Caile de Atac. Prezentare Generala,clasificare,functionalitate. Apelul Si Recursul

Căile de atac. Prezentare generală,clasificare,funcționalitate.Apelul și Recursul

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Considerații generale

1.1. Importanța și rolul căilor de atac

1.2. Clasificarea căilor de atac

Capitolul 2. Apelul

2.1.Caracterizare

2.2. Obiectul apelului

2.3. Felurile apelului

2.4. Subiectele apelului

2.5. Sesizarea instanței de apel.Termenul de apel.Cererea de apel

2.6. Procedura prealabilă la instanta de apel

2.7. Judecarea apelului

Capitolul 3. Recursul

3.1.Caracterizare

3.2. Obiectul recursului. Formele recursului

3.3. Subiectele recursului

3.4. Termenul de recurs. Cererea de recurs.Motivele de casare

3.5. Judecarea recursului

Capitolul 4. Contestația în anulare

4.1.Caracterizare

4.2. Contestația în anulare obișnuită

4.3. Contestația in anulare specială

4.4. Reguli privind judecata

Capitolul 5. Revizuirea

5.1. Caracterizare

5.2. Sesizarea instanței competente

5.3. Reguli privind judecata

Introducere

În prezenta lucrare de licență vom aborda tema „Căile de atac. Prezentare generală, clasificare, funcționalitate. Apelul și Recursul.’’

Există unele cazuri când sunt pronunțate hotărâri netemeinice sau nelegale, fie datorită unor greșeli săvârșite de instanțele judecătorești, fie datorită insuficienței materialului probator sau a unei greșite apărări a uneia dintre părți. Pentru a înlătura asemenea greșeli, legea a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare se poate solicita verificarea hotărârilor considerate nelegale sau netemeinice și înlăturarea erorilor.

Căile de atac sunt mijloacele procedurale prin intermediul cărora procurorul sau părțile interesate au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești netemeinice sau nelegale.

Legea este cea care acordă sau nu calea de atac ci nu judecătorul, astfel încât mențiunile inexacte din dispozitivul hotărârii atacate cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată nu au efectul de a acorda sau de a răpi părții o cale de atac.

Conform Codului de procedură civilă căile de atac se pot clasifica după mai multe criterii pe care le vom prezenta în cele ce urmează în cuprinsul lucrării, însă acestea se împart în două mari categorii și anume: căi ordinare de atac și căi extraordinare de atac.

Singura cale ordinară de atac reglementată de Codul de procedură civilă este apelul, ce se poate exercita de oricare parte din proces nemulțumită de hotărârea instanței de fond, fără îndeplinirea unei condiții speciale.

Căile de atac extraordinare sunt următoarele: recursul, contestația în anulare și revizuirea. Acestea pot fi utilizate doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Această clasificare prezintă o importanță practică în privința executării silite a hotărârii care este suspendată doar pe durata termenului în care poate fi exercitată calea ordinară de atac și pe timpul judecății acesteia, căile extraordinare de atac neavând, efect suspensiv.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, comună, devolutivă și suspensivă de executare, prin intermediul căreia se permite judecarea procesului în fața unei instanțe superioare, în al doilea grad de jurisdicție. A fost introdus în Cod prin Legea nr. 59/1993, sediul materiei fiind reprezentat de articolele 466-482 NCPC. Există două forme de apel și anume: apelul principal și apelul incidental care la rândul sau conține apelul incident și apelul provocat.

Pe calea cererii de apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, cu care prima instanță nu a fost învestită în mod expres.

Recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile interesate sau procurorul pot solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțată de către instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile, fără a se putea produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, înscrisuri ce pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii o dată cu cererea de recurs, respectiv o dată cu întâmpinarea.

Există două forme de recurs și anume, recursul principal și recursul incidental cu cele două variante: recurs incident și recurs provocat. Specific recursului, și în cazul recursului incident și în cazul recursului provocat, motivele nu pot fi altele decât cele de la recursul principal.

Capitolul 1. Considerații generale

Importanța și rolul căilor de atac.

Regulile comune in exercitarea căilor de atac sunt înscrise in Codul de procedură civila si sunt sintetizate în art. 456-465 NCPC.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat că este necesar ca hotărârea pronunțată în urma unei judecăți sa fie controlată de o altă instanță superioară prin intermediul căilor de atac pentru îndreptarea eventualelor erori comise de judecătorii instanțelor de fond, iar în unele cazuri prevăzute de lege chiar instanțele care au pronunțat hotărârea pot ca prin intermediul căilor extraordinare de atac să-și retragă hotărârea pronunțată si să pronunțe o alta hotărâre.

Căile de atac sunt incluse ca element al acțiunii civile care este definită de art. 29. C. pr. civ. ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum si pentru asigurarea apărării părților în proces.

Calea de atac împotriva „hotărârii judecătorești” reprezintă posibilitatea de a se îndrepta erorile judiciare , erori apărute datorita atât părților, care nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat complet sau chiar datorită judecătorilor, astfel încât dezânvestirea instanței care a pronunțat hotărârea nu reprezintă si încheierea procesului.

Ca o precizare prealabilă, rezultă clar că prin interpretarea prevederilor art. 466 alin.(4) C.pr. civ. și ale art. 494 C. pr. civ. încheierile premergătoare pot fi atacate separat de fond numai dacă printr-o dispoziție expresa este deschisa calea de atac și împotriva respectivei încheieri.

Pe de o parte, pentru procurori exercitarea căilor de atac reprezintă modul prin care asigură respectarea legalității in activitatea instanțelor fără a fi afectate interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile si libertățile cetățenilor, iar pe de altă parte existența căilor de atac în ceea ce privește instanțele ar trebui să le oblige să aibă un rol activ și să respecte dispozițiile legale pe întreg parcursul judecății. În același timp căile de atac reprezintă si o garanție a dreptului la apărare.

Conform art. 457 alin, (2) si (3) C. pr. civ. reiese că deși atunci când în cuprinsul hotărârii atacate se face o mențiune greșită cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia, partea are dreptul să exercite calea de atac prevăzută de lege, ceea ce este conform principiului legalității cailor de atac.

Clasificarea căilor de atac.

Conform art. 456 C.pr. civ. calea ordinară de atac este apelul , iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare si revizuirea.

Astfel reiese în primul rând, fără îndoială, că recursul în interesul legii nu este o cale de atac fiindcă soluțiile nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și se pronunță numai în interesul legii, iar în al doilea rând textul din Cod face diferență între căile de atac prevăzute de acesta si alte căi de atac prevăzute de regulă de legi speciale (plângeri,întâmpinări,contestații sau opoziții).

Singura cale de atac ordinară reglementată de Cod este apelul, iar căile extraordinare reglementate de acesta sunt recursul,contestația în anulare si revizuirea. Denumirea de cale de atac ordinară vine din faptul că vizează hotărâri de primă instanță și se exercită de partea nemulțumită de hotărâre iar denumirea de cai extraordinare de atac apare deoarece pot fi exercitate numai în condițiile si limitele prevăzute de lege vizând hotărâri executorii sau hotărâri definitive.

Astfel apelul, recursul, contestația în anulare si revizuirea sunt singurele căi de atac ce pot fi exercitate potrivit Codului de procedura civilă.

În doctrina se arată ca aceste căi de atac se pot clasifica in funcție de mai multe criterii, astfel:

1. In funcție de condițiile de exercitare:

– Căi de atac ordinare. Potrivit Codului de procedura, singura cale de atac ordinară este apelul. Această cale poate fi exercitată de oricare parte din proces, pentru a fi exercitată nu este necesar ca un text de lege să prevadă posibilitatea folosirii lor și poate fi declanșată pentru orice motiv de nelegalitate.

– Căi de atac extraordinare. Sunt căile de atac care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Acestea sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.

2. În funcție de instanța competentă să judece calea de atac:

– Cai de atac de reformare. Sunt acelea care se soluționează de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată si anume apelul și recursul.

– Căi de atac de retractare. Sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată,iar din această categorie fac parte contestația în anulare și revizuirea.

3. În funcție de faptul dacă provoacă sau nu o nouă judecată în fond:

– Căi de atac devolutive. Sunt acelea care provoacă o nouă judecată în fond,iar singura cale de atac devolutivă este apelul.

– Căi de atac nedevolutive. Sunt acelea care nu determină o nouă judecată in fond si anume: recursul, contestația în anulare si revizuirea.

4.În funcție de faptul dacă termenul de exercitare a căii de atac și exercitarea căii de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate:

– Căi de atac suspensive de executare.

– Căi de atac nesuspensive de executare.

Apelul este suspensiv de executare, pe când contestația în anulare și revizuirea nu suspendă de drept executarea,dar instanța, la cerere,poate suspenda executarea( art. 507 și 512 C. pr. civ.). În ceea ce privește recursul: în cazurile prevăzute de art. 484. alin. (1), care constituie o excepție,recursul suspendă de drept executarea hotărârii; În toate celelalte cazuri, exercitarea recursului nu suspendă executarea însă poate fi acordată la cerere conform art. 484 alin.(2)-(6) NCPC.

5. În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces la exercitarea căilor de atac:

– Căi de atac comune.

– Căi de atac speciale.

Comune sunt toate cele patru căi de atac deoarece pot fi exercitate de către părți, prin urmare Codul de procedură civilă nu reglementează nicio cale

de atac specială.

Capitolul 2. Apelul

2.1. Caracterizare.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, comună, devolutivă și suspensivă de executare, prin intermediul căreia se permite judecarea procesului în fața unei instanțe superioare, în al doilea grad de jurisdicție. A fost introdus în cod prin Legea nr. 59/1993, sediul materiei fiind reprezentat de articolele 466-482 NCPC.

Apelul este o cale de atac ordinară deoarece pot fi invocate orice motive de nelegalitate, o cale de atac comuna aflându-se nemijlocit la dispoziția părților, de reformare fiindcă soluționarea ei revine instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată. Apelul este o cale de atac devolutivă caci provoacă o nouă judecată în fond și suspensiv de executare numai după ce judecata în fond s-a încheiat definitiv.

În principal funcțiile apelului sunt următoarele:

Poate obține o nouă hotărâre partea care se simte lezată prin hotărârea pronunțată.

Prin intermediul apelului se realizează cele doua grade de jurisdicție.

Apelul asigură omogenizarea practicii instanțelor de judecată.

Conform art. 480. alin.(2) C. pr. civ. în caz de admitere a apelului, insts în cod prin Legea nr. 59/1993, sediul materiei fiind reprezentat de articolele 466-482 NCPC.

Apelul este o cale de atac ordinară deoarece pot fi invocate orice motive de nelegalitate, o cale de atac comuna aflându-se nemijlocit la dispoziția părților, de reformare fiindcă soluționarea ei revine instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată. Apelul este o cale de atac devolutivă caci provoacă o nouă judecată în fond și suspensiv de executare numai după ce judecata în fond s-a încheiat definitiv.

În principal funcțiile apelului sunt următoarele:

Poate obține o nouă hotărâre partea care se simte lezată prin hotărârea pronunțată.

Prin intermediul apelului se realizează cele doua grade de jurisdicție.

Apelul asigură omogenizarea practicii instanțelor de judecată.

Conform art. 480. alin.(2) C. pr. civ. în caz de admitere a apelului, instanța poate anula, ori după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. Anularea intervine în cazul unui viciu procedural esențial(art. 480. alin. 3. C. pr. civ.), de exemplu la cererea părții sau chiar din oficiu, instanța va anula hotărârea și va evoca ea însăși fondul atunci când constată că hotărârea atacată s-a dat în lipsa părții, care nu a fost legal citată.

2.2. Obiectul apelului.

Din interpretarea art. 466. alin. (1) NCPC reiese că hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel dacă legea nu prevede în mod expres altfel, astfel rezultă ca obiectul apelului principal îl constituie hotărârea de primă instanță. In același articol, pe de altă parte, conform alin. (2) si (3), sunt supuse apelului si hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță [alin. (2)]. Hotărârile date în ultimă instanță rămân neaplicabile,chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunțate în primă instanță[alin. (3)].

În alin. (4) se arată că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.Mai exact indiferent după cum sunt preparatorii sau interlocutorii, împotriva încheierilor premergătoare, se poate face apel doar odată cu fondul adică după pronunțarea hotărârii finale.

Potrivit NCPC obiectul apelului este constituit de hotărârile date în primă instanță, însă există și unele situații când hotărârile de primă instanță nu pot fi atacate cu apel. Cu titlu de exemplu: Hotărârea de strămutare art. 144 alin. (2) NCPC, hotărârea de renunțare la judecată sau la dreptul pretins art.406 alin (6) NCPC si art. 410 NCPC, hotărârea de perimare art. 421 alin. (2) NCPC, hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor art. 437 NCPC, hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților art. 440 NCPC, explicația fiind dorința de a simplifica procedura.

2.3. Felurile apelului.

Există două forme de apel și anume: apelul principal și apelul incidental care la rândul sau conține apelul incident și apelul provocat, forme prevăzute de art. 472 și art. 473 C. pr. civ.

Apelul incident, reglementat prin O.U.G nr.138/2000, în cadrul procesului în care se judecă apelul principal, este introdus de intimat împotriva parții potrivnice printr-o cerere proprie care urmărește schimbarea hotărârii primei instanțe. Există posibilitatea ca pârâtul să achieseze la hotărârea primei instanțe deși a pierdut in parte în speranța că reclamantul nu va mai face apel,însă dacă acesta declară apel, legea îi permite intimatului să exercite un apel incident in care intimat va fi apelantul din apelul principal.

Apelul provocat este exercitat tot de către intimat însă împotriva altui intimat din apelul principal sau a unei persoane care nu este parte în apelul principal dar a figurat în primă instanță. Ca exemplu în cazul în care intimatul introduce apel provocat împotriva altui intimat: dacă reclamantul a introdus o cerere în pretenții împotriva a doi pârâți iar prima instanță admite cererea fată de un pârât și o respinge față de celalalt, pârâtul care a căzut în pretenții este singurul care are interes sa facă apel principal, atât împotriva reclamantului, cât și împotriva celuilalt pârât, susținând că fapta ilicită a fost săvârșită de către celălalt pârât sau au săvârșit-o împreună. Intimatul-reclamant are interes să introducă apel provocat împotriva intimatului-pârât, pentru ca acesta sa-i plătească suma pretinsă, singur sau împreună cu apelantul pârât. Ca exemplu în cazul în care apelul provocat este introdus împotriva unei persoane care nu este parte în apelul principal însă a figurat în primă instanță: În primă instanță pârâtul a chemat în garanție un terț , dar prima instanță a respins atât cererea reclamantului cât și chemarea în garanție, iar reclamantul face apel principal împotriva pârâtului, intimatul pârât are interes să introducă apel provocat împotriva chematului în garanție, pentru a se repune în discuție cererea.

