Caile de Atac In Materia Conteciosului Administrativ
CĂILE DE ATAC ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE ACȚIUNII DIRECTE ÎN FAȚA INSTANȚEI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV
CAPITOLUL III
COMPETENȚA INSTANȚELOR DE JUDECATĂ ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
CAPITOLUL IV
RECURSUL –CALEA DE ATAC ÎN CONTENCIOS ÎN PRIMA INSTANȚĂ
TĂCEREA ADMINISTRAȚIEI
CAPITOLUL V
CAZUISTICĂ ÎN DOMENIUL CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Instituția contenciosului administrativ, de-a lungul evoluției istorice, a experimentat regimul totalitar politic având rezonanțe asupra sistemului de drept, fapt concretizat prin faptul că unele instituții bine înrădăcinate anterior au fost chiar abandonate.
Pentru a înțelege noțiunea de contencios administrativ trebuie să întelegem funcționarea celor trei puteri, în scopul efectuării unui echilibru pentru buna funcționare a statului, presupunând, pe lângă separarea lor, și o colaborare permanentă dar și un control reciproc.
Referindu-ne la controlul judecătoresc asupra adminstrației publice, putem afirma că vorbim despre cea mai importantă formă de control, care, se exprimă ca și contencios administrativ, fiind termenul final al dreptului administrativ.
Modificările de dezvoltare și funcționare a acestei instituții prezintă, sau ar trebui sa reprezinte, o importanță pentru fiecare dintre noi.
Prezenta lucrare, cu titlul ”Căile de Atac în Materia Contenciosului Administrativ”, analizează instituția contenciosului administrativ din trecut și până în prezent, insistandu-se pe analizarea condițiilor acțiunilor directe în fața instanțelor de contencios, analizând competența instanțelor de judecată specifice urmând ca apoi să ne lansăm într-o ampla analiză a recursului, singura acțiune prin care poate fi atacată hotararea primei instanțe în domeniul contenciosului administrativ, acțiune ce suspendă executarea și se judecă în regim de urgentă, putând conduce(în cazul admiterii) la casarea sentinței și rejudecarea litigiului pe fond.
Ulterior am abordat un subiect intitulat „Tăcerea Administrației” pentru a întelege mai bine dacă lipsa manifestării de vointă a autorității publice poate declanșa acțiuni pe calea contenciosului administrativ și am încheiat lucrarea cu analizarea a doua cazuri specifice contenciosului administrativ, unul privind procedura prealabilă administrativă și celălalt condiția de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ.
Am structurat lucrarea în capitole și subcapitole, alături de care am adăugat o introducere în domeniu dar și concluzii.
Abordarea temei propuse nu a fost ușor de realizat întrucât problematica contenciosului administrativ a constituit obiect de cercetare în lucrări de prestigiu și anterior prezentei lucrări, fapt ce a sporit dificultatea cercetării, a complicat alegerea unei modalități optime de structurare și realizare a lucrării.
CAPITOLUL I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
Contenciosului administrativ a fost instituit în România, prima dată, prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, după modelul francez.
Între 11.02.1864 – 12.07.1866, instituția contenciosului administrativ a fost realizat, cum am menționat deja, de Consiliul de Stat care avea următoarele atribuții:
în materie legislativă;
administrativă;
de contencios adiministrativ.
Articolul 51 din Legea privind înființarea Consiliului de Stat arată că atribuțiile acestui Consiliu se exercitau astfel:
împotriva hotărârilor miniștrilor date cu exces de putere sau cu nerespectarea dispozițiilor legilor și regulamentelor în ființă;
împotriva hotărârilor sau actelor de executare emise de prefecți sau alți agenți administrativi, date cu nerespectarea legilor și regulamentelor;
împotriva hotărârilor comisiunilor de lucrări publice, precum și în toate cazurile de natură contencios – administrativă ce i se vor atribui printr-o anumită lege.
Potrivit art. 54 al aceleiași legi afirmăm că ”hotărârile Consiliului de Stat în materie contencioasă se citesc în public, se transcriu într-un registru special și se vor înainta ministrului respectiv”.
În perioada 12.07.1866 – 1.07.1905, Consiliul de Stat a fost desființat prin Legea pentru împărțirea diferitelor atribuțiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866, iar atribuțiile lui în materie de contencios administrativ au fost împărțite între Curțile de apel și instanțele judecătorești de drept comun. Potrivit art. 7 al Legii din 12 iulie 1866, ”toate cauzele diferite Consiliului de Stat, ca instanță superioară a consiliilor județene sau a comitetelor permanente, prin art. 27 al Legii rurale, se vor judeca de curțile de apel respectiv, cu recurs în casație pentru cauza de incompetență și de exces de putere”, iar conform art. 8 al aceleiași legi afirmăm că ”celelalte afaceri de natură contencioasă, pe care Consiliul de Stat le judecă, sau pe temeiul legii sale constituiți sau în temeiul unei legi speciale, se vor judeca de instanțele judecătorești, după regulile ordinare”.
În următoarea perioada, 1.07.1905 – 25.03.1910, a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care Secțiunea a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție devine competentă să judece recursurile, împotriva regulamentelor și ordonanțelor făcute cu încălcarea legii de către puterea centrală, județeană, comunală sau de alte autorități publice, în afară de actele de guvernământ, precum și recursurile împotriva deciziilor și ordonanțelor prefecților, primarilor și a altor autorități publice.În perioada 12.07.1866 – 1.07.1905, Consiliul de Stat a fost desființat prin Legea pentru împărțirea diferitelor atribuțiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866, iar atribuțiile lui în materie de contencios administrativ au fost împărțite între Curțile de apel și instanțele judecătorești de drept comun. Potrivit art. 7 al Legii din 12 iulie 1866, ”toate cauzele diferite Consiliului de Stat, ca instanță superioară a consiliilor județene sau a comitetelor permanente, prin art. 27 al Legii rurale, se vor judeca de curțile de apel respectiv, cu recurs în casație pentru cauza de incompetență și de exces de putere”, iar conform art. 8 al aceleiași legi afirmăm că ”celelalte afaceri de natură contencioasă, pe care Consiliul de Stat le judecă, sau pe temeiul legii sale constituiți sau în temeiul unei legi speciale, se vor judeca de instanțele judecătorești, după regulile ordinare”.
Prin Legea Curții de Casație și Justiție din 25 martie 1910, sistemul contenciosului administrativ instituit prin Legea din 1905, a fost desființat, iar cauzele de această natură se soluționau de către tribunalele de județ. Astfel, art. 74 prevedea că ”pricinile dintre particulari și stat, județe și comune sau alte autorități publice, pentru vătămarea drepturilor particularilor prin acte administrative de autoritate, se vor judeca de urgență și cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri”.
Perioada 17.02.1912 – 9.07.1948
Prin Legea de reorganizare a Curții de Casație și Justiție din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ se atribuie din nou Secției a III-a. Astfel, se prevedea că această secție judecă ”recursurile acelora care s-ar pretinde vătămați în drepturile lor, printr-un act administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legii, precum și recursurile împotriva refuzului autorităților administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept”.
Constituția din 1923 reglementează prin art. 99 dreptul celor vătămați printr-un decret sau o dispoziție semnată ori contrasemnată de un ministru, precizându-se că ”actul ilegal al ministrului nu descarcă de răspundere solidară pe funcționarul care a contrasemnat, decât în cazul când acesta a atras atenția ministrului în scris”.
În anul 1948 contenciosul administrativ a fost desființat. Lipsea obiectul proprietății private care fusese desființată prin actul de naționalizare din 11 iunie 1948, la care s-au adăugat, începând cu anul 1949, cooperativizarea, care desființa și proprietatea privată a tăranului asupra pământului. Abia Constituția din 1965, vorbește de dreptul de petiționare și, de asemenea, a venit cu specificația că ”cel vătămat într-un drept al său sau printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente în condițiile prevăzute de lege, anularea actului și repararea pagubelor”.
În țara noastră, contenciosul administrativ a fost înfăptuit de către instanțele judecătorești în condițiile Legii nr. 1/26.07.1967 cu privire la judecata de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale.
Art. 14 al aceleiași legi prevede că dispozițiile acesteia nu sunt aplicabile în următoarele situații:
actele administrative privind apărarea țării, securitatea statului sau ordinea publică;
actelor în care organul administrativ participă ca persoană juridică de drept civil;
cererile organizațiilor de stat privitoare la actele administrative;
actelor administrative de jurisdicție și cele pentru controlul cărora legea prevede o altă procedură jurisdicțională decât cea din prezenta lege.
Perioada 1965 – 1990
Controlul judecătoresc auspra legalității actelor administrative în această perioadă avea ca fundament art. 35, coroborat cu art. 103 din Constituția din 1965, precum și Legea nr 1 /1967 .O primă trăsătură a controlului judecătoresc asupra actelor administrative din această perioadă, relevată în literatura de specialitate, a reprezentat-o generalitatea. Astfel, s-a spus că era un control de principiu formulându-se cel puțin două concluzii:
a) Actele ce nu puteau fi atacate, reprezentau o excepție de la regulă, trebuiau să fie expres prevăzute de lege ori de câte ori un litigiu referitor la legalitatea actelor administrative nu era dat prin lege în competența altor organe cu caracter jurisdicțional, soluționarea lui era de competența instanțelor judecătorești.
b) In spiritual terminologiei specifice epocii instituția contenciosului administrative mai era calificată și „o garanție juridică superioară exercitării depline a drepturilor cetățenești" când în realitate era vorba de o instituție pur formală fără relevanță practică.
Excepțiile erau foarte numeroase, ceea ce a transformat regula în excepție și excepția în regulă.
Instituția contenciosului administrativ a avut în realitate un rol pur propagandistic, fiind pur formală, fără relevanță în apărarea drepturilor cetățenilor și contracararea abuzurilor autorităților administrative.
Ultima etapă este cuprinsă între 1990-2004 fiind marcată de adoptarea Legii nr 29/1990 privind contenciosul administrativ, unul din primele acte normative adoptate de Parlamentul democratic al României.
Pentru prima etapă, după desființarea Consiliului de Stat se creează în cadrul instanțelor judecătorești secții specializate de contencios administrativ la nivelul tribunalelor și respectiv la nivelul Curții Supreme de Justiție .
Este pentru prima dată când în legislația noastră este consacrată în mod expres răspunderea pentru daune morale .
Constituția din 1991 schimbă sub anumite aspecte , fundamental, concepția asupra sferei contenciosului administrativ Legea nr. 29/1990 fiind implicit modificată.Totodată trebuie menționat faptul că prin Legea nr.59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă a fost modificată competența materială a instanțelor în ceea ce privește soluționarea acțiunilor de
contencios administrativ. Astfel, potrivit art.2 lit c Cod procedură civilă Tribunalele
judecă în materie de contencios administrativ procesele și cererile care nu
sunt date în competența curților de apel , iar în conformitate cu prevederile Art. 3 din același cod curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competența autorităților administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilativ. Astfel, potrivit art.2 lit c Cod procedură civilă Tribunalele
judecă în materie de contencios administrativ procesele și cererile care nu
sunt date în competența curților de apel , iar în conformitate cu prevederile Art. 3 din același cod curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competența autorităților administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel județean, ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, ale autorităților publice județene și a municipiului București, iar ca instanțe de recurs judecă recursurile împotriva sentințelor pronunțate de tribunale .
