Caile de Atac In Procesul Penal

INTRODUCERE

Infracțiunea este acea faptă a omului, interzisă de lege sub o sancțiune specifică, represivă, denumită pedeapsă. Infracțiunile reprezintă cele mai grave abateri și sunt sancționate de normele jurice penale.Împotriva persoanelor care săvârșesc infracțiuni, societatea este datoare să reacționeze în virtutea dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor și de a-l obliga să suporte consecințele faptei sale ilicite. Pentru tragerea la răspundere penală a celor ce comit infracțiuni, statul desfășoară o activitate specifică, intitulată justiție penală.

Prin urmare, legea penală a statului român ocrotește valorile sociale fundamentale, care sunt: statul român cu atributele sale principale între care amintim suveranitate, independenta, unitate și indivizibilitate; omul cu drepturile și libertățile sale, proprietatea publică și privată, toate acestea însumând practic ordinea de drept din România.

Cunoașterea corectă din punct de vedere științific a conținutului normelor penale precum și a jurisprudenței referitoare la aplicarea acestora determină înțelegerea instituțiilor judecătorești, dar și însușirea unui mod de gândire logico-juridic corect. Însușirea temeinică  presupune manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile, față de domeniul științific, cultivarea unui mediu științific centrat pe valori și relații democratice, promovarea unui sistem de valori culturale, morale și civice, valorificarea optimă și creativă a propriului potențial în activitățile științifice, implicarea în dezvoltarea instituțională și în promovarea inovațiilor științifice, angajarea în relații de parteneriat cu alte persoane / instituții cu responsabilități similare și totodată participarea la propria dezvoltare profesională.

Existența unui caracter modern în ceea ce privește activitatea judiciară, a fost o preocupare prezentă în rândul juriștilor, deoarece aceștia au considerat decisivă contribuția cercetării criminalistice la descoperirea faptelor penale. Ei au considerat că pentru o mai corectă soluționare a cauzelor penale nu ar fi suficientă doar aplicarea regulilor de drept.

Atfel pentru conturarea exactă a obiectului probațiunii, „ penaliștii dreptului ” au fost convinși că pentru investigarea mai corectă a faptelor penale este nevoie să recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, dar și la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale.

Investigarea faptei penale presupune urmarea unei anumite conduite ce către organele care sunt îndreptățite să descopere și să administreze elementele constitutive ale infracțiunii.

Astfel nimeni nu se poate sustrage răspunderii pentru încălcarea legilor și nu trebuie să nu rămână nepedepsit, dar în celasi timp, nimeni nu trebuie să fie sancționat sau să fie pedepsit de nedrept. Tocmai principiul aflării adevărului accentuează ideea pentru care se consideră că tocmai înfăptuirea corectă a justiției presupune aflarea adevărului.

Chiar realizarea acestei premize, presupune reflectarea obiectivă a concluziilor desprinse de către organele judiciare, căci aflarea adevărului este consecința activității complexe de investigarea corectă a cauzei, prin punerea la dispoziție justiției mijloacele de cunoaștere științifică a adevărului.

Prin urmare fără existența unei infracțiuni nu poate exista răspundere penală, după cum fără răspundere penală, nu se poate aplica nicio pedeapsă. Săvârșirea infracțiunii atrage, fără doar și poate, o pedeapsă, pentru cel care a comis-o, iar pedeapsa implică din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.

În viața socială se pot săvârși anumite fapte, care sunt definite ca acțiuni sau inacțiuni, nepotrivite, care vatămă sau care pun în pericol interesele membrilor societății, chiar dacă aceste interese aparțin tuturor membrilor colectivității, sau aparțin numai unora dintre ei. Toate faptele care tulbură ordinea socială, sunt fapte antisociale și sunt caracterizate ca infracțiuni numai dacă sunt prevăzute de legea penală și numai dacă sunt sancționate cu anumite pedepse.

”Legea penală apară de infracțiunile săvîrșite statul român, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea acestuia, persoana, drepturile și libertățile sale, proprietatea, dar și ordinea de drept. Legea prevede care fapte sunt infracțiuni, care pedepse se aplică infractorilor și care sunt măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte”. În legătură cu aceste valori sociale trebui să ținem seama și de prevederile Constituției.

Prin corectitudinea sistemului judiciar înțelegem și activitatea desfășurată de instanțele judecătorești în materia penală, unde infractorii sunt judecați și sancționați penal.

Dar judecarea și condamnarea infractorilor nu se poate realiza fără ajutorul unor activități conexe care cercetează fie identificarea făptuitorilor, fie stabilirea vinovăției acestora sau strângerea probelor, etc., activități care sunt îndeplinite de organe ale statului, altele decât instanțele judecătorești. Aceste activități sunt desfășurate de organele de cercetare și de către procurori și poartă denumirea de etapa de urmărire penală, după cum organele abilitate a o realiza, se numesc organe de urmărire penală. Astfel actul de justiție penală este precedat de etapa urmăririi penale.

Organele statului care realizează urmărirea penală și implicit judecarea infractorilor sunt organe judiciare, iar acivitatea desfășurată de acestea este o activitate judiciară. Chiar și Constituția României reglementează rolul autorităților judecătorești: ’’

(1) Justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

(2) Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.’’

Pe lângă organele specializate, adică organele de cercetare penală, procurori, judecători de drepturi și lebetăți, judecători de cameră preliminară și instanțe de judecată, la procesul penal mai participă avocații, părțile implicate în proces, respectiv inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, subiecții procesuali principali care sunt suspectul și partea vătămtă, dar și alți subiecți procesuali, cum sunt martori, experți, interpreți, agenți proceduralo, organe speciale de constatare, și orice alte persoane sau organe cu drepturi și aribuții în procedurile judiciare penale, prevăzute de lege.

După cum se știe, săvârșirea infracțiunii nu declanșează automat aplicarea sancțiunii, ci la această etapă se ajunge numai după parcurgerea unui ansamblu de activități, care poartă denumirea de proces penal.

Deci procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților, avocaților și a altor subiecți procesuali, care are drept scop constatarea la timp și în mod etapizat a faptei care reprezintă o infracțiune, iar persoana care o săvârșește va fi trasă la răspundere penală conform vinovăției sale, pentru că nicio persoană nevinovată nu va răspunde din punct de vedere penal.

Prin urmare procesul penal este o activitate complexă, dinamică care urmărește aflarea adevărului. Procesul penal se desfășoară conform reglementărilor legale, încălcarea legii în procesul penal atrăgând aplicarea unor sancțiuni de drept administrativ, civil sau chiar penal.

Activitatea coplexă în care sunt antrenate organele judiciare, părțile și alte persoane, procesul penal cuprinde patru faze, și anume:

Faza urmăririi penale care se referă la identificarea făptuitorilor, adinistrarea probelor, luarea măsurilor procesuale și decizia de trimitere sau nu în judecată a vinovatului.

Procedura camerei preliminare, fază ulterioară trimiterii în judecată care se referă la verificarea competenței și legalității sesizării instanței, a lelalității probelor administrate și actelor efectuate de organele de urmărire penală.

Judecata, cea mai importantă fază, care permite continuarea activității începute în faza urmăririi penale, și care se desfășoară cu respectarea princiiilor de publicitate, oralitate, contradictorialitate, continuitate și nemijlocire. Această etapă soliționează conflictul de drept născut prin săvârșirea infracțiunii.

Executarea hotărârilor penale care se la aducerea la îndeplinire a dispozițiilor conținute de hotărârile judecătorești rămase definitive.

Mai există și o fază post-executorie, ulterioară fazei de executare a hotărârilor penale, care are drept scop stingerea consecințelor condamnării, și anume: reabilitarea, repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate, în czul condamnării pe nedrept sau în alte cazuri.

Organele judiciare și participanții la procesul penal trebuie să acționeze numai în condițiile și limitele prevăzute de lege. Activitatea procesual penală se desfășoară numai de către organele judiciare instituite în acest scop. De asemenea, organele judiciare trebuie să acționeze cu stricta respectare a competenței conferite de lege și să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale.

În articolul 5 din Codul de procedură penală se prevede că organele judiciare au obligația să asigure în baza probelor, aflaraea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Aflarea adevărului în procesul penal presupune ca între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă să existe o concordanță deplină. Pentru a ajunge la adevăr, în cursul procesului penal trebuie desfășurate activități de cercetare a faptelor, a împrejurărilor în care acestea s-au săvârșit precum și a persoanelor implicate.

Importanța judecății penale este foarte mare întrucat de modul în care se soluționează cauza penală în această instanță de  legalitatea hotărârii pronunțate depinde întinderea judecății penale.

