Caile Ordinare de Atac

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT

Cuprins

Cap.I.Considerații introductive

Cap.II.Judecata în procesul penal

2.1. Judecata

2.2. Principiile specifice fazei de judecată

2.3. Reglementări generale privind judecata

Cap.III.Apelul

3.1. Considerații preliminare

3.2. Hotărârile supuse apelului

3.3. Titularii apelului și termenul de apel

3.4. Declararea apelului, renunțarea la apel și retragerea apelului

3.5. Măsuri premergătoare sedinței de judecată

3.6. Desfășurarea judecării apelului

3.7. Solutionarea, respingerea și admiterea apelului

3.8. Neagravarea situației la propriul apel

3.9. Efectele apelului

3.10. Procedura de rejudecare și limitele rejudecării

3.11. Limitele desființării hotărarii atacate cu apel

3.12. Conținutul deciziei instanței de apel

Cap.IV.Concluzii

Bibliografie

I.Considerații introductive

În sistemul dreptului românesc, dreptul penal ocupă un loc bine definit, ceea ce ii conferă un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Acest caracter autonom se explică atât prin obiectul sau propriu de reglementare cât și prin faptul că apărarea valorilor sociale se face, in cazul dreptului penal, prin stabilirea unor reguli de conduită pe care membrii societății trebuie să le respecte.

Dreptul penal se află intr-o strânsă interfață cu toate celelalte ramuri care fac parte din sistemul dreptului românesc.

O interdependență deosebită se realizează cu dreptul procesual penal. Dreptul penal și procesual penal, ramuri distincte ale dreptului românesc, având fiecare în parte un alt obiect și principii de reglementare proprii, au, totuși, un scop comun și anume înfăptuirea justiției penale, prin stabilirea tuturor faptelor ce constituie infracțiuni, identificarea celor ce încalcă legea penală și tragerea lor la răspundere penală.

Dreptul procesual penal asigură eficacitatea normelor juridice penale reglementând activitatea de urmărire penală, judecata și sancționarea a celor ce săvârșesc infracțiuni. Totodată, dreptul procesual penal ar fi lipsit de conținut dacă nu ar exista ramura dreptului penal care stabileste faptele ce constituie infracțiuni, sancțiunile ce se pot aplica și condițiile în care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

Principiile de reglementare a procesului penal sunt reguli cu caracter general care determină toate instituțiile procesual-penale și în toate fazele procesului penal.

Principiile fundamentale ale procesului penal – ansamblul organizat al tuturor regulilor cu caracterul cel mai general care determină reglementarea și desfășurarea procesului penal.

Principiile dreptului procesual penal au rol aparte în ramura de drept procesual penal, deoarece fundamentează și reglementează întreg procesul penal, determină regulile generale de conduită în cadrul unui proces penal precum determină si fazele acestuia.

Originea apelului se află în dreptul roman, unde, începând din anul 509 Î. Chr. , cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinței, pe calea așa — zisei „provocatio ad populum ". Ulterior, în regimul republican au apărut și alte două instituții: „ intercessio " din partea magistratului și „intercessio " din partea tribunului plebei, care consta dintr-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru „intercessio"adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea „ appellatio ". În accepțiunea sa modernă, apelul se constituie în jurisdicțiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desființa hotărârea, dar și de a o reforma.

În vechiul drept francez apelul îndeplinea un rol politic de centralizare în folosul jurisdicțiilor regale. El realiza acest rol chiar dacă în aceea vreme — până la ordonanța regală din 1670 — numărul jurisdicțiilor era multiplu și o cauză putea fi supusă mai multor apeluri succesive. Abia după această ordonanță, numărul apelurilor a fost redus la unul singur.

După 1789, fundamentul apelului s-a modificat bazându-se pe ideea realizării unei judecăți mai bune și pe dezideratul de a se ajunge la o unitate de interpretare a legii, care , într-o anumită măsură, s-ar putea înfăptui de instanțele de apel. Cu toate astea, apelul nu a fost introdus în materie criminală, deoarece s-a considerat că nu ar fi necesar.

Apelul în legislația procesual penală română anterioară apare în Codicele de procedură criminală din 2 decembrie 1864 – reproducea prevederile Codului de instrucțiune penală din 1808 care reglementa apelul împotriva sentințelor date de tribunale în materie corecțională în art. 195 și următoarele.

Apelul care trebuia introdus în termen de 10 zile calculate de la pronunțare ori de la comunicare, era suspensiv de executare, dar curtea avea obligația de a-l soluționa în termen de 30 zile de la primirea sa.

În același cod era reglementat separat (art. 169/175) apelul împotriva sentințelor date în materie polițienească când s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirea și reparațiile civile depășeau un anumit cuantum valoric.

Codul de procedură Carol al – II— lea din 19 martie 1936, prevedea apelul în art. 455/470. Calea de atac a apelului era deschisă numai împotriva hotărârilor date în primă instanță de judecătorie sau de către tribunal. Deciziile pronunțate în matrice criminală de curțile cu jurați nu erau supuse apelului. Nici după desființarea acestor instanțe prin Legea pentru organizarea noilor instanțe criminale și pentru abrogarea unor dispoziții din Codul de procedură penală Carol al-II-lea, din 6 august 1938 în materie criminală nu s-a acordat drept de apel. Competența în materie de apel aparținea tribunalelor corecționale care judecau apelurile contra căilor de judecată pronunțate de judecătorii și contra hotărârilor unor instanțe speciale, precum și curțile de apel care statuau asupra sentințelor tribunalelor corecționale din circumscripția lor.

Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală a desființat apelul, dispunând expres prin art. 439 Codul de procedură penală- astfel cum a fost modificat — că singura cale de atac ordinară, este recursul.

În orice caz, această cale — unică — de atac a dobândit valențe noi, reunind caracteristicile atât ale apelului cât și ale recursului, în sensul că permitea o verificare completă a sentințelor primei instanțe, atât sub aspectul temeiniciei, cât și sub acela al legalității.

Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală a reintrodus apelul în legislația procesul penală română (art. 361/385 Codul de procedură penală), conținând și unele dispoziții tranzitorii.

Apelul este o cale de atac ordinară, de fapt și de drept, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către o instanță inferioară, după sesizarea acestuia, pentru ca pricina să fie supusă unei noi judecăți, în vederea reformării hotărârii atacate.

Pe baza definiției și din reglementări, putem scoate în evidență următoarele trăsături ale apelului penal:

Este o cale de atac ordinară care aparține desfășurării obișnuite a procesului penal și se îndreaptă împotriva hotărârii nedefinitive pronunțate de prima instanță, împiedicând trecerea acesteia în putere de lucru judecat. In consecință, apelul face parte din desfășurarea normală a procesului penal. Din această cauză trebuie să fie exercitat într-un termen scurt fixat de lege (10 zile dacă legea nu dispune altfel) și are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii atacate, în afară de cazurile în care legea nu dispune altfel;

Este o cale de atac asupra fondului, în sensul că verifică hotărârea atacată pe baza probelor administrate în dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de apel, însă în vederea soluționării apelului instanța poate da o nouă apreciere probelor aflate în dosar și poate administra orice probe noi pe care la consideră necesare.

Este o cale de atac de reformare, întrucât în situația admiterii apelului hotărârea atacată este desființată, în întregime sau în parte, cauza urmând să primească o nouă rezolvare dată de instanța de apel sau de cea căreia i s-a trimis cauza spre soluționare.

Este o cale de atac de fapt și de drept, deoarece produce un efect devolutiv complet, în sensul că provoacă un control integral, atât în fapt cât și în drept, desigur numai cu privire la persoana care l-a declarat la calitatea acesteia în proces și la persoana împotriva căreia este îndreptat, de către jurisdicția de al doilea grad, asupra hotărârii primei instanțe.

Este o cale de atac care se adresează oricărei persoane implicate. Astfel, hotărârea primei instanțe poate fi atacată cu apel de către orice parte din proces și mai mult de către martor, expert, interpret și apărător (cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora), precum și de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței de către reprezentantul legal al acestora, iar pentru inculpat de către soț.

Este o cale de atac simplă care se poate declara în scris sau oral.

Întrucât apelul corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicție, a fost criticat de unii autori din literatura de specialitate pe motiv că nu poate garanta mai bine legalitatea și temeinicia hotărârilor penale și prelungește inutil desfășurarea procesului și rezolvarea definitivă a cauzei penale. Apelul nu este decât o armă în mâna inculpatului de rea credință, care voiește a tergiversa soluția procesului.

S-a motivat că apelul trebuie menținut deoarece promptitudinea în realizarea justiției este recomandabilă, dar nu este în detrimentul calității judecății, or apelul ar fi o garanție pentru înlăturarea erorilor.

Alți autori au susținut următoarele: A desființa apelul ar însemna a desființa cea mai populară, cea mai frecventă și cea mai eficace cale de atac. A limita căile de atac la recurs înseamnă a menține calea de atac cea mai formalistă, mai dificilă și mai puțin accesibilă justițiarilor neinformați în materia dreptului.

Reglementarea apelului a devenit o necesitate în dreptul actual, în condițiile în care în practică s-a dovedit că un număr mare de hotărâri judecătorești se reformează în al doilea grad de jurisdicție.

Cap.II Judecata în procesul penal

2.1. Judecata

Noțiunea de judecataă semnifică, în sensul ei restrans, operațiunea de logică practică și juridică prin care un organ cu competență jurisdicțională soluționează un conflict de drept cu care a fost învestit. Prin judecată ca fază a procesului penal se înțelege acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor penale din momentul sesizării inițiale și pană la soluțioarea definitivă a cauzei penale.

Judecata este considerată faza centrală și cea mai importantă a procesului penal deoarece doar pe baza celor discutate și probate în sedința de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere care într-un final se concretizează într-o hotărare judecătorească.

Faza de judecată oferă posibilitatea instanței de a verifica întreaga activitate procesuală pentru remedierea eventualelor încălcări ale dispozițiilor legale, care pot avea loc înaintea judecării cauzei cat și pe parcursul judecării ei.

Dacă instanța constată ca activitatea procesuală nu a fost desfășurată în mod corespunzător de către organele de urmărire penală, aceasta are posibilitatea să restituie dosarul în vederea refacerii urmăririi penale.

2.2. Principiile specifice fazei de judecată

În afara principiilor care stau la baza desfășurării procesului penal, în faza de judecată își găsesc aplicabilitatea reguli specifice care nu pot fi întalnite în celelalte faze procesual-penale.

Pentru realizarea judecății în condiții de obiectivitate și imparțialitate s-au instituit garanții care au caracter de principii în întreaga fază de judecata. Aceste principii sunt:

Publicitatea;

Nemijlocirea;

Contradictorialitatea;

Oralitatea.

Publicitatea fazei de judecată

Publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății. Locul unde se desfășoara ședința de judecată este deschis publicului.

Acest principiu este prevăzut expres în Constituția Romaniei la art.127, ședințele de judecată sunt publice, afara de cazurile prevăzute de lege, în Legea nr.304/2004 la art.12. și în Codul de procedură penală la art.352 ali.1.

Dispozițiile art.352 alin.1 arată că ședința de judecată este publică, dar în prevederile alin.2 din același art. se menționează ca nu pot asista la ședința de judecată minorii sub 18 ani, cu excepția situației cand aceștia au calitatea de părți sau martori.

Legea a prevăzut în art.281 alin.1 lit.c Cod procedură peanlă sancțiunea nulității absolute dacă se încalcă dispozițiile privind publicitatea ședintelor de judecată.

Pentru a se putea verifica respectarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată, hotărarile judecătorești trebuie să cuprindă dacă ședința de judecată a fost sau nu publică. În practica judiciară s-a stabilit că dacă în partea introductivă din hotărare nu apare nici o mențiune cu privire la publicitatea ședinței de judecată hotărarea este nulă.

Nulitatea absolută derivă din încălcarea dispozițiilor privitoare la publicitatea ședinței de judecată se referă la situația în care legea prevede judecata în ședință publică și judecata se desfășoară fără publicitate, iar nu la cazurile cand, dimpotrivă, legea prevede soluțioarea cauzei fără publicitate și se judecă în ședință publică.

Publicitatea ședinței de judecată trebuie respectată la realizarea oricărei activități procesuale, de aceea încălcarea acestei reguli duce la sacțiunea nulității absolute.

Regula publicității ședinței de judecată trebuie îndeplinită și cand judecata are loc în camera de consiliu dar și în cazul plangerii împotriva ordonanței prin care procurorul a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Accesul publicului la dezbateri nu poate fi interzis indiferet unde are loc ședința de judecată. Judecarea acestor cauze trebuie să fie publică la fel ca și prounțarea sentinței.

Conform art.352 alin.2 Cod procedură penală ședința de judecată poate fi nepublică dacă:

judecarea în ședința publică ar putea aduce atingere unor interese de stat;

judecarea în ședința publică ar putea aduce atigerea moralei;

judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere demnității sau vieții intime unei persoane.

