmpineanu a înființat Societatea filarmonică , care trebuia să întemeieze teatrul național. […] Aportul său în acest act național au fost banii și influența sa, cel al domnilor Heliade și Aristia – talentul de poeți și dragostea față de artă. [. ..] Astfel după 18 luni de repetiții, Mahomed al lui Heliade s-a jucat cu un succes nesperat și acea zi a fost una de sărbătoare: toată boierimea a fost prezentă și orgoliul național a crescut. Din acel moment fiecare a ajutat această operă și peste // puțin timp mai mult de 80 de piese de teatru, traduse din franceză sau din germană au putut fi reprezentate. În timp ce în principate exista această mișcare de inteligență și patriotism, pe care nici cei mai indiferenți nu se abțineau să o aplaude, tratatul de navigație între Austria și Grecia a impulsionat comerțul dintre cele două țări. O linie maritimă s-a stabilit între Viena, Constantinopol, Smirna și Trebizonda , iar Dunărea a devenit în sfârșit marele drum al bogăției din Nord-Vestul Europei către Orient. […]

[Despre starea jalnică a finanțelor țărilor. Falimentele lui Meitani și Hagi Moscu].

Domnul, ale cărui puteri n-au fost fixate decât într-o manieră vagă de către comisia ce a elaborat Regulamentul, prea ocupată în a acorda boierimii noi drepturi și privilegii, este mai degrabă un funcționar plasat în fruntea treburilor, nu pentru a le coordona ci pentru a le observa, nu este conducătorul unui guvern autonom, al unei administrații naționale și independente. […] // Totuși lui Mihail Sturdza și Alexandru Ghica nu le lipsesc calitățile. Primul este instruit, bun administrator și diplomat abil, iar cel de-al doilea este un suflet ales cu intenții lăudabile, toți îl cred patriot […]

Pentru a fi apreciați la justa lor valoare, boierii trebuie să fie tratați din punct de vedere al categoriei din care fac parte. Printre boierii mari și bătrâni, nu domnește decât petrecerea plăcută a timpului și invidia față de domnitor; în general nu strălucesc decât prin nulitate. Partizani sau nu ai progresului, nu își exprimă opinia decât prin da și nu; // le este imposibil să discute logic despre o problemă de stat. Numărul oamenilor capabili din această categorie este foarte restrâns […] Printre cei tineri din această categorie, sunt unii mai instruiți, dar la fel de lipsiți de ambiție […]

Boierii din al doilea ordin, fii mai mari ai primelor familii și șefi ei înșiși ai noilor ramuri, // oameni de treizeci până la patruzeci și cinci de ani, nu diferă de tinerii din prima categorie decât prin patriotism, idei liberale, demnitate, atașament sincer față de țară. Cât despre cei din a treia categorie, tineri sau bătrâni, ei doresc toți, cu rare excepții, un guvern puternic și independent .[…]

Din fericire în spatele oamenilor de astăzi se naște o generație nouă, un tineret studios, care are mintea îndreptată spre învățătură și inima spre exemple bune. // Cei mai bogați se duc la studii în Italia, Berlin, Viena, München, Paris și se instruiesc prin aceste frecvente călătorii; alții studiază mersul afacerilor, chibzuiesc mijloacele prin care să remedieze lucrurile, și din instrucția unora, din practica celorlalți, din bunele sentimente ale tuturor ar trebui să rezulte acea revoluție pentru care regulamentul a fost conceput, dar pe care a fost incapabil s-o execute. […]

Înalții prelați, făcând uz de nobilele lor drepturi, vor să contribuie din plin <la progresul țării>. Mitropolitul și episcopii umiliți de starea de decădere a clerului se străduiesc astăzi a le reda demnitatea misiunii lor. […]

Străinii mișună în Principate. Unii sunt o binefacere, alții o pacoste. //

Cei mai numeroși sunt în raialele turcești; sârbii și bulgarii cultivă pământul; grecii în Țara Românească și evreii în Moldova sunt în general arendași. Ultimii sunt neîndurători, dar este de remarcat că vin aproape toți din Polonia și Rusia. Cei din Turcia locuiesc în cea mai mare parte în Țara Românească, sunt organizați mai bine și un mare număr dintre ei sunt vrednici de stimă. Armenii, grecii și germanii se ocupă cu marele comerț, și ultimii participă alături de francezi la dezvoltarea intelectuală a locuitorilor. Totuși numărul francezilor este restrâns, nu sunt decât 40 și 20 , atât femei cât și copii; este sigur că aceștia au contribuit mai mult decât orice străin din principate la conturarea sentimentului național. De aceea sunt atât de iubiți de particulari, temuți de Rusia și persecutați de guvern. […] Germanii și grecii sunt de asemeni singurii medici; grecii sunt aproape toți studenți ai Facultății de în Orient, medicina a conservat încă aici // o parte din influența sa politică, iar domnul Arsaki datorează acestei profesii îndelung practicate, faptul că a deținut potofoliul secretariatului de stat.

[Despre revizuirea Regulamentului organic. Atitudinea lipsită de demnitate a lui Alexandru Ghica față de amestecul Rusiei. Curajul Adunării din Țara Românească, care a protestat împotriva articolului adițional, apărând astfel “germenele constituțional”. Afacerea Tavernier-Marsille. Nemulțumirea generală din principate, care anunța mari tulburări].

În loc să revină la sentimente naționale, și să-l imite cel puțin pe prințul Sturdza, să construiască drumuri, poduri, să facă astfel ca poporul să uite datorită bunăstării drepturile pierdute, domnul Țării Românești, ca un alt Poniatowsky , se amuza să se joace cu soldații, era preocupat de broderiile uniformelor acestora . […] Alexandru Ghica a tocmit pamfletari care, apărați de anonimat, au acuzat patrioții de complot și de trădare, l-au amenințat pentru generoasele lui demersuri pe colonelul Câmpineanu, au încercat să-i înspăimânte pe boierii care au semnat hârtiile ultimului și au insuflat ura contra francezilor. […] Amenințările au început // deja să se realizeze; prin intermediul cabinetului rus, domnul a obținut un firman împotriva colonelului. Din Paris unde se afla încă, acesta a fost informat, a citit pamfletul și cunoștea conținutul firmanului. Dar, în ciuda sfaturilor de a-și amâna reîntoarecerea, <Câmpineanu> privea această întârziere ca nedemnă și s-a grăbit să revină în țară. Dorobanții îl așteptau la frontiere și l-au pus sub arest la vila sa de , l-au transferat apoi la mănăstirea Mărgineanu și mai târziu .

[Despre încordarea diplomatică referitoare la tratatul din 15 iulie 1840].

[…] Românii, bulgarii, sârbii trebuiau să facă front comun pentru a rezista la invazia teritoriului lor și să profite de conflagrația europeană, unii pentru legi noi, alții pentru a le reforma pe cele în ființă, toți pentru a se elibera în condițiile în care se discuta integritatea Imperiului otoman. Toate aceste lucruri se petreceau în liniște, și pentru a izbucni nu așteptau decât un semnal, dar ultimatum-ul lui Thiers i-a anunțat că nu sosise încă momentul și demisia sa i-a pierdut pe toți […] Au fost trădați de unul dintre ei, care i-a vândut consulului rus. […] În consecință, Telegescu și Marin , Dimitrie Filipescu și Bălcescu, Sotir și Murgu , Bolliac și alții cărora spre regretul meu le-am uitat numele, toți gentilomi sau fii de gentilomi, au fost arestați, încarcerați și abandonați cu lașitate, nu răzbunării legilor, ci a domnului și a Rusiei (20 octombrie). //

[Vaillant a fost nevoit să părăsească Țara Românească și s-a retras în Moldova. Lui Kiselev i se acordă indigenatul].

[…] În sfârșit intrigile au continuat și insurecția care a izbucnit la mijlocul verii a fost un fapt contra sa, <a domnului>. La știrea că bulgarii s-au răsculat, câteva sute dintre ei, care trăiau în Rusia, au alergat spre Brăila și au cerut să treacă fluviul pentru a veni în ajutorul fraților lor. Alexandru Ghica a recunoscut în efervescența acestei populații, intrigile surde ale Rusiei, și-a amintit prea târziu ceea ce îi datorează Turciei și s-a grăbit să înăbușe în fașă revolta. A ordonat să fie prinși principalii conducători, să fie lăsați ceilalți să treacă Dunărea și să fie exterminați. Colonelul Engel , însărcinat cu acestă sarcină odioasă, s-a pus în capul a 100 de oameni și i-a condus pe insurgenți pe // malul fluviului. Sosiți acolo, insurgenții nu au găsit decât două bărci în stare proastă, iar ei erau 300. Au cerut și altele. Li s-a răspuns că nu există și că trebuie să se mulțumească cu acelea, iar colonelul i-a grăbit să se îmbarce. Unii l-au ascultat; dar cum era într-adevăr periculos și pentru că <nu> era loc pentru toți, alții au refuzat strigând: “Nu vrem să ne înecăm în fluviu; dacă vreți să ne împușcați, împușcați-ne!” În acel moment colonelul a comandat foc, iar cea mai mare parte dintre acei nefericiți au căzut.

[Adunarea Țării Românești a trimis o adresă sultanului].

La primirea acestei adrese, Poarta l-a trimis pe Șekib-effendi cu ordin să ancheteze, iar Rusia l-a trimis în același scop pe generalul Duhamel . Convins de conduita arbitrară a domnului, Șekib-effendi, la întoarcerea în Constantinopol, a prezentat Divanului un raport exact despre situația din țară, iar destituirea lui Alexandru Ghica a fost decisă. Safvet-effendi , care i-a adus ordinul de destituire, a fost însărcinat să vegheze ca alegerea noului domn să se facă prin respectarea normelor // stabilite de Regulament. Acestea au fost respectate, dar nu au împiedicat influența rusă să acționeze. Promisiunile, intimidările, corupția au fost puse în joc, și s-a întâmplat în București și în Țara Românească ceea ce se întâmplase altădată în Varșovia și Polonia. Zadarnic opinia publică l-a proclamat pe colonelul Câmpineanu, consulatul rus, ajutat de partizanii săi, a reușit să-i creeze imaginea unui nepăsător și să-i refuze calitățile cerute pentru candidatură. Era totuși dintr-o veche familie <boierească>, avea mai mult de patruzeci de ani, și gradul său de colonel era echivalentul celui civil de cămăraș. În virtutea convenției de , care condiționa <domnia> de vechime și capacitate, trei dintre cei mai vrednici boieri s-au prezentat drept principali candidați, Rusia, găsindu-l pe G. Filipescu prea uman și liberal, pe Alexandru Filipescu prea progresist, iar pe Alexandru Villara prea abil și mai ales prea luminat în intențiile sale. Rusia și-a fixat alegerea asupra unuia dintre cei doi frați Știrbei și Bibescu, preferându-l pe cel dintâi. […]

După două luni în (30 decembrie), adunarea compusă din 190 de membri, a început alegerea <domnului>. Știrbei și Bibescu erau prezenți. Primul a obținut 90 de voturi, al doilea . Filipescu, 60 <de voturi>. Nici unul dintre cei trei, neavând majoritatea absolută, și adunarea, temându-se după acest prim tur // de alegerea lui Știrbei, Alexandru Villara s-a ridicat, l-a strâns pe Bibescu în brațe și a strigat: Iată prințul nostru! Patrioții au înțeles sensul acestei generoase declarații și cele 60 de voturi ale lui Gheorghe Filipescu i-au fost reportate lui George Bibescu, iar acela a fost proclamat în unanimitate. Safvet-effendi s-a grăbit să aprobe acestă alegere în numele Porții și să dea noului domn firmanul de investitură.

Primul act al noului suveran a fost să șteargă ultimul act de injustiție al predecesorului său, să-i grațieze și să-i reabiliteze pe Telegescu, Marin, Dimitrie Filipescu, Sotir, Bălcescu [Despre destinul lui Vaillant, alungarea sa din Țara Românească și sosirea ].