Potrivit art. 474 alin. (1), apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471 alin. (6).

Deosebiri între cele doua forme de apel, apelul principal și apelul incidental:

1.Apelul incidental prin care înțelegem atât apelul incident cât și apelul provocat poate fi exercitat doar de partea care are calitatea procesuală de itimat, calitate dobândită prin exercitarea apelului principal, pe când apelul principal poate fi exercitat de oricare parte.

2.Apelul incident este făcut de intimat cu cel care a exercitat apelul principal,intimatul poate să exercite apelul provocat împotriva altui intimat sau a unei persoane care nu este parte în apelul principal dar care a figurat în primă instanță, pe când apelul principal poate fi exercitat împotriva oricărui participant la judecata în fond.

3.Apelul incidental este o consecința a exercitării apelului principal aflându-se într-o conexitate cu acesta pe când exercitarea apelului principal nu este dependentă de exercitarea aceleiași cai de atac.

4.Apelul incidental se exercită după împlinirea termenului de apel pe când exercitarea apelului principal poate fi făcută dor înăuntru termenului de apel.

5.Partea care a anchiesat la hotărârea atacată nu poate exercita apelul principal; apelul incident si apelul provocat poate fi exercitat deși intimatul a anchiesat la hotărâre,anterior exercitării apelului principal.

6.Conform art. 471 alin. (1) C. pr. civ. sub sancțiunea nulității, apelul principal se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, iar apelul incident și apelul provocat se depun tot la instanța a cărei hotărâre se atacă dar odată cu întâmpinarea la apelul principal.

7.Apelul principal pune în operare principiul non reformatio in peius pe când apelul incidental anulează acest principiu.

2.4. Subiectele apelului.

Potrivit art. 458 C. pr. civ. căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane, regulă valabilă pentru toate căile de atac. Este vorba de părțile inițiale și de succesorii lor în drepturi precum și de terții care au intervenit voluntar în proces,în condițiile legii sau au fost introduși forțat în proces astfel dobândind calitatea de parte.

În caz de coparticipare, fiecare dintre participanți poate declara apel dar numai pentru apărarea intereselor proprii cu excepția cazului în care lucrează ca mandator al celorlalți-art. 60 alin.(1) NCPC, însă în cazul în care este vorba de o obligație solidară și indivizibilă de apelul făcut de unul dintre participanți profită si cei care nu au făcut apel sau le-a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Partea nu este obligată să exercite personal apelul, având posibilitatea să o facă prin intermediul unui reprezentant convențional. Dacă avocatul a asistat sau a reprezentat partea la judecarea procesului, acesta poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate. Art. 87 alin.(2)NCPC – Avocatul care a reprezentat sau a asistat partea la judecarea procesului poate face,chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de parte. Susținerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru exercitarea apelului, fiindcă art. 458 NCPC spune clar că partea trebuie să urmărească un folos, un interes prin exercitarea căii de atac. Condițiile de exercitare a acțiunii civile sunt prevăzute în art. 32. Alin (1) NCPC care spune că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:

a) are capacitate procesuală în condițiile legii.

b) are calitate procesuală.

c) formulează o pretenție.

d) justifică un interes.

În doctrină se precizează două excepții în care se poate exercita calea de atac și de către o persoană care nu a luat parte la procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată:

– Creditorul a cărei creanță este exigibilă și certă poate exercita drepturile debitorului, cu excepția celor care sunt strâns legate de persoana acestuia, atunci când debitorul în prejudiciul creditorului refuză sau neglijează să le exercite. Art. 1560 alin. (1) și (2) NCC.

– Debitorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează obiectul litigiului, dacă transmisiunea a avut loc după pronunțarea primei hotărâri de fond și înainte de expirarea termenului de apel, poate exercita apel.

Potrivit art. 92 alin. (4) NCPC procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute de alin. (1) – în acțiunile privind apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor,ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege -, chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii În Noul Cod se poate observa că s-a restrâns dreptul procurorului de a exercita căile de atac față de vechiul Cod care-i conferea dreptul de a exercita căile de atac împotriva oricăror hotărâri – fostul art. 45. Alin(5).

2.5. Sesizarea instanței de apel. Termenul de apel. Cererea de apel.

Instanța competentă să soluționeze apelul este instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea de fond, astfel având în vedere prevederile art. 95 pct.2 și art. 96. pct. 2 C. pr. civ., instanța de apel poate fi tribunalul, pentru hotărârile pronunțate la judecătorie, respectiv curtea de apel, pentru hotărârile pronunțate la tribunal. Conform art. 97NCPC Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

– recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel,precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

– recursurile în interesul legii.

– cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

– orice alte cereri date prin lege în competența sa.

Drept concluzie Înalta Curte de Casație și Justiție nu este niciodată instanță de apel.

Potrivit art.468 NCPC termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite. Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel. Pentru procurori termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii. Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.

Există unele cazuri prevăzute de lege care fac ca termenul de apel să fie înlocuit de alte momente decât cel al comunicării hotărârii: a)cererea prin care se solicită comunicarea hotărârii adversarului( art. 184. alin 2.NCPC), b)comunicarea făcută odata cu încheierea de încuviințare a executării silite( art. 468 alin. 2.NCPC), c)depunerea cererii de apel înainte de comunicarea hotărârii( art. 468 alin. 3 NCPC). De la termenul de apel de drept legea prevede si unele derogări precum ordonanța președințială și încheierea de asigurare a probelor sunt supuse numai apelului în termen de 5 zile. Pentru Ministerul Public termenul de apel curge de la comunicare sau de la pronunțare după cum a participat sau nu la judecată, dacă a participat este parte în proces și hotărârea i se comunică iar dacă nu, comunicarea hotărârii nu se face, termenul curgând de la pronunțare.

Termenul de apel poate fi întrerupt prin moartea părții și prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea, un nou termen începând să curgă după o nouă comunicare făcută moștenitorilor.[art. 469 alin. (1) și (2) C. pr. civ.]

Va fi respins ca tardiv apelul declarat peste termen iar hotărârea de primă instanță devine definitivă deoarece recursul nu poate fi exercitat omisso medio.

Cererea de apel, prcum și motivele de apel formulate separat, vor fi depuse la instanța care a pronunțat hotărârea atacată și nu la instanța care va judeca apelul. Cererea de apel,potivit art. 470 trebuie să cuprindă:

a)numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința parților ori, pentru persoanele juridice denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar.

b)indicarea hotărârii atacate.

c)motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul.

d)probele invocate în susținerea apelului.

e)semnătura.

Conform art. 471 alin. (1) NCPC apelul, și când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității. Nulitatea fiind expresă rezultă ca drept consecință că sancțiunea va fi aplicată în condițiile art. 175 alin (2) NCPC astfel intimatul care invocă nulitatea nu are vreo obligație de a proba vreo vătămare pe care ar fi suferit-o prin depunerea apelului la altă instanță.

La cererea de apel trebuie atașată dovada achitării taxelor de timbru-art. 470 alin. (2) NCPC iar la alin. (3) NCPC se prevăd cerințele referitoare la hotărârea care se atacă, semnătura și timbrarea.

Cererea de apel principal, apel provocat sau apel incident se timbrează cu 50% din taxa care s-ar plăti pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată în primă instanță, dar nu mai puțin de 20 de lei, iar în cazul cererilor sau acțiunilor evaluabile în bani, numai în raport de suma contestată, dar nu mai puțin de 20 de lei- art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Conform Codului de procedură civilă, regularizarea cererii se face de instanța la care s-a depus apelul.

În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței sau persoana desemnată de acesta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice de îndată, dacă este prezent sau este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii -art. 471 alin. (3) NCPC.

După primirea dosarului, completul va dispune comunicarea apelului, intimatului punându-i-se în vedere că în 15 zile de la comunicare să depună întâmpinarea care este obligatorie și odată cu aceasta dacă este cazul, să depună și apelul incident sau apelul provocat. Întâmpinarea se comunică apelantului, care în termen de 10 zile, trebuie să depună răspunsurile la întâmpinare.

Judecătorul fixează prin rezoluțiune primul termen, dispunând citarea părților, termen care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției.

Cererea de apel produce următoarele efecte:

a) Împuternicește instanța de apel cu soluționarea apelului, aceasta neputând să se sesizeze din oficiu.

b) Dacă a fost formulată în termen, preia efectul suspensiv de executare.

c) Efectul devolutiv-art. 476-478 NCPC.

2.6. Procedura prealabilă la instanța de apel.

Dacă instanța care a pronuțat hotărârea atacată pregătește dosarul pentru a fi înaintat instanței de apel, în mod firesc pregătirea judecății apelului,revine instanței care va judeca apelul.

Așa cum prevede alin. (1) al art. 475 NCPC, președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primește doasarul, va lua prin rezoluțiune, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată, repartizarea aleatorie se face în sistem informatic prin programul ECRIS.

Potrivit dispozițiilor art. 471 C. pr. civ. toate comunicările din etapa premergătoare judecății apelului sunt făcute de instanța care a pronunțat hotărârea atacată,primind dosarul, președintele completului de judecată nu mai trebuie să ia masuri pentru regularizarea cererii de apel și comunicarea acesteia, ci va fixa primul termen de judecată. Primul termen nu poate să fie mai lung de 60 de zile de la data repartizării aleatorii.Deoarece dispozițiile art. 201 alin. (5) și (6) C. pr. civ. se aplică și în apel, dacă acesta a fost declarat într-un proces urgent, durata poate fi redusă, în funcție de circumstanțele cauzei. Dacă intimatul are domiciliul în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, citarea acestuia se va face cu respectarea dispozițiilor art. 156 NCPC.

Apelurile principale,apelurile incidente și apelurile provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri vor fi repartizate la același complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet investit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi investit. Justificarea textului se face întrucât deși toate cererile se atașează în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, există posibilitatea ca un apel să nu fi fost îndosariat și să fie trimis separat instanței de apel.

Prin reglementarea din art. 475 alin. (3) NCPC s-a urmărit ca judecarea tuturor apelurilor declarare împotriva unei hotărâri să se facă deodată, la același complet de judecată. Astfel nu este suficient ca apelurile să fie repartizate la aceiași secție ci este necesar ca judecarea lor să se facă în același timp, de un singur complet de judecată, urmărind astfel evitarea pronunțării de hotărâri contradictorii.

Ultimul complet de judecată investit nu declină judecata apelului la un alt complet, ci o trimite pe cale administrativă apelul, astfel măsura nu este supusă niciunei căi de atac, așa cum stabilește art. 465 NCPC- Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.

2.7. Judecarea apelului.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului dar și că judecata în fața oricărei jurisdicții trebuie să se desfășoare într-un cadru comun de principii și de alte reguli care guvernează rezolvarea pe cale jurisdicțională a diferendelor juridice, art. 482 C. pr. civ. precizează că-dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.

Judecarea apelului se face după regulile de la judecata în fond și ținând seama de dispozițiile speciale din materia apelului. Art. 479 NCPC stabilește unele reguli speciale privind judecata:

– instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel,stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de citare prin instanță.

– motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

– instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

– se pot administra orice probe noi dacă au fost propuse prin cererea de apel sau întâmpinare ori dacă necesitatea lor a rezultat din dezbateri(art. 478 alin. 2 NCPC).

Potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, instanța superioară este chemată să judece, să controleze, doar ceea ce a judecat prima instanță, prin apel neputându-se lărgi cadrul procesului stabilit în fața primei instanțe. Așa cum arată art. 478 alin. (2) NCPC părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Același art. prevede în alin. (3) că în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, însă părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. Se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și se va putea invoca compensația legală.

Față de dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, judecata apelului se face în compunere cu doi judecători. Dacă participarea procurorului a fost obligatorie la judecata în primă instanță, el va trebui să pună concluzii și în apel.

Instanța de apel poate să refacă sau să completeze probele administrate în primă instanță atunci când constată că respectivele probe sunt necesare pentru soluționarea cauzei ceea ce înseamnă că pot fi necesare atât pentru soluționarea apelului cât și pentru soluționarea fondului.

În cererea de apel nu trebuie menționate probele care au fost administrate în primă instanță, acestea pot fi invocate chiar oral în fața instanței de apel deoarece nu pot constitui o surprindere pentru adversar. Întrucât probele deja administrate sunt câștigate cauzei partea care a solicitat refacerea lor trebuie să motiveze de ce este utilă această măsură, iar instanța la rândul său atunci când respinge o asemenea cerere trebuie să motiveze de ce a apreciat că refacerea lor nu este necesară.

Probele administrate în primă instanță trebuie readministrate în apel doar atunci când se constată că sunt incomplete sau defectuase iar instanța socotește că acestea au un rol important pentru soluționarea cauzei. Probele pot fi refăcute în tot sau în parte, instanța de apel are dreptul să audieze noi martori, să ia un nou interogatoriu, să încuviințeze o expertiză care să aibă obiective în plus față de cele încuviințate în primă instanță etc.

Pe lângă refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, instanța de apel poate administra probe noi, dar numai dacă au fost propuse prin motivele de apel sau prin întâmpinare deoarece art. 468 alin.(2) teza I, la care face trimitere art. 479 alin.(2) C. pr. civ. prevede că, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Partea care a fost decăzută din dreptul de a administra o probă în primă instanță, poate solicita administrarea acelei probe în apel potrivit art. 479 alin.(2) NCPC care reglementează posibilitatea administrării de probe noi în apel independent de vreo culpă a părții în primă instanță.

Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, la instanța de apel pot apărea aceleași incidente ca și în fața primei instanțe,incidente care vor fi rezolvate după aceleași reguli aplicabile la instanța de fond.

Soluții pe care le poate pronunța instanța de apel:

1.Păstrarea sentinței.

În acest sens, art. 480 alin. (1) și (2) NCPC arată că instanța de apel poate păstra sau poate schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. Soluția de admitere sau de respingere trebuie să rezulte din decizia instanței de apel fără a fi depășite nici limitele cererii de chemare în judecată nici limitele cereri de apel și fără a se crea apelantului o situație mai rea în propria cale de atac.

Hotărârea primei instanțe este păstrată dacă apelul este respins ca nefondat sau atunci când este formulat de o persoană care nu are calitatea procesuală.

Sentința este păstrată și atunci când apelul este anulat,instanța putând anula apelul dacă acesta este formulat de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință,conform art.56 alin. (3) NCPC; dacă este formulat de o persoană care nu are capacitate procesuală de exercițiu,conform art. 57 alin. (4) NCPC;dacă este declarat de mandatarul neavocat care nu-și poate dovedi calitatea de reprezentant , conform art. 82 alin.(1) NCPC;dacă nu a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă, conform art. 471 alin. (1) NCPC; dacă cererea de apel nu cuprinde indicarea hotărârii atacate sau nu a fost semnată, conform art. 470 alin. (3) NCPC.

