Caile Ordinare DE Atac In Procesul Penal

CĂILE ORDINARE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL

1.Notiuni introductive

1.1 Aprecieri generale privind căile de atac în materie penală

1.2 Evoluția căilor ordinare de atac

1.3 Apelul-notiune si caracterizare

1.4 Hotararile judecatoresti supuse apelului

2.Aspecte privind declararea apelului

2.1 Titularii dreptului de apel

2.2 Cererea de apel si motivarea acesteia

2.3 Termenul de apel

2.3.1 Repunerea in termen

2.4 Renuntarea la apel

2.5 Retragerea apelului

2.6 Efectele apelului

2.6.1 Efectul suspensiv

2.6.2 Efectul devolutiv

2.6.3 Efectul neagravarii situatiei in propriul apel

2.6.4 Efectul extensiv

3.Judecarea apelului

3.1 Precizari preliminare

3.2 Masuri premergatoare sedintei de judecata

3.3 Sedinta de judecata in apel

3.4 Solutionarea apelului

4.Contestatia

4.1 Notiune si caracterizare

4.2 Cazuri

4.3 Declararea contestatiei

4.3.1 Cererea de contestatie

4.3.2 Termenul de introducere a contestatiei

5.Solutionarea contestatiei

5.1 Instanta competenta

5.2 Suspendarea executarii

5.3 Procedura de judecare

6. Cazuri practice

1.Noțiuni introductive

De-a lungul timpului în mentalitatea juridică s-a conturat idea că în înfăptuirea justiției,se pot săvârși greșeli,întrucât orice ființă umană este menită să comită greșeli,astfel în justiție ca în orice altă activitate se pot face erori ceea ce duce la creearea unor nedreptăți.

Chiar dacă legea impune numeroase măsuri care să le asigure subiecților procesuali garanții pentru soluționarea corectă și echitabilă a cauzelor pe cale contencioasă,aceste erori sunt inevitabile din trecut și până în prezent,sistemul de drept aflându-se într-o continuă schimbare și îmbunătățire de-a lungul timpului.

Prin urmare s-a simțit nevoia instituirii unor proceduri care să înlăture nedreptățile create în urma greșelilor.Astfel că s-au introdus căile de atac.

1.1Aprecieri generale privind căile de atac în materie penală

Căile de atac sunt instituții procesuale care permit reexaminarea,în situațiile expres prevăzute de lege,a unei hotărâri judecătorești în scopul îndreptării eventualelor erori. 

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care,la cererea procurorului sau a persoanelor îndreptățite de lege se efectuează un control judiciar având ca scop desființarea hotărârilor penale netemeinice si substituirea lor cu hotărâri conform legii si adevărului.

Astfel,prin căile de atac se creează posibilitatea reexaminarii unei hotărâri judecătorești spre a se îndrepta eventualele erori săvârșite cu ocazia soluționării cauzei.

În viziunea lui Ion Neagu ”căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor judecătorești prin care s-a soluționat o cauză penală,înainte de rămânerea lor definitive în scopul descoperiri și îndreptării eventualelor erori pe care acestea le-ar cuprinde.”

Existența căilor de atac se sprijină pe ideea că justiția umană,nefiind infailibilă,legea nu trebuie să închidă drumul către o nouă judecată atunci când anumite considerații îndreptățesc a se crede că această nouă judecată ar folosi înfăptuirii justiției.Ele se constituie astfel un mijloc reparator,un remediu procesual-susceptibil de folosire facultativă-prin care se realizează o soluționare legală și temeinică a cauzelor penale.

Într-adevăr,cu toate garanțiile luate de lege pentru a se crea cele mai bune condiții de distribuire a justiției,este totuși posibil ca hotărârea judecătorească să fie greșită,fie din cauza părților,care prin denaturările și reticențele lor nu i-au informat corect pe judecători ori nu s-au putut apăra,fie chiar din cauza judecătorilor,care nu și-au exercitat rolul active,nu au apreciat corect situația de fapt ori au interpretat sau aplicat greșit legea,substantial sau procedurală.

Constituirea căilor de atac in materie penala a fost necesară pentru a putea fi controlată activitatea desfășurată de intanțele judecătorești,atunci când această activitate creează atingeri grave unor drepturi fundamentale ale cetățenilor din cauza necorespunderii cu legea și cu adevărul.

Căile de atac prezintă o importanță deosebită în înfăptuirea justiției,fapt ce a determinat instituirea în Constituția României a principiului conform căruia „împotriva hotărârilor judecătorești,părțile interesate și Ministerul public pot exercita căile de atac in condițiile legii”(art.129).Acest principiu este în documente de drept internațional.

Astfel,Pactul international referitor la drepturile civile și politice enunță în art.145,că „orice persoană declarată ca răspunzând de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul,în conformitate cu normele prescrise de această lege,să ceară examinarea de către o juridicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate”.

Pe parcurs,în literatura de specialitate s-a conturat ideea că o hotarâre judecătorească poate fi contrară legii și neconformă cu adevărul din cauza a două vicii fundamentale și anume: la judecarea și pronunțarea hotărârii au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului și garantează drepturile părților, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluției adoptate(error in procendo);soluționarea cauzei este greșită(vitium in judicando),fie prin stabilirea greșită a faptelor,care a condus la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unei personae vinovate de comiterea unei infracțiuni(error in facto),fie prin neaplicarea sau aplicarea greșită a legii substanțiale-penală și civilă-(error in jure),care a condus la o soluție neconformă cu legea sau contrară ei.

Desprindem din cele spuse mai sus că rolul căilor de atac este unul reparator,dar și preventiv.Astfel că prin acest rol se ajută la luarea măsurilor de precauție pentru a nu se mai comite greșeli,deoarece instanța știind că îi va fi controlată activitatea va fi cu siguranță mai atentă.

Folosirea căilor de atac reprezintă un stimulent pentru instanță de a judeca cu vigilență cauza cu care a fost învestită spre soluționare și o împiedică la folosirea abuzului în stabilirea faptelor și aplicarea legii.

Acest caracter reparator va îndrepta hotărârile prin care s-a aplicat greșit legea,ori a fost reținută greșit o stare de fapt.

Așadar putem spune că principalul obiectiv al căilor de atac îl reprezintă determinarea unei judecăți noi,iar în urma finalizării acesteia să se producă repararea greșelilor comise de prima instanță.

Avantajul conferit părților prin utilizarea căilor de atac este acela că li se oferă garanția verificării repetate a procedurii judiciare.

De asemenea există numeroase incoveniente ale căilor de atac printre care creșterea costurilor în sarcina statului prin crearea unui sistem mai complicat și mai îndelungat,însă nu este suficient pentru a înlătura această instituție.

Evoluția căilor ordinare de atac

Instituția căilor de atac este foarte veche.Jurisconsulții romani au fundamentat cu multă precizie bazele instituționale ale căilor de atac.Mai târziu,în procesul penal medieval și mai ales la forma inchizitorială a acestui proces,căile de atac au rămas de regulă în afara sistemului procesual.

În legislația română,căile de atac ordinare au făcut obiectul unor modificări legislative substanțiale.Astfel,prin Legea nr.92/1992 pentru organizare judecătorească,a fost introdusă calea de atac a apelului,mărindu-se astfel sistemul căilor de atac ordinare,care până la apariția acestei legi,era reprezentat numai de recurs.

Așadar,gradele de jurisdicție și sistemul căilor de atac ordinare în legislația procesual-penală română au cunoscut o diversificată evoluție în timp.

Prin urmare,în 1861 a fost înființată Curtea de Casație care avea 3 secțiuni,secțiunea a doua ocupându-se cu apelurile penale.

Ulterior,Codicele de procedură criminală din 1864 (puternic inspirat de prevederile Codului de instrucție penală francez) a făcut primele precizări în materie de grade de jurisdicție, reglementând posibilitatea atacării deciziilor și sentințelor.