Perioada actual este determinată de adoptarea Legii nr 554/2004, privind contenciosul administrativ . Legea nr.29/1990 a fost o lege preconstituțională , multe din soluțiile sale fiind altfel reglementate de Constituția României din anul 1991 .
Prin Legea de revizuire a Constituției din octombrie 2003 au fost aduse modificări semnificative și cu privire la instituția contenciosului administrativ , fiind lărgită sfera dreptului fundamental al cetățeanului și la interesul legitim (art.52 din Constituție), dar s-a introdus un alineat nou și la textul consacrat competenței instanțelor judecătorești de a cenzura actele administrative ale autorităților publice (art 126 alin 6) . De asemenea, la art.21, care are ca obiect accesul liber la
justiție, s-a introdus un alineat nou , potrivit căruia “Jurisdicțiile special administrative sunt facultative și gratuite " . In același timp, printr-o serie de legi speciale au fost date în competența instanțelor de contencios administrativ , diverse litigii, cum ar fî cele din materia achizițiilor publice, dar legea cadru a contenciosului administrativ a rămas tot în forma din anul 1990. In aceste condiții era absolut necesară reglementarea contenciosului administrativ printr-o altă lege , care să țină seama de noile prevederi constituționale și să aibă la bază o altă concepție privind apărarea drepturilor, libertăților fundamentale și intereselor legitime ale cetățenilor.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE ACȚIUNII DIRECTE ÎN FAȚA INSTANȚEI DE CONTENCIOS
1. Generalități
În conformitate cu prevederile art . 52 din Constituția României, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică , printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri , este îndreptățită să obțină
recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim , anularea actului și repararea pagubei . Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică .
Legea care stabilește aceste condiții și limite în care se poate obține anularea unui act administrativ sau obligarea autorității publice la eliberarea lui este Legea contenciosului administrativ, nr 554/2004. Controlul judecătoresc asupra legalității actelor administrative
se realizează pe două căi : acțiunea directă la instanța de contencios administrativ și excepția de nelegalitate a actului administrativ .
Legea nr 554/2004 reglementează condițiile în care se realizează controlul judecătoresc al legalității actelor administrative , atât pe calea acțiunii directe, cât și pe calea excepției de nelegalitate .Această lege a adus unele modificări față de Legea nr 29/1990, în ceea ce privește exercitarea acțiunii directe la instanța de contencios administrativ.
Astfel, în deplin acord cu prevederile constituționale a fost mărită sfera dreptului persoanei vătămate și la interesul legitim, nu numai la dreptul subiectiv.
De asemenea, pentru a se asigura o protecție deplină a drepturilor, libertăților fundamentale și intereselor legitime ale persoanelor s-a prevăzut posibilitatea ca acestea să atace actele administrativ, adresate unui alt subiect de drept.
Pe de altă parte a fost micșorată sfera actelor administrative care nu pot fi atacate administrativ, fiind totodată stabilite limitele controlului, în ceea ce privește atacarea actelor administrative emise în situații speciale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art 5 alin 3 din Legea nr 554/2004, actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război , al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii
publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. Ținând seama de prevederile Constituției și ale Legii nr 554/2004 se poate aprecia că pentru exercitarea acțiunii directe la instanța de contencios administrativ sunt necesare următoarele condiții :
actul atacat să fie un act administrativ;
actul să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim;
actul atacat să emane de la o autoritate publică ;
procedura administrativă prealabilă să fi fost îndeplinită;
acțiunea să fi fost introdusă în termenul legal ;
Desigur, într-un proces de contencios administrativ, reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a sta în justiție și de a avea un interes în promovarea acțiunii, dar acestea sunt condiții generale de exercitare a unei acțiuni Injustiție și nu condiții speciale pentru acțiunile de
contencios administrativ
2. Condiția ca actul atacat să fie un act administrativ
Legea nr 554/2004 permite exercitarea acțiunii în justiție atât pentru actul administrativ propriu zis, cât și pentru nesoluționarea în termen legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de a soluționa o cerere. Cu privire la nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept, anterior intrării în vigoare a Legii nr 554/2004, în literatura juridică au fost exprimate opinii diferite. Astfel, într-o opinie a fost exprimată părerea că acestea sunt fapte materiale asimilate de lege actelor administrative, iar într-o altă opinie s-a susținut că sunt acte administrative. În sfârșit, într-o altă opinie s-a considerat că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sunt „ acte administrative asimilate". Controversa a fost tranșată de noua lege a contenciosului administrativ care prevede expres în art 2 alin 2 că „ se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim , ori, după caz , faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal ".
Prin art 2 lit c din Legea contenciosului administrativ actul administrativ a fost definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii , dând naștere, modificând sau stingând raporturi
juridice.
Potrivit aceluiași text sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice. Așa cum rezultă din textul citat legiuitorul nu face distincție între actele administrative individuale sau normative, între actele administrative externe și cele de ordine interioară (instrucțiuni, circulare), între actele administrației publice centrale sau locale, între actele organelor cu competență generală și cele ale organelor cu competență materială specială ori între actele autorităților publice constituite în ierarhii sau cele ale autorităților administrative autonome .
Ca urmare, orice asemenea act administrativ poate fi atacat la instanța de contencios administrativ cu acțiune directă de către orice persoană care se consideră vătămată prin emiterea lui.
Ca element de noutate Legea nr 554/2004 a prevăzut posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept .
Identificarea concretă a actului administrativ constituie o operație de apreciere a voinței „ autorității publice" emitente, de cercetare a formei pe care o îmbracă, pentru a delimita actul administrativ de alte acte juridice sau de alte înscrisuri care sunt simple operațiuni tehnico-
administrative .
Pentru sesizarea legală a instanței de contencios administrativ trebuie făcută cuvenita delimitare a actului administrativ de simplele adrese, circulare sau note cu caracter pur tehnico-administrativ care nu pot forma obiectul controlului judecătoresc și implicit al acțiunilor de contencios administrativ .
Trebuie menționat însă faptul că potrivit art 18 alin 2 din Legea nr 554/2004 „ instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza actului supus judecății ". Aceasta constituie problema „actelor preparatorii" care pot fi atacate odată cu actul administrativ emis pe baza lor.
Potrivit noii legi a contenciosului administrativ sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect : punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile
publice. Ca urmare, în conformitate cu prevederile art 8 din lege acțiunea directă la instanța de contencios administrativ poate avea ca obiect și litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ ori legate de aplicarea și executarea acestuia .
Cu privire la refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori după caz , faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal am menționat că acestea constituie acte administrative asimilate și ca urmare pot forma
obiectul unei acțiuni directe la instanța de contencios administrativ. Nu pot fi atacate la instanța de contencios administrativ actele administrative menționate la art 5 alin l și 2 din Legea nr 554/2004, respectiv actele autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul, actele de comandament cu caracter militar și actele
administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură judiciară .
Prin noua lege a contenciosului administrativ a fost prevăzută o categorie de acte administrative care pot fi atacate numai pentru exces de putere. Din această categorie fac parte actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu, sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise
pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale , epidemiilor și epizootiilor .
Curtea Constituțională, prin Deciyia nr.302/2011, a admis excepția de neconstituționalitate a aprevederilor art. 5 alin. (3) din Legea 554/2004 și a constatat că sintagma “cele care privesc apărarea și securitatea națională’ este neconstituțională.
Excesul de putere este definit de art 2 lit n din lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere de către autoritățile administrației publice prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor .
Așadar pentru atacarea unor asemenea acte administrative la instanța de contencios administrativ este necesară invocarea și dovedirea existenței unui exces de putere din partea autorităților publice emitente, adică încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege .
3. Condiția ca actul administrativ să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim
Din conținutul art 8 al Legii nr 554/2004 rezultă că una din condițiile de admisibilitate a acțiunii directe la instanța de contencios administrativ este ca reclamantul să fi fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege sau într-un interes legitim prin actul administrativ a
cărui anulare o solicită, prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere.
În sens strict juridic condiția dreptului vătămat sau a interesului legitim lezat, este necesară nu pentru declanșarea acțiunii de contencios administrativ ci pentru tragerea la răspundere a autorității publice pârâte .
Condiția dreptului subiectiv sau a interesului legitim vătămat este prevăzută și de art 52 din Constituție care face referire la „ persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică ".
Prevederile acestui articol trebuie interpretate și aplicate în acord cu dispozițiile art 21 din Constituție în care se arată că „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime ".
Potrivit noii baze constituționale a contenciosului administrativ o acțiune nu se poate respinge decât în situația în care reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăți și nici interese legitime. Legitimitatea unui drept sau a unui interes este stabilită în primul rând în raport cu normele Constituției, iar dispozițiile acesteia privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate de instanța de contencios administrativ în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele internaționale la care România este parte , așa cum stipulează art 20 alin l din Constituție.
Mai mult chiar, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale .
Interesul legitim în promovarea unei acțiuni directe la instanța de contencios administrativ poate fi atât privat cât și public, așa cum se prevede în art 1 din Legea nr 554/2004 .
Noua lege a contenciosului administrativ definește interesul legitim privat ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.Interesul legitim public este explicat ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită , în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public .
4. Condiția ca actul administrativ să emane de la o autoritate publică
In conformitate cu prevederile art 1 și 8 din noua lege a contenciosului administrativ „ autorul " actului administrativ ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ trebuie să fie o autoritate publică.Aceasta este, de fapt, o cerință constituțională prevăzută de art. 52
din Constituția României în care se vorbește de vătămarea unui drept sau a unui interes legitim de o autoritate publică , printr-un act administrativ .
Potrivit art 2 lit b din lege prin autoritate publică se înțelege orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii , au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public .Așadar se poate afirma că pot fi atacate la instanța de contencios administrativ atât actele administrative prin care se realizează administrația publică , cât și actele administrative prin care se realizează activitatea administrativă a altor autorități publice .
Sub acest aspect autoritățile publice care emit acte administrative supuse controlului judecătoresc pot fi grupate în următoarele categorii : organe ale administrației publice de stat (Președintele României, Guvernul României, ministere, prefecturi, etc și structuri
subordonate acestora) ;
organe ale administrației publice autonome locale(Consiliul Județean , Consiliul local, Primar și structuri subordonate acestora) ;
organisme neguvernamentale (asociații , societăți , institute , barouri , academii, universități, etc) autorizate prin lege sau prin alt act normativ să presteze servicii publice în regim de putere publică ;
Referitor la actele autorităților publice, altele decât autoritățile administrative , trebuie făcută distincția necesară între actele de autoritate prin care acestea își realizează competența (legi, hotărâri , mesaje în cazul Parlamentului; sentințe, decizii în cazul instanțelor judecătorești; decizii și hotărâri în cazul Curții Constituționale, rapoarte în cazul Avocatului Poporului, etc) și actele de autoritate prin care ele înfăptuiesc o activitate de natură administrativă .
Ca urmare o lege , o hotărâre , un mesaj al Parlamentului nu pot fi atacate în justiție , în timp ce o decizie administrativă a Biroului Permanent, a secretarului general, a altor funcționari din aparatul administrativ poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ .
In mod corespunzător nu pot fi atacate la instanța de contencios administrativ hotărârile judecătorești, modul de punere în executare a unei hotărîri penale, o decizie a Curții Constituționale, etc .