Împiedicarea aflării adevărului în procesul penal, nesocotirea principiului operativității și eliminarea neîncrederii cetățenilor în actul de justiție impune reconsiderarea importanței primei instanțe în activitatea de judecată și a legalității hotărârilor judecătorești pronunțate.

Elementele de noutate în desfășurarea procesului penal instituite prin noul cod de procedură penală prin legea 135 / 2010 instituie o jurisprudență unitară la nivel național, ce respectarea celor mai exigente standarde internaționale în materie procesual penală, respectiv standardele Curții Europene a Drepturilor Omului.

Noul cod de procedură penală are drept scop esențial crearea unui cadru legislativ modern în materie procesual penală, care să răspundă pe deplin, imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public.

S-a intenționat ca noul cod de procedură penală să modofice corespunzător toate acele soluții care au devenit desuete sau carea au evidențiat o serie de anomalii în practică și să introducă soluții noi, bazate pe experiențe comparative pozitive sau orientate către efectele favorabile așteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din sistemul intern și sistemele europene.

Noul cod de procedură penală își păstrează caracterul predominanat european, dar ca noutate, introduce elemente detip adversial, adaptate la sistemul nostru legislativ. Se introduc, astfel, o serie de soluții noi care se concentrează pe facilitarea unui proces de decizie rapid și eficient într-o cauză penală, acordându-se, în același timp, respectul cuvenit drepturilor și libertăților fundamentele ale tuturor subiecților procedurii penale.

Elementele de noutate privind căile de atac relevă faptul că dispare calea de atac a recursului, astfel că sentințele pronunțate în primă instanță vor putea fi atacate doar cu apel, care este devolutiv în întregime. Hotărârea astfel pronunțată este definitivă și se pune în executare. Numai pentru 5 motive care vizează doar legalitatea poate fi exercitată calea extraordslativ. Se introduc, astfel, o serie de soluții noi care se concentrează pe facilitarea unui proces de decizie rapid și eficient într-o cauză penală, acordându-se, în același timp, respectul cuvenit drepturilor și libertăților fundamentele ale tuturor subiecților procedurii penale.

Elementele de noutate privind căile de atac relevă faptul că dispare calea de atac a recursului, astfel că sentințele pronunțate în primă instanță vor putea fi atacate doar cu apel, care este devolutiv în întregime. Hotărârea astfel pronunțată este definitivă și se pune în executare. Numai pentru 5 motive care vizează doar legalitatea poate fi exercitată calea extraordinară de atac numită recurs în casație, care se soluționează de ÎCCJ. Mai sunt căi extraordinare contestația în anulare (pentru vicii de procedură, nelegală constituire sau compunere a completului, lipsa asistenței juridice) și revizuirea (pentru aspecte noi, ivite ulterior pronunțării hotărârii definitive, inclusiv declararea ca neconstituțională a textului de lege pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă sau statul român a fost condamnat la CEDO), care se depune numai la instanță. Un proces poate fi redeschis numai la cererea persoanei condamnare în lipsă, dacă nu a știut de proces.

2. TEORIA GENERALĂ A CĂILOR DE ATAC

2.1 REGLEMETĂRI ACTUALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ÎN PROCESUL

PENAL

2.2 ELEMENTE DE DISTINCȚIE ÎNTRE CĂILE DE ATAC ORDINARE ȘI

EXTRAORDINARE

Cu ocazia judecării cauzelor penale în prima instanță se pot comite greșeli în stabilirea corectă a faptelor și consecventa aplicare a dispozițiilor legale, și de aceea remedierea erorilor este posibilă printr-o nouă judecată care este posibilă prin calea de atac. Această cale de atac constituie un mijloc procedural indispensabil pentru garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătorești greșite și implicit periculoase pentru cetățeni și pentru autoritatea justiției.

În faza judecății după dezbaterile judiciare în urma deliberării sentinței sau a unei alte hotărârii  judecătorești apare o posibilitate de atac în instanța mai ierarhic superioară a hotărârilor emise de instanța de judecată care examinează la momentul respectiv cazul penal. Însă această posibilitate nu este oferită împotriva tuturor sentințelor judecătorești.

Căile de atac sunt mijloace procesuale prin intermediul cărora partea interesată poate solicita examinarea legalității și temeiniciei hotărârii judecatorești și remedierea eventualelor erori săvârșite.

Existența călor de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor fundamentale și o garanție pentru calitatea acțiunii de justiție.Dreptul la folosirea căilor de atac este un drept constituțional, prin articolul 128 din Constituție care prevede acest principiu în sensul că împotriva hotărârilor judecătorești părțile și Ministerul Public pot exercita căile de atac. Nu este un drept absolut și nu crează posibilități pentru exercitarea tuturor căilor de atac, unele pot fi suprimate.

Codul de procedură prevede o singură cale de atac care este apelul și cinci căi de atac extraordinare care sunt: contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, recursul în interesul legii.

Căile de atac sunt de două feluri în funcție de condițiile de execitare, și anume:

căi de atac ordinare, care pot fi exercitate de oricare dintre părți fără să existe vreo limitare în privința motivelor care sunt invocat, și ne referim la apel.

căile de atac extraordinare, carea pot fi exercitate numai în condiții și pentru motive expres prevăzute de lege, și ne referim la recursul în casație și recursul în anulare.

În forma reglementată de actualul Cod de procedură penală, apelul face parte din desfășurarea normală , obișnuită a procesului penal , împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în primă instană.Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei și a judecății anterioare de către instanța superioară în grad. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt și de drept și tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanță în cazul în acesta nu reflectă adevărul.

Conform reglementărilor noului cod de procedură penală, în scopul celerității procesului penal și a reducerii duratei de soluționarea a cauzei penale, în condițiile în care au fost sporite garanțiile în faza de urmărire și la judecată în primă instanță, în materia căilor de atac se prevede calea ordinară de atac a apelului, integral devolutivă. Astfel, noul Cod menține doar o singură cale de atac ordinară, dând eficiență principiului dublului grad de jurisdicție prevăzut de art. 2 paragraful 1 al Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Instanța de apel poate readministra probele administrative la prima instanță și poate administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza și să verifice hotărârea primei instanțe sub toate aspectele de fapr și de drept.

Noul Cod renunța la instituția apelului peste termen, având în vedere reglementarea detaliată a posibișităților redeschiderii procesului penal în cazul judecății în lipsă a inculpatului.

Referitor la căile extraordinare, noul cod de procedură prevede modoficări de substanță în materia căilor extraordinare de atac, iar recursul în casație va fi o cale extraordinară de atac, exercitată doar ăn cazuri excepținale și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări, prin intermediul căruia soluționarea aparține numai Înaltei Curți de Casație și Justiție, care analizează conformitatea hotărârilor definitive atacate cu reguli de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărâri care pot fi atacate pe calea recursului în casașie, dar și cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Astfel, pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, excepție făcând decizile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Termenul general de declarare a recursului în casație este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Față de specificul acestei căi extraordinare de atac, Codul impune condiții stricte privind cuprinsul cererii de recurs în casație cu scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii abuzive a unor recursuri care nu se încadrează conform reglementărilor legale. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Prin urmare, conform art. 433, ’’ recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.’’ Acestea pot constitui temei legal al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinde sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Procedura recursului în casație presupune două etape, și anume:

admisibilitatea în principiu, carea are rolul unui filtru al recursurilor, și se desfășoarâ în camera de consiliu, în procedură scrisă, necontradictorie;

judecarea recursului după admiterea în principiu.

Formularea cererii de recurs în casație, nu are caracter suspensiv, însă după admiterea în principiu, se poate suspenda motivat, total sau parțial, executarea hotărârii, fiind impusă respectarea de către condamnat a unor obligații.

Alte cale extraordinră de atac, care prezintă elemente de noutate prin noul Cod de procedură, este revizuirea care vine să înlăture dificultățile practice create de actuala reglementare.

Este reglementat un nou caz de revizuire, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere leglă care a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, atunci când consecințele încâlcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Tot ca element de noutate, cererea de revizuire se va adresa instanței care a judecat cauza în primă instanță și va trebui să cuprindă, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, indicarea cazului de revizuire, motivarea în fapt și în drept dar și indicarea mijloacelor de probă propuse în temeinicia acesteia.

Pentru a se evita formularea de cereri de revizuire abuzive, Codul prevede că, în cazul respingerii acestei cereri ca inamisibilă sau neîntemeiată, nu se va putea formula o noua cerere pentru același motive.