Codul de procedură penală Carol al II-lea, din 1936, reconfirmă existența gradelor de jurisdicție, prevăzând drept căi de atac ordinare: opoziția, apelul și recursul.

Prin Legea nr. 345/194713, prin care a fost realizată așa-numita reformă a justiției, au fost desființate opoziția și apelul, singura cale de atac ordinară rămânând recursul; în urma acestei modificări s-a impus și o reconsiderare a instituției recursului, care a trebuit să suplinească lipsa apelului, fiind astfel transformată într-o cale de atac atât de fapt, cât și de drept. Codul de procedură penală intrat în vigoare în 1969 a menținut sistemul celor două grade de jurisdicție: judecata în primă instanță și recursul.

Prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească14 a fost reintrodus apelul în sistemul nostru judiciar, judecata în apel reprezentând cel de-al doilea grad de jurisdicție, după judecata în primă instanță și înaintea judecății în recurs. Reglementarea în materie procesual-penală a apelului s-a realizat prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.

Pentru asigurarea celerității procesului penal s-au introdus o serie de modificări Codului de procedură penală,fiind adoptată Legea nr.202/2010,având ca scop asigurarea celerității proceselor penale,dar și pregătirea implementării noilor coduri.

Din acest motiv,Ministerul Justiției a denumit această lege ”mica reformă” chiar din faza dezbaterilor publice.

Prin urmare,în sistemul procesual-penal român, nu există nicio situație în care judecata pe fond să se limiteze la un singur grad de jurisdicție.

Cu toate modificările survenite prin ”mica reformă”,nu este posibilă pronunțarea în primă și ultimă instanță ă a unei hotărâri de condamnare sau care să conțină o „declarație de vinovăție”,ceea ce înseamnă că se respectă cerințele art. 2 paragr.1 al Protocolului 7 la Convenția europeană.

De asemenea o altă lege care aduce modificări în privința căilor de atac ordinare este Legea nr.135/2010 privind noul Cod de procedură penală.

În scopul asigurării accelerării soluționării cauzelor penale și asigurării celerității procesului penal,în ceea ce privește căile de atac,noul cod prevede calea ordinară de atac a apelului,integral devolutivă.

Prin urmare,noul Cod de procedură penală păstrează doar o singură cale de atac ordinară.Astfel conferă un caracter eficient principiului dublului grad de jurisdicție(principiu prevăzut de art.2 al Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).

Instanța de apel va putea readministra probele administrate la prima instanță și va putea administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza și să verifice hotărârea primei instanțe sub toate aspectele de fapt și de drept (art. 417 alin. 2 din noul C. proc. pen.).

1.3 Apelul-noțiune și caracterizare

În sistemul procesual penal român apelul este o cale de atac ordinară,de reformare,în care instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea,efectuează o nouă judecată în fond a cauzei,cu aprecierea probelor de la dosar și cu posibilitatea administrării unor noi probe.

Calea de atac a apelului oferă instanței superioare posibilitatea exercitării unui control judecătoresc eficient;judecata în apel reprezintă în procesul penal român al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei.

O altă definiție a apelului ce o regăsim în doctrină este aceea în care” apelul este definit ca acea cale de atac ordinară,de fapt și de drept,îndreptată împotriva hotărârii judecătorești pronunțate asupra fondului de către prima instanță de judecată,în vederea desființării acestei hotărâri.”

De asemenea Gheorghe Mateuț a definit calea de atac a apelului ca fiind”o cale ordinară de atac prin care se promovează,la instanța imediat superioară,ca instanță de apel,o rejudecare a cauzei în fond,sub toate aspectele de fapt și de drept,cu aptitudinea de a se schimba sau modifica soluția dată prin hotărârea atacată în privința părții care a declarat apelul sau la care se referă declarația de apel în limitele calității sale procesuale.”

Apelul este o cale de atac cu un istoric vechi,tradiții si aplicabilitatea aproape universală.

Originea apelului se află în dreptul roman,unde cel condamnat avea dreptul de a apela la popor,contra sentinței,pe calea așa-zisei ”prococatio ad populum”.

Ulterior,în regimul republican,au aparut alte două instituții-intercessio din partea magistratului și intercessio din partea tribunului plebeu-care consta într-un veto opus actelor magistratului,iar cererea pentru intercessio adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea ”appellatio”.

În sistemul de drept român,apelul a fost cunoscut pană la reforma justiției din 1948.Începând cu acest an a fost desființat,deoarece s-a considerat că apelul constituie o cale intermediară între judecata în primă instanță și judecata în recurs.Astfel că instituția apelului a fost reintrodusă în legislația procesul penală română prin intermediul Legii nr.45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.

În accepțiunea noului Cod de procedura penală,apelul este singura cale de atac ordinară de reformare,în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei.

Astfel că, apelul reprezintă o modalitate a fazei de judecată,nefiind obligatorie în evoluția procesuală,în care se realizează controlul jurisdicțional,acest lucru fiind posibil în măsura în care apelul este inițiat de procuror,de părți ori de alte persoane interesate,expres prevăzute de lege.

Sistemul dublului grade de jurisdicție,reinstituit în procesul penal român prin noua reglementare,prin renunțarea la calea ordinară de atac a recursului,umărește asigurarea unui echilibru între necesitatea pronunțării unor hotărâri legale și temeinice ,cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil și la două grade de jurisdicție în materie penală,pe de o parte,și operativitatea/celeritatea procesuală,simplificarea procedurilor și nevoia scăderii costurilor generate de procedurile judiciare pentru stat și justițiabili,pe de altă parte.

Încă o nouate față de reglemetarea anterioară există în ceea de privește competența de soluționare a apelului.Soluționarea apelurilor aparține curților de apel pentru hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii și tribunale,dar și Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru hotărârile pronunțate în primă instanță de curțile de apel(Curtea Militară de Apel și de Secția penală a Înaltei Curți).

Rezultă că potrivit vechii reglementări Înalta Curte nu avea competența de a soluționa apelurile,ci numai recursurile.

În viziunea autorului contemporan Mihail Udroiu”apelul este calea ordinară de atac,de reformare,suspensivă de executare,ce poate fi exercitată împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță(încheierile date de prima intanță pot fi,în principiu,atacate cu apel numai odată cu fondul),prin care se realizează o rejudecare a cauzei în fond(în fapt și în drept) de către curtea de apel.”

De asemena în concepția sa apelul ”reprezintă al doilea grad de jurisdicție,”Art.2 parag.1 al Protocolului nr.7 adițional la Convenția europeană garantează acuzatului dreptul de acces la o instanță superioară care să se pronunțe cu privire la existența infracțiunii(”declarației de vinovăție”),la individualizarea pedepsei sau la alte dispozițiii ale hotărârii de condamnare.

În privința competentei,autorul precizează deopotrivă că această ”competență funcțională de a judeca apelul aparține curții de apel(în complet format din 2 judecători) sau Înaltei Curți de Casație și Justiție (în complet format din 3,respectiv 5 judecători).”

Tot acesta ne spune că”instanța de apel este obligată ca,în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant,să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept[art.417 alin.(2) NCPP].De exemplu, se poate examina existența infracțiunii sau a răspunderii penale a inculpatului,încadrarea juridică a faptei,legalitatea pedepsei aplicate sau temeinicia individualizării pedepsei,latura civilă etc.”

În concluzie,din cele consemnate mai sus putem desprinde anumite caracteristici ale apelului și anume:

a)apelul este o cale ordinară de atac întrucât este îndreptat împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive;

b)apelul este o cale de atac de fapt și de drept,deoarece presupune a studia din nou atât temeiurile de fapt,cât și temeiurile de drept care au dus la pronunțarea hotărârii

c)apelul reprezintă cea de-a doua treaptă în sistemul gradelor de jurisdicție,urmând judecății în primă instanță;

d)apelul este o cale de atac de reformare,atunci când instanța de apel(ca instanță superioară),dacă apreciază că hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică o desființează și pronunță ea însăși,în urma rejudecării,o nouă hotărâre;totodată,apelul poate fi considerat cale de atac de anulare,atunci când după desființarea hotărârii atacate,rejudecarea și pronunțarea unei hotărâri noi au loc la o altă instanță decât instanța de apel(fie instanța a cărei hotărâre a fost desființată,fie instanța competentă).

