Caile Extraordinare de Atac

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Căile de atac sunt mijloacele puse la dispoziția justițiabililor și/sau a reprezentanților legali sau convenționali ai acestora pentru a le permite să obțină o nouă examinare a procesului sau a unei părți a acestuia sau pentru a afirma neregularități în desfășurarea procedurilor.

Aceste remedii există pentru ca eroarile de judecată sunt umane și trebuie să permită părților o nouă examinare a cazului lor. Căile de atac reprezintă deci o garanție împotriva riscului de eroare de judecată și sunt o garanție a justiției bine înfăptuită. Provocând reconsiderarea procesului, legea permite corectarea erorilor de judecată și/sau de procedură, dar, în mod egal și menținerea hotarârii atacate.

Deși doctrina a clasificat căile de atac apelând la diverse criterii, precum:

caracterul hotărârilor atacate (definitiv sau nedefinitiv), rezultând astfel căi ordinare și extraordinare de atac;

consecințele admiterii unei căi de atac, rezultând căi de reformare, de anulare și de retractare;

natura problemelor asupra cărora instanța de control judiciar trebuie să se prounțe, de fapt sau de drept;

cuprinderea obiectului respectivelor căi de atac, după acest criteriu căile de atac fiind comune sau speciale.

Codul de procedură penală pune în operă și face aplicarea clasificării după caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărârii atacate, reglementând căile ordinare și căileextraordinare de atac. Principala clasificare făcută dealtfel și în lege este în funcție de caracterul hotărârii atacate și anume în căi de atac ordinare și căi extraordinare de atac.

Căile ordinare de atac vizează hotărârile penale nedefinitive și devoluează atât în fapt cât și în drept.

Hotărârile judecatorești definitive sunt atacabile prin intermediul căilor de atac extraordinare.

Chiar dacă hotărârile penale definitive dobândesc putere de lucru judecat și se presupune că reflectă adevărul (autoritatea de lucru judecat pro veritate habetur) , uneori dezlegarea de facto sau de jure , a cauzei dedusa judecatii este rezultatul unei erori judiciare.

Căile de atac extraordinare sunt remediul procedural care produce eliminarea naturii nelegale sau neîntemeiate a hotărârii judecătorești definitive și care prevalează asupra forței de lucru judecat.

Modificările procedurale datorate consacrarii unui nou sistem de procedură penală nu au ocolit instituția cailor de atac extraordinare.

Codul de procedura penala, in Titlul III, Capitolul V, reglementeaza urmatoarele căi extraordinare de atac:

contestația în anulare, art. 426-432;

recursul în casație, art. 433-451;

revizuirea art. 452-465 și

redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei condamnate, art. 466-470.

1. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

Contestatia în anulare nu este o noutate pentru legislația românească, ea a fost reglementată de asemenea de Codul de procedură penală anterior în art. 386-392. În scopul de a contracara lipsa de celeritate a procesului penal, inițiatorii noului Cod de procedură penală au intentionat în mod explicit să renunțe la contestatia în anulare ca o cale de atac extraordinară, și de a o reglementa printre căile de atac ordinare. Hotararile penale definitive ar fi fost atacabile prin intermediul unei contestatii în anulare, ca si cale de atac ordinara, în două situații: (1) dacă procedura judiciară in apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau în cazul în care, deși legal citata, era imposibil ca partea să fie prezenta și să anunte instanta despre această imposibilitate, sau (2) în cazul în care inculpatul a fost condamnat, chiar dacă au existat dovezi cu privire la existența unui motiv de incetare a procesului penal . Prin Legea nr. 255/2013 pentru aplicarea Codului de procedură penală, legiuitorul a renuntat la aceasta intentie și a reglementat contestatia in anulare printre căile de atac extraordinare, stabilind în mod expres nouă motive care pot fi invocate împotriva unei hotarari penale definitive. Astfel, în timp ce vechea legislație a furnizat un număr total de 5 motive pentru contestatia in anulare, în prezent, există 9 astfel de motive. După cum s-a menționat anterior, proiectul Codului de procedură penală prevedea inițial doar 2 motive pentru contestatia în anulare, dar ca o consecință a modificărilor aduse de Legea nr. 255/2013, 6 dintre motivele prevăzute recurs prevazute initial la art. 438 din Codul de procedură penala au fost îndepărtate și inserate în art. 426 din Codul penal de procedură printre motivele pentru provocarea de anulare. În plus față de acestea, a fost adaugat un motiv acoperit de legislația anterioară în art. 386 (d) din vechiul Cod de procedură penala. În nota explicativă a Legii nr. 255/2013 se indică faptul că motivele cu privire la aspectele procedurale au fost eliminate ca motive de recurs in casatie și transformate în motive pentru contestatia in anulare, în funcție de natura a acestei căi de atac extraordinare. Observăm că motivele contestației în anulare reglementate anterior de vechiul Cod de procedură penală au fost menținute cu ușoare modificări, și la acestea, legiuitorul a adăugat motivele de casare prevăzută anterior de art. 3859 alin. (1) pct. 3-6 din Codul de procedură penală din 1968 și reglementate ulterior, înainte de modificările aduse de Legea nr. 255/2013, ca motive pentru recursul in casatie în art. 438 pct. 3-6. Astfel, solutiile anterioare ale jurisprudenței vor continua să fie valabile, jurisprudenta conform noului cod fiind în prezent în curs de dezvoltare.

Hotărârile penale definitive pot fi atacate cu contestație în anulare pentru urmatoarle motive:

Când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.

Motivul are in vedere nelegalitatea procedurii de citare la judecarea cauzei în apel. Nelegala citare (lipsa de procedura) poate fi invocată de oricare din partile din procesul penal, dar numai daca lipsa de procedura privind citarea a vizat direct partea care o invoca, si nu o alta parte din proces. De exemplu, inculpatul nu poate invoca acest motiv pentru a formula o contestație în anulare daca in contestatia sa se refera la un viciu de procedura privind citarea în apel a părții vatamate. Calea contestatiei in anulare nu este deschisa pentru partea care, desi nelegal citata, a fost prezenta la judecarea cauzei in apel. Prezenta partii a acoperit lipsa de procedura, iar judecata s-a desfasurat in mod legal cu privire la aceasta parte si la aspectul citarii. Pentru a se verifica conformitatea cu prevederile legale a procedurii de citare se va face aplicatia dispozițiilor art. 257 si urmatoarele din Codul de procedura penala.

Motivul de contestație în anulare prevazut in teza a II-a a textului de lege la care am facut referire mai sus este susceptibil de a dezvolta anumite neclaritati deoarece se juxtapune, în anumite cazuri, cu motivele de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Unul din motivele de redeschidere a procesului de către persoana față de care s-a pronunțat hotărârea este acela ca deși aceasta a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța despre motivul impiedicarii. Cererea de redeschidere a procesului penal se depune la instanța care a judecat cauza în lipsa persoanei condamnate.

Daca cererea se depune la instanta de apel, va trebui dezlegata chestiunea calificarii cererii, ca cerere de redeschidere a procesului penal sau contestatie in anulare, deoarece inculpatul invoca faptul ca deși legal citat, nu a putut participa, in mod justificat, la judecarea apelului și nici nu a putut încunoștința instanța despre motivul impiedicarii.

Problema care se pune este aceea ca cele doua cai de atac, in caz de admitere, au finalitati diferite. Astfel, in cazul admiterii cererii de redeschidere a procedului, conform art. 155 alin. (5) din Noul cod penal, prescriptia raspunderii penale este intrerupta si curge un nou termen de prescripție. Avand in vedere ca ne aflam in prezenta unei consecinte cu profunde implicatii la nivel individual, dar si social, credem ca cererea ar trebui calificata drept contestație în anulare, deoarece in caz de admitere a cererii, intreruperea prescriptiei raspunderii penale nu intervine.