In schimb pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele de autoritate prin care aceste organe îndeplinesc o activitate de natură administrativă , cum ar fi modul de organizare și desfășurare a unui concurs pentru ocuparea unor posturi vacante , refuzul de întocmire a
actelor necesare pentru pensionarea unui salariat, etc .
5. Condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile
Potrivit art 7 din Legea nr 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente , persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim , printr-unact administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului , revocarea, în tot sau în parte a acestuia . Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există .
Prevederile de mai sus se aplică și în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ – jurisdicțională , iar partea nu a optat pentru aceasta . Rezultă că legea instituie obligativitatea exercitării unei proceduri administrative prealabile prin care persoana ce se consideră vătămată printr-un act administrativ unilateral, să solicite autorității publice emitente să recurgă la o reexaminare a actului și să se pronunțe asupra legalității lui .
In perioada de aplicare a Legii nr 29/1990 , în doctrina juridică au fost exprimate opinii diferite cu privire la natura juridică a termenului de 30 de zile în care trebuie formulată plângerea prealabilă către autoritatea publică emitentă a actului administrativ considerat ilegal. In acest sens „au fost susținute teza termenului de prescripție , a termenului de decădere procesual, a termenului de decădere substanțial și teza termenului special pus la dispoziția autorității publice pentru a proceda la reexaminarea actului în discuție” .
Prin noua lege a contenciosului administrativ nu a fost precizată natura juridică a termenului de 30 de zile în care trebuie exercitată plângerea prealabilă . In conformitate cu art 7 alin 7 din lege plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice , și peste termenul de 30 de zile prevăzut la alineatul 1, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Acest termen de 6 luni este termen de prescripție.
Așadar, pentru motive temeinice,în cazul actelor administrative unilaterale, plângerea prealabilă se poate introduce și peste termenul de 30 de zile prevăzut de art 7 alin l din Legea nr 554/2004, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .
Din coroborarea alin.l cu alin 7 ale art 7 din lege, rezultă că termenul de 30 de zile este un termen de recomandare pentru sesizarea autorității publice emitente . Desigur, autoritatea publică, sesizată cu plângere prealabilă , peste termenul de 30 de zile, va aprecia dacă motivele invocate pentru depășirea termenului sunt sau nu temeinice .
Eventuala respingere a plângerii prealabile, pentru tardivitate, poate fi cenzurată apoi de instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii directe exercitată de persoana vătămată . Ca element de noutate , Legea contenciosului administrativ nr 554/2004 reglementează posibilitatea exercitării plângerii prealabile și de către o terță persoană față de actul administrativ considerat ilegal. In acest caz însă , terța persoană trebuie să introducă plângerea prealabilă în termen de 30 de zile de la data când a luat cunoștință , pe orice cale, de existența acestuia, dar în limitele termenului de 6 luni prevăzut de art 7 alin 7 din lege .
Termenul de 6 luni, fiind termen de prescripție, este susceptibil de suspendare sau întrerupere , iar repunerea în termen este operantă .
Asemenea aspecte pot fi sesizate de reclamant autorității publice prin plângere prealabilă, iar apoi instanței de judecată , prin acțiunea directă de contencios administrativ .
Din coroborarea art 7 cu art 8 și art ll din Legea nr 554/2004 rezultă că procedura prealabilă este posibilă numai în cazul actului administrativ unilateral tipic , adică numai atunci când este vorba de manifestarea expresă de voință , nu și de refuz nejustificat sau de tăcere
din partea autorității publice . Potrivit prevederilor art 7 alin 6 din Legea nr 554/2004
plângerea prealabilă este obligatorie și în cazul acțiunilor care au ca obiect
contractele administrative, în asemenea situații având semnificația concilierii din litigiile comerciale . Procedura prealabilă nu este necesară în cazul acțiunilor introduse de orice persoană vătămată prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului, și nici în cazul acțiunior care au ca obiect excepția de nelegalitate a unui act administrativ .
De asemenea, procedura prealabilă nu este necesară în cazul „ contenciosului obiectiv ", adică al acțiunilor exercitate de autoritățile publice prevăzute de lege – prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici .
Cât privește termenul în care autoritatea publică emmitentă este obligată să se pronunțe, legea face trimitere la art 2 alin l lit g unde se prevede un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen .
In cazul în care procedura prealabilă nu a fost îndeplinită, acțiunea reclamantului, pentru anularea unui act administrativ, va fi respinsă ca inadmisibilă de instanța de contencios administrativ .
O chestiune controversată legată de instituția procedurii prealabile este cea legată de semnificația recursului ierarhic. Legea actuală prevede atât posibilitatea unui recurs grațios cât și a unui recurs ierarhic , dar nu instituie obligația de a fi exercitat mai întâi recursul grațios și apoi recursul ierarhic.
Ca urmare , autoritatea publică ierarhic superioară poate fi sesizată concomitent cu exercitarea recursului grațios, dar și în acest caz trebuie respectat termenul de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ sau de la data luării la cunoștință , de existența acestuia, în
cazul actului adresat unui alt subiect de drept .
6. Condiția ca acțiunea să fi fost introdusă întermenul legal
Potrivit art 11 alin l din Legea nr 554/2004, termenul pentru sesizarea instanței de contencios administrativ cu acțiune directă pentru anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, este de 6 luni și se calculează după cum
urmează :
de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau , după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii.
de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii , fără a depăși termenul prevăzut la alin 2
de la data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative .
In conformitate cu prevederile art 11 alin 2 din lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin l dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului .
In cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile art 11 alin 2 din lege .
In ceea ce privește ordonanțele Guvernului , sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale , precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale, acestea pot fi atacate oricând .S-a prevăzut în lege că termenul de 6 luni este termen de prescripție , iar termenul de un an este termen de decădere .
Așadar termenul de 6 luni este regula, de acest termen beneficiind toate subiectele de drept , fără nici o condiționare. In schimb , termenul de un an de zile , apare ca o excepție, el rămânând la latitudinea instanței , care va aprecia dacă motivele invocate sunt sau nu, în mod real,
motive temeinice . Fiind o excepție , termenul de un an trebuie justificat în flecare în caz în parte. In ipoteza în care instanța de fond consideră că depășirea termenului de 6 luni nu s-a datorat unor motive temeinice , va respinge acțiunea pentru tardivitate , urmând ca asupra acestor aspecte să se pronunțe și instanța de recurs , dacă va fi sesizată . Dacă instanța de recurs va precia
că, dimpotrivă, motivele invocate sunt temeinice soluția va fi de admitere a recursului și casarea cu trimitere a sentinței pentru judecarea pe fond a litigiului .
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni, art ll alin l din lege are în vedere ipotezele reglementate de art 8, adică acțiunile care vizează actul administrativ tipic, actul administrativ atipic și respectiv , actul administrativ asimilat . De fapt legea marchează momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni pentru sesizarea instanței, după cum s-a primit sau nu răspuns, respectiv după cum a expirat sau nu termenul legal de soluționare
a cererii , în cazul actelor administrative unilaterale .
Prevederile art ll alin l lit a din Legea 554/2004 vizează două ipoteze : pe de o parte situația răspunsului la plângerea prealabilă ceea ce înseamnă că există un act administrativ pe care reclamantul dorește să-1 atace în justiție, iar pe de altă parte situația refuzului considerat nejustificat de soluționare a cererii, ceea ce înseamnă că nu există un act administrativ,
acest refuz fiind în înțelesul legii , actul administrativ ce constituie temeiul
acțiunii în justiție .
Este evident faptul că , în prima situație, răspunsul este considerat nesatisfacător de către petent, pentru că numai într-un asemenea caz există interesul acestuia de a promova o acțiune directă la instanța de contencios administrativ.
Data primirii răspunsului la plângerea prealabilă marchează momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni de sesizare a instanței .
Pentru a doua situație , cea a refuzului nejustificat momentul de la care începe să curgă termenul, îl reprezintă data comunicării refuzului autorității publice sesizate de a soluționa cererea formulată, cum ar fi de exemplu refuzul de a elibera o autorizație de construcție .
In această situație este vorba de estimarea petentului asupra caracterului nejustificat al refuzului, pentru că numai instanța va decide dacă acest refuz a fost sau nu justificat , aspect care ține însă de soluționarea litigiului pe fond .
Sub aspect procedural , reclamantul trebuie să facă dovada introducerii cererii la autoritatea pârâtă și a refuzului acesteia de a o soluționa. In ceea ce privește prevederile art 11 alin 1 lit b din lege este de menționat faptul că reclamantul trebuie să facă dovada introducerii
cererii la autoritatea publică, precizând că termenul de 30 de zile, sau termenul prevăzut de legea specială , a expirat . Aceste prevederi sunt opozabile și în situația în care autoritatea publică nu a dat un răspuns la cererea prealabilă .
In situația prevăzută de art 11 alin l lit c din lege termenul de 6 luni începe să curgă de la data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii în cazul contractelor administrative .
Așa cum prevede art7 alin 6 din Legea 554/2004, în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative, procedura concilierii din litigiile comerciale reprezintă plângere prealabilă. Inscrisul doveditor în asemenea situații este procesul verbal , care este un document ce face dovada finalizării procedurii de conciliere și echivalentul plângerii prealabile . Este de observat faptul că prin art ll alin 2 din Legea contenciosului administrativ s-a stabilit că perioada de așteptare a răspunsului la cereri sau , după caz , la plângeri prealabile, nu poate depăși un an de zile de la data emiterii actului , când există , respectiv de la data introducerii cererii , când actul administrativ nu există .
Această prevedere are rolul de a obliga subiectul de drept să nu tergiverseze introducerea acțiunii la instanța de contencios administrativ sub pretextul că nu s-a primit un răspuns de la autoritatea publică sesizată și s-a așteptat primirea acestuia . O prevedere specială este cuprinsă în art l9 din Legea 554/2004 pentru situația în care persoana vătămată nu a solicitat despăgubiri prin cererea de anulare a actului administrativ .
In acest caz termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererea se adresează instanței de contencios administrativ competente în termenul de un an prevăzut de art 11 alin 2 din
lege.Judecata unor asemenea cereri se face potrivit normelor din legea contenciosului administrativ și este supusă taxei judiciare de timbru prevăzută de această lege .
CAPITOLUL III
COMPETENȚA INSTANȚELOR DE JUDECATĂ ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
Competența tribunalului privind soluționarea în primă instanță a litigiilor de contencios administrativ
Un prim argument de la care trebuie să pornim îl analiza competenței tribunalului în soluționarea litigiilor de contencios administrativ, îl constituie dispozițiile art. 73 alin. 3 lit. k din Constituția revizuită, în sensul cărora contenciosul administrativ este o materie constituțională, reglementată prin lege organică.
Așadar, pentru reglementarea materiei contenciosului administrativ, textul constituțional, făcând trimitere la lege, în baza art. 126 alin. (2) din Constituția republicată, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată în materia contenciosului administrativ, sunt stabilite potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Se constată că, după adoptarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ , dispozițiile art. 1 sunt puse în consonanță cu textul art. 52 din Constituția republicată, în sensul că, pe de o parte, luând în considerare deciziile Curții Constituționale a înlocuit sintagma „autoritate administrativă” din vechiul act normativ, respectiv Legea nr. 29/1990, cu noțiunea de „autoritate publică”, întrucât acte administrative emit și alte autorități publice decât cele ale administrației publice, iar pe de altă parte s-a lărgit sfera de cuprindere a vătămării, adăugându-se la sfera vătămării, pe lângă dreptul subiectiv și interesul legitim.