1.4 Hotărârile judecătorești supuse apelului

Întrucât apelul contituie o cale de atac ordinară,rezultă faptul că numai hotărârile nedefinitive(sentințe și încheieri nedefinitive) pot fi atacate cu apel.

Așadar,având caracter definitiv,hotărârile pronunțate de către instanța de apel (decizii și încheieri definitive)nu pot fi atacate pe calea ordinară a apelului.

Astfel că,apelul se declară în scris și motivat,în termen de 10 zile de la comunicarea copiei minutei conform art.420 alin(1) și art.412 alin(2) și (4) din NCPP.

Sentințele

În privința sentințelor,nu sunt deosebiri față de vechea reglementare.Deci pot fi atacate cu apel sentințele,ca hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță.

Încheierile

Prevederile art.408 alin.(2) NCPP stabilesc regula potrivit căreia încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința apelată,cu excepția cazurilor când,potrivit legii,pot fi atacate separat cu apel.

Astfel că,în sistemul nostru de drept actual,contestația este singura cale de atac pentru exercitarea controlului judiciar asupra încheirilor,separat de fondul cauzei.Deci,atunci când nu este prevăzută calea de atac a contestației,încheierea nu poate fi atacată cu apel decât odată cu sentința apelată.

Mihai Udroiu în privința hotărârilor judecătorești supuse apelului face două delimitări și anume ”hotărâri care sunt supuse apelului și hotărâri care nu sunt supuse apelului”.

Așadar,în urma clasificărilor acestuia sunt supuse apelului:

”-sentințele pronunțate de judecătorie,tribunal/tribunalul militar/curțile de apel/Curtea Militară de Apel/Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus condamnarea,renunțarea la aplicarea pedepsei,amânarea aplicării pedepsei,achitarea sau încetarea procesului penal și/sau prin care a fost soluționată acțiunea civilă,precum și încheirile date în cursul judecății în cauzele în care sentința poate fi atacată cu apel(de pildă,încheierile prin care un complet din cadrul tribunalului se pronunță cu privire la probațiunea ce trebuie administrată în cauză);

-sentințele pronunțate într-o cale extraordinară de atac(de pildă,după rejudecarea cauzei în revizuire sau contestației în anulare);

-apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheirilor,chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței(de pildă,încheierile prin care se îndreaptă erori materiale strecurate în minută);ca excepție,împotriva încheierilor prin care instanța de judecată se pronunță la cerere sau din oficiu cu privire la luarea,revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive sau cu privire la inculpatul condamnat în condițiile art.399 alin.(10) NCPP când calea de atac va fi nu apeluș,ci contestația;

-împotriva încheierii prin care instanța a dispus asupra cheltuielilor judiciare,indemnizațiilor și amenzilor judiciare poate fi exercitat de îndată după pronunțare de martor,expert,sau interpret;”

În ceea ce privește hotărârile ce nu pot fi atacate nu apel,având în vedere sentințele,nu sunt supuse apelului:

-acele sentințe de declinare a compentenței;

-cele prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea de strămutare sau cele prin care instanța ia act de consimțământul persoanei solicitate la predare în procedura de executre a mandatului european de arestare,acestea fiind definitive;

-sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale și cele privind reabilitarea,împotriva cărora legea prevede că se poate exercita calea ordinară de atac a contestației.

În privința încheierilor,nu pot fi atacate nu apel:

-încheierile dispuse de prima instanță pentru care legea prevede în mod expres că pot fi atacate separat cu contestație(de exemplu,încheierile pronunțate în materia arestării preventive)sau cele cu privire la care legea stipulează că nu pot fi atacate cu nicio cale de atac(de exemplu,încheierea prin care a fost admisă cererea de recuzare,încheierea prin care instanța dispune cu privire la valorificarea bunurior mobile sechestrate sau încheirea prin care a fost încuviințată percheziția domiciliară sau o măsură de supraveghere tehnică,ori încheierea prin care instanța dispune disjungerea judecării acțiunii civile de cea penală sau încheierea prin care instanța admite în principiu cererea de revizuire etc.)

Se denotă în ceea ce privește noua reglementare aspecte tranzitorii reglementate de anumite dispoziții din Legea de aplicare.Astfel că sentințele care sunt supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi,la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase încă la data intrării în vigoare a noii legi,sunt supuse apelului.Vorbind despre cererile de recurs împotriva acestora se vor considera cereri de apel,dacă au fost depuse înainte de intrarea în vigoare a noului cod.

De asemenea,recursurile în curs de judecată declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului,la data intrării în vigoare a legii noi,se soluționează de aceeiași instanță,potrivit dispozițiilor legii noi referitoare la apel.

Astfel,au devenit susceptibile de apel și sentințele pronunțate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală care,potrivit legii vechi,erau supuse doar căii ordinare de atac a recursului,cu privire la care termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sau aflate în recurs.În aceste situații,apelul a devenit admisibil inclusiv pentru sentințele pentru care nici legea veche și nici legea nouă nu prevăd această cale ordinară de atac:cele pronunțate în materia executării hotărârilor penale și cele privind reabilitarea,exceptate anterior de la apel și împotriva cărora în prezent se poate exercita contestația.

2.Aspecte privind declararea apelului

Principiul potrivit căruia interesul este elementul de bază,de justificare a oricărei acțiuni în justiție-căci fără interes nu poate exista acțiune-este valabil și pentru căile de atac,care,de asemenea în sens larg,sunt acțiuni în justiție.

De aceea,dreptul de apel aparține,în principiu,fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în primă instanță,deoarece fiecare dintre asemenea subiecți are dreptul să-și găsească o soluționare echitabilă,iar interesul reprezintă motivarea fiecărei acțiuni în justiție,însă el nu poate fi folosit decât în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă procesul penal.

Astfel,titular al dreptului de apel poate fi orice persoană ale cărei drepturi au fost vătămate prin judecata urmată în fața primei instanțe,însă ea poate folosi calea de atac ”numai în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitoare la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă în procesul penal.”

2.1 Titularii dreptului de apel

În noul Cod de procedură penală,categoriile de persoane care pot face apel sunt reglementate în articolul 409,la alin.(1) fiind stabiliți titularii dreptului de apel,iar la alin.(2) categoriile de persoane care pot declara apel în interesul titularilor dreptului de apel,făcând excepție procurorul(reprezentanți și substituți procesuali).

Așadar,în conformitate cu art.409 alin.(1) NCPP,titularii dreptului ide apel sunt:procurorul,inculpatul,partea civilă și partea responsabilă civilmente,persoana vătămată,martorul,expertul,interpretul și avocatul,precum și orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Acești titulari ai dreptului de apel pot fi împărțiți în două categorii:

1.În prima categorie sunt incluse persoanele care,în urma apelului declarat,determină o examinare a soluțiilor pronunțate cu privire la acțiunea penală și la acțiunea civilă exercitată în procesul penal:procurorul,inculpatul,partea vătămată,partea civilă și partea responsabilă civilmente.

2.În cea de-a doua categorie sunt cuprinse persoanele care determină numai o cercetare a măsurilor luate în chestiuni alăturate cauzei,cum sunt măsurile privitoare la cheltuielile judiciare sau dispozițiile prin care s-au cauzat vătămări unor persoane ce nu sunt părți în proces:martorul,expertul,interpretul și avocatul;orice altă persoană ale cărei interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Procurorul ca titular al dreptului de apel

Procurorul intră în prima categorie după clasificarea de mai sus,astfel că al poate declara apel atât cu privire la latura penală,cât și cu privire la latura civilă a cauzei.