În cursul acestui an, scaunul arhiepiscopal al Moldovei a rămas vacant prin demisia monseniorului Veniamin . Guvernul rus a profitat de această situație pentru a-și intensifica propaganda și a promis scaunul acelui care va consimți de la început la unirea bisericii române cu cea a țarului. Pentru a legaliza această unire, propagandiștii străbăteau satele cu liste de subscripții și cu ajutorul banilor au obținut adeziunea și semnătura unui mare număr de preoți săraci și ignoranți. Dar clerul înalt s-a răsculat împotriva acestei pretenții și episcopii au respins cu hotărâre adeziunea clerului de jos. […]

La începutul sesiunii 1843 – 1844 o puternică opoziție s-a ridicat împotriva domnilor din Iași și București. Se dezbăteau probleme grave: în Moldova, alegerea mitropolitului și eliberarea țiganilor, în Țara Românească, exploatarea minelor și procesul bulgarilor, în ambele părți răscumpărarea suzeranității. [Urmează decretul lui Mihail Sturdza de eliberare a robilor țigani. Discursul lui Mihail Kogălniceanu].

În 14 ale aceleiași luni,<februarie>, prințul Sturdza a făcut să triumfe alegerea episcopului de Roman în demnitatea de arhiepiscop mitropolitan. [O parte a marilor boieri contestă această alegere].

În Țara Românească procesul bulgarilor era încă în desfășurare. Boierii se gândeau de două ori înainte de a se dezonora, marele logofăt Dimitrie Hrisoscoleu Buzoianu, membru al înaltului Divan a luat cuvântul și a spus: “Aceasta este domnilor opera împăratului Nicolae; lăsați deci pe cel care a făcut nodul să-l deznoade”. La vestea acestui // limbaj cutezător plin de adevăr, domnul Bibescu, presat de consulul Dașkov s-a văzut obligat să-l pună pe marele logofăt sub acuzație [Opozița boierilor față de Rusia era puternică. Despre afacerea Trandafirov-Zaparovski].

Prin aceste succese strălucitoare împotriva acțiunilor viclene ale puterii garante, românii au simțit avantajul unirii.

[…]

Volumul al III-lea

Partea a doua

Regulamentul Organic din 1830 și consecințele sale

[Sunt prezentate instituțiile statului, funcțiile politice și administrative prevăzute în Regulamentul Organic].

Municipalitățile

14 orașe în Țara Românească și 6 în Moldova sunt constituite în municipalități. Au fiecare o casă de bani comunală alimentată prin accize, ale cărei fonduri sunt rezervate întreținerii lor și afectate în principal pietruirii, iluminatului și stingerii incendiiilor.

Municipalitățile sunt compuse din 5 membri în București și Iași și din 4 membri în celelalte capitale de județ. Ei trebuie să fie aleși pe trei ani, dintre deputații aleși ei înșiși de către cetățeni; dar am fost martor că ei nu reprezintă altceva decât o listă de candidați prezentați spre aprobare consulului rus. Pentru a fi // eligibil trebuie să fii indigen, să ai cel puțin trezeci de ani și să posezi un imobil în valoare de la 8000 până la 20.000 de piaștri. În București și Iași deputații sunt aleși 1 la 30 de locuitori; în Craiova și Botoșani 1 la 20; în celelalte capitale 1 la 10. Numărul celor aleși trebuie să fie de cel puțin 40 , 30 și de 15 în celelalte orașe.

[…]

Carantinele

Fiecare principat are un comitet sanitar însărcinat să vegheze sănătatea publică și întreținera carantinelor. Se compune dintr-un comitet medical, despre care vom vorbi mai târziu, și un comitet director.Ultimul este compus după cum urmează:

1.Inspectorul general pentru cele două principate, numit de Rusia,

2.Ministrul de Interne,

3.Șeful poliției,

4.Medicul șef.

Moldova nu are decât o carantină stabilită în Galați. Țara Românească are 11.

[…]

Fiecare carantină are director, medic, moașă și interpret. În afară de carantine sunt stabilite din loc în loc pichete, ce formează un cordon sanitar, compuse în Țara Românească din 6 țărani și 2 soldați, iar în Moldova din 2 călăreți și 2 infanteriști. Țara Românească numără 217 pichete, iar Moldova 15, pe parcursul a 142 de ore.

Carantina este graduală de 4, 8, 16, 24 zile. Constituirea carantinei are // un scop politic, acela de a îndepărta pe cât posibil principatele de teritoriul turc (lucrul nu poate fi pus la îndoială). Carantina a reprezentat totuși și o garanție împotriva ciumei din 1838, atunci când, de partea cealaltă a fluviului, de exemplu, unde mă aflam, mureau câte 90-100 de persoane pe zi.

Precauțiile luate la sosirea pasagerilor și a mărfurilor sunt acestea:

Pasagerii din același transport sunt conduși într-un loc unde se dezbracă de hainele lor, trec în indispensabili, îmbracă un halat și papuci, <toate acestea fiind> puse la dispoziție de către administrație; asta dacă nu s-au avut îngrijit să trimită haine de schimb cu 24 de ore înainte. De acolo sunt conduși în camerele care le sunt destinate, iar după o zi hainele le sunt înapoiate.

Cât despre mărfuri se mulțumesc ca: pentru uleiuri, icre negre, măsline, pește și fructe să le cufunde în apă; stofele le purifică prin fumigații cu acid clorhidric sau prin expunere la aer – mătasea 8 zile, bumbacul 16, lâna 20, iar bumbacul și lâna brută, 30 și respectiv 42 de zile. Hârtiile sunt afumate cu sulf timp de 6 ore, monedele și bijuteriile trecute prin oțet.

Rezultă din aceste măsuri că Austria, reducând la 24 de ore carantinele sale din Bucegi, a obținut, prin aceasta, o libertate egală cu cea a Rusiei în ceea ce privește importul și exportul cu principatele. // Franța și Anglia iritate de atâtea greutăți, nu pot stabili nici un comerț direct de cu principatele. Comerțul terestru este grevat de taxele de transport, de vamă și de șicanele Austriei.

Tribunalele

Tribunalele sunt în majoritate alcătuite după model francez. Există trei niveluri de judecată: prima instanță, cea de apel și de casație. În fiecare sat se află un sfat. Acesta se compune din trei săteni aleși anual de către comună. În Moldova membrii sfatului sunt aleși dintre fruntași, mijlocași și codași, numiți prin cuvântul de răzeși, adică proprietarul unei brazde de pământ în fruntea, în mijlocul sau la extremitatea proprietății senioriale. Ședințele sfatului se țin duminica, la ieșirea din biserică, în casa și sub președinția unui preot. Se numesc aleși în Țara Românească, pașnici sau de pace în Moldova, și judecă toate pricinele până la 10 – 15 piaștrii. Această instituție a fost bună inițial, dar s-a degradat treptat datorită amestecului administrației, care nu se sfiește să influențeze alegerile membrilor sfatului. […] Rezultă deci că jurații se înțeleg cu zapcii și judecă procesele în avantajul lor . // Fiecare capitală de județ are tribunalul său de primă instanță, care este simultan civil, comercial și penal. Țara Românească are 18 tribunale, iar Moldova 13. Ele se compun dintr-un președinte, doi judecători sau asesori, un procuror și un grefier, care trebuie să aibe cel puțin 25 de ani. Ei judecă în Țara Românească pricinile de 500 de piaștri fără apel, în Moldova pe cele până la 1.500 sau valoarea de 30 de stânjeni de pământ. […]

Nu există în principate decât trei tribunale comerciale, unul , altul și al treilea Iași, Focșani și Botoșani adaugă tribunalelor lor de primă instanță pe cel mai vechi staroste al negustorilor, pentru a judeca chestiunile comerciale.

Tribunalul de comerț este compus, și , dintr-un boier ca președinte, un negustor numit de prinț drept judecător, și de alți trei judecători aleși dintre negustori.

, nu este compus decât din trei membri, de președinte numit de domn și din doi judecători aleși dintre comercianți.

În Țara Românească, aceste tribunale judecă în primă instanță toate problemele comerciale, iar în apel toate sentințele date în această speță de tribunalele civile de primă instanță. În Moldova, apelurile la sentințele date de tribunalul din Galați se judecă numai de Divanul domnesc.

[…] Divanul de apel compus din 12 membrii se împarte în două secțiuni: civil și penal. În Țara Românească sunt 2, unul și altul și unul singur în Moldova. Membrii care le compun trebuie să aibe cel puțin 25 de ani, iar președintele 30. Cel civil se compune în Țara Românească din 6 judecători, un procuror și un grefier; în Moldova dintr-un președinte și patru membri. […]

Divanul de apel în probleme penale se compune în Țara Românească din președinte, 5 judecători, un procuror și un grefier; în Moldova dintr-un președinte și 7 judecători. El judecă toate delictele importante și de gravitate maximă. Acuzatul, conform art. 280, trebuie să-i fie prezentat în 24 de ore de la arestarea sa și de la venirea în capitală. Dar legile nu protejează aici pe nimeni; arbitrajul domnește peste tot; se constituie atâtea tribunale câte probleme se ivesc. Toată lumea se face judecător: ministrul, șeful poliției, generalul de armată, chiar domnul. Procurorii generali se aleg // dintre aghiotanții domnului. Balanța justiției este înfrântă de sabia călăului. Se scot unghiile acuzaților pentru a li se smulge mărturisirile ; sunt obligați să stea în picioare între patru baionete până ce, încovoiați sub propria greutate, cad epuizați în convulsii îngrozitoare, și toate acestea se întâmplă în condițiile în care legea a abolit tortura și pedeapsa cu moartea, drept consecință a regimului guvernării cvasimilitare pe care rușii au introdus-o în principate. Victime ale injustiției vă plâng: Bălcescu, Telegescu, Marin, vă respect și deplâng alături de voi pe omul de inimă și cel mai instruit dintre concetățenii voștrii, Dimitrie Filipescu. A murit ca un martir, iar durerea publică v-a reabilitat mai mult decât iertarea noului prinț.

Deasupra acestui Divan se află înaltul tribunal judiciar, a treia și ultima instanță, care judecă irevocabil și fără drept de apel sentințele tribunalului de apel și pe cele ale instanțelor comerciale. Pentru a fi membru al tribunalului trebuie să ai cel puțin 25 de ani, și 40 de ani pentru președinte.Acesta se compune dintr-un președinte și 6 judecători. Domnul sancționează și face să fie executate deciziile acestui tribunal dacă ele sunt unanime; doi membri sunt de ajuns pentru ca acestea să fie invalidate. În acest caz partea lezată poate cere prințului revizuirea // procesului în decurs de o lună. În Moldova acest înalt Divan este prezidat de domn și de aceea se numește domnesc. Se compune din 4 judecători numiți de domn, și din alți 3 aleși de Adunare.

Numărul proceselor pendinte de această Curte era în Țara Românească de 21.807 în 1838 și nu s-a redus decât cu 1/5. În Moldova s-a diminuat cu o rapiditate care ne face să ne temem că arbitrajul a violat părțile. De la 29.000 în scăzut la 16.773 în 1836, la 4.000 în 1837, la 2606 în 1839, la 1.591 în 1840 […] În final, în magistratură ca și în armată, meritul nu reprezintă nimic. Moroi , cel mai mare profesor și legist al țării, va fi întotdeauna noroi , și i se va prefera întotdeauna fie un boier caduc, fie o tânără beizadea care nu cunoaște alte legi decât pe cele ale echitației.

Principalele pedepse sunt: închisoarea, privarea de somn, flagelarea, cătușe la picioare, lanțul pus la gâtul osândiților, ocnele, expunerea. Există o închisoare preventivă în fiecare capitală de județ, una criminală în fiecare capitală, una la // Snagov, lângă București, una în fiecare salină, o ocnă și două închisori pentru femei și Rătești . […]

Putem evalua numărul permanent al ocnașilor la 270 pentru Țara Românească și la 200 pentru Moldova. Cifra totală a deținuților este în jur de 1.400.

Condamnatul la ocnă trebuie să taie două blocuri de sare în greutate de 200 de ocale fiecare, pentru a avea dreptul la o treime din plata muncitorilor liberi; și această treime este administrată până la ieșirea lui, pentru a-i fi dată împreună cu lucrurile sale. […] Celelalte două treimi aparțin administrației închisorilor. Trebuie să spun că sunt puține țări unde prizonierii sunt tratați cu atâta umanitate, că blândețea vechilor armași Florescu și Chierescu a contribuit hotărâtor la aceasta și că se așteaptă același comportament din partea domnului Blaremberg .