În aplicarea acestor texte constituționale a fost adoptată Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prin dispozițiile art. 36 alin. (3), astfel cum acest articol a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, statuează că în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru diverse cauze, printre care se regăsesc și cele de contencios administrativ și fiscal.
În materia contenciosului administrativ, prin dispozițiile tranzitorii instituite prin art. 30 din Legea nr. 554/2004, se prevede că până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.
În prezent, deși dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fac referire la soluționarea litigiilor de contencios administrativ de către tribunalele administrativ –fiscale, aceste litigii se soluționează de către secțiile de contencios administrativ și fiscal care funcționează în cadrul tribunalelor județene și al municipiului București, al curților de apel și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmând ca de la data constituirii tribunalelor specializate, litigiile de contencios administrativ vor ieși din competența tribunalelor de drept comun și vor intra în competența instanțelor specializate.
În acest context, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin dispoziții legale exprese stabilește competența instanțelor de judecată în soluționarea litigiilor de contencios administrativ, precum și procedura de judecată a litigiilor de contencios administrativ. Astfel, prin dispozițiile art. 2 lit. g) [art. 2 alin. (1) lit. f) înainte de modificare], sunt stabilite instanțele competente în materia contenciosului administrativ, respectiv Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ –fiscale.
Problematica competenței tribunalului de a soluționa în primă instanță litigiile de contencios administrativ se impune a fi analizată atât în contextul normelor cu caracter general instituite prin Codul de procedură civilă în vigoare, cât și prin raportare la dispozițiile noului Cod de procedură civilă și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în urma modificărilor aduse acesteia prin Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă.
O primă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că după adoptarea noului Cod de procedură civilă, prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a acestuia, în materia contenciosului administrativ este menținut sistemul dublului grad de jurisdicție, respectiv instanțele de fond care soluționează litigiile de contencios administrativ sunt, după caz, secțiile de contencios administrativ și fiscal al tribunalelor sau ale curților de apel, fiind menținută de asemenea, prin dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, calea de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de fond.
Se impune, de asemenea, precizarea că noul Cod de procedură civilă, art. 95 pct. 1, făcând trimitere la lege în privința competenței tribunalului, soluționarea în fond a litigiilor de contencios administrativ de către tribunale derivă, după cum rezultă din cele ce vor fi expuse mai jos, din prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca lege specială în materie, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
În ceea ce privește competența materială a instanțelor de judecată, după cum rezultă din prevederile art. 10 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 aceasta este partajată, în condițiile acestui text legal, între tribunalele administrativ-fiscale și secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel. Dar, având în vedere faptul că pe lângă competența materială de drept comun stabilită prin Legea nr. 554/2004, prin lege organică specială poate fi stabilită o competență materială specială a unor instanțe de contencios administrativ, derogatorie de la competența materială de drept comun stabilită prin Legea nr. 554/2004, în cuprinsul tezei sunt analizate și cazurile prevăzute de lege prin care se conferă unor instanțe judecătorești o competență materială specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Competența Curții de apel în materie de contencios administrativ
Competența Curții de apel de a soluționa în primă instanță litigii de contencios administrativ. Și actuala reglementare conferă curții de apel o competență expresă, de excepție, în această materie, dar, după cum am precizat, noua reglementare instituită prin art. 96 pct. 1 face precizarea expresă că soluționarea în primă instanța a litigiilor de contencios administrativ de către curțile de apel se face, potrivit legii speciale. În privința sferei actelor administrative care fac obiectul litigiului de contencios administrativ soluționat în primă instanță de către curțile de apel, noile prevederi nu fac referire expresă doar la actele autorităților și instituțiilor centrale, ca atare, noile prevederi instituite prin Codul de procedură civilă sunt puse în concordanță cu dispozițiile Constituției și a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În acest context, dispozițiile art. 96 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă, făcând trimitere la dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competența curții de apel în materia soluționării litigiilor de contencios administrativ a fost analizată prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, din al căror conținut rezultă că litigiile privind acte administrative emise de către autorități publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 lei se soluționează în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.
Din conținutul acestei dispoziții legale rezultă că, “dacă obiectul actului administrativ contestat nu este reprezentat de un impozit, o taxă, o contribuție sau o datorie vamală, instanța competentă se stabilește în funcție de poziționarea centrală sau locală a organului emitent în cadrul sistemului administrației publice, fiind irelevant cuantumul sumei menționate în respectivul act, aceeași regulă fiind aplicabilă și în cazul contractelor administrative”.
O modificare de esență adusă în materia competenței materiale de fond în soluționarea litigiilor de contencios administrativ de către curțile de apel este cea instituită prin alin. (11) al art. 10, nou introdus prin Legea nr. 76/2012, prin care se conferă o competență materială de fond exclusivă secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel în ceea ce privește toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare.
Competența secției de contencios administrativ și fiscal a curților de apel pentru soluționarea în primă instanță a unor litigii de contencios administrativ este consacrată și prin unele acte normative speciale, menționate în cuprinsul lucrării.
Competența Curții de apel de a soluționa recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de către tribunale în primă instanță în materia contenciosului administrativ
În categoria hotărârilor pronunțate de către tribunale în primă instanță, fără drept de apel, care pot fi atacate cu recurs la secția de contencios administrativ și fiscal al curților de apel, se numără hotărârile pronunțate de către secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor în materia litigiilor de contencios administrativ, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și care potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Ca atare și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, recursul împotriva hotărârii instanței de fond se va exercita în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de 15 zile de la comunicare, acesta fiind suspensiv de executare.
Competența curții de apel de a soluționa, în concordanță cu prevederile legii nr 554/2004 a contenciosului administrativ, recursuri împotriva unor hotărâri pronunțate de către secțiile de contencios administrativ și fiscal al tribunalelor în primă instanță este consacrată legislativ și prin acte normative speciale, recent modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, menționate de asemenea, în cuprinsul prezentei lucrări.
În ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs, dispozițiile art. 496 din noul Cod de procedură civilă, nu diferă esențial de prevederile Codului în vigoare, statuând că în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. În acord cu soluțiile pronunțate de către instanța de recurs stabilite prin art. 496 din noul Cod de procedură civilă, au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 și dispozițiile art. 20 alin. (3) din legea nr. 554/2004. De asemenea, în cuprinsul tezei este analizată și competența exclusivă a Curții de apel București, în soluționarea unor litigii de contencios administrativ, conferită în baza unor acte normative speciale, unele dintre acestea fiind modificate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
Totodată, în cuprinsul tezei este analizată competența instanțelor judecătorești în alte materii, fiind analizată, în context, competența instanțelor judecătorești în materia soluționării litigiilor derivate din procese funciare, prin raportare la dispozițiile noului Cod de procedură civilă, respectiv plângerile făcute împotriva hotărârilor comisiilor județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, precum și a plângerilor care se îndreaptă împotriva ordinului prefectului sau oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, care se soluționează în primă instanță de către judecătorie, potrivit art. 53 alin. (2) și art. 54 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și care sunt supuse numai recursului. Sub acest aspect, se poate concluziona că după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, competența soluționării acestor litigii revine judecătoriilor. În privința căilor de atac exercitate împotriva sentințelor pronunțate de către judecătorii, după cum am arătat în cuprinsul tezei, sentințele judecătoriilor pronunțate în materia proceselor funciare care potrivit noului Cod de procedură civilă sunt date în competența judecătoriilor vor fi supuse apelului, iar sentințele judecătoriilor pronunțate în materia proceselor funciare derivate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 vor fi supuse, conform legii speciale recursului.
Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea litigiilor de contencios administrativ
Sunt supuse recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 97 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă, hotărârile pronunțate de curtea de apel în primă instanță pentru soluționarea litigiilor în materie de contencios administrativ privind actele autorităților publice centrale (art. 96 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă).
În acest context, prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, statuează că recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. Astfel, în ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție în urma soluționării recursului, regula este casarea cu trimitere, cu excepția litigiilor de contencios administrativ soluționate de către Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când aceasta va rejudeca litigiul în fond.
De asemenea, având în vedere dispozițiile tranzitorii și finale ale Legii nr. 2/2013, în considerarea faptului că prin această lege a fost schimbată competența soluționării unor litigii de contencios administrativ de la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a acestei legi și care, potrivit acestei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel.
LITISPENDENȚA – INCIDENT PROCEDURAL PRIVITOR LA COMPETENȚA INSTANȚEI
Reglementarea litispendenței în procesul civil intern și procesul civil internațional
În cuprinsul tezei, litispendența este analizată atât în procesul civil intern prin raportare la dispozițiile noului Cod de procedură civilă, cât și prin raportare la procesul civil internațional, în contextul noului Cod de procedură civilă și a reglementărilor internaționale. În accepțiunea art.138 din noul Cod de procedură civilă, litispendența este calificată drept un incident procedural privitor la competența instanței, fiind reglementată prin capitolul IV al Titlului III, referitor la competența instanțelor judecătorești.
Din conținutul acestei dispoziții legale rezultă că excepția litispendenței impune tripla condiție a identității de părți, obiect și cauză, spre deosebire de conexitate, în cadrul căreia nu se impune o astfel de triplă condiție, această condiție impusă de către legiuitor conducând la concluzia că în cazul litispendenței suntem în prezența unui singur litigiu, nefiind în prezența unor cereri diferite asupra cărora instanța să își prelungească competența, context în care în cazul litispendenței nu ne aflăm în fața unei veritabile prorogări de competență. Invocarea excepției de litispendență implică întrunirea cumulativă a unor condiții analizate distinct în cuprinsul tezei.
În privința procesului civil internațional, noul Cod de procedură civilă, înscriindu-se în rândul legislațiilor care admit litispendența internațională, reglementează instituția procesuală a litispendenței internaționale prin art. 1075, iar în ceea ce privește reglementările internaționale în materie, având în vedere faptul că la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, imperativul armonizării legislațiilor interne cu cele interne impune adoptarea unor acte normative comunitare care în baza principiului priorității actelor comunitare obligatorii sunt direct aplicabile în dreptul statelor membre, a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 a Consiliului European privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Instanțele competente în soluționarea excepției de litispendență din procesul civil intern și soluțiile pe care le pot pronunța instanțele
În privința instanțelor competente și a soluțiilor pe care le pot pronunța instanțele în cazul admiterii excepției de litispendență, “noul Cod de procedură civilă, prin art. 138, reglementează trei ipoteze: prima ipoteză este aceea când cererile sunt formulate la instanțe de același grad, ipoteză în care excepția se invocă înaintea instanței sesizate ulterior, iar dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe investite; a doua ipoteză când au fost sesizate cu aceeași pricină instanțe de grad diferite, ipoteză în care excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior, iar dacă excepția se admite, dosarul se va trimite de îndată instanței de fond mai înalte în grad; a treia ipoteză, care aduce elemente de noutate față de vechea reglementare este aceea în care litispendența operează și în ipoteza în care unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond. Într-o atare ipoteză, instanța de fond este obligată să suspende judecată până la soluționarea recursului, fără ca suspendarea procesului să înlăture starea de litispendență”.