Procurorul beneficiază de un drept plenar în folosirea căii de atac a apelului,acesta nefiind adversarul vreunei părți,ci el intervine în proces pentru a supraveghea respectarea legii.

Procurorul”reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept,precum și drepturile și libertățile cetățenilor”(art.131 alin.1 din Constituție;art.59 alin.3 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară),inclusiv prin ”exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești,în condițiile prevăzute de lege”(art.60 lit.f din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

În baza principiilor unității sau indivizibilității și al subordonării ierarhice,care funcționează în cadrul Ministerului public,apelul poate fi declarat de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța care a pronunțat hotărârea supusă apelului,fie de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța superioară(ad quem).

În ceea ce privește latura penală,procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri,indiferent de soluția pe care o conține (de condamnare,de achitare sau de încetare a procesului penal).

Procurorul poate declara apel atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului,în baza faptului că acesta reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept,precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

În practica judiciară,s-a arătat că,apelul declarat numai de procuror cu privire la latura civilă este admisibil,inclusiv în cazul în care motivele de apel referitoare la latura civilă au fost formulate oral în ziua judecății.

Deși reglementarea actuală nu mai prevede posibilitatea motivării apelului oral în ziua judecății,având în vedere dispozițiile art.412 alin.(4),în lipsa vreunei sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor menționate,considerentele rămân valabile.Motivele invocate de procuror în favoarea părții civile au însă o limită.

Prin urmare,procuror nu are posibilitatea de a solicita ca inculpatul să fie obligat la repararea unui prefudiciu mai mare decât cel pretins de partea civilă și care a fost evaluat în cursul judecății la prima instanță.Chiar dacă prejudiciul real ar fi mai mare,acest lucru nu este posibil deoarece astfel s-ar încălca principiul disponibilității.

Inculpatul ca titular al dreptului de apel

Așa cum am precizat mai sus,ca și procurorul,inculpatul poate declara apel atât în ceea ce privește latura penală cât și latura civilă a cauzei.

Acest drept ce-i revine inculpatului de a declara apel în privința ambelor laturi ale cauzei,rezultă din faptul că acesta poate fi tras la răspundere atât din punct de vedere civil,cât și din punct de vedere penal.

Inculpatul poate formula apel indiferent de soluția dispusă prin sentință,de exemplu chiar dacă a fost achitat,inculpatul poate declara apel cu privire la temeiul achitării ori cu privire la măsurile de siguranță sau cheltuielile judiciare care i-au fost impuse.

În ceea ce privește declararea apelului,pe lângă faptul că acesta poate declara apel personal,mai poate declara apelul prin reprezentant legal ori mandatar cu procură specială.În cazul în care inculpatul este persoană juridică,apelul poate fi declarat prin reprezentanții legali sau prin mandatarul desemnat de acesta ori de organul judiciar.

Întrucât apelul declarat de inculpat are un caracter independent și personal,vizând doar propria situație a acestuia,fără a avea vreun impact asupra situației altor persoane participante sau nu în procesul penal,a căror situație(modificată favorabil sau nefavorabil) nu ar putea să modifice situația în ceea ce îl privește.

Persoana vătămată/partea civilă/partea responsabilă civilmente ca titulari ai dreptului de apel

Partea civilă poate declara apel atât în ceea ce privește latura civilă,cât și în ceea ce privește latura penală.

Partea responsabilă civilmente poate declara apel în ceea ce privește latura civilă,iar în ce privește latura penală,poate declara apel daca soluția dată influențează soluția din latura civilă.

Persoana vătămată poate declara apel cu privire la latura penală.Persoana vătămată poate declara apel și cu privire la latura penală atunci când aceasta este atât persoană vătămată cât și parte civilă.

Persoana vătămată/partea civilă/partea responsabilă civilmente poate declara apel personal(în cazul persoanei juridice prin reprezentanții legali) sau prin reprezentant legal ori mandatar cu procură specială indiferent de soluția dispusă prin sentință.

De asemenea au posibilitatea de a declara apel și moștenitorii ori,după caz,succesorii în drepturi sau lichidatorii părții civile sau responsabile civilmente în cazul în care în cursul procesului penal a survenit decesul persoanei fizice ori persoanei juridice,iar aceștia au fost introduși în cauză.

Martorul,expertul,interpretul și apărătorul ca titulari ai apelului

Martorul,expertul,interpretul și avocatul nu pot face apel nici cu privire la latura penală a cauzei și nici cu privire la cea civilă.

Aceste persoane,deși nu sunt părți în procesul penal,pot,totuși,în calitate de subiecți procesuali,să se plângă împotriva acestor dispoziții din hotărâre prin care drepturile lor,în legătură cu desfășurarea procesului penal,au fost încălcate.

Martorul,expertul și interpretul sunt îndreptățiți să declare apel cu privire la dispozițiile instanței referitoare la restituirea cheltuielilor efectuate pentru participarea la proces,la plata venitului de la locul de muncă de care a fost lipsit prin participarea la proces,la indemnizațiile cuvenite,ori cu privire la amenzile judiciare aplicate.

De asemenea conform Noului Cod de procedură penală,aceștia pot formula apel împotriva dispoziției instanței de judecată de aplicare a unei amenzi judiciare,indiferent dacă aceștia au formulat sau nu cereri de anulare sau de reducere a amenzii potrivit articolului 284.

În ceea ce îl privește pe apărător,subliniem faptul că avocatul din oficiu al unei părți poate formula apel în nume propriu(iar nu ca substituit procesual) cu privire la nelegalitatea dispozițiilor sentinței referitoare la plata onorariului.La fel ca și martorul,expertul ori interpretul,avocatul ales sau desemnat din oficiu poate formula apel și împotriva dispoziției instanței de judecată de aplicare a unei amenzi judiciare,indiferent dacă acesta a formulat sau nu cerere de anulare sau de reducere a amenzii potrivit articolului 284 NCPP.

Sumele care îi revin martorului,expertului și interpretului sunt prevăzute în articolul 273 NCPP,iar cele cuvenite avocatului se referă la onorariul acestuia.

În ceea ce le privește pe aceste persoane(martorul,expertul,interpretul și avocatul),apelul poate fi declarat personal sau prin reprezentant legal ori mandatar cu procură specială.

Apelul declarat de orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței

În cazul acestor persoane,ca și în cazul martorului,expertului,interpretului și avocatului,apelul nu poate privi soluția dată laturii penale sau civile a cauzei.

Apelul poate privi numai dispozițiile care au provocat o vătămare nemijlocită a drepturilor legitime ale persoanei care nu are calitatea de inculpat,persoană vătămată,parte civilă sau parte responsabilă civilmente.

Spre deosebire de cei din urmă,care justifică un interes prin calitatea pe care o au în proces,persoanele din această categorie trebuie să dovedească vătămarea pe care au suferit-o.

Reglementarea în privința acestei categorii de persoane ce poate declara apel,vădește concepția legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului numai la subiecții procesuali care au participat în cauza penală,lăsând posibilitatea,în mod practic,oricărei persoane vătămate în drepturile sale,prin desfășurarea procesului penal,să ceară anularea actului sau măsurii dispuse de instanță și prin care i-au fost prejudiciate interese legitime.

Alți participanți la procesul penal pot formula apel,dar nu cu privire la fondul cauzei(soluțiile pronunțate pe fondul acțiunii penale sau civile),ci numai în ceea ce privește dispozițiile care au provocat vătămarea directă a drepturilor legitime ale acestora printr-o măsură sau printr-un act al instanței(de pildă,persoana căreia i s-a respins ca inadmisibilă sau tardivă constituirea de partea civilă,persoana prejudiciată prin dispunerea nelegală a unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor sale).

Apelul poate fi declarat personal sau prin reprezentant legal ori mandatar cu procură specială.