Când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Conditie: condamnarea inculpatulului sa se fi produs prin hotărârea atacată cu contestatie in anulare. Totusi, spre deosebire de reglementarea anterioara, nu se prevede ca la dosarul cauzei sa existe probele referitoare la cauza de incetare a procesului penal. In consecinta, ipotetic vorbind, poate exista un caz in care un inculpat trimis in judecata a fost condamnat pentru faptele retinute in sarcina sa. Dar, inculpatul ar fi putut fi cercetat pentru aceleasi fapte de catre parchet iar, in cursul urmaririi penale s-ar fi produs impacarea partilor sau plangerea prealabila a fost retrasa, ceea ce reprezinta cauze de incetare a procesului penal. Din anumite motive dovada incetarii procesului penal din aceste cauze nu se afla la dosar, dar inculpatul poate invoca acest aspect pe calea contestatiei in anulare. Mai exista si situatia intervenirii aministiei, cauza fata de care instanta trebuie sa se pronunte din oficiu.

Când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului. Este cazul in care pronuntarea hotararii s-a facut de alti judecatori decat cei care au judecat cauza pe fond. Admitandu-se contestatia in anulare, hotararea va fi desfiintata, fiind afectata de nulitate absoluta. Desigur ca incalcarea principiului continuitatii completului de judecata, consacrat imperativ, expressis verbis, in legislatia penala (dar si in cea civila), trebuie sa rezulte chiar din hotararea supusa atacului prin contestatia in anulare.

Când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Acest motiv are de asemenea in vedere o cauza de nulitate absoluta a hotararii atacate, modul de compunere a instantei fiind reglementat expres prin norme imperative. In ceea ce priveste cazul de incompatibilitate, consideram ca poate fi invocat pe calea contestatiei in anulare, doar daca partea care il invoca a aflat despre acesta dupa judecarea cauzei pe fond si pronuntarea hotararii. Daca partea a avut cunostinta de cazul de incompatibilitate pe parcursul judecarii cauzei, trebuia sa formuleze cerere de recuzare “de indata” ce a aflat de acesta (art. 67 alin. 1 NCPP).

Când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii. Este evident ca judecata facuta in lipsa procurorului, atunci cand legea prevede obligativitatea prezentei acestuia, a incalcat o norma imperativa, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a hotararii pronuntata in atari conditii. In mod egal si simetric, aceeasi sanctiune intervine si in cazul incalcarii normei imperative concretizata in obligativitatea prezentei inculpatului in cazurile anume prevazute de lege.

Când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii. In afara incalcarii unei norme imperative, judecata in lipsa avocatului inculpatului cand prezenta acestuia este obligatorie reprezinta un veritabil atentat la dreptul la aparare si la un proces echitabil.

Când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel. In cazurile in care legea prevede posibilitatea sau obligativitatea judecarii in sedinte nepublice, in mod evident acest motiv nu poate fi invocat pe calea contestatiei in anulare. In schimb, pentru restul cauzelor, judecata trebuie sa fie publica, in caz contrar, sanctiunea este nulitatea absoluta a hotararii judecatoresti. Partea care invoca acest motiv trebuie sa dovedeasca lipsa publicității.

Când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă. O scurta discutie se impune cu privire la conditia “daca audierea era legal posibila”. Vechiul cod de procedura penala prevedea acest caz ca motiv de recurs la art. art. 386 lit. e). In vechea reglementare, ascultarea inculpatului la instanta de recurs era obligatorie. In art. 420 alin. (4) din actualul Cod de procedura penala se stipuleaza ca „instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă”, ceea ce a tras modificarea in consecinta a motivului de contestatie in anulare.

Când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. O asemenea situatie incalca grav principiul non bis in idem, prevazut la art. 6 din NCPP dar si in art. 4 din Protocolul nr. 7 aditional la CEDO, motiv pentru care una dintre hotarari trebuie anulata.

Cererea de contestație în anulare

Titularii cererii: conform art. 427 NCPP, contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror, daca persoana care formuleaza cererea se gaseste ea insasi intr-unul din cazurile de la art. 426, cu alte cuvinte trebuie sa aiba un interes propriu, rezultat din vatamarea drepturilor sale. În cererea de contestație în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora.

Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426, cu exceptia lit. b) poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere. Data luarii la cunostinta trebuie dovedita de contestator, avand in vedere ca legea nu impune obigativitatea prezentei partilor la pronuntarea hotararii. Contestația în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi introdusă oricând.

Contestația în anulare se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, care poate fi instanta de fond sau cea de apel. Contestația în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, care va solicita dosarul cauzei instantei la care a ramas definitiva prima hotarare .

La cererea partii interesate, până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Norma este una supletiva, suspendarea executarii hotararii atacate ramanand la latitudinea instantei.

Cererea de contestatie in anulare presupune parcurgerea a doua etape: admiterea in principiu si judecta.

Admiterea în principiu

Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părților. Aceasta prevedere a fost declarata neconstitutionala prin decizia nr. 542/2015 a Curtii Constitutionale si publicata in M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015. Motivatia Curtii a fost in esenta urmatoarea:

„Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare și apărare și în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, paragrafele 36 și 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 35, 36 și 38, și Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, paragrafele 26-28 și 32). Cu privire la principiul egalității armelor, Curtea a reținut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul sau adversarii săi. În același timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoștința adversarului a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaște și de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influențării deciziei instanței. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală – potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează de către instanță "fără citarea părților" -, în condițiile participării procurorului, înfrânge exigențele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare și apărare, sub aspectul contradictorialității procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestația în anulare poate fi făcută de "oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror". Excluderea inculpatului, a părții civile, a părții responsabile civilmente și a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestației în anulare și soluționarea admisibilității în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părțile și persoana vătămată într-o poziție procesuală dezavantajoasă față de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoștință și să facă observații referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe și la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestației în anulare.

Curtea reține că, din perspectiva exigențelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părților și persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, ceea ce înseamnă că instanța poate decide asupra admisibilității în principiu a cererii și în lipsa părților, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate”.

La examinarea admisibilitatii in principiu, instanța, analizeaza daca cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, daca motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar; constatand indeplinirea cumulativa a celor trei conditii, instanta admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Procedura de judecare

La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța, asculta contestatarul, intimatii si ia concluziile procurorului. Dacă admite contestatia in anulare ca fiind întemeiată, instanta desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desființare.

În cazul în care prin contestația în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestației se face cu citarea părților interesate în cauza în care s-a pronunțat ultima hotărâre. Instanța, dupa ascultarea părților și primirea concluziilor procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie sau, după caz, prin sentință ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

La judecarea contestației în anulare este obligatorie prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.

Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Alineatele (1) si (2) ale art. 432 NCPP, fac referire si la efectele admiterii cererii de contestatie in anulare. Asfel, in toate cazurile, instanta desfiinteaza prin hotararea atacata. In cazul în care este hotararea a carei anulare s-a solicitat este o hotarare ramasa definitiva prin neapelare, urmare a desfiintarii ei, instanta va purcede la rejudecarea cauzei. Daca hotararea desfiintata este o hotarare ramasa definitiva in apel, instanta investita cu cererea de contestatie in anulare va rejudeca cauza in apel.

Hotararile pronuntate in rejudecare sunt supuse acelorasi cai de atac ca si hotararile desfiintate.