[…]

Comerțul

Comerțul se face în Principate de către negustorii en-gros, lipscanii, mărchitanii, toți germani sau ardeleni, armeni sau greci, ruși sau evrei. Negustorii en-gros exportă cereale, piei, animale, lâneturi, miere și vin; importă zahăr englezesc, cafea, vinuri din Insule, articole de fierărie și fier din Germania; lipscanii importă din Leipzig toate mărfurile din Franța, Anglia, Austria și Germania: postavuri, mătăsuri, muselin, pânzeturi, stofe din India, sticlă, cristale, bijuterii și în general toate articolele de noutate și de lux, argintărie și caroserii (pentru trăsuri) din Viena, parfumuri și mănuși din Franța, mobile din Pesta și ceai englezesc. Mărchitanii, împreună cu librarii, fierarii, cuțitarii, cazangiii, lucrătorii care fac lăzi, importă din Rusia uneltele din fontă și aramă galbenă, porțelan obișnuit, valize, blănuri, piei, ceai, articole de birou, echipamente militare, toate acestea neprelucrate precum și frânghii, lumânări, săpun și vele de Odesa.

Armenii și grecii, care fac în general comerț de coloniale, cafea, zahăr, rom, tămâie, importă: uleiuri, orez, măsline, fructe, pește sărat, icre negre și // tutun din Turcia; stofe din India, Persia și Damasc, săpun din Candia și Adrianopole, pantofi orientali; metale și culori pentru pictură.

București și Iași sunt cele două mari antrepozite ale acestui comerț, și toate produsele le sunt aduse prin porturile Galați și Brăila, prin diversele scări ale Dunării și prin trecătorile Vulcan, Turnu Roșu , Brașov, Mamornița și Prisăcani .

Dreptul de vamă este de 3 % pentru mărfurile importate; dar în comerțul interior el este câteodată de 15% pentru cerealele care trec din Țara Românească în Moldova pentru distilare, sau de 60 % pentru tutunul din Turcia […]

În Țara Românească exporturile se urcă într-un an obișnuit la 16 milioane de franci și importurile de la 13 la 14 milioane. Ele sunt cu 1/5 mai mici în Moldova.

[…]

Cele două porturi Brăila și Galați, la două leghe distanță unul de celălalt, la 60 de mile de Marea Neagră, la 65 de mile de Iași și la 72 de mile de București, dobândesc din zi în zi o nouă importanță. Declarate porto-franco, primul din 28 august 1834 și cel de-al doilea din 2 martie 1836, ele dețin deja 1/12 din comerțul general din principate. Se poate face o idee despre dezvoltarea lor urmărind evoluția din ultimii 6 ani.

[…]

Religia și clerul

Românii urmează ritul grec ortodox și dogmele Conciliului de . […] Ei resping din Credo formula și al Fiului; Sfântul Spirit nu derivă în concepția lor decât de ; resping din biserici statuile și din viața viitoare, Purgatoriul. Ei au cele șapte jurăminte comunicate conform preceptelor Sfântului Vasile și ale Sfântului Chrysostomus […] țin cele patru mari posturi, fac abstinență în fiecare săptămână miercurea și vinerea și venerează sfintele imagini (icoanele) ale căror mâini și vestminte pot fi din argint sau aramă desenate în relief, dar ale căror figuri trebuie să fie pictate. Preoții, autorizați de Sfântul Ambrosie au păstrat căsătoria […] Din păcate acești preoți // nu au profitat de poziția lor socială pentru a lumina poporul. Ignoranți și superstițioși nu au putut să-l învețe decât ceea ce știa deja, semnul crucii, prosternarea în stil turcesc și sărutarea icoanelor. Semnul crucii se face prin unirea degetului mare, al indexul și al celui mijlociu. Este emblema Sfintei Treimi. Mai logic decât la catolici mi se pare plasarea Fiului pe umărul drept. A aprinde lumânări în numele sfântului protector, a se închina în trecere prin fața unei mănăstiri, nu pentru că acolo s-ar afla o biserică, ci pentru că ei cred că s-ar găsi una, respectând sărbătorile religioase 150 de zile pe an, postind alte 110, aceasta este religia poporului. […]

Totuși românul este tolerant, și deși până astăzi îi consideră păgâni pe papistași, adică pe creștinii latini, a tolerat în totdeauna toate religiile, cu excepția islamismului, și aceasta nu atât din considerente religioase cât din prevedere politică. […]

Clerul se împarte în două corpuri: călugării, care urmează regula Sfântului Vasile și preoții, care se pot căsătorii. Și unii și ceilalți își lasă să crească barba și părul.

Primii nu pot accede la înalte demnități bisericești. Trebuie remarcat că în majoritate sunt greci. Ei sunt tunși și țin post tot anul. Se împart în patru categorii: arhiepiscopul și episcopii titulari in partibus; arhimandriții; preoții călugări; frații. Primele două clase au titlul de arhipreot. Poartă în timpul ceremoniilor camilovca, mitra în formă de coroană plină, împodobită cu pietre prețioase și deasupra o cruce. Aceasta era albă în timpul lui Dosoftei , iar astăzi este roșie […] În afara bisericii și a ceremoniilor, ei se acoperă de un potcap sau togă ca cei din clasa a doua sau a treia. Această togă, asemănătoare cu cea a judecătorilor și a profesorilor noștrii nu are încrețituri și este acoperită de un lung voal negru care se aruncă pe spate și care le-a dat numele de vlădică, adică învăluit, după obiceiul antic, din latinescul velaticus, și care se traduce astăzi prin prelat.

Arhimandriții sunt egumeni; ei administrează mănăstirile și dintre ei se aleg episcopii.

Ieromonahii sau călugării preoți, adică călugării consacrați preoți, pot spune messa și administra sacramentele. Ierodiaconii sau preoții diaconi nu pot face aceasta. Ei sunt și unii și alții depozitarii științei și par că o păstrează pentru sine. Simplii frați nu au nici o funcție. Ei îndeplinesc diferite munci în interiorul mănăstirii.

Preoții nu sunt obligați la înfometare sau la ținerea de posturi mai mult decât laicii. Trebuie să fie căsătoriți înainte de a fi consacrați și nu pot în nici un caz să încheie o a doua căsătorie; dar pot deveni economi sau asesori la tribunalul eclezeastic însărcinat să judece probleme de căsătorii, divorțuri, botezuri. Dacă rămân văduvi se pot călugări.

Clerul, până al IV – lea , nu a plătit în general decât doi sau trei piaștrii episcopilor. Reprezentații lui stăteau în adunările naționale și influențau afacerile țării. Mai târziu fanarioții // i-au supus la plata impozitelor, după capriciile și nevoile lor. Astăzi preoții sunt scutiți de această plată și este de înțeles: ei nu au nimic. Călugării nu sunt scutiți și o parte a veniturilor lor este luată de casa mitropolitană. În același timp călugării greci, din păcate foarte numeroși, au obținut de menținerea drepturilor lor spre rușinea țării și a clerului autohton. Indiferent de originea lui, clerul simte nevoia unei reforme.

Armata

Armata română este constituită pentru serviciul carantinelor, al vămilor, al ordinii interioare și este compusă din trupe regulate de dorobanți și de gărzi civice. În Țara Românească numărul soldaților este de 4.665, iar în Moldova de 2.280, atât infanterie cât și cavalerie.

În Țara Românească sunt trei regimente, iar în Moldova două. Fiecare regiment se compune în Țara Românească din:

două batalioane de 586 de oameni x 2 = 1.172

două escadroane de 190 de oameni x 2 = 1.552 x 3 = 4.656

ofițeri superiori 9

Total 4.665

În Moldova, fiecare din cele două regimente trebuia să aibă 1.200 oameni, dar infanteria a fost ridicată la 1.711 și cavaleria redusă la 559, ceea ce a dus la o diminuare cu 130 persoane. Din aceștia s-a creat un corp de pompieri. //

[…]

Observăm că forța armată a celor două provincii este departe de a fi proporțională atât între ele două, <cât și în raport> cu numărul populației. Moldova mai puțin populată cu jumătate decât Țara Românească, are cu 2/3 mai puține trupe; ea poate întreține ușor 12.000 de armată regulată, iar Țara Românească poate avea 22.000-24.000 <soldați>.

Acesta este după Regulamentul Organic cadrul de dezvoltare al armatei principatelor. Dar abuzurile l-au schimbat. În Țara Românească fără să crească numărul soldaților, armata s-a împărțit în patru regimente, dintre care numai două sunt comandate de colonei români.Mai mult pentru a face față <cererilor> ofițerilor pentru ordonanțe, s-a diminuat numărul soldaților. Astăzi sunt numai 4.264 infanteriști, dar în schimb 10 colonei, 18 maiori, 43 căpitani și 523 de subofițeri, pentru că toată lumea vrea să trăiască, și trebuie să trăiască bine. În Moldova armata a cunoscut o diminuare și mai mare, dar este atribuită unei înțelepte economii și nu a cunoscut aceleași abuzuri.

În general românii, deși descind dintr-un popor războinic, înțeleg destul de rău demnitățile militare. Superiorii transformă fiecare soldat în valet, lacheu, ordonanță, deși numărul acestora a fost fixat la 49. […]

Armata română este însărcinată cu trei atribuții: liniștea internă, păzirea defileelor și cea a cordonului sanitar de pe Dunăre.

Trupele de interior fac de asemenea serviciul de gardă de onoare.

Păzirea întregii linii a Dunării de la Prut este încredințată armatei care ocupă carantinele, birourile vămilor și alte puncte considerate esențiale. Ea veghează menținerea bunei ordini în paza pichetelor pentru satele riverane; face controale pe apă, controlează vasele și insulele. În acest fel garantează integritatea frontierei și ușurează în același timp perceperea drepturilor de vamă și încasarea veniturilor statului provenite din insule și din pescuit.

Posturile militare stabilite în trecătorile // muntoase, îndeplinesc aceleași obligațiuni față de sate, însărcinate cu paza frontierei dinspre partea austriacă.

Punctele intermediare stabilite între posturile încredințate armatei formează ceea ce noi am numit pichete. Fiecare din aceste pichete este încredințat spre pază la 120 de familii, care trebuie să țină constant în pichetul respectiv patru oameni înarmați și doi luntrași. Acest serviciu îi scutește de toate corvezile și de recrutare.

Orice sătean riveran contribuabil de la 20 la 50 de ani, în stare să poarte armele, este însărcinat cu paza pichetelor atunci când îi vine rândul.

Pentru a servi la consolidarea gărzii pichetelor, toate satele desemnate pentru aceasta sunt împărțite în plutoane de câte 6 oameni. O comisie alcătuită de către pârcălab sau ispravnic și jurații satului, în prezența subadministratorului de canton, întocmește un tabel, unde se indică cu un an înainte ziua de serviciu a fiecărui pluton. Acesta se organizează în fiecare duminică.

Cei patru oameni și cei doi luntrași sunt puși sub ascultarea unui caporal și a unui soldat.

Aceleași reguli sunt stabilite și pentru trecătorile din munți în cele peste 160 de locuri. În final, frontiera română este păzită de 35.040 familii, dintre care 1.720 de oameni sunt în serviciu permanent; se adaugă 584 de caporali și soldați și avem un total de 2.336 grăniceri permanenți.

[…]

Stabilimente de binefacere

Comitetul medical

[…]

Fiecare medic aflat în slujba statului și plătit // de acesta trebuie să vaccineze copii și să trateze pe gratis săracii din cartier. Cum vizitele la boieri nu le sunt în general plătite decât în protecție, rezultă că ei se îmbogățesc numai de pe urma clasei mijlocii.

Principalele boli sunt: apoplexia, hidropizia, sifilisul, nebunia, epilepsia, care se tratează aproape ca în Evul Mediu prin rugăciuni, posturi, imprecații, farmece, în fine exorcism; cifoza și turbarea sunt rare și în ciuda marilor călduri care seacă râurile și a marilor friguri care le îngheață, câinii sunt rareori atinși de această maladie.

Frigurile sunt:

Gastrice, foarte frecvente primăvara la sfârșitul postului;

Reumatismale, frecvente în jurul Iașiului;

Nervoase, frecvente în toată țara;

Biliare, frecvente în București și Iași în iunie;

Hemoroizii, care sunt frecvenți chiar și la copii; hernia, care este foarte răspândită și arată stadiul de sărăcie a poporului; în fine rahitismul și scrofuloza, rare în popor, dar frecvente la clasele înalte din orașe unde femeile sunt de asemenea foarte expuse isteriei. //

[…]

Învățământul

Numai în această primăvară (cea a anului 1832) a reînceput învățământul public . //

[…] Școlile lancasteriene sunt împărțite în patru clase, fiecare de câte un an; copii trebuie să învățe de la alfabet până la geometrie și mecanică practică. De 10 ani aceste ultime două discipline lipsesc din școli. Această instituție este totuși una dintre cele mai bune din țară și fără îndoială una dintre cele mai bine susținute, grație zelului și devotamentului tinerilor care o conduc. Introducerea ei se datorează domnului Dimitrie care nu a găsit decât uitarea drept recompensă, pentru că a avut onoarea de a fi grec (!), iar românii pentru a evita să-i fie recunoscători l-au luat drept fanariot. Marele logofăt Dinicu Golescu a constituit o astfel de școală pe moșia sa.