Sentința este păstrată atunci când se constată perimarea apelului, conform art. 416 alin.(1) orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile parții timp de 6 luni.

Sentința se păstrează și în cazul în care apelantul renunță la judecata apelului-art. 463 alin. (1).

2.Schimbarea sentinței.

Instanța de apel va schimba sentința atunci când constată că prima instanță a intrat în cercetarea fondului și nu există nici un motiv care să atragă anularea sentinței, în condițiile art. 480. Alin (3)-(6) NCPC.

Sentința poate fi schimbată în tot dacă se îndeplinesc următoarele condiții:

a) devoluțiunea este totală.

b) sentința este greșită cu privire la toate aspectele ori cererile cu care prima instanță a fost învestită.

c) apelul este întemeiat în întregime.

Sentința poate fi schimbată în parte în următoarele cazuri:

a) devoluțiunea este totală dar instanța de apel ajunge la concluzia că sentința este nelegală sau netemeinică cu privire la anumite aspecte.

b) Devoluțiunea este parțială iar critica este întemeiată în tot sau în parte.

3. Anularea sentinței.

Conform art. 480 alin. (3) NCPC, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecarea primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceiași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Instanța de apel poate anula sentința în două situații:

a) Atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Având în vedere dispozițiile art. 445 NCPC, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 NCPC, ceea ce înseamnă că atunci când prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei cereri nu se mai pune problema anulării sentinței pentru că aceasta va fi completată în condițiile art. 444 NCPC, apelul fiind inadmisibil.

b)Un alt motiv de anulare a sentinței este acela că partea nu a fost legal citată. Pentru aceasta trebuie îndeplinite două condiții și anume, partea nu a fost legal citată și a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile în fond. Anularea sentinței pentru acest motiv poate fi dispună numai dacă apelul a fost motivat în acest sens.

4. Trimiterea cauzei la instanța competentă.

În condițiile art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanța de apel stabilește că prima instanță nu a fost competentă, iar incompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.

Pentru a fi posibilă anularea sentinței pe acest motiv, necompetența trebuie să fie invocată în condițiile prevăzute de art. 130 NCPC

5. Reținerea cauzei pentru judecarea în primă instanță.

În cazul în care instanța de apel constată că ea are competența să judece în primă instanță, va anula hotărârea atacată și va judeca în fond, pronunțând o hotărâre susceptibilă, după caz, la apel sau recurs.

Spre deosebire de situația în care instanța de apel evocă fondul în condițiile art. 480 alin. (3) NCPC, de această dată, după ce în complet compus cu doi judecători, instanța a admis apelul și a anulat sentința, judecata în fond se va face în complet compus cu un judecător sau , dacă este vorba despre o cauză privitoare la conflicte de muncă și asigurări sociale, în complet constituit cu un judecător și doi asistenți judiciari.

6. Există o cauză de nulitate.

Conform art. 480 alin. (6) NCPC, când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Este important de menționat că la soluționarea apelului își găsește aplicare principiul non reformatio in peius. Astfel, potrivit art. 481 NCPC, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el ar avea interes să consimtă expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege (ex. art. 432 NCPC, ca efect al admiterii excepției autorității lucrului judecat).

Acest principiu presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situația stabilită prin hotărârea atacată, cu alte cuvinte hotărârea atacată poate fi schimbată doar în favoarea parții care a exercitat apelul.

Părțile, cunoscând că există riscul de a li se înrăutăți situația juridică, dacă nu s-ar aplica acest principiu, ar putea renunța la atacarea hotărârii, lucru ce ar împiedica asupra aflării adevărului și a asigurării respectării legii. Principiul non reformatio in pejus nu este de ordine publică.

Indiferent de calea de atac, dacă este devolutivă sau nedevolutivă, ordinară sau extraordinară, principiul este de aplicație generală, în sensul că el funcționează ori de câte ori ne aflăm în prezența unei căi de atac la dispoziția părților. Deasemena, s-a spus că principiul se aplică nu numai la soluționarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești ci și în ipoteza judecării contestațiilor formulate împotriva unor acte juridice unilaterale, fără caracter jurisdicțional, de drept administrativ or al muncii.

În cazul în care apelul este exercitat de către procuror, instanța nu mai este ținută să respecte principiul non reformatio in pejus pentru că nu mai este vorba de o cale de atac a părții astfel îi poate înrăutății situația dacă apreciază că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală.

Capitolul 3. Recursul

3.1.Caracterizare.

Sediul materiei este reglementat in NCPC de art. 483-502, recursul fiind o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 484 alin. (1) NCPC. Recursul este o cale de atac care se poate exercita numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege și care vizează doar legalitatea hotărârii atacate.

Așa cum reiese din cuprinsul prevederilor NCPC, recursul se definește prin următoarele atribute:

a) Este o cale extraordinară de atac-pe de o parte, pot face obiectul acestuia numai anumite hotărâri nedefinitive, iar pe de alta pot fi constituite ca motive de recurs numai cele arătate expres și numerus clausus de art. 488 NCPC, fără a se produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

b) Este o cale de atac comună – se află la dispoziția părților din proces, recursul putând fi exercitat și de către procuror(art. 92 alin.4C.pr.civ.).

c) Este o cale de atac de anulare a hotărârii atacate.

d) Este o cale de atac de reformare – este soluționat de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

e) Nu are caracter devolutiv-nu poate să provoace rejudecarea cauzei în fond. Această constatare rezultă atât din motivele de casare(prevăzute de art. 488 alin. 1NCPC), cat și din art. 492 C.pr.civ.- în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

3.2. Obiectul recursului. Formele recursului.

Așa cum reiese din art. 483 alin. (1), hotărârile date în apel, cele date potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului, astfel, obiect al recursului îl pot constitui hotărârile date în apel, hotărârile date fără drept de apel și alte hotărâri în cazuri expres prevăzute de lege.

Ca regulă, hotărârile date în apel sunt susceptibile de recurs, astfel de hotărâri sunt supuse recursului chiar dacă prin ele s-a soluționat sau nu fondul cauzei, însă deoarece recursul este o cale extraordinară de atac, el nu poate fi exercitat omisso medio, trecând peste apel. Dacă hotărârea dată în apel este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, recursul trebuie să privească numai legalitatea acestei soluții.

Din coroborarea art. 483 alin.(1) cu art. 634 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ. reiese drept consecință a acestei reguli că hotărârile date de instanță,care nu au fost atacate cu apel, nu mai pot fi atacate nici cu recurs, acestea devenind definitive. Ca excepție de la regulă este posibil ca legea să prevadă că hotărârea primei instanțe este susceptibilă numai de apel.

Nu sunt susceptibile de recurs hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorie sau unele pronunțate de tribunal, deoarece art. 483 alin. (2) NCPC prevede că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.

Deoarece regula o constituie faptul că hotărârile date în primă instanță sunt susceptibile de apel, așa cum reiese din art. 466 alin. (1) C. pr.civ. , excepția este reprezentată de hotărârile date fără drept de apel, de aceea situațiile în care hotărârile de primă instanță pot fi atacate doar cu recurs trebuie prevăzute în mod expres în lege.

Există două forme de apel și anume: apelul principal și apelul incidental care la rândul sau conține apelul incident și apelul provocat – art. 491 NCPC.

Recursul poate fi formulat ca un recurs principal pentru motivele de casare prevăzute la art. 488 C. pr. civ., dar și ca un recurs provocat sau incident.

Motivele de casare:

a)Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

b) Dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

c) Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

d) Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

e) Când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

f) Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

g) Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

h) Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concluzie există două forme de recurs și anume, recursul principal și recursul incidental cu cele două variante: recurs incident și recurs provocat.Specific recursului, și în cazul recursului incident și în cazul recursului provocat, motivele nu pot fi altele decât cele de la recursul principal. Recursul incident și recursul provocat pot viza și alte chestiuni de drept decât cele invocate în recursul principal.

Recursul incident poate fi declarat în condițiile art. 472 NCPC, iar recursul provocat poate fi exercitat în condițiile art. 473 NCPC.

Recursul provocat ți recursul incident se depun de intimat odată cu întâmpinarea la recursul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471 alin. (6) C.pr.civ.- instanța la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.

3.3. Subiectele recursului.

La fel ca și în cazul apelului, recursul poate fi exercitat, în principiu, doar de părțile care au luat parte la procesul în urma căruia s-a pronunțat hotărârea atacată, recursul poate fi exercitat și susținut numai prin avocat sau consilier juridic cu excepția situației prevăzută de art. 13 alin. (2) NCPC, în care partea sau mandatarul acesteia, soț și rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept. Excepția a fost extinsă, prin art. XI din Legea nr. 2/2013, la instanțe judecătorești și parchete care pot exercita și susține recursul prin intermediul președintelui instanței/conducătorul parchetului, consilierul juridic, ori judecătorului sau procurorului desemnat în acest scop.

Părțile se numesc recurent și intimat, în cazul recursului incident și al celui provocat, calitatea de recurent o poate avea doar intimatul din recursul principal, iar calitatea de intimat partea potrivnică în cazul recursului incident și un alt intimat sau o terță persoană care a figurat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, dar nu este parte în recursul principal, în cazul recursului provocat.

Subiectul activ al recursului sau titular al recursului este cel care are vocația să exercite și exercită această cale de atac, fiind numit recurent; cel împotriva căruia se exercită recursul este subiectul pasiv și se numește intimat. Și recurentul cât și intimatul trebuie să aibă capacitate și calitate procesuală, iar recurentul să justifice un interes pentru exercitarea căii de atac, evocând prejudiciul ce i se aduce prin hotărârea atacată.

Conform art. 458 NCPC, căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane. Aceste dispoziții nu pot exprima complexitatea temei, prin ’’ parte’’ se înțelege nu numai persoanele fizice sau juridice care au fost prezente la judecată ca reclamant sau pârât ci și cele reprezentate, iar referirea la ’’ alte organe sau persoane’’ este susceptibilă de determinare numai prin identificarea normelor juridice care în mod expres le conferă dreptul de a exercita calea de atac.

3.4. Termenul de recurs. Cererea de recurs. Motivele de casare.

Partea nemulțumită poate exercita recursul în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Prevederile art. 468 alin.(2)-(4) NCPC precum și cele ale art. 469 NCPC, se aplică în mod corespunzător. De altfel și celelalte aspecte examinate la termenul de apel sunt valabile și în cazul termenului de recurs-art. 485 alin. (1) NCPC și art. 494 NCPC.

Potrivit alin. (2) al art. 485 NCPC, dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen , el se va socoti făcut în termen.

Termenul de recurs și cererea de recurs, spre deosebire de apel, nu sunt suspensive de executare.

Termenul de recurs de 30 de zile este un termen comun aplicabil în toate situațiile în care legea nu prevede altfel, acest termen comun poate fi modificat, în termen de recurs mai scurt sau mai lung pentru a facilita pregătirea judecății, prin intermediul legii de procedură civilă sau prin legi speciale. Termenul de recurs începe să curgă de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu prevede altfel. Astfel termenul de exercitare a recursului împotriva hotărârii de constatare a perimării este de 5 zile și curge de la pronunțare-art. 421 alin. (2) NCPC; pentru procuror termenul de recurs curge de la pronunțare, cu excepția cazurilor când a participat la judecarea cauzei când termenul curge de la comunicarea hotărârii-art. 485 alin. (1) și art. 468 alin.(4) NCPC.

Atât termenul de recurs comun cât și celelalte termene prevăzute de norme speciale sunt în același timp și termene în care recursul trebuie motivat,pe de o parte , art. 486. Alin (1) lit. d) NCPC, prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, iar pe de altă parte art. 487 alin. (1) NCPC precizează că recursul se va motiva chiar prin cererea de recurs, cu excepția cazului când termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii. În concluzie recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, exceptând motivele de casare .

Termenul pentru declanșarea recursului și cel pentru motivarea lui este același:

a)când partea prezentă la pronunțarea hotărârii în ședință publică declară recurs după comunicarea hotărârii.

b)când comunicarea hotărârii s-a făcut părții odată cu somația de executare.

c)când partea a cerut să se comunice hotărârea adversarului său, operând prezumția că partea a cunoscut considerentele hotărârii deși aceasta nu i-a fost comunicată formal.

d)când partea a renunțat la beneficiul comunicării, operând de asemenea prezumția cunoașterii considerentelor hotărârii.

Termenul pentru declanșarea recursului nu este același cu termenul pentru motivarea lui:

a)când potrivit legii termenul de recurs curge de la pronunțare.

b)când potrivit legii termenul de recurs curge de la comunicare, dar partea a declarat recurs înainte de a se comunica hotărârea.

Cu toate că termenul de recurs este un termen legal și ca atare ar trebui să fie un termen fix, potrivit art. 490 alin. (2) NCPC prin trimiterea la dispozițiile art. 471 alin. (5) NCPC permite președintelui instanței care primește cererea și motivele de recurs, în cazul în care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, să o înapoieze părții pentru modificare sau completare, prelungind termenul de recurs cu cel mult 5 zile.

Termenul de recurs și cel de motivare a recursului fiind termene pe zile, ele se calculează pe zile libere. Potrivit art. 181 alin. (1) pct.2 NCPC nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește. Conform art.182 alin. (1) NCPC, termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

În situațiile în care cererea de recurs este depusă la poștă, servicii specializate de curierat, unități militare sau locuri de deținere , acestea sunt prevăzute art. 183 NCPC.

Termenul de recurs se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă recurs. În acest caz se face din nou o comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor. Termenul de recurs va începe să curgă din nou de la data comunicării la ultimul domiciliu al defunctului. Pentru moștenitorii incapabili, cei cu capacitate redusă sau dispăruți ori în caz de moștenire vacantă, termenul va curge din ziua când se va numi tutorele, curatorul sau administratul provizoriu, după caz. Recursul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii.

Termenul de recurs se întrerupe și prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părții, la domiciliul ei, iar termenul de recurs va începe să curgă din nou de la această dată.

Cererea de recurs cuprinde, potrivit art. 486 alin. (1) următoarele mențiuni:

a)numele și prenumele, domiciliu sau reședința părții în favoarea căreia se solicită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice , denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Aceste dispoziții de aplică și dacă recurentul locuiește în străinătate.

b)numele și prenumele, domiciliul sau reședința, după caz, denumirea și sediul intimatului.

c)indicarea hotărârii care se atacă.

d)motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

e)semnătura parții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2) NCPC, a avocatului sau a consilierului juridic.

La cererea de recurs se va atașa și dovada achitării taxei de timbru, precum și împuternicirea avocațială sau după caz, delegația consilierului juridic.

Mențiunile prevăzute de literele a), c)-e), precum și cele care privesc taxa de timbru împuternicire sau delegație sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Cererea de recurs produce următoarele efecte:

A)Învestirea instanței. Ca și în cazul apelului sesizarea instanței se realizează prin cererea de recurs.