Conform art.509 alin.2 Cod procedură penală, ședința unde are loc judecarea inculpatului minor este nepublică, această derogare venind să sublinieze regimul deosebit de reglementare a miorității pe plan procesual penal, regim impus de insuficienta dezoltare psiho-fizică a persoanei aflate în această stare.

Dacă în aceiași cauză există mai mulți inculpați, unii minori iar alți majori, dispozițiile privind nepublicitatea ședinței de judecată nu își mai găsesc aplicarea dacă disjungerea nu este posibilă. Astfel judecarea în ședință nepublică, atrage nulitatea absolută a hotărarii în condițiile art.281 Cod procedură penală, deoarece se încalcă dispozițiile privind publicitatea ședinței de judecată.

Ședințele de judecată care privesc cauzele privind infracțiunea de trafic de persoane sau infracțiunea de pornografie infantilă nu sunt publice, în speranța prevenirii și combaterii traficului de persoane.

În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere comun cand vine orba de soluționarea cererilor de liberare proizorie sub control judiciar, unele instanțe judecau cererea în camera de consiliu pe cand alte instanțe judecau în ședința publică.

Astfel ca, instanța supremă a decis în cazul judecării cererilor de liberare proizorie sub control judiciar, ședința de judecată este publică.

Instanța supremă și-a argumentat decizia privind publicitatea ședinței prin faptul că e un principiu recunoscut în Constituția Romaniei, Codul de procedură penală și Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, acest principiu este consacrat și pe plan european în Convenție.

În art.6 paragraful 1 din Convenție este prevăzut principiul publicității ședinței de judecată ca garanție a dreptului la un proces echitabil., textul Conenției stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale.

În art.127 din Constituția Romaniei se stabilește că ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

Codul de procedură penală nu reglementează doar principiul publicității ședinței de judecată ci și sancțiunea în cazul încălcării sale dar și excepțiile de la acest principiu.

Conform art.352 alin.4 Cod procedură penală, instanța poate să declare ședința nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședința publică s-ar aduce atringere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor infomații.

Declararea ședinței nepublice se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului. Dispoziția instanței este executorie.

Cat timp ședința este secretă sunt admise în sală de judecată doar părțile, reprezentanții acestora, apărătorii și celelalte persoane chemate de instanță.

Nemijlocirea ca regulă a judecății

Potrivit art.351 alin.1 Cod procedură penală judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu.

Nemijlocirea a fost definită ca fiind obligația instanței de judecată de a îndeplini toate actele procesuale și procedurale care dau conținut ședinței de judecată în mod direct.

Respectarea acestui principiu impune instanței obligația, în măsura în care este posibil, de a readministra probele ce au fost administrate în faza urmăririi penale. Astfel, reaudierea unui martor în fața instanței, după ce acesta fusese audiat anterior în cursul urmăririi penale este obligatorie, cu excepția cazurilor în care, în mod obiectiv, ascultarea să nu mai fie posibilă.

Neaudierea de către instanța a unui martor care fusese ascultat în cadrul urmăririi penale, nearătandu-se de ce nu mai este posibil să fie audiat se consideră o încălcare a principiului nemijlocirii. Dacă instanța de judecată soluționează cauza fără a audia inculpatul și fără a administra probele, chiar dacă au fost audiați în faza de urmărire penală se constată încălcarea nemijlocirea fazei de judecată dar și a contradictorialității.

Pentru a se putea realiza principiul nemijlocirii se aplică prevederile art.354 alin.2 Cod procedură penală, acesta prevede, completul de judecată trebuie să rămană același în tot cursul judecării cauzei. Cand acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba pană la începerea dezbaterilor.

Dacă apar schimbări în completul de judecată după începerea dezbaterilor art.354 alin.3 Cod procedură penală prevede în acest caz reluarea dezbaterilor. Această reglementare se impune, deoarece conform art.392 alin. Cod procedură penală la deliberare iau parte numai membri completului în fața căruia a avut loc dezbaterea.

Principiul nemijlocirii este prevăzut și în art.11 din Legea 304/2004, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiului continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Contradictorialitatea ca regulă a judecății

Caracterizat ca mijloc și chezășie pentru aflarea adevărului în procesul penal, principiul cotradictorialității constă în aceea că toate probele administrate în cauza penală sunt supuse discuției părților, procurorului, instanței și apărătorului.

Contradictorialitatea este rezultatul sepărarii principalelor funcții procesuale prin acordarea unor drepturi egale tuturor subiecților care au interese contrare în rezolarea cauzei penale, în ceea ce privește discutarea probelor.

Principiul contradictorialității oferă instanței de judecată posibilitatea de a vedea punctele de vedere a părților asupra probelor administrate, părți cu interese contrare asupra rezolării cauzei penale.

Se considera încălcat principiul contradictorialității dar și dreptul la aparare al inculpatului dacă se respinge audierea unor martori în timpuil judecății, chiar dacă aceștia au fost audiați în timpul urmăririi penale.

În timpul judecății prin efectul contradictorialității, parțile pot adresa întrebări martorilor iar probele pot fi contrazise.

Oralitatea ca regula a judecății

Oralitatea reprezintă o garanție a judecării cauzei în condiții de obiectivitate și imparțialitate și nu trebuie rezumată la viul grai ca mijloc de comunicare între participanți la judecată.

Oralitatea creează posibilitatea participanților la cauza penală să formuleze cereri oral și să ridice excepții.

Acest principiu trebuie înteles în faza de judecată și în funcție de efectele juridice pe care le produce. Dacă în faza de urmărire penală se reține doar ce s-a consemnat, în faza de judecată, la pronunțarea hotărarii se tine cont și de ce s-a discutat în faza dezbaterilor.

În literatura de specialitate s-a reținut că pentru a se afla adevărul și pentru a se putea pronunța o decizie justă, instanța trebuie să țină cont nu doar de ceea ce s-a consemnat în caietul grefierului ci și de ce s-a aflat în mod oral și nemijlocit.

Oralitatea se află într-o stransă interdependență cu publicitatea, contradictorialitatea și nemijlocirea.

2.3. Reglementări generale privind judecata

În Codul de procedură penală la art.349-370 sunt prevăzute regulile după care se desfăsoară judecata, indiferent de gradul instanței – judecătorie, instanța militară, tribunale speciale, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție- și indiferent de felul judecății – în prima instanță, în apel, sau în caile extraordinare de atac.

Reglementările generale se referă la:

rolul activ al instanței de judecată;

locul unde se desfășoară judecata;

citarea părților;

compunerea instanței de judecată;

asigurarea apărării;

asigurarea ordinii și solemnității ședinței;

constatarea infracțiunilor de audiență;

suspendarea judecății.

Rolul activ al instanței de judecată

Conform art.349 alin.1 Cod procedură penală, instanța de judecată soluționează cauza cu garantarea respectării drepturilor părților și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea cauzei în scopul aflării adevărului.

Instanța de judecată trebuie să manifeste un rol activ cu privire la stabilirea vinoăției, dar și la orice alte aspecte de care depinde soluționarea cauzei.

Locul unde se desfășoara judecata

Potrivit art.350 alin.1 Cod procedură penală, judecata se desfășoară la sediul instanței, dar pentru motive temeinice, instanța poate dispune ca judecata să se desfășoare în alt loc.

Chiar dacă judecarea cauzelor penale la sediul instanței are scopul de a asigura o legătura constantă cu opinia publică, mutarea cauzei în alt loc poate fi privit ca avand rol educativ.

Citarea părților

Judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt leal citate și procedura este îndeplinită-art.353 alin.1 Cod procedură penală.

Legea a prevăzut obligația instanței de a cita părțile, dar în același timp a prevăzut în art.353 alin.4 Cod procedură penală și ca neprezentarea persoanei vătămate și a părților legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

Nerespectarea dispozițiilor referitoare la citarea părților poate determina incidența nulității relative – art.282 alin.1 Cod procedură penală.

Compunerea instanței de judecată

Compunerea instanței de judecată este prevăzută în art.354 alin.1 Cod procedură penală cat și în Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

Conform art.281 alin.1 Cod procedură penală nerespectarea dispozițiilor referitoare la compunerea instanței de judecată se sancționează cu nulitate absolută.

Asigurarea apărării

Cand persoana vătămată sau una dintre părți se află în stare de deținere, președintele completului ia măsuri pentru desemnarea unui apărător.

Pe tot parcursul judecății persoana vătămata, inculpatul dar și celelalte părți au dreptul să ia cunoștință de actele dosarului.

Asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată

Președintele veghează asupra menținerii ordinii și solemnității ședinței, putand lua măsurile necesare în acest scop – art.359 alin.1 Cod procedură penală.

În literatura de specialitate se consideră ca judecarea cauzei penale poate avea rol educativ și tocmai din acest motiv în sala de judecată, cei care participă la ședința de judecată trebuie să aibă un comportament solemn.

Constatarea infracțiunilor de audiență

Infracțiunile de audiența sunt cele săvarșite în fața completului de judecată. Conform art.360 alin.1 Cod procedură penală, dacă în cursul ședinței se săvarșește o faptă prevăzută de legea penală, președintele completului de judecată constată acea faptă și îl identifică pe făptuitor. Încheierea de ședința se trimite procurorului competent.

Potrivit art.360 alin.2 Cod procedură penală dacă procurorul participă la ședința de judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat.

Suspendarea judecății

Judecata poate fi suspendată in următoarele cazuri:

cand se constată pe baza unei expertize medico-legal că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl impiedică să participe la judecată;

cand sunt mai mulți inculpați, iar temeiul suspendării privește doar pe unul dintre ei iar disjungerea nu este posibilă;

cand se desfășoara o procedură de mediere;

cand se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală.

Cap. III Apelul

3.1. Considerații preliminare

Prin Legea 92/1992, in legislația noastră a fost introdus apelul, ca o cale ordinară de atac, în care instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea efectuează o nouă judecata în fond cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar și cu posibilitatea administrării de noi probe.

Apelul oferă instanței superioare posibilitatea exercitării unui control judecatoresc sigur, judecata în apel reprezintă al doilea grad de juridicție asupra fondului cauzei.

În dreptul românesc, apelul se regăsește încă în Regulamentul Organic al Munteniei în care se arată că procurorul avea drept la apel.

Instituția apelului a fost reglementată și în Codul de procedură penală.

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se creează posibilitatea reexaminării unei hotărâri judecătorești spre a se îndrepta eventualele erori săvârșite cu ocazia soluționării cauzei .

Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla activitatea desfășurată de instanțele judecătorești deoarece, în cazul în care aceasta nu corespunde legii și adevărului, aduce grave prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, cu implicații negative și asupra societății.

În acest domeniu se pleacă de la prezumția că o hotărâre judecătorească ar putea cuprinde erori de fapt și de drept, ci toate garanțiile instituite prin lege, ceea ce constituie o prezumție de greșeală din partea instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Din acest motiv, în cadrul judecății în căile de atac, se presupune că erorile vor fi înlăturate, ceea ce constituie o prezumție de îndreptare. Sub acest aspect, căile de atac sunt considerate ca remedii procesuale, în sensul că prin ele se pot îndrepta greșelile comise în judecata și soluționarea unei cauze penale.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că o hotărâre judecătorească poate fi contrară legii și neconformă cu adevărul din cauza a două vicii fundamentale și anume: la judecarea și pronunțarea hotărârii au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului și garantează drepturile părților, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluției adoptate (error in procendo); soluționarea cauzei este greșită (vitium in judicando), fie prin stabilirea greșită a faptelor, care a condus la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea unei infracțiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea greșită a legii substanțiale – penală și civilă – (error in jure), care a condus la o soluție neconformă cu legea sau contrară ei.

Încălcarea legii – de procedură sau substanțială – poate proveni din necunoașterea insuficientă a normelor de drept, din interpretarea sau din încălcarea lor abuzivă iar stabilirea greșită a faptelor poate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greșite a probelor administrate ceea ce a atras reținerea ca adevărate a unor fapte care nu s-au întâmplat în realitate ori s-au petrecut în alte împrejurări, precum nereținerea unor fapte care au avut loc în realitate.

Judecata în căile de atac, implică, în mod necesar, parcurgerea primei etape a fazei de judecată și existența unei hotărâri pronunțate în primă instanță. Dar nu toate căile de atac sunt îndreptate împotriva hotărârii date în primă instanță, întrucât unele căi de atac au sau pot avea ca obiect o hotărâre pronunțată în căile de atac, cum ar fi recursul, contestația în anulare, revizuirea și recursul în anulare.