Școla, numită de umanioare, este împărțită și ea în patru clase; aici <elevul> trebuie să învețe de la gramatică și știință, până la literatura franceză. O a doua decepție este aceea că tinerii români care știu franceza nu sunt absolvenții acestei școli.

Școala complementară este de trei ani. Principalele materii care se învață aici sunt: retorica, logica, matematica, fizica, chimia. A treia decepție este că exceptând retorica, al cărei profesor, angajat al guvernului, nu se prezintă la ore decât de 8-10 ori pe an, și matematica elementară, restul materiilor nu sunt predate. În ceea ce privește cursurile speciale și cursurile libere, nu există nici profesori pentru a le face, nici elevi pentru a le urma; totul este decepționant. Cât despre facultăți, numai știința dreptului se învață. […] Vedem că autorul acestui regulament a găsit mijlocul de a văduvi învățământul de orice posibilitate de progres. În sfârșit, în timp ce ierarhia nobiliară se compune din 20 de eșaloane, nu există decât un singur corp de învățători; toată lumea este profesor, de la cel care învață alfabetul până la doctorul în științe. Această egalitate este singura care există în toată țara […]

Administrația care conduce învățământul este astfel constituită încât absoarbe 1/10 din fondurile anuale. <Există>trei efori care nu pot fi decât dintre marii boieri; un colaborator pentru ajutorul eforilor, // care nu face nimic; un director pentru a suplini colaboratorul și care face și mai puțin; un revizor, un cenzor, un casier, un secretar și funcționari dintre care cel mai umil se consideră superior profesorilor. Primele trei funcții sunt onorifice, a patra este o sinecură, a cincea un cumul de patru mici funcții, a șasea nu există .[…]

S-ar crede că guvernul care susține atât de puțin și de rău instituțiile sale nu pregetă să le ajute pe cele particulare. Departe de aceasta, el este gelos, și, trebuie spus, că în timp ce prințul Sturdza s-a grăbit să pună în aplicare Regulamentul Organic prin crearea unui institut pentru fetele sărace, administrația munteană nu a vrut să facă nimic. Ea a acordat, este adevărat, pentru trei ani o subvenție de trei mii de piaștrii la două pensioane de domnișoare; dar când unul dintre acestea a falimentat (protejatul său), l-a închis și pe celălalt; și totuși grație ultimului, orașul București a avut onoarea de a avea în 1840 o școală publică gratuită.

Dacă aceasta este situația cu învățământul public atunci se poate imagina ce se poate întâmpla cu cel particular. Cu excepția a cincizeci de familii din fiecare principat, atât de bogate încât își pot permite să plătească salariul profesorilor // și al profesoarelor, ceilalți se mulțumesc cu atât de puțin încât nici nu merită osteneala să vorbim. Scrisul și cititul în limba greacă și română, tapiseria și dulcețurile, iată aproape tot ce învață tinerele fete. Negustorii înșiși, pe care desele călătorii i-a luminat, nu se ridică încă deasupra prejudecăților care îi țin la distanță atât de mare de nobili, și nu le dau copiilor o educație conform sentimentelor și averii lor. Rezultă în general, că femeile nu se pricep la nimic, și că bărbații ale căror brațe sunt necesare în altă parte, în agricultură, în industrie, sunt reduși la munci nedemne de ei. […]

Dacă considerăm teatrul și jurnalele ca puteri în mișcare ale civilizației, înțelegem de ce nu există în principate teatrul ce înalță mândria națională și jurnalele ce o comentează. Aici nu sunt permise decât discuțiile despre probleme neimportante, și cenzura este cea care ascunde adevărul. Dacă Bolliac cere autorizație pentru a publica un periodic, i se răspunde: “Prințul vă autorizează să vă publicați gazeta. Nu veți scrie despre politică și veți vorbi numai despre literatură. Toate articolele d-voastră trebuie supuse cenzurii”// […] Dacă în fruntea unei cărți nevinovate, o gramatică, am scris aceste rânduri inofensive: “Poate că această mică carte va ajuta la realizarea dorințelor mele de a vedea apropiindu-se cele două popoare, așa cum sunt apropiate cele două limbi!”, cenzorul Picolo m-a acuzat de iacobinism și a șters cu cerneală roșie aceste rânduri incendiare!

Totuși această cenzură nu este atât de înfricoșătoare, căci este pe față și o cunoști. Există o alta care este invizibilă, și pe care vreau să o dezvălui. Este cea a spionilor ruși, și aceștia sunt oamenii cu gradele cele mai mari din armata română. Acești oameni își vizitează ofițerii, încercând să-i surprindă studiind, și orice carte pe care o văd în mâini lor, dacă <este scrisă de >un autor francez, chiar dacă subiectul este de strategie, fără să o fi citit o condamnă, și câteodată o împrumută pentru a o arde, iar pe ofițerul care refuză să le-o dea îl consemnează. Tinerii sunt nevoiți să se ascundă // de superiorii lor. […] Deși pare de necrezut, aceste lucruri se întâmplă mai mult în Moldova decât în Țara Românească, iar datoria mea este de a preveni guvernul, care este ignorant. În ciuda acestor obstacole, spiritul vieții dăinuie, se întinde, se dezvoltă; în ciuda stadiului elementar al studiilor, acestea dau deja roade fericite. O mulțime de tineri profesori răspândesc astăzi educația în sate, astfel încât peste de 10 ani vor fi puțini români care nu vor ști să citească, să scrie, să numere. Deja elita tineretului gândește, vorbește și scrie, manuscrisele suplinesc tipăriturile, cântecele zboară din gură în gură, alegoriile sunt pătrunzătoare, amenințătoare chiar; despotismul cenzurii nu-și atinge scopul. […] Astfel vedem în articolele literare că, în ciuda cenzurii, românii aspiră spre unire, spre naționalitate și sunt însetați de independență. […]

Materiile școlare

Școlile comunale: lectură, scriere, calcul, catehism (metoda lancasteriană)

Școli parohiale: aceleași materii (vechea metodă)

Școli de județe: aceleași materii (metoda lancasteriană), complementar cu geometrie, geografie, desen, istoria sfântă și gramatică

Colegii și pensionate: româna, franceza, latina, greaca, germana, cronologie, geografie, istorie, desen, retorică și matematică.

Cursuri speciale: literatura limbilor menționate, matematica, dreptul, principii de fizică și de chimie.//

În final, studiile latinești sunt elementare. Nici o carte clasică. Nici o filosofie; ea este proscrisă din ordinul Rusiei, până ce această putere va trimite un filosof din școala sa. Nici o ierarhie pentru profesori și nici o recompensă pentru oamenii de litere a căror gândire trebuia să moară sugrumată de cenzură.

Capitalele

București situat la 44° 27' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică, se află într-o câmpie mare, ale cărei părți coboară într-o pantă lină până la malurile Dâmboviței, care traversează orașul. În popor se spune: Dâmboviță apă dulce cine te bea nu se mai duce! […] Iași este situat la 47° 8' latitudine nordică și 25° 10' longitudine estică pe panta unei coaste înalte de unde pare că alunecă până la malurile Bahluiului, apă care curge la picioarele sale. […]

Iași din 1529 și București din 1660 au devenit reședința domnului, a nobilimii și sediul guvernului. Sunt împărțite unul în 4, altul în 5 cartiere, ultimele urmând cele 5 mari ulițe, care se lungesc nedefinit, ca niște imense chici ale voinicului . Spațiul dintre aceste străzi se numește mahala. Aceste mahalale sau cartiere // nu sunt încă pietruite și nu vor fi multă vreme; se împart în 86 de parohii, purtând fiecare numele bisericii. Fiecare cartier are comisarul său, subcomisarii, inspectorii și vătașeii săi. Orașul este iluminat în centru, în cartierul comercial și pe ulițele principale. Iași are 550 de felinare de ulei, București are 722 de lanterne, în care arde o lumânare totdeauna ștearsă, iar supraveghetorii nopții asigură cetățenilor liniștea. Aceștia sunt 40-50 de gardieni plătiți de oraș, alți oameni sunt plătiți de particulari. Fiecare stăpân de casă asigură doi oameni, iar fiecare prăvălie unul, ceea ce face ca numărul acestora să fie de 325 în Iași și 700 în București în fiecare noapte. Sunt sub direcția inspectorilor și se numesc <după felul în care întreabă> “Cine e acolo?” Vătășeii din cartiere trebuie să informeze în fiecare dimineață starea de sănătate a fiecărei case, să dea avizul comisariatului pentru cazurile grave care se pot ivi. București are două turnuri înalte care se numesc foișoare, în care veghează noaptea gardienii pentru a avertiza în caz de incendii. […]

Poșta

Scrisorile

Sunt trei servicii de poștă pentru scrisori: cel româneasc, cel austriac și cel ruseasc. Primul este pentru interior, al doilea pentru Occident, iar al treilea pentru Rusia și Orient. Scrisorile din Țara Românească pentru Moldova sunt din păcate încredințate acesteia din urmă; nu este vorba că domnul Iacovenko , care este director, este omul cel mai cinstit din câți cunosc, dar nu depinde de el ca secretul să nu fie violat. se întâmplă acest atentat contra căruia am protestat eu însumi la consulatul Franței din Iași. Am auzit din sursă sigură că nu este prudent să încredințezi colete poștei române. În fine pot asigura că cea mai onestă este cea austriacă și chiar dacă scrisorile sunt desigilate pentru carantină ele sunt foarte rar citite.

Tabel de plecări și sosiri

Plecări din București

Poșta română : Pentru interior de două ori pe săptămână: luni și vineri până la orele 6 seara

Poșta austriacă: Pentru Austria, Germania, Italia, Franța, Anglia: luni și vineri până la 7 seara

Poșta rusă : Pentru Moldova și Rusia marțea până la prânz; pentru Constantinopol de două ori pe lună.//

Sosiri în București

Poșta română : de două ori pe săptămână sâmbăta și miercurea

Poșta austriacă: marțea și sâmbăta

Poșta rusă: Din Moldova și din Rusia, marțea și sâmbăta; din Costantinopol prima și a-15-a zi din lună.

Poște de cai

Pentru a călători cu poșta își trebuie podorojna, hârtie ce ține loc de pașaport. Ea este eliberată și Iași de către postelnicie, pe baza unui permis de la poliție, iar în capitalele de județ de către ispravnici. Străinul o poate obține pe baza pașaportului. Sosit în București o înmânează comisului barierei și nu prezintă pașaportul decât la consulat.

Poșta nu dă mai mult de patru cai pentru o căruță mică; mai mult de 6 cai pentru cea mare, numită brașoveanca și mai puțin de opt pentru o caleașcă sau un cupeu. Prețul este de 75 cenți pe un cal pentru fiecare popas, ale cărui distanțe variază de la 1 oră ¼ la 1 oră ½ în câmpie și de la 1 oră ½ la 2 ore la munte.

Numărul călăuzelor este de unul pentru 4 și 6 cai și de doi pentru opt cai. Prețul fiecărui călăuze este de 18 cenți. //[…]

Cea mai mare parte a caselor nu au decât un parter; casele boierești nu au decât un singur etaj. În general cu excepția câtorva frumoase biserici, clădirile nu sunt decât mase informe din cărămizi fără altă călăuză decât instinctul.

Totuși se remarcă în București: azilul Brâncovenesc, spitalul de și turnul său în ruină , ridicat în 1715 de soldații lui Carol al XII-lea ; mănăstirea Sf.Gheorghe , unde trebuia să se construiască palatul princiar și Hanul Manuk-bei , imens caravanserai cu două // etaje, cu dublu balcon interior și, care bine restaurat, bine zugrăvit, oferă priveliștea cea mai ciudată din această mare capitală. În Iași se remarcă, turnul lui Vasile Lupu, noua catedrală , vechiul palat care se restaurează , Biserica Trei Ierarhi , noua biserică de vechi și mănăstirea Frumoasa .