Recursul în casație – art. 433-451 NCPP

Scopul recursului in casatie este acela de a supune judecatii instantei competente in materia acestei cai extraordinare de atac , Inalta Curte de Casatie si Justitie, conformitatea hotararii atacate cu normele de drept material si procedural aplicabile in speta data. In consecinta, instanta competenta este Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Hotărârile supuse recursului în casație

Hotărârile supuse recursului în casație sunt deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Art. 434 alin. (2) vine sa elimine atat neclaritatile care s-ar putea naste din interpretarea „ad litteram” a prevederilor alin. (1), redate mai sus, cat si sa restranga numarul hotararilor ce pot si atacate prin aceasta cale extraordinara. Scopul acestor precizari este acela de a lasa posibilitatea instantei supreme de a se concentra pe probleme de interpretare a normelor de drept si pe eforturile de asigurare a practicii unitare.

Astfel, nu pot fi atacate cu recurs în casație:

hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;

hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor și a reabilitării;

hotărârile pronunțate în materia reabilitării;

soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii;

hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției.

O prevedere extrem de importanta, este aceea prevazuta de alin. (3) al art. 434, stipuleza ca recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.

Alin. (41) teza a II-a din art. 439 prevede ca cererea de recurs în casație care are ca obiect o hotărâre dintre cele mentionate mai sus, se restituie partii pe cale administrativa, fie de președintele instanței a cărei hotărâri se atacă, fie de judecatorul delegat al instantei unde se depune cererea.

Cazurile de recurs în casație sunt prevazute de art. 438. Aratam ca la intrarea in vigoare a noului cod de procedura penala, existau 14 motive de recurs in casatie. Prin pct. 267 al art. 102, Titlul III din LEGEA nr. 255 din 19 iulie 2013, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 515 din 14 august 2013, cele mai multe au fost abrogate, ramanand in vigoare doar cele ce urmeaza:

în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;

nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;

s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aceste cazuri pot atrage casarea hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat. Cazurile de mai sus corespund unora din cele prevazute de art. 385 din vechiul cod de procedura penala.

Termenul de declarare a recursului în casație

    Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Titularii cererii de recurs în casație

Pot formula cerere de recurs în casație:

a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;

b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;

c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

Prevederea conform careia „Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție”, a fost declarata neconstitutionala de catre CCR, in iunie 2016, cu urmatoarea motivare:

„Curtea a observat ca, potrivit dispozitiilor de lege criticate, inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente pot formula cerere de recurs in casatie numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie. In continuare, Curtea a retinut ca accesul, formularea si exercitarea cailor de atac, asadar, in cauza de fata, a recursului in casatie, reprezinta un aspect al accesului liber la justitie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constitutie.

Curtea a constatat ca, prin conditionarea formularii cererii de recurs in casatie numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie, este afectat in mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care doreste sa recurga la concursul justitiei in vederea realizarii drepturilor si intereselor sale subiective. Astfel, Curtea a statuat ca solutia legislativa criticata creeaza premisele transformarii liberului acces la justitie si a dreptului la aparare in drepturi iluzorii, ceea ce atrage neconstitutionalitatea acesteia”.

Decizia urmeaza a fi publicata in Monitorul Oficial.

Până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, părțile și procurorul își pot retrage recursul în casație declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs.

Reprezentanții legali pot retrage recursul în casație cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casație declarat personal sau de reprezentantul său legal. Recursul în casație declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.

Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.

Forma și motivarea. Cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde:

numele și prenumele, domiciliu sau reședința părții, numele prenumele și domiciliu profesional al avocatului sau, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte;

indicarea hotărârii care se atacă;

indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea lor;

semnătura persoanei care exercită recursul în casație și/sau semnătura avocatului;

La cerere de anexează toate înscrisurilor invocate în motivarea acesteia.

Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoțite de copii pentru procuror și părți, la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Potrivit art. 439 alin. (41) NCPP, în cazul în care cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înalte Curți de Casație și Justiție, președintele instanței unde se depune cererea sau judecătorul delegat de către acesta restituie părții, pe cale administrativă, cererea de recurs în casație.

Alte condiții:

persoanele să fi exercitat calea de atac a apelului și să nu-și fi retras apelul [art. 436 alin. (6) NCPP];

cazurile de recurs să nu fi fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, dacă au fost invocate, să fi fost respinse sau instanța să fi omis să se pronunțe asupra lor [art. 438 alin. (2) NCPP];

partea sau procurorul să nu mai fi declarat recurs în casație împotriva aceleiași hotărâri, recurs care le-a fost respins, indiferent de motivul invocat ]art. 438 alin. (3) NCPP];

Retragerea recursului

Retragerea recursului poate avea loc în aceleași condiții prevăzute de reglementarea anterioară, noul Cod de procedură penală nemaiprevăzând însă posibilitatea însușirii recursului formulat de către procuror de partea în favoarea căreia a fost declarat, în cazul retragerii acestuia.

Efectele recursului

Dispozițiile privind efectul devolutiv, extensiv și limitele acestora, precum și neagravarea situației în propriul recurs sunt aceleași cu cele din Codul de procedură penală sin 1968.

Desigur, fiind o cale de atac extraordinară, potrivit noii reglementări, recursul (în casație) nu are efect suspensiv de executare, suspendarea executării putând fi dispusă în cazul admiterii în principiu a cererii de recurs în casație, după cum vom vedea mai jos.

Procedura de comunicare

Procedura de comunicare, nou-introdusă, se îndeplinește de către președintele instanței a cărei hotărâre se atacă, unde se depune cererea de recurs, ori judecătorul delegat de către acesta și presupune:

comunicarea de copii de pe cererea de recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare către procuror și părți, cu mențiunea că se pot depune concluzii scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeași instanță;

înaintarea dosarului cauzei, însoțit de cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuare, precum și, după caz, concluziile scrise, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora.

În cazul în care procedura de comunicare menționată nu este îndeplinită ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casație, va îndeplinii sau va completa, după caz, procedura.

Judecarea recursului în casație

Instanța competentă este Înalta Curte de Casație și Justiție.

Raportul referitor la cererea de recurs în casație se întocmește de magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat în acest sens, care verifică și îndeplinirea procedurii de comunicare. Deși noul Cod de procedură penală nu mai conține dispoziții privind cuprinsul raportului scris asupra recursului (ca art. 38512 CPP 1968), necesitatea întocmirii acestuia rezultă din analiza prevederilor art. 439 alin. (5) și ale art. 440 alin. (1) NCPP.

Suspendarea executării hotărârii atacate se poate dispune, în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau de completul care judecă recursul în casație și care poate impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile de la art. 215 alin. (1) și (2) NCPP, privind conținutul controlului judiciar. Aducerea la îndeplinire a dispozițiilor de suspendare a executării hotărârii și supravegherea respectării obligațiilor de fac prin instanța de executare.

Revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei se dispune de completul care va judeca recursul în casație, din oficiu sau la cererea procurorului, în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse.

Procedura de judecată presupune, ca și până în prezent, două etape: admiterea în principiu și judecarea recursului în casație – după admiterea în principiu a cererii de recurs în casație.

admiterea în principiu. Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează după depunerea raportului magistratului-asistent, atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un judecător;

Instanța se pronunță de fiecare dată prin încheiere și:

respinge cererea de recurs în casație, dacă: 1) nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau (2) nu s-au respectat dispozițiile referitoare la hotărârile supuse recursului în casație – de la art. 434 NCPP -, declanșarea recursului – de la art. 436 alin. (1), (2) și (6) NCPP -, motivarea acestuia de la art. 437 NCPP – și cazurile în care se poate face – de la art. 438 NCPP – ori (3) este vădit nefondată; cererea de respingere, prin urmare, ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată, după caz. Încheierea este definitivă, potrivit art. 440 alin. (2) NCPP;

ia act de retragerea cererii de recurs în casație, dacă aceasta a fost retrasă;

admite în principiu cererea de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație, în cazul în care constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de lege, la art. 434-438 NCPP.

ii) judecarea recursului în casație se face cu citarea părților și participarea obligatorie a procurorului, precum și cu asigurarea asistenței juridice obligatorii, potrivit art. 90 și art. 93 alin. (5) NCPP.