B)Suspendarea executării hotărârii atacate, dar numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Spre deosebire de apel, recursul nu suspendă de drept executarea, totuși în unele cazuri acest efect se produce. Conform art. 484 alin. (1) NCPC, recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cazurile privitoare la strămutarea de hotare , desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile prevăzute de lege și anume în materia contenciosului administrativ, art. 20 alin. (2) din legea nr. 554/2004 și art. 51 alin (4) din Legea nr. 317/2004, care prevede că recursul suspendă executarea hotărârii secției CSM de aplicare a sancțiunii disciplinare pentru judecători, procurori și magistrați-asistenți; art. 1063 alin. (3) NCPC prevede că recursul este suspensiv de executare în cazul în care se atacă încheierea prin care s-a dispus restituirea cauțiunii.

Depunerea recursului se face la instanța a cărei hotărâre se atacă, unde procedura este aceiași ca și n cazul apelului dar termenul prevăzut de art. 471 alin. (5) NCPC se dublează.

Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă , după împlinirea termenului de recurs, precum și a termenelor de depunere a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, va înainta dosarul instanței de recurs.

Dacă recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție , președintele instanței va lua măsuri prin rezoluțiune pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din trei judecători, care va pregătii dosarul de recurs și va decide asupra admisibilității în principiu a recursului. Toate recursurile împotriva aceleiași hotărâri se repartizează la același complet.

Termenul prevăzut de art. XV alin. (3) de 15 zile pentru depunerea întâmpinării se dublează. Întâmpinarea trebuie redactată și semnată avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare , de avocatul sau consilierul juridic al recurentului, fac excepție situațiile prevăzute de art. 13 alin. (2) NCPC și art XI din Legea nr. 2/2013.

Potrivit art. 488 alin. (1) casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

1.Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;

2.Dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3.Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii;

4.Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

5.Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

6.Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7.Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8.Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Art. 488 NCPC poartă denumirea de „Motivele de casare" și reglementează opt astfel de motive, în legătură cu care se precizează în alin. (1) că sunt numai motive de nelegalitate.

1.Nelegala alcătuire a instanței – acest motiv de nelegalitate a fost preluat în mod identic din reglementarea anterioară (art. 304 pct. 1 CPC), sintagma „alcătuirea instanței" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanței, cât și pe acelea referitoare la constituirea instanței. În ceea ce privește noțiunile de compunere și de constituire a instanței, ambele desemnând alcătuirea instanței, s-a arătat că distincția dintre acestea privește faptul că prin compunerea instanței se înțelege formarea instanței din personal având funcția de judecător, în timp ce prin constituirea instanței se înțelege formarea instanței din personal având nu numai funcția de judecător, dar și pe aceea de grefier, magistrat-asistent, asistent judiciar și procuror.

Deși noțiunile de compunere și de constituire nu sunt prevăzute ca atare în legislație, noul Cod de procedură civilă face referiri la unele instituții sau acte ce privesc nu numai judecătorii, dar și pe ceilalți participanți.

Referitor la greșita compunere a instanței, se are în vedere atât alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători, cât și cu judecători care se aflau într-o situație de incompatibilitate ori recuzare, aceasta deoarece textul de lege nu-și restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispozițiilor privind alcătuirea instanței cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situație în care instanța nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a celei de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că instanța este greșit alcătuită în situația în care la judecată participă un judecător incompatibil; hotărârea pronunțată de un judecător împotriva căruia s-a formulat o cerere de recuzare, care nu a fost soluționată, este lovită de nulitate și va fi casată, instanța nefiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale; încheierea este pronunțată de un complet nelegal constituit, dacă unul dintre membrii acestuia a formulat cerere de abținere care a fost admisă, astfel că judecătorul trebuia să se retragă de la judecarea pricinii. Spre exemplu, în ipoteza în care, calificând greșit calea de atac exercitată drept recurs în loc de apel, instanța a pronunțat o hotărâre în complet format din trei judecători în loc de doi, cum prevede legea, s-au încălcat normele legale imperative privind compunerea instanței.

Tot în cadrul aprecierii legalității completului de judecată trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 23 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care prevăd limitativ cauzele ce pot fi judecate de judecătorii stagiari.

O altă situație în care se poate ivi o problemă legată de compunerea instanței este aceea a completului de divergență, constituit în condițiile art. 399 NCPC, în practica anterioară statuându-se în sensul că neconsemnarea în încheierea de dezbateri a incidentului privind divergența și soluționarea apelului în complet de trei judecători, în loc de doi judecători, atrage casarea hotărârii pronunțate.

De asemenea, s-a decis că, în situațiile în care participarea procurorului era obligatorie la soluționarea cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri atrage casarea deciziei, deoarece, în atare situație, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Tot cu privire la legalitatea alcătuirii completului, este de menționat că potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, asistenții judiciari participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate, opinia acestora consemnându-se în hotărâre, iar opinia separată se motivează.

2.Pronunțarea hotărârii de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecata decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbata, cu încălcarea legii. Spre deosebire de reglementarea anterioară, motivul prevăzut de pct. 2 a fost extins și la situația în care hotărârea a fost pronunțată fie de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu, fie de același complet, dar a cărui componență a fost schimbată cu încălcarea legii.

Din perspectiva acestei modificări, în viitor se va reconsidera practica judiciară potrivit căreia nerespectarea principiului continuității completului de judecată privește doar situația în care hotărârea a fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbateri.

De regulă, schimbarea compunerii completului are loc doar în cazul admiterii unor cereri de abținere sau de recuzare, în cazul în care judecătorul sau judecătorii se află în mod temporar în imposibilitate de a lua parte la judecată – din motive de boală, concedii de odihnă, îndeplinirea unei alte obligații profesionale, ca de pildă numirea în birourile electorale etc. De asemenea, înlocuirea judecătorilor mai intervine când aceștia au fost promovați la o instanță superioară în grad, detașați sau transferați din instanță, au fost suspendați din funcție sau, din diferite motive, le-a încetat calitatea de judecător. în actualul context al sistemului judiciar, caracterizat de ani buni printr-o pronunțată instabilitate a resurselor umane, asemenea situații sunt destul de frecvente.

Toate aceste situații care determină schimbarea fie a completului, fie a componenței acestuia se reflectă în încheierile de ședință sau, după caz, procesele-verbale atașate la dosarul cauzei.

Aceste acte trebuie să ateste atât necesitatea modificării operate, cât și faptul că a avut loc, după caz, fie o nouă desemnare aleatorie a unui alt complet, fie o înlocuire a membrilor cu respectarea planificării de permanență și a Regulamentului de ordine interioară.

3. Hotărârea a fost data cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Acest motiv de nelegalitate a fost preluat din reglementarea anterioară, respectiv art. 304 pct. 3 CPC 1865, însă astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri privind accelerarea soluționării proceselor.

Practic, acest motiv de recurs va putea fi primit doar dacă s-a invocat excepția necompetenței materiale sau teritoriale de ordine publică în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, invocarea s-a făcut în condițiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) NCPC – adică la primul termen la care părțile au fost legal citate -, iar instanța a respins în mod greșit excepția ori a omis să se pronunțe asupra acesteia.

4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești sau întrebuințând o sintagmă consacrată, când instanța a săvârșit un ’’exces de putere’’. De asemenea, și acest motiv de nelegalitate a fost preluat în mod identic din reglementarea precedentă (art. 304 pct. 4 CPC 1865), considerațiile doctrinei și ale practicii judiciare anterioare rămânând de actualitate.

Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Spre exemplu, în practică s-a constatat acest motiv de nelegalitate în situațiile în care instanța de judecată a încălcat atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, substituindu-se instanței constituționale.

5. Încălcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Formularea pct. 5 al art. 488 NCPC este mai cuprinzătoare decât cea a pct. 5 al art. 304 CPC, deoarece se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, și nu doar a celor prevăzute sub sancțiunea nulității de fostul art. 105 alin. (2) CPC.

Orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 NCPC pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Cum s-a spus cândva, ‘’motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care-l determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului’’. Față de formularea din pct. 7 al art. 304 CPC, noul text introduce condiția ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei.

Criticam, în contextul vechiului cod, soluția legislativă potrivit căreia motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 constituia motiv de modificare pentru următoarele considerente: lipsa motivării hotărârii, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, odată constatate, ar fi trebuit să conducă la admiterea recursului și la modificarea hotărârii. Dacă însă hotărârea recurată este temeinică și legală, modificarea sa este lipsită de sens. Practic, instanțele care aplicau dispozițiile art. 312 alin. (3) CPC privind modificarea hotărârii, pentru a reține sau nu incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 CPC, reanalizau motivele de apel și respingeau sau admiteau recursul nu în funcție de împrejurarea că hotărârea recurată cuprinde sau nu motivele pe care se sprijină, sau că acestea erau sau nu contradictorii ori străine de natura pricinii, ci după cum apelul fusese greșit sau corect soluționat, în raport de probele administrate și de motivele invocate. Or, această din urmă analiză este specifică situațiilor în care instanța de recurs casează decizia și rejudecă fondul, conform art. 312 alin. (4) CPC 1865.

Varianta casării hotărârii în temeiul art. 312 alin. (5) CPC, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, era acceptată în ideea că, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului; putea fi, de asemenea adoptată în cazul în care considerentele erau străine de natura pricinii și nu priveau fondul cauzei cu care a fost sesizată instanța. O astfel de soluție nu se putea justifica și atunci când considerentele erau contradictorii. Această a doua variantă ignoră însă prevederea art. 312 alin. (3) CPC care, pentru cazul art. 304 pct. 7 CPC, consacra expres soluția modificării hotărârii fără a face vreo distincție după cum motivarea este contradictorie, străină de natura pricinii sau lipsește cu desăvârșire.

Actualmente, coroborând art. 488 pct. 6 NCPC cu dispozițiile art. 497 și art. 498 NCPC, rezultă că, excepție făcând înalta Curte, care casează întotdeauna cu trimitere, celelalte instanțe de recurs vor putea casa cu trimitere spre rejudecare o singura data pentru acest motiv, în măsura în care lipsa cu desăvârșire a considerentelor sau prezența doar a unora care nu au nici o legătură cu natura cauzei vor fi privite în continuare ca fiind echivalente cu nejudecarea fondului.

Când va fi existat deja o casare cu trimitere spre rejudecare, în condițiile art. 498 alin. (2) NCPC ori considerentele, deși prezente și legate de natura cauzei, vor fi găsite contradictorii, soluția va fi aceea de casare cu reținere.

7.Încălcarea autorității de lucru judecat. Încălcarea autorității de lucru judecat este reglementată ca un motiv de casare distinct.

Importanța acordată de actualul cod acestui motiv de casare rezultă atât din reglementarea sa distinctă, cât și din împrejurarea că incidența sa nu poate fi înlăturată prin aplicarea principiului non reformatio in peius. în acest sens, dispozițiile art. 432 NCPC prevăd în mod expres că excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată oricând, chiar înaintea instanței de recurs, iar ca efect al admiterii acesteia se poate crea părții care a declarat calea de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată.

8.Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Motivul prevăzut în vechiul cod de art. 304 pct. 9 a fost limitat la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Eliminarea ipotezei lipsei de temei legal nu aduce o modificare de substanță, deoarece ipotezele păstrate sunt suficient de acoperitoare pentru a permite remedierea oricărei nelegalități pe tărâmul dreptului substanțial, desigur dacă invocarea ei de către recurent se face cu respectarea tuturor cerințelor legale.

În schimb, precizarea că este vorba despre norme de drept material exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedura.

Modificarea operată este logică în contextul în care a fost extinsă aria de aplicabilitate a art. 488 pct. 5 NCPC, la care ne-am referit anterior, la toate încălcările regulilor de procedură sancționabile cu nulitatea.

Cu titlu de exemplu, ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză etc.

Cum alin. (2) al art. 488 stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1), rezultă că nici când este vorba despre excepții absolute sau nulități absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății acestuia. Astfel, de pildă, necompetența de ordine publică a primei instanțe, care nu a format obiect de critică în apel, nu mai poate fi invocată pe calea recursului.

În schimb, ca o excepție de la regulă, credem că poate fi reținută situația în care exista autoritate de lucru judecat chiar la data judecății litigiului în primă instanță, iar excepția nu a fost invocată nici în fața acestei instanțe și nici în calea de atac a apelului. Față de dispozițiile art. 432 NCPC, rezultă că această excepție poate fi invocată oricând în cursul procesului, chiar înaintea instanței de recurs.

Potrivit art. 178 alin. (1) NCPC, nulitățile absolute pot fi invocate, ca regulă, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel. Or, legea prevede contrariul în cazul în care condiționează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară pe calea apelului.

În fine, motivele de recurs pot fi primite dacă ele au fost invocate în apel sau pe parcursul judecății apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanța de apel le-a respins sau nu s-a pronunțat asupra lor. în acest caz, partea a pus în mișcare mecanismul legal de sancționare a pretinsei greșeli săvârșite în judecata cauzei, iar instanța de recurs trebuie să exercite controlul judiciar – în limitele fixate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 NCPC – cu privire la felul în care acest mecanism a funcționat în instanța de apel.

3.5. Judecarea recursului.

Dacă recursul este de competența instanței ierarh superioare, pregătirea judecății recursului se face, prin asemănare, aplicându-se dispozițiile art. 475 din materia apelului.

Legiuitorul a stabilit o serie de reguli cu privire la judecata recursului, obligatorii pentru orice instanță care are competența de a soluționa această cale de atac. În ceea ce privește alcătuirea instanței, completul de recurs este format din trei judecători potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară.

Dacă în etapele anterioare ale judecății participarea procurorului a fost obligatorie, sub sancțiunea nulității hotărârii el va trebui să pună concluzii și în recurs.

Art. 493 C. pr. civ. prevede procedura de filtrare a recursului, procedură obligatorie la nivelul instanței supreme, conform căruia:

1.Când recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele instanței sau președintele de secție ori, după caz, persoana desemnată de aceștia, primind dosarul de la instanța a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluție, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va decide asupra admisibilității în principiu a recursului. Dispozițiile art. 475 alin. (3) sunt aplicabile.

2.Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a înscrisurilor noi, președintele completului va întocmi un raport asupra admisibilității în principiu a recursului sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop. Raportul trebuie întocmit în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului. Raportorul nu devine incompatibil.

3.Raportul va verifica dacă recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și poziția doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

4.După analiza raportului în completul de filtru, acesta se comunică de îndată părților, care pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. În lipsa dovezii de comunicare a raportului și înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) și (6).

5.În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părților.

6.Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil și toți membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casare și Justiție, completul se poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr-o decizie definitivă, care se comunică părților. În soluționarea recursului instanța va ține seama de punctele de vedere ale părților formulate potrivit alin. (4).