Exercitarea unei căi de atac promovează o nouă judecată, de regulă, în fața unei instanțe superioare celei care a dat hotărârea atacată, iar prin excepție, sunt situații în care instanța care a judecat cauza este abilitată să-și verifice hotărârea, cu posibilitatea de a reveni asupra ei, când este cazul, și să dea o nouă hotărâre (ex. contestația în anulare și revizuire). În acest caz, s-a considerat că un asemenea mijloc de rejudecare a cauzei este o cale de reînnoire și nu o cale de atac . În prezent, codul nostru de procedură penală, reglementează căile de atac fără a face distincția sus menționată.

In sistemul procesual roman actual, apelul este o cale ordinară, de fapt și de drept, în care instanța superioară celei care a pronunțat decizia efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor existente deja la dosar, dar și cu posibilitatea administrării de noi probe. Apelul constituie o cale ordinară de atac, deoarece, odată exercitat,acesta produce un efect devolutiv complet, adică poate provoca un control complet, atât în fapt cât și în drept.

Apelul este o cale de reformare, deoarece instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în urma controlului exercitat,o poate infirma, în tot sau în parte și poate da o altă soluție cauzei.

Calea de atac oferă instanței superioare posibilitatea exercitării unui control judecătoresc eficace, judecata în apel reprezentând în procesul penal român al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei.

Spre deosebire de supravegherea exercitată de procuror asupra activității de urmărire penală, care de regulă se efectuează din oficiu, dar și la depunerea plângerii de către părți, căile de atac fiind facultative, în sensul că promovează controlul judecătoresc numai la inițiativa Ministerului Public și a părților, în condițiile legii, principiu ce este consacrat de Constituția României.

3.2. Hotărârile supuse apelului

Potrivit art. 408 alin.1 C.proc.pen. sentințele pot fi atacate cu apel pot fi atacate pe calea apelului, atât sentințele prin care cauzele sunt soluționate în primă instanță, cât și sentințele pronunțate în căile de atac extraordinare, în legătură cu punerea în executare a hotărârilor judecătorești sau în anumite proceduri speciale.

De asemenea pot fi atacate pe calea de atac ordinară a apelului și încheierile date în primă instanță, dar numai odată cu fondul. Din cele prezentate rezultă că numai sentințele și încheierile pot fi atacate cu apel, dar nu toate sentințele și încheierile sunt supuse apelului. Unele dintre ele sunt susceptibile numai de recurs, iar altele (puține) nu pot fi supuse nici unei căi de atac. De la regula potrivit căreia hotărârile primei instanțe pot fi atacate cu apel există unele derogări.

Sentințele care nu pot fi atacate cu apel sunt:

sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

sentințele pronunțate de tribunalele militare privind infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel puțin doi ani;

sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

sentințele pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție;

sentințele de dezînvestire ;

sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, precum și cele privind reabilitarea.

Sentințele pronunțate de secția penală a înaltei Curți de Casație și Justiție

Această derogare de la regula generală se justifică prin aceleași argumente arătate mai sus (raportate însă la cazul examinat) și în special prin gradul înalt de pregătire și competență al judecătorilor de la instanța supremă.

Sentințele de dezinvestire

Nici o hotărâre de dezinvestire nu poate fi atacată cu apel, după cum există și sentințe de dezinvestire care nu pot fi atacate cu nici o cale de atac ordinară.

Când reglementează declinarea de competență și restituirea sau trimiterea cauzei la procuror. Codul de procedură penală folosește termenul desesizare a instanței, și nu cel de deinvestire; această deosebire de terminologie nu infirmă, însă, caracterul de dezinvestire pe care îl au în realitate hotărârile mai sus-menționate, deoarece instanța care se desinează își pierde atribuțiile asupra cauzei și le recapătă doar în cazul în care ar fi din nou sesizată, acest lucru producându-se numai în cazul intervenirii unui nou act de sesizare: o hotărâre de stabilire a competenței ori un nou rechizitoriu. Așadar, în intenția legiuitorului, denumirea de dezinvestire este echivalentă cu cea de desesizare, deoarece, desesizându-se, instanța se dezinvestește totodată.

Sentințele de declinare de competență nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, dar nici cu recurs. Dispoziția din același art. prin care se derogă de la regula generală prevăzută în Codul de procedură penală, se justifică prin voința legiuitorului de a imprima judecății un caracter operativ. Interzicându-se apelarea sentințelor de declinare a competenței, se urgentează soluționarea cauzei in fond,deoarece, dacă declinarea este făcută în conformitate cu dispozițiile de competență, cauza ajunge la instanța competentă, care purcede de îndată la judecarea și soluționarea ei; în cazul în care sentința de declinare este greșită, se produce un conflict de competență supus spre rezolvare instanței ierarhic superioare comune, a cărei hotărâre este, de data aceasta, obligatorie pentru toate instanțele în conflict.

Un alt caz de dezinvestire îl reprezintă sentințele de restituire sau trimitere a cauzei la procuror. Conform prevederilor Codului de procedură penală, aceste măsuri (luate în vederea refacerii sau completării urmăririi penale) se pot dispune prin sentință, în cazul în care prima instanță constată că cercetarea judecătorească a fost efectuată de un alt organ decât cel competent sau că este necesară completarea urmăririi penale fie numai cu privire la aceeași faptă, fie cu privire la alte acte materiale ce intră în compunerea acelei infracțiuni, descoperite în cursul judecății și pentru care a extins acțiunea penală.

Trimiterea la procuror se dispune, de asemenea, prin sentință, în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane, dacă instanța apreciază că nu poate proceda la judecarea în continuare a întregii cauze. Se pune problema dacă hotărârile date în soluționarea conflictelor de competență pot fi atacate cu apel.

Sentințele penale prin care prima instanță a soluționat acțiunea penală și acțiunea civilă sau numai una dintre ele. Sunt avute în vedere sentințele de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, indiferent dacă acțiunea civilă a fost admisă, respinsă ori lăsată nesoluționată. Sunt susceptibile de apel apoi sentințele prin care s-a luat o măsură de siguranță sau o măsură educativă, s-a admis sau s-a respins o cerere de revocare sau înlocuire a libertății supravegheate, sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, ori pentru revocarea sau prelungirea internării într-un centru de reeducare.

Unele sentințe pronunțate în cadrul soluționării unor căi extraordinare de atac. Astfel, poate fi atacată cu apel sentința prin care a fost respinsă în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisă sau respinsă în fond această cale de atac și cea dată în cazul în care contestația în anulare a fost introdusă la prima instanță pe temeiul autorității de lucru judecat.

Sentințele pronunțate de judecătorie sau tribunal, în baza art. 597 Cod procedură penală, ca instanță de executare sau ca instanță în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, în soluționarea unor situații legate de executarea hotărârilor penale, cum sunt schimbările necesare în executarea unor pedepse. Sentințele pronunțate în cadrul unor proceduri speciale privind: rezolvarea cererilor de reabilitare și recunoașterea pe cale principală a hotărârilor judecătorești străine.

Sentințele penale care nu pot fi atacate cu apel

Sentințele pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sentințele de dezinvestire. Sunt sentințe de dezinvestire cele prin care se declină competența, prin care se restituie cauza la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale sau completarea ei.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă hotărârile date cu ocazia soluționării unui conflict de competență pot fi atacate cu apel. Unii autori consideră că nici hotărârile date în soluționarea conflictelor de competență nu sunt susceptibile de apel, cu motivarea că instanța care rezolvă conflictul este o instanță de control judiciar și pronunță o decizie, ori numai sentințele pot fi atacate cu apel, opinie la care ne raliem. Alți autori s-au pronunțat în sens contrar.

Încheierile supuse apelului

Potrivit art.408 alin. 2 Cod procedură penală, încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul cauzei. Aceste încheieri, de regulă, preced soluționarea cauzei în fond, fiind considerate că fac parte integrantă din hotărârea prin care se soluționează fondul și anume:

încheierile prin care instanța s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de părți și asupra probelor solicitate, prin care s-au admis ori s-au respins cererile și excepțiile invocate de către procuror sau de părți, ori din oficiu, dacă nu duc la investirea instanței;

prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiției, cum ar fi reunirea cauzelor pentru conexiune, indivizibilitate, ori disjungerea lor, respingerea cererii recuzare, extinderea acțiunii penale sau a procesului penal disjungerea acțiunii civile;

prin care se iau măsuri procesuale ca măsuri provizorii de siguranță și cele asigurătorii; încheierile de admitere în principiu a revizuirii.

Unele încheieri, deși sunt în legătură cu cauza, pot fi după pronunțarea sentinței. Fac parte din această categorie încheierile prin care prima instanță dispune îndreptarea erorii materiale evidente din cuprinsul hotărârii sale sau înlăturai unor omisiuni vădite cu privire la cheltuielile judiciare pretinse de martori, experți, interpreți sau apărători ori cu privire restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.

Potrivit art.408 alin.3 Cod procedură penală, apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierii chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței. Aceste încheieri, deși sunt ulterioare sentinței, se referă la chestiuni ce ar fi trebuit soluționate prin sentință și prin urmare sunt considerate a face parte integrantă din aceasta.

Încheieri supuse unui regim diferit

încheieri care nu pot fi atacate cu apel: cele date în cauzele în care s-au pronunțat sentințe nesusceptibile de a fi atacate cu apel, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, precum aceea prin care s-a admis recuzarea; prin care s-a dispus reconstituirea unui dosar sau înscris dispărut; cele pronunțate în al doilea sau al treilea grad de jurisdicție; prin care s-a dispus suspendarea judecății; cele date în soluționarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale luate în primă instanță; prin care s-a confirmat măsura internării medicale ca măsură de siguranță luată anterior în mod provizoriu; prin care se soluționează plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror; dată în primă instanță prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive; prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive; cea de soluționare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune; prin care se soluționează plângerea împotriva ordonanței procurorului de admitere sau respingere a cererii de liberare provizorie.

încheierile pot fi atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecate numai după pronunțarea sentinței. Intră în această categorie încheierile care au rezolvat cereri adiacente ale martorilor, experților și apărătorilor privind cheltuielile judiciare ce li se cuvin.

Apelul poate fi exercitat de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Pentru a nu se tergiversa soluționarea cauzei în fond, apelul separat împotriva acestor încheieri se judecă numai după pronunțarea sentinței, în afară de cazul în care procesul penal a fost suspendat.

încheieri împotriva cărora nu poate fi folosită nici o cale de atac. Prin care s-a admis ori s-a respins abținerea și cele prin care s-a admis recuzarea. S-a considerat că în acest caz de admitere a abținerii ori a recuzării este cu mult mai practic și eficient să se alcătuiască de îndată un alt complet de judecată, care să poată proceda imediat la soluționarea cauzei, decât să se amâne judecarea acesteia până la pronunțarea asupra căii de atac.

Prin care instanța, sesizată de președinte, constatând că un dosar sau un înscris a dispărut este reclamat de un interes justificat și nu poate fi refăcut potrivit procedurii obișnuite,dispune reconstituirea acelui dosar sau înscris inexistența dreptului de a ataca această încheiere se explică prin aceea că procedura reconstituirii se finalizează printr-o hotărâre care este supusă recursului.

3.3. Titulari apelului și termenul de apel

Dreptul de apel aparține, de regulă, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în primă instanță, întrucât fiecare dintre asemenea subiecți are dreptul să-și găsească o justă soluționare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acțiuni în justiție, însă el nu poate fi folosit decât în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă procesul penal.

În legătură cu persoanele care pot face apel se pot diferenția două categorii: unele care acționează în numele și interesul general al societății sau în numele și interesul personal, care poartă denumirea de titulari ai dreptului de apel și altele care declară apel dar nu în interesul lor ci pentru părțile din proces, denumiți reprezentanți și substituiți procesuali.

Conform art.409 alin.1 Cod procedură penală titulari de apel sunt:

Procurorul, referitor la latura penală și latura civilă;

Inculpatul, in ceea ce privește latura penală și latura civilă ;

Partea civilă, in ceea ce privește latura penală si latura civilă, și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat latura civilă ;

Persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală ;

Martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate ;

Orice persoană fizică fizică sau juridică ale cărui drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.

Titularii dreptului de apel pot fi împărțiți în două categorii: una, în care intră acele persoane care, prin apelul lor promovează o examinare a soluțiilor date în acțiunea penală și în acțiunea civilă exercitată în procesul penal, fiind vorba de procuror și părțile din proces și alta, care promovează numai o examinare a măsurilor luate în chestiuni adiacente cauzei, cum sunt măsurile cu privire la cheltuielile judiciare, retribuția cuvenită pentru activitatea depusă în proces ca martor, expert, interpret, apărător sau dispoziția prin care s-a adus o vătămare intereselor legitime ale unei persoane care nu este parte în proces.

Titularii din prima categorie pot fi împărțiți în titulari care prin apelul lor, promovează o examinare a fondului cauzelor, atât în latura penală, cât și în latura civilă; și titulari al căror aport nu promovează decât una din laturile procesului. Sub acest aspect, apelul procurorului și al inculpatului promovează examinarea laturii penale și a laturii civile, apelul părți vătămate are în vedere numai latura penală iar al părții civile și a părții responsabile civilmente, numai latura civilă a cauzei.