Se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți.

Instanța se pronunță prin decizie și:

respinge recursul în casație, menținând hotărârea atacată, dacă recursul în casație este nefondat; nu mai este prevăzută ca soluție respingerea recursului ca tardiv sau inadmisibil, condițiile referitoare la admisibilitate, inclusiv respectarea termenului de declarare a căii de atac, fiind verificate în etapa admiterii în principiu;

admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:

îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greșita aplicare a legii; instanța de recurs în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată;

dispune rejudecarea de către instanța de apel ori de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438 NCPP.

În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei, instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.

Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile, instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în condițiile de la pct. 2 lit. b).

Dispozițiile privind desființarea hotărârii și conținutul deciziei, limitele judecării și procedura de rejudecare nu diferă de cele corespunzătoare din reglementarea anterioară.

Dispoziții tranzitorii

Legea de aplicare prevede o serie de dispoziții privind situațiile tranzitorii, dintre care au relevanță în materia recursului în casație art. 11 alin. (1)-(4), art. 12 alin. (1) și (3), precum și art. 13-14. Astfel:

Deciziile pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație.

În aceste cazuri, termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casație curge după cum urmează:

de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, pentru procuror și pentru părțile cu privire a care legea anterioară nu prevedea obligația comunicării decizie de apel, precum și părțile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală;

de la data comunicării, pentru părțile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.

Cererile de recurs împotriva deciziilor pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casație.

Soluționarea recursului în casație este supusă dispozițiilor noului Cod de procedură penală.

Contrar acestor dispoziții, în practica instanțelor s-a apreciat că aceste căi de atac urmează a fi considerate în continuare recursuri potrivit legii vechi, cu consecința directă că hotărârile rămân definitive după judecarea recursului, iar nu la momentul intrării în vigoare a legii noi. În adoptarea acestei soluții au fost avute în vedere considerente care țin de caracterul echitabil al procedurii, fiind contrar acestuia să se aibă în vedere, în calificarea căii de atac, un element care nu depinde în nici un fel de manifestarea de voință a titularului căii de atac, respectiv data înaintării recursului deja declarat la instanța de control judiciar.

Aceleași argumente pot fi susținute, în opinia noastră, și cu privire la ipoteza în care hotărârea fusese pronunțată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, dar termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi.

Cu toate acestea, aceleași considerente – ce țin de caracterul echitabil al procedurii – nu pot fi susținute în ipoteza achitării inculpatului în apel, caz în care acesta poate fi condamnat în urma soluționării recursului declarat de procuror, dar nu mai putea fi condamnat în urma soluționării căii de atac a recursului în casație, fiind astfel, în mod evident, mai favorabilă aplicarea dispozițiilor tranzitorii astfel care au fost edictate.

Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. Hotărârile pronunțate în recursul astfel soluționat nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot fi atacate cu recurs în casație în condițiile legii noi.

Rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, dispusă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, se desfășoară conform legii noi. În cauzele în care rejudecarea s-a dispus anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, dispozițiile art. 5-10 din legea de punere în aplicare se aplică în mod corespunzător.

Revizuirea

Revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotărâri judecătorești penale definitive care conțin grave erori de fapt. Deoarece revizuirea se folosește împotriva unor hotărâri penale definitive ea face parte din căile extraordinare de atac.

Cazurile de revizuire

Cazurile de revizuire sunt, în esență, cele prevăzute de Codul de procedură penală din 1968.Ca atare rămân valabile cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. LX(60)/2007: „Cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă”. Desigur că în prezent aplicabilitatea acestei decizii are în vedere dispozițiile art. 453 CPP.

Astfel:

Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză, caz care corespunde celui de la art. 394 alin. (1) lit. a) CPP 1968. Potrivit noii reglementări însă, cazul poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei și constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, prin urmare, nu și a hotărârii de achitare.

Cu privire la acest caz de revizuire, considerăm că se mențin – mutatis mutandis – cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 9/2011: „Hotărârile definitive în care persoana condamnată nu este autorul infracțiunii, o altă persoană utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală”. (se au în vedere în prezent dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. a) CPP)

Cu privire la expresia „fapte sau împrejurări” se poate avea în vedere orice situație, stare care în mod autonom sau coroborat cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Descoperirea faptelor sau împrejurărilor trebuie corelată cu necunoașterea acestora de câtre instanța de judecată.

Hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată.

Situația care constituie acest caz de revizuire se dovedește prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei, constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane. Dacă dovada nu poate fi făcută astfel din cauza existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, aceasta se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă. Cazul constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

Nu este necesar ca hotărârea prin care se reține că s-a săvârșit mărturia mincinoasă să fie de condamnare deoarece în cadrul revizuirii trebuie să se dovedească faptul denaturării probelor indiferent dacă cel care a săvârșit fapta a fost sau nu tras la răspundere penală.

un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză.

Situația care constituie acest caz de revizuire se dovedește prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei, constând existența falsului sau inexistența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane. Dacă dovada nu poate fi făcută astfel din cauza existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, aceasta se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloace de probă. Cazul constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice;

Noțiunea de „înscris” este folosită în sensul de mijloc de dovadă.

un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurarea care a influențat soluția pronunțată în cauză.

Situația care constituie acest caz de revizuire se dovedește prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei, constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane. Dacă dovada nu poate fi făcută astfel din cauza existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, aceasta se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă. Cazul constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Cu privire la subiectul activ al infracțiunii legea-l circumstanțiază pe judecător, procuror ori persoana cu care a efectuat acte de urmărire penală. În practică s-a apreciat că este realizată această condiție în cazul în care este vorba de un judecător, procuror sau organ de urmărire penală care a instrumentat acte necesare rezolvării cauzei penale a cărei revizuire se cere. De asemenea, considerăm că poate fi reținut acest caz de revizuire și în situația în care un organ de cercetare penală special (din cele prevăzute la art. 55 alin. 1 lit. c) a săvârșit infracțiunea în legătură cu actele de constatare efectuate. Simpla constatare a săvârșirii unei infracțiuni în condițiile arătate mai sus fără repercursiuni asupra legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate în cauză nu constituie motiv de revizuire. Așadar, fapta ilicită a subiectului oficial trebuie să se răsfrângă asupra modului de rezolvare a cauzei penale.

Când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Revizuirea în această situație poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:

să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive;

hotărârile să nu se poate concilia.

Cu privite la prima condiție se consideră realizată dacă suntem în prezența a două hotărâri penale definitive, acre conțin o rezolvare a fondului cauzei și care nu pot fi atacate concomitent printr-o altă cale extraordinară de atac.

Cu privire la cea de-a doua condiție aceasta trebuie să privească dispozitivele hotărârilor supuse revizuirii.

Hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Cazul corespunde celui de la art. 4082 alin. (1) CPP 1968. Potrivit noii reglementări însă, cazul constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, indiferent de invocarea excepției de neconstituționalitate în cauza care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire de cere;

revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă. Reglementarea anterioară nu făcea ca această distincție, în funcție de aspectele – penale sau civile ce făceau obiectul revizuirii, prevăzând la art. 408 CPP 1968, că regulile (…) se aplică în mod corespunzător și în ce privește revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă.