Reprezentanți și substituți procesuali

Potrivit art.409 alin.(2) NCPP,apelul poate fi declarat,pentru titularii dreptului de apel prevăzuți în art.409 alin.(1) lit.b)-f) NCPP,și de către reprezentantul legal ori de căre avocat,iar pentru inculpat,și de către soțul acestuia.

Apelul poate fi declarat în numele și în interesul titularului dreptului de apel de către reprezentantul legal,în cazul în care titularul este o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori o persoană juridică,sau de către reprezentantul convențional cu împuternicire specială.

În cadrul procedurii privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice,apelul poate fi declarat de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de către mandatarul numit de aceasta în condițiile art.491 alin.(2) ori desemnat de procuror,de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în condițiile art.491 alin.(3) NCPP.

Apelul poate fi declarat pentru inculpat de către soțul acestuia,în nume propriu și în interesul inculpatului,iar pentru oricare dintre titularii dreptului de apel,de către avocat,în nume propriu,și în interesul titularului.

Avocatul-ales sau din oficiu-,acționând în nume propriu,poate declara apel în interesul titularului căruia i-a acordat asistență juridică,chiar și după decesul titularului.În acest sens,în practică,s-a arătat că,într-un astfel de caz,apărătorul exercită calea de atac în calitate de avocat,pentru inculpatul decedat,iar nu ca reprezentant al acestuia.Este necesar însă ca apărătorul sa fi acordat asistență juridică la instanța a cărei hotărâre se atacă;astfel,are nevoie de o procură specială,ca reprezentant convențional.

Apelul declarat de apărătorul ales al inculpatului,dar cu privire la care inculpatul arată,prin declarație expresă,că nu și-l însușește,este formulat de o persoană fără calitatea prevăzută de lege,astfel că este inadmisibil.

De asemenea,este inadmisibil apelul declarat de orice alte persoane în afara celor prevăzute la art.409 NCPP,cum sunt părinții inculpatului major sau orice alt membru de familie sau soțul altei părți din proces pentru acea parte.

2.2 Cererea de apel și motivarea acesteia

În ceea ce privește dreptul de a folosi calea de atac a apelului,pentru a se declanșa judecarea apelului,este nevoie ca cel îndreptățit de a face apel,să își manifeste voința în acest sens.

Manifestarea de voință a titularului ca și act procesual,se concretizează printr-o declarație de apel.

Actul procedural în care se consemnează declarația de apel îl reprezintă o cerere scrisă care trebuie semnată de persoana în cauză care face declarația de apel.Uneori,declarația de apel îmbracă și forma unei constatări scrise a declarației orale făcute în acest sens.

Potrivit art.412 NCPP,apelul se declară prin cerere scrisă,semnată de persoana-dintre cele prevăzute în art.409 NCPP-care face declarația de apel.Astfel fiind,pentru părți,cererea poate fi semnată de reprezentantul legal sau de avocat,iar pentru inculpat,de soțul acestuia.În cazul în care persoana care face declarația de apel nu poate să semneze,cererea se atestă de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de avocat.

Cererea de apel nesemnată sau neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul acesteia.

Pentru realizarea operativității în procesul penal,legea prevede că procurorul și oricare dintre părțile prezente la pronunțarea hotărârii pot declara apel oral în ședința în care s-a pronunțat hotărârea.Actul procesual în care se consemnează în această situație declarația de apel este un proces-verbal întocmit de instanță.

Cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.Aceasta poate fi depusă însă și la instanța ierarhic superioară celei a cărei hotărâre este atacată,dar înăuntrul termenului legal.

În cazul persoanelor care se află în detenție,cererea de apel poate fi depusă și în cadrul locului de detenție,la administrație.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului cod de procedură penală,au fost introduse o serie de reglementări în plus față de vechiul Cod,în ceea ce privește cererea de apel.

Astfel că potrivit art.412 NCPP,cererea de apel va cuprinde și ”denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată”, ceea ce nu era prevăzut de vechea reglementare.De asemenea,s-a prevăzut și un termen până la care lipsa semnăturii poate fi suplinită prin confirmarea cererii în instanță de parte ori de reprezentantul acesteia,respectiv primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.Dacă cererea de apel-nesemnată și neatestată în condițiile prevăzute de lege-nu este confirmată de parte sau de reprezentantul său,apelul este inadmisibil.

Conform reglementării anterioare,cererea putea fi atestată și de primarul sau secretarul primăriei,însă conform noii reglementări,aceste dispoziții au fost eliminate,păstrându-se totuși prevederile în ceea ce privește atestarea cererii de către grefier sau avocat.

De asemenea,după cum am menționat mai sus,conform vechiului Cod,se putea declara apel oral de către procuror și oricare din părțile prezente la pronunțarea hotărârii,în ședința în care s-a pronunțat hotărârea,această declarație fiind consemnată într-un proces verbal,însă această modalitatea de a declara apelul nu mai este posibilă conform Noului Cod,întrucât s-a eliminat această dispoziție.

Motivarea cererii de apel presupune justificarea folosirii acestei căi de atac  de cãtre titular și are rolul de a preciza și delimita cadrul discuției în fața instanței de control și al judecății acestei instanțe.

Potrivit art.412 alin(2) NCPP,apelul se motivează exclusiv în scris,în fapt și în drept,fiind astfel înlăturată posibilitatea motivării orale a apelului în ziua judecății.Legea nu prevede însă nicio sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații,potrivit art.417 alin(2) NCPP instant de apel fiind obligată ca,în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de appellant,să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.

Prin motivele de apel pot fi avute în vedere, practic, toate viciile de procedurã și de judecatã care afecteazã hotãrârea atacatã, legea neimpunând nici o restricție în acest sens. Viciile de procedurã (vitium in procendo) constau în încãlcãri ale dispozițiilor legale care reglementeazã desfãșurarea procesului penal, care nu s-au acoperit prin neinvocare în conditiile art.197 alin.4 C.proc.pen. viciile de judecatã (vitium in judecando) reprezintã erori sãvârșite fie în stabilirea stãrii de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanțial (error in jure).

Motivarea cererii de apel este importantă pentru determinarea limitelor apelului.Motivele care se regăsesc în cerere sunt determinate de o interpretare incorectă a probelor și a circumstanțelor cauzei.Ele vizează de asemenea,orice aplicare greșită a legii.

2.3 Termenul de apel

În vederea folosirii căii de atac a apelului,legea prevede intervale de timp determinate în care cei îndrituiți pot declara apel.Fixarea unui termen de apel se justifică prin necesitatea de a asigura realizarea principiului promptitudinii represiunii.Lipsa unui termen de apel ar conduce fie la executarea de îndată a hotărârii penale,fie la posibilitatea atacării oricând cu apel a unor asemenea hotărâri.Existența unui termen de apel răspunde atât nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunțate,înainte de a se trece la punerea lor în executare,cât și necesității de a asigura operativitatea în procesul penal.

Conform art.410 alin(1) din Noul Cod de procedură penală,termenul de declarare a apelului este de 10 zile,dacă legea nu dispune altfel.

Deși termenul general este de 10 zile,există situații în care se impune ca apelul să fie exercitat într-un termen mai mic de 10 zile,pentru normala desfășurare a procesului și pentru a nu avea loc impedimente.

Termenul de apel după natura sa,poate fi peremtoriu sau dilatoriu.

Termenul de apel este peremtoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel,titularul putând să promoveze calea ordinară de atac în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege.Neexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea acestuia ca tardiv.

Termenul de apel este dilatoriu sub aspectul posibilității de punere în executare a hotărârii judecătorești penale.

Art.410 alin.(1) NCPP stabilește momentul inițial al termenului care este același și pentru persoana vătămată,procuror și părți,chiar dacă aceste au fost sau nu prezente la dezbateri ori la pronunțare.Momentul inițial(ad quo) al termenului de apel este reprezentat de comunicarea copiei minutei.