7.În cazul în care recursul nu poate fi soluționat potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunța, fără citarea părților, o încheiere de admitere în principiu a recursului și va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

Din primul alineat al art. 493 NCPC se conturează ideea că procedura reglementată de acest articol, denumită marginal „Procedura de filtrare a recursurilor", este aplicabilă numai atunci când recursul este de competența înaltei Curți de Casație și Justiție, nu și atunci când intră în competența tribunalului sau curții de apel. În esență este vorba despre o procedură prin care, pe baza cererii de recurs, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a înscrisurilor noi, un complet de filtru întocmește un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, pe care îl comunică părților, după care hotărăște fie că recursul este admisibil în principiu, printr-o încheiere, și fixează termen cu citarea părților pentru judecata pe fond, conform alin. (7) al art. 493 NCPC, fie pronunță una dintre soluțiile prevăzute de alin. (5) și (6) printr-o decizie definitivă.

Prin această procedură nu are loc nici o degrevare a înaltei Curți din punctul de vedere al numărului de hotărâri pe care trebuie să le pronunțe și este discutabil dacă prin aplicarea dispozițiilor acestei proceduri se realizează o economie de timp.

Dispoziții tranzitorii. Potrivit art. XIII din Legea nr. 2/2012, „Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, privitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă, se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 se aplică dispozițiile art. XIV-XVH".

Potrivit alin. (2) al XVII din Legea nr. 2/2013, când recursul este de competența înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele instanței sau președintele de secție ori, după caz, persoana desemnată de aceștia, primind dosarul de la instanța a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluție, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs și va decide asupra admisibilității în principiu a recursului.

Dispozițiile art. 475 alin. (3) NCPC rămân aplicabile, în sensul că repartizarea recursurilor principale, a celor provocate și a celor incidentale se va face către același complet; dacă acestea au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea recursului la completul întâi învestit.

Soluțiile pe care le poate pronunța completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (5) și (6) NCPC :

a) anularea recursului, atunci când acesta nu întrunește cerințele de formă sau când motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în dispozițiile art. 488;

b) respingerea recursului, când acesta este vădit nefondat;

c) admiterea recursului, când recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a înaltei Curți de Casație și Justiție.

În primele două situații, soluțiile sunt prevăzute imperativ de alin. (5), iar pentru cea de-a treia alin. (6) prevede printr-o normă dispozitivă posibilitatea completului de a judeca pe fond recursul, când toți membrii sunt de acord.

În acest din urmă caz, textul spune că instanța se poate pronunța asupra fondului recursului, dacă acesta este admisibil, dar nu arată expres în ce sens. Aparent și prin similitudine cu soluțiile care se pot pronunța la termenul fixat în ședință publică potrivit alin. (7), completul de filtru ar trebui să poată decide fie admiterea, fie respingerea recursului, în baza art. 493 alin. (6).

Coroborând acest alineat cu dispozițiile alin. (5), credem că singura soluție pe care o poate pronunța completul de filtru în baza art. 493 alin. (6) este aceea a admiterii recursului, casării hotărârii și, consecutiv, trimiterii cauzei spre rejudecare sau respingerii cererii ca inadmisibilă, în condițiile art. 497. Aceasta deoarece alin. (6) al art. 493, deși nu o spune expres, are în vedere ipoteza când recursul este vădit fondat. Concluzia se desprinde din exprimarea conform căreia problema de drept pe care o ridică recursul nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a înaltei Curți. Este, credem, situația în oglindă față de aceea la care se referă alin. (5) când spune că recursul poate fi respins pentru că este vădit nefondat. Ar fi greu de imaginat ca un recurs să nu se încadreze în categoria vădit nefondat și, totuși, să pună o problemă de drept necontroversată sau soluționată constant în sens contrar de înalta Curte. De altfel, nici în alin. (3), nici în alin. (5) ale art. 493 și nici în vreun alt articol nu este definită sintagma „recurs vădit nefondat", ceea ce înseamnă că va reveni înaltei Curți misiunea de a demarca jurisprudențial recursurile nefondate de cele vădit nefondate și pe cele fondate de cele vădit fondate. în acest demers, criteriile prevăzute în alin. (6) sunt un bun punct de plecare.

Caracterul deciziilor. în toate aceste situații, completul de filtru se pronunță printr-o decizie motivata și care se comunică părților.

Diferența de reglementare apare în ceea ce privește posibilitatea atacării deciziilor, după cum sunt cele la care se referă alin. (5) – recurs vădit nefondat, anulat sau respins -sau cele la care se referă alin. (6) – recurs vădit fondat. Astfel, pentru deciziile pronunțate în condițiile alin. (5) textul de lege prevede că nu sunt supuse niciunei cai de atac, ceea ce, într-o interpretare tradițională a sintagmei sub imperiul vechiului cod, presupune că atare hotărâri nu pot fi atacate nici cu revizuire sau contestație în anulare.

În schimb, deciziile pronunțate în condițiile alin. (6) sunt numai definitive, ceea ce înseamnă că, sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiții legale, sunt susceptibile de a fi atacate cu contestație în anulare sau revizuire.

Teza finală a alin. (6) prevede că în soluționarea recursului instanța va ține seama de punctele de vedere ale părților formulate potrivit alin. (4), adică în termen de 10 zile de la comunicarea raportului.

Deși prevederea conform căreia instanța va ține seama de punctele de vedere ale părților este plasată la finele alin. (6), credem că ea are în vedere și ipotezele reglementate în alin. (5). în lipsa dezbaterilor din ședință publică din vechea reglementare, părțile au posibilitatea de a-și exprima opinia cu privire la toate chestiunile identificate în raport, prin puncte de vedere trimise în scris la dosar, iar de aceste puncte de vedere completul de filtru trebuie să țină seama și atunci când anulează ori respinge recursul ca vădit nefondat, nu doar în cazul admiterii acestuia în baza alin. (6).

Pe de altă parte, pentru ca părțile să-și poată exprima punctele de vedere în legătură cu un recurs pe care completul de filtru îl găsește admisibil și vădit fondat, conform alin. (6), acest lucru trebuie să rezulte din raport.

Conform alin. (3), raportul verifică:

– dacă recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității;

– dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488;

– dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3);

– dacă recursul este vădit nefondat.

De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudența Curții Constituționale, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și poziția doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

Credem că aceste din urmă referiri au rolul de a prefigura atât soluția de respingere a recursului ca vădit nefondat, în baza alin. (5), cât și pe aceea de admitere a recursului în baza alin. (6), iar acest lucru trebuie să fie suficient de transparent din raport încât părțile să poată reacționa adecvat prin punctele lor de vedere.

Prefigurarea unei soluții sau a alteia prin raport nu trebuie sub nicio formă privită ca antepronunțare în afara cadrului permis de lege, ci doar ca o obligație a instanței menită să asigure pe de o parte dreptul părților la apărare, iar pe de altă parte transparența și predictibilitatea actului de justiție.

Așa după cum art. 497 alin. (2) prevede în mod expres, raportorul – care poate fi președintele completului de filtru, un alt judecător din complet desemnat de acesta sau magistratul-asistent – nu devine incompatibil cu ocazia judecării recursului.

Potrivit art. 494 NCPC, judecarea recursului se face după regulile privind judecata de apel, aplicabile în măsura în care nu contravin normelor care reglementează recursul.

Se vor aplica și în recurs dispozițiile privitoare la limitele judecății, astfel cum sunt reglementate pentru apel prin art. 477-478 NCPC, precum și cele privitoare la neînrăutățirea situației în propria cale de atac.

Ca aspect particular pentru recurs Codul a subliniat în art. 495 alin.(1) că recurentului i se dă cuvântul pentru a-și dezvolta motivele de recurs depuse în termen , iar apoi se dă cuvântul intimatului pentru a răspunde la aceste motive.

O altă particularitate pentru recurs este faptul că, așa cum arată art. 485 alin. (2), dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el va fi socotit în termen.

În materia probelor, Codul de procedură civilă arată că, în instanța de recurs nu se pot produce noi probe , cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. Singurele probe noi admisibile în recurs sunt înscrisurile.

Se arată în decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. X din 26 noiembrie 1953, modificată prin Decizia de îndrumare nr. 11 din 26 mai 1960 ce se înțelege prin înscrisuri noi și cum trebuie să procedeze instanța de recurs, astfel înscrisurile noi sunt toate actele scrise, emanate de la părți sau de la un terț, care ar fi putut înrâuri soluția pricinei dacă ar fi fost folosite de instanța a cărei hotărâre a fost atacată.

Nu au valoare de înscrisuri declarațiile martorilor,chiar în formă autentică, după judecarea cauzei la prima instanță și rapoartele de expertiză. În recurs, înscrisurile nu pot fi depuse în tot timpul judecății.

Înscrisurile noi sunt înlăturate numai pe motivul că nu au fost folosite în etapele procesuale anterioare sau că nu au fost depuse odată cu recursul sau până la prima zi de înfățișare.

Art. 496 NCPC ne arată soluțiile pe care instanța de recurs le poate dispune:

1.În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.

2. În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte.

Următoarele două articole – art. 497 NCPC și art. 498 NCPC prevăd soluțiile pe care le pot adopta instanțele în legătură cu hotărârea recurată în caz de admitere a recursului, după cum este vorba despre înalta Curte de Casație și Justiție sau de celelalte instanțe de recurs, care pot fi tribunalele sau curțile de apel.

Soluțiile preconizate în legătură cu recursul – admiterea, respingerea, anularea sau constatarea perimării – au toate ca premisă declararea recursului ca fiind admisibil în principiu. Or, această etapă este parcursă doar în recursurile care intră în competența înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce făcea necesară o distincție în acest sens.

În situația dată, textul va trebui interpretat că în cazul tribunalelor și curților de apel soluțiile pe care le pot adopta aceste instanțe sunt cele prevăzute de art. 496 NCPC, fără a pronunța un act de procedură distinct prin care să declare recursul admisibil. Oricum, și în absența procedurii filtrării, instanțele de recurs altele decât înalta Curte vor face aceleași verificări prealabile judecării pe fond a recursului, care pot face inutilă judecata pe fond;

Filtrarea presupune tocmai identificarea acelor neregularități ale recursului care impun anularea acestuia. Conform art. 493 alin. (7) NCPC, dacă recursul nu se anulează în baza art. 493 alin. (5) NCPC (sau nu se respinge ca vădit nefondat, în baza aceluiași articol), se dă o încheiere de admitere în principiu a recursului și se va fixa termen pentru judecata pe fond a acestuia.

Soluții față de hotărârea recurată. Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 312 alin. (2) CPC], care prevedea două soluții în caz de admitere a recursului, casarea sau modificarea, în actuala reglementare este prevăzută doar soluția de casare a hotărârii atacate.

Art. 500 NCPC subliniază efectele casării:

1. Hotărârea casată nu are nicio putere.

2. Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.

Până acum, instanța de recurs nu era preocupată să stabilească dacă hotărârea atacată cu recurs a fost deja pusă în executare; de asemenea, nu era preocupată să stabilească dacă a început sau nu executarea decât în măsura în care era sesizată și cu o cerere de suspendare a executării până la soluționarea recursului ori, pe cale de ordonanță președințială, până la judecarea cererii de suspendare propriu-zise.

Nu este foarte clar dacă noul text intenționează să stabilească în sarcina instanței de recurs obligația unei verificări suplimentare sau dacă, pentru respectarea textului, este suficient ca instanța să se refere în mod generic la eventualele acte de executare sau de asigurare ce s-au săvârșit între timp, pe care să le constate ca fiind desființate de drept, înclinăm să credem că se va proceda potrivit celei de-a doua variante.

Alternativ, instanța de recurs poate dispune altfel decât să constate desființarea de drept a actelor de executare sau de asigurare. Cu alte cuvinte, astfel cum poate decide asupra suspendării executării hotărârii recurate, aceeași instanță de recurs poate decide asupra păstrării actelor de executare deja efectuate.

Având în vedere dispozițiile art. 500 alin. (1), o hotărâre casată nu se mai poate bucura de autoritatea de lucru judecat, însă poate constitui temei al întoarcerii executării, ca urmare a desființării titlului executoriu.

Judecata în fond după casare presupune conform art. 501 NCPC că:

1. În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

2. Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.

3. După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

4. În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

Obligativitatea hotărârii din recurs. Alineatul (1) al acestui articol reia din art. 315 alin. (1) CPC regula potrivit căreia dezlegarea data de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul. Regula se aplică indiferent dacă instanța de fond este cea de apel sau prima instanță care a judecat pricina ori o altă instanță de același grad sau de grad diferit, după distincțiile făcute în art. 497-498 NCPC. De asemenea, își păstrează valabilitatea și în cazul în care instanța de trimitere își declină ulterior competența în favoarea unei alte instanțe, care este ținută să respecte dezlegările date problemelor de drept în recurs.

Aceasta presupune că instanța de fond nu mai poate repune în discuție aceste chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, alin. (1) al art. 501 NCPC nu mai include obligația instanței de fond de a se conforma îndrumărilor instanței de recurs privind necesitatea administrării unor probe.

Actul de la care se reia judecata. Prevederea din alin. (2) al art. 501, conform căreia judecata se reia de la actul de procedură anulat, privește situațiile în care hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură.

Actul de procedură efectuat cu nerespectarea regulilor trebuie să rezulte din considerentele deciziei de casare. De pildă, administrarea probei cu martori la un termen la care nu toate părțile fuseseră legal citate, necomunicarea motivelor de apel etc.

Limitele rejudecării. În vechea reglementare, alin. (3) al art. 315 CPC prevedea că, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Astfel, textul obliga instanța de trimitere, care putea fi aceeași cu instanța a cărei hotărâre fusese casată sau alta, să reia analiza tuturor motivelor – prin aceasta înțelegându-se motivele de apel, ale cererii de chemare în judecată, ale unor excepții din întâmpinare etc. -, deși unele ar fi putut avea deja o dezlegare intrată sub autoritatea lucrului judecat.

Jurisprudența a interpretat însă constant că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare.

În prezent, alin. (3) al art. 501 NCPC include, alături de vechea formulă din codul anterior, mențiunea conform căreia instanța de fond va judeca din nou în limitele casării.

Față de cele anterior arătate, credem că textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării – totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Precizarea legiuitorului vine să preîntâmpine reluarea judecății integral, sub aspecte care nu au fost contestate sau care, contestate fiind, au fost înlăturate de instanța de recurs.

Alineatul (4) al art. 501 NCPC prevede admisibilitatea administrării oricăror probe prevăzute de lege după casare, indiferent că este vorba de casare cu reținere sau de casare cu trimitere.

Capitolul 4. Contestația în anulare

4.1. Caracterizare.

Contestația în anulare a fost introdusă în Cod în anul 1948 ca fiind o cale de atac extraordinară, de retractare comună, nedevolutivă și nesuspensivă de executare și menținută, cu unele modificări în Noul Cod.