Cererea de revizuire

Titularii căii de atac pot fi:

părțile din proces, în limitele calității lor procesuale;

un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului (condiție care nu era prevăzută anterior),

procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.

Termenul de introducere:

cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepția cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) NCPP. Când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I;

cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge;

în cazurile prevăzute ala art. 453 alin. (1) lit. b)- d) NCPP, când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) – d) NCPP, dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;

în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e) NCPP, de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.

Forma și motivarea. Cererea de revizuire se formulează în scris și trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.

La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire înțelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traductor autorizat.

În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile menționate instanța pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un termen stabilit de instanță, sub sancțiunea respingerii, ca inadmisibilă a cererii, potrivit dispozițiilor art. 456 alin. (4) raportat la art. 459 alin. (5) NCPP.

Cererea de revizuire se adresează instanței care a judecat cauza în primă instanță. Cererea de revizuire nu se mai adresează, așadar, procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță, așa cum prevedea art. 397 alin. (1) CPP 1968, în noua reglementare renunțându-se la etapa – prealabilă sesizării instanței – a efectuării actelor de cercetare de către procuror.

Judecarea revizuirii

Instanța competentă este instanța care a judecat cauza în prima instanță. Considerăm că se mențin, sub acest aspect, cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXX/2006: „Instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispozițiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea competența de a judeca fondul cauzei în primă instanță”.

Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44 NCPP. Care reglementează competența în caz de reunire a cauzelor.

Suspendarea executării hotărârii atacate se poate dispune, în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanță, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, putându-se impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile de la art. 215 alin. (1) și (2) NCPP, privind conținutul controlului judiciar.

Revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei se pot dispune de instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse.

Procedura de judecată presupune, ca și până în prezent, două etape: admiterea în principiu și rejudecarea cauzei – după admiterea în principiu a cererii de revizuire.

Admiterea în principiu. Examinarea admisibilității în principiu are loc după atașarea dosarului cauzei, în camera de consiliu, fără citarea părților.

Instanța poate propune următoarele soluții:

sentință de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, dar nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege; sentința este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea;

încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire, în cazul în care se constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de lege. Încheierea este definitivă, potrivit art. 459 alin. (7) NCPP.

Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță.

Instanța, dacă găsește necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăți.

În cazul în care instanța constată că situația de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanță, într-un interval ce nu poate depăși 3 luni. După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanței competente.

Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) și d) NCPP nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a făcut prin hotărâre judecătorească. Este vorba de următoarele categorii de persoane:

martorul, expertul sau interpretul care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

membrul completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală, care a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurarea care a influențat soluția pronunțată în cauză.

Instanța se pronunță prin sentință și:

respinge cererea de revizuire, ca neîntemeiată, dispunând obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum și reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.

Nu se mai prevede soluția respingerii ca inadmisibilă a cererii, condițiile referitoare la admisibilitate, inclusiv respectarea termenului de declarare a căii de atac, fiind verificate în etapa admiterii în principiu;

admite cererea de revizuire, anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia și pronunță o nouă hotărâre potrivit dispozițiilor art. 395-399 NCPP, care se aplică în mod corespunzător.

De asemenea, instanța poate lua act de retragerea cererii de revizuire, dacă revizuientul își manifestă voința în acest sens. Astfel rămân valabile, considerăm, cele statuate de Înalte Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXXIV/20063: „instanța investită cu soluționarea cererilor (…) de revizuire (…), în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de această manifestare de voință”.

Calea de atac: sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.

Potrivit art. 434 alin. (2) lit. a) NCPP, nu pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire.

Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

Condiții:

hotărârea definitivă a cărei revizuire se cere să fi fost pronunțată în cauza în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți; posibilitatea revizuirii hotărârii și în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, posibilitatea revizuirii hotărârii și în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, este nou-introdusă.

vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă;

consecința gravă menționată nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Titularii căii de atac pot fi:

persoana al cărei drept a fost încălcat ;

membrii de familie ai condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului (condiție care nu era prevăzută anterior);

procurorul.

Termenul de introducere: cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârilor definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit reglementării anterioare, termenul era de 1 an și curgea de la data rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța competentă este instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere. Prin urmare, cererea nu se mai introduce la Înalta Curte de Casație și Justiție, care – potrivit reglementării anterioare – o judeca în complet de 9 judecători.

Suspendarea executării hotărârii atacate de poate dispune, după sesizare, în tot sau în parte, prin încheiere, de instanță – din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții -, putându-se impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile de la art. 215 alin. (1) și (2) NCPP, privind conținutul controlului judiciar.

Revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei se pot dispune de instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse.

Procedura de judecată se desfășoară potrivit unor dispoziții identice cu cele din reglementarea anterioară.

Potrivit art. 465 alin. (9) NCPP, instanța examinează cererea în baza actelor dosarului și se pronunță prin decizie.

Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia cererea – soluționată prin decizie de Înalta Curte de Casație și Justiții – nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 465 alin. (12) NCPP, hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei condamnate

Aspecte generale

Este o procedură nouă-introdusă de actuala reglementare (la art. 466-470 NCPP), dispozițiile corespunzătoare din Codul de procedură penală din 1968 fiind aplicabile, la cerere, doar persoanelor judecate și condamnate în lipsă, care au fost extrădate sau predate ca urmare a punerii în executare unui mandat european de arestare, și făcând trimitere la procedura revizuirii, drept cale extraordinară de atac.

Astfel, potrivit art. 5221 CPP 1968: „Rejudecarea celor judecați în lipsă în caz de extrădare. (1) În cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului. (2) Dispozițiile art. 404-408 se aplică în mod corespunzător”.

De asemenea, conform art. 92 din legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, anterior modificării aduse prin Legea nr. 300/2013: „Rejudecarea persoanei predate. (1) Asigurarea rejudecării în cazul predării persoanei condamnate în lipsă [ca urmare a emiterii, de către autoritățile române, a unui mandat european de arestare – n.n.] este dată de autoritatea judiciară emitentă, la cererea autorității judiciare de executare. (2) Dispozițiile art. 5221 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător ”.

Corelativ noilor dispoziții din Codul de procedură penală în materie, și dispozițiile art. 92 din Legea nr. 302/2004, republicată, au fost modificate prin art. 92 din Legea nr. 300/2013, iar potrivit alin. (2) al art. 92 (cu titlu marginal Mandatul european de arestare emis în baza unei hotărâri de condamnare date în lipsa inculpatului): „Atunci când din lucrările dosarului rezultă că persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, instanța emitentă informează autoritatea judiciară de executare că:

în termen de 10 zile de la primirea, după caz, în centrele de reținere și arestare preventivă care se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne sau în penitenciar a persoanei predate, hotărârea de condamnare va fi comunicată personal acesteia, în condițiile Codului de procedură penală;

la momentul înmânării hotărârii de condamnare, persoane predate i se va aduce la cunoștință că are dreptul, după ca: (i) la exercitarea unei căi de atac, potrivit Codului de procedură penală; sau (ii) la rejudecarea cauzei, potrivit Codului de procedură penală”.

Condiții

Existența unei hotărâri definitive de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Persoana față de care s-a pronunțat hotărârea să fi fost judecată în lipsă. Este considerată judecată în lipsă persoana care:

nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în nici un alt mod oficial despre acesta, respectiv;

deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța.