Noul cod mai instituie o nouă altă cale extraordonară de atac de retractare, în scopul înlăturării dificultăților create în practică de prevederile actualului art.522¹ c.pr.pen., în scopul asigurării compatibilității legislației române cu standardele impuse de jurispredența Curții Europene a Drepturilor Omului. Este vorba despre redeschiderea procesului penal ân cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate.

Prezentarea la proces a inculpatului are o importanță deosebită din punctul de vedere al acestuia de a fi audiat, dar și al necesității de a verifica exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu declarațiile părții vătămate, dar și cele ale martorilor.

Deși procedurile desfășurate în absența acuzatului, nu unt în sine incompatibile cu art.6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, persoanei judecate în lipsă care a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca, ulterior condamnării, o instanță să stetueze din nou, după audiere, asupra temeiniciei acuzației în fapt și drept, dacă rezultă că persoana nu a renunțat neechivoc la dreptul saă de a fi prezentă în instanță și de a se apăra sau dacă nu se sustrage judecății.

Așadar, codul prevede posibilitatea persoanei condamnte definitiv, și carea a fost judecată în lipsă, să solicite redeschiderea procesului penal în termen de 6 luni de la data la care a aflat că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa.

Procedura deschiderii procesului penal în cazul judecării persoanei condamnate presupune o fază de verificare a admisibilității atunci când instanța examinează dacă cerea a fost formulată în termen și de către o persoană carea avea dreptul conferit de lege, dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, precum și dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv. Admiterea cererii de redeschidere a procesului determină desființarea de drept a hotărârii pronunțate în lipsa persoanei condamnate.

În cazul admiterii rejudecarea se face conform regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.

O altă cale extraordinară de atac care cunoaște modificări prin noul cod este recursul în interesul legii, iar modoficările se referă la:

lărgirea sferei categoriilor de persoane care pot sesiza ÎCCJ;

introducerea unei condiții de admisibilitate care presupune dovedirea că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii;

instituirea unor reglementări care detaliază procedura de soluționare a recursului în interesul legii, referitoare la desemnarea judecătorilor raportori, la instituirea obligativității consultării jurisprudenței și a doctrinei relevente în cauză, la solicitarea părerii unor specialiști pentru întocmirea raportului și a proiectului soluției care se propune pentru recursul în interesul legii, la comunicarea în termne către judecătorii ÎCCJ, dar și obligativității motivării deciziei într-un termen scurt de 30 zile de la data pronunțării.

Decizia se publică în Monitorul Oficial în termen de 15 zile de la motivare.

Prin noul cod se prevede crearea unui nou mecanism pentru unificarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la crearea unei jurisprudențe previzibile care să conducă la scurtarea duratei procesului penal. Astfel noul cod prevede că dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Astfel, această procedură presupune solicitarea rezolvării de principiu a unei probleme de drept de care depinde soluționarea unei cauze, problemă de drept care nu a fost rezolvată unitar în practica instanțelor.

Sesizarea ÎCCJ se face din oficiu sau la cererea părților, după dezbateri contradictorii și dacă sunt în deplinite condițiile art.475 prin încheiere, care nu este supusă nici unei căi de atac. Sesizarea trebuie însoțită sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de prezența rezolvărilor diferite, în practica instanțelor, ale problemei de drept sesizate.

Pentru asigurarea eficacității acestui mecanism, decizia ÎCCJ se publică în Monitorul Oficial și va avea caracter obligatoriu,, de la data publicării pentru instanța care a adresat solicitarea de dezlegare a problemei de drept, dar și pentru toate celelalte instanțe.

În ceea ce privește încetarea sau modificarea efectelor deciziei, abrogarea sau declararea neconstituționalității, modificarea totală a conținutului dispoziției legale care a generat interpretările diferite sau înlăturarea lacunelor legislative atrag de drept încetarea efectelor deciziei prin care s-a soluționat sesizarea.

În cazul unei modoficări parțiale a dispoziției legale care a generat interpretări diferite, procurorul general al Parchetului de la lângă ÎCCJ va sesiza imediat ÎCCJ cu propunerea de modificarea a deciziei sau cu propuneea constatării încetării efectelor acesteia.

A face o paralelă între căile de atac ordinare și extraordinare înseamnă a evidenția asemănările și deosebirile existente între aceste două instituții.

Principala asemănare dintre căile de atac derivă din caracterul lor de remedii procesuale, care tind la verificarea hotărârii supuse controlului și menținerea sau schimbarea ei, după cum este conformă sau nu legii și, în genere, adevărului și spiritului de justiție. Împrejurarea că scopul căilor de atac nu este de regulă evidențiat expres în lege nu lasă îndoială cu privire la o asemenea concluzie.

Orice cauză care poate justifica exercițiul unei căi de atac extraordinare poate constitui un motiv de apelare a hotărârii primei instanțe și aproape în toate împrejurările și un motiv de recurs.

Principala distincție dintre căile de atac ordinare și cele extraordinare vizează caracterul hotărârii atacate. Căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, iar cele extraordinare contra hotărârilor definitive. Deosebirea este de esență și atât de importantă, încât toate celelalte constituie doar consecințe ale acesteia, derivând din ea.

O cale de atac extraordinară nu poate fi folosită câtă vreme se menține posibilitatea atacării hotărârii pe cale ordinară.

Calea extraordinară nu poate fi exercitată nici concomitent cu cea ordinară, neputându-se introduce când cea din urmă se mai află în curs de rezolvare.

Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive.

Ca regulă, cât timp o hotărâre nu este definitivă și poate fi atacată cu o cale de atac ordinară nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Astfel posibilitatea de a de a folosi o cale de atac ordinară, exclude posibilitatea de a se recurge la o cale de atac extraordinară.

Instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.

Potrivit Legii nr.202/2010, recursul declarat împotriva unor hotărâri care, în baza legii, nu pot fi atacate cu apel (sentințele pronunțate de judecătorie, de curtea de apel sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, sau cele pronunțate de tribunale pentru infracțiuni la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate), nu este limitat la cazurile de casare expres prevăzute de lege, instanța fiind obligată ca, în afara temeiurilor invocate și a cererilor formulate de recurent, să examineze legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în vederea înlăturării erorilor de fapt sau de drept.

În aceste cauze, instanța de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situația în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părților la un proces echitabil. Urmărind să răspundă cerințelor de reducere a duratei procedurilor penale, simplificarea acestora și crearea unei jurisprudențe unitare, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și Legea nr.135/2010 privind noul Cod de procedură penală aduce modificări în privința căilor de atac ordinare și, implicit, a gradelor de jurisdicție.

În literatura de specialitate, plecându-se de la caracterul de remediu procesual al căilor de atac, s-a afirmat că acestea implică o prezumție de greșeală pentru hotărârea atacatăși o prezumție de îndreptare pentru judecata ce va urma. Folosirea termenului de „prezumție” a fost însă criticată pe considerentul că, pornindu-se de la prezumția că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, se dă o apreciere apriorică negativă activității de judecată, ceea ce ar scădea prestigiul de care trebuie să se bucure justiția, apreciere cu care ne declarăm de acord; în instituirea controlului judecătoresc ar trebui săse plece, așa cum arată autorul opiniei critice, de la posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să nu fie legalăși temeinică, ceea ce ar așeza erorile de fapt și de drept în limite de excepție.

Folosirea unei căi de atac are un efect dinamizator, în sensul că face ca desfășurarea activității procesuale, care părea încheiată odatăcu pronunțarea hotărârii atacate, să-și reia cursul. Funcția căilor de atac este, deci, aceea de a da un nou impuls activității de judecată sau, cu alte cuvinte, de a dinamiza desfășurarea procesului penal, făcându-l să parcurgă o etapă nouă, la capătul căreia instanța de control judiciar va da, dacăeste cazul, o nouă hotărâre. Amplificarea activității procesuale pe care o presupune folosirea căilor de atac se integreazăîn cadrul aceluiași proces penal. Prin folosirea căilor de atac nu se creeazăun nou raport procesual, ci se extinde doar desfășurarea raportului inițial, într-o nouă fază a procesului. Tot astfel, folosirea căilor de atac nu determină promovarea unei noi acțiuni penale, ci constituie o modalitate de exercitare a acțiunii penale inițiale, prin trecerea de la o fază procesuală la alta.