În privința actului prin care instanțele soluționează excepția de litispendență, noul Cod de procedură civilă, prin art. 138 alin.(5) aduce ca element de noutate faptul că excepția de litispendență se soluționează de către instanțele competente printr-o încheiere, atât în cazul admiterii excepției, cât și în cazul respingerii acesteia, concluzie care se desprinde din constatarea că textul legal nu distinge în privința formei actului între ipoteza în care excepția este admisă sau aceasta este respinsă.
CAPITOLUL IV
RECURSUL – CALEA DE ATAC ÎN CONTENCIOS ÎN PRIMA INSTANȚĂ
Regimul juridic al recursului
1. Generalități
Recursul, este calea de atac prin care partea interesată sau procurorul solicită în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege desființarea unei hotărâri date fără drept de apel , în apel, sau de un organcu activitate jurisdicțională . Recursul trebuie caracterizat ca o cale extraordinară de atac comună, de reformare și în principiu nesuspensivă de executare .
Spre deosebire de dreptul comun în materia contenciosului administrativ există o singură cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță și anume recursul , așa cum prevede art 20 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. Considerăm că existența unei singure căi de atac împotriva sentințelor pronunțate de instanțele de contencios administrativ este
justificată de prevederile art 17 și 20 din Legea 554/2004. Astfel, potrivit art 17 din legea menționată , acțiunile de contencios administrativ se judecă de urgență și cu precădere, iar hotărârile vor fi redactate și motivate de urgență în cel mult 10 zile de la pronunțare. Prevederea referitoare la judecarea de urgență a litigiilor de contencios administrativ este reluată și în art 20 din lege în care ne arată că recursul se judecă de urgență .
Așadar prevederile legale menționate impun soluționarea de urgență în mod irevocabil a litigiilor de contencios administrativ pentru a se asigura restabilirea cu promptitudine a raporturilor juridice care au fost nesocotite prin emiterea unor acte administrative ilegale sau refuzul eliberării unor acte administrative legale cuvenite solicitanților . De aceea, legiuitorul a considerat că este necesară prevederea unei singure căi de atac, respectiv recursul, pentru a se evita prelungirea nejustificată a litigiilor de contencios administrativ .
În materia contenciosului administrativ recursul este suspensiv de executare conform prevederilor art 20 din Legea nr 554/2004. Aceasta înseamnă că o sentință a instanței de contencios administrativ nu poate fi executată silit dacă împotriva ei s-a declarat recurs
de către una din părțile din proces sau de procuror. Prevederile art 20 din Legea nr 554/2004 se coroborează cu dispozițiile art 300 cod procedură civilă în care se arată că recursul suspendă executarea hotărârii în anumite situații precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Un asemenea caz expres prevăzut de lege este cel la care se referă art 20 din Legea nr 554/2004 în
sensul că în materia contenciosului administrativ, recursul este suspensiv de executare .
Obiectul recursului
Potrivit art 299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Coroborând prevederile art 299 Cod procedură civilă cu ale art 20 din Legea nr 554/2004 se poate afirma că în materia contenciosului administrativ sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunale sau curți de apel întrucât acestea sunt date fără drept de apel.
In afară de hotărârile pronunțate în primă instanță de instanțele de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs și încheierile premergătoare soluționării fondului .Aceste încheieri fac corp comun cu hotărârea și în cererea de recurs nu este necesar să se facă mențiune
specială despre o anumită încheiere.
Cu toate acestea fac excepție încheierile prin care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecății, care pot fi atacate cu recurs, însă numai dacă acestea sunt pronunțate de instanțe de contencios administrativ care judecă fondul cauzei . Dacă încheierile de întrerupere sau suspendare a cursului judecății sunt pronunțate de o instanță de contencios administrativ care judecă în recurs ele nu vor putea fi atacate cu recurs deoarece decizia care urmează a fi pronunțată este irevocabilă și deci nesusceptibilă de recurs .
O situație specială o prezintă încheierile și sentințele pronunțate în baza art 14 din Legea nr 554/2004 prin care instanța de contencios administrativ a dispus suspendarea executării actului administrativ atacat, până la pronunțarea instanței de fond.
In conformitate cu prevederile art 14 alin 4 din lege încheierea sau, după caz, sentința prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept . Ea poate fî atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Așadar, în cazul unei încheieri sau sentințe prin care s-a dispussuspendarea executării unui act administrativ , recursul poate fi executat în mod separat , în termen de 5 zile de la pronunțare. Este disociată astfel problema temeiniciei admiterii cererii de suspendare a actului administrativ de conținutul raportului juridic ce constituie obiectul litigiului de fond în care se discută legalitatea actului Administrativ, aceste aspecte reprezentând chestiuni diferite pentru instanța de recurs .
Partea din hotărâre supusă recursului este dispozitivul acesteia .
In practica judiciară s-a decis că numai dispozitivul hotărârii poate fi atacat cu recurs deoarece numai această parte a hotărârii judecătorești constituie ordinul instanței cu privire la rezolvarea raportului juridic dedus judecății și este susceptibilă de executare silită.
Considerentele hotărârii judecătorești servesc numai pentru explicarea dispozitivului, pentru precizarea întinderii și înțelesului acestuia și ca urmare ele nu au putere de lucru judecat decât prin dispozitiv și numai în măsura în care îl explică și se reflectă în el .
In mod excepțional , pentru unele motive de casare recursul poate viza nu numai dispozitivul hotărârii atacate ci și considerentele acesteia (când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – art 304 pct.7 Cod procedură civilă), nu însă exclusiv considerentele. Dacă partea a avut câștig de cauză, recursul său împotriva considerentelor urmează a fi respins ca lipsit de interes întrucât numai dispozitivul hotărârii trece în puterea lucrului judecat .
Cu toate acestea, în practică s-au ivit situații în care se justifică interes pentru atacarea separată a considerentelor. Spre exemplu, dacă printr-o hotărâre se respinge cererea reclamantului ca prematură dar în considerente se folosește o motivare subsidiară, arătându-se că cererea este
și nefondată , reclamantul fiind de acord cu soluția menționată în dispozitiv, are interes să declare recurs împotriva considerentelor subsidiare pentru ca la introducerea unei cereri noi să nu i se opună putere de lucru judecat .O asemenea situație se poate întâlni în materia contenciosului administrativ atunci când acțiunea reclamantului a fost respinsă pentru lipsa procedurii
prealabile dar în considerentele hotărârii judecătorești s-a folosit și motivarea subsidiară că cererea acestuia ar fi nefondată .
Se poate aprecia așadar că , chiar de lege lata, un recurs separat împotriva considerentelor este admisibil în măsura în care partea sau procurorul justifică un interes legitim.
Ca și în dreptul comun în materia contenciosului administrativ hotărârile judecătorești își produc efectele numai față de părțile care au luat parte la judecarea litigiului. Ca urmare cadrul procesual referitor la situația părților stabilit la judecata în prima instanță nu poate fi mărit sau micșorat
cu ocazia judecării recursului . Nici uneia dintre părțile din proces nu i se poate nega dreptul de a recura hotărârea pronunțată în defavoarea sa după cum nici unei persoane din afara procesului nu i se poate permite să se judece direct în fața instanței de recurs .Excepție face cererea de intervenție accesorie prevăzută de art 51 cod procedură civilă , care poate fi formulată direct în recurs.Rezultă că numai părțile de la judecata în fond a litigiului au dreptul de a exercita calea de atac a recursului în cazul hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ. Calitatea de parte la judecata în fond a litigiului de contencios administrativ nu este suficientă pentru exercitarea recursului , fiind necesar să fie îndeplinite și celelalte condiții privind exercitarea dreptului la acțiune. Astfel partea care a câștigat nu are interes să atace cu recurs hotărârea pronunțată chiar și atunci când i s-au respins unele excepții procedurale . Ea va putea reitera excepțiile respective în eventualul recurs al părții adverse pentru combaterea motivelor de recurs sau se va folosi de ele la rejudecarea fondului după casare.
3. Subiectele recursului
Partea care introduce recurs se numește recurent iar cel împotriva căruia s-a declarat recursul poartă denumirea de intimat. Calitatea de recurent o poate avea oricare dintre părțile de la judecata în fond indiferent de poziția procesuală .O poziție aparte ocupă intervenientul accesoriu al cărui recurs va fi considerat neavenit dacă partea în favoarea căruia a intervenit nu a declarat și ea recurs , situație reglementată de art 56 cod procedură civilă. In cazul coparticipării procesuale se aplică principiul independenței procesuale în sensul că recursul unui coparticipant nu profită dar nici nu vatămă coparticipanților care nu au declarat recurs. Numai în situații speciale datorită naturii raportului juridic dintre coparticipanți efectele admiterii recursului introdus de unul dintre ei se vor extinde și în privința coparticipanților care nu au declarat recurs.
In mod excepțional cererea de recurs poate fi introdusă și de unele persoane care nu au participat la judecata în fond .In acest sens menționăm cazul succesorilor universali sau cu titlu universal care pot introduce recurs dacă transmisiunea moștenirii a avut loc după pronunțarea
hotărârii instanței de contencios administrativ .
De asemenea, în baza art 45 Cod procedură civilă , procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva unei hotărâri judecătorești și ca urmare poate declara recurs împotriva unei hotărâri pronunțată de o instanță de contencios administrativ.
4. Sesizarea instanței și judecarea recursului
Competența soluționării recursurilor în litigiile de contencios administrativ este stabilită de art.3 și 4 din Codul de procedură civilă, art 19 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.l0 din Legea nr 554/2004 privind contenciosul administrativ .
Potrivit acestor reglementări legale Curtea de Apel judecă recursurile împotriva sentințelor pronunțate de tribunale în litigiile de contencios administrativ iar Inalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva sentințelor pronunțate în aceeași materie de
Curțile de Apel. Potrivit art 20 din Legea contenciosului administrativ
nr 554/2004 , termenul de recurs împotriva sentințelor pronunțate de instanțele de contencios administrativ este de 15 zile de la pronunțare ori de la comunicare. Așadar, pentru partea care a fost prezentă la data când s-a judecat fondul cauzei , termenul de recurs curge de la pronunțare , iar pentru partea care a lipsit, de la comunicarea sentinței pronunțate .
Totodată, menționăm că în conformitate cu art 104 Cod procedură civilă, „cererea de recurs trimisă prin poștă se socotește depusă în termen dacă a fost predată recomandat la oficiul poștal în termenul legal de recurs”. Intreruperea termenului de recurs poate avea loc în condițiile
art 103 Cod procedură civilă adică în situația când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei de a declara recurs în termenul prevăzut de lege. In acest caz cererea de recurs se va introduce în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în același termen urmând a fi arătate și motivele împiedicării. De asemenea termenul de recurs se va întrerupe prin moartea părții care are interes să facă recurs și prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii, situație reglementată de prevederile art 316
raportat la art 285 – 286 Cod procedură civilă.
In aceste două cazuri termenul de recurs începe să curgă din nou de la data comunicării hotărârii pe numele moștenirii și respectiv de la data unei noi comunicări a hotărârii la domiciliul părții al cărei mandatar a decedat. Termenul de recurs este un termen legal, imperativ, iar
depășirea lui atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita această cale de atac.