Nu se consideră judecată în lipsă persoana care:

și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului;

după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori și-a retras apelul.

c) Persoana condamnată să nu fi solicitat să fie judecată în lipsă;

d) Motivele în baza cărora este formulată cererea să nu fi fost prezentare într-o cerere anterioară de redeshidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.

Cererea de redeschidere a procesului penal

Titular al cererii este persoana judecată în lipsă

Termenul de introducere este de o lună, care curge:

din ziua în care persoana a luat cunoștință, prin orice notificare oficială, că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa;

de la data la care, după aducerea în țară, ia fost comunicată hotărârea de condamnare, pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă față de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare.

Forma de motivare. Cererea se formulează în scris și trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Cererea poate fi însoțită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înțelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor vi însoțite de traducere.

În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile menționate, instanța pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanță.

Cererea de redeschidere a procesului penal se adresează instanței care a judecat cauza în lipsă, fie în prima instanță, fie în apel. Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administrația locului de deținere, care o va trimite de îndată instanței competente.

Judecarea cererii de redeschidere a procesului penal

Instanța competentă este instanța care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanță, fie în apel.

Măsurile premergătoare prevăzute de lege sunt:

atașarea dosarului cauzei;

citarea părților și a subiecților procesuali principali interesați și aducerea persoanelor private de liberate la judecată;

când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de, libertate, chiar într-o altă cauză, președintele dispune încunoștințarea acesteia despre termen și ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Suspendarea executării hotărârii atacate se poate dispune, în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanță, putându-se impune respectarea de către condamnat a unor dintre obligațiile de la art. 215 alin. (1) și (2) NCPP; privind conținutul controlului judiciar.

Procedura de judecată presupune, ca și revizuirea, două etape:

Admiterea în principiu și rejudecarea cauzei – după admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.

i)Admiterea în principiu. Admisibilitatea cererii se examinează de urgență.

Instanța poate pronunța următoarele soluții:

sentință de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Este vorba de dispozițiile art. 466 NCPP referitoare la condițiile de exercitare a procedurii, termenul de introducere a cererii și titularii acesteia [ art. 469 alin. (1) lit. a) NCPP]. Instanța examinează și dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, precum și dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv [art. 469 alin. (1) lit. b) și c) NCPP];

încheierea de admitere în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal, în cazul în care constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de lege – aceleași cu cele redate anterior. Potrivit art. 469 alin. (5) NCPP, încheierea poate fi atacată odată cu fondul.

Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea față de inculpat a uneia dintre următoarele măsuri preventive, prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – e) NCPP: controlul judiciar; controlul judiciar pe cauțiune; arestul la domiciliul; arestarea preventivă. Dispozițiile Titlului V al Părții generale – Măsurile preventive și alte măsuri procesuale – se aplică în mod corespunzător.

Căile de atac prevăzute de lege în materie sunt:

sentința de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea pronunțată în lipsa persoanei condamnate; potrivit art. 434 alin. (2) lit. b) NCPP, nu pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

încheierea de admitere în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul.

Efectele hotărârii constau în:

desființarea de drept a hotărârii pronunțate în lipsa persoanei condamnate;

instanța redeschide procesul penal prin extindere și cu privire la părțile care nu au formulat cerere, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestora o situație mai grea.

Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.

Proceduri speciale

Acordul de recunoaștere a vinovăției

Noțiune și reglementare

La fel ca judecata în cadrul procedurii recunoașterii vinovăției, acordul de recunoaștere a vinovăției este o formă abreviată a judecății pentru anumite infracțiuni, de natură a responsabiliza părțile din proces și a degreva instanțele de judecată.

Deși inspirat din sistemul de drept anglo-saxon, în care judecătorul nu verifică existența faptei și a vinovăției, în sistemul nostru de drept, acordul este adaptat, astfel că este supus confirmării de către instanță, care verifică nu doar existența consimțământului, ci și adevărul judiciar stabilit.

Obiect

În reglementarea noului Cod de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei (pedepse principale, accesorii, complementare), precum și forma de executare a acesteia.

Condiții de aplicare

a. Acordul poate fi încheiat în cursul urmăririi penale, numai după punerea în mișcare a acțiunii penale în condițiile art. 309 NCPP, respectiv de îndată ce se constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. 1 NCPP.

Prin urmare, acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate fi încheiat cu suspectul.

b. Acordul se încheie la inițiativa procurorului sau a inculpatului, ceea ce nu implică obligația procurorului de caz de a accepta încheierea acordului, dacă acesta a fost inițiat de inculpat. Procurorul de caz este unicul subiect împuternicit să decidă cu privire la încheierea unui acord din partea statului. La luarea acestei decizii, pot fi avute în vedere elemente ca voința inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane; atitudinea față de activitatea sa criminală și de antecedentele penale; natura și gravitatea acuzării; probabilitatea de a obține condamnarea în cazul respectiv; interesul public de a obține o judecată mai operativă, cu cheltuieli mai reduse.

Dacă acordul este inițiat de către procuror, inculpatul are posibilitatea de a solicita procurorului acordarea unui termen, în care să poată reflecta asupra propunerilor acestuia, în vederea respectării dreptului la apărare.

În ceea ce privește forma pe care ar trebui să o îmbrace inițiativa de încheiere a acordului, legea nu prevede o astfel de formă.

c. Intenția de încheiere a acordului este supusă avizului scris al procurorului ierarhic superior, care stabilește limitele acestuia, respectiv cuantumul minim al pedepsei și forma de executare (de exemplu, în avizul său, procurorul ierarhic superior poate fixa limita minimă și maximă de pedeapsă care poate fi negociată sau poate fixa un prag maxim peste care nu se poate trece, poate impune modul de executare a pedepsei etc.). Rezultă că inculpatul va cunoaște limitele în care se poate „negocia”.

Avizul este poziționat în timp anterior încheierii acordului și are un caracter obligatoriu pentru procurorul de caz, acesta urmând să încheie cu inculpatul respectivul acord fără a-i putea crea acestuia o situație mai ușoară decât cea avută în vedere de procurorul ierarhic superior (de exemplu, dacă inculpatul ar fi de acord cu o altă modalitate de executare a pedepsei, care nu se regăsește printre cele fixate de procurorul ierarhic superior, acordul de recunoaștere nu se poate încheia). Procurorul de caz ar putea să obțină o situație mai grea pentru inculpat, fără ca această împrejurare să reprezinte o încălcare a avizului procurorului ierarhic superior.

d. Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. Trebuie să presupunem existența unui acord deja încheiat în mod valabil, care este singurul susceptibil de a produce efecte. În această situație, rolul avizului procurorului ierarhic superior este acela de a condiționa aducerea acordului încheiat de procuror în fața instanței. Astfel, se poate deduce că avizul se plasează, în timp, ulterior încheierii acordului și anterior sesizării instanței cu acesta.

Această dispoziție duce la concluzia a două avize consecutive, unul vizând limitele încheierii acordului, iar cel de-al doilea vizând acceptarea procurorului ierarhic superior ca instanța să fie sesizată cu acordul deja încheiat.

e. Acordul se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

f. Procedura acordului se aplică numai atunci când, din probele administrate, rezultă că există suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. Prin urmare, un nivel de probațiune suficient rămâne încă necesar pentru validarea acordului de către instanța de judecată.

g. Spre deosebire de procedura judecății pe baza recunoașterii vinovăției, legea interzice accesul inculpaților minori la această procedură, ca o protecție suplimentară a acestora din urmă, având în vedere vulnerabilitatea vârstei. În lipsa unor alte norme, trebuie conchis că aceste acorduri nu pot fi încheiate nici personal, cu încuviințarea reprezentantului legal, în cazul minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă, și, cu atât mai puțin, prin reprezentant legal, în cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu.

h. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.