Aceasta se poate exercita doar împotriva hotărârilor definitive, în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Art. 503-508 NCPC constituie sediul materiei.

O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de aceiași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă alte motive sunt invocate-art. 504 alin. (3).

Potrivit art. 503 NCPC:

1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Ca și în cazul celorlalte căi de atac, contestația în anulare poate fi exercitată doar pentru motivele anume prevăzute de lege.

Sub imperiul reglementării anterioare, doctrina a distins două categorii de contestații în anulare, în funcție de tipul hotărârilor judecătorești ce fac obiectul acestora: contestația în anulare obișnuita, de drept comun, și contestația în anulare speciala. Această distincție rămâne de actualitate și în noul cod, contestația în anulare obișnuită fiind reglementată în alin. (1) al art. 503, iar cea specială în alineatele următoare ale aceluiași articol.

Obiectul contestației în anulare este reglementat diferit în funcție de motivele pentru care se poate exercita această cale extraordinară de atac.

Potrivit alin. (1) al art. 503 NCPC, pentru motivul legat de neregularitatea procedurii de citare, hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt toate hotărârile definitive (irevocabile, în terminologia Codului de procedură civilă de la 1865).

Prin hotărâri definitive se înțeleg cele definite astfel în art. 634 NCPC și, după cum arată textul invocat, pot fi hotărâri pronunțate în primă instanță, în apel sau în recurs, care, din diferite considerente, nu pot sau nu mai pot fi atacate cu apel sau cu recurs.

Alineatele (2) și (3) ale art. 503 reglementează o altă serie de motive pentru care se poate exercita calea de atac a contestației în anulare, dar care privesc exclusiv hotărârile instanțelor de recurs și hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Contestația în anulare obișnuită, care se poate exercita împotriva oricărei hotărâri definitive, este limitată la un singur motiv: contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Alineatul (1) al art. 503 NCPC preia ideea fostului art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC, dar într-o redactare mai riguroasă, valorificând și soluțiile jurisprudențiale generate de imperfecțiunile vechiului text. Astfel, se prevede că neregularitatea procedurii de citare trebuie să privească anume pe contestator, și nu partea în mod generic, ceea ce exclude de plano posibilitatea introducerii unei contestații în anulare de către o parte care invocă nelegala citare a unei alte părți din proces.

Cumulativ cu neregularitatea procedurii de citare, mai trebuie îndeplinită și condiția negativa ca respectivul contestator să nu fi fost prezent la termenul când s-a judecat pricina. Această reglementare are în vedere, pe de o parte, că prezența părții la termen acoperă lipsa totală a citării, iar, pe de altă parte, că orice alt viciu al unei citări defectuoase putea fi invocat de parte la acel termen.

În practică s-a decis, spre exemplu, că sunt cazuri de citare nelegală atunci când: decesul uneia dintre părți nu a fost adus la cunoștința instanței, cu consecința necitării moștenitorilor; necitarea contestatoarei la sediul său principal, dacă o atare obligație era stabilită de lege; citarea prin publicitate a părții, deși condițiile pentru aceasta nu au fost îndeplinite; nerespectarea condițiilor legale referitoare la cuprinsul citației.

Contestația în anulare specială. În actuala reglementare, hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului pot fi atacate cu contestație în anulare atât pentru motivul nelegalei citări, prevăzut de alin. (1), cât și pentru o serie de alte motive expres și limitativ prevăzute, ca și în vechea reglementare, de actualul alin. (2) al art. 503.

Față de art. 318 CPC, noul text plasează ca motiv de contestație specială pe cel referitor la necompetență și, în plus, adăugă motivele constând în încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și la nepronunțarea asupra unuia dintre recursurile sau, după caz, apelurile declarate în cauză.

4.2. Contestația în anulare obișnuită.

Potrivit art. 503 alin.(1) NCPC pot fi atacate cu contestație în anulare obișnuită hotărârile definitive.

Părțile în contestația în anulare obișnuită sunt contestatorul și intimatul .Contestator poate fi doar persoana care a fost parte în hotărârea atacată, persoanele cărora părțile le-au trimis calitatea lor procesuală, precum și procurorul.

Primele două alineate ale art. 504 NCPC se referă exclusiv la contestația în anulare obișnuită, așa după cum rezultă din referirea care se face doar la art. 503 alin. (1) NCPC.

Dispozițiile art. 504 alin. (1) NCPC mențin din reglementarea anterioară principiul subsidiarității acestei cai extraordinare de atac, potrivit cu care, ca regulă, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru motive pe care contestatorul ar fi avut posibilitatea să le invoce pe calea apelului sau recursului.

Jurisprudența referitoare la inadmisibilitatea contestației în anulare exercitate pentru motive nevalorificate în cadrul căii ordinare de atac își menține actualitatea (cu amendamentul că recursul este privit ca o cale extraordinară de atac).

De altfel, actualmente, soluția inadmisibilității unei atare contestații în anulare, pe care au adoptat-o instanțele sub vechea reglementare, este expres prevăzută de art. 504 alin. (1) NCPC.

Prin excepție, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, contestația în anulare de drept comun poate fi promovată dacă motivul a fost invocat prin recurs, fiind însă respins pentru verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Întrucât textul citat se referă exclusiv la recurs și la specificul acestuia, atunci când se contestă o hotărâre dată de o instanță de apel nesupusă recursului, în condițiile art. 503 alin. (3), excepția nu operează, chiar dacă apelul a fost respins fără a fi fost cercetat în fond.

Apoi, trebuie remarcat că ipotezele în care se deschide calea contestației în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs sunt două, dar ambele au ca premisă invocarea motivului de recurs și, chiar dacă textul nu o spune expres, contestația în anulare este deschisă doar recurentului, adică acelei părți care invocase nelegalitatea propriei citări într-o fază procesuală anterioară.

Prima ipoteză este aceea în care motivul invocat nu a fost primit, pentru că presupunea ca instanța de recurs să facă verificări de fapt incompatibile cu structura acestei căi de atac. A doua ipoteză este aceea în care recursul însuși a fost respins fără a fi cercetat în fond. Textul nu se referă și la soluțiile de admitere a recursului, de anulare sau de perimare a acestuia, de unde se desprinde ideea că numai în cazul respingerii recursului se poate exercita contestația în anulare pentru motivul invocat de parte și neanalizat.

Referitor la acest din urmă aspect, în practica judiciară s-a apreciat că nu ne aflăm în ipoteza admisibilității contestației pentru necercetarea în fond a recursului dacă acesta a fost anulat ca netimbrat sau dacă a fost admis ca urmare a admiterii unei excepții.

Actuala reglementare vine însă cu o condiție în plus față de art. 317 CPC, în sensul că recursul trebuie să fi fost respins fără o cercetare pe fond fără vina părții.

În lipsa acestei condiții expres prevăzute, s-a decis, de pildă, că un recurs respins ca tardiv declarat deschide calea contestației în anulare, pentru că nu a fost cercetat pe fond. Am criticat această soluție pe considerentul că un recurs tardiv este ca și inexistent și că o contestație în anulare, în aceste condiții, permitea eludarea dispozițiilor art. 303 CPC 1865 referitoare la termenul de recurs. Cu atât mai mult, conform actualei reglementări, neintroducerea recursului în termenul legal nu poate fi disociată de vina părții, așa încât nu credem că ar putea deschide calea contestației în anulare.

Referitor la prevederile art. 317 alin. (1) CPC, Curtea Constituțională a constatat că acestea sunt constituționale, prin aceea că răspund finalității urmărite de legiuitor de a preveni tentativele de tergiversare a cauzei, prin invocarea abuzivă în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare a unor motive care ar fi putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului, dând astfel satisfacție exigențelor pe care le reclamă accesul liber la justiție, pe care îl asigură în limite rezonabile, precum și celor privind dreptul la un proces echitabil.

Inadmisibilitatea unei noi contestații împotriva aceleiași hotărâri. Alineatul (3) al art. 504 restrânge, de asemenea, condițiile de exercitare a contestației în anulare printr-un text care este clar, spre deosebire de art. 321 CPC, care prevedea că nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi.

În legătură cu vechiul text, arătam că din exprimarea laconică a legiuitorului nu rezulta foarte clar dacă o nouă contestație nu se poate face pentru motive care au existat: a) la data înregistrării celei dintâi contestații sau b) la data soluționării celei dintâi contestații.

În doctrină s-a afirmat, oarecum tangențial, că, „după respingerea primei contestații, se va mai putea face din nou contestație, dar numai pentru motive noi, ce nu au existat la data primei contestații. De aici rezulta că, după ce s-a formulat o primă contestație, atât timp cât aceasta încă nu s-a soluționat, se poate face o a doua contestație, chiar pentru motive care ar fi putut fi invocate în prima, dacă, bineînțeles, nu a expirat termenul legal pentru exercitarea căii de atac.

Actualul alin. (3) al art. 504 NCPC statuează expres inadmisibilitatea unei noi contestații în anulare împotriva aceleiași hotărâri, chiar daca se invoca alte motive.

Cum textul nu face nici o distincție după cum motivele existau sau nu la data formulării sau judecării celei dintâi, o nouă contestație în anulare nu mai poate fi exercitată, chiar dacă în ea s-ar invoca alte motive decât cele din prima contestație.

Această prevedere se referă exclusiv la situația în care una și aceeași parte uzează pentru a doua oară de calea contestației în anulare. Așadar, dacă ulterior formulării unei contestații în anulare de către una dintre părțile litigante se introduce o nouă contestație în anulare, de către o altă parte din proces, cea de-a doua nu va putea fi respinsă ca inadmisibilă, în baza art. 504 alin. (3) NCPC.

4.3. Contestația in anulare specială.

Art. 503 alin. (1) NCPC fără a fac e diferență între cele două forme ale contestației în anulare precizează că pot constitui obiect al contestației numai hotărârile definitive, dar cât privește asemenea hotărâri pronunțate de instanțele de recurs , pe lângă motivul contestației în anulare obișnuite ele mai pot fi atacate și pentru alte motive de alin. (2) al articolului menționat.

Nu orice hotărâre a instanței de recurs poate face obiect al contestației în anulare speciale ci doar aceia prin care s-a soluționat recursul. Deci nu va fi susceptibilă de o asemenea contestație decizia dată în fond după casarea cu reținere.Cu alte cuvinte textul vizează deciziile pronunțate în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului.

În actuala reglementare, hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului pot fi atacate cu contestație în anulare atât pentru motivul nelegalei citări, prevăzut de alin. (1), cât și pentru o serie de alte motive expres și limitativ prevăzute, ca și în vechea reglementare, de alin. (2) al art. 503 NCPC.

Față de art. 318 CPC, noul text plasează ca motiv de contestație specială pe cel referitor la necompetență și, în plus, adăugă motivele constând în încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și la nepronunțarea asupra unuia dintre recursurile sau, după caz, apelurile declarate în cauză astfel:

1. Necompetența. Motivul privitor la necompetență, prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, se referă exclusiv la necompetență instanței care a pronunțat hotărârea care se atacă, și anume a instanței de recurs sau, după caz, a instanței de apel, în condițiile alin. (3) al aceluiași articol. Prin urmare, este exclus ca pe calea contestației în anulare să se invoce motive privitoare la o eventuală necompetență a instanței care a judecat într-o fază procesuală anterioară. Această nouă reglementare se integrează în viziunea actualului cod, care a limitat semnificativ posibilitatea invocării excepției de necompetență în diferite stadii ale procesului civil.

De asemenea, trebuie precizat, în contextul descris anterior, că necompetența instanței care a pronunțat hotărârea contestată trebuie să fi fost absoluta și excepția de necompetență să fi fost invocată în fața acelei instanțe, însă instanța să fi omis a se pronunța asupra ei. Textul nu circumstanțiază în sensul că excepția trebuie să fi fost invocată chiar de contestator, de unde se poate deduce că este suficient să fi fost invocată de orice parte litigantă sau chiar din oficiu.

Cât privește motivul referitor la necompetența absolută a instanței – motiv de contestație în anulare de drept comun în reglementarea anterioară -, în practica judiciară s-a statuat că este admisibilă contestația în anulare în ipoteza în care instanța de judecată, prin depășirea competenței, a soluționat o excepție de neconstituționalitate.

2. Alcătuirea instanței. Încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței reprezintă un motiv nou de contestație în anulare și un temei pentru a se reconsidera practica instanțelor judecătorești din ultimii ani, care, pe bună dreptate, nu asimila nelegala alcătuire a instanței cu necompetența acesteia.

Motivul prevăzut de pct. 1 teza a II-a de la art. 503 alin. (2) se regăsește și ca motiv de casare a hotărârii în recurs, fiind prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, dar, așa cum arătam și la motivul privitor la necompetență, nelegala alcătuire a instanței trebuie să vizeze însăși instanța de recurs sau de apel care a pronunțat hotărârea contestată, iar excepția nelegalei alcătuiri trebuie să fi fost invocată în fața respectivei instanțe, care a omis a se pronunța asupra ei[2].

3. Eroarea materială. Motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare a art. 318 CPC 1865, fiind înlocuit cuvântul greșeală cu sinonimul eroare.

Jurisprudența generată de aplicarea acestui articol își păstrează actualitatea: acest motiv al contestației în anulare speciale se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale – cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată – pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Pe calea contestației în anulare nu pot fi cenzurate erorile materiale strecurate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, pentru îndreptarea cărora legiuitorul a pus la dispoziție procedura îndreptării hotărârii reglementată de art. 442 NCPC. În soluționarea contestației în anulare pentru acest motiv, instanța trebuie să se raporteze la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă.

4. Omisiunea cercetării unui motiv de casare. în ceea ce privește acest motiv al contestației în anulare speciale, se remarcă în primul rând faptul că el privește exclusiv hotărârile instanțelor de recurs, nu și pe cele ale instanțelor de apel care nu sunt supuse recursului, așa cum se prevede expres în alin. (3) al art. 503. Explicația se datorează, credem, împrejurării că numai recursul poate fi exercitat pentru motive de casare expres și limitativ prevăzute de lege; altminteri, neanalizarea unor motive de apel, în limitele devoluțiunii, poate crea părții un prejudiciu similar, dat fiind că nu are deschisă calea recursului.

În al doilea rând, remarcăm că, spre deosebire de reglementarea din art. 318 CPC, art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC nu mai prevede în mod expres condiția ca omisiunea de cercetare a motivului de casare să se fi produs din greșeală.

Credem că prin eliminarea sintagmei „din greșeală" nu se produce nici o modificare în sensul ori scopul reglementării și că își păstrează valabilitatea interpretarea dată vechiului text, conform căreia necercetarea motivului trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, și nu una deliberată.

Astfel, sub imperiul vechii reglementări, s-a decis că, în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Jurisprudențial, s-a mai statuat că reglementarea acestui motiv de contestație a vizat posibilitatea cenzurării hotărârii instanței de recurs exclusiv și limitat la motivul de casare omis, în caz contrar deschizându-se calea unui recurs la recurs.