Conform art.409 alin.1 lit.a Cod procedură penală procurorul poate face apel in ceea ce priveste latura penală și latura civilă, dacă consideră că este necesar pentru apărarea drepturilor și libertății cetățenilor ori a ordinii de drept.

Dacă persoana vătămată este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă sau lipsită de exercițiu, procurorul trebuie să susțină interesele civile ale acestei chiar dacă nu este constituită partea civilă.

Având dreptul și obligația de a veghea la respectarea legalității procesului penal, procurorul poate folosi calea de atac a apelului ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, au fost efectuate activități prin încălcarea dispozițiilor legale, chiar dacă actele nelegale prejudiciază, în mod direct, părțile din proces și rămân în pasivitate față de aceste încălcări ale legii. În acest sens s-a subliniat, în mod corect, în literatura de specialitate că prin derogare de la dreptul de dispoziție al persoanei vătămate de a denunța vătămarea ce i s-a cauzat în drepturile sale procesuale și de la regula acoperirii neregularității actelor nelegale, dispozițiile legii permit luarea în considerare din oficiu a încălcărilor legii dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa .soluționare a cauzei.

Vor fi considerate nelegale soluțiile instanțelor care resping apelul procurorului invocate pentru nelegala citare inculpatului sau pentru nelegala citare a părții civile, când aceste părți nu și-au exercitat dreptul de a face apel.

Instant supremă a hotărât că procurorul din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism poate exercita calea de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța intr-o cauză de competență a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în condițiile în care la ședinta de judecată a participat un procuror de la parchetul de pe lângă instanța competentă.

Fiind subiect atât al acțiunii penale cât și al acțiunii civile exercitate în procesul penal, inculpatul poate face apel atât în ceea ce privește latura penală cât și cea civilă a cauzei.

Inculpatul poate face apel împotriva sentinței de încetare a procesului penal sau de achitare, în ceea ce privește temeiurile încetării sau ale achitării.

Fără un interes personal legitim inculpatul nu poate apela hotărârea primei instante de judecată. Legea a avut în vedere hotărârea sau partea din hotărâre prin care inculpatul a fost achitat prevăzând astfel posibilitatea ca inculpatul să poată ataca cu aple o hotărâre de achitare. În practica judiciară, s-a decis astfel că nu există un asemenea interes : când inculpatul pretinde prin motivele de apel că prima instanța a achitat greșit un coinculpat sau că a încălcat dreptul de apărare al altui inculpat ; când inculpatul susține că în mod greșit prima instanță n-a extins procesul penal asupra unei persoane netrimise în judecată, dar care ar fi participat la săvârșirea infracțiunii ce i se imputa ; când inculpatul, după ce a achitat în fața primei instanțe la plata despagubirilor civile la care a fost obligat, se plânge î napel împotriva acestei măsuri ; când, prin motivele de apel, inculpatul susține ca, în mod netemeinic și nelegal, instanța de prim grad n-a stabilit obligația solidară la despagubiri și a altui inculpat ori n-a introdus în cauză ca partea responsabilă civilmente, o anumită persoană sau, deși a făcut aceasta, a absolvit-o de răapunderea civilă.

Pentru inculpat apelul poate fi declarat și de către apărătorul, reprezentantul legal si sotul/soția inculpatului. Tatăl inculpatului major nu poate declara apel pentru acesta, el nu are calitatea de reprezentant legal, de sot, sau de apărător. Totuși titular al căii de atac rămâne inculpatul care poare nu își insușeste apelul declarat de apărătorul său, caz în care instanța respinge apelul ca inadmisibil.

Conform art.409 alin.1 lit.d Cod procedură penală persoana vătămată poate face apel în ceea ce privește latura penala.

Apărătorul sau reprezentantul legal poate face apel pentru partea vătămată.

Partea vătămată poate dobândi și calitatea de parte civilă atunci când a suferit o vătămare materială. Partea vătămată poate ataca prin apel, hotărârea primei instanțe atât sub aspectul laturii civile cât și sub aspectul laturii penale.

Conform art.409 ali.1 lit.c Cod procedură penală poate face apel partea civilă, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, și partea responsabilă civilmente , în ceea ce privește latura civil, iar referitor la latura penală, în măsuraîn care soluția din această latură a influnțat soluția în latura civilă.

Apelul poate fi declarant de apărător ori de către reprezentantul legal pentru partea civilă și partea responsabilă civilmente. Dacă partea civila este majoră, apelul nu poate fi declarat de tatăl acesteia, el neavând calitatea de reprezentant legal. In aceste condiții, apelul declarat de o persoană fără calitate procesuală va fi respins.

Conform art.409 alin.1 lit.e Cod procedură penală, por face apel martorul, expertul, interpretul și avocatul în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate.

Aceste persoane, deși nu sunt părți în procesul penal, pot, totuși, în calitate de subiecți procesuali, să se plângă împotriva acestor dispoziții din hotărârea prin care drepturile lor, în legătură cu desfășurarea procesului penal, au fost încălcate.

În practica judiciară s-a stabilit că apelul martorului prin care este criticată hotărârea instanței de condamnare a inculpatului va fi respinsă ca inadmisibilă.

Apelul în privința apărătorului este exercitat în nume propriu, nu în numele părții pe care a reprezentat-o în cauza penală. Partea pe care a reprezentat-o nu își va însuși apelul.

Conform art.409 ali.1 lit.f Cod procedură penală poate face apel orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.

Această reglementare dovedește părerea legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului doar la subiecți procesuali care au participat la cauza penală, legiuitorul lasă posibilitatea oricărei persoane vătămate să ceara anularea actului sau a măsurii dispuse de instanță, prin care i-au fost prejudiciate interele legitime.

Pot face apel persoanele cărora li s-a aplicat măsura sechestrului asigurator, amendă judiciară-persoane care nu sunt părți în procesul penal. Apelul este declarat împotriva încheierilor.

Termenul de apel înfățișează intervalul de timp în cadrul căruia se poate exercita calea de atac a apelului. Este un termen obligatoriu, absolut și legal.

Fixarea unui termen de apel se justifică prin necesitatea de a asigura realizarea principiului promptitudinii represiunii. Lipsa unui termen de apel ar conduce fie la executarea de îndata a hotararii penale, fie la posibilitatea atacării oricand cu apel a unor asemenea hotărari. Existența unui termen raspunde atat nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărarilor pronunțate, înainte de a se asiura operativitatea în procesul penal.

Conform art.410 alin.1 Cod procedură penală pentru procuror, persoană vătămata și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea minutei.

Conform art.269 alin. 1 Cod procedură penală calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a proocat curgerea termenului, în afară de cazul cand legea dispune altfel. La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește-art.269 alin.2 Cod procedură penală.

Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz peremptoriu sau dilatoriu.

Termenul de apel este peremptoriu întrucat exercitarea acestei căi de atac trebuie realizată în interiorul de timp prevăzut de lege. Expirarea termenului duce la decăderea titularului de drept de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu nerespectarea acestor limite a fi respis ca tardiv.

Termenul de apel este dilatoriu întrucat punerea în executare a hotărîrii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, cand hotărarea judecătorească rămane definitivă prin neapelare.

Actul procedural al punerii în executare poate fi efectuat numai după trecerea termenului de apel, acest termen este dilatoriu.

Din Codul de procedură penală se desprind trei moduri de calcul distincte, în funșie de titularii apelului. Leea prevede momente diferite de la care începe termenul de declarare a apelui pentru procuror, părți sau alte persoane care pot face apel.

Pentru procuror, persoana vătămată și părți termenul de apel este de 10 zile de la comunicarea copiei minutei daca legea nu dispune altfel.

Pentru martor, expert, interpret și avocat apelul poate fi exercitat de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai tarziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluțioat cauza,

Pentru persoanele prevăzute la art.409 alin.1 lit.f Cod procedură penală, termenul de apel este de 10 zile și curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea. Judecarea acestui apel se face doar după soluționarea cauzei. Persoanele menționate nu sunt părți în procesul penal și de aceea instanța nu este obligată să le comunice copie după dispozitiul hotărarii.

Neexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea lui ca tardiv, titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel. Această sancțiune este înlăturată în mod excepțional în cazul repuneii în termen.

Conform art.411 alin.1 Cod procedură penală apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanța de apel constată că întarzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.

Instanța de apel poate suspenda executarea hotărarii atacate pană la soluționarea repunerii în termen, executarea hotararii nu mai intervine de drept ci ramane la aprecierea instanței.

3.4. Declararea aplelului, renunțarea la apel și retragerea apelului

Pentru a se putea declanșa judecata în apel, este nevoie ca cel care are dreptul de a face să-și manifeste voința, astfel, potrivit art.412 Cod procedură penală apelul se declară prin cerere scrisă care trebui să conțină următoarele :

numărul dosarului, data și numărul sentinței sau încheierii atacate ;

denumirea instanței care a pronunțat hotărarea atacată ;

numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei care declară apelul.

Dacă persoana care declară apel nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărare se atacă sau de avocat. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.

Conform art.413 alin.1 Cod procedură penală cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărare se atacă.

Există mai multe considerații care justifică această reglementare : astfel, prin depunerea cererii la prima instanța se urgentează soluționarea apelului, deoarece în cazul în care cererea ar fi depusă direct la instanța de cotrol judiciar, aceasta ar trebui să solicite dosarul primei instanțe și s-ar pierde timp ; cand sunt mai multe apeluri, dispoziția leală menționată mai sus asigură concentrarea tuturor acestora la prima instanța de unde vor fi trimise instanței de apel, care le a judeca pe toate deodată, evitandu-se pronunțarea unor hotărari contradictorii ; prima instanța, fiind îndrituită să primească cererile de apel, va putea cunoaște la expirarea termenului dacă au intervenit sau nu cereri de apel și deci, dacă este posibil ca hotărarea să fie pusă în executare. Primind cererea, instanța a cărei hotărare este atacată are obligația să o trimită de îndată după redactarea otărarii împreuna cu dosarul cauzei, instantei de apel.

In termenul legal, cerea poate fi depusă și la instanța ierarhic superioară celei a cărei hotărare este atacată, există această posibilitate deoarece dispozițiile legale în acestă materie nu prevăd ca declarația de apel să fie făcută, sub sacțiunea nulității, la instanța a cărei hotărare se atacă ; neexistand vătămare, nu poate fi vorba de invocarea vreunei nulități relative, iar despre o nulitate absolută determinată de încălcarea normelor legale privind sesizarea instanței, de asemenea, nu se poate vorbi, deoarece (deși cererea de apel constituie actul de sesizare a instanței de apel) operațiunile legate de primirea cererii și trimiterea ei, împreuna cu dosarul, sunt simple acte administrative. Daca cererea de apel s-a depus contrar prevederilor art.413 alin.1, instanța de apel la care s-a depus are obligația să o înregistreze petru a i se da o dată certă și să solicite primei instanțe dosarul în vederea judecării apelului.

Conform art.413 alin.2 persoana care se află în stare de dețiere poate depune cererea de apel și la administrația locului de deținere. Cererea de apel înregistrată sau atestată în condițiile alin.2 ori procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează instanței a cărei hotărare este atacată.

În practica judiciară s-a statuat că administrația penitenciarului are obligația de a atesta data declarației de apel menționată de către inculpat. În ipoteza inexisteței unei asemenea datări, administrația trebuia sa dea cererii de apel o dată certă. În aceste condiții, în lipsa datei de declarare a apelului de către inculpatul arestat preventiv, apelul nu poate fi respins ca tardiv, data inregistrării declarației trimise la locul de deținere la instanța, fiind irelevantă.

Excepția de la art.413 ali.1 se justifică prin necesitatea de a asigura persoanelor aflate in stare de deținere posibilitatea de a-și exercita dreptul de apel.

Cererea de apel întocmită sau înregistrată în condițiile legii ori procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează instanței a cărei hotărare este atacată.

Primind apelul declarat în condițiile menționate, prima instanță, la care se declară apelul, are obligația de a înainta dosarul instanței ierarhic superioare. Această obliație revine instanței de fond șiî în cazul în care apelul este tardiv, verificarea legalitații declarării apelului fiind de competența exclusivă a instanței competente să soluționeze calea de atac.

În practica instanțelor de judecată s-a apreciat că înaintarea de către parchet a cererii de apel, în termenul legal, dar în mod eronat, la o altă instanța decat cea competentă, instanța care la randul ei a înaintat cererea instanței competente, dar după expirarea termenului legal, nu justifică respingerea apelului ca tardiv, chiar dacă , între timp, hotărarea apelatăa fost pusă în executare. Astfel, potrivit principiului care se desprinde din prevederile art.296 alin.4 (plangerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent), un act procedural nu poate fi anulat sau considerat tardiv pentru simplu motiv că a fost greșit îndreptat, dacă a fost făcut în termen, în asemenea împrejurări relevant fiind momentul în care titularul apelului si-a manifestat voința în sensul exercitării căii de atac. Privitor la împrejurarea că hotărarea primei instanțe a fost, eventual, pusă în executare, aceasta este irelevantă, deoarece, hotărarea nefiind definitivă, instanța de apel va anula formele de executare.