Așadar, noul Cod de procedură penală menține doar o singură cale ordinară de atac, dând eficiență principiului dublului grad de jurisdicție, prevăzut de art.2 paragr.1 al Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește recursul, acesta va deveni o cale extraordinară de atac , sub denumirea de recurs în casație, exercitată doar în cazuri excepționale și numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casație va urmări asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este exclusiv de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

3. APELUL

3.1 CONDIȚII SPECIFICE DE EXERCITARE A APELULUI

3.2 JUDECATA ÎN APEL

Apelul reprezintă în sistemul jurisdicțional penal român al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei, o formă de exercitare a controlului judecătoresc în cadrul căruia instanța superioară aceleia care a pronunțat hotărârea atacată cu apel efectuează o nouă  judecată în fond a cauzei, cu posibilitatea administrării de probe noi.

Conform art. 408 ncpp sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea și încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor.

Persoanele care pot face apel sunt:

a) procurorul, referitor la latura penală și latura civilă;

b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;

c) partea civilă, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă;

d) persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală;

e) martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate;

f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.

Pentru persoanele prevăzute la alin. precedent lit. b)-f), apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, și de către soțul acestuia.

Vechea reglementare, art.362 cpp prevedea că pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, interpretul, apărătorul, precum și orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței.

Așadar, NCPP nu mai prevede în mod expres o lista limitativă a sentințelor care nu pot fi atacate cu apel (așa cum se prevedea în art. 361 alin. 1 ultima teză a vechiului cod de procedură penală.

Este interesant de urmărit modul în care legiuitorul a înțeles să facă tranziția de reglementarea și concepția anterioară la noua reglementare a procesului penal.

Această tranziție pare fi foarte abruptă când ne îndreptăm atenția asupra Legii nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Noului Cod de Procedură Penală.

Astfel, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 sunt cel puțin derutante pentru un practician al dreptului penal și de-a dreptul alarmante pentru o persoană care participă la un proces penal, mai ales în calitate de inculpat. Astfel, art. 3 din Legea nr. 255/2013 dispune că ”Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare”.

De asemenea, potrivit art. 10 alin. 1 din actul normativ menționat ”Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel”, iar potrivit alin. 3 ”Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) și (2) sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală”.

Această reglementare nouă a schimbat în mod dramatic cursul proceselor începute sub imperiul codului vechi, deciziile pronunțate de instanțele de apel devenind definitive și executorii, cu consecința încarcerării imediate a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii cu executare.

Prin observarea reglementările altor state, apelul se înscrie ca al doilea grad de jurisdicie asupra fondului cauzei iar în forma reglementată de actualul Cod de procedură penală, apelul face parte din desfășurarea normală, obișnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în primă instanță. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei și a judecății anterioare de către instanța superioară în grad. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt și de drept și tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanșă în cazul în acesta nu reflectă adevărul.

Din conținutul legii de punere în aplicare a Noului Cod de Procedură Penală răzbate intenția legiuitorului de reformare imediată a sistemului jurisdicțional penal, cu argumentul că normele de procedură sunt de imediată aplicare. În zelul său reformator, legiuitorul nu s-a preocupat însă de bulversarea pe care a provocat-o la nivel instituțional și nici nu a fost curios să verifice dacă schimbarea regulilor în timpul jocului este în acord cu imperativele constituționale și comunitare ale respectării dreptului la apărare și ale predictibilității și accesibilității legii, fie aceasta și legea procesual penală.

În reglementarea actuală, prin art.410 ncpp, se prevede că pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei. Dacă apelul este declarat după expirarea termenului prevăzut de lege se consideră ca fiind făcut în termen dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia. Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanța de apel admite cererea de repunere în termen. Până la soluționarea repunerii în termen, instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Termenul de apel poate fi după caz atât peremptoriu cât și dilatoriu. El este peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel, adică titularul trebuie să promoveze calea de atac înăuntrul acestui interval. Neexercitarea apelului în termen de 10 zile duce la respingerea lui ca tardiv. Totodată termenul de apel este și dilatoriu în ceea ce privește posibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești. Astfel, hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare numai la data expirării termenului de apel.

În ceea ce privește modul de calcul al termenului de apel pot fi distinse următoarele situații, după titularii apelului.

Pentru procuror, momentul de la care curge termenul de apel este diferit după cum procurorul a participat sau nu la dezbateri. Când procurorul a participat la dezbateri, termenul curge de la pronunțarea hotărârii. Dacă procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului.Pentru părți, momentul de la care curge termenul de apel este în funcție de prezența sau absența acestora la dezbateri sau la pronunțare. Pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare, precum și pentru incultapul deținut, militar în termen, cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de muncă și reeducare, care au lipsit la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Comunicarea trebuie să fie legal îndeplinită. Posibilitatea atacării cu apel a hotărârii și termenul de declarare trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii.

Pentru alte persoane ( martori, experți, interpreți, alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate ) termenul de declarare a apelului curge de la pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Judecarea acestui apel se face numai după soluționarea cauzei. Legea prevede posibilitatea suspendării curgerii termenului de exercitare a apelului, când cel interesat dovedește că neexercitarea căii de atac s-a datorat unei cauze temeinice de împiedicare. Astfel legea reglementează instituțiile repunerii în termen și apelului peste termen. Așadar instituția repunerii în termen are natura juridică a unui remediu procesual  sau a unui beneficiu procesual.

În vechea reglementare, repunerea în termen este prevăzută în art. 364 și acolo se arată că apelul introdus după expirarea termenului de apel prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mai târziu 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Până la soluționarea repunerii în termen, instanța poate suspenda executarea hotărârii atacate. Cele două condiții impuse pentru repunerea în termen sunt cumulative și trebuie ca ambele să fie îndeplinite. Cel care solicită repunerea în termen a fost prezent atât la judecată cât și la pronunțare. În cazul apelului peste termen, partea care a lipsit atît la judecată (adică a lipsit la toate termenele de judecată) cât și la pronunțare, poate declara apel și peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile. Apelul peste termen se justifică prin aceea că partea a fost total în afara judecății și astfel i se creează posibilitatea să-și valorifice dreptul la apel prin această instituție.

Apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să conțină următoarele:

a) numărul dosarului, data și numărul sentinței sau încheierii atacate;

b) denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată;

c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei care declară apelul.

Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită. Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Cererea de apel astfel întocmită se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deținere poate depune cererea de apel și la administrația locului de deținere.

Veche reglementare prevedea pentru apel atât un caracter suspensiv, cât și devolutiv, pe când nou reglementare prevede un caracter devolutiv în întregime. Astfel, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce privește latura penală, cât și latura civilă. Efectul suspensiv al apelului poate fi total (când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe în întregime) sau parțial ( când apelantul critică numai soluția laturii penale sau soluția laturii civile, ori alte dispoziții cuprinse în hotărârea primei instanței).

Efectul devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanță la instanța de apel a aspectelor supuse judecății primei instanțe.

Efectul devolutiv este limitat în funcție de:

persoana care a declarat apelul;

persoana la care se referă declarația de apel;

calitatea pe care apelantul o are în proces.

Limitele efectului devolutiv în raport cu persoana care a declarat apelul:

în principiu, apelul nu profită decât aceluia sau acelora care l-au declarat;

apelul declarat de oricare din părți devoluează cauza numai cu privire la interesele legitime proprii;

apelul declarat de martori, experți, interpreți și apărători sau persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăreia;

apelul necircumstanțiat la procurorului produce efect devolutiv în ce privește toate faptele ce au constituit obiectul judecății la prima instanță și toate persoanele care au fost părți în proces, atât în favoare cât și în defavoarea lor.

Limitele efectului devolutiv în raport cu persoanele la care se referă declarația de apel:

instanța de apel judecă apelul numai cu privire la persoana la care se referă declarația de apel;

în cazul în care declarația de apel nu indică faptele și persoanele cu privire la care hotărârea primei instanțe este considerată eronată, apelul trebuie privit că se referă fără rezerve la acea hotărâre.

Limitele efectului devolutiv în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces:

procurorul și părțile în proces, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei, precum și măsurile procesuale adiacente fondului;

martorul, expertul, interpretul și aparătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite; precum și orice altă persoană vătămată în legătură cu alte chestiuni auxiliare nu pot devolua prin apel decât chestiuni auxiliare asupra cărora s-a pronunțat prima instanță.

Efectul neagravant al apelului impune instanței de apel obligația de a nu crea în urma soluționării cauzei o situație mai grea pentru cel care a declarat apel.

Efectul extensiv al apelului este incident numai în cauzele penale în care există mai multe părți care aparțin aceluiasi grup procesual. Instanța de apel examinează cauza prin extindere si cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî si în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.

Efectul suspensiv al declararării apelului se întinde pe toată durata judecății apelului.