Titularii acordului

Acordul are o natură consensuală și personală, fiind încheiat, în caz de participație, cu fiecare participant (inculpat) în parte, separat și distinct, fără a fi necesară, însă, încheierea unui asemenea acord cu toți participanții la infracțiune.

Potrivit alin. 5 al art. 478 NCPP, dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord.

Condițiile mai favorabile de care ar beneficia unul sau unii dintre participanți în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției nu ar putea aduce atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord. Pe aceeași linie, se recunoaște instanței de judecată dreptul de a admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unul sau unii dintre inculpați (art. 485 alin. 2 NCPP).

Separarea procedurilor de judecată se realizează, în practică, prin disjugerea cauzei, fapt care s-ar putea impune, întrucât legea nu distinge, și în condițiile unui caz de indivizibilitate.

După cum se observă, acordul se încheie între procuror și inculpatul major, fără participarea persoanei vătămate. Nu este reglementat dreptul acesteia de a fi informată în privința acordului ce urmează a fi încheiat.

Forma și conținutul acordului

Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă și trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 482 NCPP, respectiv: data și locul încheierii; numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie; date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. 1 NCPP; descrierea faptei ce formează obiectul acordului; încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege; probele și mijloacele de probă; declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală; felul și cuantumul pedepsei, forma de executare a acesteia, ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat; semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.

Acordul poate avea ca rezultat o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, astfel că negocierea dintre procuror și inculpat nu este limitată la soluția condamnării.

Consecințele încheierii acordului

Potrivit art. 481 alin. 2 NCPP, în situația în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriul cu privire la inculpații cu care a încheiat acord.

În forma inițială a Codului, potrivit art. 480 alin. 3 NCPP, inculpatul beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul amenzii.

Prin Legea de punere în aplicare au fost abrogate dispozițiile art. 480 alin. 3 NCPP. Apreciem că o astfel de soluție este criticabilă, întrucât este de natură să descurajeze inculpații să încheie acordul în faza de urmărire penală, în condițiile în care ar putea beneficia de o reducere similară a limitelor de pedeapsă, prin aplicarea procedurii recunoașterii vinovăției în faza de judecată.

Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției

Acordul de recunoaștere a vinovăției este supus controlului instanței cu privire la obiectul său și la condițiile încheierii. Rolul judecătorului este acela de a constata dacă acordul a fost încheiat în condițiile legii și dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea. În raport de aceasta, instanța poate să accepte acordul sau nu.

Astfel, potrivit art. 483 alin. 1 NCPP, după încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală, respectiv numai de actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, dacă acordul se încheie numai cu privire la unele dintre faptele sau numai cu privire la unii dintre inculpați.

Potrivit alin. 2 teza I al aceluiași text de lege, în situația în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre faptele sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat. De asemenea, dacă înaintea încheierii acordului a intervenit o tranzacție sau un acord de mediere între inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente în condițiile art. 23 alin. 1 NCPP, procurorul înaintează instanței și aceste acte.

Procedura în fața instanței

Dosarul nu mai parcurge procedura camerei preliminare, ci este repartizat aleatoriu unui complet de judecată, atribuindu-i-se un termen în acest sens.

La primirea cererii, instanța verifică îndeplinirea condițiilor formale ale acordului de recunoaștere a vinovăției, iar dacă se constată lipsa vreuneia dintre mențiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condițiile privind sesizarea instanței, dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

Dacă sunt îndeplinite condițiile formale, instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în urma unei proceduri necontradictorii, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă.

În ceea ce privește înțelesul sintagmei „procedura necontradictorie”, dispozițiile legale impun instanței să acorde cuvântul în dezbateri procurorului și părților menționate, fără a fi posibilă solicitarea de probe sau formularea de excepții și cereri.

Legea nu cuprinde dispoziții privind citarea părților la ședința de judecată în care are loc dezbaterea acordului de recunoaștere a vinovăției. Având în vedere dispoziția potrivit căreia partea civilă este ascultată, dacă este prezentă, apreciem că se impune citarea acesteia. Rațiunile care justifică ascultarea părții civile sunt aceleași și în cazul părții responsabile civilmente, astfel că apreciem că se impune aplicarea dispozițiilor generale referitoare la judecată, în materia citării.

Potrivit art. 487 NCPP, sentința cuprinde în mod obligatoriu:

a. mențiunile pe care trebuie să le cuprindă și încheierile de ședință, expunerea și dispozitivul unei sentințe care se pronunță în primă instanță;

b. fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia.

Soluțiile pe care le poate pronunța instanța cu privire la latura penală

Soluțiile pe care le poate pronunța instanța sunt prevăzute de art. 485 alin. 1 NCPP.

a. Admiterea acordului. Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 NCPP cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului și care au făcut obiectul acordului, instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. 2-4 NCPP, respectiv condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, soluție care nu poate crea însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord.

Pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia stabilite în acord nu leagă instanța de judecată, care poate proceda la o reindividualizare a pedepsei sau a modalității de executare a acesteia, fără a crea însă inculpatului o situație mai grea.

Totodată, potrivit art. 485 alin. 2 NCPP, instanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați.

Având în vedere că hotărârea pronunțată ca urmare a admiterii acordului nu este definitivă, instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților, în temeiul dispozițiilor art. 404 alin. 4 lit. b NCPP.

În cazul în care, în cursul urmăririi penale, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune.

b. Respingerea acordului. În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile încheierii acordului, instanța respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale. Instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților.

Instanța respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale și în ipoteza în care apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Această dispoziție atenuează caracterul convențional al acordului, prin instituirea unui rol mai mare al judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei, ca parte importantă a funcției de judecată pe care o îndeplinește. În acest fel, reglementarea se îndepărtează de forma adversială și se apropie de trăsăturile specifice ale procesului penal de tip continental, în care judecătorul nu are doar rol de arbitru, ci are rol activ cu privire la aflarea adevărului sub toate aspectele.

Instanța se pronunță și asupra cheltuielilor judiciare.

Soluțiile pe care le poate pronunța instanța cu privire la latura civilă

a. Instanța ia act de tranzacție sau de acordul de mediere, dacă acestea s-au încheiat, și admite acordul.

b. Instanța lăsă nesoluționată acțiunea civilă, dacă nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere, și admite acordul. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la întinderea prejudiciului.

Căile de atac

Împotriva sentinței prin care s-a admis sau s-a respins acordul, procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare; împotriva sentinței de admitere a acordului se poate declara apel numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, fiind excluse alte motive.

Apreciem ca justificată această dispoziție, care are rol această dispoziție, care are rolul de a contribui la realizarea principalului scop al acestei proceduri simplificate, respectiv acela de a degreva instanțele de judecată și de asigura o durată cât mai scurtă de desfășurare a procedurilor judiciare, constituind, în același timp, un mijloc de a responsabiliza părțile din proces.

Nu se prevede posibilitatea introducerii căii de atac a apelului și cu privire la chestiuni care privesc legala încheiere a acordului. În acest fel, acordul nu poate fi invalidat pentru vicierea consimțământului.

Totodată, nu se prevede posibilitatea atacării sentinței pe latură civilă.

La judecarea apelului se citează doar inculpatul.