Potrivit art.414 alin.1 după pronunțarea hotărarii și pană la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile și persoana vătămată pot renunța în mod expres la această cale de atac.

Modul tacit este o altă cale de renunțare la declararea apelului. Renunțarea tacită apare cand a expirat termenul de declarare a apelului fără a se formula apel.

Instituția renunțării la apel funcționează doar pentru părți, nu și pentru ceilalți titulari ai apelului prevăzuți în art.409.

Conform art.414 alin.2 asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului, de aici rezultă că renunțarea la apel conferă caracter definitiv laturii civile a hotărarii.

Dispozițiile art.414 alin.2 se adaugă ca o modalitate în plus în ceea ce prevede momentul la care răman definitive hotărarile judecătorești ale primei instanțe față de cele prevăzute în art.551.

În dispozițiile art.414 alin.3 se prevede ca renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.

În comparație cu renunțarea la apel, retragerea apelului presupune existența unui apel declarat.

Spre deosebire de renunțarea la apel care poate fi făcută doar de părți, retragerea apelului poate fi făcută atat de părți cat și procurorul ierarhic superior.

După declararea apelului această cale de atac poate fi retrasă cu indeplinirea unor condiții speciale.

Astfel, potrivit art.415 alin.1 pană la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administrația locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărare a fost atacată, fie la instanța de apel.

În practica judiciară s-a arătat că lipsa unui mandat special, apărătorul nu poate retrage în mod legal apelul declarat de partea pe care o reprezintă. După apariția legii de organizare a profesiei de avocat, Legea nr.51/1995, în doctrină a apărut și opinia potrivit căreia, în cazul retragerii apelului, nu mai este necesară o procură specială dacă în contractul de asistență juridică se menționează în mod expres dreptul avocatului de a face asemenea acte , totuși în lege se menționează clar retragerea prin mandatar special.

Conform art.415 alin.2 inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.

În practica judiciară s-a considerat că de aceeași ocrotire trebuie să beneficieze și inculpatul care suferă de o boală care prezumă lipsa de discernămant a acestuia și s-a decis că, în cazul în care apărătorul a declarat apel împotriva hotărarii prin care s-a dispus internarea medicală a inculpatului pentru o boală care indică lipsa de discernămant a acestuia, inculpatul nu poate retrage apelul declarat de apărătorul său.

Conform art.415 alin.3 apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Putem considera ca legiutorul a urmărit să ofere posibilitatea procurorului ierahic superior să aprecieze oportunitatea retragerii apelului.

Potrivit art.415 alin.4 apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat, dacă apelul a fost în favoarea inculpatului este singurul făcut în cauză, instanța va rejudeca fondul doar dacă inculpatul și-a însușit apelul, dar dacă apelul declarat de către procuror a fost în defavoarea inculpatului acesta nu poate fi însușit de inculpat.

În lege nu s-a prevăzut posibilitatea revenirii asupra retragerii apelului desi în cazul renunțării la apel ea există. Putem spune că declarația de retragere a apelului are un caracter irevocabil.

3.5.Măsuri premergătoare ședinței de judecată

Judecata în apel este urmată de anumite activități care au scopul de a pune dosarul în stare de judecata, la fel ca în cazul judecății în prima instanță.

În etapa preliminară sunt dispuse măsuri cu privire la termenul de judecată, fixarea completului de judecată și asigurarea apărării. Prin Legea nr.356/2006 atribuțiile vizand pregătirea ședinței de judecată au fost transferate din sarcina președintelui de instanță în sarcina președintelui de complet.

Stabilirea termenului de judecată se face în funcție de ordinea intrării dosarelor în instanță. Totuși există situații cand președintele de complet sau unul dintre judecătorii completului este obligat sa acorde prioritate judecării aumitor dosare, astfel potrivit art.355 alin.1 Cod procedură penală dacă în cauza sunt inculpați arestați preventiv sau aflați în arest la domiciuliu, judecata se face de urgență și cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile, dar din motive temeinice termenul poate fi mai scurt sau mai lung.

Chiar dacă legea prevede judecata de urgență, la fixarea termenului, președintele de complet va ține cont de timpul necesar studierii dosarului, deoarece sunt cazuri în care dosarele sunt dificele prin complexitatea probelor și numărul de dosare.

În principiu, termenul de judecată este ales tinandu-se cont de factori eumerați mai sus, totuși, legea specifică ca termenul de judecată să fie fixat într-un anumit interval de timp.

Pentru a putea fi repartizate pe complete și să se stabilească primul terme de judecată, după înregistrare în registratura instanței dosarele vor fi transmise persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.

Odată repartizate pe complete, dosarele vor fi preluate de președinte sau de către unul dintre judecătorii completului de judecată, acesta va lua masurile necesare în vederea pregătirii judecății. Președintele sau unul dintre judecătorii completului de judecată trebuie să se asigure de soluționarea cu celeritate a cauzei.

Pentru a nu fi necesare amanări, președintele completului de judecată trebuie să ia măsuri pentru citarea părților și persoanelor care urmează să participe la rezolarea cauzei, de asemenea, președintele completului trebuia să ia măsuri pentru asigurarea apărării.

Președintele completului de judecată este cel care are grijă ca lista cauzelor pentru judecată să fie întocmită și afișată la instanță cu 24 de ore înaite de termenul de judecată.

La întocmirea listei se va ține cont de data intrării cauzelor în instanță, avand întaietate cauzele în care sunt deținuți dar și în privința celor la care legea prevede judecarea de urgență.

Avand în vedere modul aleatoriu cand se stabilește completul de judecată, dacă unul dintre judecători se află intr-un caz de icompatibilitate, acesta trebuie să formuleze cerere de abțiere. Încălcarea acestei prevederi, menționată în Legea nr.303/2004 constituie abatere disciplinară.

3.6. Desfășurarea judecării apelului

Față de ședința de judecată din primă instanță, ședința de judecată în apel prezintă unele particularități, acestea sunt atat sub aspectul participanțiolor cat și sub aspectul etapelor procesuale. Totuși în ansamblu, cunoaste aceleași etape procesuale ca și judecata în primă instanță:

începutul judecății ;

cercetarea judecătorească ;

dezbaterile ;

ultimul cuant al inculpatului.

Conform art.420 alin.1 judecarea apelului se face cu citarea părților și a persoanei vătămate. Neprezentarea părților care au fost legal citate nu împiedică judecata.

La judecarea apelului prezența inculpatului care se află în stare de deținere este obligatorie, la fel este și în cazul procurorului, lucru prevăzut la art.420 alin.3 participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.

La judecarea apelului părțile primesc denumiri specifice, cel care declara apelul-apelant iar cel împotria căruia s-a declarat apelul-intimat, însă nici unul nu iși pierde calitățile inițiale de parte.

Instanța verifică hotărarea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel.

Cercetarea judecătorească din cadrul apelului presupune readministrarea probelor din cadrul urmăririi penale și a celor din judecata în primă instanță.

Dacă procurorul sau părțile invocă necesitatea administrării de probe noi, apelantul trebuie să arate aceste probe și mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate.

Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă daca aceasta este concludenta, utila și îndeplinește cerințele cerute de lege.

În comparație cu judecata în primă instanță cand în timpul dezbaterilor se dă cuvantul în următoarea ordine: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente și inculpat, la dezbaterea apelului se aplică prevederile art.420 alin.6 cand apelul este în stare de judecată, președintele completului dă cuvatul apelatului, apoi intimantului și pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvant îl are acesta.

La fel ca la judecata în primă instanță procurorul și părțile au dreptul la replica cu privire la chestiuni noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvant.

Apelul potrivit art.412 alin.4 se motivează în scris, arătandu-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Utilitatea motivării constă în aceea că expunerea motivelor, pe de o parte, face să fie cunoscută cauza nemulțumirii, iar pe de altă parte, motivarea apelului conduce la delimitarea și precizarea aspectelor necesare soluționării cauzei de către instanța de control judiciar. Cu toate acestea, în practica instanțelor de judecată s-a stabilit că nu este obligatoriu ca apelantul să-și motiveze apelul, înainte de judecarea cauzei, acest fapt putand avea loc, oral, în ziua judecății.

Instanța nu poate, atunci cand constată că un apel este întemeiat și, ca urmare, hotărarea trebuie desființată, să nu examineze și celelalte apeluri, pentru motivul că cererea lor a devenit inutilă. Cu alte cuvinte, faptul că un motiv de apel, invocat de un apelant a fost găsit întemeiat, nu poate îndreptați instanța de apel de a renunța la examinarea celorlalte motive de apel, susținute fie de același apelant, fie de alți apelanți, motivand că examinarea lor ar fi, în aceste condiții, lipsită de interes ori că această operațiune ar urma a fi făcută de instanța de rejudecare.

Pană la închiderea dezbaterilor, procurorul poate formula și alte motive de apel decat cele care au fost formulate în adresa de motivare a apelului.

Instanța de apel este obligată ca, în afara temeiurilor ce ar fi invocate de apelant să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.

3.7. Soluționarea, respingerea și admiterea apelului

Odată încheiate dezbaterile, instanța de apel trece la deliberare , cu aceasta ocazie instanța de apel poate da o nouă apreciere probelor.

Conform art.421 instanța, judecand apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: respinge apelul sau admite apelul.

Instanța respinge apelul și menține hotărarea atacată dacă :

apelul este tardiv sau inadmisibil;

apelul este nefondat;

Pentru declararea apelului legea prevede un interal de timp care nu poate fi depășit.

Apelul exercitatat după expirarea termenului duce la respingerea lui ca tardiv, atata timp cat nu a avut loc o repunere în termen sau un apel peste termen.

Respingerea apelului ca tardiv se face de plano, deoarece instanța nu mai poate examina legalitatea și temnicia hotărarii atacate, nefiind în mod legal învestită. În cazul respingerii apelului ca tardiv, hotărarea primei instanțe rămane definitivă la data expirării termenului de apel.

Inadmisibilitatea apelului presupune exercitarea acestei căi de atac în situații în care legea nu îngăduie în mod expres sau de către persoane care nu au calitatea procesuală de a o folosi.

Inadmisibilitatea se înfățișează în aceast în ipoteză ca o sancțiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl excluse.

Anumite hotărari judecătorești nu sunt supuse apelului astfel că, apelul declarat împotriva unor asemenea hotărari este respins ca inadmisibil. Potrivit legii sentințele de dezînestire nu pot fi atacate cu apel. Apelul declarat împotriva unei sentințe de dezînvestire va fi respins ca inadmisibil. Mai este inadmisibil și apelul declarat de părți cu privire la alte aspecte decat cele prevăzute de lege.

Anterior modificării Codului de procedură penală se punea problema daca apelul părții civile este admisibil atunci cand scopul este stabilirea unei alte situații de fapt în ceea ce privește comiterea infracțiunii și vinovăția inculpatului.

Totuși anumite instanțe au arătat ca un asemenea apel este admisibil, judecand apelul și pronunțand anumite hotărari după ce a fost evocat fondul cauzei.

Rezolvarea laturii civile nu poate fi separată de aspectele laturii peale, deoarece infracțiunea cauzează prejudiciul care se urmărește a fi acoperit prin acțiunea civilă, astfel prevederile vechiului cod de procedură penală erau de neconceput , latura civilă nu se putea constitui într-o latură autonomă de latura penală.

În Noul Cod de procedură penală se oferă posibilitatea părții civile să facă apel atat în ceea ce privește latura civilă cat și cea penală.

În cazul respingerii apelului ca inadmisibil, instanța se limitează la verificarea calității procesuale sau la certificarea faptului că hotărarea atacată face parte din cele supuse atacului, instanța nu verifică legalitatea și temnicia hotărarii atacate.

Spre deosebire de respingerea apelului ca tardiv sau inadmisibil, în cazul respingerii apelului ca neîntemeiat, instanța face o judecată de valoare asupra hotărarii atacate.

În cazul respingerii ca neîntemeiata instanța de apel verifică legalitatea și temnicia hotărarii atacate. În această situație are loc o noua judecată a cauzei, în fond, unde se menține hotărarea primei instanțe.

Conform art.421 alin.2 Cod procedură penală, instanța admite apelul și pronunță una dintre următoarele soluții:

desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărare procedand potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond;

desființează sentința primei instațe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărare a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți elegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanță a cărei hotărare a fost desființată se dispune și atunci cand există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, cand se dispune rejudecarea de către instanța competentă.