Acest efect poate fi privit ca o materializare a prezumției de nevinovăție.

Până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administrația locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel.

Retragerea apelului este un act de dispoziție prin care partea care a făcut cerere de apel o retrage și care trebuie să intervină cel mai târziu până la terminarea dezbaterilor în fața instanței de apel. Asupra declarației de retragere a apelului nu se mai poate reveni aceasta fiind irevocabilă.

Reprezentanții legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior, iar apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Judecarea apelului se face cu citarea părților și a persoanei vătămate. Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, iar participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. Instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.

Instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.

Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:

a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;

c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

d) proba este imposibil de obținut;

e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

f) administrarea probei este contrară legii.

Când apelul este în stare de judecată, președintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului și pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt. Instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel. În vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Instanța se pronunță asupra tuturor motivelor de apel invocate, la judecarea apelului aplicându-se regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziții contrare.

Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezența părților, care pot depune concluzii scrise, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanța apreciază că este necesară judecata în ședință publică.

Instanța, judecând apelul, poate pronunța una dintre următoarele soluții:

respinge apelul, menținând hotărârea atacată:

a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;

Apelul este tardiv, când este declarat după expirarea termenuluitermenului legal și nu există temeiuri pentru repunerea în termen sau pentru considerarea lui ca apel peste termen.

Apelul este inadmisibil când este declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, sau când apelul este declarat de o persoană care nu are drept să facă apel sau de o persoană care a depășit limitele în care putea ataca hotărârea. De asemenea, apelul este inadmisibil când a fost declarat de o persoană care nu are interes personal.

b) dacă apelul este nefondat;

Apelul este nefondat și, prin urmare, va fi respins când instanța de apel constată că hotărârea atacată este legală și termică.

admite apelul și:

a) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond;

b) desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.

Cu ocazia deliberării, instanța de apel se poate pronunța asupra unor chestiuni complementare ( repararea pagubei, măsurile asiguratorii, etc.).

Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului se numește decizie. Structura deciziei este similară celei a sentinței și cuprinde:

parte introductivă ( așa – numita practică ),

expunerea ( considerente, expozitiv),

dispozitiv.

Deși nu este definitivă, hotărârea instanței de apel produce unele consecințe:

dezînvestirea instanței de apel de judecarea cauzei;

pronunțarea ei face posibilă curgerea termenului de recurs.

Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să își reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desființate de drept. Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului. Dacă hotărârea a fost desființată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanța care rejudecă poate da o soluție mai gravă decât cea de la prima instanță. Când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotărârea a fost desființată.

Calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Pot face contestație procurorul și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum și persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru celelalte persoane.

Poate fi exercitată doar atunci când legea prevede expres acest lucru și în limitele reglementării speciale (art. 425¹ NCPP).

Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă și se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare. La soluționarea contestației împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puțin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligațiile din conținutul măsurii contestate. Contestația se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, cu participarea procurorului.

Contestația se soluționează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunța una dintre următoarele soluții:

respingerea contestației, cu menținerea hotărârii atacate:

a) când contestația este tardivă sau inadmisibilă;

b) când contestația este nefondată;

admiterea contestației și:

a) desființarea hotărârii atacate și soluționarea cauzei;

b) desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea.

Așa cum am mai menționat, noua reglementare a codului de procedură penală a eliminat recursul din categoria căilor ordinare de atac, iar restructurarea esențială a căilor de atac a determinat, în mod obligatoriu, schimbarea corespunzătoare a mecanismului gradului de jurisdicție.

Așadar, calea de atac este mijlocul legal prin care poate fi determinată amplificarea desfășurării procesului penal în vederea efectuării, în anumite cazuri și condiții, a controlului judecătoresc asupra unor hotărâri intervenite. Judecata în apel are întotdeauna caracterul unei activități procesuale de control judecătoresc.

Obiectul căii de atac este determinarea noii judecăți, iar finalitatea este reprezentată de repararea erorii comise de prima instanță. De aceea, nicio concepție juridică actuală nu admite, în principiu, suficiența unei apecieri și decizii judecătorești unice, într-o așa numită primă și ultimă instanță.

Fără a constitui o etapă obligatorie în procesul penal, apelul reprezintă o modalitate a fazei de judecată, care implică prezumția de greșeală pentru judecata atacată și prezumția de dreptate pentru judecata ce urmează.

4. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

4.1 ASPECTE GENERALE

4.2 CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

4.3 RECURSUL ÎN CASAȚIE

4.4 REVIZUIREA

4.5 REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL JUDECĂRII ÎN

LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE

4.6 RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

De principiu, activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal, dacă a fost legală si temeinică, trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și legea civilă au fost aplicate corect.

Practica învederează însă și cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat,

care au soluționat cauza penală cu grave erori de fapt și de drept. Căile extraordinare de atac

se exercită împotriva hotărârilor care au rămas definitive.

Căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală sunt: contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate și recursul în interesul legii.

Căile de atac extraordinare aduc o atingere a stabilității hotărârilor definitive, dar principiul aflării adevărului comstituie un element imperativ, încât acesta trece în fața puterii de lucru judecat.

Așadar căile extraordinare de atac sunt remedii procesuale,mijloace legale prin intermediul cărora se procedează,în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, la repararea erorilor pe care le conțin hotărârile judecătorești penale definitive.

Căile de atac extraordinare au un regim deosebit în ce priveste titularii exercițiului lor si termenele în care pot fi exercitate. Căile extraordinare de atac, fiind îndreptate împotriva unei hotărâri penale definitive, nu suspendă, prin exercitarea lor, executarea dispozițiilor cuprinse în hotărârea atacată.

Hotărârile pronunțate în căile de atac extraordinare înlătură,de regulă, erorile de fapt si de drept care au făcut obiectul atacării lor pe cale extraordinară. De asemenea, căile de atac extraordinare nu se suprapun și nici nu se exclud în aceeași cauză.

Principala caracteristică generală a regelemntărilor domeniului căilor extraordinare este sbilirea rolului important al justiției, pentru un proces echitabil și drept. Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distnctă aflată în afara ciclului ordinar, care are efectul aducerii cauzei pe făgașul obișnuit.

În concluzie, căile extraordinare de atac nu fac parte din mecanismul normal și obișnuit al procesului penal, ci ele reprezintă proceduri cu caracter special.

Contestația în anulare are caracterul unei de atac în anulare, căci se mărgineste a anula hotărârea penală definitivă atacată, pe considerente procedurale, dar si caracterul de cale de atac de retractare, instanța competentă să o judece revenind asupra propriei sale hotărâri.

Contestația în anulare împotriva hotărârilor definitive se poate face în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror, iar în cererea de contestație în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora.

Termenul de introducere al contestației în anulare este de 10 zile, de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere pentru toate cazurile prevăzute de art. 426, mai puțin situația contestației în anulare introdusă în situația în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, iar termenul de introducere nu este condiționata de o anume dată, ea putând fi introdusă oricând.

Contestația în anulare se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere. Contestația în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părților, și constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, poate admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desființare.

În cazul în care prin contestația în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestației se face cu citarea părților interesate în cauza în care s-a pronunțat ultima hotărâre. Instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie sau, după caz, prin sentință ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

În procedura examinării în principiu se verifică dacă:

• hotărârea atacată este definitivă;

• cererea se întemeiază pe cel puțin unul dintre cazurile prevăzute de lege;

• cererea este formulată în termenul legal;

• dacă există sau sunt invocate dovezile necesare.

Sedința de judecată a contestației în anulare este publică. Se examinează cazurile de contestație invocate, fără de se judeca fondul cauzei.

Dacă instanța găseste contestația întemeiată, se desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere si se procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei după casare.

Contestația în anulare se constituie într-un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi. Este o cale de atac ce vizează anularea hotărârilor pentru vicii, nulități privind actele de procedură.

Ca atare, pe calea contestației în anulare nu se pot invoca nulități ce ar viza fondul cauzei. Ea poate fi caracterizată drept o cale de atac în anulare,dar și de retractare. Fiind o cale de atac în anulare, prin exercitarea ei se tinde la anularea hotărârii atacate. Este o cale de atac de retractare deoarece se adresează însăși instanței care a dat hotărârea și care este pusă în situația de a controla modul în care a dat acea hotărâre.

Recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casație:

a) hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor și a reabilitării;

d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;

e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii;

g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției.

Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.

Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Pot formula cerere de recurs în casație:

a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;

b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;

c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

Doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, părțile și procurorul își pot retrage recursul în casație declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs.