Instanța de apel poate pronunța, prin decizie, una dintre următoarele soluții:

a. respinge apelul, menținând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;

b. admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia, pronunță o nouă hotărâre și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. 2-4 NCPP, respectiv condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei or amânarea aplicării pedepsei, soluție care nu poate crea însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord. În mod evident, instanța de apel trebuie să țină cont și de principiul neagravării situației în propria cale de atac;

c. admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost respins, admite acordul de recunoaștere a vinovăției și soluționează latura penală și latura civilă a cauzei, potrivit regulilor anterior menționate.

Procedura în cauzele cu infractori minori

Persoanele chemate la organul de urmărire penală

Noul Cod de procedură penală reglementează diferențiat obligația de chemare a persoanelor la organul de urmărire penală, în raport de vârsta minorului.

Astfel, potrivit art. 505 NCPP, când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, organul de urmărire penală are obligația de a-i cita pe părinții acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum si direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea unde se desfășoară audierea, la orice ascultare sau confruntare a minorului.

Citarea acestor persoane se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar, atunci când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani.

Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acelor acte.

Referatul de evaluare și asistență juridică a minorului

Întocmirea referatului de evaluare a fost lăsată la latitudinea organului de urmărire penală în faza de urmărire penală, doar pentru inculpați minori, nu și pentru suspecți.

În cursul judecății, efectuarea referatului de evaluare este obligatorie, dacă aceasta nu a fost dispusă în faza de urmărire penală, în caz contrar referatul are caracter facultativ.

S-a prevăzut că, prin referatul de evaluare, serviciul de probațiune solicitat (în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul) poate face propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate față de minor.

Potrivit art. 281 alin. (1) NCPP, lipsa referatului de evaluare în cauzele cu inculpați minori nu mai constituie caz de nulitate absolută.

Asistența juridică a suspectului sau inculpatului minor este obligatorie, potrivit art. 90 alin. (1) lit. a) NCPP.

Compunerea instanței

Regulile privind compunerea instanței în cauzele cu inculpați minori sunt similare cu cele din reglementarea anterioară, cu excepția situației în care minorul a împlinit vârsta de 18 ani la data sesizării instanței, caz în care inculpatul este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori majori. Prin data sesizării instanței se înțelege data înregistrării cauzei la instanță în vederea repartizării acesteia către un judecător de cameră preliminară, iar nu data începerii judecății.

Desfășurarea judecății în cauzele cu inculpați minori

La judecarea cauzei în care există inculpați minori a fost eliminată posibilitatea chemării, altor persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță, în afară de serviciul de probațiune, părinții minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

Nu a mai fost prevăzută obligativitatea prezenței inculpatului minor la judecarea cauzei.

Cauzele cu inculpați minori se judecă de urgență și cu precădere.

Ședința de judecată este nepublică. A fost prevăzută posibilitatea îndepărtării temporare din sala de judecată, în condițiile în care instanța apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o influență negativă asupra acestora, după ascultarea minorului, atât a minorului cu vârsta mai mică de 16 ani), cât și a părinților ori tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. Corelativ, a fost prevăzută obligația președintelui completului de a le aduce la cunoștință acestor persoane, la rechemarea în sală, actele esențiale efectuate în lipsa lor.

Pentru protecția suplimentară a minoru1ui în fața instanței, s-a prevăzut regula unei singure ascultări a acestuia, cu. posibilitatea reascultării în cazuri temeinic justificate.

În cauzele în care sunt judecați inculpați minori împreună cu inculpați majori s-a prevăzut aplicarea procedurii speciale referitoare la minori numai dacă disjungerea nu este posibilă.

Dispozițiile referitoare la judecata în primă instanță în cauzele privitoare la infracțiuni săvârșite de minori se aplică în mod corespunzător și la judecata în apel.

Minorii nu pot încheia acord de recunoaștere a vinovăției [art. 478 alin. (6) NCPP].

Procedura de punere în executare a măsurilor educative

În acord cu noua abordare a Codului penal în vigoare, potrivit căreia față de minorul care a săvârșit o infracțiune nu se pot lua decât măsuri educative neprivative de libertate sau măsuri educative privative de libertate, s-au regândit procedurile de punere în executare a acestor măsuri față de minor și punerea lor în executare numai după rămânerea definitivă a hotărârii.

Astfel, în cazul în care s-a luat față de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică), după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate și a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.

Măsurile educative neprivative de libertate pot fi prelungite în cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare și obligațiile impuse. De asemenea, se poate dispune înlocuirea măsurii luate inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate pentru vreuna dintre cauzele prevăzute la art. 123 NCP.

În ambele situații, competența aparține instanței care a pronunțat măsura.

În ceea ce privește internarea într-un centru educativ, în vederea punerii în executare a acestei măsuri, după rămânerea definitivă a hotărârii, o copie de pe hotărâre se trimite organului de poliție de la locul unde se află minorul, care ia măsuri pentru internarea minorului.

În acest sens, s-a prevăzut dreptul organului de poliție de a pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, în vederea punerii în executare a măsurii.

Copia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului educativ în care minorul este internat. Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanței care a dispus măsura despre efectuarea internării.

Dacă minorul nu este găsit, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va face internarea.

În cazul în care, pe perioada internării, minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune sau infracțiunea concurentă săvârșita anterior poate dispune menținerea măsurii internării minorului într-un centru educativ, prelungirea ori înlocuirea acesteia cu internarea într-un centru de detenție.

Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice și liberarea din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către instanța în a cărei circumscripție teritorială se ·află centrul educativ, corespunzătoare in grad instanței de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în care acesta nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative ori obligațiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probațiune, de instanța care a judecat cauza în primă instanță.

În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană .care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune săvârșită de minor dispune revenirea asupra înlocuirii.

Internarea într-un centru de detenție se pune în executare prin trimiterea unei copii a hotărârii definitive prin care s-a luat această măsură organului de poliție de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deținere, când acesta este arestat preventiv.

În acest caz, odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenție, judecătorul delegat va emite și ordinul prin care interzice minorului să părăsească țara. Ordinul se întocmește în 3 exemplare și cuprinde: denumirea instanței de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunțată împotriva acestuia, numărul și data hotărârii de condamnare, denumirea instanței care a pronunțat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziția de interzicere a părăsirii țării, semnătura judecătorului delegat, precum și ștampila instanței de executare.

Procedura de executare de către organul de poliție este similară celei reglementate în cazul internării într-un centru educativ.

În cazul în care pe perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune sau infracțiunea concurentă săvârșită anterior poate dispune prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenție.

Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice și Iiberarea din centrul de detenție la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor (Capitolul X din Legea nr. 254/2013) de instanța în a cărei circumscripție teritorială se află centrul de detenție, corespunzătoare în grad instanței de executare. Hotărârea instanței poate fi atacată cu contestație la instanța din circumscripția teritorială în care se află centrul, corespunzătoare în grad instanței care a avut competența să judece apelul hotărârii prin care s-a aplicat măsura educativă, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestația formulată de procuror este suspensivă de executare.

O copie de pe hotărârea rămasă definitivă prin care s-a dispus înlocuirea măsurii sau liberarea din centrul educativ sau de detenție se comunică serviciului de probațiune și organelor de poliție competente.

Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în care minorul nu respectă cu rea-credință condițiile de executare a măsurii educative ori obligațiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probațiune, de instanța care a judecat în primă instanță pe minor.

În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune săvârșită de minor dispune revenirea asupra înlocuirii și prelungirea duratei internării.

Dacă, în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate, persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperate și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. Competența aparține instanței în a cărei circumscripție teritorială se află centrul educativ sau centrul de detenție, corespunzătoare în grad instanței de executare.

Executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ sau a măsurii educative a internării într-un centru de detenție poate fi amânată sau întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, respectiv de art. 589-594 NCPP.