Termenul de apel de 10 zile se calculează conform reguluii stabilite în art.269 alin.(2) NCPP privind calculul termenelor procedurale pe zile,fiind aplicabile și prevederile art.269 alin.(4) privind situațiile când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare și cele ale art.270 alin.(1) și (2) referitoare la actele considerate ca făcute în termen.

În ceea ce privește modalitatea de calcul al termenului de apel,reies trei modalități de calcul diferite,în funcție de titularii apelului.Astfel că legislația procesual penală întrevede momente diferite de la care curge termenul pentru procuror,părți sau alte persoane care pot face apel.

a)Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror

În ceea ce îl privește pe procuror,termenul de apel în funcție dacă acesta a participat la dezbaterile ce au avut loc în cauză sau nu.În privința primei variante,când procurorul participă la dezbateri,termenul curge de la pronunțarea hotărârii,iar în cazul când nu participă la dezbateri,termenul de apel pentru procuror începe de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului.

b)Momentul de la care curge termenul de apel pentru părți

În legătură cu acest moment legislația prevede că termenul de la care curge apelul depinde de prezența sau absența părților la dezbateri sau la pronunțare.

Astfel că pentru partea care a fost prezentă la dezbateri ori pronunțare,termenul de apel curge de la pronunțare.Pentru cei care au absentat însă,termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

c)Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane(martori,experți,interpreți,avocat precum și orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanței)

Pentru martor,expert și avocat,apelul poate fi exercitat de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare,indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Pentru persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței,apelul cu privire la dispozițiile care au provocat vătămarea poate fi exercitat în termen de 10 zile de la data la care au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.

Precizăm că,întrucât persoanele menționate mai sus nu sunt părți în procesul penal,instanța nu este obligată să le comunice copie după dispozitivul hotărârii.

2.3.1 Repunerea în termen

Printre noutățile pe care Codul de procedură penală intrat în vigoare în 2014 le aduce,se află și repunerea în termen și renunțarea la apelul peste termen în situația nerespectării termenului de declarare a apelului.Reglementarea o regăsim la art.411 în NCPP și din aceasta reiese faptul că ca prin existența acesteia se înlătură sanțiunea decăderi din exercițiul dreptului de apel.

Gh.Mateuț definea repunerea în termen ca fiind ”mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.”

Pentru ca un subiect procesual,care nu a declarat apel în termen,sa poată beneficia de instituția repunerii în termen,se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

-existența unei cauze temeinice de împiedicare,care a intervenit înainte de expirarea termenului de apel;

-introducerea cererii de apel în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei temeinice de împiedicare;

Repunere în termen se soluționează de către instanța de apel care,atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege,dispune admiterea cererii și procedează la judecarea apelului,iar atunci când constată că nu sunt îndeplinite aceste condiții,dispune respingerea cererii de repunere în termen,precum și respingerea apelului ca tardiv.Instanța de apel nu poate să respingă apelul ca tardiv înainte de a se pronunța asupra cererii de repunere în termen.

2.4 Renunțarea la apel

Deoarece legislația procesual penală acordă dreptul de a declara apel împotriva hotărârii primei instanțe.totodată acordă posibilitatea de a renunța la acest drept.

Mihail Udroiu precizează în lucrarea s-a că renunțarea la apel ”este actul de dispoziție prin care o parte sau persoana vătămată,după pronunțarea unei hotărâri judecătorești și înainte de expirarea termenului în care poate fi exercitată calea apelului,declară expres că nu va formula apel.”

Renunțarea la apel are un sens larg și altul restrâns.

În sens larg,renunțarea la apel înseamnă achiesarea la hotărârea primei instanțe și ea poate fi tacită sau expresă.Renunțarea este tacită atunci când titularul dreptului de apel lasă pur și simplu să treacă termenul în care putea ataca hotărârea,care dobândește astfel autoritate de lucru judecat.Ea este expresă,când persoana îndreptățită a se folosi de calea apelului declară în mod expres,în termenul și condițiile prevăzute de lege că nu înțelege a uza de dreptul său de a ataca hotărârea.

În sens restrâns,renunțarea la apel se identifică cu renunțarea expresă.

Persoanele care pot renunța la apel sunt oricare din părți(inculpatul,partea civilă,partea responsabil civilmente) sau persoana vătămată,iar renunțarea la apel presupune practic ca titularul apelului să nu folosească această cale ordinară de atac.Declarația de renunțarea se face personal ori prin reprezentant convențional cu împuternicire specială,în scris sau oral în ședința în care s-a pronunțat hotărârea.După expirarea termenului de apel,renunțarea la apel este evidentă,ea fiind implicită.Astfel că declarația se poate face până la expirarea termenului de apel și în mod evident după pronunțarea hotărârii judecătorești.

Un aspect important îl reprezintă revenirea asupra renunțării,care poate avea loc până la expirarea termenului de apel,doar dacă apelul privește latura penală a cauzei.În cazul laturii civile,în această situație renunțarea fiind definitivă

Renunțarea la apel trebuie să fie făcută în mod expres,respectiv în termeni care să nu fie echivoci sau legați de condiționări;de pildă, nu se poate renunța la calea de atac cu condiția ca o altă parte din proces să nu declare apel.

2.5 Retragerea apelului

Retragerea apelului prevăzută anterior la art.369,este reglementat în Noul cod de procedură penală în art.415.

Așa cum reiese din art.415 NCPP,retragerea apelui reprezintă un act de dispoziție prin care peroana vătămată sau o parte din procesul penal își retrage apelul declarat,până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel.

De asemenea în cadrul aceluiași articol se precizează faptul că retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administrația locului de deținere.

Pentru a avea loc retragerea apelului,este necesară existența unui apel declarat.Declararea retragerii poate fi făcută de către părți,dar și de procuror.În situația în care retragerea este făcută de către procuror,apelul este retras de procurorul ierarhic superior.

Retragerea apelului prezintă interes pentru partea care l-a declarat în scopul rămânerii definitive a hotărârii atacate la data retragerii căii de atac.Spre deosebire de renunțarea la apel,care poate fi revocată în ceea ce privește latura penală,retragerea apelului este irevocabilă,oricare ar fi motivul retragerii,și nu poate fi condiționată,ci trebuie să fie pur și simplă.

Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată,fie la instanța de apel,hotărârea primei instanțe rămânând definitivă la data retragerii apelului,potrivit art.551 pct.3 NCPP,și nu prin decizia instanței de apel,dacă aceasta are o dată ulterioară(în cauzele în care mai multe persoane au declarat apel și numai unele dintre ele l-au retras,instanța de apel luând act,de regulă,de această manifestare de voință printr-o încheiere).

2.6 Efectele apelului

Declararea apelului presupune o continuarea a judecării cauzei de către instanța ierarhic superioară.În vederea atingerii scopului pe care îl are apelul,legea precizează care sunt efectele pe care le produce această cale de atac.Astfel,se arată că apelul are următoarele patru efecte:suspensiv,devolutiv,neagravant și extensiv,spre deosebire de dreptul francez,unde există două efecte ale apelului:efectul suspensiv și efectul devolutiv.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului cod de procedură penală efectele apelului le regăsim la art.416-419.

2.6.1 Efectul suspensiv

Efectul suspensiv al apelului este consecința juridică pe care o produce exercitarea căii ordinare de atac a apelului,constând în suspendarea ope legis a executării hotărârii împotriva căreia a fost declarat în mod legal apelul cu privire la persoana care la declarat și în funcție de calitatea sa procesuală.

Potrivit art.416 NCPP,apelul declarat în termen este suspensiv de executare,atât în ceea ce privește latura penală,cât și în ceea ce privește latura civilă,în afară de cazul când legea dispune altfel.

Din actuala reglementare reiese faptul că efectul suspensiv privește numai latura penală a cauzei sau numai cea civilă.Astfel când când apelul a fost declarat numai cu privire la dispozițiile din hotărâre prin care a fost soluționată latura penală,privește numai această latură,iar când apelul a fost declarat numai cu privire la dispozițiile prin care a fost soluționată latura civilă a cauzei,atunci efectul suspensiv privește numai latura civilă.