Legea mai prevede că reprezentanții legali pot retrage recursul în casație cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casație declarat personal sau de reprezentantul său legal.

În cazul recursului în casație declarat de procuror, acesta poate fi retras de către procurorul ierarhic superior.

Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.

Referitor la motivarea recursului în casație, cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde următoarele elemente:

numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte;

indicarea hotărârii care se atacă;

indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora;

semnătura persoanei care exercită recursul în casație și / sau semnătura avocatului.

Pentru motivarea cererii se pot anexa toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia, iar cazurile în care se poate face recurs în casație sunt următorele:

în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

s-a dispus încetarea procesului penal în mod greșit;

nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;

s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Cazurile mai sus menționate, pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Legat de procedura de comunicare a recursului în casație, cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoțite de copii pentru procuror și părți, la instanța a cărei hotărâre se atacă, iar președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului și părților, copii de pe cererea de recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare, cu mențiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeași instanță.

De menționat faptul că nedepunerea de către părți și procuror de concluzii scrise nu împiedică însă judecarea recursului în casație. Atunci când sunt depuse concluzii scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, mai exact în termen de 5 zile de la depunere / expirare, președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta va înainta Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz, concluziile scrise.

În cazul în care cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau este formulată împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta, restituie părții, pe cale administrativă, cererea de recurs în casație.

Atunci când nu este îndeplinită procedura de comunicare sau dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casație, va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.

Admiterea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului – asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

Legea penală prevede că dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434,art. 436 alin. (1), (2) și (6), art. 437 și 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanța va respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

În cazul în care cererea de recurs în casație a fost retrasă, instanța ia act de retragere, prin încheiere, iar dacă instanța constată că cererea îndeplinește condițiile referitoare la hotărârile supuse recursului în casație, termenul de declarare a recursului, declararea și motivarea cazurilor pentru care se poate face recurs în casație, va dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a următoarelor obligațiile:

pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;

c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

iar organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;

b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;

c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

d) să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;

e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;

f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență;

g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;

h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;

i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;

j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;

k) să nu emită cecuri.

Atunci când persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casație, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei, iar aducerea la îndeplinire a dispozițiilor de suspendare a executării hotărârii și supravegherea respectării obligațiilor impuse de lege, se fac prin instanța de executare.

Noua reglementară consacrată de codul de procedură penală prevede pentru recursul în casație un efect devolutiv, în sensul că, instanța judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de recurs în casație și numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.

Referitor la efectul extensiv, instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat recurs în casație sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea. Chiar procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casație, poate cere extinderea recursului în casație declarat de el în termen și față de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situație mai grea.

Așadar instanța, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat recursul în casație.

Recursul în casație se judecă cu citarea părților și cu prezența obligatorie a procurorului. Președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în casație declarate se află și recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta, iar cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor procurorul și părțile au dreptul la replică.

La finalul dezbaterilor, instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate, și să pronunțe una dintre următoarele soluții:

’’(1) – respinge recursul în casație, menținând hotărârea atacată, dacă recursul în casație este nefondat;

– admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:

a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greșita aplicare a legii;

b) dispune rejudecarea de către instanța de apel ori de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438.

(2) Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile, instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b).

(3) În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) instanța de recurs în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată.

(4) În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei, instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.’’

În caz de admitere a recursului în casație, hotărârea atacată se casează,aceasta fiind desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluționare a cauzei.

În cazul rejudecării recursului în casație, instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs în casație, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casație, și instanța va pronunța limitele în care hotărârea este casată.

Dacă hotărârea a fost desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se va pronunța numai în limitele în care hotărârea a fost casată.

Instanța de fond căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare nu poate restitui cauza instanței de casare pe motivul că acesta ar fi trebuit să o rețină și să o judece ea însăși. În toate situațiile rejudecarea cauzei după casarese face cu respectarea principiului non reformatio in peius.

Revizuirea este mijlocul procesual destinat înlăturării erorilor judiciare cuprinse în hotărârile penale definitive. De aceea, revizuirea este o cale de atac extraordinară și are caracterul unei căi de atac de fapt deoarece provoacă reexaminarea în fapt a cauzei penale.

Spre deosebire de contestația în anulare care vizează corectarea unor greșeli de ordin procesual, revizuirea tinde să înlăture lipsurile de fond în aprecierea și soluționarea pricinii. Temeiurile de fond care duc la admiterea revizuirii nu rezultă din dosarul cauzei, ci din elemente exterioare acestuia pe care instanțele nu le-au avut în vedere cu ocazia soluționării.

În esență, revizuirea este o cale de atac de retractare, întrucât prin ea nu se critică hotărârea atacată, ci se invocă descoperirea unor situații noi care nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dacă ar fi fost cunoscute în acea perioadă ar fi dus la adoptarea altei soluții. Această cale de atac se poate introduce atât în favoarea cât și în defavoarea unei părți. Revizuirea în defavoarea părții este însă supusă limitării în timp, ea neputând fi declarată decât într-un anumit termen.

Hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă. Când o hotărâre privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procusuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justițieia unui material probator cu totul inedit care să permităconstatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.

Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, conform Codului de procedură civilă.

Cazurile (a) și (f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

Situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane.

Sunt situațiile care constituie cazuri de revizuire care se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane, dar sunt și cazuri prin care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească definitivă datorită existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, și atunci proba cazurilor de revizuire se poate face prin orice mijloc de probă.

Persoanele care pot cere revizuirea sunt:

părțile din proces, în limitele calității lor procesuale;

un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului.

procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.

Cererea de revizuire se adresează instanței care a judecat cauza în prima instanță. Cererea se formulează în scris și trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire înțelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.

Cand cererea nu este formulată în scris și nici motivată, și când nu cuprinde nici dovada înscrisurilor doveditoare, instanța pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze conform prevederilor legale, într-un termen stabilit de instanță, sub sancțiunea respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, execepție făcând cazul în care hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, când când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:

când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;

de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.

Termenul de 3 luni se aplică și în cazul procurorului sesizat din oficiu.

Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în prima instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină diferit, asfel:

(1) În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele și pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(2) Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.

(3) Tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(4) Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară, competența revine instanței civile.

(5) Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad.

La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, președintele dispunând atașarea dosarului cauzei Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților.

Instanța examinează dacă:

a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;

b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);

c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;

d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;

e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;

f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

În cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile de formulare și depuere dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire. Pe când, în cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor de formulare și depinere, dispune prin sentință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, procedura de revizuire își va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu.

Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentința prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilității în principiu, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.

Ulterior admiterii în principiu a revizuirii, pot fi luate următoarele măsuri:

odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanța poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii și poate dispune respectarea de către condamnat a anumitor obligații;

împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse revizuirii, procurorul sau persoana interesată poate formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Contestația formulată de procuror este suspensivă de executare;

în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile stabilite prin încheiere, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei;

în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunțate se reunesc în vederea rejudecării.

Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță. Instanța, dacă găsește necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăți. În cazul în care instanța constată că situația de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanță, într-un interval ce nu poate depăși 3 luni. După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanței competente.

Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanța anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia și pronunță o nouă hotărâre, care se aplică în mod corespunzător. Nu pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire.

Instanța rejudecă cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au formulat cerere de revizuire, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestora o situație mai grea.

De asemenea, instanța ia măsuri pentru restabilirea situației anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite și a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ținut să le suporte sau alte asemenea măsuri.

Atunci când, instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge și dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum și reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.

Dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge și dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum și reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.

Sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.

În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.

Legea fundamanetală de procedură penală, reglementează și Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor

sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Pot cere acest tip de revizuire următoarele persoane:

persoana al cărei drept a fost încălcat;

membrii de familie ai condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului;

procurorul.

Cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, și se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

După sesizare, instanța poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții, suspendarea executării hotărârii atacate. În cazul acestei căi extraordinare de atac, participarea procurorului este obligatorie

La judecarea cererii de revizuire, părțile se citează. Partea aflată în stare de deținere este adusă la judecată, iar atunci când părțile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanța ascultă și concluziile acestora.

Ulterior, instanța examinează cererea în baza actelor dosarului și se pronunță prin decizie astfel:

atunci când instanța constată că constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată, respinge cererea;

atunci când instanța constată că cererea este fondată:

desființează, în parte, hotărâre consecințele încălcării dreptului; a atacată sub aspectul dreptului încălcat și, rejudecând cauza înlăturând ;

desființează hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului.

Hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate reprezintă o procedură nouă, de sine stătătoare, având, de fapt, ca punct plecare unul din motivele de exercitare a unei căii de atac extraordinare a revizuirii din vechiul cod de procedură penală.

Așadar, ’’(1) persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoștință, prin orice notificare oficială, că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa.

(2) Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului, și nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori și-a retras apelul.

(3) Pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă față de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data la care, după aducerea în țară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare.

(4) Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă.

(5) Dispozițiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător persoanei față de care s-a pronunțat o hotărâre de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.’’

Cererea de redeschidere a procesului poate fi făcută de persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă, în termen de 1 lună din ziua în care a luat la cunoștință, prin orice notificare oficială, că s -a desfășurat un proces penal împotriva sa.

Este considerată persoană judecată în lipsă  persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a  putut în cunoștința instanța.

 Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului, și nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renuntat la declararea lui ori și-a retras apelul. Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana a solicitat judecarea în lipsă.

Cererea de redeschidere a procesului penal se depune la instanța care a judecat în lipsă, indiferent că este instanța de fond sau instanța de apel.

 Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administrația locului de deținere, care o va trimite de îndată instanței competente.

Cererea se formulează în scris și se motivează.

 Cererea poate fi însoțită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înțelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoțite de traducere.

La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen pentru examinarea admisibilității în principiu, președintele dispunând atașarea dosarului cauzei, precum și citarea părților și a subiecților procesuali principali interesați.

Așadar, cererea se supune procedurii de admitere în principiu, cu citarea părților și a subiecților procesuali interesați, aceștia prezentându-și concluziile. În cazul în care cererea de redeschidere a procesului penal este admisă în principiu, instanța se pronunță printr -o încheirre, iar în caz contrar printr-o sentință.

 Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă cauză, președintele dispune încunoștințarea acesteia despre termen și ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, și această persoană este adusă la judecată.

Instanța, ascultând concluziile procurorului, ale părților și ale subiecților procesuali principali, examinează dacă cererea a fost formulată în termen, dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal și dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.

Cererea se examinează de urgență, iar în cazul în care persoana condamnată se află în executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanța poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii și poate dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre următoarele obligații pe timpul cât se află sub control judiciar:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței.

Încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul. Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea pronunțată în lipsa persoanei condamnate.

Admiterea cererii de redeschidere atrage desființarea hotărârii pronunțate în lipsa persoanei condamnate.

Instanța redeschide procesul penal prin extindere și cu privire la părțile care nu au formulat cerere, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestora o situație mai grea.

Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea față de inculpat a uneia dintre următoarele măsurile preventive:

controlul judiciar;

controlul judiciar pe cauțiune;

arestul la domiciliu;

arestarea preventivă.

Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.

Recursul în interesul legii, deși inclus în categoria căilor de atac extraordinare, nu  prezintă toate caracteristicile acestor căi de atac, nefinalizându-se cu o casare a unei hotărâri definitive anterioare. Este folosit în scopul interpretării și aplicării unitare a legislației penale de către toate instanțele judecătorești penale.

Recursul în interesul legii este admisibil atunci când soluțiile diferite se referă la o  problemă de drept. Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere.

Recurs în interesul legii poate fi promovat de către:

 a. procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiție;

 b.colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție;

 c.colegiile de conducere ale curților de apel.

Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii.

Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești.

Competența de judecată aparține unui complet format din președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, înlocuit, eventual, de un vice- președinte ÎCCJ, președinții de secție din cadrul ÎCCJ, un număr de 14 judecători din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată difierit și câte 2 judecători din celelalte secții ale ÎCCJ.

La primirea cererii, președintele completului va desemna un judecător din cadrul secției în a cărei competență intră chestiunea de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele completului va desemna 3 judecători din cadrul acestor secții pentru întocmirea raportului. Raportorii nu sunt incompatibili.

În vederea întocmirii raportului, președintele completului poate solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluționate diferit.

Raportul va cuprinde soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele pe care se fundamentează, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții de Justiție a Uniunii Europene și opinia specialiștilor consultați, dacă este cazul, precum și doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori vor întocmi și vor motiva proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

Ședința completului se convoacă de președintele acestuia, cu cel puțin 20 de zile înainte de desfășurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului și a soluției propuse. La ședință participă toți judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceștia vor fi înlocuiți. Recursul în interesul legii se susține în fața completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv al curții de apel, ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanței, iar soluția se adoptă cu cel puțin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri de la vot.

 ÎCCJ se pronunță asupra recursului în interesul legii prin decizie  care nu are efect asupra hotărârilor judecătorești care conțin soluțiile diferite și nici asupra părților din acele  procese.

Soluția pronunțată cu privire la recursul în interesul legii este obligatorie pentru viitor, pentru toate instanțele judecătorești, de la data publicării în Monitorul Oficial. Efectele decizie ÎCCJ privind un recurs în interesul legii încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat  problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în nouă reglementare a art.474¹ NCPP.

Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este o altă instituție procedurală nouă, reglementată prin art. 474-477¹ NCPP, care se referă la sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se deosebește de recursul în interesul legii sub aspectul obiectivului urmărit: unul  preventiv constând în eliminarea riscului apariției unei practici neunitare.

Astfel, dacă în cursul judecății se constată că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond  a cauzei se va putea solicita ÎCCJ  să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept  cu care a fost sesizată.

Au dreptul de a sesiza ÎCCJ: un complet de judecată din cadrul ÎCCJ, al curții de apel sau al unui tribunal învestit cu soluționarea unei cauze penale.

Sesizarea poate fi folosită doar dacă cauze se afltă în faza judecății în ultimă instanță, neputând fi folosită nici în cadrul căilor extraordinare de atac. Sesizarea ÎCCJ se face prin

încheierea completului de judecată, încheiere care nu este supusă nici unei căi de atac. Prin aceeași încheiere, cauza poate fi suspendată până la pronunțarea ÎCCJ. Totodată, cauzele similare aflate pe rolul altor instanțe pot fi suspendate, după sesizarea ÎCCJ.

Atunci când chestiunea de drept privește activitatea mai multor secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va transmite sesizarea președinților secțiilor interesate în soluționarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din președintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, care va prezida completul, din președinții secțiilor interesate în soluționarea chestiunii de drept, precum și câte 5 judecători din cadrul secțiilor respective, desemnați aleatoriu de președintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, președintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secții. Raportorii nu sunt incompatibili.

Sesizarea se judecă fără citarea părților, în cel mult 3 luni de la data învestirii. Soluția se adoptă cu votul a cel puțin 2/3 din numărul judecătorilor care alcătuiesc completul.

Cu privire la o asemenea sesizare, ÎCCJ se pronunță  prin decizie , numai cu privire la

chestiunea de drept care a făcut obiectul sesizării. Dezlegarea dată chestiunii de drept este

obligatorie  pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M.Of.

Dispozițiile art. 474¹ NCPP se aplică în mod corespunzător, respectiv efectele decizie ÎCCJ privind pentru dezlegarea unor chestiuni de drept încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat  problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în nouă reglementare a art. 477¹ NCPP, care se referă la faptul că ’’ efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.’’

Concluzii

Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin intermediul cărora părțile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice.

Existența căilor de atac în orice sistem procedural corespunde unor necesități determinate de natura activității judiciare în cadrul căreia nu este exclusă, cu desăvârșire, posibilitatea unor greșeli. Erorile ce se pot strecura într-o hotărâre sunt, uneori, rezultatul stabilirii incomplete sau eronate a stării de fapt sau al modului necorespunzător de aplicare ori de interpretare a legii de către instanța de judecată.

Căile de atac reprezintă remedii procesuale ce determină o activitate judiciară subsecventă, având ca finalitate tocmai repararea greșelilor săvârșite cu prilejul unei prime judecăți. Exercitarea căilor de atac nu conduce la stabilirea unui nou raport procesual, ci determină desfășurarea activității judiciare într-o altă fază procesuală.

Căile de atac prezintă o importanță considerabilă pentru părți, întrucât exercitarea acestora face posibilă realizarea plenară a dreptului de apărare. Pentru parchet, căile de atac reprezintă o modalitate procedurală prin care această autoritate își îndeplinește sarcina de supraveghere a legalității în activitatea desfășurată de către instanțele judecătorești. Astfel, căile de atac constituie, deopotrivă, o puternică garanție procesuală pentru înfăptuirea actului de justiție în strânsă concordanță cu legalitatea și cu principiul adevărului.