Fără adunare, în ciuda principiului electiv, pline de robi, în ciuda dragostei de independență, avizi de libertăți constituționale în ciuda profiturilor din drepturile feudale, București și Iași poartă pe zidurile lor, moravurile orientale în interior și moda europeană la exterior. […] În sfârșit ele sunt și unul și celălalt imense sate cu limite nedefinite, cu ulițe fără nume, cu mahalale misterioase, una de patru leghe, alta de două leghe și jumătate împrejur. Vedem mlaștini unde orăcăie broaștele râioase, maidanele unde țiganii își întind corturile, cartierele inundate din fiecare primăvară; un caldarâm desfundat și acoperit de noroi, drumuri interioare unde mergi liniștit pe gunoaie până când te trezești oprit de un abis; câteva palate frumoase, atâtea case drăguțe, mai degrabă ferme decât reședințe senioriale; și în mijlocul acestora echipaje magnifice trase de cai superbi; în interior femei // elegante, dandys […], cochetărie și grație; în spate lachei galonați, ungureni în jachete, albanezi drapați în togi romane; peste tot căruțe cu lemn și cu fân, boi slăbiți de nevoi și de muncă, peste tot țărani îmbrăcați în piei de oaie, țigani aproape goi sau acoperiți de zdrențe; peste tot contrastul continuu dintre mizerie și lux; bordeie alături de palate, bogații în trăsuri, săracii în noroi; dar în schimb toți se găsesc vara în praful care acoperă cele două orașe, ca simbol al vanității lor. […]

Orografia

sau

Plimbări pitorești prin Munții Bucegi

Munții Bucegi n-au fost încă explorați (Balbi, Geografia) Frumusețea României constă în munții ei. Dacă nu ați văzut decât câmpia, nu veți putea spune: “Am văzut România”: Sunteți ca un naufragiat, care eșuat pe coastele aride ale Provenței sau pe dunele de pretinde că a văzut Franța .(Autorul)

Prima călătorie

[Împreună cu slugerul Angelescu și cu slujitorii acestuia pornește într-o călătorie, părăsind arșița și praful din București pentru aerul curat al munților Bucegi, în seara zilei de 19 aprilie].

Douăzeci de minute mai târziu orașul era departe în spatele nostru. Ochii noștri obosiți de ulițele lungi, de casele albe, monotone, de mahalalele ale căror ziduri gri le ascunde verdeața, hoinăresc acum liberi pe o vastă câmpie și pieptul nostru respiră cu aviditate un aer mai curat. Căruța noastră, în loc de a ne zdruncina pe un caldarâm dur și fierbinte, merge ca într-o grădină, pe un drum lin și uniform, deseori acoperit de iarbă, părând mai degrabă o alee de parc decât un drum de poștă. Cei opt cai ai noștri au aripi. […]

Când am redeschis ochii eram răsărit o culoare trandafirie și în aer o dulce prospețime ne promiteau o zi minunată. Orașul în mijlocul grădinilor sale și a arborilor înalți fructiferi cultivați fără nici o știință, se trezea râzând, animat. De când nu îl mai văzusem, făcuse progrese considerabile. Populația sa de 10.000 de suflete, construcțiile sale noi, caldarâmul în construcție, piața sa publică, care îl transormă într-un oraș deosebit din Țara Românească, m-au făcut să mă îndoiesc dacă era același oraș unde mă oprisem acum opt ani. Era zi de târg. Țăranul alerga pe toate străzile, dar nici zgomotul căruțelor, nici mugetele // boilor, nici vocea vânzătorilor și a clienților, nici țipetele bragagiilor nu au tulburat liniștea caselor boierești, până când la strigătul vizitiilor noștrii sau șuierul bicelor, cele câteva cuvinte grele schimbate între ei și trecători, iuțimea căruței noastre pe un pavaj nou, am văzut câteva ferestre deschizându-se, și câte un boier cu pipa în mână sau altul cu ceașca de cafea ne salutau în treacăt printre fumuri. […]

În sfârșit am atins ținutul înalt; nu mergeam decât prin munți și văi și drumul a devenit atât de pietros, că suntem cerniți ca migdalele prin sită. Iată platoul de și Doftana care curge la poalele sale. Am traversat torentul și printr-un ocol la stânga pe un urcuș destul de greu, am atins culmea platoului, vastă întindere cu o suprafață de 4 leghe, netedă ca marmura și verde ca o pajiște, la 120 de picioare deasupra Doftanei, care o limitează la est și la sud, și de Prahova care curge la vest. Există puține poziții pitorești ca cea pe care este așezat orașul. El are la nord Bucegii, la o zi de mers, și în jurul lui înalții munți de pădure și atât de aproape de platou, încât cu trei ore înainte de apus, umbra lor acoperă tot. Este Câmpina, oraș antrepozit unde se opresc mărfurile care intră în Principate prin Brașov. […]

La ieșirea din oraș am mers repede spre Nord-Est până la panta unde sunt puțurile de petrol, una dintre bogățiile Câmpinei; ne-am odihnit la vad, și în mai puțin de o oră am ajuns pe culmea munților, de unde am putut descoperi, pe fundul unei vâlcele înguste, satul și salinele de vâlcea este formată din patru munți așezați în <formă de> paralelogram, ale căror culmi de înălțimi egale oferă un ciudat contrast. Aceea pe care ne aflăm, ca și cea din față este îmbrăcată de arbori și verdeață; celelalte două sunt sterile și în întregime goale. Solul vâlcelei este argilos și albicios și soarele se reflectă atât de intens că ochii abia pot să le fixeze. […]

// Intrarea noastră în Telega pe un povârniș foarte rapid, nu s-a desfășurat fără emoții. […]

A doua călătorie

A doua zi, în 21 iulie, satul se trezea liniștit și nu se auzea decât torentul ce curgea și clopotul ce-i chema pe credincioși la slujbă. Creștin prin botez, catolic prin naștere, filosof prin principii, cred în Dumnezeu și îl văd peste tot, înăuntrul și în afara bisericii, la fel de bine în moschee cât și în sinagogă, cât și fost deci în biserica ortodoxă și am cântat împreună cu locuitorii din Telega “pe împăratul care nu seamănă cu nimeni altul”. Astfel pentru români […] Dumnezeu nu este regele regilor, ci împăratul împăraților, al cerului și al pământului. Am aplaudat această descoperire, în timp ce, urmărind cu privirea mulțimea de credincioși care se închina în fața icoanelor și le săruta, am făcut o alta. Privirea mea s-a ridicat spre catapeteasma, unde aceste icoane sunt agățate în rame de aramă și argint și am zărit la capătul acestui lambriu aurit, ce ascunde creștinilor // misterul ce urmează a se înfăptui, o cruce înaltă de trei picioare purtându-l pe Hristos. Este primul crucifix de asemenea dimensiuni pe care l-am văzut în bisericile românești și fără îndoială singurul care este expus continuu vederii ortodocșilor; pentru că numai o dată pe an, ei pot vedea micul crucifix de fildeș, pe care îl pot săruta de Paște, pus pe masa în fața căreia fac mătănii.[…]

Ne-am urcat de-a lungul râului și ne-am oprit pentru câteva momente în piața garnizoanei, o platformă de 25 de picioare pătrate unde făceau exerciții recruții […] Mergând de acolo la fortăreață, care servește drept atelier și la baracă, care este de fapt cazarma, m-am întrebat cum pot trece oamenii aceștia de iarnă, pentru că acoperișul este surpat și spart, iar găurile nu sunt acoperite decât de rogojini […] Privind interiorul, nu mi-am putut stăpâni surpriza, văzând ordinea și curățenia pe care vigilența ofițerului a obținut-o în acest îngust adăpost locuit de 50 de oameni […] Cinci minute după aceea am pătruns în închisoare […] Este // un paralelogram de 72 de picioare lungime pe 20 lățime, în mijloc cu o curte care nu este închisă decât de un gard înalt de șase picioare. Interiorul clădirii este împărțit în două mari săli separate de un coridor unde se află supraveghetorii. Paturile de lemn largi de 8 picioare stau înșirate de fiecare parte a sălii, iar o lampă atârnată de tavan luminează în timpul nopții. Acolo stau ocnașii cu piciorul stâng legați de o piedică comună. Această piedică este încuiată cu lacăte din loc în loc. Patul acestor nenorociți este o rogojină și nu au drept pătură sau pernă decât pantalonii scurți și mantaua. În momentul în care am intrat, erau aliniați în curte și doi soldați le examinau fiarele de la picioare și de la mâini; un ofițer i-a trecut în revistă, făcând apelul și i-a numărat atingându-le pieptul cu degetul. 90! Atâția erau. […]

Mina are 90 de metri adâncime; intrarea este pătrată și are o lărgime de doi metri și jumătate. Coboară până la o adâncime de 30-40 metri apoi se lărgește în boltă și seamănă cu un butoi cu pântecul mare. Sarea este fină și deasă; 70 de kilograme cât cântărește încărcătura unui cal se vând cu 3 franci. 100 de oameni și 80 de cai lucrează zilnic la exploatarea ei; într-un sezon bun se scot 80-90 de care zilnic și produsul său, într-un an obișnuit este de 3.000.000 piaștri, adică în jur de 1.200.000 franci. În sfârșit ea este în lipsa industriei, de un mare ajutor pentru satele învecinate, ai căror locuitori preiau încărcăturile cu nu mai puțin de 5 franci 70 cenți pe cal. […]

Făcând aceste observații am urcat poteca ce ducea la fântâna Martin, seara, loc de întâlnire obligatoriu pentru leneșii orașului. Am găsit câțiva tineri ofițeri giugiulindu-se <cu fete> și împărțind o bucată de zahăr pe care o înghițeau cu apă. unde se produce numai sare era singura modalitate de a te îndulci.

Este ceasul când tinerele fete vin să-și umple donițele […] // Astfel a doua zi ne-am sculat devreme odată cu păsările și la fel de veseli ca și ele, cântând trilurile de dimineață. La ora cinci dimineața eram gata. Caravana noastră se compunea din 6 persoane și iată-ne în mai puțin de o oră pe culmea unui platou înalt, pe care am mers mult timp fără să vedem altceva în jurul nostru decât frasini giganți, care se ridicau drepți și superbi ca brazii, trunchiuri de stejari de o grosime neînchipuit de mare aproape toți înnegriți și loviți de fulgere, și din timp în timp câteva păsări de noapte care la apropierea noastră își părăseau cuiburile. […]

Coborâm acum o scară abruptă și în 20 de minute suntem […] // Vederea Slănicului ne-a îndepărtat starea proastă și domnul cămăraș care ne-a găsit la el s-a străduit să repare cauza acesteia. Domnul Ducas este un tânăr frumos de 28 de ani. Manierele sale sunt sincere și politicoase, și pentru un sfert de oră casa și masa lui a fost a noastră. Aceasta a fost bine orânduită, servită și bogată fără a fi abundentă; vinuri fine de Buzău și apă de Borsec, pâini mici și albe de și icre negre proaspete de Giurgiu. Borșul este delicios și sarmalele din orez și din frunză de vie înăcrită cu caimac, sparanghelul cu smântână de bivoliță, vânatul în ulei de Smirna, toate acestea aveau un gust delicios. Am cinat precum anticii, așezați pe divane largi și desfătați în timpul mesei de muzica puțin cam stridentă a lăutarilor .[…]

În aceeași seară la orele 9 // ne-am întors , după un marș forțat de 30 de ore […]

Poimâine vor sosi din Comarnic cele două călăuze, Ion Păușan și Stoica Vodă care trebuie să ne conducă prin Bucegi. Erau atunci orele patru după amiază și ne pregăteam să plecăm, când deodată prietenii noștrii din Telega, dorind să ne rețină, ne-au propus să mergem să vedem un vulcan. […] Să mergem deci, și urcând în căruță și după ce am treversat de 47 de ori sinuozitățile torentului am ajuns era fenomenul despre care se vorbea […] Am conchis că acest fenomen nu este decât o degajare de petrol ocazionată de inflamarea stratului superior de sulf și, dacă sondăm la o adâncime de 12-15 stânjeni pentru a atinge nivelul puțurilor din Telega și Câmpina, putem găsi zăcământul. […]

A treia călătorie

A doua zi la cinci dimineața, ajutați de călăuzele noastre din Comarnic, care ne țineau scările, am strâns mâna pentru ultima oară gazdelor noastre și ne-am îndreptat spre Câmpina pentru a ne aproviziona și a porni spre Bucegi. Două ore mai târziu am intrat în Breaza pe un drum frumos. Breaza este un sat plăcut care se întinde de-a lungul drumului de la sud la nord. După cum o spune și numele este o pajiște imensă [. ..] Este drept că partea joasă care atinge la nord Comarnic formează prim planul unui tablou atât de vesel și de grațios, că este cu siguranță cel mai frumos peisaj de care te poți bucura // […] În fund muntele Pleșuv , mamelon vast, care nu are egal decât pe Gurguiata la stânga și Fruntea lui Vasile la dreapta, iar pentru a întregi armonia acestei scene delicioase, câteva pânze de argint în mijlocul unui prundiș, anunță curgerea Prahovei.