Efectul suspensiv își produce consecințele în cazul în care apelul declarat este admisibil,exercitat în cazurile și condițiile prevăzute de lege și nu există vreo prevedere legală care să dispună altfel(de pildă,dispoziția de punere de îndată în libertate a inculpatului ca urmare a încetării de drept a măsurii arestării preventive prin dispunerea de prima instanță a achitării sunt executorii;deopotrivă, sunt executorii și dispozițiile referitoare la luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor).

2.6.2 Efectul devolutiv

Efectul devolutiv al apelului este după cum precizează Mihail Udroiu ”consecința juridică pe care o produce exercitarea căii ordinare de atac a apelului,ce constă în judecarea din nou a cauzei de către instanța de apel;astfel,cauza este transmisă de la instanța care a pronunțat sentința la cea care v-a judeca apelul.”

Termenul ”devolutiv” derivă din verbul latin ”devolo”care înseamna a face să se treacă,să se transmită ceva de la un subiect la altul.Prin urmare,în cazul efectului devolutiv reprezintă transmiterea dreptului de a judeca de la o instanță de grad inferior la o instanță de grad superior,adică de la instanța care a judecat cauza în primă instanță la instanța de apel.

Devoluțiunea din punctul de vedere al întinderii ei,poate fi integrală(ex integro),când instanța de apel capătă dreptul să reexamineze toate aspectele de fapt și de drept care au format obiectul judecății în prima instanță,sau parțială(in partibus),când instanța de apel dobândește dreptul să reexamineze numai unele dintre aspectele de fapt și de drept ce au constituit obiectul judecății în primă instanță.

În legislația procesual penală română este posibilă devoluțiunea integrală a cauzei în apelul procurorului și al inculpatului,simpla declarație de apel a acestor subiecți procesuali obligând instanța de apel să ia în considerare orice încălcare a legalității și a temeiniciei hotărârii pronunțate și să pronunțe o altă soluție,corespunzătoare legii și adevărului.

Efectul devolutiv al apelului este prevăzut în noua legislație la art.417.Astfel că la alin.(1) stebilește anumite limite alea efectului devolutiv și anume că instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

Ținând cont de limitele efectului devolutiv al apelului în literatura de specialitate s-a arătat, că sub aspectul efectului devolutiv al apelului,titularii căii ordinare de atac pot fi grupați în două categorii:

-titularii care,prin calitatea lor procesuală,pot devolua fondul cauzei,precum și măsurile adiacente fondului cauzei(procurorul și părțile);

-titularii care pot devolua aspecte auxiliare fondului cauzei,aspecte asupra cărora s-a pronunțat prima instanță de judecată(martorul,expertul,avocatul,interpretul,precum și orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței).

2.6.3 Efectul neagravării situației în propriul apel

Acest efect al apelului mai este cunoscut și sub denumirea de non reformatio peius.Acesta are o aplicabilitate mai veche în materia căilor de atac și constituie o derogare de la principiile legalității și aflării adevărului,fiindcă instanța de apel,în cazul în care ar constata că hotărârea este nelegală și netemeinică,nu are căderea de a o anula și posibilitatea să pronunțe o altă hotărâre, prin care s-ar înrăutăți situația părții care a declarat apel.

Ca de altfel toate celelalte efecte ale apelului,și efectul neagravării situației în propriul apel,este o consecință juridică pe care o produce exercitarea apelului, prevăzut în art.418 NCPP.

Neagravarea situației se aplică în cazul rejudecării și în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți în sensul că nici în cazul apelului declarat de procuror în favoarea unei părți,nici în cazul rejudecării după deființarea hotărârii atacate,instanța de apel,respectiv de rejudecare nu poate crea o situație mai grea decât cea anterioară.

De asemenea regula neagravării se aplică și în apelul declarat numai de inculpat,în ceea ce privește apelul persoanei vătămate,în cazul apelului declarat numai de partea civilă,în cel declarat numai de partea responsabilă civilmente și nu în ultimul rând în apelul declarat de martor,expert,interpret sau apărător și persoana ale cărei drepturi legitime au fost vătămate.

Efectul non reformatio in peius nu se va aplica în cazul în care singurul apelant din cauză este persoana vătămată(care nu are calitatea și de parte civilă).

În acest caz,chiar dacă persoana vătămată a declarat apel în defavoarea inculpatului,instanța de control judiciar va putea admite apelul și dispune achitarea inculpatului dacă reține existența unui impediment la exercitarea acțiunii penale.

2.6.4 Efectul extensiv

Efectul extensiv al apelului este reglementat conform Noului cod de procedură penală la art.419.

După cum este definit de Mihail Udroiu efectul extensiv este”consecința juridică pe care o produce exercitarea căii ordinare de atac a apelului,ce constă în obligația instanței de apel de a analiza calea de atac prin extinderea limitelor devolutive ale căii de atac și cu privire la părțile care nu au declarat apel ori la care acesta nu se referă,fără a putea să le creeze acestora o situație mai grea,când într-o cauză sunt mai multe părți având aceeași calitate.”

Extinderea privește părțile care aparțin aceluiași grup procesual.Astfel,apelul unui inculpat permite instanței de apel să extindă examinarea cauzei și asupra situației altui inculpat care nu a declarat apel,iar în latura civilă asupra situației părții responsabilă civilmente,dacă aceasta din urmă nu are interese diferite.

Instanța de apel examinează cauza,prin extindere,nu numai cu privire la părțile care aparțin aceluiași grup procesual din care face parte apelantul și care nu au declarat apel,ci și cu privire la părțile care au declarat apel,dar și l-au retras,sau care au declarat apel după expirarea termenului prevăzut de lege,fiind suficient ca apelantul să nu își fi retras apelul,iar apelul să fi fost declarat în termen și admisibil,căci numai o asemenea cale de atac produce devoluare și extindere.

Nu în cele din umă, menționăm că în cazul apelului declarat de procuror,dacă apelul este declarat de procuror în defavoarea unui inculpat,dacă ar atrage agravarea situației acestora,nu se poate recurge la extinderea apelului și cu privire la ceilalți inculpați.

3.Judecarea apelului

Judecata în apel reprezintă a doua etapă a fazei de judecată,în care hotărârea pronuțată în primă instanță care a fost atacată cu apel este verficată sub asspectul legalității și temeiniciei pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei precum și a oricăror probe,administrate în fața instanței de apel.

3.1 Precizări preliminare

Judecarea apelului este disciplinată,în mare măsură,de aceleași norme care prevăd modul de desfășurare a judecății în primă instanță.În acest sens,trebuie subliniat faptul că sunt aplicabile la judecarea apelului dispozițiile generale referitoare la judecată.

Sub aspectul periodizării desfășurării judecății cauzelor penale,în apel se poate spune că sunt întâlnite aceleași etape procesuale,adică o etapă premergătoare,ședința de judecată propriu-zisă și soluționarea apelului.Se cuvine a fi precizat faptul că,în ceea ce privește ședința de judecată în apel,pot fi distinse anumite particularități în raport cu ședința de judecată în primă instanță.

Așadar,putem afirma că apelul stârnește o nouă judecată în fond a cauzei,obligând astfel instanța de apel sa efectueze o verificare asupra hotărârii atacate,această verificare ghidându-se după motivele de apel.Instanța nu este însă limitată de către aceste motive de apel,ea putându-și extinde controlul judiciar în toate direcțiile.

Judecarea apelului este reglementată la art.420 conform noii legislații procesual penale române.

3.2 Măsuri premergătoare judecății

Ca și în cazul judecății în primă instanță,judecata în apel este precedată de anumite activități care au menirea de a pune dosarul în starea de judecată.Între aceste măsuri premergătoare se înscrie fixarea termenului de judecată,precum și fixarea completului de judecată.