Prin utilizarea unei căi de atac se promovează o nouă judecată în fața instanțelor  judecătorești, care se materializează și într -un control judecătoresc asupra hotărârilor  penale.

Pentru participanții principali sau subiecții procesului, existența căilor de atac oferă posibilitatea de a se înlătura greșelile cuprinse într-o hotărâre, greșeli datorate fie părților, care nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat în bune condiții, fie judecătorilor ce nu și-au exercitat rolul activ, nu au stabilit corect situația de fapt ori nu au apreciat corespunzător probele administrate sau au aplicat sau interpretat în mod eronat legea.

Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanșează și le dezvoltă, căile de atac pot readuce în discuție lucrul judecat în întregul lui, în fapt și în drept, prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanșa doar analiza parțială a hotărârii înzestrate cu această calitate încă de la pronunțarea ei.

Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Respectarea dreptului la un proces echitabil obligă și la exercitarea controlului judiciar în conformitate cu normele specifice fiecărei căi de atac, referitoare la compunerea completului de judecată și la desfășurarea judecății.

Deși prioritară rămâne funcția corectivă a căilor de atac, nu trebuie ignorată funcția preventivă a acestora. Teoretic, mecanismul ce activează această din urmă funcție nu este complicat: știind că hotărârea sa poate face obiectul unui examen critic de către judecătorii unei instanțe superioare, judecătorul primei instanțe este incitat să raționeze cu multă grijă. Practic, viabilitatea mecanismului este trecută prin filtrul conștiinței fiecărui magistrat.

Bibliografie

Vechiul Cod de procedură penală al României –  publicat în M.Of. nr. 145 din 12 noiembrie 1968, cu modificările și completările ulterioare: Legea nr. 202/2010 (publicată în M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010) privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor („Legea micii reforme”); Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești (publicată în M.Of. nr. 89 din 12 februarie 2013).

Noul cod de procedură penală al României, adnotat prin Lg. Nr.135/2010, publ. În M.Of. nr.486 / 15 iulie 2010, modif. Prin OUG 3/2014 pt. luarea unor măsuri de implementare necesare pt.aplicarea Lg. nr. 135/2010 privind codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative, publ. În M.Of. nr. 98 / 7 febr. 2014 și intrat în vigoare la 15 febr. 2014

Lg.255 / 2013 pt.punerea în aplicare a Lg. Nr.135 / 2010 privind codul de procedură penală și pt.modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesuale penale, publ. În M.Of. nr. 515 / 15 august 2013

Lg.nr. 187 / 2012 pt.punerea în aplicare a Lg.nr.286 / 2009 privind codul penal, publ.în M.Of. nr.757 / 12 noiembrie 2012

Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, Noul cod de procedură penală – Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014

G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003

V.Dongoroz,ș.a, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol.II, Ed.Academiei, București, 1976

Legea nr. 63/2012

Constituția României

Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Judecata penală în primă instanță. Aspecte teoretice și jurisprudența în materie, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelația dintre recurs și căile extraordinare de atac S.C.J. nr. 1/1985

D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “ Căile extraordinare de atac în procesul penal” Editura Științifică , București, 1970

Expunerea de motive la Proiectul Codului de procedură penală român elaborat în 2008

Legea nr.135/2010 privind noul Cod de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 486/15 iulie 2010

V. Dongoroz, Curs de drept penal și procedură penală, București, 1946

Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, Ed. Junimea, Iași, 2002

V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editurăși presă Șansa, București, 1994

D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1970

http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp

Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Universul Juridic București,2008

Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Universul Juridic București,2010

Neagu Ion, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală, adnotat cu legislație și jurisprudență, Editura Universul Juridic București,2012

Noul cod de procedură penală, publicat de Ministerul Justiției în septembrie 2013

O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de  procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (publicată în M.Of. nr. 98 din 7 februarie 2014)

A. Fettweis, Manuel de procedure civile, Liege, 1987

D.V.Mihăescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Științifică, București,1970

N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol.II, Ed.Paidea, București, 1994

V.Dongoroz, ș.a., Explicații teoretice, vol II, Ed.Științifică și Enciclopedică București, 1970

S. Kahane, ș.a., Explicații teoretice, vol II, Ed.Științifică și Enciclopedică București, 1970

Gh.Teodoru, L.Moldovan, Drepr procesual penal, ed. Didactică și pedagogică, București, 1979

Traian Pop, Drept procesual penal, Tipografia Națională Cluj, 1948

Mihail Udroiu,  Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2014, Ed. C.H.Beck, București, 2013

Decizia nr. 4/A din 15 ianuarie 2002 – Secția a Il-a penală

N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială , vol.II, Ed. All Beck, București, 2005

Decizie ICCJ, sec. unite nr. 60/2007  –   în Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2014

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, ediția a 2 – a, Editura Hamangiu, București, 2011

Maria Fodor, Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Curtea de Apel Craiova, Secția civilă, decizia nr. 374/24.04.2008 / http://portal.just.ro

Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 430/C/10.10.2007, în Curtea de Apel Constanța, Buletinul jurisprudenței 2007, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Andreea Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, București, 2007

Bibliografie

Vechiul Cod de procedură penală al României –  publicat în M.Of. nr. 145 din 12 noiembrie 1968, cu modificările și completările ulterioare: Legea nr. 202/2010 (publicată în M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010) privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor („Legea micii reforme”); Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești (publicată în M.Of. nr. 89 din 12 februarie 2013).

Noul cod de procedură penală al României, adnotat prin Lg. Nr.135/2010, publ. În M.Of. nr.486 / 15 iulie 2010, modif. Prin OUG 3/2014 pt. luarea unor măsuri de implementare necesare pt.aplicarea Lg. nr. 135/2010 privind codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative, publ. În M.Of. nr. 98 / 7 febr. 2014 și intrat în vigoare la 15 febr. 2014

Lg.255 / 2013 pt.punerea în aplicare a Lg. Nr.135 / 2010 privind codul de procedură penală și pt.modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesuale penale, publ. În M.Of. nr. 515 / 15 august 2013

Lg.nr. 187 / 2012 pt.punerea în aplicare a Lg.nr.286 / 2009 privind codul penal, publ.în M.Of. nr.757 / 12 noiembrie 2012

Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, Noul cod de procedură penală – Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014

G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003

V.Dongoroz,ș.a, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol.II, Ed.Academiei, București, 1976

Legea nr. 63/2012

Constituția României

Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Judecata penală în primă instanță. Aspecte teoretice și jurisprudența în materie, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelația dintre recurs și căile extraordinare de atac S.C.J. nr. 1/1985

D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “ Căile extraordinare de atac în procesul penal” Editura Științifică , București, 1970

Expunerea de motive la Proiectul Codului de procedură penală român elaborat în 2008

Legea nr.135/2010 privind noul Cod de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 486/15 iulie 2010

V. Dongoroz, Curs de drept penal și procedură penală, București, 1946

Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, Ed. Junimea, Iași, 2002

V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editurăși presă Șansa, București, 1994

D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1970

http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp

Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Universul Juridic București,2008

Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Universul Juridic București,2010

Neagu Ion, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală, adnotat cu legislație și jurisprudență, Editura Universul Juridic București,2012

Noul cod de procedură penală, publicat de Ministerul Justiției în septembrie 2013

O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de  procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (publicată în M.Of. nr. 98 din 7 februarie 2014)

A. Fettweis, Manuel de procedure civile, Liege, 1987

D.V.Mihăescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Științifică, București,1970

N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol.II, Ed.Paidea, București, 1994

V.Dongoroz, ș.a., Explicații teoretice, vol II, Ed.Științifică și Enciclopedică București, 1970

S. Kahane, ș.a., Explicații teoretice, vol II, Ed.Științifică și Enciclopedică București, 1970

Gh.Teodoru, L.Moldovan, Drepr procesual penal, ed. Didactică și pedagogică, București, 1979

Traian Pop, Drept procesual penal, Tipografia Națională Cluj, 1948

Mihail Udroiu,  Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2014, Ed. C.H.Beck, București, 2013

Decizia nr. 4/A din 15 ianuarie 2002 – Secția a Il-a penală

N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială , vol.II, Ed. All Beck, București, 2005

Decizie ICCJ, sec. unite nr. 60/2007  –   în Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală. Partea specială, 2014

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, ediția a 2 – a, Editura Hamangiu, București, 2011

Maria Fodor, Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Curtea de Apel Craiova, Secția civilă, decizia nr. 374/24.04.2008 / http://portal.just.ro

Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 430/C/10.10.2007, în Curtea de Apel Constanța, Buletinul jurisprudenței 2007, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Andreea Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, București, 2007