Contestația în anulare pentru acest motiv poate fi promovată doar de recurent, intimatul nejustificând un interes legitim și actual, iar decizia pronunțată în rejudecare, ca urmare a anulării hotărârii instanței de recurs, va fi limitată, din punct de vedere al analizei, la motivul de casare a cărui necercetare a atras anularea.

Prin cercetarea motivelor de casare trebuie înțeleasă analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de recurs prevăzute de lege. Pe de altă parte, cercetarea la care face trimitere textul de lege, fără a fi interpretată ca obligând instanța să răspundă în parte tuturor argumentelor, trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar, și nu doar o reluare a concluziilor instanțelor inferioare, în caz contrar putându-se aduce atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia sau omisiunea instanței de a cerceta motive de casare depuse tardiv ori care ar fi trebuit invocate de instanță din oficiu. De asemenea, în măsura în care motivul de casare omis a fi cercetat

Soluțiile redate în cuprinsul acestui comentariu, care au fost pronunțate în aplicarea art. 318 CPC 1865 privind omisiunea instanței de a examina un motiv de recurs, sunt preluate din G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 628-633.

În sensul inadmisibilității contestației în anulare în cazul în care motivul de casare a fost invocat pentru prima dată în contestația în anulare, I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 8286/2007, nepublicată, idem, p. 633.

4.4. Reguli privind judecata.

În lipsa unui text care să reglementeze cuprinsul cererii, contestația în anulare va fi redactată cu respectarea cerințelor art. 148 NCPC.

Cererea este mijlocul procedural prin care o persoană solicită concursul instanței în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor sale legitime (cererea de chemare în judecată inițială, prin care se declanșează procesul civil, cereri adiționale, cereri incidentale, diverse alte cereri formulate de părți în cursul procesului etc.).

Regula în privința formei cererilor adresate instanței de judecată o reprezintă forma scrisă sau forma înscrisului sub semnătură electronică, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acesta.

Ca atare, în măsura în care, spre exemplu, reclamantul își modifică verbal cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, instanța nu va lua act de modificarea acțiunii și nu va dispune citarea pârâților indicați oral, ci îi va pune în vedere reclamantului să formuleze această cerere adițională în scris, iar numai după complinirea acestei cerințe va lua act de modificarea acțiunii, considerându-se legal învestită cu soluționarea sa.

Privind taxele judiciare de timbru, pentru formularea contestației în anulare se datorează taxă de timbru de 100 de lei

Termen de motivare, în ceea ce privește contestația, alin. (2) al art. 506 NCPC prevede în mod expres că aceasta se face în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea contestației.

Conform art. 92 alin. (4) NCPC procurorul poate exercita căile de atac prevăzute de lege numai în următoarele două cazuri:

a) ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege, când se prevede dreptul procurorului de a introduce acțiune civilă, independent dacă acest drept a fost exercitat de procuror în concret (dacă a introdus sau nu acțiunea civilă soluționată prin hotărârea judecătorească atacată);

b) atunci când a participat la judecată, independent dacă participarea sa era sau nu obligatorie potrivit legii.

Soluția prevăzută de alin. (1) al art. 505 NCPC este identică celei din reglementarea anterioară, art. 319 alin. (1) CPC statuând în sensul că instanța competentă este cea a cărei hotărâre se atacă, instanță la care se și introduce contestația în anulare.

În ceea ce privește însă alcătuirea instanței, spre deosebire de reglementarea din art. 24 CPC, art. 41 alin. (1) NCPC prevede, printre cazurile de incompatibilitate, că judecătorii care au pronunțat o hotărâre prin care au soluționat cauza nu pot lua parte la judecarea aceleiași pricini în contestația în anulare. Astfel se va reveni asupra jurisprudenței care statua în sensul că, fiind o cale de atac de retractare, judecătorii care au pronunțat hotărârea atacată cu contestație în anulare nu sunt incompatibili.

Art. 41 alin.(1) NCPC – Incompatibilitatea de a judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire. Noul cod consacră în mod expres o soluție adoptată în practica judiciară, și anume aceea că există incompatibilitate nu numai în situația pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care instanța este dezânvestită, dar și atunci când judecătorul a pronunțat o încheiere interlocutorie și participă la judecarea cauzei în căile de atac.

Primul alineat al art. 508 NCPC reia din vechea reglementare regula conform căreia contestația în anulare se judecă în regim de urgență, cu precădere față de alte cauze care nu sunt considerate având acest regim, dar conține în plus precizarea că sunt aplicabile dispozițiile procedurale privind judecata finalizată cu hotărârea contestată, adică, după caz, judecata în primă instanță, în apel, în recurs etc. Desigur, aceste reguli sunt aplicabile în măsura în care nu există altele derogatorii, specifice fazei contestației în anulare.

Alineatul (3) al art. 508 NCPC consacră o practică deja uzitată a instanțelor de judecată care, și sub imperiul vechiului cod, pronunțau, în caz de admitere a contestației în anulare, o singură hotărâre sau două, după cum, consecutiv anulării hotărârii atacate, rejudecarea era posibilă sau nu la același termen.

Așadar, admiterea contestației va determina anularea hotărârii și rejudecarea procesului, alin. (3) al art. 508 statuând, ca regulă, că instanța va pronunța o singură hotărâre și, prin excepție, doar în măsura în care rejudecarea la același termen nu este posibilă, va pronunța anularea, urmând să stabilească un termen pentru rejudecare.

În acest din urmă caz, hotărârea de anulare nu va putea fi atacată decât odată cu hotărârea pronunțată în rejudecare, desigur, dacă aceasta este supusă vreunei căi de atac.

Regula conform căreia hotărârea pronunțată în contestația în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată este menținută întocmai ca și în vechea reglementare. Dacă se atacă cu contestație în anulare o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, tot astfel va fi și hotărârea dată asupra contestației.

Dispozițiile care reglementează procedura aplicabilă judecății contestației în anulare din vechea reglementare au fost declarate constituționale în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Constituțională statuând că, dat fiind caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac, verificările instanței se

rezumă la respectarea anumitor norme procedurale

Capitolul 5. Revizuirea

5.1. Caracterizare

Ținând cont de criteriile de clasificare ale căilor de atac, revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare,nedevolutivă, comună și nesuspensivă de drept de executare găsindu-și sediul materiei în art. 509-513 NCPC.

Obiectul revizuirii. Alineatul (1) al art. 509 păstrează, într-o formulă mai restrânsă, regula din vechea reglementare, conform căreia pot fi atacate cu revizuire hotărârile care vizează fondul pricinii, respectiv hotărârile pronunțate asupra fondului, precum și cele care evocă fondul.

Prin excepție, pentru motivele limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 509, pot face obiect al revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Astfel, în categoria hotărârilor pronunțate asupra fondului intră acelea pronunțate în primă instanță și prin care cauza este soluționată pe fond, adică privitor la caracterul fondat sau nefondat al cererii de chemare în judecată, și nu în baza unei excepții care, odată admisă, face de prisos analiza fondului.

În conformitate cu art. 509 alin. (1) motivele de revizuire sunt următoarele:

1. Instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Astfel, s-a decis că nu se încadrează în ipotezele vizate de textul de lege menționat omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii privind acordarea unui nou termen pentru angajarea unui apărător sau asupra unei excepții procedurale invocate de parte, schimbarea temeiului acțiunii – instanța putând pune în discuție temeiuri noi de drept, neinvocate de parte -nepronunțarea instanței asupra unui motiv de exercitare a căilor de atac.

2. Obiectul pricinii nu se afla în ființă. Cel de-al doilea motiv de revizuire, preluat ca atare din art. 322 pct. 3 CPC, are în vedere prin sintagma „obiectul pricinii nu se află în ființă" ideea de dispariție fizică a bunului.

Condiția nu este îndeplinită atunci când bunul continuă să existe fizic, dar a fost ocupat, sau atunci când hotărârea vizează plata unei sume de bani și a dobânzilor.

În cazul hotărârilor cu condamnare alternativă, cererea de revizuire este lipsită de interes, deoarece debitorul poate fi obligat, în temeiul unei asemenea hotărâri, să plătească suma de bani stabilită de instanță ca reprezentând contravaloarea lucrului.

3.Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricina sau daca hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecații. Punctul 3 al art. 509 NCPC reia o parte din motivele de revizuire reglementate anterior de art. 322 pct. 4 CPC, cărora le aduce însă precizări suplimentare.

Astfel, cât privește condamnarea pentru o infracțiune privitoare la pricină, pe lângă caracterul definitiv al condamnării, prevăzut și de reglementarea anterioară, respectiv declararea ca fals a unui înscris pe care se sprijină hotărârea judecătorească, se instituie condiția suplimentară ca această împrejurare să fi influențat soluția pronunțată în cauză.

Prin „înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății" se înțelege nu doar înscrisul reținut ca atare odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci și înscrisul al cărui conținut nu este real, chiar dacă prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune, dovada conținutul nereal al înscrisului urmând a fi făcută în fața instanței de revizuire, dacă instanța penală nu a mai fost sesizată, întrucât organele de cercetare și urmărire penală au considerat că nu s-a săvârșit o infracțiune.

Pentru soluția conform căreia revizuirea nu este admisibilă în cazul în care actul fals a vizat aspecte procedurale care nu au relevanță raportat la fondul procesului, a se vedea C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 968/2002, idem, p. 652 și 653.

4.Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau grava neglijență. Punctul 4 al art. 509 NCPC reglementează motivul de revizuire constând în sancționarea disciplinară a judecătorului pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, completând și aducând precizări suplimentare față de reglementarea anterioară. Astfel, se prevede expres că sancționarea disciplinara trebuie să privească un judecător, nu un magistrat, care poate fi, în accepțiunea legii române, și un procuror.

Se impune condiția caracterului definitiv al sancțiunii aplicate, precum și condiția ca împrejurările pentru care a intervenit sancționarea să fi influențat soluția pronunțată în cauză.

Revizuirea este, de asemenea, admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.

5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnica sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Punctul 5 al art. 509 NCPC reia întocmai prima teză din art. 322 pct. 5 CPC.

În legătură cu acest text, s-a decis că nu îndeplinește condițiile sale înscrisul emis după pronunțarea hotărârii atacate prin revizuire, chiar dacă acesta constată o situație fundamental diferită de cea reținută de instanță și care este anterioară pronunțării hotărârii, și nici cel ale cărui existență și conținut erau cunoscute părților în timpul judecății.

Prin noțiunea de „înscris doveditor" trebuie înțeles acel înscris nou care, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunțării hotărârii atacate, ar fi putut conduce la o altă soluție pe fond decât cea adoptată. De asemenea, nu îndeplinește condițiile înscrisului reținut de partea potrivnică un articol publicat într-o revistă sau o declarație extrajudiciară.

Dovada conduitei obstrucționiste a părții adverse sau a împrejurărilor mai presus de voința părților care au împiedicat înfățișarea înscrisului pe durata soluționării procesului în fond îi incumbă revizuentului și se concretizează în dovedirea demersurilor efectuate prin care s-a încercat obținerea înscrisurilor (adrese, notificări ș.a.m.d.).

6. S-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotarârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Teza a ll-a a pct. 5 de la art. 322 CPC se regăsește acum reformulată în pct. 6 al art. 509 NCPC și are în vedere situația în care s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Noul text enumera soluțiile pronunțate în legătură cu hotărârea ce a influențat procesul în actuala terminologie a codului.

Soluția conform căreia poate fi considerat un „înscris nou" o hotărâre judecătorească ulterioară, pronunțată într-o acțiune introdusă înainte de soluționarea definitivă a litigiului finalizat cu hotărârea pentru care se cere revizuirea, poate fi pe deplin actuală, chiar din perspectiva pct. 6 al art. 509 NCPC.

7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apere. Referitor la acest motiv de revizuire, față de formularea din art. 322 pct. 6 CPC, dispozițiile pct. 7 al art. 509 NCPC au în vedere următoarele categorii de subiecte de drept: statul sau alte persoane juridice de drept public, minorii, persoanele puse sub interdicție judecătorească – categorii care se includ în sfera „incapabililor" la care făcea referire art. 322 pct. 6 CPC – și persoanele puse sub curatelă – categorie care include, potrivit art. 178 NCC, și dispăruții care nu au lăsat un mandatar sau administrator general.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile pct. 7, trebuie ca starea de incapacitate să existe în persoana revizuentului la momentul soluționării cauzei prin hotărârea supusă căii de atac, lipsa de apărare să fi fost totală, indiferent de cauza care a determinat-o, iar nu o apărare incompletă sau greșită.

8. Existența unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 NCPC, se prevede condiția ca prin hotărârile potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

9. Partea a fost împiedicata să se înfățișeze la judecata și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa. în ceea ce privește motivul de revizuire constând în imposibilitatea de prezentare a părții prevăzut de art. 509 pct. 9 NCPC, acesta este preluat ca atare din art. 322 pct. 8 CPC și, așa cum s-a statuat sub vechea reglementare, este aplicabil doar atunci când imposibilitatea de înfățișare vizează partea, iar nu avocatul acesteia, iar condițiile privind imposibilitatea de prezentare și imposibilitatea de înștiințare a instanței trebuie îndeplinite cumulativ.

Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.

10. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă. Referitor la acest motiv de revizuire, spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 322 pct. 9 CPC, pct. 10 al art. 509 NCPC nu mai prevede condiția ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Rațiunea acestei eliminări constă în aceea că, cel puțin la nivel teoretic, întotdeauna există și alte remedii ale încălcării constatate, care nu intră neapărat în atribuțiile puterii judecătorești. Or, o asemenea condiție ar putea avea drept consecință limitarea severă a posibilității admiterii cererii de revizuire.

Așa cum s-a decis și sub imperiul vechii reglementări, pentru a se reține incidența acestui motiv de revizuire, este necesar ca în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită să fi fost constatată de către Curtea Europeană o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, această încălcare să își aibă cauza în hotărârea judecătorească supusă revizuirii, iar consecințele încălcării să continue să se producă.

În practică s-a reținut că, Curtea Europeană a constatat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție prin aceea că acțiunea în despăgubiri a reclamantei a fost respinsă în calea de atac a recursului, în baza unei excepții invocate pentru prima dată în această fază procesuală și în baza unui text de lege care nu era aplicabil reclamantei la data sesizării instanței. Consecința acestei încălcări a continuat să se producă, deoarece, prin admiterea excepției prescripției, justețea pe fond a pretențiilor reclamantei nu a mai fost stabilită irevocabil de o instanță de judecată, ceea ce a determinat admiterea cererii de revizuire și, consecutiv, analiza recursului sub aspectul celorlalte critici de fond.

Potrivit alin. (2) al art. 509 NCPC, nu este obligatoriu ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul.