În mijlocul acestora am călărit până la ferma domnului Procopie. […]

A doua zi de la o primire atât de ospitalieră, am făcut o vizită în împrejurimi, urcând mai întâi până în satul care se ascunde deasupra noastră și al cărui nume prezintă pentru mine un oarecare interes. Îl știu ca primul loc important al drumului de la București, și văzându-l cocoțat la o sută de metri deasupra Prahovei, singura trecere a carelor de transport, am conchis că numele lui poate veni de la latinescul Commeatus, al cărui sens este acesta. I-am vizitat pe principalii locuitori, moșii sau moșnegii, adică vechii proprietari, bătrâni bărbați și războinici […] apoi urcând cu greu și încet muntele Simile , astfel numit pentru că are forma unor movile // suprapuse, am ajuns la dâmbul cel mai ridicat, vastă boltă de verdeață la o înălțime de 800 de picioare deasupra torentului. Am coborât pe la nord pentru a ajunge în fundul vâlcelei înguste și pietroase care domină muntele, a cărei ariditate și uscăciune explică perfect denumirea; apoi am urcat culmea Gârna sau Cârna , am văzut la dreapta muntele Doamnele , la stânga muntele Floreiu , iar în îndepărtare pădurile roșiatice ale gigantului Gârbova. […] Astfel am ajuns

Acest încântător munte până în vârf este o imensă pajiște smălțuită de flori albe, galbene și albastre […] // În acest timp s-a făcut târziu și doream cu orice preț să ajungem până în vârful muntelui. Ne-am pus în mișcare și după o oră am coborât pe celălalt versant care se află în fața Pleșuvului și domină locul numit Posada, când, deodată, am fost opriți de urletele și amenințările a 40 de câini “Nu vă temeți, ne-au strigat călăuzele, ciobanii nu sunt departe”. Și într-adevăr iată-i că vin în întâmpinarea noastră. […] Esența casei românești este mămăliga cu brânză; caracteristica sa este buciumul de trei metri lungime; am mâncat din toată inima porția oferită de ciobani și am încercat să rețin // ecoul munților cu unul din cântecele noastre de vânătoare; am cântat cu un bucium. […]

A doua zi am petrecut-o în liniște, pregătind călătoria spre Bucegi, unde dacă ne ajută Dumnezeu vom pune steagul tricolor al principatelor. Spre seară am respirat aerul proaspăt pe malul drept al torentului și am vizitat moara fierăstrău. Această întreprindere este unică atât prin simplicitatea mecanismului său cât și prin economia construcției ei, cu siguranță nu a costat mai mult de 300 de franci, dar aduce nu mai puțin de 3000 franci venit, nu proprietarului, ci fermierului în al cărui contract de închiriere nu valorează decât o treime. […]

Douăzeci de minute mai târziu mergem de-a lungul muntelui Floreiu și al Pleșuvului, care se întinde la stânga noastră și crește pe măsură ce avansăm […] // deodată un vânt din sud-vest ne strică vremea, îngrămădind norii deasupra noastră, și ploaia cade în torente. Nu mai avem timp decât să ajungem la posadă. Așteptând sfârșitul furtunii îi întreb pe toți cei pe care îi întâlnesc acolo, călători, hangii, grăniceri, despre sensul acestei denumiri spaniole întâlnită numai în Pirinei și în Carpați. Nici unul nu a știut să-mi răspundă. […]

A patra călătorie

[…] Mergem direct spre Babele […]

Frigul a devenit atât de pătrunzător încât suiți pe cal suntem nevoiți să ne acoperim cu paltoanele. Babele se găsesc la câteva sute de metri, iar Stoica ne povestește istoria lor înainte de a ajunge. […]

[Se continuă drumul spre Caraiman]. Urcăm deci, și lăsând la stânga o stâncă de marmură trandafirie de 15 stânjeni înălțime depășim văgăuna numită Obârșia Prahovei, de unde izvorășt râul, ale cărei maluri sunt îmbrăcate cu o perdea de gheață eternă și după ce am călărit două ore pe crestele pleșuve ale Caraimanului am atins în sfârșit înălțimea ce îl acoperă ca o cască și care este numit Omul. Acolo, cerul s-a limpezit câteva clipe. Am zărit la stânga noastră // crestele aurite ale Ardealului, în fața noastră codrii roșietici și sterpi ai uriașului Gârbovă. […] Mergem să ridicăm drapelul, când deodată izbucnește un vânt violent care schimbă aspectul cerului.[…]

A cincea călătorie

[…] Mergem spre Târgoviște de-a lungul colinelor, traversând Mugurelii de Sus și de Jos, fiind martori pregătirilor făcute de postelnicul C.Cantacuzino pentru serbarea în cinstea domnului // […] Alergăm spre Mărgineni unde veghează în mijlocul călugărilor prizonierul spre care sunt fixați ochii tuturor românilor. Dacă aș putea să-l văd și să-i spun Câmpineanu![…] // Iată deja Târgoviște, orașul barierelor albe, al bisericilor în ruină, Târgoviște veche capitală a Voievozilor. […]

În timp ce caii noștri mănâncă orz, mă duc să vizitez castelul, măsor curtea de o sută de picioare pătrate, mă afund în mijlocul ruinelor și nu văd decât subterane semi-acoperite, bolți lăsate, coridoare înfundate de ziduri dărâmate. […]

Un singur turn a rămas în picioare și aproape intact, dar scara ce ducea la creneluri a fost ridicată. El are 60 de picioare înălțime, 30 picioare pătrate la bază, și se ridică în pantă până la o înălțime egală de unde urcă în cerc cu un diametru de 15 picioare […] // Din biserică în biserică am ajuns la cea catolică, una dintre cele mai vechi din principat și am fost uimit să citesc pe o piatră funerară: “D.O.M. Această piatră acoperă rămășițele ilustrului senior Fontanes , din Constantinopol, care a fost mai întâi un ilustru interpret, trimis și ministru al Franței pe lângă Poartă, a fost apoi // înfrânt de o soartă potrivnică, urmărit de invidie și și-a găsit liniștea în serviciul lui Carol al VI-lea, împăratul romanilor. Administrator al Societății orientale și de comerț, și-a încredințat sufletul Domnului în 18 august 1727, la 55 de ani, lăsând în doliu și în cea mai profundă durere pe soția sa Françoise de Dandréa”.[…]

Drumul care merge de-a lungul Ialomiței este îngust și alunecos. […] și mergem atât de încet încât ajungem la Pucioasa la opt ore seara. […]

Casa băilor este o construcție lungă așezată cu fața spre satul Poduri de partea cealaltă a Ialomiței. Ea are patrusprezece apartamente pentru cei care fac baie, fiecare compus din două încăperi, foarte curate, dar fără alte mobile decât pat de lemn. Prețul băii și al apartamentului este de 5 piaștri pe zi (un franc și 70 de cenți) și ne-am descurcat cum am putut cu hrana și cu dormitul, fiind cam strâmtorați. Cea mai mare parte a călătorilor, care vin însoțiți de familie, preferă să locuiască în Poduri sau înghesuiți în căsuțele simple ale sătenilor, unde găsesc destulă hrană pentru ei și însoțitorii lor.

Ceea ce am făcut și noi. Din păcate am nimerit în casa popii, casă murdară, unde locuiau împreună bărbați, femei, copii, câini, pisici, găini, cocoși, gâște, unde curtea este pe rând stână, grajd și staul, unde nu găsești un loc unde să-și odihnești capul. […] Această ședere prăpădită mă dezgustă, această mizerie nu-mi provoacă milă, mă revoltă, pentru că ea este cea a avarului //.

[…] Am plecat să locuim , în spatele bisericii, la începutului marii pajiști verzi care este piața publică a orașului. Iancu nu ne-a oferit un palat, doar două camere atât de curate pe cât putem să găsim la oameni atât de săraci: ziduri albe, ferestre de hârtie, podea de pământ, paturi de lemn, acoperiș de frunze, și totul bine spălat, bine măturat, frumos mirositor. // […] Și numai spre sfârșitul sejurului nostru m-am gândit să ajung până timp încă; suntem pe cai, urcăm Besdedel , mic pârâu stâncos și plin de păstrăvi și după patru ore de mers, am ajuns , sat faimos, care acoperă cu cele opt sute de case ale sale o leghe de coline. […] Ne îndreptăm spre muntele care vorbește, ecou dublu vestit în regiune // […] Ne-am întors și am ajuns de Sus, fără îndoială. Vederea părții înalte a satului ne-a reamintit că a doua zi urma să-l părăsim și ne făcusem planurile deja când am sosit la casele noastre. Trimisesem căruța să ne aștepte de Argeș în timp ce noi ne îndreptam călare spre Câmpulung. […]

A doua zi la orele cinci dimineața am traversat Ialomița și la amiază după ce am mers de-a lungul Dâmboviței timp de o oră, ne-am odihnit la umbra unei capele gotice și aproape în ruine. Este una dintre ctitoriile lui Radu Negru, căruia îi conservă numele și aminitirea. // […] Câmpulung! Suntem la Tulești și de acolo vedem orașul care se așează în amfiteatru pe o înălțime mică // […] Și vorbind astfel am intrat în oraș, traversând piața, am căutat gazdă , un moșneag de treabă care în timpul holerei, mi-a dat ospitalitate. […]Ce se spune astăzi despre Câmpulung? Că din vechiul său statut de reședință nu a păstrat decât dreptul de municipalitate; că romano-catolicii au din vechime o biserică ; că în biserica lui Radu Negru am văzut portretul acestui prinț îmbrăcat într-o haină lungă brodată cu aur și argint, pe deasupra o haină de blană și pe capul său o diademă. […] A doua zi i-am salutat pe moș Bucur, Zinca și toată familia și seara, la căderea nopții, am ajuns la mănăstirea Argeș situată în mijlocul văii numite a Dealului și la o mie de pași distanță de marele drum de la București // […] Biserica este deschisă. Este decorată cu fresce ca toate bisericile ortodoxe, culorile sunt proaspete, dar fără contur. Naosul este garnisit de fiecare parte cu strane pentru femei. El închide corul unde se pătrunde printr-o singură arcadă. Stranele din cor sunt destinate bărbaților și în principal cântăreților și călugărilor. Catapeteasma care acoperă altarul este strălucitoare. Este un lambriu mare // bogat sculptat și acoperit cu aur. Se văd trei uși, două mici laterale pentru slujitorii bisericești și una la mijloc, cea a altarului. Numai preotul poate trece pe aici. La dreapta și la stânga figurile lui Hristos și cea a Fecioarei. Din înaltul boltei atârnă trei mari candelabre și peste tot icoane încadrate în argint sau argint aurit. La dreapta mea este scaunul episcopului și la stânga amvonul. Ieșind revedem piatra funerară a lui Neagoe I , ctitorul, iar pe portal portretul său în picioare. Judecând după această pictură Neagoe era înalt și bine făcut; avea o figură marțială și un păr blond care îi cădea pe umeri. Se vede aici îmbrăcat într-un costum de ceremonie brodat cu aur și o coroană împodobită cu pietre prețioase. Ieșind din biserică i-am examinat exteriorul. Este o frumoasă navă de marmură albă pe care arabescurile se împletesc pe orizontală de la soclu până la cornișă; fiecare piatră este sculptată cu toată bogăția, finețea și delicatețea artei; nici o parte nu seamănă cu cealaltă. Ea poartă cu o grație infinită cele două turle care sunt deasupra, și acestea în perfectă armonie cu restul edificiului, bine plasate, cu o formă elegantă, sunt tăiate în spirală în așa fel încât ai senzația că vor cădea unul peste celălalt; iluzie care durează din 1516, epoca construirii sale, epocă de renaștere a cărei singură mărturie din aceste ținuturi este. […]