Pe lângă fixarea termenului de judecată și a completului de judecată,o altă măsură premergătoare judecății este citarea părților și prezența acestora la judecarea apelului,întrucât citarea părților este un element obligatoriu în cadrul judecării apelului.Obligativitatea citării și a prezenței păților garantează dreptul la apărarea,întrucât fiind prezente părțile își pot susține interesele și apăra drepturile în fața instanței de apel.Necunoscând termenul de judecată,nu ar mai putea fi posibilă prezența și astfel s-ar încălca dreptul la apărare.

De altfel,în cadrul măsurilor premergătoare judecății sunt incluse și măsurile pentru asigurarea dreptului la apărare care constă în asigurarea unui avocat din oficiu,atunci când inculpatul nu are un apărător ales.

În ceea ce privește completul de judecată,apelul se judecă în complet compus din 2 judecători,cu excepția apelului declarat împotriva hotărârilor pronunțate în primă intanță de curțile de apel(inclusiv cea militară)și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,care se judecă în complet compus din 3 judecători și,respectiv,de complete de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe lângă măsurile premergătoare evidențiate mai sus,care cel puțin pentru primul termen de judecată incumbă președintelui instanței,există și alte câteva asemenea măsuri care,chiar și pentru acel termen,trebuie luate de președintele completului de judecată.Astfel,acesta trebuie:

-să ia din timp măsurile necesare pentru ca la termenul fixat judecarea apelului să nu se amâne(pentru aceasta,el este obligat,de exemplu,să verifice dacă s-au emis citațiile pentru toți subiecții procesuali care trebuie citați,dacă s-au trimis adresele necesare pentru asigurarea asistenței juridice din oficiu etc.);

-să se îngrijească ca lista cauzelor ce urmează a fi judecate să fie întocmită și afișată cu 24 de ore înaintea termenului de judecată și ca la întocmirea listei să țină seama de data intrării cauzelor la instanță,dându-se prioritate celor cu deținuți și celor care,potrivit legii,se judecă de urgență.

3.3 Ședința de judecată

Ședința de judecată presupune activități apropiate de cele ale judecății în primă instanță și anume verificările prealabile,cercetarea judecătorească și dezbaterile judiciare,dar și undele deosebiri față de ședința de judecată în primă instanță,atât sub aspectul participanților la ședința de judecată,cât și sub aspectul etapelor procesuale ale ședinței de judecată.

În activitatea verificărilor prealabile are loc controlul de către președintele completului de judecată în ceea ce privește prezența părților.Acesta verifică dacă procedura de citare a părților a fost îndeplinită corect,dacă a fost adus la judecată inculpatul arestat și dacă i-a fost asigurată asistența juridică.

De asemenea la judecarea apelului,indiferent de către cine a fost declarat apelul,participarea procurorului este obligatorie.

Neprezentarea părților legal citate nu împiedică judecarea apelului,cu excepția inculpatului aflat în stare de deținere care are calitatea de parte,a cărui prezență la judecarea apelului este obligatorie,conform art.420 alin.(2) NCPP.

Dacă nu inculpatul,ci persoana vătămată sau o altă parte în proces se află în stare de deținere,judecarea apelului,indiferent cine l-a introdus,poate avea loc și în absența sa dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită,aducerea ei în instanța de apel nefiind necesară.În ceea ce îl privește pe inculpat,instanța poate emite mandat de aducere conform art.364 alin.(5) și art.265 NCPP.

După ce au loc verificările prealabile,urmează cercetarea judecătorească.Conform art.420 alin.(4),instanța de apel este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului,când aceasta este posibilă,potrivit regulilor de la judecata de fond,atunci când inculpatul are calitatea de apelant,cât și atunci când are calitatea de intimat.Spre deosebire de reglementarea anterioară,audierea inculpatului în apel este obligatorie,indiferent de soluția dată de prima instanță.

De asemenea atunci când consideră că este necesar pentru formarea convingerii sale,instanța de apel conform art. 100 NCPP,poate readministra probele administrate în prima instanță și poate administra probe noi.

În urma cercetărilor judecătorești în ședința de judecată au loc dezbaterile care constă după cum apreciază Vasile Păvăleanu în ”susținerea motivelor de apel,prin care se critică hotărârea atacată,precum și în combaterea lor atunci când se apreciază că apelul este nefondat.”

Potrivit art.420 alin.(6) când apelul este în stare de judecată,președintele completului dă cuvântul apelantului,apoi intimatului și pe urmă procurorului.Dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului,primul cuvânt îl are acesta.

După terinarea dezbaterilor președintele completului declară închisă ședința de judecată,trecându-se la deliberare și darea hotărârii.Deliberarea asupra apelului se poate desfășura uneori în două stadii.

În primul stadiu,instanța de apel examinează hotărârea care a fost pronunțată,iar în cel de-al doilea,chibzuiește asupra soluției,diferită de cea criticată,care urmează a fi pronunțată.Deși, aceste stadii au,din punct de vedere logic,o existență autonoă,uneori se suprapun sau se întrepătrund.

După deliberare,instanța adoptă soluția pe care trebuie să o dea apelului,care se consemnează în minută ce constituie dispozitivul deciziei intantei de apel.

3.4 Soluționarea apelului

După deliberare,completul de judecată urmează să se pronunțe în privința admiterii sau respingerii apelului.

Conform noii legislații procesual penale,art.421 NCPP prevede că:

”Instanța ,judecând apelul,pronunță una din următoarele soluții:

1.respinge apelul,menținând hotărârea atacată:

a)dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;

b)dacă apelul este nefondat;

2.admite apelul și:

a)desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunea penale și a acțiunii civile la judecata în fond;

b) desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost deființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care,legal citată,a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate,invocată de acea parte.Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută,cu excepția cazului de necompetență,când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.”

Soluția de respingere a apelului pe motiv de tardivitate sau inadmisibilitate nu implică o verificare a hotărârii atacate.Atunci când instanța respinge apelul ca tardiv,se constată că apelul a fost introdus după expirarea termenului legal.

Respingerea apelului ca inadmisibil are loc atunci când instanța contată că apelul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel sau de către o persoană neprevăzută.

Instanța de apel respinge apelul ca nefondat,menționând hotărârea atacată,ori de câte ori constată că motivele de apel invocate sunt neîntemeiate și,în urma examinării cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept,conform art.417 alin.(2) NCPP,nu au fost identificate alte motive de nelegalitate sau netemeinice.

Admiterea apelului se dispune atunci când instanța constată că soluția pronunțată în cauză este greșită,sub aspectul stabilirii situației de fapt sau al aplicării normelor de drept penal,material sau procesual și se impune deființarea ei și darea unei noi hotărâri de către instanța de apel ori de către cea a cărei sentință a fost deființată după cum însuși Noul cod de procedură prevede la art.421 pct.2 lit.a) și la pct.2 lit.b).

Admiterea apelului cu pronunțarea unei noi hotărâri de către instanța de apel se dipune în toate cazurile în care se desființează hotărârea atacată fără a se conntesta existența vreunei situații care să impună trimiterea cauzei spre rejudecare.

Admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanța competentă se dipune în cazul în care nu au fost respectate dispozițiile referitoare la competența personală a instanțelor judecătorești,iar cauza a fost soluționată de o instanță inferioară celei legal competente.

Rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost deființată se dispune când:

-judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți citate sau care deși citate legal,au fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința nstanța despre imposibilitate;

-au fost încălcate dispozițiile privind compunerea completului de judecată;

-au fost încălcate dispozițiile privind publicitatea ședinței de judecată;

-procurorul nu a participat la judecată;

-inculpatul nu a fost prezent,iar participarea sa era obligatorie;

-inculpatul și celelalte părți nu au fost asistate de către avocat,deși aistența jurudică era obligatorie ,în cursul judecății sau când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției în cursul urmăririi penale,în procedura camerei preliminare sau în cursul judecății.

4.Contestația