În caz de admitere a apelului, hotărarea atacata se desființează în intregime, dar se ține cont de limitele efectului extensiv și devolutiv ale apelului.

Potrivit art.421 alin.2 lit.a instanța de apel desființează hotărarea primei instanțe, pronunțand o nouă hotărare. Instanța de apel apreciind asupra temniciei sau netemeiniciei învinuirii poate pronunța după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Apelul are caracterul unei căi de atac de reformare. Instanța de apel, odată ce a desființat hotărarea atacată, înlătură erorile constatate și pronunță o nouă hotărare. Instanța de apel rejudecă fondul ca instanță de apel, nu ca primă instanță.

În primele doua cazuri prevăzute la art.421 alin.2 lit.b rejudecarea va avea loc la instanța a cărei hotărare a fost desființată pe cand în ultimul caz rejudecarea va avea loc în fața instanței care este competentă să rezolve cauza penală, nu s-ar putea rejudeca la prima instanță deoarece s-ar repeta greșeala în ceea ce privește competența. Apelul în acest caz are caracterul unei căi de atac de anulare, efectul său se limitează doar la desființarea hotărarii atacate, instanța competentă urmează să soluționeze cauza în fond.

Odată apelul admis, desființarea hotărarii atacate va fi însoțită de una din următoarele dispoziții:

instanța de apel păstrează și rejudecă cauza conform ormelor judecății în primă instanță;

cauza va fi trimisa la instanța a cărei hotărare a fost desființată pentru rejudecare;

cauz va fi trimisă la instața competentă spre rejudecare;

cauza a fi trimisă la procuror în vederea urmăririi penale.

Instanța de apel poate rezola chestiunile complementare, astfel potrivit art.422 instanța deliberand asupra apelului, face, atunci cand este cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la reluarea dezbaterilor și a celor privind rezolvarea acțiunii civile, măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare și orice alte aspecte de care depinde soluționarea completă a apelului. De asemenea, instanța de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor privitoare la deducerea duratei reținerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărarii atacate cu apel.

În concluzie, pentru soluționarea completă a apelului, instanța deliberează și hotăraște asupra oricărei probleme de care depinde soluționarea completă a cauzei.

Dacă nu se împiedică justa soluțioare a cauzei, hotărarea poate fi desființată doar cu privire la unele fapte sau persoane, ori doar în ceea ce privește latura penală.

Conform art.423 alin.3 instanța de apel poate menține măsura arestării preventive chiar dacă hotărarea dată de prima instanța a fost desființată.

3.8.Neagravarea situației la propriul apel

Conform art.418 alin.1 Cod procedură penală instanța de apel, soluționand cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. Această dispoziție se aplică și cand procurorul a declarat apelul în favoarea unei părți.

Acest efect este cunoscut în literatura de specialitate ca și no reformation in peius. Această regulă este un beneficiu acordat de lege celui care dorește modificarea hotărarii pronunțate, apelantul este în felul acesta încurajat sa-și exercite drepturile procesuale, eliminandu-se riscul de a-si crea o situație mai grea.

Folosirea căii de atac se ofera posibilitatea îndreptării unor hotărari netemeinice și nelegale. Totuși potrivit regulii non reformatio in peius se limitează posibilitatea instanței de apel să îndrepte hotărarile netemeinice și elegale dacă s-ar crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apelul.

În această situație, neconcilierea între principiul non reformatio in peius și principiile legalității și aflării adevărului, în rezolvarea căii de atac a apelului, este rezolvată în favoarea principiului non reformatio in peius.

Această regulă constituie o derogare de la principiile legalității și aflării adevărului, deoarece chiar dacă se constată că hotărarea este nelegală și neteimenică, instanța de apel nu va putea să anuleze hotărarea dată de prima instanță și să pronunțe o altă hotărare, dacă prin aceasta ar înrăutăți situația părții care a declarat apel.

Regula non reformatio in peius funcționează doar în cazul folosirii propriei căi de atac. Dacă în momentul în care odată cu apelul declarat de o parte, procurorul declară și el atac, dar în defavoarea părții și este admis doar apelul declarat de către procuror, regula non reformatio in peius nu funcționează iar situația părții s-ar putea agrava.

Expresia neagravarea situației a fost analizată în literatura de specialitate și în practica judiciară, ea cuprinde orice înrăutățire a situației părții care a exercitat calea de atac.

Astfel, în apelul declarat de inculpat, instanța de apel u poate reține starea de recidivă care în mod reșit nu fusese reținută de prima instanță, nu poate schimba încadrarea juridică a faptei itr-o infracțiune mai gravă, nu poate reține î sarcina acestuia mai multe infracțiuni în concurs față de o singură infracțiune reținută în fond, nu poate înlocui suspendarea pedepsei închisorii cu executarea pedepsei la locul de muncă.

Această regulă funcționează și dacă în timpul judecării apelului sunt descoperite acte materiale noi. Dacă se încearcă înlăturarea acestei reguli pe motiv că faptele noi descoperite nu au făcut obiectul judecății în primă instanță, nu se justifică. Indiferent de aspectele care apar în judecarea căii de atac regula neagravarea situației nu poate fi înlăturată. Ca sa admitem că în anumite situații aceasta regulă ar avea limitări, trebuie să acceptam ca aceste limitări ar putea conduce la abținerea părților să foloseasca calea de atac, ceea ce nu s-a urmărit prin instituirea acestei reguli.

Regula non reformatio in pejus se menține și în momentul în care instanța de apel desființeaza hotărarea și o trimite spre rejudecare, sau cand se trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Situația nu poate fi agravată, dacă în urma judecării apelului declarat de inculpat, instanța a hotărat restituirea cauzei către procuror pentru completarea urmării iar cu această ocazie s-au descoperit acte materiale noi care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.

În această ipoteză, instanța învestită prin rechizitoriul procurorului cu privire la toate actele materiale (atat cele care au făcut obiectul judecății inițiale, cat și cele descoperite ulterior prin completarea urmăririi penale ) a pronunțat o hotărare nelegală care contravine art.418 alin.1.

Astfel, instanța care primește cauza spre rejudecare nu poate aplica o pedeapsă mai mare decat cea stabilită în hotărarea desființată. Aceiași soluție va fi și în cazul în care instanța a restituit cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale, iar acesta a sesizat instanța printr-un nou rechizitoriu.

Regula o reformatio in peius trebuie sa-și producă efectele în orice cadru procesual și nu doar cu ocazia judecării apelului, dacă acesta a fost declanșat de apelul declarat de inculpat.

Dacă instanța de apel admite apelul declarat doar de inculpat și reduce pedeapsa aplicată de către prima instanță, casarea deciziei instanței de apel cu trimitere spre rejudecare a apelului, instanța nu poate sa respingă apelul și să mențină sentința pronunțată de prima instanța deoarece ar agrava situația inculpatului.

La cererea inculpatului instanța de apel poate aplica ca măsură de siguranță obligarea acestuia la tratament medical. O asemenea situație aplicată inculpatului se motivează și se justifică daca din raportul medical care există la dosarul cauzei, rezultă că inculpatul prezintă tulburari de comportament si reprezintă un pericol petru societate. Prin aplicarea acestei măsuri de siguranța pare ca se încalcă regula neagravării situației dar analizand măsura luată de instanța de apel se constată că în acest fel se înlătura starea de pericol pentru societate dar se urmărește și vindecarea faptuitorului.

Astfel putem considera că măsura obligării la tratament medical nu a fost încălcata regula neagravării situației, a fost satisfăcut un interes al său, în cazul în care și-a manifestat expres dorința.

În literatura de specialitate, există opinii potrivit cărora regula neagravării situației este încălcată prin obligarea la tratament medical deoarece caracterul este cel de sancțiune penală.

În apelul inculpaților minori înlocuirea de către instanță a măsurii educative cu suspendarea condiționată a închisorii reprezintă o agravare a situatiei acestora. Măsurile educative care au un caracter educațional, în raport cu pedepsele, reprezintă o alternativă mai favorabilă. Instanța de judecată poate dispue condamnarea minorului la executarea unei pedepse, dar această măsură se ia în momentul în care se consideră că măsurile educatie nu sunt suficiente pentru întreptarea minorului.

Dispozițiile art.418 alin.1 se aplica și în cazul minorului, astfel înlocuirea măsurii educative cu pedeapsa închisorii este inadmisibilă.

În timpul judecării apelului declarat numai de inculpat, instanța nu poate dispune arestarea preventivă a acestuia.

Cand de către instanța de apel se evaluează gravitatea dintre două pedepse întodeauna trebuie să se țină cont de situația existentă.

În conformitate cu prevederile art.418 alin.2 apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia. Și în acest caz putem vorbi de aplicarea principiului non reformatio in peius. Instanțele care în apel au aplicat pedepse mai aspre inculpaților decat prima instanta au încalcat prevederile art.418.

Prevederile art.418 se aplică și în următoarele cazuri:

desființarea cu trimitere spre rejudecare;

restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale.

Cand procurorul declară apel și în motivarea scrisă critică hotărarea într-un sens care este favorabila inculpatului, se impune concluzia că apelul a fost promovat în favoarea părții și, în consecință, procurorul de ședință nu poate cere desființarea hotărarii pentru alte motive decat cele arătate în scris, dacă, prin motivele expuse în ședința de judecata, s-ar crea inculpatului o situație mai grea.

Dacă în apelul procurorului s-au invocat motive care sunt atat în favoarea cat și în defavoarea părții, situația inculpatului poate fi agravată. Acest apel nu poate fi considerat făcut în favoarea părții.

Dacă apelul a fost făcut în favoarea inculpatului, instanța de apel are de ales între doua alternative:

ușurează situația inculpatului prin admiterea apelului;

menține soluția adoptată de prima instanța prin respingerea apelului.

3.9. Efectele apelului

Potrivit Codului de procedură penală apelul are efect suspensiv, devolutiv, extensiv si neagraarea situației în propria cale de atac.

Judecata în apel are ca scop verificarea temeiniciei și legalității hotărarii atacate, astfel hotărarea atacată nu poate fi pusă în executare decat după rămanerea definitivă.

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atat în ceea ce privește latura penală, cat și în ceea ce priește latura civilă, în afară de cazul cand legea dispune altfel-art.416 Cod procedură penală.

Efectul suspensiv al apelului este : constant, absolut și general.

Efectul suspensiv al apelului este constant deoarece se maifestă din primul moment al apelului și pană la finalizarea lui.

Efectul suspensiv al apelului este absolut deoarce se produce de cate ori se declară apel chiar dacă apelul este neîntemeiat.

Datorită acestui efect hotărarea primei instanțe nu devine executorie.

Efectul suspensiv este general deoarece toate hotărarile penale supuse apelului nu pot fi puse în executare pană nu s-a soluționat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitatea exercitării lui prin expirarea termenului de pronunțare.

Apelul are efect suspensiv în majoritatea cazurilor, dar sunt și cazuri cand pentru buna desfășurare a procesului penal se înlătura efectul suspensiv al apelului.

Efectul suspensiv nu caracterizează doar apelul declarat ci și termenul de apel, deoarece conform art.551 alin.2 lit.a hotărarile primei instanțe răman definitive la data expirării termenului de apel sau de introducere a constentației cand nu s-a declarat apel sau contestație în termen și potrivit art.550 alin.1 devin executorii la data cand au rămas definitive.

Dacă prin declarația de apel se critică sentința primei instanțe în întregime atunci efectul suspensiv poate fi total, dar dacă apelul vizează doar latura civilă sau doar latura penală, sau anumite dispoziții din hotărarea atacată atunci acesta poate fi parțial.

În cazul repunerii în termen instanța de apel poate suspenda executarea hotărarii atacate conform art.411 alin.3. Cred că putem considera în acest caz că instanța admițand repunerea în termen acordă o clemență suspendand executarea hotărarii.

Asupra hotărarilor judecătorești pronunțate în prima instanța nu se efectuează din oficiu un cotrol judiciar, astfel că, instanța ierarhic superioară celei care a prounțat hotărarea în primă instanță procedează la o noua judecată doar la cererea titularilor apelului.

Instanța de apel primește împuternicirea unei noi judecăți pri efectul devolutiv al cererii, cu aceasta ocazie instanța de apel erifică legalitatea și teinicia hotărarii atacate.

Prin efectul devolutiv al apelului se transmite în parte sau în întregime a cauzei de la instanța care a prounțat hotărarea atacata la instanța competentă sa judece apelul.

Efectul devolutiv al apelului este prevăzut în art.417 Cod procedură penală, instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

Persoanele care pot face apel sunt cele prevăzute la art.409 iar sub aspectul efectului devolutiv, titularii căii ordinare de atac pot fi grupați în doua categorii :

titularii care pot devolua fondul cauzei dar și măsurile adiacente fondului, acestia fiind : procurorul, inculpatul și părțile ;

titularii care pot devolua aspecte auxiliare ale fondului, aceștia fiind : martorul, expertul, interpretul, apărătorul, dar și orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate.