A șasea călătorie

A doua zi 9 august, la cinci ore dimineața, ne-am luat rămas bun de la fratele iconom, caravana noastră adăpându-și caii în Argeș pe care l-am trecut pe la vad. Am urcat în susul apei pe o // pantă aproape de nesimțit și totul a mers bine până […] urcușul a devenit mai rapid, am intrat în pădure, drumul era larg, dar plin de gropi și nu era posibil să mergem toți odată. Am mers în linie, doamnele la mijloc, și încet-încet am ajuns , sat afurisit, o trecere nenorocită. […] Am ajuns fără accidente , pe culmea Muscelului, unul dintre cele mai înalte puncte ale Bucegiului. // […] După o oră ne-am reluat drumul pentru a coborî pe atât pe cât am urcat, cu mai puțină trudă de data aceasta pentru că drumul era în trepte. Atingem astfel Boișorul. […] // și intrăm în Câineni la orele opt seara, în muzica corului care tulbură satul și strânge în jurul nostru vătași, zapci, comisarul, șeful vămii, toate autoritățile locului și o haită de o sută de câini care pare că este garda orășenească. Oh români! Mi-am spus că sunteți stăpânii Europei prin ospitalitate. Această virtute care a cedat la noi locul egoismului și care este exercitată cu fast // și ostentație, voi o posedați încă, păstrați-o! Ea este frumoasă, este nobilă, este creștină, face onoare unui popor. […]

Nu întâlnim în drumul nostru de șase ore până decât micul cătun Racoviță . [Înnoptează la mănăstire]. // La orele nouă suntem gata și ne îndreptăm spre Olt. Aici are o sută de picioare lărgime. După o sută de pași intrăm doi câte doi într-o pirogă, fără pânze, fără vâsle, ca indienii și trecem pe partea cealaltă a râului […] // Mergând prin codrii stufoși, printre stânci aride, peluze verzi, ajungem după două ore de mers la acea stâncă numită de tradiție pavilionul lui Traian. […] // La 11 ore seara am ajuns în Râmnic, regretând că am neglijat din ignoranță apele sulfuroase de […]

Când am ajuns , pentru că îl cunosc pe prefect, care este domnul Niculescu, dacă este singur putem să-i cerem găzduire […] // După trei zile de odihnă ne-am luat foile de poștă pentru Tismana […] și am plecat în 15 august la orele șase dimineața //. La orele nouă eram la mănăstirea Dintr-un lemn . [Autorul povestește cele două versiuni existente despre construcția mănăstirii]. // Seara la orele șapte suntem , mănăstire cu alte două Arnota și Păpușa , situate toate trei în primplanul muntelui Arnota și al Boilor. […] Un călugăr, aici călugării sunt matinali, se pune la dispoziția noastră și se oferă // să ne arate ceea ce este mai deosebit de văzut și să ne însoțească peste tot [Le arată o grotă și un pustnic].

[…] La orele 11 am văzut Horezu […] la amiază am ajuns la mănăstire[…] cea mai frumoasă, mai bogată și splendidă din întreaga Țară Românească. Am ajuns acolo pe o frumoasă alee cu brazi a căror întunecime contrastează cu eleganța, luxul, confortul din interior. […] Deasupra pridvorului de la intrare este un pavilion pătrat cu obloane verzi, lucru neașteptat într-o mănăstire; acolo egumenul își face siesta. Prima curte, pe care o traversăm în galop este mai spațioasă decât a oricărei alte mănăstiri; cu excepția celei de . Este pătrată și înconjurată de clădiri; aici staulele, grajdurile, adăposturile pentru trăsuri; acolo, o distilărie, o dogărie, și deasupra, pe toată întinderea vaste hambare de grâu și porumb. // A doua curte nu este mare, este un paralelogram; și biserica care se ridică în mijloc nu o diminuează de loc. Acolo este mănăstirea, ornată ca aproape toate celelalte, cu o galerie mare susținută de coloane, care înconjoară primul etaj; dar piatra este aici din belșug și mai bine lucrată decât în oricare alt loc din Țara Românească. O găsim peste tot: ramele arcuite ale ușilor, scările, coloanele galeriei, totul este în piatră, totul este pavat; și cele două peroane care fac pavilionul de vară sunt susținute de coloane în torsade înalte de 15 picioare și sculptate într-un bloc. Ne-am grăbit să vedem totul înainte de cină, și am început cu apartamentele Sfinției Sale, care era absent. Trebuie să se fi simțit bine: dormitor frumos și pat bun, un birou elegant și o mică bibliotecă foarte bine aleasă, pardosea vopsită în galben, covoare peste tot, un divan lung și larg pentru a sta comod și, pentru a sfârși, două cufere, dintre care cel mai mic, dacă este plin, cum nu ne îndoim, ajunge pentru a asigura în toate locurile o existență onestă. [. ..]

Coborâm în biserică, în fața căreia se găsesc doi arbori ce se înclină cu respect. Ușa este originală, sculptată fin și delicat; interiorul nu are nimic remarcabil. Ne mulțumim să admirăm bogatele broderii din catifea de Veneția, atribuite prințesei Brâncoveanu // ; mâna Sfintei Margareta și un mic tablou de zece degete pătrate reprezentând Paradisul […] Trecem de acolo în grădină, pentru că ținem să vedem totul. [Autorul descrie cina bogată și rafinat servită de călugării mănăstirii.]

Ne oprim la Polovragi, o oră mai apoi suntem în fața Băii de Fier, a înălțimii Parângului, pe care îl vedem cu regret din trecere. […] // La amiază suntem la Scorți și după două ore intrăm în Târgu Jiu. […] Târgu Jiu nu ne atrage prin nimic, este un burg obișnuit la fel ca Râmnicu Vălcea, dar mai adunat, mai înghesuit între munți, plin de verdeață, mai umbros. Este cum îi spune și numele, o piață pe malul drept al Jiului; este o îngrămădire de căsuțe cu ziduri albe în mijlocul cărora se ridică câteva case de boieri; una dintre ele este cea a prefectului. [Autorul descrie drumul făcut până : Cornești , Brădiceni , Macruia; o minuțioasă expunere a muntelui Celeiu și a împrejurimilor Tismanei; după ce a înnoptat la mănăstire s-a întors , de unde s-a îndreptat spre București. Până în capitală a admirat valea Topologului, a trecut prin Pitești, Găești, Costești , Băleni . În 23 august au intrat în București].

Călătoria a șaptea

Nu am rămas în București decât trei zile. […] În timp ce eu alerg pentru a alege <o căruță>, grăbește-te cititorule să mergi să vezi orașul pentru că nu vom reveni. Nu îți voi spune: mergi să vizitezi muzeele, bibliotecile, fântânile, piețele publice, monumentele, teatrele, pentru că nu le are. București nu este un oraș pe care să-l admiri de la pământ, ci din înălțime. Mergi deci la Mitropolie, , , și acolo te vei bucura de un spectacol care îți va face mai multă plăcere decât răceala orașelor noastre monumentale, unde setea de confort a distrus pitorescul; sau dacă îți place, mergi să vizitezi împrejurimile, și te asigur că mergând căteva leghe la nord vei vedea Cernica , cu cei trei sute de călugări, trei biserici, al său osuar și frescele sale, datorate polcovnicului Nicolae, care nu a primit lecții de la vreun maestru, vei vedea Pasărea și pădurea sa încântătoare, minunatul său izvor, și cele // 260 de călugărițe trăind din milostenii, și a căror căruță de cerșit merge din sat în sat și se reîntoarce bine încărcată cu porumb, grâu și legume. Te oprești câteva momente pentru a te odihni. Accepți cafeaua și dulcețurile stareței, și îi dovedești că ești creștin bun, fie printr-un dar în natură ca ulei, lumânări, icoane, fie prin o donație în bani care nu este displăcută atât timp cât este însoțită de delicatețe. Apoi o pornești la drum spre Țigănești sau Căldărușani, <care> împreună (cu Pasărea) formează un triunghi. Îndrăznesc să-ți dau un sfat, și îți voi spune: pentru plăcerea ta mergi mai întâi la Țigănești, aici vei găsi umbra unei frumoase păduri de stejari. […] Te vei întoarce de acolo , este drumul tău pentru a te duce să-ți petreci noaptea care te înconjoară te va uimi, sunt sigur, prin arborii săi gigantici și vei vedea cel puțin acea veche mănăstire ale cărei ruine servesc astăzi drept închisoare pentru ucigași, și care se ridică în mijlocul unui lac, pe o insulă de // 1200 pași circumferință. […] Vei ajunge bătrân cu barbă venerabilă îți va deschide poarta pășunii. O vei traversa prin mijlocul unei imense turme de boi și în curând primul zid al incintei se va ivi în fața ta, crenelat ca o fortăreață; vei trece prin pridvor și vei intra în prima curte. Dacă ești pe un cal de țară, la dreapta vei fi primit într-un hotel de călători; dacă ai venit cu poșta, mergi tot în dreapta , treci prin al doilea pridvor și vei găsi o a doua incintă. […]

Nu vreau să-ți descriu Căldărușani, vreau numai să te determin să-l vizitezi. Este un oraș întreg fără femei; este un falanster, vechi de două sute de ani, populat cu cinci sute de călugări, amplasat admirabil pe un platou ce domină un lac frumos și înconjurat de păduri întunecoase, vechi ca și pământul pe care au crescut. […]

Trei zile mai apoi, la 1 septembrie eram , săracă capitală a unuia dintre cele mai mari județe din țară, aflată pe unul dintre cele mai frumoase domenii, al amicului meu mort, Dimitrie Filipescu. [Autorul descrie drumul pe valea Teleajenului, prin localitățile Scăieni , Măgureni , Vulcănești , Scăiași , Văleni. Este impresionat de frumușețea locurilor dar însoțitorii săi îl roagă să continue călătoria prin Cheia , Posești, Drajna ]. // Stăpânul locuinței unde trebuia să poposim lipsește. Foarte rău pentru că domnul Alexandru Filipescu este o personalitate. Este un castelan feudal, dar un mare senior [este caracterizat acest boier care inspiră respect prin ideile sale liberale]. Totul nu este pierdut, dacă Alexandru Filipescu lipsește, la el se află un alter ego al său, un francez, din regiunea Dauphiné , domnul Colson .[…] // Cum pot descrie Drajna?. Așa cum am putut să o văd în trecere. În afară o curte mare, care nu este decât un covor de iarbă, clădiri de tot felul, șuri, hambare, grajduri și acolo casa de iarnă și cea de vară, parterul care este un coș imens de flori variate, în mijloc pavilionul chinezesc în care un zefir ușor face să vibreze toate clopotele de sticlă de diverse culori […] La orele șase deja suntem pe drumul spre Posești. [Au trecut prin Bistenii de Jos și Bistenii de Sus]. // <În Posești> am găsit câmpuri cultivate, păduri care erau rare de , și o sursă bogată de apă sulfuroasă. [A doua zi au mers din Bosca , , un lac, În Buzău au vizitat-o pe văduva Hrisoscoleu, unde au și poposit, bucurându-se de ospitalitatea gazdei]. // Călușarii […] sunt doisprezece purtând la căciula albă pană de păun, vestă și plastron din piele de miel, brodate cu lână albastră și roșie, pantaloni strânși pe picior de molton alb, cizme de husar, centură largă de piele roșie și garnisită cu // ținte de aramă. Bat ritmul cu călcâiele și lăncile lor sunt bastoanele pe care le țin în mâini. Sunt în cerc. Iată-i că încep. Vârfurile bastoanelor sunt în centrul cercului, le ridică toți odată, le coboară la dreapta și la stânga, sărind de trei ori; acesta este salutul. Se întorc acum cu o mișcare de du-te vino, se balansează pe fiecare picior, sar încă odată răsucindu-se și cad reunind vârfurile bastoanelor; apoi iată-I, se îndepărtează ca și când s-ar ocoli, se apropie amenințători, se amestecă și totul este un vârtej rapid și zgomotos de bastoane care se ridică și cad, de picioare războinice, de pinteni ce instigă la luptă, de voci ce cântă victoria, totdeauna împreună, totdeauna în cadență. În final, nu mai pot. Gâfâie, șiroind de sudoare și praf și termină într-un ,,Ura,,. […]