Ca urmare recursul introdus peste termen va fi respins ca tardiv, hotărârea atacată devenind irevocabilă pe data expirării termenului de recurs. Potrivit art 310 Cod procedură civilă dacă la prima zi de înfățișare nu se dovedește că recursul este tardiv sau dacă această dovadă
nu reiese din dosar recursul se va socoti făcut în termen. Partea care a fost decăzută din dreptul de a exercita recursul poate solicita instanței repunerea în termen în condițiile art 103 cod procedură civilă . Prin aceeași cerere și în același termen de 15 zile de la încetarea împiedicării la care se referă art 103 Cod procedură civilă partea va solicita repunerea în termen și
va formula și motivele de recurs .
Competența de soluționare a cererii de repunere în termen și a cererii de recurs aparține instanței de recurs chiar dacă acestea se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă. Cererea de recurs va cuprinde mențiuni referitoare la numele și domiciliul părților și al reprezentanților legali dacă este cazul, hotărârea care se atacă, individualizată prin instanța care a pronunțat-o, numărul ei și
data pronunțării, precum și semnătura părții care declară recurs. Cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității conform art 302 Cod procedură civilă.
De asemenea, cererea de recurs trebuie timbrată cu taxă judiciară de timbru în condițiile Legii nr 146/1997 și cu timbru judiciar potrivit prevederilor Ordonanței de Guvern nr 32/1995. Introducerea cererii de recurs are ca efect investirea instanței de control judiciar cu judecarea recursului.Totodată cererea de recurs are ca efect suspendarea executării hotărârii atacate conform art 20 din Legea nr 554/2004. Aceasta înseamnă că hotărârea atacată cu recurs nu poate fi pusă în executare în condițiile art 24 din legea menționată. Motivarea recursului se va face în termen de 15 zile de la comunicarea motivării sentinței potrivit art 303 Cod procedură civilă.
Motivele de casare a unei sentințe pronunțată într-un litigiu de contencios administrativ sunt cele prevăzute de art 304 pct l – 10 Cod procedură civilă. După cum am arătat, în materia contenciosului administrativ sentințele nu pot fi atacate cu apel ci numai cu recurs.Ca urmare în această materie sunt aplicabile prevederile art 3041 Cod procedură civilă în sensul că recursul declarat împotriva unei sentințe pronunțată de instanța de contencios administrativ nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art 304 instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate cu excepția cazurilor în care pot fi invocate motive de ordine publică. Așadar, în situația în care recursul nu a fost motivat în termen legal, dar recurentul invocă un motiv de ordine publică nu se va putea constata nulitatea recursului în condițiile art 306 Cod procedură civilă.Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de
recurs care este însă obligată să le pună în dezbaterea părților.
Motivele de ordine publică pot viza aspecte cu privire la compunerea instanței, competența materială, lipsa procedurii prealabile, depășirea termenelor prevăzute de art ll din legea nr 554/2004, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești , pronunțarea hotărârii de alt judecător decât
cel care a luat parte la dezbaterea în fond a cauzei .
Procedura judecării recursului este reglementată de dispozițiile art 308 și următoarele Cod procedură civilă. Astfel, după primirea dosarului președintele instanței, după ce va constata că procedura de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termenul de judecată și va
dispune citarea părților și comunicarea motivelor de recurs.
Recursul se judecă în complet de 3 judecători conform art 57 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară.La termenul de judecată fixat, președintele completului va da cuvântul părților.Procurorul vorbește cel din urmă afară de situația când este parte principală sau recurent. Se rezolvă apoi excepțiile procesuale invocate de părți, care fac inutilă cercetarea fondului. Dacă nu se invocă excepții sau ele sunt respinse se dă cuvântul părților . Recurentul va dezvolta oral motivele de recurs depuse în termen iar intimatul va răspunde acestor motive. După cum am arătat , dacă instanța de recurs invocă din oficiu motive de ordine publică să le pună în discuția părților pentru a respecta dreptul de apărare al acestora și contradictorialitatea dezbaterilor.
Fiind o instanță de control judiciar , instanța de recurs va verifica hotărârea atacată, pe baza probelor administrate în cauză fără a se putea administra probe noi. Cu toate acestea, conform art 305 cod procedură civilă în recurs pot fi aduse înscrisuri noi care pot servi la
soluționarea temeinică a cauzei .
Inscrisurile noi pot fi depuse atât de către recurent cât și de intimat în tot cursul judecății de recurs fără să aibă relevanță motivul pentru care nu au fost folosite la prima instanță ori nu au fost depuse odată cu recursul sau la prima zi de înfățișare .
Examinând motivele de recurs instanța poate respinge recursul dacă hotărârea atacată este legală și temeinică sau dimpotrivă poate admite recursul dacă aceasta este nelegală și netemeinică.
Instanța de recurs poate pronunța însă soluții care nu sunt rezultatul examinării „fondului" hotărârii atacate , cum ar fi respingerea recursului ca inadmisibil sau tardiv , anularea recursului ca netimbrat ori constatarea perimării recursului. Respingerea recursului ca nefondat intervine atunci cînd instanța de recurs constată că hotărârea atacată este legală și temeinică. Prin respingerea recursului ca nefondat sentința instanței de contencios administrativ devine irevocabilă și va putea fi pusă în executare. Dacă hotărârea atacată este nelegală și netemeinică instanța de recurs va admite recursul și o va casa total sau parțial. Potrivit art 20 alin 3 din Legea 554/2004, în cazul admiterii recursului instanța de recurs , casând sentința , va rejudeca litigiul în fond , dacă nu sunt motive de casare cu trimitere.
De altfel , pentru Curțile de Apel , casarea cu reținere constituie regula, deoarece art 312 alin 4 Cod procedură civilă stabilește că în caz de casare ele vor judeca pricina în fond . Urmare casării cu reținere Curțile de Apel pot menține în parte hotărârea atacată sau pot schimba în întregime soluția pronunțată de instanța de fond . Casarea cu trimitere se poate dispune, pentru motivele prevăzute de art 304 pct 1 – 5 și art 312 alin 5 Cod procedură civilă.
Când hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială cauza se trimite la instanța competentă. Față de Codul de procedură civilă , noua lege a contenciosului administrativ conține o prevedere specială în ceea ce privește casarea cu trimitere în cazul în care hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul .
In această situație , conform art 20 alin 3 din lege cauza se va trimite o singură dată spre rejudecare.Această, prevedere are rolul de a asigura soluționarea cauzelor de contencios administrativ într-un termen rezonabil, mai ales că prin lege se stabilește că judecarea acestora se face de urgență și cu precădere. In situația în care instanța de recurs constată că ea însăși era
competentă să judece litigiul în primă instanță , va casa hotărârea recurată și va soluționa cauza potrivit competenței sale. In cazul admiterii recursului, procesul se judecă de instanța de
recurs sau de instanța de fond , după cum casarea a fost cu reținere sau cu trimitere. Limitele rejudecării diferă după cum casarea este totală sau parțială . In cazul casării totale procesul se rejudecă în întregime iar în caz de casare parțială se rejudecă numai ceea ce s-a desființat, restul hotărârii devenind irevocabilă .
Conform art 315 alin 1 Cod procedură civilă decizia de casare cu trimitere este obligatorie pentru instanța care rejudecă fondul în ceea ce privește punctele de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe.
Deși nu este reglementat expres în Codul de procedură civilă principiul „ non reformatio in ejus " își are aplicare și în soluționarea recursurilor civile, inclusiv în cazul litigiilor de contencios administrativ.
Conform acestui principiu , prin soluția pronunțată instanța de recurs nu poate agrava situația recurentului în propriul recurs. Principiul se aplică și în cazul exercitării recursului de procuror în favoarea unei părți .
5. Judecarea recursului în situații deosebite.
Prin noua lege a contenciosului administrativ, nr 554/2004, a fost introdusă o procedură specială de judecare a recursului în situații deosebite. Astfel, în conformitate cu art 21 din lege, în situații excepționale constituie motiv de revizuire, care se adauga la cele prevăzute de Codul de procedura civila, pronunțarea hotărarilor rămase definitive și irevocabile prin coroborare cu art. 20 alin (2) din Constituția României, republicată.
Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronuntare. Cererea de revizuire se solutionează de urgență și cu precădere, într-un termen de maxim 60 de zile de la înregistrare.
Art. 21 din legea 554/2004 privind căile extraordinare de atac (mai exact judecarea recursului în situații deosebite) a suferit numeroase modificari prin Legea nr. 76/2012 și prin Decizia Curții Constituționale nr.2039/2012.
TĂCEREA ADMINISTRAȚIEI
Pentru a înțelege mai bine ce presupun refuzul nejustificat și tăcerea administrației, consideram necesară clarificarea unor termeni.
Actele juridice sunt manifestări de voință declarată (scrisă sau orală) a persoanei fizice sau juridice, facute individual sau colectiv, cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, pentru a produce pe viitor anumite efecte juridice (crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic), iar realizarea lor este asigurată prin forța de constrângere a statului.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevazute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”. Însa noua Lege a contenciosului administrativ cuprinde o definiție extinctivă a actului administrativ, incluzând în această noțiune și tăcerea, respectiv refuzul nejustificat al administrației (adică actele administrative atipice, pe cand manifestarea unilaterală expresă de voință constituie act administrativ tipic). Chiar mai mult, Legea introduce în sfera actelor administrative unele contracte administrative. Cu toate că nu se precizează în mod expres, doar actele emise cu putere publica sunt acte administrative, aceasta caracteristică fiind proprie actelor emise pentru executarea legii sau pentru organizarea executării legii.
Este foarte important să facem distincție între acte juridice, fapte materiale și operațiuni materiale tehnice. Faptele materiale juridice sunt acțiuni sau inacțiuni care nu au loc dependent de existenta unei manifestari de voință; în urma lor se produc anumite modificări, transformări, pierderi în lumea materială. Ele dau naștere unor efecte juridice (consecința recunoașterii lor de către lege). Faptele materiale pot fi licite și ilicite. Operațiunile materiale tehnice reprezintă tot o categorie de fapte materiale, dar care nu produc efecte juridice, adică nu dau naștere la drepturi și la obligații. Acestea sunt săvârșite de organele administrației publice în îndeplinirea atribuțiilor date prin lege.
În ceea ce privește refuzul nejustificat și tăcerea administrației părerile sunt impartite. Atât Legea contenciosului administrativ, cât și Antonie Iorgovan le consideră acte administrative, pe când Tudor Draganu susține că acestea constituie „fapte asimilate actelor administrative”. Dar mai există o opinie potrivit căreia tăcerea administrației este un fapt administrativ și refuzul nejustificat este un act administrativ.
Tot art. 2 alin. (1) definește tăcerea administrativă ca fiind „faptul de a nu raspunde solicitantului in termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede alt termen”, însă este utilizată o formulare mai extinsă, si anume, aceea de „nesoluționare în termenul legal a unei cereri”.
Tacerea administrației se poate manifesta sub doua forme:
a) lipsa unui răspuns în termenul de soluționare a cererii inițiale adresate unei autorități publice;
b) lipsa unui raspuns în termenul de soluționare a recursului administrativ prealabil adresat autorității publice emitente a actului administrativ ilegal sau celei superioare.
În ambele cazuri, petiționarul are dreptul să intenteze actiunea în fața instantei de contencios administrativ.