În raport cu calitatea procesuală pe care o are cel ce declară apel, se devoluează instanței de apel drepturi mai largi sau mai restranse în ceea ce privește reexaminarea aspectelor care au format obiectul judecății în primă instanță.

Astfel, unii titulari, prin declararea apelului, devolueaza latura penală si latura civilă. Procurorul, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente prin apelul declarat pot cere reexaminarea laturii civile și penale dar și aspectele adiacente acestor două laturi. Pe cand în apelul părții vătămate se devoluează doar latura penală a cauzei.

Potrivit art.417 alin.1, dacă într-un dosar sunt mai mulți inculpați și doar unul face apel, datorită efectului devolutiv nu se pot produce consecințe și asupra celorlalți inculpați.

Precizarea făcută în art.417 alin.1, în sensul că apelul devoluează judecarea cauzei cu privire la apelat și la persoaa la care se referă declarația de apel, are în vedere, fără nici o îndoială, persoanele care au calitatea de părți și care în mod implicit au participat la judecarea cauzei. Sub acest aspect, prin devoluțiune, istanța de apel, la cererea inculpatului, nu ar putea să reexamineze cauza și prin prisma participării la săvarșirea infracțiunii și a altor persoane cu privire la care nu s-a extins procesul penal.

Daca procurorul și-a limitat apelul doar la unul dintre inculpați, efectul devolutiv al apelului este mărginit la acel inculpat.

Conform art.417 alin.2, în cadrul limitelor prevăzute la alin.1, instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Privind aceste dispoziții costatăm că instanța este obligată să examineze toate aspectele laturii penale chiar dacă procurorul în apel a vizat doar soluția condamnării și nu soluția achitării.

Spre exemplu, declarația de apel a procurorului, făcută fără rezere, are un efect devolutiv integral, in rem și in persoam, instanța de apel fiind învestită cu judecarea întregii cauze atat în favoarea cat și în defavoarea părților ; efectul se produce chiar și în cazul în care, după expirarea termenului de apel, procurorul și-a motivat apelul numai cu privire la unele fapte ori persoane. Caracterul integral al devoluției provocate prin apelul fără rezerve al procurorului se explică prin aceea că procurorul reprezintă în cadrul procesului penal societatea, iar interesul societății este înfăptuirea justiției, ceea ce presupune, în fiecare cauză penală în parte, o exactă stabilire a situației de fapt și o corectă aplicare a legii. Rezultă că instanța sesizată printr-o declarație de apel fără rezerve a procurorului are obligația să examineze întreaga cauză, indiferet dacă în urma acestui examen situația părților se va înrăutăți (reformatio in pejus) sau se va ușura (reformatio in melius) ; în baza unui asemenea apel- de exemplu- instanța va putea menține hotărarea atacată și situația inculpatului, dar o va putea și reforma, prin agravare sau atenuare. În ipoteza în care procurorul dorește să limiteze efectul devolutiv al aplului său, va trebui să își exprime, în mod expres și neechivoc, această voință, fie în cuprinsul cererii de apel, fie printr-o cerere sau adresă depusă la instanță înăuntrul termenului de apel.

În concluzie efectul devolutiv al apelului cunoaște o triplă limitare :

limitat de persoana apelantului ;

limitat de calitatea procesuală a celui care declară apel ;

limitat de efectul neagravării situației în apel.

Legiuitorul a urmărit pronunțarea de soluții echitabile în cauzele penale unde există mai multe părți , aparținand aceluiași dosar, și de aceea a instituit instrumentul juridic al extinderii apelului.

Efectul extinsiv al apelului – instanța de apel examinează prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putand hotarî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea-art. 419 Cod procedură penală.

Apelul declarat de un inculpat poate fi extins și asupra celorlalți inculpați sau asupra părții responsabile civilmente privind latura civilă. Dar nu poate fi extins asupra părților cu interese opuse, deoarece exista posibilitatea ca li s-ar putea crea o situație mai grea.

Este obligatoriu extinderea procesului la părțile care nu au declarat apel, deoarece în felul acesta se urmărește pronunțarea unor soluții echitabile, legale și temeinice.

Cand instanța a fost legal învestită extinderea din oficiu este posibilă. Dacă apelul declarat de procuror în defavoarea inculpatului a fost retras de către procuror ierarhic superior, inculpatul nu poate să își însușească apelul, dar dacă apelul declarat de procuror și retras de către procurorul ierarhic superior acesta poate fi însușit de oricare dintre părți atata timp cat el este favorabil.

Neagravarea situației în propiul apel este preăzut în art.418 alin.1 Cod procedură penală, instanța de apel nu poate crea o situație mai grea petru cel care a declarat apel.

3.10. Procedura de rejudecare

Apelul presupune repetarea judecării în fond a cauzei, astfel legea arată ca atat instața de apel dar si instanța cărei i-a fost trimisă cauza spre rejudecare desfășoara judecata în conformitate cu prevederile aplicabile la soluționarea cauzelor în primă instanță.

Conform art.425.alin.1 Cod procedură penală, instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărarii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămane cea avută în vedere la soluționarea apelului.

În cazul în care hotărarea a fost desființată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanța care rejudecă poate agrava soluția dată de prima instanță.

Rejudecare nu înseamnă o nouă desfășurare de la început a întregii activități procesuale, ci, de cele mai multe ori, doar limitele în care a fost desființată hotărarea.

Dacă hotărarea a fost desființată numai cu privire la latura civilă, penală sau cu privire la unele fapte sau persoane, instanța de rejudecare se va pronunța doar în limitele în care hotărarea a fost desființată. Actele procesuale care nu au fost desființate de instanță își păstrează valabilitatea. În practica judiciară s-a stabilit că instanța de trimitere nu este obligată să readministreze probele valabil administrate de instanța a cărei hotărare a fost desființată decat dacă, readministrarea lor este necesară pentru aflarea adevărului.

Potrivit art.425.alin.3, cand hotărarea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotărarea a fost desființată.

Cu ocazia rejudecării instanța poate retrimite cauza procurorului în măsura în care nu se încalcă prevederile art.418 Cod procedură penală, instanța va putea dispune extinderea acțiunii penale, dacă în cursul rejudecării se vor descoperii în sarcina inculpatului date cu privire și la alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, sau extinderea procesului penal, dacă pe parcursul rejudecării se vor descoperii date cu privire
la săvârșirea de către inculpat și a unei alte infracțiuni având legătură cu fapta pentru care e trimis în judecată, fie cu participarea altor persoane la săvârșirea infracțiunii, dar în legătură cu fapta inculpatului. în toate aceste cazuri, prevăzute în Codul de procedură penală, instanța de trimitere, după ce va fi dispus extinderea, va putea să restituie sau să trimită cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale, dar va putea proceda la judecarea actelor, faptelor sau persoanelor cu privire la care s-a dispus extinderea procesului penal.

Dacă în cursul rejudecării se va constata că încadrarea juridică dată faptei prin actul de trimitere în judecată urmează a fi schimbată, instanța de trimitere trebuie să se conformeze exigențelor Codului de procedură penală, adică să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății pentru pregătirea apărării.

După deliberare — care trebuie să poarte asupra tuturor aspectelor ridicate în cursul dezbaterilor și ca rezultat al acesteia se va da hotărârea care urmează a avea conținutul arătat de art. 402 alin.2 Cod procedură penală.

3.11 Limitele rejudecării cauzei de către prima instanță.

Rejudecarea cauzei fiind dispusă de instanța de apel în urma examinării în
fapt și în drept a hotărârii atacate, este în ordinea normală a lucrurilor ca ea să
se desfășoare doar în acele limite în care s-a constatat că rejudecarea anterioară și hotărârea – desființată în apel. Nu satisfac imperativele aflării adevărului și legalității.

Procesual rejudecarea poate fi limitată prin aceea că nu întotdeauna cuprinde întreaga desfășurare a procesului penal ci doar un segment al acestuia.

Când desființarea sentinței este totală, rejudecarea se va desfășura ținându-se seama de toate faptele și persoanele la care se referă actul de sesizare inițial al instanței sau față de care s-a dispus extinderea procesului penal. Limita legală a acestui caz este dată de principiul neagravării situației în propriul apel, dacă apelul nu a fost în defavoarea inculpatului. Limita
stabilită de instanța de apel este "ultimul act procesual rămas valabil de la care
procesul trebuia să continue " – art. 424 alin. 4, Cod procedură penală

Atunci când desființarea este parțială, numai cu privire la unele fapte sau
persoane, ori cu privire la latura civilă sau penală, obiectul rejudecării este restrâns procesual la limitele stabilite de instanța de apel. în acest caz, instanța de fond va trebui să se limiteze la aspectele prevăzute în decizia instanței de apel, pentru că celelalte aspecte ale hotărârii au puterea lucrului judecat. Limita legală este stabilită tot de principiul neagravării situației în propriul
apel. Dacă hotărârea a fost desființată în apelul procurorului, declarat în favoarea inculpatului sau în apelul părților vătămate, instanța care rejudecă poate pronunța și o pedeapsă mai gravă.

Rejudecarea cauzei fiind dispusă de instanța de apel în urma examinării în fapt și în drept a hotărârii atacate, este normal ca ea să se desfășoare doar în acele limite în care s-a constatat că judecata anterioară și hotărârea nu corespund principiilor adevărului și legalității.

Aceste limitări sunt procesuale și substanțiale.

Procesual rejudecarea poate fi limitată, pentru că nu cuprinde întreaga desfășurare a procesului penal, ci se mărginește doar la un segment al acesteia.

Ceea ce este desființat în întregime este hotărârea atacată. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul trebuie să continue.

În acest fel, rejudecarea întreprinsă de instanța de trimitere suferă o primă limitare, procesuală, prin restrângerea ei la un anumit segment al desfășurării activității procesuale. Celălalt segment, ca efect al hotărârii instanței de apel, se unește cu activitatea procesuală ce succede acelui act și laolaltă vor alcătui temeiul procesual al hotărârii ce va fi pronunțată de instanța de trimitere.

O limitare procesuală a rejudecării are loc numai atunci când, odată cu hotărârea, nu sunt desființate și toate actele îndeplinite de acea instanță.

Rejudecarea este limitată substanțial ori de câte ori hotărârea atacată a fost desființată numai parțial.

Obiectul rejudecării este mai restrâns decât obiectul pe care l-a avut judecata ce s-a finalizat prin pronunțarea hotărârii atacate, căci instanța de rejudecare e investită doar în limitele stabilite de instanța de apel.

Această limitare se poartă asupra obiectului judecății, adică asupra unor aspecte care privesc însuși fondul cauzei, nu asupra desfășurării activității procesuale.

În cazul desființării parțiale a hotărârii atacate, obligația instanței de a-și restrânge activitatea la soluționarea aspectelor asupra cărora s-a resfrâns admiterea apelului este o consecință logică a faptului că celelalte aspecte ale hotărârii primei instanțe au rămas valabile și au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reexaminate.

Potrivit art. 425 alin. 1 Cod procedură penală, instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului.

Instanța de rejudecare este obligată să se conformeze, indicațiilor date prin decizia instanței de apel în legătură cu refacerea actelor procesuale sau procedurale desființate odată cu sentința atacată, precum și referitor la chestiunile de drept asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat. Instanța de trimitere nu are dreptul de a verifica regularitatea învestirii sale făcute în urma admiterii apelului, deoarece admiterea posibilității unei discuții ar însemna ca
instanța de trimitere să poată discuta chiar soluția instanței de apel. Obligativitatea
conformării la soluțiile date de instanța de apel, decurge chiar din natura instituției controlului judiciar și a principiului ierarhizării instanțelor.

O altă categorie de limitări impuse judecății efectuate de instanța de trimitere decurge din necesitatea respectării principiului non reformatio in pejus . Dacă rejudecarea s-a dispus ca urmare a apelului făcut de procuror în favoarea inculpatului, prevederile art. 418 Cod procedură penală, obligă instanța de trimitere să nu agraveze situația lui, căci regula neagravării
situației în propriul apel este valabilă și în stadiul rejudecării. Ceea ce este valabil pentru inculpat este valabil pentru orice titular al dreptului de apel. Dacă, trimiterea la prima instanță s-a făcut ca urmare a apelului declarat numai de inculpat și dacă în urma cercetării judecătorești s-au descoperit în sarcina inculpatului și alte acte materiale ce intră în compunerea acestei
infracțiuni sau și alte fapte prevăzute de legea penală, instanța de trimitere nu va
putea extinde acțiunea penală sau procesul penal cu privire la aceste acte materiale sau infracțiuni, descoperite recent, căci s-ar încălca principiul non reformatio in pejus .