A opta călătorie

Iarna este în general aspră în Iași; zăpada înaltă și cerul limpede; dar printr-o fatalitate am avut nenorocul să găsesc din 11 noiembrie 1840 până în 30 aprilie 1841, o ceață atât de deasă, că oamenii și lucrurile mi-au apărut sub formele cele mai ciudate: biserica Golia, mi-a părut un vas lovit de furtună, și o vedeam clătinându-se în aer, ca Arca Sfântă pe valuri, în momentul în care // se apropia de muntele Ararat; mănăstirea Cetățuia era crenelată și avea tunuri, așa o găsiseră călugării înainte de a o transforma în locuința lor liniștită; în jurul zidurilor își făcea rondul o armată nenumărată de dorobanți, pe care îi luasem drept cazaci. […] Astfel, obosit de a vedea numai umbre, de a nu auzi decât suspine, de a trăi într-o atmosferă fantasmagorică, cu o plăcere de nedescris am văzut strălucind în sfârșit soarele la 1 mai, când fără teamă de a mă rătăci, am părăsit orașul și m-am îndreptat spre muntele Pion, Olimpul Moldovei. Nu am alt tovarăș decât servitorul meu și ghidul lui Asachi. […] Trecem astfel pe lângă mănăstirea mândră Frumoasa, ale cărei turle acoperite cu tablă albă, reflectă cele dintâi raze ale soarelui și mergem încântați printre cele ale Cetățuiei și Galatei , una la stânga noastră, agățată pe vârful unui deal, cealaltă întinzându-se liniștită, pe un mic platou mai puțin înalt. În acest moment toaca răsuna la cele trei mănăstiri [Au urcat dealul Bordei, au trecut prin Grăiești, Podu Lung, și au ajuns în Roman]. // Acest oraș românesc, restaurat de Roman I , căruia i-a luat numele, a fost pentru un timp capitala Moldovei. Astăzi este numai capitala unui ținut și sediul unei episcopii. Așezat prielnic la confluența Moldovei cu Siretul, este tăiat de prima în două cartiere de la nord la sud; pădurile și verdeața care îl înconjoară, prospețimea aerului, înaltele maluri ale Siretului unde zărim la o oarecare distanță satul, care altădată a fost fortăreața // neînvinsă a Smederavei, turmele și păstorii, lumina aurie pe care apusul o aruncă asupra apei și a vegetației, toate acestea dau orașului un aspect romantic […] Am intrat în oraș pe un drum larg, pe marginea căruia am văzut la stânga hanul lui Chir Brăzoiu, unde mi-am petrecut noaptea. Am sosit în Roman pe un căluț și l-am părăsit în căruța unui evreu, pe care l-am plătit cu trei sfanți până . [Întâlnirea cu un boier și ospitalitatea oferită de acesta la conacul său din Văleni].

A doua zi mi-am luat rămas bun de , i-am mulțumit pentru ospitalitate, l-am rugat să-mi păstreze o bună amintire și am intrat în Piatra la orele două amiază.

Așa îngrămădită cum trebuie să fi fost odinioară, antica Petrodava, merită s-o vizităm cel puțin o oră. Îmi place poziția ei la poalele munților, pe malurile stâncoase și sălbatice ale unui râu repede. […] Asachi a clădit aici o fabrică de hârtie, pe care o vizitez cu multă curiozitate, fiindcă știu că este unica instalație de acest gen în principate. […] A doua zi, după două cesuri de mers, făcusem ocolul muntelui Doamna și, un sfert de oră mai târziu, eram , un cătun sărăcăcios, așezat sub niște păduri seculare la poalele munților. [Povestește un obicei de pețit; călătorește prin munți, vede Cetățuia Palanca , schitul Hangului, unde a fost adăpostit de egumen]

A noua călătorie

[Vizitează mănăstirea Durău , urcă pe Ceahlău, trece pârâul Alb, urcă Muntele Piciorul Sihastrului, trece prin Cerăbuc , se opresc la schit, apoi și la cel de călugărițe Poiana de de sub Ponoare].

Am întâlnit în curând Bistrița, fierăstraiele sale, cu butucii săi plutitori, cu plutele sale, primind în matca sa apele spumoase ale Largului, torent al cărui curs îl urmăm câtva timp, și după un urcuș destul de abrupt atingem în două ore înălțimile muntelui Petru vodă. La coborâre am făcut aceleași eforturi, și nu fără plăcere am găsit la poalele sale satul Pluton , închis ca și Câineni între doi pereți de stâncă. [Descrie o nuntă țărănească din Pluton].// Am mers de acasă <de la miri> la biserică, unde un preot aștepta soții. Ion și Elena stăteau în picioare pe un covor sub care au fost puse câteva monede, parale, pentru că nu sunt bogați, ceea ce înseamnă că preferă ca fericirea domestică avuției, care este aducătoare de nenorociri. Preotul le pune pe cap o coroană împărătească, emblema puterii lor asupra copiilor care se vor naște. Coroanele nu sunt de aur nici din pietre prețioase, ci din tablă ascunsă de florile care o împodobesc. Dascălul întinde celor prezenți câte o lumânare mică de ceară galbenă, și ne învârtim împrejurul mesei care a servit de altar. Deodată, în loc de bomboane, puțin cunoscute în munții aceștia, cade asupra noastră o ploaie de nuci și alune .[…]

Ceremonia odată terminată, ne întoarcem la ospăț, la care poate veni oricine, este vorba numai de a-ți găsi un loc. Masa este așezată în curte pe // două scânduri lungi de brad, apropiate una de cealaltă și sprijinite pe bolovani. Perne de divan sunt așezate de fiecare parte și ne așezăm turcește. Se mănâncă, se bea, se râde, se cântă. […]

Neamțul este cu adevărat o frumoasă mănăstire; cele două biserici, cele zece clopotnițe, cei cinci sute de călugări, care mișună în toate părțile, munții înalți de la orizont acoperiți de zăpadă, toate acestea sunt destule pentru ca să atragă curiozitatea călătorilor. Cea mai mare, mai populată, mai bogată dintre mănăstirile Moldovei, este o capitală, un centru, e ținta pelerinajelor sfinte, Ierusalimul țării, și pelerinul plânge adesea pe ruinele vechii fortărețe, care se mai zărește încă la 150 de pași de porțile ei.

În afară de numeroasele sale schituri, care împodobesc poalele Ceahlăului, Neamțul mai are în vecinătate Agapia , unde își aduc nobilii orgolioși fetele atunci când au prea multe, numai ca să nu le mărite cu oameni de condiție umilă, care se consideră norocoși să le ia în căsătorie fără zestre. Sunt atât de frumoase! Și Văratecul cu acoperișurile orientale și așa demn de numele său prin așezarea încântătoare, în mijlocul unei pajiști de flori.

M-am oprit numai ca să mă odihnesc // . Și, fiind sătul de a mai pierde vremea cu mănăstirile și călugării, m-am hotărât mai degrabă să fac o vizită respectuoasă ruinelor Cetății Neamțului, unde fiecare piatră evocă măcar o amintire glorioasă. […]

A zecea și ultima călătorie

Dacă Iași era așezat asemenea Bucureștilor, mă opream să comentez; dar fără a fi chiar în munți, acest oraș este deja în ținutul înalt. Așezat la vest pe o colină de unde pare că alunecă spre Bahlui, ca și când și-ar spăla picioarele, el este la fel de risipit ca și // capitala Țării Românești în câmpia sa liniștită. Dacă nu are ca aceasta miile de boschete care o acoperă de umbră și de răcoare, în schimb are în față tabloul muntelui Bordei, al cărui versant oriental îi oferă unul dintre cele mai pitorești parcuri în stil englezesc ce se pot imagina. […] Casele încep să se alinieze puțin câte puțin, și dacă nu cele ale boierilor, cel puțin cele ale negustorilor; noroaiele din aprilie dispar în octombrie, numai dacă câteva rafale puternice de ploaie nu le duc spre Bahlui, sau dacă vântul nu le ridică în nori de praf. […]

Oricum centrul este mai european, ulițele sunt mai bine conturate, are cu câteva case frumoase mai mult decât București, și dacă se aseamănă în curățenie, cele trei mari mahalale ale sale împreună, Păcurari, Sărărie, Tătărași nu valorează cât un colț din Gorgan și Sfânta Vineri. // Primul este arid, altul infect, iar al treilea nu a progresat din timpul lui Timuș. […] Ca rezultat, Iașii au distrus natura, Bucureștii au înfrumusețat-o; primul va poate deveni un oraș de agrement, al doilea va rămâne un oraș al plăcerilor […] Eu prefer Tătărași, cu gropile și bordeiele sale, cu țiganii și câinii săi, ulițe prăfuite și palatelor cu treizeci de ferestre dintre care numai una este luminată la căderea serii, valeților ce-și târăsc prin noroi jalnica strălucire, cailor care mă strivesc și mă împroașcă, enervându-mă. Dacă eram prinț, aici în Tătărași, mi-aș fi înălțat un palat. În așteptare, // mă plimb, beau lapte și mănânc iaurt […] în sfârșit când mă întorc am ca și acum, întregul Iași în fața mea și pot să-l văd în liniște: aici apeductul ce poartă apele , acolo vechiul palat în ruine, în depărtare turnul lui Vasile Lupu, în spate noua catedrală. “Ce părere ai despre Golia?” îl întreb pe Ivanciu, ocupat să-mi aprindă trabucul. El își șterge gura și spune: “Este o mănăstire frumoasă, stăpâne; este fortificată ca o tabără turcească, iar biserica ce se zărește seamănă cu cortul lui Soliman. Zidurile sale albe până la cornișe, dublul său acoperiș de lemn pictat, atât // de bine, așezat unul deasupra altuia, și acelea se aseamănă atât de bine cu ceața, încât biserica pare coborâtă din cer. […] După un sfert de oră am intrat în Golia. Nu am mers să văd mănăstirea, ci apeductul de unde se aprovizionează întregul Iași. L-am rugat pe primul călugăr întâlnit să binevoiască să mi-l arate; el a căutat cheile și, pe o scară aflată la stânga ușii de intrare, m-a condus într-o sală mare unde mi-am văzut dorința împlinită. Am văzut // un leu de piatră pictat culcat pe labe în fața unei adăpătore de piatră, care arunca din botul său enorm apa pe care apeductul o aduce din Șipot. […]

A doua zi, în 3 iunie bagajele mele erau gata, pașaportul meu semnat, iar vremea capricioasă, mi-am luat la revedere de , de la pavilionul meu armean, de la tufele mele de trandafiri, de la salcia mea parfumată, de țiganul, de la vecinii mei clăcași, de la prietenii din Sărărie și Păcurari, și am părăsit Iașii într-o căruță de evrei, casă mobilă, unde Ivanciu îmi făcuse deja patul și unde voi dormi până […]

A doua zi, în 4 iunie, am cinat , într-o cafenea din piața mare. În 5 iunie am fost , capitală mare cu 24.000 de suflete care se întinde de-a lungul râului omonim. În 6 iunie am văzut Galații, așezat la orizont pe malurile lacului Brateș care se confundă de aici cu Prutul și Dunărea […] La orele zece am mers să vizitez la jumătate de oră de oraș, la vărsarea Siretului în Dunăre, ruinele recent descoperite în satul Gertina ale unui vechi castru roman, care se crede că a fost Caput Bovis. […]

Săpăturile care s-au făcut au permis // reconstituirea locului castrului și a limitelor orașului. Cetatea era amplasată pe creasta unui deal cu un diametru în jur de 35 de stânjeni, și înconjurată de ziduri. Un pod lega acest deal de platoul vecin. Era format din două ziduri paralele pe deasupra cărora odihneau fără îndoială bârne. Cetatea era rotundă, înconjurată de patru ziduri circulare. Al patrulea zid era legat în exterior cu meterezele ce înțesau marginea dealului. Din al doilea zid circular se desprindea alt zid în linie dreaptă ce se oprea în Siret. Un al doilea zid aproape paralel cu primul pare că servea drept limita de est a orașului. Altele două îl limitau la vest astfel încât orașul era împărțit în trei : sud, est, vest. […]

S-a descoperit o criptă cu morminte, statuete, urne, opaițe, inscripții și alte ornamente, ca coarne de cerb și fuse de fildeș, care atestă că oamenii înmormântați erau nobili.

În spatele celui de-al doilea zid circular, pe coasta de vest, era o construcție triunghiulară și întărită ce comunica cu o parte a dealului. În incinta din sud era o baie lângă fluviu și acolo s-a găsit un Cupidon de bronz de 32 de degete, // o Ceres de marmură albă, coloane funerare de ordin toscan, mai multe capiteluri din ordinul corintic, câteva basoreliefuri reprezentând războaiele romanilor cu barbarii. […]

În 14 iunie mi-am luat rămas bun de la domnul Lupu Balș , ministrul de interne al Moldovei […] și mulțumind agentului nostru consular, // pentru bunăvoința arătată, m-am urcat la bordul lui Ferdinand. […]