11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. Textul art. 509 pct. 11 are în vedere ipoteza constând în admiterea unei excepții de neconstituționalitate în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, intervenită după ce hotărârea a devenit definitivă.

Acest motiv se corelează cu prevederea din art. 29 din Legea nr. 47/1992, conform căreia sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate nu mai atrage suspendarea judecății.

Așa fiind, este firesc ca de avantajul admiterii excepției de neconstituționalitate să poată beneficia și partea care a invocat-o în propria sa cauză.

Pentru o soluție de admisibilitate a revizuirii ca urmare a constatării încălcării dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la dreptul de acces la o instanță (art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cauza Vișan c. României, M. Of. nr. 876/2008) – I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 8358/2009, nepublicată, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 665-666.

5.2. Sesizarea instanței competente.

Art. 510 al Noului Cod de procedură civilă prevede că:

1. Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

2. În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanțele de recurs la care se referă aceste dispoziții este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță.

3. În cazul în care se invocă motive care atrag competențe diferite, nu va opera prorogarea competenței.

Alineatul (1) al art. 510 instituie regula aplicabilă tuturor cererilor de revizuire, cu excepția celor întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8, regulă conform căreia instanța competentă să judece cererea de revizuire este instanța a cărei hotărâre se atacă.

Soluția este similară cu cea din reglementarea anterioară, respectiv art. 323 alin. (1) CPC, în sensul că instanța competentă este cea a cărei hotărâre se atacă, instanță la care se și introduce cererea de revizuire, fără precizarea că este cea la care hotărârea a rămas definitivă, precizare care nu își mai avea sensul în actualul context.

Potrivit jurisprudenței create în aplicarea art. 323 CPC, competența de soluționare a cererii de revizuire aparține instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, respectiv, în cazul acelor motive care pot viza doar hotărâri date asupra fondului sau care evocă fondul, instanței care s-a pronunțat pe fondul litigiului. Instanța care va judeca cererea de revizuire va trebui să respecte compunerea în complet de un judecător, de doi judecători în apel sau trei în recurs, similar cauzei în care a fost pronunțată hotărârea atacată.

În ceea ce privește alcătuirea instanței, spre deosebire de reglementarea din art. 24 CPC, art. 41 alin. (1) NCPC prevede, printre cazurile de incompatibilitate, pe acela că judecătorii care au pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu pot lua parte la judecarea aceleiași pricini în revizuire.

Alineatul (2) al art. 510 NCPC prevede competența de soluționare a cererii de revizuire motivate pe existența contrarietății de hotărâri. Spre deosebire de reglementarea anterioară, care atribuia această competență instanței ierarhic superioare instanței – dacă era una singură – sau, după caz, instanțelor care pronunțaseră hotărârile potrivnice, actualul cod prevede că instanța competentă este aceea mai mare în grad fața de instanța care a pronunțat prima hotărâre, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost încălcată.

Potrivit actualei reglementări, dacă prima hotărâre a fost dată de o judecătorie, iar cea de-a doua de către o curte de apel, instanța care va judeca cererea de revizuire va fi tribunalul ierarhic superior judecătoriei respective.

Prin intermediul alin. (3) al art. 510 NCPC s-a contutat regula conform căreia, în cazul în care se introduce revizuire pentru mai multe motive dintre cele reglementate de art. 509 NCPC, care ar atrage competența unor instanțe diferite, nu operează prorogarea de competență.

Această soluție fusese deja adoptată constant în jurisprudența de sub imperiul vechiului cod, care a statuat că, în ipoteza descrisă anterior, nu va opera prorogarea de competență, ci fiecare instanță va soluționa cererea în legătură cu motivul pentru care este competentă. Aceasta, deoarece este vorba despre o normă de competență materială imperativă, de la care nu se poate deroga, chiar în cazul în care prin cerere se invocă mai multe motive, ce atrag competențe diferite.

Textul are în vedere ipoteza în care revizuirea privește una și aceeași hotărâre, dar, alături de motive care ar atrage competența instanței care a pronunțat-o, se invocă și contrarietatea cu o altă hotărâre, ceea ce atrage competența instanței ierarhic superioare, fie celei a cărei hotărâre se cere a fi revizuită, fie unei alte instanțe care a pronunțat o hotărâre anterioară potrivnică. în atare situație, instanța greșit sesizată pentru unul sau o parte din motive își va declina parțial competența judecării cererii de revizuire, pentru acel sau acele motive, în favoarea instanței competente.

Același text ar mai putea avea în vedere și ipoteza în care se formulează o cerere de revizuire pentru motive diferite, dintre care unele privesc hotărârea instanței de recurs, iar altele pe cea a instanței de apel, pronunțată în aceeași cauză.

Și în această situație, instanța sesizată – fie cea de recurs, fie cea de apel – ar trebui să constate că o parte din motive privesc, în realitate, hotărârea unei alte instanțe și să își decline în parte competența, nu să se pronunțe ea însăși asupra revizuirii în întregul său, fie chiar și în sensul de a o constata parțial inadmisibilă, pentru motive care nu privesc hotărârea dată de respectiva instanță.

5.3. Reguli privind judecata.

În lipsa unui text care să reglementeze cuprinsul cererii, contestația în anulare va fi redactată cu respectarea cerințelor art. 148-194 NCPC.

În ceea ce privește motivarea revizuirii, alin. (4) al art. 511NCPC prevede în mod expres că aceasta se face prin însăși cererea de revizuire sau înăuntrul termenului de exercitare a acestei căi de atac, ca și în cazul recursului și contestației în anulare.

Conform alin. (5) al aceluiași articol, dacă sunt invocate mai multe motive, pentru care sunt prevăzute termene diferite sau care se calculează de la momente diferite, pentru fiecare trebuie respectate dispozițiile legale incidente.

Noul cod prevede pentru prima dată și sancțiunea nemotivării revizuirii în termenul legal ca fiind nulitatea, ceea ce va determina reconsiderarea practicii judiciare prin care cererile de revizuire nemotivate sau motivate peste termenul de exercitare a căii de atac erau respinse ca inadmisibile. Astfel, într-o decizie de speță sub imperiul vechii reglementări, s-a statuat în sensul că invocarea generică a dispozițiilor art. 322 CPC, fără indicarea unuia dintre cele opt motive, determină inadmisibilitatea cererii. în actuala reglementare, dacă cererea de revizuire nu va fi motivată în termenul legal sau dacă în motivarea acesteia nu se va regăsi niciunul dintre cele 11 cazuri de revizuire prevăzute de art. 509 NCPC, cererea va fi constatată nulă.

Alineatul (1) prevede un termen de o lună pentru revizuirea întemeiată pe majoritatea motivelor prevăzute de art. 509, stabilind, pentru fiecare caz în parte, data de la care începe să curgă.

Primul alineat al art. 513 NCPC aduce o modificare față de vechea reglementare din art. 326 alin. (1) CPC, care statua că revizuirea se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

În noua reglementare se prevede că revizuirea se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată. Este logic să fie așa, din moment ce hotărârea atacată poate fi rezultatul unei judecăți în primă instanță, în apel, în recurs sau chiar în contestație în anulare, iar revizuirea este o cale de atac de retractare. Desigur, dispozițiile procedurale specifice fiecărei faze procesuale sunt aplicabile în măsura în care nu există altele derogatorii, specifice căii de atac a revizuirii.

O prevedere derogatorie de la regula aplicabilă judecății în primă instanță, apelului și recursului se regăsește în alin. (2) al art. 513, care, pe lângă obligativitatea întâmpinării, prevede faptul că de întâmpinare contestatorul ia cunoștință de la dosar.

Cu alte cuvinte, în această cale de atac întâmpinarea nu se comunică părții potrivnice, prin derogare de la regula instituită în art. 206 NCPC pentru judecata în primă instanță, în art. 471 alin. (6) pentru apel sau în art. 490 cu trimitere la art. 471 pentru recurs.

Dacă în cazul contestației în anulare, unde există o prevedere identică, explicația ar putea fi aceea că se urmărește o judecată accelerată, conformă primului alineat al art. 508 NCPC, în cazul revizuirii o asemenea explicație nu are suport în textele care reglementează această cale de atac.

Dezbaterile sunt limitate, conform alin. (3) al art. 513, la admisibilitatea revizuirii și a faptelor pe care se întemeiază.

Această prevedere presupune că, dat fiind că este vorba despre o cale de atac extraordinară, ce se poate exercita pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, cu ocazia dezbaterilor asupra revizuirii nu se reia întreaga judecată și, prin urmare, părțile trebuie să își limiteze cuvântul la acele susțineri care demonstrează de ce, în opinia lor, revizuirea este sau nu admisibilă.

Dacă citim însă acest text în corelare cu alin. (4), vom vedea că, pentru anumite motive de revizuire, dezbaterile nu se pot limita la admisibilitatea revizuirii, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de contestația în anulare, unde noul cod a consacrat practica pronunțării, atunci când este cazul, a două hotărâri, în cazul revizuirii a omis să o facă.

Potrivit alin. (4) al art. 513, dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.

Pentru contestația în anulare, art. 508 alin. (3) NCPC a consacrat o practică deja uzitată a instanțelor de judecată care, și sub imperiul vechiului cod, pronunțau, în caz de admitere a contestației în anulare, o singură hotărâre sau două hotărâri, după cum, consecutiv anulării hotărârii atacate, rejudecarea era posibilă sau nu la același termen.

Regula conform căreia hotărârea pronunțată în revizuire este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată este menținută întocmai ca și în vechea reglementare.

Dacă hotărârea s-a dat într-o revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8, pentru contrarietate de hotărâri, ea este supusă recursului, cu deosebirea că, în actuala reglementare, va fi supusă recursului și atunci când va fi dată de înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest din urmă caz, neexistând o instanță superioară în grad la care să se judece recursul, acesta a fost dat în competența Completului de 5 judecători.

Și în actuala reglementare, rămânem consecvenți interpretării conform căreia intenția legiuitorului este aceea de a suprima calea de atac a apelului atunci când hotărârea a cărei revizuire se cere este supusă atât apelului, cât și recursului, și nu aceea de a deschide calea recursului în situația în care hotărârea supusă revizuirii este pronunțată în recurs.

Concluzii

Importanța exercitării căilor de atac este dată de necesitatea ca hotărârea pronunțată în urma unei judecăți sa fie controlată de o altă instanță superioară prin intermediul acestora pentru îndreptarea eventualelor erori comise de judecătorii instanțelor de fond, iar în unele cazuri prevăzute de lege chiar instanțele care au pronunțat hotărârea pot ca prin intermediul căilor extraordinare de atac să-si retragă hotărârea pronunțată si să pronunțe o alta hotărâre.

Căile de atac sunt mijloacele procedurale prin intermediul cărora procurorul sau părțile interesate au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești netemeinice sau nelegale.

Singura cale de atac ordinară reglementată de Cod este apelul, iar căile extraordinare reglementate de acesta sunt recursul,contestația în anulare si revizuirea. Denumirea de cale de atac ordinară vine din faptul că vizează hotărâri de prima instanță și se exercită de partea nemulțumită de hotărâre iar denumirea de cai extraordinare de atac apare deoarece pot fi exercitate numai în condițiile si limitele prevăzute de lege vizând hotărâri executorii sau hotărâri definitive. Astfel apelul, recursul, contestația în anulare si revizuirea sunt singurele căi de atac ce pot fi exercitate potrivit Codului de procedura civilă.

Căile de atac se clasifică în funcție de următoarele criterii:

1. In funcție de condițiile de exercitare:

– Căi de atac ordinare. Potrivit Codului de procedura, singura cale de atac ordinară este apelul. Aceasta cale poate fi exercitată de oricare parte din proces, pentru a fi exercitată nu este necesar ca un text de lege să prevadă posibilitatea folosirii lor și poate fi declanșată pentru orice motiv de nelegalitate.

– Căi de atac extraordinare. Sunt căile de atac care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Acestea sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.

2. În funcție de instanța competenta să judece calea de atac:

– Cai de atac de reformare. Sunt acelea care se soluționează de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată si anume apelul și recursul.

– Căi de atac de retractare. Sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată,iar din aceasta categorie fac parte contestația în anulare și revizuirea.

3. În funcție de faptul dacă provoacă sau nu o nouă judecată în fond:

– Căi de atac devolutive. Sunt acelea care provoacă o nouă judecată în fond,iar singura cale de atac devolutivă este apelul.

– Căi de atac nedevolutive. Sunt acelea care nu determină o nouă judecată in fond si anume: recursul, contestația în anulare si revizuirea

4.În funcție de faptul dacă termenul de exercitare a căii de atac și exercitarea căii de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate:

– Căi de atac suspensive de executare.

– Căi de atac nesuspensive de executare.

Apelul este suspensiv de executare, pe când contestația în anulare și revizuirea nu suspendă de drept executarea,dar instanța, la cerere,poate suspenda executarea( art. 507 și 512 C. pr. civ.). In ceea ce privește recursul: în cazurile prevăzute de art. 484. alin. (1), care constituie o excepție,recursul suspendă de drept executarea hotărârii; În toate celelalte cazuri, exercitarea recursului nu suspendă executarea însă poate fi acordată la cerere conform art. 484 alin.(2)-(6).

5. În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces la exercitarea căilor de atac:

– Căi de atac comune.

– Căi de atac speciale.

Comune sunt toate cele patru căi de atac deoarece pot fi exercitate de către părți, prin urmare Codul de procedură civilă nu reglementează nicio cale de atac specială.

Bibliografie

Codul Civil;

Codul de procedură Civilă;

Noul Cod Civil;

Noul Cod de procedură Civilă;

Ion DELEANU,Tratat De Procedură Civilă, Vol. II,Editura Universul Juridic,2013;

Viorel Mihai CIOBANU,Drept Procesual Civil,Editura Național,Bucuresti,2013;

Mihaela TĂBÂRCĂ, Drept Procesual Civil, vol. III,Editura Universul Juridic,2014;

L. N. PÎRVU, Apelul în procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

A.CIUCĂ, Apelul, Ed. Universul Juridic, București, 2008;

S. SPINEI, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, București, 2008;

M. LOHĂNEL, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, 2011;

Bibliografie

Codul Civil;

Codul de procedură Civilă;

Noul Cod Civil;

Noul Cod de procedură Civilă;

Ion DELEANU,Tratat De Procedură Civilă, Vol. II,Editura Universul Juridic,2013;

Viorel Mihai CIOBANU,Drept Procesual Civil,Editura Național,Bucuresti,2013;

Mihaela TĂBÂRCĂ, Drept Procesual Civil, vol. III,Editura Universul Juridic,2014;

L. N. PÎRVU, Apelul în procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

A.CIUCĂ, Apelul, Ed. Universul Juridic, București, 2008;

S. SPINEI, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, București, 2008;

M. LOHĂNEL, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, 2011;