În ceea ce privește termenul de 30 de zile acordat pentru raspuns autorității publice, Dacian Cosmin Dragos considera inutilă precizarea „dacă prin lege nu se prevede alt termen”, întrucât aceasta „alta lege” este Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 care prevede posibilitatea de prelungire a termenului la maxim 45 de zile în cazuri justificate. De asemenea, calculul termenului se va face pe zile calendaristice, având in vedere faptul ca administrația publică își desfasoară activitatea cu publicul 6 zile pe săptămână.
Refuzul nejustificat este definit succint de Legea contenciosului administrativ ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilata refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționarii favorabile a cererii sau, dupa caz, a plângerii prealabile”. Dupa cum reiese din textul Legii, noțiunea de „refuz nejustificat” si cea de „exces de putere” sunt legate între ele, cea din urma apărând atunci când legea îi permite administrației să aprecieze, să adopte o soluție din mai multe posibile, situație cunoscuta in literatura juridică sub denumirea de „oportunitatea actelor administrative”.
Tăcerea administrației se poate manifesta sub doua forme:
a) lipsa unui răspuns în termenul de soluționare a cererii inițiale adresate unei autorități publice;
b) lipsa unui raspuns în termenul de soluționare a recursului administrativ prealabil adresat autorității publice emitente a actului administrativ ilegal sau celei superioare.
În ambele cazuri, petiționarul are dreptul să intenteze acțiunea în fața instanței de contencios administrativ.
Există însă posibilitatea ca o cerere sa fie refuzată în mod nejustificat fie din cauza încălcării unor dispoziții legale sau a interpretarii lor gresite, fie din cauza stabilirii eronate a stării de fapt. De asemenea, pentru a fi in prezența refuzului nejustificat, este necesar să ne aflam în prezenta unei comunicari exprese a pozitiei autoritații publice careia i s-a adresat cererea; refuzul trebuie sa fie exprimat în scris și motivat în drept, acestea fiind forme procedurale impuse de O.G. nr. 27/2002 în cazul soluționarii petițiilor. Deci un refuz verbal este mai greu de dovedit, fiind de preferat ca în acest caz sa se astepte expirarea termenului de raspuns întrucât tăcerea administrativă este mai usor de dovedit.
Prin urmare, refuzul nejustificat constituie un refuz explicit, pe când tăcerea administrației este considerată refuz implicit.
Dupa cum apreciaza Antonie Iorgovan, faptul ca petiționarul este înștiințat ca cererea sa nu a fost solutionata favorabil nu este o „dovadă” a refuzului nejustificat, deoarece „dovada” trebuie sa rezulte din motivare, daca aceasta se comunică solicitantului. Aceste anunturi cu privire la poziția autorității publice vor constitui obiectul probațiunii în fata instanței de contencios administrativ. Dovada refuzului nejustificat demonstrează culpa administrației și caracterul ilegal al actului atacat, când acțiunea are ca obiect un act administrativ individual, astfel că, practic, se atacă un act administrativ propriu-zis, actul tipic, și nu actul administrativ atipic (refuzul nejustificat).
Obiectul refuzului
Una dintre problemele dezbatute în doctrină și în practica dreptului administrativ a fost aceea daca refuzul nejustificat despre care vorbește art. 1 din Legea nr. 29/1990 vizează și emiterea unui certificat, a unei adeverinte etc., sau numai emiterea unui act administrativ. Dacian Cosmin Dragos consideră admisibila o astfel de acțiune întrucât art. 1 din Legea nr. 554/2004 face precizare cu privire la atacarea în justiție a refuzului nejustificat făra să prevada prin ce trebuie rezolvată cererea: act administrativ sau altă manifestare de voință. Cu alte cuvinte, rezolvarea cererii poate fi facută prin înscrisuri doveditoare sau constatatoare ale unor fapte sau printr-un fapt administrativ.
În concluzie desi s-a considerat ca tăcerea administrației este un act admininistrativ(dat fiind faptul ca este o acțiune de refuz tacit a unei Autorități Publice), se poate afirma ca nu este asa deoarece pe de o parte din definiția actului administrativ reiese că prin intermediul lui se aduc la îndeplinire dispozițiile legii, iar, în mod evident tăcerea administrației nu se include în această sferă iar pe de alta parte actul administrativ este un act juridic, deci este o manifestare de voință declarată facută cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Consider că în cazul în care administrația publică nu dorește, în mod nejustificat, să soluționeze o cerere, sau nu răspunde deloc, nu se poate vorbi despre bune moravuri, tăcerea administrației în sine neputând fi act administrativ atâta timp cât lipsește manifestarea de voință a instituției de la care emană.
CAPITOLUL V
Cazuistica in domeniul contenciosului administrativ
I. Persoana vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept. Plângere prealabilă
Procedura prealabila administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acțiunii. Din dispozițiile art. 7 alin. (3) al Legii nr. 554/2004, rezultă ca este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept. Termenul de efectuare a plângerii prealabile este in limita celui prevazut de art.7 alin. (7) din aceeași lege și începe să curgă din momentul în care partea a luat cunoștință pe orice cale de existența acestuia. I.C.C.J., Sectia de contencios administrativ si fiscal, Decizia nr.46 din 12 ianuarie 2007 Legea nr. 554/2004, art. 7, alin. (3) si (7).
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti sub nr. 12852/300/2005 din data de 06.12.2005, reclamanții IE și IMR au chemat în judecata pe pâratii SC I SRL Slobozia și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitand să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr.0385/21.10.1998, emis de ministerul pârât. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de succesori ai defunctei IE, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafețelor de 47 ha balta și 3 ha intravilan, conform hotărârii nr.37/I din 30 noiembrie 2000, a Prefecturii Judetului Ialomița – Comisia judeteana pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, la data de 14.01.2001, fiind întocmit procesul-verbal de punere în posesie.
Au mai arătat că, prin sentința civilă nr.727/23.06.2005 a Judecătoriei Urziceni, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată să emită titlul de proprietate pentru suprafața de 3 ha, validată prin hotărârea nr.37/I/30 noiembrie 2000, dar în urma cererii de executare, instituția Prefectului Județului Ialomița a transmis documentația Oficiului de Cadastru si Publicitate Imobiliara Ialomița, care la data de 3.11.2005 le-a comunicat existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societății pârâte.La termenul din 03.05.2006, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de Comisia județeana pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ialomița conform art.49 și urmatoarele din Codul de procedură civilă. Prin sentința nr.975/03.05.2006, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.
Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților.
În motivarea sentinței, instanța a reținut, că reclamanții nu au formulat plângere prealabilă în termenul de prescripție de 6 luni de la data emiterii actului administrativ, prevazut de art.7 alin. (7) din Legea nr.554/2004. Sentința menționată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de catre reclamanți pentru motive pe care le-au incadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.
În motivarea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au aratat ca raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția instanței de fond este gresit, întrucat ipoteza prevazuta de legiuitor in art.7 alin.(7) din Legea nr.554/2004 are în vedere efectuarea procedurii prealabile cu depașirea termenului de 30 de zile, în cadrul termenului de 6 luni, doar pentru situațiile în care persoanei vătămate i s-a comunicat actul administrativ atacat, dar pentru motive temeinice efectuează procedura dupa expirarea termenului de 30 de zile prevazut de art.7 alin.(1).
Recurenții-reclamanți au mai aratat că pentru terții cărora actul administrativ unilateral nu le-a fost comunicat, termenul de 30 de zile pentru formularea procedurii prealabile curge de la momentul în care persoana vatamata a luat cunoștință de existenta actului.
În cazul de față, potrivit susținerilor lor, recurenții-reclamanți au luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației în favoarea SC I SRL la data de 03.11.2005, cand, prin adresa nr.4001, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ialomița le-a comunicat că nu le poate fi eliberat titlul de proprietate întrucât pe același amplasament este înscris certificatul de atestare menționat.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți, ținând seama și de prevederile art.4031 Cod procedura civila Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autoritații publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicarii actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În temeiul art.7 alin.(7) din aceeași lege, plângerea prealabila în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alineatul (1), dar nu mai tarziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni a fost calificat expres de legiuitor ca fiind de prescripție.Este adevarat că recurenții-reclamanți au calitatea de terți în raport cu actul administrativ individual în discutie, fiind îndreptățiți să introducă plângerea prealabila din momentul în care au luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, potrivit art.7 alin.(3) din Legea nr.554/2004. Și în această ipoteză operează însă limitele termenului de 6 luni de la emiterea actului, prevazut de art.7 alin.(7), necesitatea instituirii unui astfel de termen de prescripție izvorând din considerente legate de respectarea principiului securității și stabilitătii raporturilor juridice.Înalta Curte reține, de asemenea, că potrivit art.109 alin. (2) C.proc.civ. în cazurile anume prevazute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai dupa îndeplinirea procedurii prealabile, în conditiile prevazute de legea specială.
Această prevedere legală, corelată cu dispozițiile art.7 din Legea nr.554/2004, conduce la concluzia ca procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la actiune în contenciosul administrativ, a cărei neândeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege atinge inadmisibilitatea acțiunii.Constatând astfel că instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art.312 alin. (1) C.proc.civ.
II. Acțiune în contencios administrativ. Conditia de admisibilitateArticole din aceeasi categorie: a acesteia O problema controversata – obiectul actiunii in contencios administrativ Hotarare a instantei de contencios administrativ. Principiul executarii din oficiu si cu celeritate a obligatiilor impuse de instanta autoritatii administrative
Noul presedinte al Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie Aprobarea nivelului maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unitatilor administrativ-teritoriale pe anul 2011
Comunicarea actului administrativ fiscal
Categoria: Jurisprudenta nationala
Cuvinte cheie: actiune in contencios administrativ • conditii de admisibilitate
Admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ este condiționată fie de existenta unui act administrativ tipic sau asimilat – refuzul nejustificat de a rezolva o cerere – fie de situația nesoluționarii în termenul legal al unei cereri.
Nu poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ cererea de comunicare a unor înscrisuri atâta timp âat reclamantul nu s-a adresat anterior autoritatii cu o astfel de solicitare pentru a fi în masură să investeasca instanța cu o acțiune întemeiata fie pe motivul nesoluționării în termenul legal a cererii, fie pe motivul refuzului nejustificat de rezolvare a acesteia.
I.C.C.J, Sectia contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 208 din 20 ianuarie 2010
Prin sentința civila nr.114 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Ploiești – Secția contencios administrativ și fiscal a respins ca neintemeiata acțiunea formulata de reclamanta SRL „A” IMPORT EXPORT având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finantelor Publice – Direcția Generala de Management al Domeniilor Reglementate Specific să îi comunice următoarele acte:
– procesul-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului ministrului finanțelor publice nr.218/2005, modificat prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr.337/2005, care a stat la baza emiterii Deciziei nr.141/20.04.2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr.184/23.12.2003 emisă în beneficiul societății;
-Ordinul ministrului finantelor publice nr.218/2005 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr.337/2005;
-Adresele nr.1953/05.04.2005 si nr.2080/15.04.2005 înaintate Ministerului Finanțelor Publice de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dâmbovița.
Pentru a pronunța această solutie, Curtea de apel a reținut, în esentă, că hotărârea din 20.04.2005 a Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal emisa în favoarea reclamantei, a stat la baza emiterii deciziei care a fost comunicată reclamantei la data de 26.04.2005, iar reclamanta putea să ia cunostinta de celelalte acte solicitate în cadrul litigiului in care a fost parte și care a fost soluționat irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2267 din 15 iunie 2006, in cuprinsul careia se fac referiri la documentele respective.A mai reținut instanța că reclamanta a refuzat plicul în care îi erau comunicate documentele, iar acest aspect ține de conduita sa și nu poate conduce la obligarea pârâtului să comunice înscrisurile respective.