Dacă această constatare ar avea loc cu ocazia rejudecării, consecutiv admiterii apelului declarat atât de inculpat cât și a apelului făcut în defavoare de procuror extinderea procesului penal sau a acțiunii penale este posibilă și nu există nici un impediment ca instanța de rejudecare să includă în obiectul judecării și actele materiale sau infracțiunile nou descoperite, fără să
nesocotească prevederile art. 418 Cod procedură penală.

Dacă acest lucru nu este posibil, deoarece sentința primei instanțe a fost atacată numai de către inculpat, pentru ca acesta să fie apărat de răspunderea ce-i incumbă pentru activitatea infracțională descoperită în cursul rejudecării, procurorul va efectua o trimitere în judecată separată, iar ulterior, după pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare să se realizeze modificarea pedepsei.

3.12.Motivarea deciziei

Întrucât în cazul respingerii apelului instanța de apel confirmă soluția primei instanțe iar în cazul admiterii acestuia o infirmă, total sau parțial, din motivarea deciziei instanței de apel trebuie să rezulte că aceasta a procedat la un nou examen al cauzei.

Decizia prin care instanța de apel admite apelul, infirmând hotărârea atacată, trebuie întotdeauna motivată într-un mod diferit în raport cu hotărârea primei instanțe, pe care o desființează, căci o altă soluție implică, cu necesitate, o altă motivare. Dimpotrivă, în cazul în care, respingând apelul, confirmă hotărârea supusă examinării sale, instanța de apel nu este obligată, potrivit unei practici judiciare constante, să-și motiveze decizia în termeni diferiți de aceia ai sentinței primei instanțe. Conform acestei practici, deciziile de respingere a apelului sunt suficient motivate chiar și numai prin adoptarea, totală sau parțială, a motivelor ce au stat la baza sentinței atacate Jurisprudența fostei Curți de Casație este constantă în acest sens

În literatura juridică, înfățișându-se punctul de vedere sus-menționat, s-a observat că, în orice caz, el este susceptibil de unele precizări și limitări. În primul rând s-a arătat că, întrucât instanța de apel este obligată să procedeze la un examen propriu al cauzei, hotărârea sa nu se poate referi pur și simplu la aprecierea personală a judecătorilor de la prima instanță. în al doilea rând, s-a precizat că, întrucât este vorba de însușirea, de către instanța de control, a motivelor instanței de prim grad, este necesar ca această însușire să rezulte, cel puțin implicit, din termenii folosiți, nefiind suficient, bunăoară, ca instanța de apel să confirme pur și simplu hotărârea atacată, prin respingerea apelului. în al treilea rând, s-a făcut observația că însușirea, pură și simplă, de către instanța de apel, a motivării cuprinse în sentința atacată nu este suficientă atunci când hotărârea primei instanțe este ea însăși motivată incomplet sau defectuos. In al patrulea rând s-a arătat că, ori de câte ori în fața instanței de apel s-au ridicat excepții ori s-au formulat apărări noi, aceasta nu se poate limita la adoptarea, pură și simplă, a motivelor pe care s-a întemeiat prima instanță, ci trebuie să se pronunțe în mod expres asupra mijloacelor de apărare ce i-au fost prezentate; acest lucru nu este totuși necesar atunci când răspunsul la noile excepții sau susțineri rezultă în mod virtual din termeni folosiți în motivarea hotărârii atacate. În fine, s-a precizat că atunci când, deși respinge apelul, instanța de apel se deosebește, în limita anumitor puncte de vedere, de instanța de prim grad, ea trebuie, în acele limite, să-și motiveze decizia într-un mod personal și independent.

În ceea ce ne privește, ne alăturăm observației că acceptarea motivelor, indiferent de formula în care ar fi exprimată, este un procedeu care, în practică, poate ascunde absența unui al doilea examen serios al cauzei și că prin obligarea instanțelor de apel, de către instanțele de recurs și în special de către înalta Curte de Casație și Justiție, de a-și motiva de o manieră proprie și distinctă chiar și deciziile de respingere a apelului, s-ar ajunge în mod necesar, la o examinare mai completă a cauzelor penale, ceea ce nu ar putea fi decât în interesul înfăptuirii justiției.

3.13. Conținutul hotărarii instanței de apel

Decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde, ca orice hotărâre judecătorească – trei părți: partea introductivă (practicaua), expunerea și dispozitivul.

În partea introductivă sunt incluse toate mențiunile prevăzute în art. 402 Cod procedură penală, care face trimitere la art. 370 alin.4 Cod procedură penală. Este vorba de acele mențiuni prin care este consemnată desfășurarea procesului în ședința de judecată, și anume: data și denumirea instanței; mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică; numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului; numele și prenumele părților, apărătorilor, și ale celorlalte persoane care participă la proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; enunțarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta; înscrisurile care s-au citit în ședință; cererile de orice natură formulate de procuror, de părți și de ceilalți participanți la proces; concluziile procurorului și ale părților; măsurile luate în cursul ședinței. Dacă s-a amânat pronunțarea, cum aceleași mențiuni trebuie făcute și în încheierea de ședință, cuprinsul părții introductive a deciziei va fi mai redus, fiind restrâns la datele necesare pentru a se identifica instanța care a judecat cauza, data pronunțării deciziei și constituirea instanței; cu privire la celelalte date se face mențiunea că a au fost cuprinse în încheierea de ședință.

În expunere (considerente) se arată temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea: ca tardiv, inadmisibil sau nefondat a apelului ori la admiterea acestuia; de asemenea, temeiurile pentru care, în caz de admitere și desființare a hotărârii atacate, instanța de apel a pronunțat ea însăși o nouă hotărâre ori a dispus rejudecarea cauzei, de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, sau trimiterea dosarului la procuror pentru completarea ori refacerea urmăririi penale. Dacă instanța de apel a soluționat cauza pronunțând o nouă hotărâre asupra fondului, în partea expozitivă a deciziei se vor arăta temeiurile de fapt și de drept și, dacă este cazul, însoțite de o analiză a probelor, administrate atât în acuzare, cât și în apărare – ce au justificat soluția adoptată, avându-se în vedere și prevederile art. 403 Cod procedură penală care, deși se referă la sentința primei instanțe, se aplică în mod corespunzător.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția instanței de apel – soluția principală, soluțiile complementare când este cazul, dispozițiile privitoare la aspectele complementare, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

În afara celor de mai sus, decizia instanței de apel trebuie să mai cuprindă, potrivit art. 404 Cod procedură penală, după caz, și următoarele mențiuni: când inculpatul s-a aflat în stare de deținere, în expunere și în dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă;

Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal urmează să-și reia cursul;

CONCLUZII

Lucrarea de față tratează ceea ce Codul de procedură penală clasifică drept o cale de atac ordinară, cale ce reprezintă de fapt un mijloc procesual ce îngăduie reexaminarea modului în care s-a soluționat, într-unul din gradele de jurisdicție, acțiunea penală și, eventual cea civilă (în cazul în care a fost exercitată alăturat celei penale) și, după caz, înlăturarea erorilor în fapt și în drept săvârșite.

Deși doctrina numește apelul drept un „remediu procedural în contra greșelilor ce evenutal s-ar putea ivi datorită părților sau judecătorilor, în împărțirea dreptății” această cale de atac reprezintă mult mai mult decât atât, este o garanție a respectării principiului aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei precum și cu privire la persoana făptuitorului, principiu, de altfel, fundamental în desfășurarea procesului penal.

Mai mult decât atât, manifestarea de voință a oricăreia dintre părți sau a oricărui titular al dreptului de a exercita o cale de atac constituie o aplicare a principiului legalității, dreptului la apărare, dar și o facultate rezultând de aici imposibilitatea sesizării instantei din oficiu, ci necesitatea oricăruia dintre titulari de a-și manifesta expres voința formulării unei cereri in acest sens.

Cu toate acestea, necesitatea existenței apelului – cât și a celorlate căi de atac – nu rezidă însă, doar din realitățile înfăptuirii actului de justiție, ci din reglementări internaționale și interne care instituie reguli și obligații în materie.

Codul de procedură penală român se află, în bună măsură, în concordanță, atât cu dispozițiile Constituției României, cât și cu cele ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Ca o apreciere de principiu, apreciez că această consonanță se exprimă în faptul că orice hotărâre judecătorească penală este susceptibilă de exercițiul unei căi de atac.

Apelul este o cale de atac având în vedere că aparține desfășurării normale a procesului penal, împiedicând rămânerea definivă a hotărârii pronunțate de către prima instanță.

Pentru aceste considerente, calea de atac a apelului trebuie exercitat într-un termen relativ scurt, fixat de lege, producând totodată suspendarea hotărârii atacate.

Totodată o apreciez ca fiind de fapt și de drept, întrucât, odată exercitată, produce un efect devolutiv integral, provocând un control complet, în fapt și în drept (cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces și la persoana împotriva căruia este îndreptat) de către instanța superioară de control judiciar.

Apelul este, în același timp și o cale de reformare, având în vedere că, în cazul admiterii sale hotărârea este desființată, în tot sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare, fie dată de către instanța de apel, fie de către instanța căreia i se trimite cauza spre rejudecare.

Prin folosirea dreptului de apel, activitatea procesuală, sistată în momentul pronunțării sentinței, capătă un nou impuls relundu-și desfășurarea, în conformitate cu normele prevăzute de lege, până când, odată cu pronunțarea deciziei de către instanța de apel, va înceta din nou, temporar sau definitiv.

Trebuie menționat că acest drept nu există virtual, în cazurile în care legea îl prevede, încă din momentul sesizării primei instanțe, dar el devine actual și poate fi exercitat în mod efectiv numai odată cu pronunțarea hotărârii de către prima instanță.

Fără a insista asupra detaliilor ce privesc aspecte legate de tema prezentată, apreciez că se impune o trecere în revistă asupra aspectelor esențiale ce țin de condițiile de exercitare a căii de atac despre care se face vorbire și clasificării acesteia, situându-se după cum am precizat în categoria celor ordinare, speciale, de reformare.

Deși este cunoscută din cele mai vechi timpuri teoreticienii au oscilat între necesitatea unei asemenea reglementări, recunoscând importanța existenței unei instanțe controleze soluțiile instanței de fond și posibilitatea eliminării acesteia din procesul penal motivată, în prinicipal, pe diminuarea efectului preventiv al pedepselor.

Revenind la reglementarea actuală ce prevede în mod expres calea de atac arătată, titularii dreptului de apel (enumerați în codul de procedură penală și care fac obiectul prezentării pe larg în Capitolului III al lucrării de față) latura penală a cauzei.

În practica judecătorească, de cele mai multe ori soluția instanței de fond este atacată sub aspectul netemeiniciei, de către inculpatul condamnat, ca titular al dreptului de a formula apel.

Cu toate acestea hotărârea primei instanțe nu poate fi apelată decât dacă acesta are un interes personal legitim aspect foarte important întrucât acest drept de apel este limitat la interesul de a ataca hotărârea pe care îl are fiecare subiect procesual iar pe de altă parte, pentru fiecare titular al dreptului de apel întinderea și efectele apelului sunt limitate la poziția pe care acesta o ocupă în proces.

Calea de atac a apelului are caracter personal în raport cu diversele părți care o exercită, aceasta înseamnă că dreptul de apel al fiecărei părți este independent de dreptul de apel al celorlalte.

Capitolul III vizează termenul de apel, repunerea în termen și renunțarea la calea de atac invocată, încercând să subliniez prin aceste aspecte și faptul că acest drept pe care legea îl conferă părților trebuie exercitat într-un timp relativ scurt și atestă operativitatea procesului penal ce este respectată fără putință de tăgadă în orice ciclu procesual.

Un conținut important al acestei căi ordinare de atac este relevat și de efectele pe care le produce odată cu declararea acestuia. Având atât efect extensiv, devolutiv și suspensiv principalul avantaj ce legea îl conferă părților este evocat de principiul non reformatio in peius.

În ceea ce privește judecarea apelului, Codul de procedură penală conferă, printre altele, posibilitatea administrării de noi probe, aprecierii probelor administrate, iar soluția reprezintă garanția unui proces echitabil.

Pentru toate aceste considerente îmi permit să îmi exprim un punct de vedere ce reflectă de altfel și opinia majorității referitoare la această cale de atac. Întrucât există posibilitatea de a greși în justiția penală este imperios necesar ca o altă instanță, superioară, să controleze soluția instanței de fond sub aspectul temeiniciei și legalității.

În justiție, perfecțiunea este un ideal greu, dacă nu chiar imposibil de atins. Nu toate hotărârile judecătorești se sprijină pe un adevăr real, după cum, nu toate au la bază o corectă interpretare și aplicare a legii.

În administrarea justiției, ca și în alte domenii de activitate umană, oricând se pot săvârși erori, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecților procesuali maximum de garanții în desfășurarea procesului penal dar, dacă este cu totul de înțeles că erorile nu pot fi evitate întotdeauna, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să fie permanentizate, chiar atunci când este posibil să se descopere existența lor.