Împotriva sentinței civile nr.114 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești – Secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta, criticand-o pentru nelegalitate, susținând că este vatamată în dreptul de acces liber la justiție, întrucat:
– instanța, în mod greșit, a reținut că documentele solicitate se aflau în dosarul soluționat irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție și că despre ele s-ar fi facut vorbire în decizia acestei instanțe, deoarece înscrisurile nu se aflau la dosar și nu se fac referiri la acestea în cuprinsul respectivei hotărâri judecatorești;
– este inacceptabil pentru libertatea de intreprindere a intreprinzatorului sa nu îi fie puse la dispoziție documente sau reglementari nepublicate, în considerarea cărora a fost emis un act administrativ sancționator în ceea ce îl privește.
Recursul este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06.05.2009 pe rolul Curții de apel, reclamanta SRL „A” IMPORT EXPORT a solicitat obligarea pârâtului să îi comunice înscrisurile susmenționate:
-procesul-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerintelor Ordinului ministrului finanțelor publice nr.218/2005, modificat prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr.337/2005, care a stat la baza emiterii Deciziei nr.141/20.04.2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr.184/23.12.2003 emisa în beneficiul societății;
-Ordinul ministrului finanțelor publice nr.218/2005 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr.337/2005;
-Adresele nr.1953/05.04.2005 și nr.2080/15.04.2005 înaintate Ministerului Finanțelor Publice de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dâmbovița.
Prin adresa din 03.04.2009, în scopul asigurării apărării societății în litigiul având ca obiect revizuirea deciziei nr.2268 din 15 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, avocatul DM a solicitat pâratului Ministerul Finanțelor Publice să îi comunice „procesul-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului MFP nr.218/2005 (modificat prin Ordinul MFP nr.337/2005), care a stat la baza emiterii Deciziei nr.141 din 20 aprilie 2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr.184/23.12.2003 emisă în beneficiul SRL „A” IMPORT EXPORT.
Urmare acestei solicitări, Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin adresa nr.634123/16.04.2009, a răspuns societății în sensul că hotararea Comisiei a fost transpusa în Decizia nr.141 din 20 aprilie 2005, comunicată petentei la data de 26.04.2005, care însă a refuzat să primeasca plicul după ce a semnat de primire și l-a desfăcut. Prin aceeași adresă, pârâtul a comunicat reclamantei faptul că decizia nr.141/20.04.2005 a fost depusă la dosarul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție având ca obiect contestația formulată de societate împotriva deciziei respective, ceea ce demonstrează faptul ca societatea avea cunoștință de prevederile actului respectiv.
Fașă de această imprejurare, Curtea reține că reclamanta a investit instanța cu o acțiune în contencios administrativa având ca obiect refuzul nejustificat al autorității publice de rezolvare a cererii având ca obiect comunicarea „procesului-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului MFP nr.218/2005 (modificat prin Ordinul MFP nr.337/2005), care a stat la baza emiterii Deciziei nr.141 din 20 aprilie 2005, prin care a fost revocata autorizatia de antrepozit fiscal nr.184/23.12.2003 emisă în beneficiul SRL „A” IMPORT EXPORT
Dispozitiile incidente din Legea nr.554/2004 sunt următoarele:
–art.1 alin.(1): „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”;
–art.2 alin.(1) lit.i): „refuz nejustificat de a soluționa o cerere – exprimarea explicita, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilata refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționarii favorabile a cererii sau, dupa caz, a plângerii prealabile”;
–art.2 alin.(2): „Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”
In cauză, Curtea constată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul prevederilor citate, întrucat, pe de o parte, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a răspuns solicitării ce i-a fost adresată de societate, așa cum rezultă din adresa ministerului nr.634123/16.04.2009 iar, pe de alta parte, refuzul de comunicare este întemeiat atâta timp cât societatea a refuzat primirea plicului în care îi era comunicată Decizia nr.141 din 20 aprilie 2005, ce transpunea hotărârea Comisiei, aspect necontestat de altfel de către petentă.
Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de raspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, jurisprudența Instanței Supreme fiind constanta în sensul că: „faptul că raspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a raspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucat stabilirea conținutului raspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale (a se vedea decizia nr.4834 din 11 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casatie și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, în Jurisprudența 2005, Ed. Hamangiu, p. 61-62).
Totodată, Curtea reține că acțiunea reclamantei este admisibilă numai în ceea ce privește solicitarea de comunicare a procesului-verbal al Comisiei, întrucât numai sub acest aspect poate fi analizată existența refuzului nejustificat al pârâtului în raport cu cererea ce i-a fost adresată prin adresa avocatului DM din 03.04.2009 și căreia ministerul a raspuns prin adresa nr.634123/16.04.2009.
În ceea ce privește celelalte documente precizate în actiune (Ordinul ministrului finanțelor publice nr.218/2005 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr.337/2005; adresele nr.1953/05.04.2005 și nr.2080/15.04.2005 înaintate Ministerului Finanțelor Publice de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Judetului Dâmbovița), acțiunea este inadmisibilă, deoarece admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ este condiționată fie de existența unui act administrativ tipic sau asimilat (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere), fie de situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri.
Or, în cauză, societatea nu a adresat ministerului în prealabil o solicitare referitoare la comunicarea documentelor respective, așa cum rezultă din corespondența purtată de cele două parți.
În raport cu dispozitiile citate, instanța reține că nu poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ cererea de comunicare a unor înscrisuri atâta timp cât reclamantul nu s-a adresat anterior autorității cu o astfel de solicitare pentru a fi în măsură să investească instanța cu o acțiune întemeiată fie pe motivul nesoluționării în termenul legal a cererii, fie pe motivul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii.
Pentru aceste motive, care substituie în parte considerentele instanței de fond, Curtea a constatat că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, a fost respins ca atare.
CONCLUZII
În conformitate cu prevederile legii fundamentale a tării, România este stat de drept. Având în vedere acest concept devine necesară limitarea puterii statului prin forța constrângătoare a legii.
Principiul separației puterilor in stat, modul în care sunt organizate cât și colaborarea permanenta existentă între ele, cu puterea legislativa pe primul loc asigură un echilibru și un control reciproc în activitatea desfășurată.
Contensiosul administrativ are ca principal obiectiv controlul de către instanțele judecatorești a actelor normative emise de autoritățile publice.
Pe cale de consecință, căile de atac ordinare și extraordinare, specifice contenciosului administrativ sunt utile cetatenilor români pentru a se apara de abuzurile diferitelor autorități publice, pe cale judecătorească.
Contenciosul administrativ însă nu se limiteaza doar la dreptul persoanelelor fizice și juridice de a se proteja de abuzurile organelor administrației publice și a funcționarilor publici ci include și dreptul instanțelor judecatorești de contencios administrativ de a cenzura anumite acte în afara celor prevăzute de către Constituție, în scopul pastrării(într-o anumita forma) și a echilibrului între instituții ale statului.
Mai putem preciza și faptul că prin Legea 554/2004 (cu toate modificările ulterioare publicării) a adus o reglementare nouă, modernă, în conformitate cu spiritul democratic al Uniunii Europene.
Si în domeniul căilor extraordinare de atac au aparut modificări semnificative. Facem aici trimitere la modificarile aduse art. 21 din Legea contenciosului administrativ, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012 ce face referire la revizuire precizând că este considerat motiv de revizuire pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului dreptului comunitar. Astfel, ,,cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare,[…] la cererea temeinic motivată a parții, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se solutionează de urgenta și cu precădere, într-un termen de maxim 60 de zile de la înregistrare”.
Oricum este evident că într-o Românie membră a Uniunii Europene, în care legislația evoluează în permanență putem afirma cu certitudine că instituția contenciosului administrativ va fi supusă și altor transformari, în scopul găsirii mijloacelor propice de protejare a drepturilor, libertăților fundamentale și intereselor legitime ale cetățenilor în conformitate cu Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
BIBLIOGRAFIE
Antonie Iorgovan – Noua lege a contenciosului administrativ – geneză și explicații. Ediția II-a, Editura: “Roata”, Bucuresti, 2006
Bogașiu Gabriela – Legea contenciosului administrativ. Ediția a II-a Comentată și adnotată – cu legislatie, jurisprudența și doctrină. Editura: Universul Juridic, București, 2014
Ciobanu Viorel Mihai – Noul Cod de procedură civila. Comentat si adnotat. Vol. I, Editura: Universul Juridic, București, iulie, 2013
Leș Ioan – Tratat de drept procesual civil. Vol. I Principii și institutii generale , Editura Universul Juridic, București, 2014
Les Ioan – Tratat de drept procesual civil. Vol. II Căile de atac. Procedurile speciale, Editura: Universul Juridic, București, 2014
Trailescu Alin – Legea contenciosului administrativ. Editia 2 Editura: C.H. Beck, Bucuresti,2014
Pîrvu Liviu-Narcis – Elemente de procedură civilă și contencios administrativ, Editura: Lumina Lex, București, 2006
Codul de procedură civilă, ediția a VI-a, Editura: Monitorul Oficial, iulie, 2013
Legea nr.1 din 26 iulie 1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale, Emitent: Marea Adunare Națională(abrogată)
Legea contenciosului administrativ, nr.554/2004 (cu modificările ulterioare)
Legea Consiliului de stat din 11 februarie 1864(abrogată)
http://www.avocatulroman.ro/jurisprudenta_contencios-administrativ-241/
Actiune in contencios administrativ. Conditie de admisibilitate
BIBLIOGRAFIE
Antonie Iorgovan – Noua lege a contenciosului administrativ – geneză și explicații. Ediția II-a, Editura: “Roata”, Bucuresti, 2006
Bogașiu Gabriela – Legea contenciosului administrativ. Ediția a II-a Comentată și adnotată – cu legislatie, jurisprudența și doctrină. Editura: Universul Juridic, București, 2014
Ciobanu Viorel Mihai – Noul Cod de procedură civila. Comentat si adnotat. Vol. I, Editura: Universul Juridic, București, iulie, 2013
Leș Ioan – Tratat de drept procesual civil. Vol. I Principii și institutii generale , Editura Universul Juridic, București, 2014
Les Ioan – Tratat de drept procesual civil. Vol. II Căile de atac. Procedurile speciale, Editura: Universul Juridic, București, 2014
Trailescu Alin – Legea contenciosului administrativ. Editia 2 Editura: C.H. Beck, Bucuresti,2014
Pîrvu Liviu-Narcis – Elemente de procedură civilă și contencios administrativ, Editura: Lumina Lex, București, 2006
Codul de procedură civilă, ediția a VI-a, Editura: Monitorul Oficial, iulie, 2013
Legea nr.1 din 26 iulie 1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale, Emitent: Marea Adunare Națională(abrogată)
Legea contenciosului administrativ, nr.554/2004 (cu modificările ulterioare)
Legea Consiliului de stat din 11 februarie 1864(abrogată)
http://www.avocatulroman.ro/jurisprudenta_contencios-administrativ-241/
Actiune in contencios administrativ. Conditie de admisibilitate
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caile de Atac In Materia Conteciosului Administrativ (ID: 126616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.